MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 11 APRILIE 2024: ISTORIE PE ZILE, RELIGIE ORTODOXĂ, GÂNDURI PESTE TIMP, TEATRU/FILM, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL PAȘTELUI, POEZIE,

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

491 - Flavius Anastasius devine împărat bizantin sub numele de Anastasius I.
Flavius Anastasius - foto: ro.wikipedia.org
Flavius Anastasius (c.430 la Dyrrhachium – 518) cunoscut sub numele de Anastasiu I (lat. „Flavius Anastasius Dicorus Augustus”), a fost împărat bizantin în perioada 491 – 518. El a fost ultimul membru al dinastiei Leonide Principalul război din timpul lui Anastasiu a fost războiul cu perșii (Războaiele Sassadine intre anii 502 -505).
Ambii aadversari au fost nevoiți să facă pace în anul 506. De asemenea,Balcanii au fost pustiiți de slavi si din această cauză Anastasiu a întărit cetățile dunărene și a creat un zid lung de 72 km, la nord de Constantinopol (Zidul Anastasian), care se întindea de la Narea Marmara la Marea Neagra.
1241 - Mongolii lui Batu Khan, distrug oastea maghiara condusa de regele Bela al IV-lea in batalia de la Muhi, ard si jefuiesc Ungaria.
Bătălia de la Muhi - foto: ro.wikipedia.org
Bătălia de la Muhi sau Bătălia de pe râul Sajó (în 11 aprilie 1241) a fost principala bătălie între Imperiul Mongol și Regatul Ungariei în timpul marii invazii mongole. A avut loc la Muhi, lângă Nyékládháza, la sud-vest de râul Sajó. După invazie Ungaria a rămas în ruine. Aproape jumătate din localități fuseseră distruse de armatele invadatoare. Aproape un sfert din populație a fost masacrată, în special în zonele din Câmpia Panonică (Alföld), unde au rămas foarte puțini supraviețuitori, în Banat și în Transilvania.
1680 - Apare, la Iaşi, Psaltirea de-nţăles a sfântului împărat proroc David, cu text slavo-român, tradusă de Dosoftei, mitropolitul Moldovei (cunoscută sub denumirea de Psaltirea slavo-română).
Dimitrie Barilă - foto: ro.wikipedia.org
Dimitrie Barilă, cunoscut mai ales pe numele monahal Dosoftei, (n. 26 octombrie 1624, Suceava – d. 13 decembrie 1693, la Żółkiew, în Polonia, azi Jovkva, Ucraina) a fost un cărturar român, mitropolit al Moldovei, poet și traducător. În 2005 Biserica Ortodoxă Română l-a proclamat sfânt.
1689 - William al II-lea si Maria a II-a sunt încoronați suverani ai Angliei și Irlandei.
Engraving of William III and Mary II, 1703 – foto: en.wikipedia.org
William al III-lea al Angliei (engleză William III of England) (n. 14 noiembrie 1650, Den Haag – d. 8 martie 1702, Palatul Kensington, Kensington) a fost rege al Angliei și al Irlandei din 13 februarie 1689 și rege al Scoției din 11 aprilie 1689 până la moartea sa. Era cunoscut și ca William Henric sau William de Orania.
Înainte de a deveni rege al Angliei a fost prinț de Orania, guvernator al provinciilor olandeze Olanda, Zeeland, Utrecht, Geldern și Overijssel (1672-1702). A deținut și titlul de rege al Franței, ca toți regii Angliei de la Eduard al III-lea până la George al III-lea. Prin mama sa, Maria, Prințesă Regală, era nepotul lui Carol I, iar prin căsătorie soțul fiicei lui Iacob al II-lea.
În 1689 a ratificat împreună cu soția sa Maria Declarația Drepturilor. În ultimul an de domnie William a semnat Act of Settlement care reglementa ordinea succesiunii la tron. A doua fiică a lui Iacob al II lea, Ana, a devenit moștenitoarea tronului.
1713 - Au fost semnate Tratatele de pace de la Utrecht. Filip al V-lea de Bourbon (1700-1746) a fost recunoscut rege al Spaniei cu conditia ca Franta si Spania sa nu fie unite niciodata sub aceeasi coroana.
Unele dintre primele ediţii tipărite ale tratatului de la Utrecht (martie și aprilie 1713) – foto: ro.wikipedia.org
Tratatul de la Utrecht constă dintr-un șir de mici tratate, nefiind reunit într-un singur document, tratate semnate în orașul olandez Utrecht în martie și aprilie 1713. Tratatele între mai multe state europene, inclusiv Marea Britanie, Franța, Spania, Savoia și Republica Țărilor de Jos, au pus capăt Războiului Succesiunii Spaniole.
Tratatele au fost încheiate între reprezentanții lui Ludovic al XIV-lea al Franței și ai lui Filip al V-lea al Spaniei pe de o parte, și cei ai reginei Ana a Marii Britanii, ai ducatului Savoiei, ai regelui Portugaliei și ai Provinciilor Unite pe de altă parte. Tratatul a consfințit înfrângerea ambițiilor franceze exprimate în războaiele lui Ludovic al XIV-lea și a păstrat sistemul european bazat pe echilibrul puterilor.
Frontierele din Europa de Vest după tratatele de la Utrecht și Rastatt – foto: ro.wikipedia.org
1805 - A fost semnat, la Sankt Petersburg, un tratat de alianta anglo-rus care a constituit baza celei de a II-a coalitii antifranceze la care au participat pe langa Anglia si Rusia, Austria, Suedia, Neapole.
1814 - Tratatul de la Fontainbleau pune capăt Razboiului celei de-a sasea coalitii împotriva lui Napoleon care e forțat să abdice necondiționat pentru prima dată. Napoleon Bonaparte a fost exilat pe Insula Elba in Mediterana.
“Abdicarea de la Fontainebleau” – (Momentul semnării primei abdicări a Împăratului Napoleon – 6 aprilie 1814) – foto: ro.wikipedia.org
Prima abdicare a lui Napoleon I a avut loc la 6 aprilie 1814 la castelul de la Fontainebleau, pe 11 aprilie semnându-se Tratatul de la Fontainebleau, care reglementa exilul lui Napoleon în insula Elba. Pe 4 aprilie, în prezența unor generali și oameni de stat francezi, printre care Mareșalii Imperiului Ney, Berthier, Moncey, Lefebvre și foștii miniștri de externe Maret și Caulaincourt, Napoleon scrisese și semnase o primă versiune a abdicării, care transmitea tronul fiului său minor, „Regele Romei”, sub regența Împărătesei Marie-Louise.
Cu toate acestea, aflând despre predarea capitalei în urma defecțiunii lui Marmont de pe 5 aprilie, Împăratului nu îi mai rămâne decât soluția de a abdica necondiționat, lucru pe care îl face pe 6 aprilie. Pe 11 aprilie, după nenumărate tractațiuni, s-a semnat Tratatul de la Fontainebleau cu Aliații, act ce îi acordă lui Napoleon insula mediteraneană Elba, dreptul de a fi însoțit de 1000 de oameni din Gardă iar Franța urma să îi plătească o indemnizație anuală.
După o tentativă de sinucidere pe 12, pe data de 20 aprilie 1814, Napoleon își ia adio de la Garda sa în curtea castelului de la Fontainebleau și apoi pleacă în exil în insula Elba. Episodul ultimei cuvântări din marea curte a castelului a rămas cunoscut sub numele de „Les adieux de Fontainebleau”.
Cuvintele de adio ale lui Napoleon către Garda Imperială, în curtea castelului de la Fontainebleau – foto: ro.wikipedia.org
Cuvintele transmise de Napoleon Gărzii au fost consemnate în Manuscrit de 1814 al baronului Fain:
« Soldați din Vechea mea Gardă, vă spun adio. De douăzeci de ani, v-am regăsit în mod constant pe drumul onoarei și al victoriei [...]. Cu oameni ca voi, cauza noastră nu era pierdută. Dar războiul era interminabil; ar fi fost război civil și astfel Franța nu ar fi devenit decât mai nefericită.
Am sacrificat deci toate interesele noastre în fața acelora ale patriei; plec. Voi, prietenii mei, continuați să serviți Franța [...]. Dacă am consimțit să supraviețuiesc, este pentru a servi în continuare gloria noastră: vreau să scriu marile lucruri pe care le-am făcut împreună. La revedere, copiii mei! Aș vrea să vă strâng pe toți la piept; să sărut măcar drapelul vostru. »
1834: Se reprezintă, la Iași, Cantata pastorală sau serbarea păstorilor moldoveni, primul spectacol muzical în limba română.
1877 - Tarul Alexandru II-lea soseşte la Chişinău, gubernia Basarabia, iar armatele ruse trec frontiera României în drum spre teatrul de razboi ruso-turc din Balcani (1877-1878).
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) – Ruşii trecând dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883 – foto: ro.wikipedia.org
La 11 aprilie 1877, venind cu trenul dinspre Tighina, gubernia Basarabia, ţarul Alexandru II-lea soseşte la Chişinău, unde a ieşit penru cîteva clipe pe peronul gării, apoi şi-a continuat calea spre Ungheni, de unde în seara aceleiaşi zile revine la Chişinău. Această deplesare a împăratului rus marca începutul războiului ruso-turc 1877-1878. Tot la 11 aprilie 1877 trupele ruse trec frontiera României.
1880 - În România ia fiinţă prima direcţie a Căilor Ferate Române (C.F.R.).
Șantierul căii ferate Bumbești-Livezeni (1948)
Foto: (c) RADOR / Arhiva AGERPRES
‘‘Căile Ferate Române” (CFR), ca instituţie, a fost fondată în anul 1880, iar prima cale ferată pe teritoriul actual al României a fost deschisă în 1854, potrivit site-ului www.cfr.ro.
Astfel, la 11 aprilie 1880, a luat fiinţă primul organism de conducere centralizată a acestui domeniu de activitate, prin fondarea “Căilor Ferate Române“. Prin legea pentru răscumpărarea de către statul român a liniilor aparţinând Societăţii Acţionarilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 23 din 29 ianuarie 1880, statul trebuia să preia, până la 1 mai 1880, administrarea şi exploatarea ”drumului de fier”, în acest scop fiind creată ”Direcţiunea Princiară a Căilor Ferate Române”. Pe baza acestei legi, la 11/23 aprilie 1880, a fost promulgat Decretul Princiar nr. 1.248, prin care se înfiinţa respectiva direcţiune.
1888 - Arheologul Ion Suruceanu din Basarabia ţaristă, este ales membru de onoare al Academiei Române. Ion Casian Suruceanu (n. 19 decembrie 1851 la Vadul lui Vodă – d. 19 noiembrie 1897 la Chișinău) a fost un arheolog și istoric basarabean, cetățean rus, membru de onoare (din 1888) al Academiei Române.
A cercetat ruinele antice din Basarabia și Novorusia, îndeosebi cele ale cetății Tyras, publicat nenumărate articole în limbile rusă, română și franceză (era ginerele altui arheolog, amator acesta, francezul Christophe-Charles Sicard, instalat în Basarabia ca viticultor) și întemeiat la Chișinău un muzeu de arheologie („Muzeul antichităților din Pontul scitic”), din păcate jefuit în 1917 de trupele debandate în momentul Revoluției.
Printre publicațiile sale mai cunoscute sunt Încercare de a dovedi situația cetății scitice Alectora și a „Coastei de azur” menționată de Constantin Porfirogenetul și Inscripții grecești și latinești descoperite în anii 1889-1894, publicate respectiv la Odesa în 1888 și la Sankt-Petersburg în 1894.
1888: La Amsterdam are loc inaugurarea „clădirii pentru concerte” – Concertgebouw.
1899: Spania cedează Puerto Rico Statelor Unite.
1905 - Principele G.V. Bibescu întreprinde, împreună cu soţia sa Martha, Emanuel Bibescu, inginerul Dimitrie Leonida, soţii Ferekyde şi Claude Anet, intreprind o mare expediţie cu automobilul în Persia, traversînd Rusia, Crimeea şi Caucazul.
George-Valentin Bibescu – foto preluat de pe
George-Valentin Bibescu (n. 3 aprilie 1880, București, d. 2 iulie 1941, București), a fost unul dintre cei mai buni piloți români. Este fondatorul Automobil Clubului Român în 1904. A înființat Clubul Aviatic Român în 1909 și Liga Națională Aeriană în 1912. Între anii 1911-1912, George Valentin Bibescu a deținut funcția de comandant al Școlii de pilotaj de la Cotroceni.
De asemenea, în perioada 1920-1923, a deținut funcția de președinte al Comitetului Olimpic Român. Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România (1911-1916), și Mare Maestru Onorific al acesteia în anul 1925. În 1930 este președinte al Federației Internaționale Aeronautice. George-Valentin Bibescu este fondatorul aeroportului Băneasa din București, care a luat naștere pe fosta moșie a mătușii sale, Maria Bibescu, contesă de Montesquiou-Fézensac (azi cartierul Băneasa). A murit la București la 2 iulie 1941 și este înhumat la Mogoșoaia
1916 - 11-17 aprilie are loc Conferinţa socialistă internaţională de la Kienthal, Elveţia, cu participarea a 43 de delegaţi reprezentînd 10 partide socialiste. Delegaţia Partidului Social Democrat din România nu a putut fi reprezentată la Conferinţă, dar a aderat la hotărîrile adoptate cu acest prilej.
1917 - Şi-a ţinut lucrările Congresul Învăţătorilor din gubernia Basarabia, care acceptă institurea şcolii naţionale moldoveneşti, dar cu menţinerea limbii ruse ca obiect de studiu obligatoriu.
1919 - A fost creată Organizația Internațională a Muncii, cu sediul la Geneva. România este membru fondator. Organizația Internațională a Muncii (OIM) este o agenție specializată a Organizației Națiunilor Unite care se ocupă cu problemele legate de muncă la standarde internaționale de muncă. A fost înființată în anul 1919 iar sediul se află în Geneva, Elveția. Organizația a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1969.
Cu toate că România a aderat la Organizația Internațională a Muncii, creată în 1919, aplicarea principiilor acesteia a fost sistematic amânată. Primele măsuri legislative s-au luat în 1925, prin adoptarea Legii repausului duminical și în sărbătorile legale. Presiunile internaționale au silit România să adopte legi noi în favoarea muncitorilor, în 1928. Aceste legi vizau ocrotirea muncii minorilor și a femeilor, fixarea duratei zilei de lucru la 8 ore.
1932 - Este prezentat în România filmul “Visul lui Tănase”, o coproducţie româno-germană. Acest film-scheci de N. Kiriţescu a fost realizat la Berlin, iar rolul principal l-a avut Constantin Tănase.
1945: Al Doilea Război Mondial: trupele americane eliberează lagărul de concentrare Buchenwald.
1945: Trupele americane eliberează lagărul de concentrare Buchenwald.
1949: Are loc premiera piesei Haiducii, de Victor Eftimiu.
1961 - Începe în Israel procesul Eichmann. El este unul dintre organizatorii soluţiei finale (omorârea evreilor în lagărele naziste). La 31 mai 1962 este executat prin spanzurare, dupa care corpul ii este incinerat, iar cenusa sa este imprastiata.
Otto Adolf Eichmann - foto: en.wikipedia.org
Otto Adolf Eichmann (n. 19 martie 1906, Solingen, Imperiul German – d. 31 mai 1962, închisoarea din Ramla, Israel)
1963: Enciclica Papei Ioan al XXIII-lea, Pacem in Terris.
1968: România stabilește relații diplomatice cu Republica Volta Superioară.
1969 - Are loc, la Teatrul Mic din Bucureşti, premiera piesei Iona, de Marin Sorescu.Tragedia in patru tablouri Iona , a fost montata de regizorul Andrei Serban, in rolul titular fiind interpretat de actorul emerit George Constantin.
1970 - A fost lansată de la Kennedy Space Center nava spațială americană Apollo 13.
Apollo 13 launches from Kennedy Space Center, April 11, 1970 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Apollo 13 a fost a treia misiune umană a NASA dezvoltată cu intenția de a coborî pe Lună. Pe parcursul misiunii însă, probleme tehnice au forțat echipajul să renunțe la aselenizare. Echipajul era format din comandantul misiunii James A. Lovell, pilotul modulului de comandă John L. “Jack” Swigert, și pilotul modulului lunar Fred W. Haise. Lansarea a avut loc la 11 aprilie 1970 la ora 13:13 CST. Două zile mai târziu, în timp ce misiunea era în drum spre Lună, o defecțiune a sistemului electric al unuia dintre rezervoarele de oxigen ale modulului de serviciu a produs o explozie ce a cauzat pierderea oxigenului din ambele rezervoare ale modulului de serviciu și implicit pierderea alimentării cu energie electrică, care provenea de la pilele de combustie ce foloseau oxigen.
Echipajul inițial Apollo 13, James A. Lovell – Thomas K. Mattingly – Fred W. Haise, cu însemnele Apollo 13 și un model de sextant și un astrolab, instrumente străvechi de navigație. Mattingly a fost expus rujeolei și a fost înlocuit cu John L. “Jack” Swigert Jr – foto preluat de pe romania.europalibera.org
Modulul de comandă a rămas în funcțiune pe baza bateriilor și a rezervorului propriu de oxigen, dar acestea trebuiau păstrate pentru ultimele ore ale misiunii, la aterizare. Echipajul a oprit modulul de comandă și a utilizat modulul lunar ca „barcă de salvare” în timpul drumului de întoarcere spre Pământ. În ciuda dificultăților cauzate de energia electrică limitată, frigul din cabină și rezerva scăzută de apă potabilă (pe parcursul misiunii, apa potabilă ar fi trebuit să provină ca produs secundar al funcționării pilelor de combustie), echipajul a ajuns în siguranță înapoi pe Pământ, iar misiunea a fost considerată un „eșec reușit”. O transmisiune radio a lui Lovell, Houston, we’ve had a problem (Houston, am avut o problemă), a rămas în cultura populară, citată greșit ca Houston, we have a problem (Houston, avem o problemă).
1979 - Sangerosul dictator ugandez Idi Amin, autodeclarat imparat al Imperiului Centrafrican, a fost înlăturat de la putere
1988 – A avut loc vizita oficială de prietenie a lui Nicolae Ceaușescu în Australia.
1990: Înființarea Centrului European de Cultură din București.
1992 - S-a înfiinţat Eximbank, bancă specializată în susţinerea comerţului exterior al României prin istrumente financiar-bancare şi de asigurări specifice, atît în nume şi cont propriu, cât şi în numele statului.
1992: În cadrul reuniunii Delegației Permanente a PNL, președintele partidului, Radu Câmpeanu, anunță retragerea acestei formațiuni politice din Convenția Democrată Română.
1999: India testează o nouă variantă a rachetei balistice cu rază medie de acțiune de tip AGNHI.
2000: Guvernul României solicită Agenției Standard and Poor's să precizeze care sunt sursele de documentare în baza cărora a fost elaborată evaluarea României.
2005 - India si China au semnat un acord in vederea solutionarii unui diferend frontalier, care dura de peste 40 de ani.
2008 - Ministrul de Externe roman Adrian Cioroianu şi-a prezentat demisia de onoare, ca urmare a cazului Crulic. Românul Claudiu Crulic a fost arestat în Polonia şi a decedat la 18 ianuarie 2008, după ce a intrat în greva foamei, protestând faţă de arestarea sa de către autorităţile de la Varşovia.
2019 - Fondatorul #WikiLeaks a fost arestat în ambasada Ecuadorului la Londra (poliţia britanică)
Julian Paul Assange (n. 3 iulie 1971, Townsville, Queensland, Australia) este un ziarist australian, editor și activist pe internet. Este cunoscut drept purtătorul de cuvânt și editorul-șef al WikiLeaks, site ce prezintă scurgeri de informații. A trăit în mai multe țări și declară că este în continuă mișcare. A avut câteva apariții publice în care a vorbit despre libertatea presei, cenzură și jurnalismul de investigație. A contribuit cu partea de “cercetare” la cartea denumită “Underground: tales of hacking, madness & obsession on the electronic frontier”, publicată în 1997 de editura Reed Books Australia – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org - foto preluat de pe www.agerpres.ro
Fondatorul WikiLeaks, Julian Assange, a fost arestat de poliţia britanică joi, după ce agenţii au fost invitaţi să intre în ambasada Ecuadorului la Londra, unde Assange se refugiase din 2012, informează Reuters. ”Julian Assange, în vârstă de 47 de ani, a fost arestat astăzi, 11 aprilie, de agenţi ai Serviciului Metropolitan de Poliţie (MPS) la Ambasada Ecuadorului”, a transmis poliţia britanică.
Instituţia menţionată a adăugat că agenţii săi l-au arestat pe Assange după ce aceştia au fost ”invitaţi de către ambasador să intre în ambasadă, ca urmare a retragerii dreptului de azil de către guvernul ecuadorian”.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro
cititi si Edward Snowden despre arestarea lui Assange: “O zi tristă pentru libertatea presei”; SUA: Julian Assange, urmărit în justiţie pentru piraterie informatică
2019 - Lovitura de stat din Sudan din 2019 – Președintele Sudanului, Omar al-Bashir, a fost înlăturat din funcție și arestat în urma unei lovituri de stat a armatei.
Omar Hasan Ahmad al-Bashir (n. 1 ianuarie 1944) este un politician din Sudan care este președintele țării date din 16 octombrie 1993. S-a născut în satul Hosh Bannaga de la nord de capitala Khartoum. A venit la putere în 1989 când a condus o lovitură de stat și a fost prim-ministru în perioada 1989-1993 – foto preluat de pe www.agerpres.ro
În dimineața zilei de 11 aprilie 2019, președintele sudanez Omar al-Bashir a fost înlăturat de la putere de forțele armate sudaneze pe fondul protestelor în curs de desfășurare, după ce s-a aflat în această funcție timp de aproape 30 de ani. La 11 aprilie, militarii sudanezi l-au îndepărtat pe Omar al-Bashir din funcția de președinte al Sudanului, au dizolvat cabinetul și legislativul național și au anunțat o stare de urgență de trei luni, urmată de o perioadă de tranziție de doi ani.
Generalul-locotenent Ahmed Awad Ibn Auf, care era atât ministrul apărării din Sudan, cât și vicepreședintele Sudanului, s-a declarat șef de stat de facto, a anunțat suspendarea constituției țării și a impus o perioadă de interdicție a prezenței pe străzi de la ora 22 până la ora 4 ordonând dizolvarea protestelor aflate în desfășurare. Împreună cu Legislativul Național și guvernul național, au fost dizolvate și guvernele de stat și consiliile legislative din Sudan.
2019 - Beresheet (Bereşeet), prima sondă israeliană lunară, nu a atins suprafaţa Lunii, satelitulul nostru natural. Astfel prima misiune organizată de această ţară, care a fost şi prima misiune în totalitate privată, s-a încheiat cu un eşec. Premierul Benjamin Netanyahu a anunţat, însă, că în doi ani va fi organizată o nouă misiune pe Lună. Aselenizarea trebuia să aibă loc joi seara, în intervalul 22:05 – 22:25, însă modulul s-a prăbuşit pe suprafaţa Lunii în urma unor defecţiuni tehnice la motorul principal, iar conexiunea cu naveta s-a întrerupt.
2019: Indonezia: Vulcanul Anak Krakatau a erupt
Vulcanul Anak Krakatau din Indonezia a erupt în noaptea de 10/11 aprilie 2020 – foto preluat de pe www.aa.com.tr
Vulcanul Anak Krakatau din Indonezia a erupt în noaptea de vineri spre sâmbătă, aruncând cenuşă şi lavă la 500 de metri în aer, a anunţat sâmbătă agenţia de vulcanologie din această ţară, transmite dpa. Nivelul de alertă la acest vulcan, situat între insulele Java şi Sumatra, a rămas la trei, cel mai înalt nivel, a adăugat Centrul pentru Vulcanologie şi Atenuare a Riscurilor Geologice. În timpul unei erupţii din decembrie 2018, vulcanul Anak Krakatau a provocat un tsumani care a ucis peste 430 de oameni şi a rănit câteva mii. Erupţia din 2018 a făcut ca vulcanul să piardă două treimi din înălţime şi până la trei sferturi din volum.

NAȘTERI

146 – S-a născut Septimius Severus, împarat roman (193–211), fondator al dinastiei Severilor; (d. 4 februarie 211).
Septimius Severus, bust din alabastru aflat la Muzeul Louvre – foto: ro.wikipedia.org
Lucius Septimius Severus, cu numele întreg Lucius Septimius Severus Augustus, (n. 11 aprilie 146, la Leptis Magna, Africa – d. 4 februarie 211, la Eboracum, Britannia) a fost împărat roman din 9 aprilie 193 până în 211. Cu el a început accederea la putere a provincialilor având ascendență neromană și dinastia Severilor, al căror eponim este. Este singurul împărat născut în Provincia Africa.
1357: Regele Ioan I al Portugaliei (d. 1433)

1492: Margareta de Navara (franceză Marguerite d'Angoulême, Marguerite d'Alençon, Marguerite de Valois sau Marguerite de France) (11 aprilie 1492 – 21 decembrie 1549), cunoscută, de asemenea, drept Margareta de Navara, a fost regina consort a regelui Henric al II-lea de Navara. Fratele ei a devenit rege al Franței sub numele de Francis I al Franței și cei doi frați au stat la baza legăturilor culturale de la curțile celor două țări.

Margareta este strămoașa regilor Bourbon ai Franței, fiind mama Jeannei d'Albret, al cărei fiu, Henric de Navara, a devenit regele Henric al IV-lea al Franței, primul rege Bourbon.

Portret al Margaretei

Margareta s-a născut la Angoulême la 11 aprilie 1492, ca cel mai mare copil al Louisei de Savoia și Charles, Conte de Angoulême. Tatăl ei a fost descendent al regelui Carol al V-lea al Franței și deci succesor la coroana Franței dacă atât Carol al VIII-lea al Franței cât și moștenitorul prezumptiv, Ludovic I, Duce de Orléans, nu produceau moștenitori masculini.

La 16 februarie 1488, tatăl ei, Carol, s-a căsătorit cu tânăra Louise de 11 ani, fiica lui Filip al II-lea de Savoia și a Margaretei de Bourbon (care era sora Ducelui de Beaujeu). Louise a fost considerată una din cele mai strălucitoare minți feminine ale Franței. Primul lor copil a fost numită "Margareta", după mama Louisei.

La doi ani după nașterea Margaretei, familia s-a mutat din Angoulême la Cognac, "unde influența italiană era supremă și unde Boccaccio era privit aproape ca un zeu"^[1] Fratele Margaretei, Francisc, s-a născut aici la 12 septembrie 1494.

Margareta a mai avut frați vitregi din relațiile tatălui ei care au crescut alături de Margareta și Francisc. Două fete, Jeanne și Madeleine, s-au născut din lunga relație a lui Carol cu cântăreața Antoinette de Polignac.

Tatăl ei a murit când ea avea aproape paru ani; fratele ei a devenit moștenitorul prezumptiv la tronul Franței. Grație mamei ei, care avea numai 19 ani și era văduvă, Margareta a primit o educație clasică care a inclus latina. Tânăra prințesă era numită "Maecenas de învățații regatului fratelui ei.^[1]

Când Margareta a împlinit zece ani, Ludovic de Orléans a încercat s-o căsătorească cu Prințul de Wales, care mai târziu a devenit regele Henric al VIII-lea al Angliei însă alianța a fost respinsă cu amabilitate. La vârsta de 17 ani, Margareta s-a căsătorit cu Charles IV de Alençon care avea 20 de ani printr-un decret al regelui Ludovic al XII-lea al Franței (care de asemenea a aranjat căsătoria fiicei lui Claude cu Francisc).

Prin acest decret, Margareta a fost obligată să se căsătorească cu un om bun în general însă practic analfabet politic; "tânăra prințesă radiantă cu ochii albastru-violet ... a devenit mireasa unui leneș și un prostănac". Din căsătorie nu au rezultat copii.

După decesul reginei Claude, ea și-a luat cele două nepoate Madeleine și Marguerite, pentru care va continua să aibă grijă în a doua căsătorie.

Statuie a Margaretei de Angoulême, în fața primăriei din Angoulême

După decesul soțului ei în 1525, Margareta s-a căsătorit cu Henric al II-lea de Navara. Regele Ferdinand II de Aragon invadase regatul Navarei în 1512 și Henric domnea numai în Navara Inferioară. La 16 noiembrie 1528 Margareta a născut o fiică, viitoarea Jeanne a III-a de Navara, care a devenit mama viitorului rege Henric al IV-lea al Franței.

Ambasadorul venețian al timpului a lăudat-o pe Margareta că știe toate secretele artei diplomatice. Aventura cea mai remarcabilă a Margaretei a constat în implicarea în eliberarea fratelui ei Francisc I care a fost ținut prizonier în Spania de împăratul Carol al V-lea, Împărat Roman după ce a fost capturat în bătălia de la Pavia, Italia, 1525. În cursul perioadei critice a negocierilor, regina Margareta a mers călare prin pădure iarna, douăsprezece ore pe zi, pentru a fi în formă în timp ce noaptea scria scrisori diplomatice. Împăratul Carol al V-lea și cancelarul său, Mercurin Gattinara, nu voiau să audă de răscumpărare; ei au cerut retrocedarea Burgundiei, asupra căreia teoretic Carol era moștenitorul prin bunica sa. Misiunea Margaretei nu a reușit însă i-a adus regelui Francisc I un confort prețios.

Singurul ei fiu, Jean, s-a născut la Blois la 7 iulie 1530 când Margareta avea 38 de ani, vârstă considerată înaintată după standardele secolului al XVI-lea. Copilul a murit în ziua de Crăciun în același an. Se crede că durerea a motivat-o pe Margareta să scrie lucrarea ei controversată Miroir de l'âme pécheresse, în 1531. A scris nuvele de moravuri, care au apărut postum (în 1559) sub titlul L'Heptaméron și care urmează tehnica povestirii cu sertare inspirată de Decameronul lui Boccaccio. Nuvelele sunt remarcabile prin realismul personajelor și finețea motivației psihologice.

A scris și versuri (Le miroir de l'âme pécheresse, 1531 - "Oglinda sufletului păcătos"), farse, mistere.

Date personale
Marguerite d'Angoulême

Născută	11 aprilie 1492 Angoulême, Franța
Decedată	21 decembrie 1549 (57 de ani) Odos, Franța
Înmormântată	Lescar Cathedral[*]
Părinți	Charles Louise de Savoia
Frați și surori	Jeanne d'Angoulême[*] Francisc I al Franței
Căsătorită cu	Carol al IV-lea, Duce de Alençon Henric al II-lea de Navara
Copii	Jeanne a III-a de Navara Jean de Navara
Cetățenie	Franța
Ocupație	scriitoare poetă salonnière[] dramaturgă rege[]
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa Albret Casa de Valois
Regină consort a Navarei
Domnie	1492 - 1549

1644: Marie Jeanne de Savoia (Marie Jeanne Baptiste; 11 aprilie 1644 – 15 martie 1724) s-a născut prințesă de Savoia^[1] și mai târziu a devenit Ducesă de Savoia. Căsătorită prin procură cu Carol de Lorena în 1662, curând Lorena a refuzat să recunoască căsătoria.

Marie Jeanne s-a căsătorit în 1665 cu Carol Emanuel al II-lea, Duce de Savoia care îi era verișor de gradul doi. A fost regentă a Savoiei din 1675 în numele fiului ei Victor Amadeus al II-lea.^[2] Oficial regența s-a terminat în 1680 însă ea și-a menținut puterea timp de patru ani până când fiul ei i-a interzis influența în stat.^[3] În momentul morții, ea era mama regelui Sardiniei și străbunica regelui Spaniei și a regelui Franței.

Date personale
Marie Jeanne de Savoia
Marie Jeanne de Robert Nanteuil, 1678
Nume la naștere	Marie Jeanne Baptiste
Născută	11 aprilie 1644 Hôtel de Nemours, Paris, Franța
Decedată	15 martie 1724 (79 de ani) Palazzo Madama, Torino
Înmormântată	Sacra di San Michele
Părinți	Charles Amadeus, Duce de Nemours Élisabeth de Bourbon
Frați și surori	Maria Francisca de Savoia
Căsătorită cu	Carol Emanuel al II-lea, Duce de Savoia
Copii	Victor Amadeus II, Duce de Savoia
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	colecționar de artă[] patron of the arts[]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Savoia
Regentă de Savoia
Domnie	20 mai 1665 – 12 iunie 1675
Ducesă de Savoia
Domnie	12 iunie 1675 – 14 martie 1684

1770: George Canning, prim-ministru al Regatului Unit (d. 1827)

1801: Ferenc Simó Kissolymossy (n. 11 aprilie 1801, Odorheiu Secuiesc - d. 19 decembrie 1869, Cluj) a fost un pictor maghiar din Transilvania.^[1]

A fost fiul unui avocat. După absolvirea gimnaziului a studiat în perioada 1818–1823, cu întreruperi, la Academia de Arte Vizuale (Akademie der bildenden Künste) din Viena, avându-i ca profesori pe Carl Gsellhofer și Karl v. Sales.^[1] A urmat un „stagiu" artistic fertil la Viena în perioada 1823-1826.^[2]

Din 1826 a lucrat la Buda (azi parte din Budapesta), realizând pentru Academia Ungară de Științe (Magyar Tudományos Akadémia (MTA)) o serie de portrete ale unor personalități marcante ale vieții literare.^[1]

Din 1831 s-a mutat la Cluj, unde și-a început activitatea didactică ca profesor la Școala Normală de Desen (1836-1866) și apoi la Liceul Romano-Catolic (1866-1869), până la moarte.^[2] I-a avut ca elevi pe Bertalan Székely și Géza Dósa (1846–1871).^[1]

Portretele sale vădesc o simplitate formală specifică clasicismului și este considerat un reprezentant de seamă a picturii din Epoca Biedermeier.^[1] Conform informațiilor documentare, Simó Ferenc era retribuit pentru un portret cu atâția florini de aur câți erau necesari pentru a acoperi întreaga suprafață a tabloului.^[3]

La Muzeul de Artă din Cluj este expus portretul Eszterei Sombori,^[4] portret-pereche cu cel reprezentându-l pe Miklos Sombori (1832).

Date personale
Ferenc Simó de Kissolymossy
Născut	11 aprilie 1801 Odorheiu Secuiesc, Marele Principat al Transilvaniei Imperiul Austriac
Decedat	19 decembrie 1869 Cluj, Transilvania, Austro-Ungaria
Naționalitate	maghiară
Ocupație	pictor
Activitate
Domeniu artistic	pictură
Pregătire	Academia de Arte Vizuale (Akademie der bildenden Künste) din Viena
Profesor pentru	Școala Normală de Desen (1836-1866) Liceul Romano-Catolic din Cluj (1866-1869)
Modifică date / text

Eszter Sombori

(Pictură în ulei pe pânză, 1832)

1819: Charles Hallé, pianist și dirijor german (d.1895)
1825 - S-a nascut Ferdinand Lassalle, teoretician si activist socialist german; (d. 1864).
Ferdinand Lassalle – foto preluat de pe en.wikipedia.org

1830: Emanoil Bacaloglu (n. 11 mai 1830, București, Țara Românească – d. 30 august 1891, București, România) a fost un fizician, chimist și matematician român, de origine bulgară. Tatăl lui, Ivan Bacaloglu, este înmormântat lângă biserica Sfântul Anton din București și este de loc din Gabrovo, așa cum scrie pe piatra funerară de lângă respectiva biserică.

A fost profesor de fizică la Universitatea București și membru titular al Academiei Române din 1879. A participat la Revoluția de la 1848. Este creditat cu primele lucrări științifice românești de matematică, fizică și chimie, contribuind astfel la crearea terminologiei în limba română pentru aceste domenii. Este și unul dintre principalii inițiatori ai „Societății de științe fizice”, înființată în 1890. S-a născut la București. A studiat la Leipzig și Paris.

La Leipzig (1856) a frecventat cursuri de filozofie, de geometrie analitică, de analiză matematică al profesorilor Moritz Wilhelm Drobisch și August Ferdinand Möbius, de geografie și mineralogie ale profesorului Karl Friedrich Naumann.

La Paris și-a trecut bacalaureatul în 1857. Aici a studiat cursurile profesorilor Michel Chasles, Augustin Louis Cauchy, Jean-Baptiste Biot, Joseph Bertrand, Charles Hermite, Jean-Victor Poncelet, Charles Dupin, Antoine Henri Becquerel, Jean-Marie Duhamel ș.a.

În 1859 este profesor de chimie la Școala Națională de Medicină și Farmacie din București și de algebră și trigonometrie la Colegiul Sfântul Sava. În 1863 este profesor de fizică la Școala Superioară de Științe.

În cadrul preocupărilor sale în domeniul matematicii, a purtat o bogată corespondență cu matematicianul francez Pierre Ossian Bonnet. Om al epocii sale, de dezvoltare a capitalismului românesc, Bacaloglu a fost un participant activ la Revoluția Română din 1848.

Având o poziție opusă idealismului reacționar, în lecțiile sale a insistat asupra interpretării materialiste a fenomenelor științifice. Bacaloglu are 20 lucrări de matematică, 22 de fizică, 5 de chimie și numeroase lucrări de popularizare a științei, dintre care:

Curbura suprafețelor (Paris, 1859)
Neue Bestimmungsweise, 1861
Linii și suprafețe reciproce (1861)
Elemente de algebră, 1866
Trisecțiunea unghiului (1868)
Elemente de fizică, 1870-1871

Apărătorul de trăsnet, 1887, etc.

Emanoil Bacaloglu

Fizicianul Emanoil Bacaloglu

Date personale

Născut

11 mai 1830
București, Țara Românească

Decedat

30 august 1891, (61 de ani)
București, România

Naționalitate

România

Cetățenie

România

Ocupație

fizician, matematician, chimist

Activitate

Organizație

Universitatea din București

Membru titular al Academiei Române Casele Bacaloglu - strada Popa Soare 9. Monument istoric B-II-m-B-19452

1854: Ioan S. Nenițescu (născut Ioan Vasiliu; n. 11 aprilie 1854, Galaţi, România – d. 23 februarie 1901, Buzău, România)^[1] a fost dramaturg, monograf, poet, prozator și scriitor român, membru corespondent al Academiei Române.

Este autorul versurilor cunoscutului cântec patriotic „Pui de lei”, muzica fiind compusă de Ionel G. Brătianu, precum și al poeziei „Țara mea”, adusă în conștiința publicului român postbelic și contemporan prin intermediul interpretării sale de excepție de către Tudor Gheorghe. Ioan S. Nenițescu s-a născut (ca Ioan Vasiliu) în atunci târgul Galaților, al doilea copil al lui Ștefan Vasiliu (negustor de pânzeturi fine) și al Elisabetei Zaharia. Numele de familie Nenițescu, pe care îl va adopta mai târziu și care îl va face celebru în timpul său, urma să fie împrumutat, și apoi ușor modificat, de la de la unchiul sau, monahul Ilarion Neniță, unul din modelele sale.

După studii primare si gimnaziale, va urma Școala Comercială „Alexandru Ioan I“ din Galați, și apoi va continua cu studii liceale la Iasi, unde își va lua bacalaureatul. Se înscrie „ca audient“ la Facultatea de Litere din Iași, frecventând totodată și ședințele Societății literare „Junimea“ (1875). Primele sale versuri sunt scrise tot atunci, fiind dedicate lui Vasile Alecsandri, mentorul său literar. Se înrolează voluntar în Armata Română, făcând parte din Regimentul 13 Dorobanți. Este sublocotenent al regimentului și ia parte asediul redutelor Grivița 1 și Grivița 2, fiind rănit. Eete decorat cu distincțiile „Steaua României“ și „Virtutea Militară“.

Poeziile pe care le scrie militarul Nenițescu în timpul razboiului, așa cum sunt, „Înalță-te“, „Invocare“, „Plugar român“, „După 27 august“, descriu faptele eroice ale tuturor militarilor români care vor obține independența mult dorită, animați de dragostea de țară. Se înscrie la Facultatea de filozofie și arte din Berlin în 1878. Se dedică studiului etnografiei, istoriei folclorului european, filosofiei, esteticii, mitologiei antice și pedagogiei. Își va susține lucrarea de doctorat la Leipzig, în 1886 cu teza „Die Affectenlehre Spinozaas“, lucrare de mare finețe și profunzime. În acest timp Nenițescu scrie poezia „Tara mea.“

Ioan S. Nenițescu a fost o persoană extrem de activă după revenirea în țară. A fost editor al revistei economice, literare, politice și stiintifice, „Țara nouă“ (1884-1888). A predat ca profesor de filosofie și pedagogie la Școala Normală de Institutori din București (1887). Ulterior a fost revizor scolar, deputat de Covurlui (1888), prefect de Constanța (1888), inspector scolar al Bucurestiului (1892). A colaborat la publicațiile „Albina“, „Amicul copiilor“, „Convorbiri literare“, „Lupta“, „Revista nouă“, „Romanul literar“, „Șezătoarea“ și „Ziarul presei“.

Pentru întreaga sa activitate literară, este ales membru corespondent al Academiei Române, la 18 martie 1896.

Poeme

Flori de primăvară, poezii ((Berlin, 1880; Editia a II-a, București, 1889)), debut în volum;
Șoimii de la Războieni (poem în 9 cânturi, București, 1882)
Pui de lei, poezii patriotice (București, 1891)
- Pui de lei
- Țara mea
- Moartea lui Decebal
- Voința neamului
Poezii (București, 1911)
Multiple poeme patritoce de inspirație istorică

Proză

1894 - Tatăl nostru în câteva istorioare pe înțelesul tuturor, texte moral-creștine pentru cei tineri;
1895 - De la românii din Turcia Europeană, monografie (studiu etnic și statistic) a aromânilor ce trăiau în Imperiul Otoman.

Dramaturgie

Două femei
O singură iubire, comedie;
Mihai Viteazul, dramă istorică;
Radu de la Afumați (dramă istorică în 5 acte, București, 1897);

Vlad Țepeș, dramă istorică.

Ioan S. Nenițescu

Poetul Ioan S. Nenițescu

Date personale

Născut

11 aprilie 1854
Galați, Principatul Moldovei

Decedat

23 februarie 1901, (47 de ani)
Buzău, România

Copii

Ștefan I. Nenițescu[*]

Naționalitate

România

Cetățenie

România

Ocupație

poet, om politic

Activitate

Alma mater

Universitatea Leipzig

Cunoscut pentru

versurile cântecului patriotic „Pui de lei”, muzica de Ionel G. Brătianu

Membru corespondent al Academiei Române

1858: Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași) a fost un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al Capitalei. Este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România. S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului, București, mezinul unei familii modeste. Tatăl, Ștefan „căruță-goală“, pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu, era descendent din familia unor ciobani vrânceni, „strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice“, devenind căruțaș de grâne pe traseul București-Giurgiu și „staroste al cărăușilor din barieră“. Tatăl lui Delavrancea a fost împroprietărit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii rurale elaborate de Cuza-Vodă și M. Kogălniceanu: „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la '64 ... Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă și lipsa, și foamea, și năvălirile ...“ Mama lui Barbu, Iana (Ioana sau Ana), era „fiica văduvei Stana din Postrăvari, sat locuit de clăcași, de pe moșia familiei Filipescu“. Primii ani de viață și-i petrece în ulița Vergului, în tovărășia tatălui, ajuns la aproape 70 de ani: „Mi-aduc și acum aminte (aș fi mulțumit dacă n-ar fi decât o amintire) cum mă agățam de scurteica lui lungă și îmblănită cu mârsă neagră și-l lingușeam și-l mângâiam pe obraji și pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în căruță“ - și a poveștilor spuse la gura sobei: „Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulțumire. Și mă simțeam ușor ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetișor ...“

Părinții îl dădură în primire diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, „să-l învețe slovele noi și să citească“. În clasa a II-a (1866) intră elev la Școala de Băieți Nr. 4, unde îl are învățător pe Spirache Danilescu, „om luminat“, urmând ca în anul următor să treacă la Școala Domnească, pentru clasele a III-a și a IV-a. Studiază cu învățătorii E. Becarian și Ion Vucitescu, în condițiile de rigoare ale internatului și ale școlii vechi în care se practicau pedepse aspre. În registrele matricole era trecut numele de Ștefănescu Barbu.

După cele patru clase primare, Barbu este înscris, după un an, ca bursier la Liceul „Sf. Sava“, învață cu cei mai de seamă profesori ai Capitalei din acea vreme (D.A. Laurian, Anghel Demetriescu, Vasile Ștefănescu), fiind remarcat pentru talentul și capacitatea sa de asimilare. Atmosfera din internatul de la „Sf. Sava“ și imaginea adolescentului vibrând de pasiune vor fi evocate în nuvela Bursierul. Din această perioadă (1876 - 1877) datează și primele lui încercări literare. Din 1877 devine student la Facultatea de Drept. Adevărata „producție poetică a liceanului“ poate fi identificată mai târziu, în 1878. După ce începe să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 publică primul său volum, placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viața literară, România liberă, Familia. În 1882, Barbu Delavrancea își trece examenul de licență la Facultatea de Drept din București, cu teza de licență în drept Pedeapsa, natura și însușirile ei, pe care o publică în același an, semnată Barbu G. Ștefănescu. Gheorghe era bunicul dinspre partea tatălui: „Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu“. Scriitorul își va semna operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început „de la Vrancea“, după acel ținut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simțea foarte legat sufletește). În perioada 1880 - 1882, Barbu Ștefănescu publică în România liberă foiletoanele intitulate Zig-Zag, semnând cu pseudonimul Argus. De acum datează și debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 - 15 martie, 1883), semnată Argus. După un scurt popas la Paris (1882 - 1884), pentru a-și desăvârși studiile juridice, Delavrancea publică în 1885 volumul de nuvele Sultănica.

Reîntors în țară de la Paris (1884), Delavrancea devine „un nume de circulație și de prestigiu“. Colaborează cu România Liberă, numărându-se printre redactorii ei apropiați, alături de Al. Vlahuță și Duiliu Zamfirescu, semnând cronicile muzicale și plastice, precum și nuvelele și povestirile din prima ediție a volumului Sultănica. Publică, pe rând, Șuier, Fanta-Cella, Iancu Moroi, Răzmirița, Palatul de cleștar și Odinioară, care anunțau cu pregnanță un nume nou în literatura română, culminând cu Trubadurul (1886) și cu Hagi-Tudose (1887). În 1884, Barbu Delavrancea reprezintă redacția României libere la cea de-a XXI-a aniversare a Junimii la Iași, publicând reportajele Ultimele știri și Iași și banchetul Junimiștilor (România liberă, octombrie 1884). Îl cunoaște pe I. L. Caragiale, căruia îi consacră un admirabil portret.

Face cunoștință cu V. Alecsandri (era pentru prima oară când observam de aproape acel izvor limpede de lăcrămioare și mărgăritare, pe artistul de frunte al pastelelor, pe marele liric al lui Dan, căpitan de plai) și cu Titu Maiorescu, citind în 1886 la cercul de la Convorbiri nuvela Trubadurul. Din 1885, scriitorul va publica la ziarul Drepturile omului, iar mai târziu la Literatură și știință, revistă condusă de C.D. Gherea. Scriitorul ia parte, de asemenea, la înființarea ziarului Epoca, al cărui prim-redactor va fi de la 16 noiembrie 1885 până la 23 ianuarie 1886, printre colaboratori aflându-se Al. Vlahuță și Anghel Demetriescu.

Delavrancea va publica aici, printre altele, două articole semnificative: Cum suntem guvernați și Fiii poporului și sărăcia poporului, fiind prezentată, pe un ton patetic, starea de înapoiere și de mizerie a celor sărmani. Prin dezbaterea acestor probleme rurale, sunt dezvăluite primele note ale pamfletarului și ale politicianului de mai târziu. Continuându-și colaborarea la Lupta, ziar condus de Gheorghe Panu, gazetarul probează o bună conduită critică. În 1888, Delavrancea se angajează ca redactor și colaborator la ziarele Democrația și Voința națională, unde se va remarca prin numeroase articole. Face critică muzicală și dramatică (Epoca, 1886), polemizează cu Maiorescu într-o serie de articole ce vor demonstra multiple însușiri intelectuale (O familie de poeți). E prezent în aproape toate domeniile artei și ale vieții publice, încercându-și talentul în numeroase direcții. La 19 aprilie 1887 tipărește revista Lupta literară, în paginile căreia apare prima variantă a nuvelei Hagi-Tudose. Printre colaboratori îi descoperim pe Al. Vlahuță, C. Mille, P. Ispirescu și Artur Gorovei. Primul număr din „Lupta literară” a apărut la 19 aprilie 1889, cu mențiunea că „apare în toate Duminicile”. Spre a nu lăsa să se creadă că „Lupta literară” este o revistă personală, Delavrancea a semnat și cu două pseudonime, puțin cunoscute, și nemenționate în bibliografii. Aceste pseudonime sunt: Fra Barbaro și Minchio. Se pare că nu au apărut decât două numere ale revistei, care există și în biblioteca Academiei Române^[2]. Atras de copleșitoarea personalitate a lui B.P. Hașdeu, Delavrancea devine redactor la Revista nouă, condusă de marele savant. Angajându-se tot mai mult în politică și în gazetărie, scriitorul devine redactorul permanent al ziarelor Democrația și Voința națională. Publică, în continuare, la Vieața (1894), revistă săptămânală ilustrată, condusă de Al. Vlahuță și, mai apoi, de Alecu Urechia, acordând același interes tuturor problemelor literare, istorice și filologice, sociale sau politice, în articole de o complexă bogăție de culori. De la 1 martie 1892, Delavrancea va saluta apariția la Fălticeni a revistei de literatură populară Șezătoarea, apreciind că revista condusă de Artur Gorovei „se cuvine a avea cu precădere înaintea oricărui om cult, literat și bun român, căci cel mai suveran mijloc de a înțelege un popor este acela de a-i cunoaște și aprofunda tradițiile, știința și creațiunile sale simple, naive, dar adeseori străbătute de un spirit vast și genial, pe care numai mulțimile și popoarele îl pot avea“. Redactorul Revistei noi era la curent cu cele mai de seamă și mai noi teorii de folclor comparat. Prin studiul din Columna lui Traian (1882), intitulat Doina. Originea poeziei poporane la români, Delavrancea se referă la Dimitrie Cantemir, care în Descrierea Moldovei dădea o primă explicație a cuvântului doină, intuind un strâns raport de interdependență dintre om și natură, pe care cântecul popular îl reflectă atât de pregnant. Cel mai important studiu de folclor se intitulează Verbul plastic în creațiile poporane (Șezătoarea, 1929), dezvăluind „spiritul analitic original, acuitatea observației, cunoștințele multilaterale și adânci ale scriitorului“ (Al. Săndulescu), așa cum va dovedi și studiul Din estetica poeziei populare (1913), discurs de recepție cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.

Din activitatea publicistică a lui Delavrancea pot fi desprinse și alte articole în care, cu aceeași efervescență intelectuală, scriitorul va exprima puncte de vedere în materie de artă, de limbă și de literatură. Cronicarul va milita pentru dezvoltarea creației dramatice originale, va întâmpina cu entuziasm scrierile lui M. Sadoveanu, „mare talent, cu o limbă bogată, cu un stil minunat“, ale lui Gala Galaction, „unde viața pare aidoma cu cea reală“ sau ale lui D. D. Pătrășcanu.

Un moment important în activitatea sa jurnalistică îl reprezintă revista Lupta literară (1887), cu accentuate atitudini critice în probleme de critică și de istorie literară, intrând adeseori în polemică cu Titu Maiorescu, pe care l-a determinat să scrie articolul Poeți și critici, publicat în Convorbiri literare la 1 aprilie 1886. Cu mult înaintea lui Ibrăileanu, Delavrancea semnala succint ideea caracterului specific național al literaturii, având în vedere o strictă condiționare socială și istorică. Beneficiind, din epoca studiilor pariziene, și de o serioasă cultură plastică, Delavrancea va realiza în câteva articole și unele observații deosebit de interesante în acest domeniu. Seria de foiletoane din România liberă (1883) va reprezenta primul examen al tânărului critic de artă, pe cale de a-și clarifica preferințele și de a-și consolida atitudinile (Salonul 1883, Pictura). Pasionat și entuziast, cronicile de după 1890, semnate Era Dolce sau Viator, vor îmbrățișa un câmp foarte vast de preocupări, cu deosebire despre câțiva din artiștii români de la sfârșitul secolului trecut, în primul rând despre Nicolae Grigorescu și Andreescu, pe care l-a admirat sincer:

„În fața peisajelor lui Andreescu vezi natura vie și mare. (...). Ceea ce la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu este splendoare uscată, la Andreescu se preface în simplu, energic și suculent. La Grigorescu, bogăția aparentă te răpește fără a te convinge, la Andreescu, simplitatea aparentă te convinge și te pune pe gânduri, te face să înțelegi, și de aceea admiri fără regret și fără reticență, căci pledoariile lui sunt niște rezumate limpezi ale esențialului din natură“ (Democrația, 1883). Prezentă în toate confruntările și acțiunile politice și culturale, elocința (arta cuvântului) a jucat și la români un rol esențial. Primele noastre manifestații și creații oratorice își găsesc începuturile în cele mai importante împrejurări ale istoriei neamului. De la discursurile lui Gheorghe Lazăr din epoca revoluționară a lui Tudor Vladimirescu se anticipau cele ale lui M. Kogălniceanu și Simion Bărnuțiu, cu un puternic impuls pe care îl dădeau eforturile pentru unirea principatelor și pentru dobândirea independenței naționale.

În același timp s-a afirmat pe un plan superior și elocința universitară și academică, reprezentată îndeosebi de Titu Maiorescu, Alexandru Odobescu și Al. Papiu-Ilarian. Paralel cu aceasta, s-a dezvoltat și oratoria politică parlamentară, în care aveau să strălucească Take Ionescu și Barbu Delavrancea. Take Ionescu venise de la Paris, unde studiase dreptul, cu reputația de a fi o adevărată „gură de aur“, iar Barbu Delavrancea avea să fie numit de Titu Maiorescu, așa de sever în aprecierile lui, drept „fiara cuvântului“. Gheorghe Adamescu, confirmă în Istoria sa a literaturii române: „Ca orator, el a dobândit o mare notorietate. D-l Maiorescu - după ce Delavrancea s-a alipit la politica conservatoare - l-a declarat "cel mai mare orator al epocii noastre". E drept că în acțiune sunt puțini ca el; are mare putere de a ridica masele; dar discursurile citite nu mai produc același efect.”

Barbu Ștefănescu Delavrancea

În campania oratorică dezlănțuită de N. Iorga, Take Ionescu, N. Titulescu, Delavrancea cutreiera țara, cerând intrarea ei în război pentru dezrobirea provinciilor subjugate de Austro-Ungaria. Luând cuvântul la una din ședințele Academiei Române, Delavrancea dădea glas vibrant ideii de unitate națională: „Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspirațiuni. Cântăm aceleași cântece și aceeași doină ... Durerile și bucuriile celor de dincolo sunt și ale noastre și ale noastre sunt ale lor. Dușmanii lor sunt și ai noștri ... Visul atâtor generații de strămoși, de moși și de părinți l-am visat și noi, și acum îl vedem aevea“. Același orator afirma cu dârză justificare: „Suntem un singur popor, Carpații ne sunt șira spinării“.

Lui Delavrancea i-a fost dat să-și întreacă dotații confrați prin harul genialității. Acesta avea să se manifeste mai ales la oratorul politic și la avocatul penal. De pe tribună și de la bară se desfășura nestăvilit temperamentul vijelios al lui Barbu Delavrancea, numit, pentru puterea cuvântului său rostit, „monstrul“ în acțiune (Șerban Cioculescu). Auzit vorbind, auditoriul se cutremura de forța emotivă a cuvântătorului, capabil să târască după el masele. Așa s-a întâmplat în martie 1909, când acțiunea lui N. Iorga, cu ocazia reprezentației în scop de binefacere, la Teatrul Național din București, de către un grup de amatori din „înalta societate“, în limba franceză, a dus la împiedicarea spectacolului, urmată de o serie de impresionante adeziuni din toate unghiurile țării, marcând începutul ascensiunii politice a profesorului. Cum însă manifestația părea a avea și o atitudine ostilă culturii franceze, Barbu Delavrancea le-a vorbit studenților, entuziasmându-i, ca să-i conducă apoi să manifeste simpatia lor în fața legației franceze. În domeniul oratoriei juridice, de exemplu, Delavrancea va rosti în doi ani consecutivi (1902, 1903) două pledoarii care dezvăluie odioasa calomnie a lui Caion împotriva lui Caragiale, pe care-l acuzase că a plagiat drama Năpasta. În pedoaria intitulată Inocent, Delavrancea apără, chiar și împotriva celui mai mare avocat al timpului, Take Ionescu, pe arhitectul Ion Socolescu, acuzat de crimă cu premeditare.

Oratorul și conferențiarul își păstra intactă puritatea sentimentelor, demonstrând sinceritate și patetism. Ține conferințe la Ateneu, polemizează înflăcărat cu politicienii vremii, fiind prezent la toate întrunirile importante ale timpului, în toate având, cum spunea Vlahuță: „un cult pios pentru popor“ (exemplu, conferința Țăranul nostru și țăranul mizeriei: „Însăși libertatea, supremul element al demnității umane, pentru el nu există aproape cu desăvârșire“). După ce abordase în diverse intervenții Raportul dintre agricultură și industrie, în 1886 va deschide o adevărată serie de prelegeri consacrate poeziei și limbii populare. Va pune, de exemplu, câteva probleme estetice în conferința Despre limba românească, cu ecouri ample în presă. Urmează, în același an, conferința Retorica populară, cu elemente concrete în analiza materialului folcloric. În mai multe localități din țară, va conferenția despre Logica în creațiunile populare și Logica în cântecele populare ale românilor, pregătind într-un anume mod, substanța discursului de recepție de la primirea în Academie.

Oratorul s-a afirmat și în calitate de conferențiar la Universitatea din București într-un curs de folclor, în 1893, „primul ținut de pe o catedră universitară din București“. Ajuns în Parlament, într-o singură stagiune a luat cuvântul de peste 56 de ori, cu o vibrație unică în sprijinul ideii de dreptate și de prosperitate a țăranului român, pentru ridicarea poporului și pentru unitatea noastră națională.

În răspunsul său de la Discursul de recepție la Academia Română, Iacob Negruzzi aducea următorul elogiu oratorului Delavrancea: „Când pentru întâia oară te-am auzit vorbind în public, ți-am rezervat în mintea mea un loc de frunte printre însemnații, dar puținii oratori ce s-au produs la noi în generația mai nouă. Adevăratul orator trebuie să aibă vocea sonoră și accentuată, gestul sobru, dar potrivit, limba curată și curgătoare, înșirarea ideilor trebuie să fie firească, argumentarea gradată, puternică și mai ales logică, căci scopul cuvântării nu este de a impune, ci de a convinge“.

Discursurile sale sunt modele ale genului oratoric: I. Inocent (11 martie 1902) - „Un popor întreg admiră pe Caragiale. Admirațiunea trece peste Carpați. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Și pe acest om să-l acuzi, sprijinit pe falsuri, că operele sunt jafuri literare? Dar, asta înseamnă a izbi în credința, în admirațiunea și în fala românilor!“

Pledoarie împotriva publicistului Constantin Alexandru Ionescu (Caion), adversar al lui I.L. Caragiale, care-l acuzase pe acesta c-ar fi plagiat în Năpasta.
Evidențiază personaltiatea marelui dramaturg.
Apără opera unui mare scriitor.

II. Din estetica poeziei populare (22 mai 1913) - „Poezia este exprimarea artistică a unei acțiuni, fie acțiune obiectivă, fie acțiune subiectivă. Acțiunea, în primul rând, se arată prin verbe. Și este știut că omul care a fost martor la un eveniment poate uita numele și vârsta persoanelor, înfățișarea lor, data întâmplării, dar ceea ce îi rămâne adânc însemnat în amintirea lui este acțiunea petrecută, care constituie evenimentul în sine. Și cel mai important mijloc mnemotehnic al poeziei populare stă în reducerea ei la esențialul acțiunii, la verb“.

Discurs de recepție, rostit cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.
Omagiu adus geniului creator al poporului.
Sinteză a cercetărilor sale anterioare despre folclor, cu observații analitice de reală subtilitate și incontestabilă valoare privind unele trăsături ale producțiilor populare.
„Remarcă printre procedeele poetului noația sintetică a aspectelor văzute, nota fosforescentă, așa cum își va constitui el însuși tablourile sale ...“ (T. Vianu)

III. Patrie și patriotism (24 ianuarie 1915) - „Copii, ce e patria, ce e patriotismul? Ce este acest sentiment care răscolește toate puterile din om și, în anumite clipe, îl ridică mai presus de existența lui și-l face să moară de bună voie pentru liniștea și mărirea unor urmași pe care nu-i cunoaște și nu-i vor cunoaște. (...) Patria este înlăuntrul nostru și o ducem cu noi peste țări și peste mări, și numai când suntem departe și în singurătate ne trec fiori amintindu-ne de unde ne-am rupt, și nu găsim mângâiere decât în restriște și în lacrimi. Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci numai pământul plămădit cu sângele și întărit cu oasele înaintașilor noștri“.

Discurs prezentat la Ateneul Român, invitat la Societatea „Tinerimea Română“.
Frază plină de armonie, prin cadența ritmului, prin plasticitatea imaginilor.

IV. Pământ și drepturi (9 iunie 1917) - „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la '64. Nu pot să uit ceea ce am învățat de la cei mai mari dascăli ai mei, de la părinți: basmele, cântecele, obiceiurile, limba aceasta, comoara de limbă unde se găsesc bogățiile cu duiumul, în care mi-am spus durerea și dorul și am încercat să mă apropii de un ideal ce s-a depărtat treptat cu pașii făcuți înspre dânsul (...). Sunt al țăranilor! Îi iubesc fatal. De ei mă leagă suferințele moșilor și strămoșilor mei. În mine se adună suferințele veacurilor trecute și ies la iveală și le dau în clipa aceasta graiul pe care li-l pot da“.

Discurs ținut în ședința Camerei.
Pagini de vibrantă poezie mesianică.
Stil solemn - confesiv.
Statornic în a-și afirma o conștiință a autenticității sale populare.

„... unul din discursurile sale cele mai răsunătoare“. (T. Vianu) Prozator și dramaturg, gazetar, avocat și orator, cu vocația perceperii evenimentelor politice și culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în 1899 primar al Bucureștilor. Rămâne în literatură, însă, întâi de toate prin Hagi-Tudose și prin trilogia dramatică moldovenească.

La 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activități de prozator și dramaturg, scriitorul este ales membru al Academiei Române, urmând să rostească, peste un an, alocuțiunea omagială. În ședința festivă în fața plenului întrunit la 22 mai 1913, Delavrancea rostește discursul Din estetica poeziei populare, care va avea un ecou deosebit în lumea literară. În presa timpului sunt reproduse ample fragmente, evidențiindu-se forța inedită a scriitorului de a argumenta întreaga complexitate a creației populare.

Mulțumind cu modestie membrilor înaltului for cultural, autorul dramei Apus de soare apreciază activitatea literară a altor colegi de generație:

„Dar sunt alții cu merite mai de seamă decât ale mele. Caragiale - cine ar fi crezut că ne va lăsa așa de curând - care a zugrăvit nepieritor tipurile lui, mai populare ca ale oricui altuia. Vlahuță, care a turnat în bronz inspirațiunile lui de adevărat poet, Coșbuc, care a desprins dintr-un ghers al poporului strigăte și poeme de care suntem mândri, și alții mai tineri, cărora li s-ar potrivi așa de bine celebrul vers al bătrânului Corneille: «La valeur n'attend pas le nombre des années ...»“

Nuvele și povestir

Barbu Ștefănescu Delavrancea - Sala Dacia - Întrunirea Partidului Conservator, de Nicolae S. Petrescu-Găină

Basme

Proză poetică

Dramaturgie

Trilogia Moldovei:
- Apus de soare (1909)
- Viforul (1910)
- Luceafărul (1910)
A doua conștiință
Irinel (1912)
Hagi-Tudose (1912)

Traduceri ale operelor sale în limbi străine

Traduceri în limba franceză

Hagi-Tudose a fost tradusă inițial cu titlul Hadji Tudose în antologia Nouvelles roumaines [Nuvele românești] în 1962 de Constantin Borănescu, ediție aproape disparută astăzi.

Un volum cu același titlu Hadji Tudose, a apărut în ediție bilingvă, română și franceză în 2016; traducere de Gabrielle Danoux care cuprinde încă două nuvele: Bunica și Neghiniță.

Barbu Ștefănescu Delavrancea

Barbu Stefanescu Delavrancea - Foto01.jpg

Date personale

Născut

11 aprilie 1858
București

Decedat

29 aprilie 1918 (60 de ani)
Iași

Înmormântat

Cimitirul „Eternitatea” din Iași

Căsătorit cu

Ana Delavrancea

Copii

Cella Delavrancea
Henrieta Delavrancea

Naționalitate

român

Cetățenie

România

Ocupație

scriitor, orator și avocat

Limbi

limba română^[1]

Studii

Universitatea din București

Activitatea literară

Activ ca scriitor

1878 -1914

Mișcare/curent literar

Poporanism

Specie literară

nuvelă, basm, dramă

Operă de debut

1878 cu placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri

Membru titular al Academiei Române

1867: Johannes Paulus Lotsy (n. 11 aprilie 1867,^[1]^[2] Dordrecht, Țările de Jos – d. 17 noiembrie 1931,^[1]^[2] Voorburg[*], Țările de Jos), a fost un profesor univrsitar, botanist, lichenolog micolog genetician precum desenator și ilustrator olandez, specializat în evoluția și ereditatea speciilor de plante și ciuperci și a susținut un rol major în domeniul hibridizării în evoluție. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Lotsy. Născut într-o familie patriciană, Lotsy s-a dedicat cercetărilor biologice împotriva dorințelor tatălui său. A studiat mai întâi botanica la profesorul pentru microbiologie și botanică Martinus Willem Beijerinck (1851-1931) în „Colegiul Agricol” din Wageningen și și-a continuat studiile la Universitatea Georg-August din Göttingen, din 1886 până în 1890. Teza sa de doctorat a fost pe lichenii germani. După ce a promovat, a ocupat misiuni de predare drept lector, la Universitatea Johns Hopkins din Baltimore, unde a fost numit și director al ierbarului (1891-1895).

Lucrările sale botanice importante au început în 1896, când a fost trimis în Indiile de Est la Java, pe atunci o colonie olandeză, pentru a studia alcaloizii conținuți în diverse specii de Cinchona din familia Rubiaceae. Rezultatele muncii le-a publicat în cartea sa De localisatie van het alcaloid in Cinchona calisaya Ledgeriana en in Cinchona succirubra din 1898.^[3] Apoi, din 1900, s-a stabilit la Leiden la o lungă carieră de predare și cercetare în Leiden, variată prin vizite frecvente în aproape toate părțile globului. Între 1904 și 1909 a predat taxonomie vegetală (botanică sistematică la Universitatea din Leiden și a devenit director al ierbarului de stat (Rijksherbarium) (1906-1909). În 1906 a publicat prima parte din Vorlesungen über Deszendenztheorien („Prelegeri despre teoriile descendenței”) cu prioritate maximă asupra părții botanice a întrebării, a cărei a doua parte a apărut doi ani mai târziu, tematizând istoria tribală botanică. Această lucrare foarte utilă s-a bazat pe prelegerile sale despre evoluție de la Leyden și a cuprins o anchetă cuprinzătoare asupra stării gândirii evolutive la acea vreme. În același timp, a început să apară o altă lucrare monumentală, „Vorträge über botanische Stammesgeschichte” în 3 volume (1907-1911), un tratat neterminat asupra regnului vegetal din punct de vedere filogenetic. În volumul 1 a determinat intre multe altele și familiile de ciuperci Hygrophoraceae, Russulaceae și Tricholomataceae, ultima însă nu a fost validată, pentru că a inclus familia Hygrophoraceae în aceasta.^[4]

În urmare, Lotsy a început să dezvolte punctele de vedere despre evoluție și despre problemele în determinarea speciilor cu care numele său va fi întotdeauna asociat. În anii 1912-1916, a publicat o serie de lucrări care arată că unitatea fundamentală a taxonomiei ar fi biotipul homozigot și că numai acestuia ar trebui să i se dea numele de specie. Cercetäri ulterioare au arătat că o astfel de unitate nu există în populațiile alogame obișnuite și, mai târziu, Lotsy însuși și-a abandonat părerea, și și-a exprimat îndoiala existenței unor astfel de biotipuri homozigoții în natură chiar și în linii pure.

În 1916, Lotsy a publicat cunoscuta sa carte Evolution by Means of Hybridization („Evoluția prin mijloacele hibridării”),^[5] în care a atacat cu tărie lucrările renumitului biolog Hugo de Vries (1848-1935), asupra mutațiilor în genul Oenothera și a susținut că fenomenele observate în acel gen ar fi datorate hetero-zigoțității materialului. El a afirmat că singura metodă de evoluție ar fi cea prin hibridizare și a negat faptul că mutațiile genice ar juca vreun rol. Multe dintre opiniile sale nu mai pot fi menținute, dar, cu toate acestea, va rămâne un clasic în literatura evolutivă. În ultimul timp, s-au acumulat dovezi care demonstrează că hibridizarea joacă un rol mai mare în evoluție decât și-au imaginat criticii lui Lotsy. Una dintre cele mai frapante exemple este iarba Spartina townsendii, unde s-a dovedit recent și fără îndoială, că provine dintr-o încrucișare între Spartina alternijlora și Spartina stricta, urmată de o dublare a cromozomilor. Alte cazuri pot fi citate de asemenea. Astfel pare clar, că unul dintre mijloacele de evoluție de specii noi este hibridizarea inter-specifică urmată de dublarea cromozomilor.

În ultimii șase ani ai vieții, după ce a renunțat la predări și numit profesor emerit al Universității din Leyden, Lotsy a vizitat Noua Zeelandă, Africa de Sud și alte părți ale lumii în scopul de a colecta dovezi pentru teoriile sale despre evoluție. A fost un muncitor neobosit în acest domeniu și, oriunde a mers, a adunat o mulțime de materiale, reunind un număr mare de argumente în sprijinul opiniilor sale. În Africa de Sud a lucrat în special la genurile Cotylerlon și Euphorbia și a dus materialele fostului gen la Leyden, unde le-a reprodus la scară largă. De asemenea, el și-a îndreptat atenția asupra populațiilor hibride din specia umană, iar o mare parte a lucrării din opera sa sud-africană, publicată împreună cu geneticianul Wouter Adriaan Goddijn (1884-1960), tratează diferitele rase umane pe care le studiase acolo.

În plus, marele om de știință a fondat Association Internationale des Botanistes pentru care a editat revista Progressus rei botanicae, care este comparabilă cu actuala Botanical Review, cumpărând, în 1902, și magazinul botanic Botanisches Centralblatt, unde a fost șef de redacție și a fost ales secretar al Koninklijke Hollandsche Maatschappij der Wetenschappen (KHMW), o asociație științifică, fondată în 1752.

În concluzie, se poate spune că Lotsy a propus un sistem de clasificare a plantelor, bazat pe filogenetică, susținând un rol major al hibridizării în evoluție.

Botanistul a fost un promotor timpuriu al conceptului de specie bazat exclusiv pe similitudinea genetică a organismelor, în loc de a diviza organismele în specii pe baza de similitudini exterioare între ele. Pentru Lotsy, specii care, în urma lui Carl von Linné, au fost delimitate numai ținând cont de aspectele morfologice, nu ar fi specii adevărate. Prin urmare, el a susținut de acea, că aceste soiuri ar trebui să fie denumite "sub Linnaeus". Mai departe a argumentat, că noi specii sunt formate prin hibridizare, o teorie pe care a prezentat-o pentru prima dată în lucrarea sa Evolution by Means of Hybridization din 1916 (vezi mai sus), care a atras o atenție considerabilă. Pe de altă parte, Lotsy a respins ideea că mutațiile ar putea duce la formarea de specii noi, afirmând, că mutațiile, care au fost greșeli în copierea materialului genetic, nu ar putea duce la nimic altceva decât la rezultate negative pentru organismele afectate. În schimb, încrucișările dintre diferite specii ar putea crea combinații noi funcționale de gene care, printr-o „reglare fină” a selecției naturale, ar putea da naștere unor noi specii viabile. Lotsy a bazat această teorie pe rezultatele pe care le-a obținut experimentând cu îmbinarea plantelor din genul stânjenelilor. Printre oamenii de știință care au lăsat impresie pentru ideile sale despre formarea speciilor prin hibridizare se numără între alții botanistul și geneticianul suedez Nils Heribert Nilsson (1883-1955).^[6]

Savantul a murit pe 17 noiembrie 1931 în casa lui din Voorburg la vârsta de doar 64 de ani. În momentul morții sale, Lotsy s-a angajat într-o mare lucrare care se ocupa de ideile sale despre evoluție și este regretabil că nu a trăit lung destul pentru a o duce la finalizare. După moartea lui Lotsy, prestigioasa revistă științifică Nature, l-a descris ca fiind „unul dintre oamenii de știință de frunte în domeniile evoluției și eredității” în necrologul său.

Date personale
Johannes Paulus Lotsy
Johannes Paulus Lotsy pe la 1900
Născut	13 ianuarie 1867 Dordrecht
Decedat	17 noiembrie 1931 (64 de ani) Voorburg
Naționalitate	olandeză
Cetățenie	Olanda
Ocupație	profesor universitar genetician botanist micolog ilustrator desenator
Activitate
Domeniu	botanică genetică lichenologie micologie
Instituție	Universitatea Johns Hopkins Universitatea din Leiden
Alma Mater	Universitatea Georg-August din Göttingen

1869: Gustav Vigeland, sculptor norvegian (d. 1943)
1871 - S-a nascut la Iasi pictorul roman Theodor Pallady,
Theodor Pallady – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Theodor Pallady (n. 11/23 aprilie 1871, Iaşi – d. 16 august 1956, Bucureşti) a fost un pictor român, fiul lui Ioan sau Iancu Pallady, căsătorit cu Maria Cantacuzino, sora mai mare a diplomatului Neculai B. Cantacuzino. A decedat la 16 august 1956 in București. În anul 2012 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.
Muzeul Theodor Pallady, în care sunt expuse tablouri pictate pe pânză de Pallady precum și peste 800 desene cu peisaje, nuduri, portrete sau interioare, reprezentative pentru perioada pariziană a lui Pallady, este gazduit Casa Melik, aflată în București, pe strada Spătarului 22, sector 2, care a fost construită în 1750-1760 de către armeanul Hagi Kevork Nazaretoglu Clădirea este astăzi cea mai veche casă din București și este inclusă pe lista momumentelor istorice.
Nude – Theodor Pallady – foto preluat de pe en.wikipedia.org
1880: Bernardino Molinari, dirijor italian (d. 1952)
1891: Serghei Prokofiev, compozitor și pianist rus (d. 1953)
1893: Dean Gooderham Acheson, om politic american (d.1971)
1897: Gheorghe Zane, economist și istoric, membru al Academiei Române (d. 1978)
1898: Mircea Ștefănescu, dramaturg român (d.1982)

1899: Sabin Moldovan (n. 11 aprilie 1899, Arad, județul Arad– d. secolul al XX-lea) a fost un deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918. A urmat cursurile Facultății de Drept din București. A fost judecător și secretar al C. N. R. din Arad. De asemenea, a fost consilier la Curtea de Apel Timișoara în perioada 1938-1948 și jurisconsult la întreprinderea Electromotror din Timișoara. A publicat peste 80 de studii juridice

Date personale
Sabin Moldovan
Sabin Moldovan, deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia
Născut	11 aprilie 1899 Arad, județul Arad
Decedat	secolul al XX-lea
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	judecător

1901: Theodor Rogalski, compozitor, dirijor și profesor român (d. 1954)
1905: Attila József, poet maghiar (d. 1937)
1924 - S-a nascut Gheorghe Viziru, fost campion national la tenis, personalitate marcantă a tenisului românesc (d. la 6 august 2003 .
Gheorghe Viziru a avut un frate geaman, Marin, si el jucator de tenis. La varsta de 15 ani, cei doi frati Viziru au jucat finala campionatului national de juniori, invingator si campion national fiind Gheorghe Viziru. In anul 1947 a castigat primul sau titlu de campion national la seniori, performanta pe care o va repeta de inca opt ori, egaland, astfel, recordul lui Constantin Tanasescu.
In anul 1949, Gheorghe Viziru a devenit seful sectiei de tenis a Clubului Sportiv al Armatei Steaua, iar doi ani mai tarziu a castigat, alaturi de fratele sau Marin, proba de dublu a Campionatelor Mondiale Universitare. Gheorghe Viziru a fost un component de baza al reprezentativei de Cupa Davis a Romaniei, el facand echipa si cu Ion Tiriac.
1924: Ion Grecea, scriitor român (d. 1999)
1926: Hristo Hristov, regizor bulgar
1929: Alexander Ternovits, actor și scriitor român
1930: Mihnea Moisescu (n. 11 aprilie 1930^[1]) este un scriitor român de literatură științifico-fantastică.
Cărți de literatură științifico-fantastică
- 1966 - Copiii stelelor, roman, Editura Tineretului
- 1969 - Cosmonautul de piatră, roman, Editura Tineretului
- 1972 - Glasul din pulberea aurie, colecție de povestiri, Editura Albatros, Colecția „Fantastic Club”.
- 1975 - Întoarcere pe țărmul dispărut, colecție de povestiri, Editura Albatros
- 1976 - Comoara cosmonauților, colecție de povestiri, Editura Ion Creangă
- 1987 - Necunoscuta lume de lângă noi, colecție de povestiri, Editura Ion Creangă
Cărți pentru copii și tineret
- 1961 - Aripioară de argint - Mihnea Moisescu, Ștefan Nastac, Editura Tineretului
- 1970 - Ce-o sǎ spunǎ lumea? ^[2]
- 1972 - Cic, inimă de Voinic
- 1973 - Sǎ ajungi om de omenie!, Editura Didacticǎ și Pedagogicǎ
- 1983 - Poveste din cetatea lucrurilor neterminate, Editura Ion Creangă ^[3]
- 1980 - Copiii anilor de foc, Editura Ion Creangă ^[4]
Fascicule
- 1967, Numărul 308 al Colecției de Povestiri științifico-fantastice
  - Copleșitoarea amintire și
  - Alo, politia? Arestați raza albastră!, ambele de Mihnea Moisescu și Viorel Burlacu
    Mihnea Moisescu
    Date personale
    Născut 11 aprilie 1930 (89 de ani)^[1]
    Ocupație scriitor de literatură științifico-fantastică[

Mihnea Moisescu

Date personale
Născut	11 aprilie 1930 (89 de ani)^[1]
Ocupație	scriitor de literatură științifico-fantastică[

1932: Joel Grey (n. 11 aprilie 1932) este un actor american. A obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar în anul 1972.

Date personale
Joel Grey
At the 1993 Emmy Awards
Nume la naștere	Joel David Katz
Născut	11 aprilie 1932 (87 de ani) Cleveland, Ohio, U.S.
Părinți	Mickey Katz[*]
Căsătorit cu	Jo Wilder (1958–1982; divorțat)
Copii	2
Cetățenie	SUA
Ocupație	Actor, dansator, cântăreț, fotograf
Activitate
Alma mater	Beverly Hills High School[] Alexander Hamilton High School[]
Ani de activitate	1951–prezent
Premii	Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar (1972) Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor în rol secundar (1972) Tony Award for Best Featured Actor in a Musical[] (1967) National Society of Film Critics Award for Best Supporting Actor[] (1972) BAFTA Award for Most Promising Newcomer to Leading Film Roles[] (1973) Drama Desk Award for Outstanding Featured Actor in a Musical[] (1997) Drama Desk Award for Outstanding Director of a Play[*] (2011)

1934: Karl Josef Rauber, cardinal, al doilea nunțiu în Republica Moldova

1938: Karl Fritz Lauer (n. 11 aprilie 1938, Săcălaz, Timiș, România – d. 5 iunie 2018, Leonberg, Germania) a fost un agronom german, specializat în fitopatologie și herbolologie, profesor universitar. Karl Lauer s-a născut ca fiul unui profesor și vice-notar german în Banat, fratele său mai mare fiind jurnalistul Heinrich Lauer. În anul 1944, pe timpul refugiului din al Doilea Război Mondial, familia sa a trăit în Viena, unde a fost înscris la școală. Întors înapoi în Banat după război, Karl a urmat mai întâi școala elementară din Săcălaz, apoi Școala Medie pentru Industria Alimentară și în sfârșit liceul seral din Timișoara, unde a luat bacalaureatul. A studiat în continuare la Facultatea de Agricultură din Timișoara, terminând-o cu diploma în inginerie agricolă (1965). Mai târziu, în 1974, a obținut diploma de doctor în agricultură sub conducerea științifică a profesorului Gheorghe Anghel (1974). După aceea, a activat la oficiul de cadastru din Timișoara, a făcut serviciul militar în Ploiești și a fost angajat la stațiunea de cercetare agricolă din Lovrin.

După ce s-a mutat în Germania de Vest în anul 1981, unde a fost angajat inițial ca om de știință la Institutul Botanic al Universității din Regensburg, iar între 1983 și 1995 s-a ocupat cu managementul cercetării științifice de teren pentru sudul Germaniei, ca angajat al grupului chimic și farmaceutic francez Rhône-Poulenc^⁠(en).

În 1991, a fost numit de către Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului din Timișoara, profesor de onoare în domeniul protecției plantelor și a predat acest subiect în Centrul Științific Weihenstephan al Universității Tehnice din München, în Freising. Apoi, din 1996, a fost responsabil de domeniul herbologie (specializare care se ocupă cu aspectele legate de biologia, ecologia și combaterea buruienilor precum impactul rezultat de ele asupra mediului) la Universitatea de Științe Aplicate Weihenstephan-Triesdorf. Mai departe, a lucrat în calitate de consilier cu privire la tezele de științe agricole ale studenților la Universitatea Agricolă din Timișoara. Acolo a fost onorat și cu titlul doctor honoris causa.

În 2007 a fost, împreună cu Păun Ion Otiman, co-inițiator pentru redeschiderea Școlii Agricole în Voiteg, al cărei consilier consultativ a fost până la moartea sa. A menținut relații strânse în scopul de a stabili contactele internaționale cu rectorii universitari Alexandru Moisuc (între 2004-2012), Paul Pîrșan (între 2012-2016) și Cosmin Alin Popescu (din februarie 2016). În cadrul proiectului european de cercetare Biofector, Lauer a fost un membru important al echipei, în special în studiile de teren.^[3]^[4]

În 2002 a fost ales membru onorific al Academiei de Științe din România și În 2004 onorat cu Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de comandor.

Savantul a fost căsătorit cu Helga și a locuit pentru mulți ani în Leonberg. Cuplul a avut doi copii, pe Uwe și pe Heidi

Date personale
Karl Fritz Lauer
Dr., dr. h. c. Fritz Lauer 2008
Născut	11 aprilie 1938 Săcălaz
Decedat	5 iunie 2018 (80 de ani) Leonberg
Căsătorit cu	Helga Lauer
Copii	Uwe, Heidi
Naționalitate	România, origine șvăbească
Cetățenie	România Germania
Ocupație	agronom fitopatolog herbolog profesor universitar
Activitate
Domeniu	Agricultură
Instituție	Universitatea din Regensburg[*] Universitatea Tehnică din München Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului din Timișoara
Alma Mater	Facultatea de Agricultură din Timișoara Universitatea din Timișoara
Premii	Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de comandor

1942: Virgil Mazilescu (n. 11 aprilie 1942, Corabia, Olt – d. 10 august 1984, București) a fost un eseist, poet și traducător român, afiliat onirismului poetic. A scris printre altele poeziile „Cineva pe lume are nevoie de mine” și „Mi-am uitat casa și numele”. Este fiul contabilului Sabin Mazilescu și al Aurei Rădulescu. A urmat școala primară și gimnazială mai întâi în comuna Cușmir între 1948 – 1950, apoi câte un an la Turnu Severin și Târgu Jiu, continuând la Drăgășani între 1952 – 1957. În anul 1957 pleacă în capitală unde urmează Liceul „Spiru Haret” până în 1959 și Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București între 1959 – 1964. După terminarea studiilor a fost timp de doi ani profesor la Școala Generală din comuna Greaca, județul Ilfov, conform Legii repartiției uniform teritoriale din regimul comunist. Apoi, până în 1968, a ocupat postul de bibliotecar la Biblioteca Municipală din Ploiești. Din 1968 și până în anii '70, a fost secretar al cenaclului Uniunii Scriitorilor, iar din 1970 și până la moarte, vreme de aproape 14 ani, poetul a fost redactor la revista „România literară”.

A decedat la 10 august 1984 în București. În 1966, a debutat cu versuri în suplimentul „Povestea vorbii” al revistei „Ramuri” din Craiova, pe atunci condus de Miron Radu Paraschivescu. A primit un premiu din partea revistei „Luceafărul” în anul 1968 pentru volumul de poezii Versuri. Virgil Mazilescu a preferat să fie un poet calitativ și nu unul cantitativ, fiind înainte de toate un tehnician al discursului poetic. A publicat puține cărți și, desigur, subțiri.

Volume

Antume

1968 – Versuri, București, Editura pentru Literatură
1970 – Fragmente din regiunea de odinioară, București, Editura Cartea Românească
1979 – Va fi liniște, va fi seară, București, Editura Cartea Românească
1983 – Guillaume poetul și administratorul, București, Editura Cartea Românească

Postume

1988, 2001 – Asketische Zeichen. Gedischte, Cluj, Editura Dacia
1991 – Întoarcerea lui Immanuel, București, Editura Albatros, 1991
1996 – Poezii, București, Editura Vitruviu
2003 – Opere complete, ediție îngrijită de Alexandru Condeescu, București, Editura Muzeul Literaturii Române
2013 – Opera poetica, ediție îngrijită de Gabriel Nedelea, Craiova, Editura AIUS
2013 – O precizie cu adevărat înspăimântătoare, ediție îngrijită de Teodor Dună, București, Editura Tracus Arte

Creația sa, împreună cu scrisorile către prietenul său Dumitru Țepeneag, aflat în Franța, a încăput între coperțile unui volum postum de numai 166 de pagini, intitulat Poezii, volum îngrijit de Mircea Ciobanu. Această carte a apărut abia în 1996, la 12 ani de la moartea poetului. Virgil Mazilescu a fost și un excelent traducător, însă niciodată nu a epatat, deși cunoștea foarte bine limba franceză. A tradus cărți scrise de Jean Amila, Jack Schaefer, Fernand Fournier-Aubry și Willa Cather.

Date personale
Virgil Mazilescu

Născut	11 aprilie 1942 Corabia, România
Decedat	13 august 1984 (42 de ani) București, Republica Socialistă România
Părinți	Sabin Mazilescu Aura Rădulescu
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	eseist, poet, traducător
Limbi	limba română
Studii	Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	Literatura română post-belică, 1968 - 1984
Mișcare/curent literar	onirism
Specie literară	poezie, eseu
Operă de debut	1966 - poezii în suplimentul „Povestea vorbii” al revistei „Ramuri”
Opere semnificative	„Versuri”
Note
Premii	Premiu revistei „Luceafărul” în anul 1968

1944: Nicolae Maniu (n. 11 aprilie 1944, Turda, județul Turda (interbelic)) este un pictor român contemporan, stabilit la Paris. Nicolae Maniu s-a născut la Turda, județul Turda (interbelic), iar actualmente în judetul Cluj. Tatal lui a fost proprietarul celei mai importante librării din Transilvania numită "Librăria Noastră" cu sediul în actuala clădire a "Librăriei Universității" din Cluj Napoca.^{[necesită citare]} A absolvit Liceul de Artă Plastică din Cluj (1963) și Institutul de Artă Plastică din Cluj, secția sculptură (1969).
În 1983 s-a stabilit la Köln, în Germania, iar în 1993, la Paris, în Franța.
MUZEE ȘI COLECȚII PUBLICE
- Muzeul de Național de Artă din Cluj;
- Muzeul de Artă Contemporană din Galați;
- Muzeul Albrecht Dürer, Nürnberg, Germania;
- Musée international de l’art fantastique (în română: Muzeul de artă fantastică), Château de Gruyère, Elveția;
- Societatea Volkswagen, Wolfsburg, Germania;
- Societatea Mannheimer Versicherung AG, Mannheim, Germania;
- Banca Transilvania, Cluj-Napoca;
- Consorțiul Internațional de Arhitectură Alabama, Statele Unite ale Americii;
- Societatea Missoni, Milano, Italia;
- Societatea Frank Müller, Elveția.
1944: John Milius, scenarist, regizor și producător american

1945: Gerhardt Csejka (n. 11 aprilie 1945, Zăbrani, Banat, România) este un traducător, publicist, critic literar și scriitor de limba germană, originar din România. A studiat germanistica și romanistica. A devenit redactor la publicația literară de limba germană Neue Literatur din România. Fiind un excelent cunoscător al literaturii române, a realizat majoritatea traducerilor din scriitori basarabeni. În toamna anului 1975, ca represalii la faptul că a fost mentor al celor din Grupul de Acțiune Banat, Gerhardt Csejka, împreună cu Gerhard Ortinau, William Totok și Richard Wagner, au fost arestați sub pretextul intenției de a trece ilegal frontiera pentru a părăsi România.^[1]

Două evenimente au concurat la hotărârea sa de a emigra: ^[2]

În 1984 s-a adoptat o lege prin care trebuia declarată orice întâlnire cu un străin venit în România. Redactorii de la "Neue Literatur", care aveau relațiii mai ales cu colegi din RDG, nu mai aveau voie să se întâlnească cu aceștia decât într-o sală special destinată de la Uniunea Scriitorilor, cu condiția să fie prezente și alte persoane.
Ca susținător al autorilor din Aktionsgruppe Banat, numele său a fost trecut pe lista celor interziși la publicare. Prin urmare, a fost nevoit să publice traducerile sau cronicile sale sub pseudonim.

Din 1986 trăiește în Germania. În 1989 s-a stabilit la Frankfurt am Main, unde își continuă prodigioasa activitate de traducător. Între 1992 și 1999 a publicat, la Frankfurt am Main, o revistă, numită tot Neue Literatur, ca aceea condusă în țară, concepută ca un proiect european de traduceri din literatura Europei de est. Între autorii traduși, se numără și Mircea Eliade, Norman Manea și Mircea Cărtărescu.

În perioada 1990 – 1992, Csejka a ținut cursuri de limbă și geografie română la Universitatea Johann-Wolfgang-Goethe din Frankfurt am Main și între 1993 și 2003 la Universitatea Johannes-Gutenberg din Mainz.

TRADUCERI

Der verbotene Wald Roman de Mircea Eliade, Frankfurt am Main, Insel Verlag, 1993, ISBN 978-3-458-16242-1
Nostalgia de Mircea Cărtărescu, Berlin, Verlag Volk & Welt, 1997
Selbstportrait in einer Streichholzflamme: Versuri de Gerhardt Csejka, Mircea Cărtărescu și Barbara Richter , Editura Deutscher Akad. Austauschdienst, 2001
Fahrplan für die Sixties de Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Nathalie Wolff și Gerhardt Csejka , Editura Akademie Schloss Solitude, 2003
Ode an die freie Unternehmung (poezie Caius Dobrescu), Ottensheim an der Donau, Edition Thanhäuser, 2006
Ode an die freie Unternehmung de Ludwig Hartinger, Caius Dobrescu, Christian Thanhäuser și Gerhardt Csejka , Editura Thanhäuser, 2006)
Die Wissenden (titlu original: "Orbitor. Aripa Stângă".) de Mircea Cărtărescu, Editura Zsolnay, Austria, 2007,
Oktober, acht Uhr, de Norman Manea, Editura Hanser, 2007
Aus Akutagawas Notizblock. Proză de Akos Györffy, Lajos Adamik și Gerhardt Csejka, Editura Rimbaud, 2007
Europa hat die Form meines Gehirns de Mircea Cărtărescu, Eva R. Wemme, Ernest Wichner și Gerhardt Csejka , Editura Akademie Schloss Solitude, 2007
Der Roulettspieler de Mircea Cărtărescu
? (titlu original: Ilona și Imperiul) roman de Vitalie Ciobanu^[4]

Der Körper de Mircea Cărtărescu, Viena, Zsolnay 2011, tradus împreuna cu Ferdinand Leopold

Date personale
Gerhardt Csejka
Scriitorul și criticul Gerhardt Csejka
Născut	11 aprilie 1945 (74 de ani) Zăbrani, România
Naționalitate	România, origine șvăbească
Cetățenie	Germania
Ocupație	traducător, publicist, scriitor de limba germană
Limbi	limba germană limba română
Studii	Studii germanistică și romanistică
Note
Premii	Deutscher Sprachpreis[] Straelen Translator’s Prize provided by Kunststiftung NRW[] Preis der Stadt Münster für Europäische Poesie[*]

1948: Gheorghi Alexandrovici Iarțev (în rusă Гео́ргий Алекса́ндрович Я́рцев; n. 11 aprilie 1948, s. Nikolskoe, Regiunea Kostroma, URSS) este un actual antrenor de fotbal și fost fotbalist rus.^[1] El a fost antrenorul echipei naționale de fotbal a Rusiei între 2003 și 2005.
1949: Bagîș Sanghirai, muftiul Cultului Musulman din România
1949 - S-a născut Sheridan (Roger Pritchard), vocalistul britanic al trupei Brotherhood Of Men.

1953: Guy Maurice Marie Louise Verhofstadt^[1] (Pronunție în olandeză: /ˈɣiː vərˈɦɔfstɑt/; n. 11 aprilie 1953,^[2]^[3]^[4] Dendermonde, Belgia) este politician belgian al Liberalilor și Democraților Flamanzi (Open Vld). El este din 2009 Membru al Parlamentului European (MEP), unde conduce fracțiunea liberală ALDE. Anterior, din 1999 până în 2008, a fost prim-ministru al Belgiei.

Date personale
Guy Verhofstadt

Născut	11 aprilie 1953 (66 de ani) Dendermonde, Belgia
Frați și surori	Dirk Verhofstadt[*]
Căsătorit cu	Dominique Verkinderen
Număr de copii	2
Cetățenie	Belgia
Ocupație	politician
Al 47-lea Prim-ministru al Belgiei
În funcție 12 iulie 1999 – 20 martie 2008
Precedat de	Jean-Luc Dehaene
Succedat de	Yves Leterme

Premii	Ordinul Coroanei Belgiei în grad de mare cruce[] Ordinul Isabelei Catolica în grad de Mare Cruce[] Ordinul Trandafirului Alb[*] Ordinul național „Steaua României”
Partid politic	VLD
Alma mater	Universitatea Gent

1954: Teofil Nelu Peter (cunoscut ca Teo Peter, n. 11 aprilie 1954, Cluj-Napoca, România – d. 4 decembrie 2004, București, România) a fost un muzician rock român, basist și cofondator în 1977, împreună cu Costi Cămărășan, al formației Compact, respectiv fondator în 1988 al formației Compact B (prescurtare pentru Compact București). Cei doi fondatori ai trupei Compact, Teo Peter și Costi Cămărășan, erau prieteni din parcul adolescenței lor, Gheorgheni, din Cluj, „unde zeci de tineri clujeni se adunau, seara, pentru a cânta la chitară. [Acolo] s-au împrietenit și au înființat Break Group, care s-a destrămat după trei ani, odată cu plecarea fiecăruia din ei în armată. ” Prieteni din adolescență, Teo Peter și Costi Cămărășan, au abandonat vechea lor formație, Break Group, constituită înaintea serviciului lor militar, înființând trupa Compact la revenirea lor „la vatră”, în 1977. Succesul a venit într-o formulă inițială de șase (Teo și Costi, care i-au co-optat pe Cornel Moldovan, Marius Luca, Balacs Laszlo și pe un student din Congo, Pascal Goelot, care ulterior, terminând facultatea de Educație Fizică și Sport, a plecat acasă) și apoi de cinci.

Primele succese încep să apară. Astfel, în 1981, trupa originară Compact obține Marele Premiu Perpetuum Vox Transilvania la Mediaș, unde Peter și Cămărășan i-au cunoscut pe Paul Ciuci și pe Aurel "Lențu" Vasilescu, care erau fondatorii și membri trupei Telegraf, din Câmpia Turzii.

După plecarea (în toamna lui 1981) ai celorlalți trei din formula Compact-ului, Peter și Cămărășan îi cooptează pe cei doi muzicieni turdeni, Ciuci și Vasilescu, în echipa trupei Compact, care va rămâne așa până în 1988, când se va produce a triplă sciziune, Ciuci va pleca în Statele Unite ale Americii, Peter va înființa formația Compact B (prescurtare pentru Compact București), iar Cămărășan va rămâne la Cluj, înființând formația Compact C (prescurtare pentru Compact Cluj). A decedat tragic pe 4 decembrie 2004, în urma unui accident rutier, taxiul în care se afla fiind lovit de un Ford Expedition condus de Christopher Van Goethem, soldat (pușcaș marin) american de la Ambasada SUA din București aflat în stare de ebrietate.^[2] Înainte de accident, Teo Peter a fost prezent la Sala Polivalentă în calitate de organizator.

Date personale
Teo Peter
Teo Peter
Născut	11 aprilie 1954
Decedat	3 decembrie 2004 (50 de ani)
Cauza decesului	accident rutier[*]
Cetățenie	România
Ocupație	muzician
Activitate
Instrument(e)	chitară

1957: Mirela Voiculescu-Fugaru, cântăreață română

1959: Vasile Crăciun (n. 11 aprilie 1959, Brăila, România) este un fost sportiv român. A început cariera sportivă în box la vârsta de 8 ani și a practicat acest sport până la 20 ani.

Culturism a început să practice la vârsta de 22 de ani la asociația sportivă ACIND (în cadrul TCIND – Trustul de Construcții Industriale Brăila – 1983-84) iar după 1990 a inființat Asociația Sportivă Atlas Laminorul. În 2003 a construit prima sală privată de culturism din Brăila și a înființat primul club de culturism și fitness: CS Atlas Brăila.

Poate fi considerat inițiatorul mișcării sportive de culturism din Brăila. Primele aparate de culturism și le-a proiectat singur fiindcă nu existau în România de dinainte de 1989.

Activitatea sportivă începută în 1983 a fost fructificată în anul 1985 când a participat la primele competiții naționale. Competițiile desfășurate până în 1989 aveau loc mai mult... mascat fiindcă sportul acesta, culturismul, nu era prea agreat de oficialități (ținuta de competiție, în slip, era considerată indecentă de reprezentanții fostului regim) și funcționa semiclandestin în cadrul F.R. de Haltere.

Adevăratele competiții de culturism au început să se desfăsoare abia după anul 1989 cand Federația Română de Culturism s-a desprins din cadrul F.R. de Haltere.

Vasile Crăciun participă la aceste competiții și obține numeroase premii atât la seniori cât mai ales la clasa masters:

Campion Național la Culturism în 1993 (seniori) Campion Național (clasa master) 2000, 2001, 2002, 2003, 2005, 2006, 2007, 2008 Campionate Balcanice (Master) – 3 locuri II și 5 locuri III între 2000-2009 Campionate Europene (Master) – loc IV in 2008, loc III (Budapesta) în 2009, loc I în 2010 (CE Donețk, Ukraina) Campionatele Mondiale din Antalia - Turcia (decembrie 2010) – clasat în primii 10 În prezent se pregatește pentru Campionatele Mondiale din Mexic (2011)

Carierea de antrenor și-a desfăsurat-o în paralel cu cea de sportiv. A început antrenoratul în 1990 și până în prezent a scos performeri precum: Câșlaru Eduard (triplu campion național, categ. 80 kg), Danteș Sorin (campion național, categ. 65 Kg), Marinescu Ionuț (campion național categ. 80 kg), Stoian Marian (campion național, categ. 90 Kg.), Radu Marcela (multiplă campioană națională, categ, 52 kg.), Ungureanu Crina (dublă campioană națională, 57 kg), Buiuciuc Silvia (campioană națională +57 kg).

1960: Jeremy Charles Robert Clarkson (n. 11 aprilie, 1960, în Doncaster, Anglia) este un scriitor și prezentator britanic specializat pe probleme auto. Scrie articole în fiecare săptamână pentru The Sunday Times și The Sun, dar este asociat foarte des cu emisiunea auto a BBC, Top Gear, al cărei prezentator este în perioada 1989 - 1999 și din 2002 până în 2015. Emisiunea a câștigat un Emmy în 2005. "Nu este un om conform opiniei publice," este ceea ce spune BBC^[1], se știe că Clarkson își impune opiniile și punctele de vedere. A fost descris de către Tony Parsons (jurnalist britanic) în Daily Mirror ca fiind un "uimitor erou al incorectitudinii politice". Clarkson a învățăt la Repton School, cu toate că el susține că a fost exmatriculat pentru că a băut și a fumat în incinta școlii. Prima lui slujbă a fost de vânzător călător pentru firma părinților săi, vânzând jucării "Padington Bear", după care a fost instruit în ale jurnalismului la ziarul "Rotheram Adviser".

În 1984, el a îmbinat calitățile jurnalistice cu pasiunea pentru mașini când împreună cu un prieten (Jonathan Gill) au deschis o Agenție de Presă Auto ( Motoring Press Agency - MPA) mai târziu devenită MPA Fingal care făcea teste auto pentru ziarele locale. A scris pentru reviste auto precum "Performance Car" din 1986 până în 1994.

S-a căsătorit cu agentul lui, Frances Catherine Cain pe data de 8 Mai 1993. Au împreună trei copii: Emily, Finlo și Katya. Locuiește cu familia în regiunea Cotswolds din Anglia aproape de Chipping Norton, Oxfordshire. Mai au o casă în Langness, Isle of Man. Isle of Man (Insula Omului) este locul de naștere al soției sale, insulă pe care Clarkson a descris-o în 2004 ca fiind "sula din costele statului lui Tony Blair", datorită faptului că acolo nu este instituită o limită superioară de viteză.

În ciuda pasiunii sale pentru viteză, Clarkson nu are nici un punct de penalizare pe permis... Clarkson este asociat cel mai des cu emisiunea britanică de televiziune Top Gear,pe care a prezentat-o din 1989 până în 1999 și din nou din 2002 când a fost relansată într-o nouă formulă după o scurtă perioadă de absență. Actualii co-prezentatori sunt James May și Richard Hammond. Este emisiunea cu cea mai mare audiență de pe BBC Two, având aproape 350 de milioane de telespectatori în lume. A câștigat un Emmy în 2005,pentru cea mai bună emisiune de divertisment fără scenariu care este transmisă în Statele Unite. Atunci, Jeremy a spus:"Nu am fost la ceremonia de acordare a premiului pentru că nu am știut că vom câștiga dar am aflat în urma unui mesaj pe la ora 4 dimineața când scriam scenariul pentru noua emisiune..."

Clarkson publică în fiecare an filme cu conținut automobilistic. Prima realizare de acest gen a fost "Clarkson - Unleashed on cars (Clarkson - Dezlănțuit asupra mașinilor)", publicată în 1996. De-a lungul anilor, filmele sale îl arată conducând tot felul de mașini exotice inclusiv un Ford GT40 care fusese special modificat pentru a permite persoanelor înalte să îl conducă; Clarkson are 1,96 m înălțime. Este de asemenea cunoscut pentru faptul că distruge mașinile care le urăște în metode diferite, incluzând catapultarea unui Nissan Sunny folosind o catapultă,aruncarea unui Porsche 911 pe o rulotă și împușcarea unui Chevrolet Corvette cu o pușcă Gatling atașată unui elicopter.

A prezentat de asemenea și alte emisiuni cu legături auto cum ar fi seria "Star Cars"(Mașini vedetă),"Jeremy Clarkson's Motorworld" ( Lumea Auto a lui Jeremy Clarkson) și "Jeremy Clarkson's Car Years". Pentru o scurtă perioadă a avut și o emisiune proprie, "Clarkson", în care a supărat galezii când a așezat pe harta 3D din plastic a Țării Galilor într-un cuptor cu microunde. Mai târziu și-a motivat gestul spunând:"Am pus Țara Galilor în cuptor pentru că Scoția nu încăpea.". În același fel a supărat americanii când a scos harta SUA și a redenumit spațiul rămas :"Marea Canadei de sud".

După ce Angus Deayton a fost concediat, Clarkson a fost una din gazdele adunate să prezinte o emisiune cu teme diferite, "Have I got news for you (Să vezi ce știri am) ". El a fost singura gazdă a emisiunii care nu fusese în calitate de invitat înainte. După data de 2 Iunie, 2006, a prezentat emisiunea de patru ori și a fost invitat o dată.

Pe lângă televiziune, Clarkson are un rol în filmul Cars(Mașini) creat de studiourile Pixar, fiind vocea lui Harv, agentul lui Lightning McQueen, dar numai în ediția britanică. Clarkson este pasionat de inginerie, în special de munca de pionierat, lucru pe care l-a aratat întregii lumi în timpul emisiunii "Mari Britanici" când l-a susținut pe Isambard Kingdom Brunel. Lui Clarkson i-a fost acordată o diplomă onorifică de către Universitatea Brunel pe data de 12 septembrie 2003, parțial pentru munca sa depusă pentru popularizarea ingineriei și parțial pentru că l-a susținut pe Isambard Kingdom Brunel în emisiunea "Mari britanici".

În aprilie 2004 a fost invitat în emisiunea "Parkinson", în care a menționat faptul că scrie o carte despre sufletul pe care el crede că multe mașini îl au. Cartea, intitulată I Know You Got Soul (Stiu că ai suflet) a fost publicată în octombrie 2004. A dat ca cel mai elocvent exemplu, cursa Air France 4590: când oamenii au auzit că avionul s-a prăbușit, pe lângă tristețea simțită pentru pierderile omenești, era un sentiment de tristețe și pentru mașinărie. Clarkson a fost unul din ultimii pasageri ai cursei BA Concorde din data de 24 octombrie 2003. El l-a parafrazat pe Neil Armstrong pentru a descrie retragerea Concorde-ului: "Este un pas mic pentru om, dar un uriaș pas înapoi pentru omenire.".^[2]

Clarkson deține mai multe mașini, printre care și ultima super mașină a celor de la Ford, Ford GT, un Mercedes SL55 AMG, un Volvo XC90, Ford Focus și un BMW M5. Experiențele sale cu Fordul GT sunt foarte bine cunoscute, după ce a avut mai multe probleme cu sistemul de urmărire și alarmare prin satelit - a povestit că i se spunea că mașina i-a fost furată chiar atunci când o conducea. Ca urmare, el a numit experiențele sale ca fiind "cea mai mizerabilă lună automobilistică", a returnat mașina la Ford pentru a-și lua banii înapoi. După o scurtă perioadă, după ce a și întrebat publicul "Top Gear" pe internet, a cumpărat din nou GT-ul. A numit-o "cea mai nefiabilă mașină produsă vreodată", datorită faptului că nu a reușit să facă un drum dus-întors cu mașina. În ediția din octombrie 2006, a revistei "Top Gear", James May a spus că Clarkson vrea să își cumpere un Gallardo Spider. A deținut de asemenea și un Ferrari F355 pentru o scurtă perioadă. Mașina a fost vândută pentru a face loc unui SL55 AMG căruia i s-a adăugat un SLK55 AMG.

Pasiunea sa binecunoscută pentru vehicule de mare viteză cu unul sau două locuri l-a făcut să dețină pentru o scurtă perioadă de timp a unui avion cu reacție English Electric Lightning F.1A, care și-a făcut loc în curtea din fața casei sale de la țară. Avionul a fost mutat în urma unui ordin a consiliului local, care "nu a vrut să mă creadă că e un ventilator de frunze", după spusele lui Clarkson pe un site de chat. De fapt, întreaga șmecherie a fost făcută pentru o emisiune TV, Speed, iar avionul este înapoi la grupul de conservare din Farnborough.

După ce a testat un Bugatti Veyron, s-a plâns și a anunțat că îi pare rău că nu va mai putea să conducă o mașină care să o egaleze.

Filme

Jeremy Clarkson's Motorsport Mayhem (Măcelul sporturilor auto a lui Jeremy Clarkson) (1995)
Jeremy Clarkson - Unleashed On Cars (Jeremy Clarkson - Dezlănțuit asupra mașinilor) (1996)
The Best Of Jeremy Clarkson's Motorworld (Cele mai bune părți din lumea auto a lui Jeremy Clarkson) (1996)
More Motorsport Mayhem Featuring Jeremy Clarkson And Steve Rider (Mai multe măceluri cu Jeremy Clarkson și Steve Rider) (1996)
Jeremy Clarkson's Unlimited Extreme Machines (Mașini extreme cu Jeremy Clarkson) (1997)
Jeremy Clarkson - Apocalypse Clarkson (Jeremy Clarkson - Apocalipsa Clarkson) (1997)
The Most Outrageous Jeremy Clarkson Video In The World...Ever (Cel mai incredibil film cu Jeremy Clarkson din lume... Dintotdeauna) (1998)
Jeremy Clarkson Head To Head (Jeremy Clarkson făță în față) (1999)
Jeremy Clarkson - At Full Throttle (Jeremy Clarkson - Cu talpa la fund) (2000)
Jeremy Clarkson - Top 100 Cars (Jeremy Clarkson - Top 100 mașini) (2001)
Jeremy Clarkson - Speed (2001) (Jeremy Clarkson - Viteză)
Jeremy Clarkson - No Limits (Jeremy Clarkson - Fără limite) (2002)
Jeremy Clarkson's Shootout (Împușcarea lui Jeremy Clarkson) (2003)
Jeremy Clarkson - Hot Metal (2004)
Jeremy Clarkson - Heaven And Hell (Jeremy Clarkson - Rai și Iad) (2005)
Jeremy Clarkson - The Good, The Bad, And The Ugly (Jeremy Clarkson - Bunul, Răul și Urâtul) (2006)
Jeremy Clarkson - Supercar Showdown (Jeremy Clarkson - Spectacolul Supermașinilor) (2007)
Jeremy Clarkson - Supercar Showdown - Behind The Scenes (Jeremy Clarkson - Spectacolul Supermașinilor - În spatele scenelor) (2007)
The Jeremy Clarkson Collection BBC (Colecția Jeremy Clarkson BBC) (2008)
Jeremy Clarkson - Thriller (Jeremy Clarkson - Thriller) (2008)
Jeremy Clarkson - Duels (Jeremy Clarkson - Dueluri) (2009)
Jeremy Clarkson - The Italian Job (2010)
Jeremy Clarkson - Powered Up (2011)

Cărți

Jeremy Clarkson's Motorworld (Lumea auto a lui Jeremy Clarkson) (1996)
Clarkson on Cars: Writings and Rantings of the BBC's Top Motoring Correspondent (Clarkson Despre mașii: Scrieri și debitări ale celui mai bun corespondent auto al BBC) (1996)
Clarkson's Hot 100 (1996)
Jeremy Clarkson's Planet Dagenham: Drivestyles of the Rich and Famous (Planeta Dagenham a lui Jeremy Clarkson - Stilul de condus a bogaților și faimoșilor) (1998)
Born to Be Riled: The Collected Writings of Jeremy Clarkson (Născut pentru a enerva: Scrierile lui Jeremy Clarkson) (1999)
Jeremy Clarkson's Ultimate Ferrari (Cel mai tare Ferrari a lui Jeremy Clarkson) (2001)
The World According To Clarkson(Lumea după Clarkson) (2004)
Clarkson on Cars (Clarkson despre mașini) (2004)
I Know You Got Soul (Știu că ai suflet)(2004)
Motorworld (Lumea auto)(2004)

Swiat wedlug Clarksona (Polish edition of The World According to Clarkson, 2006)

Date personale
Jeremy Clarkson
Clarkson în 2006
Nume la naștere	Jeremy Charles Robert Clarkson
Născut	11 aprilie 1960 (59 de ani) Doncaster, Anglia
Număr de copii	4
Cetățenie	Regatul Unit
Religie	ateism
Ocupație	prezentator, autor, jurnalist
Activitate
Domiciliu	Chipping Norton
Alma mater	Hill House School[] Repton School[]
Organizație	British Broadcasting Corporation W. Chump & Sons Ltd[*]
Cunoscut pentru	Prezentator BBC Top Gear
Număr de copii	4

1966: Peter Stöger (n. 11 aprilie 1966,^[1] Viena, Austria) este un fost jucător de fotbal și antrenor austriac. În prezent antrenează Borussia Dortmund.
1969: Leonard Miron (născut în Galați, 11 aprilie 1969) este un prezentator de radio și televiziune român angajat la Televiziunea Română. A absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila din București înainte de a începe o carieră în mass-media ^[1]. Vorbește fluent limbile engleză și franceză, precum și germană și spaniolă. În noiembrie 2012 declara ca este homosexual fiind într-o relație cu un spaniol de 10 ani.
1969: Dustin Patrick Runnels ^[1]^[2] (11 aprilie din 1969), este un wrestler profesionist american , care în prezent lucrează pentru All Elite Wrestling sub numele de Dustin Rhodes. Runnels a lucrat de-a lungul carierei sale în diverse promotii sub diverse nume. O mare parte a carierei sale a petrecuto în World Wrestling Federation/Divertisment/WWE, cu numele său real și în caracterul lui Goldust, gimmick-ul sau cunoscut. Printre realizările sale a câștigat Campionatul Intercontinental de 3 ori, Campionatul Hardcore de 9 ori, iar titlul de Campionat în Perechi din WWE 3 ori, o dată cu Booker T, și două cu fratele său, Cody Rhodes, ultimul sub gimmick-ul Stardust. În plus, în WCW a câștigat Campionatul Statelor unite ale WCW și Campionatul în Perechi de WCW o dată cu Barry Windham și celălalt cu Ricky Steamboat. De asemenea, a lucrat în World Championship Wrestling (WCW) ca Dustin Rhodes și Seven și în Total Nonstop Action Wrestling (TNA) ca Black Reign. Dustin este fiul fostului wrestler Dusty Rhodes și fratele lui Cody Rhodes

1971: Oliver Riedel (n. 11 aprilie 1971, Schwerin, Germania de Est) este un muzician german și basistul trupei germane de Neue Deutsche Härte, Rammstein. Oliver Riedel s-a născut în data de 11 aprilie 1971, în Schwerin, Germania de Est. În copilărie, Oliver avea relații bune cu ambii părinți. Ca un copil, Oliver nu era un student bun, dar el și-a făcut drumul prin școală cu ajutorul mamei sale. Oliver era destul de timid, în special în anii adolescenței, iar în timp ce prietenii lui s-au împărțit la discoteci, el ar fi găsit adesea doar "în jur". În 1990, la vârsta de 9 ani, Oliver a început să cânte într-o formație folk-fiddle / punk-rock numită "The Inchtabokatables". În 1994, Riedel, Till Lindemann, Richard Z. Kruspe și Christoph "Doom" Schneider au intrat și au câștigat concursul "Beat Metro" de la Berlin, care le-a permis să înregistreze profesional un demo de patru piese. Paul Landers și Christian "Flake" Lorenz se vor alătura mai târziu formației pe care o numesc Rammstein.

Cei 6 au lansat primul lor album, Herzeleid ("Durere de inimă"), în septembrie 1995. Al doilea album, Sehnsucht ("Dorință"), a fost lansat în 1997, care va deveni mai târziu platină. În aprilie 2001, albumul Mutter (Mamă) a fost lansat și a urmat de un tur european care s-a încheiat pe 13 iulie 2002. S-a raportat că în acel moment membrii Rammstein au discutat serios dacă vor continua sau nu în forma lor actuală. S-a hotărât că toți ar trebui să ia ceva timp și apoi să-și reconsidere dacă să continue.

În 2003, Rammstein a început să lucreze la al patrulea album, care urma să dovedească un moment de cotitură în sunetul și maturitatea lui Rammstein. În 2005, a fost lansat Rosenrot ("Trandafir").

Al șaselea album Rammstein, "Liebe ist für alle da", a fost lansat în octombrie 2009.

După aproape un deceniu fără muzică nouă, Rammstein au lansat albumul de studio numit Rammstein, în data de 17 mai 2019. Oliver are doi copii, o fată numită Emma și este separată de mama ei.

Îi place fotografia și sportul, în special skateboarding-ul și navigarea. În realizarea videoclipului pentru "Keine Lust", el menționează că dorește să meargă cu snowboarding în timp ce poartă un costum de grăsime. Sa spus că este cel mai numeros membru al trupei.

El tinde să-și lase părul tuns sau complet ras, însoțit de o goatee. El este, de asemenea, cel mai înalt membru al trupei, având o înalțime de 2 m.

Date personale
Oliver Riedel
Riedel în timpul unui concert Rammstein
Născut	11 aprilie 1971 (48 de ani) Schwerin, Germania
Cetățenie	Germania
Ocupație	Muzician
Activitate
Alte nume	Ollie
Origine	Schwerin Germania
Gen muzical	Industrial metal Neue Deutsche Härte
Instrument(e)	Bass
Ani de activitate	1990-prezent
Case de discuri	Motor Music Republic Records Slash Records Universal Music Group
Interpretare cu	Rammstein The Inchtabokatables (1992-1994)

1973: Jennifer Esposito (n. 11 aprilie 1973)^[1] este o actriță, dansatoare și fotomodel american.

Date personale
Jennifer Esposito
Esposito la premiera filmului Sunday (2008)
Născută	11 aprilie 1973 (46 de ani)^[1] Brooklyn, New York, SUA
Căsătorită cu	Bradley Cooper (c. 2006–07)
Cetățenie	SUA
Ocupație	Actriță, dansatoare, fotomodel
Activitate
Alma mater	Lee Strasberg Theatre and Film Institute[*]
Ani de activitate	1995–prezent

1975: Viorel Domocoș (născut 11 aprilie 1975 în Bihor, România) este un fost jucător român de fotbal.
1975: Simona Silvia Gogârlă, născută Țuțuianu, este o fostă jucătoare și actual antrenor de handbal din România. Începând din sezonul 2015-2016 al Ligii Naționale, ea antrenează echipa SCM Craiova.^[2] Anterior, ea a pregătit echipele Rapid București^[3], CSM Ploiești^[4] și HCM Râmnicu Vâlcea.

1977: Daniel Stein (n. 11 aprilie 1977), cunoscut sub numele scenic DJ Fresh, este un DJ și producător englez de drum and bass și dubstep. Acesta a fost unul din fondatorii grupului de producători\DJ-i Bad Company. În prezent, deține împreună cu Adam F casa de discuri Breakbeat Kaos.

Date personale
DJ Fresh

Nume la naștere	Daniel Stein
Născut	11 aprilie 1977 (42 de ani) Londra, Regatul Unit
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	DJ, muzician, producător
Activitate
Alte nume	DJ Fresh, Fresh, Mosquito, Absolute Zero
Origine	Worthing, West Sussex, Anglia^[1]
Gen muzical	Drum and bass, dubstep, drumstep, electro house, moombahton
Instrument(e)	Sintetizator, clape
Ani de activitate	1996–prezent
Case de discuri	Breakbeat Kaos, Data Records, Ram Records, V Records, Valve Recordings
Colaborare cu	Bad Company UK, Pendulum, Tenor Fly, $pyda, Adam F, Andy C, Deekline & Wizard, Ivory, Soundweapon, Stamina MC, Koko, Ce'Cile, Sigma, DJ Shadow, DJ Hype, Darrison, Mary Byker, Baron, Swift, Valkyrie, Sian Evans, Rita Ora, Dizzee Rascal, Girls Aloud

1979: Diego Confalonieri (n. 11 aprilie 1979, Bresso) este un scrimer italian specializat pe spadă, laureat cu bronz pe echipe la Jocurile Olimpice de vară din 2008. A cucerit medalia de bronz la individual și medalia de argint pe echipe la Campionatul Mondial de Scrimă din 2007.
La Olimpiada de la Beijing, a ajuns în sferturile de finală, unde a fost învins la o tușă de spaniolul José Luis Abajo, și s-a clasat pe locul 7. La proba pe echipe, Italia a trecut de Coreea de Sud, apoi a pierdut cu Franța în semifinală. S-a împuns în față Chinei în „finala mică”, cucerind medalia de bronz.
1980: Keiji Tamada (n. 11 aprilie 1980) este un fotbalist japonez.
1981: Alessandra Ambrosio (n. 11 aprilie 1981, Erechim, Rio Grande do Sul, Brasilia) este un top fotomodel brazilian, de origine italo-poloneză. Ea este considerată ca Elite Model Group.
1985: Yohei Toyoda (n. 11 aprilie 1985) este un fotbalist japonez.
1986: Davide Bottone (n. 11 aprilie 1986, Biella, Italia) este un fotbalist italian care evoluează la echipa italiană Torino FC. În sezonul 2009-2010 a jucat sub formă de împrumut la CFR Cluj.
1991: Erina Mano (în japoneză 真野恵里菜; n. 11 aprilie 1991) este o cântăreață de muzică pop și actriță japoneză asociată în trecut cu Hello! Project. Ea a fost membră a trupei Ongaku Gatas din anul 2007 până în anul 2008. Ea a cântat cu Mobekimasu și Bekimasu.
FILME
- Kamen Rider × Kamen Rider Fourze & OOO: Movie War Mega Max - Nadeshiko Misaki
- Waga Haha no Ki ~ Chronicle of My Mother^[1]^[2] (2012, as Sadayo the maid)
- Kamen Rider × Kamen Rider Wizard & Fourze: Movie War Ultimatum - Nadeshiko Misaki
- The Next Generation -Patlabor- (2014, 2015) as Akira Izumino
- Tag (2015)

Jump to navigation Jump to search

Date personale
Erina Mano
Născută	11 aprilie 1991 (28 de ani) Zama, Kanagawa, Japonia
Căsătorită cu	Gaku Shibasaki (din iulie 2018)
Cetățenie	Japonia
Ocupație	Cântăreață, actriță
Activitate
Alte nume	Mano-chan Manoeri
Gen muzical	J-pop
Tipul de voce	mezzosoprană
Instrument(e)	Voce, pian
Ani de activitate	2006–prezent
Case de discuri	Hachama
Colaborare cu	Hello Pro Egg Ongaku Gatas Gatas Brilhantes H.P. Petitmoni V Hello! Project Mobekimasu

* 1991: Thiago Alcântara do Nascimento (n. 11 aprilie 1991, San Pietro Vernotico, Italia), numit Thiago Alcántara sau Thiago, este un fotbalist spaniol, care are și cetățenie braziliană. Din iulie 2013 are contract cu echipa germană FC Bayern München. Acesta este văzut drept înlocuitorul lui Xavi în naționala Spaniei, unde a primit numărul 10.

1992: Cristina Elena Florica (n. 11 mai 1992, Crețeni, județul Vâlcea)^[3] este o jucătoare profesionistă de handbal care evoluează pe postul de extremă stânga pentru echipa SCM Râmnicu Vâlcea^[4]. Ea evoluat pe parcursul a cinci sezoane pentru echipa SCM Craiova^[4].
În anul 2016, Florica a debutat la echipa națională a României, în cadrul Campionatului European din 2016^[5], unde selecționata României s-a clasat pe locul 5.
1995: Dumitru Popescu (n. 11 aprilie 1995, Chișinău) este un fotbalist din Republica Moldova, care evoluează la clubul Academia Chișinău sub formă de împrumut de la FC Dacia Chișinău.
1996: Bamidele Jermaine Alli (Milton Keynes, Anglia; 11 aprilie din 1996) este un fotbalist englez de origine nigeriană. Joacă ca mijlocaș ofensiv și actuala lui echipă este Tottenham Hotspur care evoluează în Premier League din Anglia

DECESE

1578: Ioana a Austriei (24 ianuarie 1547 – 11 aprilie 1578) a fost Arhiducesă de Austria; a fost fiica mai mică a lui Ferdinand I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman și a Annei Iagello. Prin căsătoria sa cu Francesco I de' Medici, Mare Duce de Toscana, a fost prințesă de Toscana și mai târziu, prima Mare Ducesă de Toscana^[1]. Una din fiicele ei a fost faimoasa Maria de Medici, a doua soție a regelui Henric al IV-lea al Franței. Ioana s-a născut la Praga în 24 ianuarie 1547 și era cea mai mică dintre cei 15 copii a lui Ferdinand I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman și al Annei Iagello. Ea nu și-a cunoscut mama, care a murit la două zile după nașterea ei. Prin tatăl ei, Ioana era o descendentă a Isabelei a Castiliei. Părinții ei au contractat pentru ea căsătoria cu urmașul familiei de' Medici, intrată de curând în grupul familiilor nobile din Europa. Familia de' Medici, prin această căsătorie se unea cu cea mai importantă familie regală a Europei, Habsburgi.

Portret al Ioanei a Austriei, pictat de Alessandro Allori, 1570.

A fost primită cu multe onoruri la Florența în 1565; printre operele create în onoarea sa se numărau Coridorul Vasarian, Fântâna lui Neptun și o serie de fresce în Palazzo Vechio. Căsătoria cu Francesco I de' Medici, Mare Duce de Toscana, a avut loc în 25 decembrie 1565 la Florența. Cu această ocazie orașul a fost împodobit cu ajutorul artiștilor vremii: Giorgio Vasari, Vincenzo Borghini, Giovanni Caccini. Casele care nu erau destul de frumoase, au fost acoperite cu panouri pictate de Carlo Portelli și Santi di Tito, în timp ce în actuala Piazza Goldoni au fost purtate o serie de statui care-l reprezentau pe Imeneo. Alte decorații au fost executate de Alessandro Allori.

Însă viața cu Francesco nu a fost plăcută. Francesco era o persoană neliniștită, interesat de științele oculte, alchimie și arte și era de părere că soția sa era incultă și puțin elegantă, deoarece suferea de o malformație la coloana vertebrală. Ioana era nefericită și îi era dor de casă. Ignorată de soțul ei și disprețuită de florentini deoarece era austriacă, Ioana nu s-a simțit "acasă" în Florența. La puțin timp după căsătorie, Francesco a început o relație secretă (care curând a devenit de domeniu public) cu o nobilă venețiană, Bianca Capello. Încet încet, Francesco și Bianca au devenit tot mai îndrăzneți și erau bârfiți la toate curțile Europei (și Bianca era căsătorită). Poziția Ioanei era dezavantajată și de faptul că născuse șase fiice (din care doar două vor ajunge la maturitate), iar mult așteptatul fiu nu sosea. Absența unui moștenitor de sex masculin care să continue dinastia, a fost cauza unui conflict permanent cu soțul ei, care prefera compania amantei sale Bianca, care i-a dăruit un fiu, Antonio, în 1576. Pe Ioana nu o irita prea mult relația soțului cu Bianca, soț de care nu era legată sentimental, cât o deranja faptul că nu era tratată conform rangului ei de prințesă. Ne rămân câteva scrisori ale Ioanei, în care ea se plânge socrului său Cosimo I de' Medici și cumnatului său Ferdinando de' Medici. Cumnatul său s-a dovedit un aliat puternic al Ioanei împotriva amantei lui Francesco, care a fost exilată la Palazzo Pitti. Dar acest fapt nu i-a oprit pe cei doi amanți, care continuau să se întâlnească și să trăiască împreună.

Ioana a Austriei cu fiul ei Fillipo, portret de Giovanni Bizzelli, 1586

Ioana născuse șase fete, din care doar două au ajuns la maturitate (una dintre ele a fost faimoasa Maria de' Medici), regină a Franței). Acestea erau excluse la succesiune, de aceea nașterea lui Fillipo, în 20 mai 1577, a fost sărbătorită cu mare bucurie și succesiunea Marelui Ducat al Toscanei părea asigurată. În același timp elimina toate speranțele Biancăi Capello că fiul ei, Antonio, va deveni într-o zi moștenitor al Toscanei. Despre acest fiu circulau zvonuri că nu era al ei, ci al unei servitoare. Adevărul despre acest fiu rămâne un mister și în zilele noastre. În 10 aprilie 1578, Ioana, care era însărcinată, a căzut pe scări. Câteva ore mai târziu ea a născut un fiu, care născut prematur a murit imediat. A doua zi, 11 aprilie, Ioana a murit. Circumstanțele morții ei au făcut să apară zvonuri cum că ar fi fost ucisă de soțul ei și Bianca pentru a se putea căsătorii. Dar o anchetă medicală modernă asupra rămășițelor ei, a confirmat versiunea oficială a morții Ioanei. Ea de asemenea a suferit de scolioză: avea coloana vertebrală și pelvisul deformate. În aceste condiții toate nașterile au fost dificile și pare remarcabil faptul că le-a supraviețuit. A fost înmormântată la Capelele Medici.

Fiul său Fillipo a murit la doar patru ani, în 29 martie 1582.

Francesco s-a recăsătorit un an mai târziu 1579 cu Bianca Capello, care între timp devenise văduvă după asasinarea "misterioasă" a soțului ei. Dar idila lor nu a durat mult, deoarece amândoi au murit în 1587, la villa di Poggio a Caiano. Imediat după moartea lor s-a presupus că ar fi fost otrăviți de fratele lui Francesco, Ferdinand, chiar dacă versiunea oficială era că au murit de malarie. Doar în 2006 au fost găsite resturile organice ale celor doi, și, în urma analizelor toxicologice s-a declarat ca posibilă cauză a morții, otrăvirea cu arsenic.

Antonio a fost înlăturat de la succesiune de către fratele lui Francesco, Ferdinand, care a renunțat la purpura de cardinal și a devenit Mare Duce de Toscana. Ioana a avut opt copii, dar doar doi au ajuns la maturitate.

Eleonora, Ducesă de Mantua, n. 1 martie 1566 - m. 9 februarie 1611. S-a căsătorit cu verișorul ei Vincenzo I Gonzaga.
Romola de' Medici, n. 20 noiembrie 1568 - m. 20 decembrie 1568
Anna de' Medici, n. 31 decembrie 1569 - m. 19 februarie 1584.
Isabella de' Medici, n. 30 septembrie 1571 - m. 8 august 1572
Lucrezia de' Medici, n. 7 noiembrie 1572 - m. 14 august 1574
Marie de' Medici, n. 26 aprilie 1575 - m. 3 iulie 1642. S-a căsătorit cu Henric al IV-lea al Franței și a devenit regina Franței.
Fillipo de' Medici, 20 mai 1577 - m.29 martie 1572.

Ultimul copil fără nume, 10 aprilie 1578, a murit în pântecul mamei, care la rândul ei a murit a doua zi.

Date personale
Ioana a Austriei

Născută	24 ianuarie 1547 Praga
Decedată	11 aprilie 1578 (31 de ani) Florența, Italia
Înmormântată	Basilica of San Lorenzo[*]
Cauza decesului	sindrom puerperal[*]
Părinți	Ferdinand I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Anna a Boemiei și Ungariei
Frați și surori	Margaret of Austria[] Helena von Österreich[] Archduchess Magdalena of Austria[] Anna de Austria Elisabeta de Austria Ecaterina de Austria, regină a Poloniei Arhiducesa Barbara de Austria Arhiducesa Maria de Austria Arhiducesa Eleanor de Austria Maximilian al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Carol al II-lea, Arhiduce de Austria Ferdinand al II-lea, Arhiduce de Austria John of Habsburg[]
Căsătorită cu	Francesco I de' Medici
Copii	Eleonora, Ducesă de Mantua Marie, regină a Franței Anna de' Medici Filippo, Mare Duce de Toscana
Cetățenie	Austria
Religie	catolicism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Arhiduce Mare Ducele ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Habsburg
Mare Ducesă de Toscana
Domnie	21 aprilie 1574 – 11 aprilie 1578

1744: Antioh Dimitrievici Cantemir (sau Kantemir, în rusă Антиох Дмитриевич Кантемир; n. 10 septembrie 1709, Constantinopol, d. 11 aprilie 1744, Paris) a fost un poet de limbă rusă, scriitor și diplomat rus de origine română, fiul domnitorului român Dimitrie Cantemir. Era fiul mezin al domnului Dimitrie Cantemir și al doamnei Casandra, fiica lui Șerban Cantacuzino. Avea un nivel cultural înalt, cunoștea limbile: greacă, turcă, latină, italiană, rusă, franceză și engleză.

Primii dascăli au fost grecul Atanasie Condoidi, profesor de greacă, latină și italiană, pietistul german (adept al unei secte protestante) Johann G. Vockerodt sau rusul Ivan I. Ilinski, care îi predă limba și literatura rusă și latina.

A studiat cu savanții străini Daniel Bernoulli (cu care a studiat matematica la Sankt Petersburg), Georg Bernhard Bilfinger, Bayer și Gross la Academia de Științe din Rusia (1726-1727) precum și cu Ivan I. Ilinski. A intrat în legătură cu cărturari celebri, de pildă cu Voltaire, când se afla la Paris.

Prin anul 1731, fiind la Londra, a studiat operele lui Descartes, Newton, Leibniz și Maupertuis.

A menținut strânse relații cu comunitatea științifică a epocii, cu savanți ca Bernoulli, Euler. A fost ambasador al Rusiei la Londra (1732) și la Paris (1738); în capitala Franței sosește la 19 septembrie 1738. A fost numit consilier secret al împărătesei Ana^[11], titlu care i se acordase odinioară tatălui său Dimitrie, ca și consilier secret al lui Petru cel Mare. A fost unul dintre inițiatorii clasicismului în literatura rusă, a militat pentru progresul științei și al culturii de pe pozițiile iluminismului. A tradus din Horațiu, Anacreon, Montesquieu, Fontenelle.

Astfel, a tradus în rusă cartea filosofului francez Bernard le Bovier de Fontenelle intitulată Entretiens à une marquise sur la pluralité des mondes (Convorbiri cu o marchiză asupra pluralității lumilor), tipărită în 1740.

A mai publicat satire, epigrame, fabule.

Astfel, a scris un poem epic encomiastic intitulat Petrida sau descrierea în stihuri a morții lui Petru cel Mare, împăratul întregii Rusii, rămas din nefericire neterminat, și a publicat un volum de Satire. Alecu Donici, în cooperare cu Constantin Negruzzi, traduce acest volum în l.română, cu titlul Satire și alte poetice compuneri, Iași,1844, ed. II 1858^[12]) (printre satire: Către mintea sa [Satira I] sau Celor ce hulesc știința, 1729), fiind considerat un întemeietor al genului în literatura rusă. Satira a 4-a și a 8-a au un caracter mai mult sau mai puțin autobiografic, iar satira a 6-a și a 7-a sunt satire filosofice în care autorul își zugrăvește idealul vieții, părerile sale asupra fericirii omului. Prima ediție a Satirelor a fost publicată la Londra, în 1749, sub titlul Satyres de monsieur le prince Cantemir avec l'histoire de sa vie, traducere de abatele Ottavio Guasco, ed. Jean Nourse. O nouă ediție va apărea la Londra, în 1750,iar abia în 1762, odată cu înscăunarea Ecaterinei a II-a este tipărită prima ediție rusă. Modelele lui Antioh pentru Satire au fost Horațiu, Iuvenal, Ovidiu, Persius, iar dintre autorii contemporani, Regnier, Boileau, Pope, Locke și John Milton.

Imaginea zugrăvită de Antioh țarului, în poemul Petrida ține practic de panegiric. Poemul nu este chiar o realizare literară remarcabilă,prezintă un interes modest pe plan literar, însă are meritul de a marca începuturile versificației moderne în Rusia. Autorul pune în versuri lista realizărilor politice ale țarului: reorganizarea statului, lărgirea frontierelor spre Orient și Occident, afirmarea Rusiei ca putere maritimă etc. Poemul conține și una dintre primele descrieri literare ale Sankt Petersburgului, fiind evocate clădirile splendide de pe malurile Nevei. Poemul se încheie după primul cânt.

A favorizat publicarea în engleză și franceză a celebrei opere a tatălui său Istoria Imperiului Otoman, după manuscrisul pe care îl avea la sine. Traducerea engleză a apărut în două ediții (Londra, 1734 și 1736), urmată de cea franceză (Paris,1743) și de cea germană (Hamburg, 1745). Este considerat părintele clasicismului în literatura rusă. Geniu precoce, Antioh Cantemir a fost primul poet rus de stil occidental.

În domeniul științei, a tradus în rusă o carte referitoare la Newton și a scris o algebră, tot în rusă, rămasă în manuscris.

Antioh a murit la 35 de ani, de pleurezie (sau tuberculoză) la Paris. Organizatorii festivităților prilejuite de tricentenarul întemeierii orașului Sankt Petersburg, în 2003, au luat hotărârea să ridice un bust al lui Antioh Cantemir "părintele întemeietor al clasicismului rus și maestrul satirei literare."

Date personale
Antioh Dimitrievici Cantemir
Antioh Dimitrievici Cantemir
Născut	21 septembrie 1708^[2]^[3]^[4] Constantinopol, Imperiul Otoman^[5]^[6]^[3]
Decedat	11 aprilie 1744 (35 de ani)^[5]^[3]^[4] Paris, Regatul Franței^[6]^[5]^[7]^[3]^[4]
Cauza decesului	pulmonary tuberculosis[*]^[3]
Părinți	Dimitrie Cantemir^[5]^[8]^[7]^[9]^[4]^[10] Casandra Cantacuzino^[5]
Frați și surori	Ekaterina Dmitrievna Golitsyna[*] Maria Cantemir
Cetățenie	Imperiul Rus
Ocupație	poet diplomat filozof scriitor traducător critic literar[*]
Activitate
Limbi	limba rusă^[1]
Studii	Universitatea de Stat din Sankt Petersburg Slavic Greek Latin Academy[*]
Mișcare/curent literar	lumières[*]
Modifică date / text

1842: Sándor Kőrösi Csoma, filolog secui (n. 1784)
1854 - A murit Karl von Basedow, medic german celebru pentru descrierea simptomelor bolii care va fi denumită ulterior Basedow- Graves; (n.28 martie 1799).
Carl von Basedow – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Carl Adolph von Basedow (n. 28 martie 1799 – d. 11 aprilie 1854) a fost medic german, celebru pentru descrierea simptomelor bolii care va fi denumită ulterior Boala Basedow-Graves. S-a născut la Dessau. Unchiul său, Johann Bernhard Basedow, a fost un celebru pedagog, teolog și scriitor german. După absolvirea gimnaziului în orașul natal, studiază medicina la universitatea din Halle.
Acolo îl are ca profesor pe celebrul anatomist Johann Friedrich Meckel, unul din fondatorii teratologiei. Sub îndrumarea acestuia, în 1821. Basedow își dă teza de doctorat cu o lucrare despre o nouă metodă de amputare a gambei (Commentationes in novam amputationis cruris panniculatae encheiresin). În perioada 1821 – 1822, Basedow este medic la Paris. Începând cu 1822, este medic generalist la Merseburg[1]. Participă activ la lupta împotriva epidemiilor de holeră din Merseburg și Magdeburg.
1875 - A decedat Samuel Heinrich Schwabe, astronom german, autorul primului desen detaliat al marii pete roşii de pe Jupiter; (n. 1789).
Samuel Heinrich Schwabe – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Samuel Heinrich Schwabe (* 25 octombrie 1789 în Dessau, † 11 aprilie 1875 în Dessau) a fost un astronom geman. S-a remarcat prin observaţiile privind ciclul solar. Astfel, în 1843 a descoperit variaţia ciclică, cu o perioadă de 10 ani, a numărului de pete solare.

1899: Lascăr Catargiu sau Lascăr Catargi (n. 1 noiembrie 1823, Iași - d. 11 aprilie 1899, București) a fost un om politic român din secolul al XIX-lea, ministru în varii guverne, președintele Camerei Deputaților și prim ministru al României pentru patru mandate. Născut în Iași, în noiembrie 1823, aparținea unei vechi familii muntene, un membru al căreia fiind exilat de Matei Basarab în secolul XVII s-a stabilit în Moldova.

A aderat la petiția-proclamație adresată domnitorului Mihail Sturza la 28 martie 1848, ceea ce a dus la surghiunirea sa pe una din moșiile familiei sale din ținutul Neamț. În timpul lui Grigore Alexandru Ghica (1849 - 1856), Catargiu a ajuns prefect al poliției (agă) din Iași. În 1857 face parte din "divanul ad-hoc" al Moldovei, o comisie aleasă conform Tratatului de la Paris din 1856, pentru a vota unirea propusă a Moldovei cu Țara Românească. Vederile sale puternic conservatoare, în special în legătură cu reforma agrară, l-au făcut să devină candidatul conservatorilor la tron în 1859, în Moldova, însă a refuzat, din dorința de a vedea să apară o singură patrie română mai puternică și mai mare. În timpul lui Alexandru Ioan Cuza (1859 - 1866), Catargiu a ajuns unul din liderii opoziției și a primit ajutor din partea lui Barbu Catargiu, un jurnalist și politician asasinat la București pe 20 iunie 1862.

În 1866 a devenit unul dintre cei trei membri ai Locotenenței Domnești care a condus statul român de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și până la înscăunarea lui Carol I. După ascensiunea Prințului Carol I al României, în mai 1866, Lascăr Catargiu devine președintele consiliului de miniștri (prim-ministru), dar neputând coopera cu colegii săi liberali, Ion Brătianu și C.A. Rosetti, demisionează în iulie.

După încă opt funcții ministeriale, culminând cu agitația anti-dinastică din 1870 - 1871, Catargiu a format, pentru prima dată în istoria română, la 22 martie 1871 un cabinet conservator stabil, care va rămâne la putere până în aprilie 1876. La 12 aprilie 1876 Catargiu a demisionat, fiind urmat în funcție la 9 mai de către Manolache Costache Epureanu.^[1] La începutul anului 1876, guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu căuta căi de folosire a crizei orientale în scopul obținerii independenței României. La 16 ianuarie 1876, Lascăr Catargiu a dat instrucțiuni agenților diplomatici români din străinătate să facă sondaje pe lângă guvernele străine pentru a afla care ar trebui să fie rolul României în criză și dacă aceste guverne ar fi receptive față de o declarație unilaterală de independență a României. Catargiu era pregătit să colaboreze pe plan militar cu puterile aliate într-un război în Europa de Sud-Est, împotriva Turciei, doar dacă aceste puteri ar fi garantat integritatea teritorială a României și independența politică. Gheorghe Costaforu, agentul României la Viena în convorbirile sale cu ambasadorul german și cu alți diplomați i-a informat că românii erau hotărâți să rupă legăturile cu Turcia și să se proclame independenți cât mai curând posibil.^[1] Puterile aliate au primit cu răceală inițiativa lui Catargiu.

Prin politica sa, care a prevenit o revoluție și a revitalizat popularitatea coroanei, a fost considerat ca nepatriot și reacționar de liberali, care au ajuns la putere în 1876; o propunere de a demite întreg cabinetul Catargiu a fost retrasă în 1878. În anul 1884 Catargiu a unit partidul său cu o grupare liberală dizidentă, condusă de Gheorghe Vernescu, pentru a forma Partidul Liberal Conservator, în care Catargiu și Petre Carp își disputau conducerea partidului.

Pentru a realiza această fuziune, Catargiu a fost nevoit să adere la anumite principii liberale: descentralizarea administrativă și libertatea presei. Noul partid va constitui cel mai important element al așa-numitei "Opoziții Unite", față de guvernul liberal Brătianu, dar conservatorii s-au dovedit ineficienți în parlament între 1883 și 1888.

Catargiu a rămas în opoziție până în 1889, când a format un nou cabinet, fiind ministru al internelor, dar acest cabinet a căzut după doar șapte luni. În guvernul Florescu din martie 1891, a ocupat aceeași poziție, iar din noiembrie 1891 va deveni din nou președinte al așa-numitului "mare guvern conservator" care reprezenta un partid conservator unificat ( prin unificarea dintre liberal-conservatori și conservatorii "puri" conduși de Nicolae Filipescu), păstrându-și funcția până în 1896. În această perioadă a fost responsabil pentru câteva reforme utile, mai ales financiare și comerciale. A murit la București la data de 11 aprilie 1899.

Date personale
Lascăr Catargiu

Nume la naștere	Lascăr Catargiu
Născut	1 noiembrie 1823 Iași, Moldova
Decedat	11 aprilie 1899 (75 de ani) București, România
Cetățenie	România
Religie	Ortodox
Ocupație	politician
Prim-ministru al României
În funcție 11 mai 1866 – 13 iulie 1866 24 martie 1871 – 17 aprilie 1876 11 aprilie 1889 – 2 martie 1891 19 decembrie 1891 – 15 octombrie 1895
Precedat de	Nicolae Kretzulescu (1866) Ion Ghica (1871) Teodor Rosetti (1889) Ion Emanuel Florescu (1891)
Succedat de	Ion Ghica (1866) Ion Emanuel Florescu (1876) Ion Emanoil Florescu (1891) Dimitrie Sturdza (1895)
Ministru al Apărării Naționale
În funcție 22 februarie – 11 iunie 1894
Precedat de	general Iacob Lahovary
Succedat de	general Constantin Poenaru

Partid politic	Partidul Conservator
Profesie	politician
1. Părinți: Constantin Catargiu
Lascăr Catargiu - caricatură de Nicolae S. Petrescu-Găină

1907: Simion Florea Marian, folclorist și etnograf român (n.1847)
1912: Marea Ducesă Vera Constantinovna a Rusiei (16 februarie 1854 – 11 aprilie 1912) a fost fiica Marelui Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei. Vera Constantinovna a fost nepoată a Țarului Nicolae I și verișoară primară a Țarului Alexandru al III-lea. Marea Ducesă Vera Constantinovna a Rusiei s-a născut la St. Petersburg la 16 februarie 1854, al treilea copil și a doua fiică din cei șase copii ai Marelui Duce Constantin Nicolaievici al Rusiei și ai soției lui Marea Ducesă Alexandra Iosifovna (născută Prințesă Alexandra de Saxa-Altenburg).
Marea Ducesă Vera și-a petrecut primii ani la St Petersburg; în 1861 familia s-a mutat la Varșovia când tatăl ai a fost numit vicerege al Poloniei. Vera a fost un copil problemă, predispusă la crize violente de furie și a suferit ceea ce a fost descris oficial ca o "condiție nervoasă".^[1]
Când Vera avea nouă ani, părinții ei au trimis-o la mătușa paternă, Marea Ducesă Olga, regină de Württemberg, care a fost de acord să aibă grijă de ea. Regina Olga și soțul ei au fost părinți devotați însă la început nu prea au avut succes în îmbunătățirea comportamentului Verei. Verei îi era dor de casă și a continuat să fie extrem de dificilă, până la punctul de a fi violentă fizic cu ei. Periodic, Vera trebuia să fie ținută sub control de un ofițer de armată și a fost chiar închisă cel puțin o dată.^[2]
Karl a început să facă plimbări lungi cu Vera și să-i citească pasaje din Biblie. Până în 1866, existau puține schimbări ale Verei însă regina Olga a perseverat și în timp, Marea Ducesă Vera și-a îmbunătățit comportamentul. Ca domnișoară, ea era introspectivă, timidă, isteață. Nu-i plăceau ceremoniile. Aspectul ei fizic, ca și personalitatea ei, era destul de ciudat. Avea o claie de păr blond, buclat și scurt.
Marea Ducesă Vera împreună cu soțul ei, Ducele Eugen de Wurtemberg
Regele Karl și regina Olga au adoptat-o legal pe Marea Ducesă Vera în 1871. I-au aranjat căsătoria cu Ducele Eugen de Wurtemberg, sperând că în felul acesta ea nu va părăsi țara după căsătorie. Logodna a avut loc în ianuarie 1874. Marele Duce Constantin i-a scris surorii sale Olga și regelui Karl mulțumindu-le pentru ajutorul dat fiicei lui. Regina Olga a scris "Copilul meu problemă este acum o mireasă fericită, care iubește și este iubită. Niciodată n-am visat că o asemenea fericire există. Eugen este aproape ca un fiu pentru rege."^[4]
Vera avea nouăsprezece ani iar Eugen douăzeci și opt. Nunta s-a celebrat cu mare pompă la Stuttgart la 4 mai 1874 în prezența unchiului Verei, Țarul Alexandru al II-lea al Rusiei, care observând neatractivitatea nepoatei lui a remarcat neelegant "Mărturisesc că nu-l invidiez pe tânărul bărbat".^[5]. Cu toate acestea, Țarul a dăruit Verei un milion de ruble ca zestre.
Cuplul s-a stabilit într-o casă mare din Stuttgart. Anul următor, Vera a născut un fiu, Karl Eugen, care a murit șapte luni mai târziu. În 1876, Vera a născut două fete gemene, Elsa și Olga.
Viața de femeie măritată a Marii Ducese a fost una scurtă. Soțul ei, ofițer în armata Württembergului deținea comanda în Düsseldorf unde a murit pe neașteptate la 27 ianuarie 1877. Oficial cauza morții a fost o căzătură de pe cal și o boală a căilor respiratorii. Neoficial, aventurosul Duce a murit în duel. Căsătoria a durat doar trei ani. Vera care avea douăzeci și trei de ani nu s-a mai măritat niciodată.
Tânăra văduvă s-a decis să rămână în Württemberg, țara unde se simțea acasă și unde avea protecția regelui. Totuși ea a călătorit frecvent să-și viziteze rudele din Rusia și sora, regina Olga a Greciei. La moartea regelui Karl în 1891, Vera a moștenit o avere considerabilă iar un an mai târziu, la moartea reginei Olga, Vera a primit Vila Berg din Stuttgart, unde ea a trăit în stil mare. Marea Ducesă Vera a scris poezii iar casa ei a fost scena multor evenimente culturale.

Marea Ducesă Vera Constantinovna a Rusiei (centru) cu fiicele ei, Olga (stânga), Elsa (dreapta) și nepoțiii.

Marea Ducesă Vera a vizitat Rusia deseori și a fost prezentă cu fiicele ei, în mai 1896, la ceremonia de încoronare a Țarului Nicolae al II-lea al Rusiei. Cea mai mare dintre gemene, Elsa, s-a logodit prima dată în ianuarie 1895 cu Prințul Alfred de Saxa-Coburg-Gotha, nepot al reginei Victoria (și fratele reginei Maria a României, mort la 24 de ani). Logodna a fost repede ruptă iar Elsa s-a căsătorit cu un verișor îndepărtat, Prințul Albert de Schaumburg-Lippe, fratele reginei Charlotte de Württemberg.

Anul următor, cealaltă fiică a Verei, Olga, s-a căsătorit cu Prințul Maximilian de Schaumburg-Lippe. Soarta Olgăi a fost similară cu ce a Verei; ea a avut trei copii, și după câțiva ani de căsătorie și-a pierdut un copil și soțul, devenind văduvă de tânără și nu s-a recăsătorit niciodată.

Duăî ce a trăit un timp atât de lung în Württemberg, Marea Ducesă Vera era în conflict religios și politic cu rudele ei din Rusia. Simpatiile ei politice erau spre germani și nu împărtășea sentimentul crescător anti-german al Romanovilor.

Marea Ducesă Vera Constantinovna a suferit un accident vascular cerebral în octombrie 1911 și a murit la Stuttgart la 11 aprilie 1912, la vârsta de cincizeci și opt de ani.

Date personale
Marea Ducesă Vera Constantinovna

Născută	16 februarie 1854 Sankt Petersburg, Imperiul Rus
Decedată	11 aprilie 1912 (58 de ani) Stuttgart, Württemberg
Înmormântată	Stuttgart
Părinți	Marele Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei Alexandra de Saxa-Altenburg
Frați și surori	Olga Constantinovna a Rusiei Grand Duke Vyacheslav Constantinovich of Russia[*] Marele Duce Dmitri Constantinovici al Rusiei Marele Duce Constantin Constantinovici al Rusiei Marele Duce Nicolae Constantinovici al Rusiei
Căsătorită cu	Ducele Eugen de Württemberg
Copii	Ducele Karl-Eugen Ducesa Elsa Ducesa Olga
Cetățenie	Imperiul Rus
Religie	luteranism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa Holstein-Gottorp-Romanov Casa de Württemberg

1918. Otto Koloman Wagner (n. Penzing, 13 iulie 1841 – d. Viena, 11 aprilie 1918) a fost un arhitect și planificator urban austriac. Stilul său aparține de Art Nouveau. Lucrări:

Ungaria

Sinagoga de pe strada Rumbach, Budapesta (1872)

Austria

Floodgate, Nußdorf, Viena (1894)
Stațiile de metrou din Viena
Majolikahaus, Viena (1898–1899)
Casa poștală din Viena (1894–1902)
Biserica Steinhof, Viena (1903–1907)
Otto Wagner

1921: Prințesa Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein (22 octombrie 1858 - 11 aprilie 1921), a fost ultima împărăteasă a Germaniei și regină a Prusiei.

A fost fiica cea mare a lui Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein și a Prințesei Adelheid de Hohenlohe-Langenburg. Bunicii materni au fost Ernst I, Prinț de Hohenlohe-Langenburg și Prințesa Feodora de Leiningen, sora vitregă a reginei Victoria.

Cuplul imperial în 1898.

La 27 februarie 1881, Augusta s-a căsătorit cu Prințul Wilhelm al Prusiei într-o ceremonie care a durat opt ore și care a cerut tuturor celor prezenți să stea în picioare. Cancelarul Otto von Bismarck a fost un puternic susținător al acestei căsătorii crezând că aceasta ar pune capăt disputei dintre guvernul prusian și tatăl Augustei. ^[1]. După Primul Război Mondial, ea și-a însoțit soțul în Olanda, unde a murit câțiva ani mai târziu.

Inițial, Wilhelm a vrut să se căsătorească cu verișoara sa primară, Prințesa Elisabeta de Hesse și de Rin (cunoscută în familie ca "Ella,"), dar ea a refuzat. Wilhelm nu a primit bine refuzul - și a refuzat să se căsătorească curând cu o altă prințesă.

Familia lui Wilhelm a fost inițial împotriva căsătoriei cu Auguste Victoria, al cărei tată nu a fost suveran. Dar în cele din urmă, intransigența lui Wilhelm, sprijinit de Bismarck, a determinat familia să-și dea acordul oficial. Familia îi spunea Augustei "Dona". S-a bucurat de o relație oarecum bună cu soacra ei, Victoria, care a sperat ca Dona va vindeca ruptura dintre ea și fiul ei, Wilhelm; din păcate acest lucru nu s-a întâmplat. Împărăteasa a fost de asemenea supărată că titlul de Șef al Crucii Roșii i-a fost acordat Donei, care nu avea experiență în munca de caritate sau înclinație (deși în memoriile ei, Prințesa Victoria Luise a pictat diferite imagini care să ateste că mama ei iubea munca de caritate).

Se spune, că atunci când împărăteasa Victoria s-a plâns de Augusta Victoria, mama ei, regina Victoria, a declarat că Augusta Victoria a fost un nimeni care nu ar fi devenit ceva fără căsătoria cu Wilhelm.

Împărăteasa Augusta Victoria

Augusta și soacra ei au devenit mai apropiate când Wilhelm a devenit împărat iar Dona rămânea adesea singură în timp ce el pleca cu exerciții militare. Dona a apelat la Vicky pentru o companie de rang deși niciodată ea nu și-a lăsat copiii singuri cu Vicky de teama ca binecunoscutul liberalism al soacrei sale să nu-i influențeze pe copii. Cu toate acestea, erau văzute adesea împreună în aceeași trăsură. Dona a fost la capătul patului ei când Vicky a murit de cancer în 1901.

De asemenea, Dona avea relații bune cu unele surori ale socrului ei Wilhelm, în special cu Sofia a Prusiei. În 1890, atunci când Sofia a anunțat intenția sa de a părăsi credința evanghelică pentru ortodoxia greacă, Dona a chemat-o și i-a spus că, dacă ea ar face acest lucru, nu numai că Wilhelm ar găsi că este inacceptabil, fiind șeful Bisericii de stat Evanghelice din provinciile mai mari ale Prusiei ar ea ar fi exclusă din Germania și sufletul ei ar ajunge în Iad.

În 1920, șocul abdicării și al exilului combinat cu eșecul căsniciei fiului ei Joachim și cu sinuciderea acestuia, a fost mare pentru Dona. A murit în 1921 la Doorn în Olanda la vârsta de 62 de ani. Republica de la Weimar a permis ca rămășițele ei să fie transportate înapoi în Germania unde se odihnesc la Templul Antichității, nu departe de Palatul Nou din Potsdam.

Date personale
Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein
Împărăteasă a Germaniei; Regină a Prusiei

Nume la naștere	Auguste Viktoria Friederike Luise Feodora Jenny de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg
Născută	22 octombrie 1858 Palatul Dolzig
Decedată	11 aprilie 1921 (62 de ani) Casa Doorn, Olanda
Înmormântată	Antique Temple[*]
Părinți	Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein Prințesa Adelheid de Hohenlohe-Langenburg
Frați și surori	Ernst Gunther, Duce de Schleswig-Holstein Prințesa Carolina Matilda de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg Prințesa Louise Sophie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg Princess Feodora Adelheid of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg[*]
Căsătorită cu	Wilhelm al II-lea al Germaniei
Copii	Wilhelm, Prinț Moștenitor al Germaniei Prințul Eitel Friedrich Prințul Adalbert Prințul August Wilhelm Prințul Oskar Prințul Joachim Prințesa Viktoria Luise, Ducesă de Braunschweig
Cetățenie	Germania
Ocupație	autoare
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern Casa de Augustenburg
Domnie
Domnie	15 iunie 1888 – 9 noiembrie 1918

1926: Luther Burbank (7 martie 1849 – 11 aprilie 1926)^[1] a fost un botanist, horticultor și pionier agronom american. Acesta a dezvoltat mai mult de 800 de varietăți de plante (incluzând fructe, flori și legume) în cei 55 de ani de carieră, printre care sunt notabile cactusul fără spini și câteva specii hibride de prune.
Luther Burbank
1930: Aureliu Cornea, prozator român (n. 1897)
1934: Arnold Müller (n. 22 iunie 1884,^[1] Sibiu, Austro-Ungaria – d. 11 aprilie 1934,^[1] Sibiu, România) a fost un entomolog român.
1944 - A încetat din viaţă in urma unui atac de cord, Ion Minulescu, poet simbolist, prozator şi dramaturg român.
Ion Minulescu în 1934 – foto: ro.wikipedia.org
Ion Minulescu (n. 6 ianuarie 1881, București – d. 11 aprilie 1944, București) a fost un poet și prozator român, reprezentant important al Simbolismului românesc. S-a format sub influența succesivă a lui Duiliu Zamfirescu, Alexandru Macedonski, Ștefan Petică și a simboliștilor francezi și belgieni. A condus două publicaţii simboliste, Revista celorlalţi şi Insula (1912).
In anul 1922 este numit director general al artelor, iar din 1926 a fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti, România. Printre cele mai cunoscute dintre volumele sale de versuri citam: Romanțe pentru mai târziu, 1908; De vorbă cu mine însumi, 1913; Spovedanii, 1927;Strofe pentru toată lumea, 1930; Nu sunt ce par a fi, 1936.

1944: Valeriu Carp (n. 27 noiembrie 1897, Iași, județul Iași - d. iulie 1944, Pașcani) a fost unul dintre ofițerii Armatei României din Al Doilea Război Mondial.^[1]

Valeriu Carp a fost ofițer de carieră, absolvent, în 1933, al Școlii Superioare de Război. A căzut pe câmpul de luptă în vara lui 1944, la Pașcani. În contextul atitudinii vexatorii cu care unii membri ai populației alogene au întâmpinat retragerea trupelor române, dar și în cel al transformării populației evreiești de către autorități în „paratrăznet politic” care să canalizeze valului nemulțumirii populare către repectiva minoritate,^[3] maiorul Carp în perioada în care se afla în retragere a dispus la Ciudin și Zaharești, să fie omorâți mai mulți evrei^[4] de către unii dintre militarii Regimentului 16 Infanterie. Aceasta s-a întâmplat la Ciudei în 30 iunie 1940^{[necesită citare]} și la Zaharești în 6 iulie 1940 ^[5] (succesiv retragerii subunității de pe poziția situată la nord de Vicov).^{[necesită citare]} Respectivele acte au fost ulterior etichetate drept crime.^[4]

În cartea reportaj Refugiații – scrisă de bucovineanul Vasile Țigănescu în 1940 și localizată temporal în perioada de șase zile succesivă ultimatumului sovietic din iunie 1940, carte care a redat impactul catastrofal al acestuia asupra orașului Storojineț și asupra populației ținutului până la Vicovu de Sus, martor ocular al evenimentelor din zonă și în același timp scriitor, Vasile Țigănescu a afirmat însă că i s-a povestit chiar în acele zile că cei 4 evrei împușcați de către Carp la Ciudei, veniseră ca delegați pentru a invita trupele române, afară din localitate. În derularea evenimentelor, sovieticii ar fi dezgropat ulterior morții mutilându-i, pentru ca ulterior să-i fotografieze astfel mutilați. Cei patru ar fi fost apoi, reînmormîntați în mod ceremonios. Tot Țigănescu a afirmat în cartea sa, faptul că l-a întâlnit pe maiorul Carp la Ciudei. Conform analizei din anul 2006 a profesorului Vasile Precop, nimic din carte nu este inventat, ci fotografiat și înregistrat în cuvinte.

Date personale
Valeriu Carp
Născut	27 noiembrie 1897
Decedat	11 aprilie 1944 (46 de ani)
Căsătorit cu	Margareta Coller
Copii	Maria
Naționalitate	România
Ocupație	personal militar[*]
Studii	Școala Superioară de Război
Activitate
A luptat pentru	Armata României
Ramura	Infanterie
Gradul	Maior
Unitatea	Regimentul 16 Infanterie
A comandat	Batalionul 3

1964: Alexandru Ghica, matematician, membru al Academiei Române (n. 1902)

1977: Jacques Prévert (n. 4 februarie 1900, Neuilly-sur-Seine, Franța – d. 11 aprilie 1977, Omonville-la-Petite, Franța) a fost un poet și un scenarist francez, asociat cu suprarealismul.

După succesul primului său volum de poezii, Paroles (la vârsta de 45 de ani) devine, grație limbajului familiar și jocurilor de cuvinte, un mare poet popular. Poeziile lui sunt celebre în cadrul statelor francofone și sunt învățate în școlile franceze.

Date personale
Jacques Prévert
Jacques Prévert
Nume la naștere	Jacques André Marie Prévert
Născut	4 februarie 1900^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11]^[12]^[13] Neuilly-sur-Seine, Franța^[14]^[15]
Decedat	11 aprilie 1977 (77 de ani)^[16]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11]^[12]^[13] Omonville-la-Petite, Franța
Înmormântat	Omonville-la-Petite
Cauza decesului	cauze naturale[*]^[17] (cancer)
Frați și surori	Pierre Prévert[*]
Căsătorit cu	Janine Tricotet[] (4 martie 1947–11 aprilie 1977)^[18] Simone Dienne[] (30 aprilie 1925–5 octombrie 1946)^[19]
Cetățenie	Franța
Ocupație	poet scenarist dramaturg desenator[*]
Activitate
Partid politic	Partidul Comunist Francez
Limbi	limba franceză^[1]
Opere semnificative	Paroles[]*

1985: Mihail Fedorovici Iaroșenco (n. 13 februarie 1900, Demeanivka, guvernământul Poltava, Imperiul Rus - d. 11 aprilie 1985, Chișinău, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească) a fost un zoolog, specialist în domeniul hidrobiologiei și ihtiologiei, profesor universitar la Universitatea de Stat din Moldova de origine ucrainiană care a fost ales ca membru titular al Academiei de Științe a Moldovei. Iaroșenco s-a născut pe timpul Imperiului Rus ca unul dintre mai multi copii într-o familie de țărani la Demeanivka, unui sat mic în Ucraina centrală.

A studiat și și-a luat doctoratul la Universitatea de stat din Dnipro, iar în 1923 a intrat în Institutul de Educație Națională din Dnepropetrovsk, pe care la absolvit în 1928. Din 1929 până în 1932 a lucrat la „Institutul Metalurgic” de acolo. În 1932 s-a mutat la Tiraspol pe atunci în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, dar în primii ani el nu a reușit să găsească o angajare și de abia în 1936 a preluat un loc de muncă la „Institutul Pedagogic” de la Tiraspol, dar ocuparea sa a fost întreruptă de Al Doilea Război Mondial în 1941. În același an a fost evacuat în Siberia, unde a obținut un loc de muncă la „Institutul Pedagogic din Ural”, unde a condus departamentul de zoologie. În 1943 sa întors în Basarabia și s-a stabilit la Chișinău, unde a găsit un loc de muncă la Institutul Pedagogic Moldovenesc de Stat, conducând un departament similar până în 1949.

Din 1949 până în 1957 doctorul în biologie a condus laboratorul de hidrobiologie al Institutului de Biologie. În februarie 1957 a fost ales director al acestui institut, o funcție care a întreținut-o până în 1961. În anul 1961, odată cu inaugurarea Academiei de Științe a RSS Moldovenești, Institutul de Biologie a fost divizat în două institute, dintre care unul a devenit Institutul de Zoologie. Drept organizator și director al Institutului de Zoologie de la fondarea până în anul 1972 a fost numit Mihail Iaroșenco.^[1] Tot în 1961, pe data de 1 august, a fost ales ca membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei. Din 1972 până în 1982 a lucrat pe lângă profesurii sale ca consultant științific acolo. În anul 1982 a fost pensionat.^[2]

Universitatea de Stat din Moldova

Ca profesor universitar la facultatea de zoologie a Universității de Stat din Moldova a promovat printre alții pe ulteriorii renumiții biologi moldoveni Ion Ilie Dediu^[3] și Mina Nicolae Lozanu.

Cimitirul Armenesc

Savantul a fost înmormântat în Cimitirul Armenesc din Chișinău, strada Alexei Mateevici..

Date personale
Mihail Iaroshenco
Mihail Iaroșenco
Născut	13 februarie 1900 Demeanivka, guvernământul Poltava, Imperiul Rus
Decedat	1985 (85 de ani) Chișinău, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească
Înmormântat	Cimitirul Central din Chișinău
Naționalitate
Cetățenie	;
Ocupație	profesor universitar Zoolog (hidrobiolog și ihtiolog)
Activitate
Alma Mater	Universitatea de stat din Dnipro
Societăți	Universitatea de Stat din Moldova
Premii	Membru titular al Academiei de Științe a Moldovei

1985 - A murit dictatorul comunist al Albaniei Enver Hoxa (Hodja), conducător al Partidului Comunist Albanez în perioada 1943-1985 (n. 1908).
1987: Primo Levi, autor italian de memorii, scurte povestiri, poeme și nuvele (n.1919)

1990: Margaret Carnegie Miller (n. 30 martie 1897 – d. 11 aprilie 1990) a fost singurul copil al industriașului și filantropului Andrew Carnegie și unicul moștenitor al averii familiei Carnegie. Margaret Cameron Carnegie a fost unicul copil și unul târziu al lui Andrew Carnegie și Louise Whitfield, cu care Carnegie se căsătorise când avea 51 de ani. Margaret s-a născut la 30 martie 1897 în New York City. Tatăl său, Andrew Carnegie, a decedat în 1919, când Margaret avusese 22 de ani, la scurt timp după căsătoria acesteia. Între 1934 și 1973, timp de 39 de ani, Margaret a fost unul din administratorii (engleză trustee) conducerii entității Carnegie Corporation din New York City, o fundație care se ocupă cu finanțarea altor fundații. Fundația fusese creată de tatăl ei în 1911. Între 1973 și data morții sale, Margaret a fost un administrator de onoare, fiind aleasă pe viață (engleză honorary lifetime trustee). Margaret Carnegie s-a căsătorit cu Roswell Miller, Jr., la reședința familiei Carnegie, situată la adresa 2 East 91st Street în New York City, la data de 22 aprilie 1919, la care tatăl său a mai apucat să participe. Oficierea ceremoniei a fost făcută de reverendul William Pierson Merril, pastor al bisericii Brick Presbyterian Church, la care Margaret și mama sa erau membri și de reverendul Henry Sloane Coffin, pastor al bisericii Madison Avenue Presbyterian Church, la care Andrew Carnegie era membru. ^[2]

Căsătoria cu Roswell Miller a Margaretei Carnegie a sfârșit în divorț. Margaret Miller a avut patru copii din căsătoria sa, Louise, Roswell III, Barbara și Margaret). Margaret a decedat la data de 11 aprilie 1990, la domiciliul său din Fairfield, statul Connecticut, la vârsta de 93 de ani.

Date personale
Margaret Cameron Carnegie Miller
Margaret stând între părinții săi în 1915, în Chicago
Nume la naștere	Margaret Carnegie
Născută	30 martie 1897 New York City
Decedată	11 aprilie 1990 (93 de ani) Fairfield, Connecticut
Părinți	Andrew Carnegie Louise Whitfield
Căsătorită cu	Roswell Miller
Copii	Louise Carnegie Miller Roswell III Miller Barbara Miller Margaret Miller
Cetățenie	SUA
Religie	Prezbiterianism
Ocupație	filantroapă[*

2001: Alain Girel (n. 11 august 1945, Chambéry, Savoie - d. 11 aprilie 2001, Chasselas, Saône-et-Loire, Bourgogne) a fost un ceramist francez. Fiu al unor institutori, Alain Girel și-a petrecut copilăria la Montmélian în Savoie. În 1959, el și fratele său mai mic, Jean, (n. 15 ianuarie 1947) și-au instalat primul atelier în subsolul casei familiei lor. În 1962, cei doi frați au reușit să organizeze prima lor expoziție în Casa Tineretului și Culturii din Chambéry.
După bacalaureat, în 1965, el intrat la Académie du feu a sculptorului Szabo la Paris. În 1966, el și viitoarea sa soție, Mireille Dégrange, au cumpărat o casă aflată în ruină, la Valaurie, un sat abandonat în Drôme. Împreună cu soția sa, a avut două fiice, Lara născută în 1970 și Sylvia născută în 1971. Luându-le exemplul, și alți artiști s-au instalat în sat, unde au organizat stagii și expoziții. În 1968, Alain Girel a obținut diploma de stat de consilier de educație populară. A refuzat un post de director de casă a tineretului în regiunea pariziană și a hotărât să se consacre în întregime ceramicii și sculpturii.
După întâlnirea cu Jeanne Grandpierre, Alain Girel s-a despărțit de soția sa, apoi s-a instalat cu noua sa tovarășă la La Borne din 1974 până în 1981.
Din 1981 până în 1989, a predat la Școala de Artă din Mâcon, în secția de ceramică. În această perioadă, a cumpărat a treia sa casă de renovat la Chasselas, în viile din Mâconnais. Din 1982 până în 2001, Alain și Jeanne au trăit la Chasselas, în Bourgogne.
În 1986-1987, a fost numit responsabil de misiune într-un proiect al Ministerului Culturii din Franța. În 1988, președintele François Mitterand s-a dus la atelierul ceramistului pentru a-și alege personal piese pe care să le cumpere. Vizita aceasta s-a reînnoit de două ori.
În 1996, Alain Girel a fost ales în Consiliul de Administrație al World Craft Council Europe.
Alain Girel a decedat la 11 aprilie 2001 în urma unui cancer. Începând din 1962 și până la moarte, Alain Girel a avut foarte numeroase expoziții personale și de grup. Operele sale se găsesc în colecții publice din Franța, Belgia și în alte țări. Creațiile sale au fost achiziționate, între altele, de Hermès, o colecție de bijuterii pentru Christian Lacroix, opere pentru emirul Qatarului, etc.
Opere în spațiul public
- 1969: Sculptură monumentală pentru satul Valaurie;
- 1969: Monument pentru primul soldat al Franței, la Réauville, împreună cu fratele său, Jean Girel;
- 1971: Sculptură monumentală pentru Chambéry;
- 1971: Decorarea sediului băncii Crédit agricole, din Saint-Étienne;
- 1994: Decorarea intersecției de la Porte des Vignobles mâconnais, Vinzelles;
- 1996: Decorarea teatrului din Andrézieux-Bouthéon;
- 2000: Sculptură din fontă la Ciry-le-Noble.
2005 - A murit André François, grafician și ilustrator de cărți pentru copii francez (n. 1915)
2005: Lucien Laurent (n. 10 decembrie 1907 – d. 11 aprilie 2005) a fost un jucător francez de fotbal, faimos pentru că a marcat primul gol din istorie la Campionatul Mondial de Fotbal. S-a născut în Saint-Maur-des-Fossés, Val-de-Marne, Ile-de-France aproape de Paris.
Între 1921 și 1923, Laurent a jucat pentru echipa semiprofesionistă Cercle Athlétique de Paris, înainte de a fi luat de Sochaux, apoi pentru echipa fabricii Peugeot unde lucra. Ca jucător amator i-au fost acoperite doar cheltuielile de bază de către Federația Franceză de Fotbal, pentru cât a stat la campionatul din Uruguay.
În Uruguay, Laurent a scris istorie marcând primul gol din istoria Campionatelor Mondiale: un voleu în minutul 19 al meciului împotriva Mexicului pe 13 iulie 1930. Franța a câștigat meciul cu 4-1, dar a pierdut celelalte meciuri din grupă cu Argentina și Chile, fiind eliminată.
2006: DeShaun Dupree Holton (2 octombrie 1973 - 11 aprilie 2006), cunoscut mai mult după numele de scenă "Proof", a fost un rapper și songwriter american din Detroit, Michigan. De-a lungul carierei sale a făcut parte din trupele Goon Squad, 5 Elementz, Promatic și, cel mai notabil, din D12. În copilărie a fost prieten apropiat de-al rapperului Eminem, care locuia pe aceeași stradă. În 2006, Proof a fost împușcat și ucis în urma unei altercații la clubul CCC din Detroit.

Date personale
Proof
Proof in August 2005
Nume la naștere	DeShaun Dupree Holton
Născut	2 octombrie 1973 Detroit, Michigan, U.S.
Decedat	11 aprilie 2006 (32 de ani) Detroit, Michigan United States
Cauza decesului	omor
Cetățenie	SUA
Etnie	afro-american
Ocupație	Rapper songwriter
Activitate
Alte nume	Big Proof
Origine	Detroit, Michigan
Gen muzical	Hip hop
Ani de activitate	1992–2006
Case de discuri	Iron Fist Records Shady Records
Colaborare cu	D12 Goon Sqwad 5 Elementz Promatic Soul Intent Obie Trice King Gordy

2007: Kurt Vonnegut, Jr. (n. 11 noiembrie 1922, Indianapolis, SUA^[15] – d. 11 aprilie 2007, New York, SUA^[17]) a fost un romancier american, cunoscut pentru operele sale Abatorul cinci (Slaughterhouse-Five, 1969), Leagănul pisicii (Cat's Cradle, 1963) sau Micul dejun al campionilor (Breakfast of Champions, 1973), romane în care combină armonios și unic satira, umorul negru și științifico-fantasticul. Kurt Vonnegut s-a născut în a patra generație a unei familii de origine germano-americană, fiu și nepot al unor arhitecți (Vonnegut & Bohn) din Indianapolis .

Ca student la Shortridge High School din Indianapolis,^[18], Vonnegut a lucrat la primul cotidian liceal din istoria S.U.A., The Daily Echo („Ecoul zilnic”). A studiat la Universitatea Cornell în 1941-1942, unde a fost editor executiv asociat al ziarului studenților, Cornell Daily Sun, și a obținut o diplomă în biochimie. În timpul anilor petrecuți la Cornell, a fost membru al Fraternității Delta Upsilon, la fel ca tatăl său. Tot în acea perioadă s-a înrolat în Armata S.U.A.. Armata l-a trimis la Institul de Tehnologie Carnegie (acum Carnegie Mellon University) și la Universitatea Tennessee pentru a studia inginerie mecanică ^[19]. Pe 14 mai 1944, de Ziua Mamei, mama lui Kurt, Edith Lieber Vonnegut, s-a sinucis Experiența lui Vonnegut ca soldat și prizonier de război i-a influențat profund opera. În calitate de caporal al Diviziei de Infanterie 106, Vonnegut a pierdut legătura cu batalionul său și a rătăcit singur în spatele liniei inamice timp de câteva zile, înainte de a fi capturat de trupele armatei germane pe 14 decembrie 1944^[21]. Încarcerat în Dresda unde lucra la o fabrică ce producea siropuri pentru femeile gravide, Vonnegut a fost martorul bombardării și distrugerii a unei mari părți a orașului, pe 13-14 februarie 1945. Vonnegut a fost unul din cei șapte prizonieri de război americani din Dresda care au supraviețuit în celula unui depozit de carne cunoscut ca Schlachthof Fünf în germană, sau Slaughterhouse Five în engleză, adică „Abatorul cinci”. „Utter destruction” („Distrugere totală”), și-a amintit, „carnage unfathomable” („măcel indescriptibil”). Germanii i-au ordonat să adune cadavre pentru o groapă comună. Dar ar fi trebuit îngropate prea multe cadavre. Așa că naziștii au trimis trupe cu aruncătoare de flăcări. Toate resturile umane au ajuns cenușă"^[22]. Această experiență a stat la baza uneia din operele sale cele mai cunoscute, Abatorul cinci (Slaughterhouse-Five), și e o temă care apare în cel puțin alte șase cărți^[22].

Vonnegut a fost eliberat de trupele Armatei Roșii în mai 1945. Când s-a întors în Statele Unite, a fost decorat cu Purple Heart, pentru ceea ce el a numit o „rană complet neglijabilă” După război, Vonnegut a urmat cursurile Universității din Chicago ca student de antropologie, și a lucrat de asemenea ca reporter la City News Bureau of Chicago. Conform declarației lui Vonnegut în Bagombo Snuff Box, universitatea i-a respins prima teză privind similaritățile dintre pictorii cubiști și liderii rebeliunilor amerindiene de la sfârșitul secolului al XIX-lea, pretinzând că ar fi „neprofesională”. A părăsit Chicago pentru a lucra la relații publice în Schenectady, New York, pentru General Electric. Universitatea din Chicago avea să-i accepte mai târziu romanul Leagănul pisicii (Cat's Cradle) ca teză de masterat, remarcându-i conținutul antropologic și acordându-i diploma M.A. (Master of Arts) în 1971 Când se afla pe punctul de a abandona scrisul, Universitatea din Iowa i-a oferit lui Vonnegut un post de profesor la Atelierul de Scriere din Iowa. Cât timp a stat acolo, Leagănul pisicii (Cat's Cradle) a devenit un best-seller, iar Vonnegut a început sa scrie Abatorul cinci (Slaughterhouse-Five), astăzi considerat unul din cele mai bune romane americane ale secolului al XX-lea, apărând pe lista celor mai bune 100 de romane ale revistei Time^[25] și Modern Library.^[26] Încă tânăr fiind, s-a mutat în Barnstable, Massachusetts, un oraș din Cape Cod^[27].

Vonnegut s-a declarat adept al umanismului și a discutat in scrierile sale nedreptățile sociale, problema războaielor, manipulării, armelor nucleare si chimice. Este celebru pentru crearea Planetei Tralfamadore, sediul unei civilizații ce percepe existența ca pe un punct relativ insignifiant și ne-negociabil în continuumul spațiu-timp.

Date personale
Kurt Vonnegut

Născut	11 noiembrie 1922 Indianapolis, Indiana, Statele Unite ale Americii
Decedat	11 aprilie 2007 (84 de ani) New York
Cauza decesului	accident (fall[*])
Părinți	Kurt Vonnegut, Sr. și Edith Lieber
Frați și surori	Bernard Vonnegut[*]
Căsătorit cu	Jane Marie Cox (1945-1979) Jill Krementz (1979-2007)
Copii	Mark Vonnegut[] Edith Vonnegut[]
Naționalitate	American
Cetățenie	SUA
Religie	universalism unitarian[*] ateism
Ocupație	Romancier, eseist
Limbi	engleza americană limba engleză^[1]
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1949 - 2007
Specie literară	SF, Satiră
Operă de debut	Report on the Barnhouse Effect
Opere semnificative	Abatorul cinci Leagănul pisicii
Influențe[ascunde] Subtreasury of American Humor, Louis-Ferdinand Céline, Joseph Heller, William March, Mark Twain, George Orwell, Eugene V. Debs, Powers Hapgood, George Bernard Shaw, James Thurber, James Joyce, Theodore Sturgeon, Aldous Huxley
A influențat pe[ascunde] Douglas Adams, Bill Bryson, Paul Auster, Mitch Berman, T. Coraghessan Boyle, Jhonen Vasquez, Etgar Keret, Louis Sachar, David Louis Edelman, George Saunders, Syed Manzoorul Islam, Haruki Murakami, Carlton Mellick III, Kula Shaker, Chris Bachelder, James Rivera, John Irving, Aka Morchiladze, Daniel H. Wilson
Note
Premii	Bursă Guggenheim[] Purple Heart Humanist of the Year[] Science Fiction and Fantasy Hall of Fame[*]

2013: Jonathan Winters, actor american (n. 1925)

2015: Toma Dordea (n. 1 ianuarie 1921, Bungard – d. 11 aprilie 2015, Timișoara^[1]), a fost un academician român, profesor universitar la Politehnica Timișoara, specialist în domeniul mașinilor electrice. Începând din anul 1994, a fost președintele filialei Timișoara a Academiei Române. De asemenea a fost membru titular al Academiei de Științe Tehnice din România.^[2]

A studiat la școala elementară din Bungard, apoi la Liceul Gh.Lazăr din Sibiu și a absolvit Facultatea Electromecanică la Politehnica din Timișoara cu mențiunea Magna cum Laude, facultate unde a rămas cadru didactic din 1945 pănâ la pensionare, îndrumând 46 de serii de studenți. A dobândit titlul de doctor în 1963 și apoi a fost îndrumător de doctorat a peste 50 de doctoranzi. Pentru activitatea didactică și științifică a fost răsplătit cu numeroase premii și distincții, printre care titluri de Doctor Honoris Causa din partea Universității Tehnice din Cluj-Napoca (1993), a Universității din Craiova (1999), a Universității „Politehnica” din Timișoara (2001) și a Universității de Nord din Baia Mare (2003), Ordinul național „Pentru Merit” în grad de cavaler, acordat de Președintele României (2000), cinci medalii de aur și argint obținute la Saloanele Internaționale de Invenții de la Geneva, Bruxelles, București și Budapesta. Ultima carte publicată conține Programele de calcul pentru optimizarea proiectării mașinilor electrice de inducție, respectiv a barelor de tip Roebel, carte la care a lucrat împreună cu colaboratorii mai tineri din cadrul Filiailei din Timișoara a Academiei Române până în ultimele sale zile.

Date personale
Toma Dordea
Născut	1 ianuarie 1921 Bungard, Sibiu
Decedat	11 aprilie 2015 (94 de ani) Timișoara
Căsătorit cu	Petria
Copii	2
Ocupație	Inginer
Activitate
Organizație	Universitatea Politehnica Timișoara
Modifică date / text

Membru titular al Academiei Române

2018: Carmen Stănescu (n. 29 iulie 1925, București – d. 11 aprilie 2018, București) a fost o actriță română de film, radio, televiziune, scenă și voce. Carmen Stănescu s-a născut la 29 iulie 1925, în București. A absolvit Conservatorul Regal de Muzică și Artă Dramatică, promoția 1948, clasa profesor Marioara Voiculescu. În adolescență a practicat mai multe sporturi, între care și tirul, făcând parte timp de cinci ani din echipa națională. A debutat în 1945 cu rolul Ecaterina Ivanovna în piesa „Frații Karamazov”. Începând de atunci și până astăzi, a interpretat peste 30 de roluri pe scena Teatrului Național precum și a altor teatre din București.
Tot în 1945 începe să joace și pe scena Teatrului Național „I. L. Caragiale” din București. Aici interpretează, de-a lungul anilor, peste 30 de roluri, între care: Ileana Cosânzeana în „Înșir'te mărgărite” de Victor Eftimiu (regia Ion Iliescu, 1945); Gina în „Mitică Popescu” (autor și regie Camil Petrescu, 1945); Agafia Tihonovna în „Căsătoria” de N. V. Gogol (regia Victor Bumbești, 1948); Mița Baston în „D' ale carnavalului” de I. L. Caragiale (regia Sică Alexandrescu, 1951); Dona Angela în „Doamna nevăzută” de Calderon de la Barca (regia Miron Nicolescu, 1955); Ana în „Omul cu mârțoaga” de George Ciprian (regia Alexandru Finți, 1956); Dona Uracca în „Cidul” de Pierre Corneille (regia Mihai Berechet, 1959); Felice în „Bădăranii” de Carlo Goldoni (1959); Zoe în „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale (1962); Toinette în „Bolnavul închipuit” de J.B.P. Moliere (regia Sică Alexandrescu, 1962); Tofana în „Patima roșie” de Mihail Sorbul (regia Cornel Todea, 1965); Dorina în „Tartuffe” de J.B.P. Moliere (regia Ion Finteșteanu, 1967); Nina în „Al patrulea anotimp” de Horia Lovinescu (regia Mihai Berechet, 1969); Prințesa Kosmonopolis în „Dulcea pasăre a tinereții” de Tennessee Williams (regia Mihai Berechet, 1972); Doamna Clandon în „Nu se știe niciodată” de G.B. Shaw (regia Constantin Russu, 1985); Amanda în „Menajeria de sticlă” de T. Williams (regia Mihai Manolescu, 1992); Yvonne de Bray în „Părinții teribili” de Jean Cocteau (regia Andreea Vulpe, 1993); Mătușa Augusta în „Călătorii cu mătușa mea” de Graham Greene (regia Petre Bokor, 1998); Atueva în „Nunta lui Krecinski” de Aleksandr Vasilievici Suhovo Kobilin (regia Felix Alexa, 2000); Alienor de Aquitania în „Leul în iarnă” de James Goldman (regia Petre Bokor, 2001); Ardele în „Egoistul” de Jean Anouilh (regia Radu Beligan, 2004).
La Nottara a mai jucat în piesa Bună seara, domnule Wilde! după Oscar Wilde (regia Alexandru Bocăneț, 1971), iar la Teatrul Municipal în piesa Iubire pentru iubire” de William Congreve (regia Emil Mandric, 1970).
De-a lungul carierei a jucat alături de mari actori, precum Silvia Dumitrescu Timică, Sonia Cluceru, Costache Antoniu, Alexandru Giugaru, Alexandru Finți, George Calboreanu, Emil Botta, Grigore Vasiliu-Birlic și mulți alții. A studiat la Conservatorul Regal de Muzică și Artă Dramatică, promoția 1944-1948, la clasa profesoarei Marioara Voiculescu.
ROLURI ÎN TEATRU
Teatrul Național
- Ardele - „Egoistul” de Jean Anouilh, regia Radu Beligan, 2004
- Alienor de Aquitania - „Leul în iarnă” de James Goldman, regia Petre Bokor, 2001
- Atueva - „Nunta lui Krecinski” de Aleksandr Vasilievici Suhovo Kobilin, regia Felix Alexa, 2000
- Mătușa Augusta - „Călătorii cu mătușa mea” de Graham Greene, regia Petre Bokor, 1998
- Sonia Ivanovna - „Locomotiva” de Andrè Roussin, regia Mihai Manolescu, 1994
- Yvonne de Bray - „Părinții teribili” de Jean Cocteau, regia Andreea Vulpe, 1993
- Amanda - „Menajeria de sticlă” de Tennessee Williams, regia Mihai Manolescu, 1992
- Louise Rafi - „Marea” de Edward Bond, regia Horea Popescu, 1987
- Doamna Clara - „Vlaicu Vodă” de Alexandru Davila, regia Mihai Berechet, 1982
- Doamna Clandon - „Nu se știe niciodată” de George Bernard Shaw, regia Constantin Russu, 1985
- Iocasta - „Mecanismul infernal” de Jean Cocteau, regia Mihai Berechet, 1979
- Ea - „Comedie de modă veche” de Aleksei Nicolaevici Arbuzov, regia Mihai Berechet, 1975
- Prințesa Kosmonopolis - „Dulcea pasăre a tinereții” de Tennessee Williams, regia Mihai Berechet, 1972
- Nina - „Al patrulea anotimp” de Horia Lovinescu, regia Mihai Berechet, 1969
- Dorina - „Tartuffe” de J.B.P. Molière, regia Ion Finteșteanu, 1967
- Doamna Maria, Reveca - „Apus de soare” de Barbu Ștefanescu Delavrancea, regia Sică Alexandrescu, 1967
- Tofana - „Patima roșie” de Mihail Sorbul, regia Cornel Todea, 1965
- Epifania Ognisanti - „O femeie cu bani” de George Bernard Shaw, regia Mihai Berechet, 1964
- Doamna Pape - „Nevestele vesele din Windsor” de William Shakespeare, regia Lucian Giurchescu, 1963
- Toinette - „Bolnavul închipuit” de J.B.P. Molière, regia Sică Alexandrescu, 1962
- Zoe - „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale, 1962
- Catinca Rosetti - „Cuza Vodă” de Mircea Ștefănescu, regia Sică Alexandrescu, 1959
- Felice - „Bădăranii” de Carlo Goldoni, 1959
- Dona Uracca - „Cidul” de Pierre Corneille, regia Mihai Berechet, 1959
- Diane Messerchmann - „Invitație la castel” de Jean Anouilh, regia Sică Alexandrescu, 1958
- Ana - „Omul cu mârțoaga” de George Ciprian, regia Alexandru Finți, 1956
- Dona Angela - „Doamna nevăzută” de Calderon de la Barca, regia Miron Nicolescu, 1955
- Mița Baston - „D-ale carnavalului” de I.L. Caragiale, regia Sică Alexandrescu, 1951
- Kaiva Atvasar - „Argilă și porțelan” de Arkadi Grigulis, regia Ion Aurel Maican, 1949
- Agafia Tihonovna - „Căsătoria” de Nikolai Vasilievici Gogol, regia Victor Bumbești, 1948
- Gina - „Mitică Popescu", autor și regie Camil Petrescu, 1945
- Ileana Cosânzeana - „Înșir`te mărgărite” de Victor Eftimiu, regia Ion Iliescu, 1945
Teatrul Municipal
- „Iubire pentru iubire” de William Congreve, regia Emil Mandric, 1970
Teatrul Constantin Nottara
- Lady Bracknell - „Bună seara, domnule Wilde!” după Oscar Wilde, regia Alexandru Bocăneț, 1971
- Ecaterina Ivanovna - „Frații Karamazov” după Fiodor Mihailovici Dostoievski, examen condus de profesoara Marioara Voiculescu, 1945 - DEBUT
Teatrul radiofonic
- Doamna nevăzută - Pedro Calderón de la Barca
- Dulcea pasăre a tinereții - Tennessee Williams
- Ce înseamnă să fii onest - Oscar Wilde
- Școala bărbaților - Molière
- Hernani - Victor Hugo
- Cocoșatul de la Notre-Dame - Victor Hugo
- Candide - Voltaire
- Mielul turbat - Aurel Baranga
- O femeie cu bani - George Bernard Shaw^[3]
- D'ale carnavalului - Ion Luca Caragiale
ROLURI ÎN FILM

Bădăranii (1960) - Felice, soția lui jupân Canciano
Frații Jderi (1974)
Premiera (1976)
Povestea dragostei (1977)
Războiul de Independență, serial TV, regia Doru Năstase, Sergiu Nicolaescu, Gheorghe Vitanidis, 1977
Mușchetarul român, regia Gheorghe Vitanidis, 1975
Tinerețe fără bătrânețe, regia Elisabeta Bostan, 1969
Runda 6, regia Vladimir Popescu Doreanu, 1965
Telegrame după I.L. Caragiale, regia Aurel Miheleș, Gheorghe Naghi, 1959

Doi vecini după Tudor Arghezi, regia Geo Saizescu, 1958 Prin Decretul nr. 3 din 13 ianuarie 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, actriței Carmen Stănescu i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice”.^[5]

A fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.^[6]

Maestră a sportului în 1952
Societar de onoare al Teatrului Național „I.L.Caragiale” din anul 2001.
În anul 2000, a fost decorată cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Ofițer
În anul 2004 a primit Premiul de excelență în teatru, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de teatru, oferit în cadrul festivității „Femeile de succes ale anului 2004".

Pe 18 mai 2013, Majestatea Sa Regele Mihai I a conferit d-nei Carmen Stănescu Decorația Regală „Nihil Sine Deo”.

Date personale
Carmen Stănescu
Carmen Stănescu
Născută	29 iulie 1925^[1] București, România^[2]
Decedată	12 aprilie 2018 (92 de ani) Snagov, Ilfov, România
Căsătorită cu	Damian Crâșmaru
Cetățenie	România
Ocupație	actriță
Activitate
Premii	Ordinul Meritul Cultural Ordinul Național „Serviciul Credincios”

Sărbători
Ziua internațională a celor eliberați din lagărele de concentrare fasciste
The Liberation Of Auschwitz, 1945. Photograph by Boris Ignatovich – foto: twitter.com
Ziua mondială de luptă împotriva bolii Parkinson
Ziua mondială de luptă împotriva bolii Parkinson (11 aprilie) – foto preluat de pe www.awarenessdays.com
„La 11 aprilie, în fiecare an, se marchează Ziua mondială de luptă împotriva bolii Parkinson, aceasta fiind și ziua de naștere a celui care a descris pentru prima dată afecțiunea, medicul James Parkinson. Lalelele roșii reprezintă simbolul internațional adoptat de toate organizațiile ce luptă cu boala Parkinson. Marcată doar la nivel european, Ziua de Luptă Împotriva Bolii Parkinson este o inițiativă a European Parkinson’s Disease Association.
Din 1997, manifestările s-au extins și pe celelalte continente.” Cu ocazia acestei zile, în întreaga lume au loc acțiuni de conștientizare a publicului larg despre această afecțiune, iar în ultimii ani și în România s-au organizat campanii menite să informeze și să educe oamenii despre Boala Parkinson.
În calendarul creștin-ortodox: +) Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (1787 - 1868), episcopul Râmnicului Sf. Sfințit Mc. Antipa, Episcopul Pergamului
Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica – foto: doxologia.ro
Sfântul Ierarh Calinic, cunoscut și sub numele de Sfântul Calinic de la Cernica, (n. 7 octombrie, 1787, București – m. 11 aprilie, 1868, Mănăstirea Cernica), a fost stareț (apoi arhimandrit) al Mănăstirii Cernica timp de 32 de ani, formând o aleasă și renumită obște monahală. Mai târziu a fost ales Episcop de Râmnicu-Vâlcea. A fost unul dintre cei mai mari părinți duhovnicești români ai veacului al XIX-lea. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 28 februarie 1950. Prăznuirea lui se face pe data de 11 aprilie.

POEZIE

VIRGIL MAZILESCU

Date personale
Virgil Mazilescu

Născut	11 aprilie 1942 Corabia, România
Decedat	11 august 1984 (42 de ani) București, Republica Socialistă România
Părinți	Sabin Mazilescu Aura Rădulescu
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	eseist, poet, traducător
Limbi	limba română
Studii	Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	Literatura română post-belică, 1968 - 1984
Mișcare/curent literar	onirism
Specie literară	poezie, eseu
Operă de debut	1966 - poezii în suplimentul „Povestea vorbii” al revistei „Ramuri”
Opere semnificative	„Versuri”
Note
Premii	Premiu revistei „Luceafărul” în anul 1968
Modifică date / text

Virgil Mazilescu (n. 11 aprilie 1942, Corabia, Olt – d. 10 august 1984, București) a fost un eseist, poet și traducător român, afiliat onirismului poetic. A scris printre altele poeziile „Cineva pe lume are nevoie de mine” și „Mi-am uitat casa și numele”.

BIOGRAFIE

A decedat la 10 august 1984 în București.Este fiul contabilului Sabin Mazilescu și al Aurei Rădulescu. A urmat școala primară și gimnazială mai întâi în comuna Cușmir între 1948 – 1950, apoi câte un an la Turnu Severin și Târgu Jiu, continuând la Drăgășani între 1952 – 1957. În anul 1957 pleacă în capitală unde urmează Liceul „Spiru Haret” până în 1959 și Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București între 1959 – 1964. După terminarea studiilor a fost timp de doi ani profesor la Școala Generală din comuna Greaca, județul Ilfov, conform Legii repartiției uniform teritoriale din regimul comunist. Apoi, până în 1968, a ocupat postul de bibliotecar la Biblioteca Municipală din Ploiești. Din 1968 și până în anii '70, a fost secretar al cenaclului Uniunii Scriitorilor, iar din 1970 și până la moarte, vreme de aproape 14 ani, poetul a fost redactor la revista „România literară”.

ACTIVITATEA LITERARĂ

În 1966, a debutat cu versuri în suplimentul „Povestea vorbii” al revistei „Ramuri” din Craiova, pe atunci condus de Miron Radu Paraschivescu. A primit un premiu din partea revistei „Luceafărul” în anul 1968 pentru volumul de poezii Versuri. Virgil Mazilescu a preferat să fie un poet calitativ și nu unul cantitativ, fiind înainte de toate un tehnician al discursului poetic. A publicat puține cărți și, desigur, subțiri.

Volume

Antume

1968 – Versuri, București, Editura pentru Literatură
1970 – Fragmente din regiunea de odinioară, București, Editura Cartea Românească
1979 – Va fi liniște, va fi seară, București, Editura Cartea Românească
1983 – Guillaume poetul și administratorul, București, Editura Cartea Românească

Postume

1988, 2001 – Asketische Zeichen. Gedischte, Cluj, Editura Dacia
1991 – Întoarcerea lui Immanuel, București, Editura Albatros, 1991
1996 – Poezii, București, Editura Vitruviu
2003 – Opere complete, ediție îngrijită de Alexandru Condeescu, București, Editura Muzeul Literaturii Române
2013 – Opera poetica, ediție îngrijită de Gabriel Nedelea, Craiova, Editura AIUS
2013 – O precizie cu adevărat înspăimântătoare, ediție îngrijită de Teodor Dună, București, Editura Tracus Arte

CITATE

“

Culmea, pe cât de boem în viață, pe atât de perfectionist era în poezie. De altfel, uneori, il și deranja acest corset. Îmi spunea odată, bineînțeles cu o vodcă în față, la salonul spaniol, că suferă că nu e în stare să scrie punându-și ficații pe masă. Îl irita uneori, chiar își ura creierul prea constrângător. Il speria puținătatea cuvintelor lui. Ar fi vrut să scrie ca Saint-John Perse. Ca orice poet adevărat, se credea când geniu, când cabotin, și avea câte ceva din amândouă. De fapt, eu cred că aceste categorii nici nu se exclud (Nora Iuga, prietenă a poetului)

POEZII:

Mâncau la o masă lungă şi bogată

mâncau la o masă lungă şi bogată
aşa după cum este
obiceiul prin părţile noastre răsăritene şi
pot să spun că m-au
întâmpinat cu un tulbure salut
cum să nu mă întâmpine cu un tulbure salut
mâncau
ce să facă
dar mai târziu m-au pierdut pe mare
ce să facă şi ei
visaseră trei zile şi patru nopţi
insule cu neveste frumoase
şi nevestele se ştie sunt ca sufletul
dar mai târziu m-au găsit în burta peştelui
despicau burţile peştilor pe rând căutându-mă
ce să facă şi ei
prietenii

Dormi, dragostea mea

Plânsul în oraş: mâini fricoase îşi schimbă într-ascuns culoarea –
şi încă o noapte Izabela va fi a dreptăţii, a nisipurilor
(respiraţia cavalerului printre cavaleri e cea mai galbenă).

Şi spre dimineaţă la castel – dacă s-ar auzi cântece: o cheie pe buze, oho,
şi pe trădare. Dulce strigăt. Sarea depusă la porţi. Spera să se
joace mai frumos (cavalerul, în depozite mari e sânge).

Tu dormi, dragostea mea. Sunt singur, am inventat poezia şi nu mai am inimă.

Prefaţă

şi după ce am inventat poezia într-o încăpere clandestină
din adâncul pământurilor sterpe -curajul şi puterea(omenească)
s-au topit ca aburul

şi altceva în afară de faptul că m-am născut şi că trăiesc
şi că probabil voi muri cutremurându-mă(ceea ce dealtfel am vrut să spun şi acum doi ani şi acum trei ani de zile)deocam-
dată vai nu pot spune

îmi reiau prin urmare vechea limbă: începând chiar din
clipa de faţă. o sucesc o mângâi o bat cu sete. dar sintagmele
stranii în care (se spune că)sufletul meu doarme ca într-o vi-
zuină pierdută nu mă mai ademenesc. degetele subţiri care vor
săpa canale-n pădure şi se vor întoarce acolo mereu şi vor intra
încetul cu încetul în putrefacţie? degetele subţiri nu mă mai
tulbură

IOAN S. NENIȚESCU

Biografie

Ioan S. Nenițescu (născut Ioan Vasiliu; n. 11 aprilie 1854, Galaţi, România – d. 23 februarie 1901, Buzău, România)^[1] a fost dramaturg, monograf, poet, prozator și scriitor român, membru corespondent al Academiei Române.

Pentru întreaga sa activitate literară, este ales membru corespondent al Academiei Române, la 18 martie 1896.

Poeme

Flori de primăvară, poezii ((Berlin, 1880; Editia a II-a, București, 1889)), debut în volum;
Șoimii de la Războieni (poem în 9 cânturi, București, 1882)
Pui de lei, poezii patriotice (București, 1891)
- Pui de lei
- Țara mea
- Moartea lui Decebal
- Voința neamului
Poezii (București, 1911)
Multiple poeme patritoce de inspirație istorică

Proză

1894 - Tatăl nostru în câteva istorioare pe înțelesul tuturor, texte moral-creștine pentru cei tineri;
1895 - De la românii din Turcia Europeană, monografie (studiu etnic și statistic) a aromânilor ce trăiau în Imperiul Otoman.

Dramaturgie

Două femei
O singură iubire, comedie;
Mihai Viteazul, dramă istorică;
Radu de la Afumați (dramă istorică în 5 acte, București, 1897);

Vlad Țepeș, dramă istorică.

Ioan S. Nenițescu

Poetul Ioan S. Nenițescu

Date personale

Născut

11 aprilie 1854
Galați, Principatul Moldovei

Decedat

23 februarie 1901, (47 de ani)
Buzău, România

Copii

Ștefan I. Nenițescu[*]

Naționalitate

România

Cetățenie

România

Ocupație

poet, om politic

Activitate

Alma mater

Universitatea Leipzig

Cunoscut pentru

versurile cântecului patriotic „Pui de lei”, muzica de Ionel G. Brătianu

Membru corespondent al Academiei Române

POEZII:

Plugar român

Plugar român, mi te ridică,
Tu, stâlp voinic de țară,
Căci, iată, lifta cea păgână
Crunt se revarsă iară,
Pe strămoșeasca ta moșie,
Cu sânge mult scăldată
Și prin războaie uriașe,
Cu chin și greu, păstrată.

E sfânta dragoste de casă,
De fii și de soție,
Dar mult mai sfântă e iubirea
De neam și de moșie.

Plugar român, mi te ridică,
Leu aprig în războaie,
Tu, oțelitul la nevoie,
Stejar ce nu se-ndoaie!

Ridică-te, și-ți făurește
Din plug cumplite arme,
Ce semeția păgânească
Să frângă și să sfarme.

(23 august 1877, Nicopol)

Voința neamului

În ţara noastră românească vrem înşine stăpâni să fim
Şi stăpânirea ţării noastre cu nimenea n-o împărţim.

Şi nu vrem, noi românii, fruntea-n veci la nimeni s-o plecăm
Şi din moşie nici o palmă, o unghie n-o să lăsăm.

Nu vrem să închinăm popoare sub mândru sceptru românesc,
Ci să trăim din viaţa noastră şi dreptul nostru strămoşesc.

Nici la răpiri ne zboară dorul, dar vai acelui ce-a-ndrăzni
Ştirbiri moşiei a ne face, el cu viaţa va plăti!

Căci pe moşia cea străbună vrem înşine stăpâni să fim
Şi stăpânirea ei cu nimeni nu cugetăm s-o împărţim!

Iubire tăinuită

De m-ai pune
Pe-un cărbune
Eu iubitu-mi nu ţi-oi spune
Şi de m-ei prăji în pară,
Ori cumva piatră de moară
De gât tu îmi vei lega
Şi-n pârâu m-ei arunca,
Ori în marea cea cu spume,
Nu ţi-oi spune al lui nume,
Căci mă tem mămucă dragă
C-a afla lumea întreagă,
Muierile s-or uni
Şi iubitul mi-or zmomi.

De m-ei bate
Peste spate
Câte zile din an toate,
M-ei snopi pân' me-i ucide,
Gura tot nu vor deschide.
Iar de vrei şi vrei să şti
Pe iubitul cu ochi vii,
Mergi şi-ntreabă fete mari
Şi neveste ca ştergari;
Şi acela după care
Cât e ziua noaptea mare,
Îmi oftează toate greu,
Acela-i iubitul meu.

Iaşi, 13 ianuarie 1876

JACQUES PREVERT

Sari la navigare Sari la căutare

Date personale
Jacques Prévert
Jacques Prévert
Nume la naștere	Jacques André Marie Prévert
Născut	4 februarie 1900^[2]^[3]^[4]^[5] Neuilly-sur-Seine, Île-de-France, Franța
Decedat	11 aprilie 1977 (77 de ani)^[6]^[4]^[5]^[7] Omonville-la-Petite, Normandia de Jos, Franța
Înmormântat	Omonville-la-Petite
Cauza decesului	cauze naturale^[8] (bătrânețe)
Frați și surori	Pierre Prévert[*]
Căsătorit cu	Janine Tricotet[] (4 martie 1947–11 aprilie 1977)^[9] Simone Dienne[] (30 aprilie 1925–5 octombrie 1946)^[10]
Cetățenie	Franța
Ocupație	poet scenarist dramaturg desenator[] scriitor regizor[]
Activitate
Partid politic	Partidul Comunist Francez
Limbi	limba franceză^[1]
Opere semnificative	Paroles[]*
Semnătură

Prezență online
Identificator titlu IMDb
Modifică date / text

Jacques Prévert (n. 4 februarie 1900, Neuilly-sur-Seine, Île-de-France, Franța – d. 11 aprilie 1977,^[ Omonville-la-Petite, Normandia de Jos, Franța) a fost un poet și un scenarist francez, asociat cu suprarealismul.

POEZII:

Pentru tine, dragostea mea

Am fost la târgul de păsări
Şi-am cumpărat păsări
Pentru tine
dragostea mea
Am fost la târgul de flori
Şi-am cumpărat flori
Pentru tine
dragostea mea
Am fost la târgul de fiare vechi
Şi-am cumpărat lanţuri
Lanţuri grele
Pentru tine
dragostea mea
Apoi m-am dus la târgul de sclave
Te-am căutat
Dar nu te-am găsit
dragostea mea.

Barbara

traducere de Cristina-Monica Moldoveanu

Aminteşte-ţi Barbara
Ploua încontinuu în Brest în ziua aceea
Şi tu mergeai zâmbind
Plină de bucurie strălucitoare şiroind de apă
Prin ploaie
Aminteşte-ţi Barbara
Ploua încontinuu în Brest
Şi-ai apărut în faţa mea pe strada Siam
Tu zâmbeai
Şi eu la fel
Aminteşte-ţi Barbara
Eu nu te cunoşteam
Tu nu mă cunoşteai
Aminteşte-ţi
Aminteşte-ţi totuşi ziua aceea
Nu uita
Un bărbat se adăpostea lângă o poartă
Şi te-a strigat
Barbara
Şi tu ai alergat prin ploaie spre el
Şiroind de apă strălucitoare plină de bucurie
Şi te-ai aruncat în braţele lui
Aminteşte-ţi acest lucru Barbara
Şi nu te supăra că te tutuiesc
Eu le spun tu celor care-mi sunt dragi
Chiar dacă nu i-am văzut decât o dată
Eu le spun tu celor care se iubesc
Chiar dacă nu îi cunosc
Aminteşte-ţi Barbara
Nu uita
Ploaia aceea înţeleaptă şi fericită
Pe chipul tău fericit
În acel oraş fericit
Ploaia aceea peste mare
Peste depozitul de muniţii
Peste vaporul din Ouessant
O Barbara
Ce stupid e războiul
Oare ce s-a întâmplat cu tine
În această ploaie de fier
De foc de oţel de sânge
Şi cel care te strângea în braţe
Cu tandreţe
Oare e mort dispărut sau încă viu
O Barbara
Plouă încontinuu în Brest
Aşa cum ploua şi atunci
Dar acum e altfel şi totul e în ruină
E o ploaie de doliu groaznică şi tristă
Nici măcar acea furtună
De fier de oţel de sânge
Sunt doar nori
Nori care se destramă
Leşuri de câini care dispar
Plutind peste Brest
Şi vor putrezi departe
La mare depărtare de Brest
Din care nu mai rămâne nimic

Această dragoste

Aceasta dragoste
atât de violenta
atât de firava
atât de tandra
atât de disperata
aceasta dragoste
frumoasa ca ziua
si urâta ca vremea
când vremea e urâta
aceasta dragoste atât de adevarata
atât de frumoasa
atât de fericita
scaldata-n bucurie
si-atât de derizorie
tremurând de spaima ca un copil în bezna
si totusi sigura de ea
ca omul calm în miez de noapte
aceasta dragoste ce sperie pe atâtia
si-i face sa vorbeasca
si-i face sa blesteme
aceasta dragoste pazita
pentru ca noi o pazim
aceasta dragoste
haituita, ranita, calcata
-n picioare, ispravita,
negata, uitata
aceasta dragoste-ntreaga
atât de vie înca
si însorita
este dragostea ta
este dragostea mea
a celui care-a fost
acest lucru pururea
altul
si mereu neschimbat
la fel de-adevarata ca o planta
si ca o pasare vibrând
calda si vie ca vara
noi amândoi putem
sa mergem si sa ne întoarcem
putem sa uitam
pe urma s-adormim
sa ne trezim, sa suferim,
sa-mbatrânim
sa adormim din nou
sau sa visam la moarte
sa ne trezim surâs si râs
sa-ntinerim
dragostea noastra ramâne
îndaratnica asemenea unui catâr
vie ca dorinta
si cruda ca memoria
stupida ca regretul
si tandra precum amintirea
rece ca marmora
frumoasa ca ziua
fragila ca un prunc
surazând ne priveste
si ne vorbeste fara cuvânt
si o ascult tremurând
si strig
si strig pentru tine
si strig pentru mine
rugându-ma de ea
pentru tine pentru mine pentru
toti cei ce se iubesc
si care s-au iubit
da îi spun dragostei
pentru tine pentru mine si pentru toti
ceilalti
pe care nu-i cunosc
ramâi acolo
nu te clinti
nu pleca
noi care suntem iubiti
noi te-am uitat
dar tu nu te uita
noi nu te-avem decât pe tine pe pamânt
nu ne lasa sa înghetam
mereu mai departe mereu
oriunde-ai fi
da-ne iar un semn de viata
mult mai târziu din marginea padurii
din padurea memoriei
tâsneste deodata
întinde-ne mâna
salveaza-ne.

ION MINULESCU

Biografie

Ion Minulescu (n. 6 ianuarie 1881, București - d. 11 aprilie 1944, București) a fost un poet și prozator român, reprezentant important al simbolismului românesc. Ion Minulescu este numit director general al artelor în 1922.

Născut la București, a copilărit la Slatina, de unde este originară mama sa. A urmat școala primară și gimnaziul la Pitești; a făcut bacalaureat în 1899 la un pension particular din București, „Brânză și Arghirescu”. În 1897, sub pseudonimul (I. M.) Nirvan apar primele producții poetice ale lui Ion Minulescu, atunci încă elev la Pitești, în revista Povestea vorbei. În 1898, sub semnătura I. Minulescu-Nirvan, tânărul poet publică în Foaia pentru toți, doi ani mai târziu poetul pleacă la Paris pentru a studia dreptul. Poeții francezi îi schimbă însă dorințele și, captivat de scrierile acestora, uită de studiile sale juridice. După numai 4 ani se întoarce în țară, unde compune poezie și proză. În 1905 va publica unele poeme, unele fragmente de proză din Jurnalul unui pribeag, în revista Viața nouă a lui Ovid Densusianu, unul din organele cele mai însemnate ale mișcării simboliste. În 1906, Ion Minulescu începe să publice o parte din versurile ce vor compune Romanțele pentru mai târziu in revista Viața literară și artistică a lui Ilarie Chendi. Tot în acest an începe prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce în colaborare versuri din Albert Samain, Charles Guérin, Henry Bataille, Henri de Régnier, publicate în Sămănătorul. Iarna 1906-07 cei doi prieteni o petrec la Constanța, ecourile acestei șederi pe țărmurile Mării Negre regăsindu-se în versurile lor, în minulescianele Romanțe pentru mai târziu (1908) și în Fantaziile lui D. Anghel (1909).

În anul 1914, la 11 aprilie, se celebrează căsătoria lui Ion Minulescu cu Claudia Millian (1887-1961), poetă simbolistă, autoarea volumelor de versuri Garoafe roșii (1914), Cântări pentru pasărea albastră (1923), Întregire (1936), precum și a unor piese de teatru, între care drama Vreau să trăiesc (1937). Ion Minulescu și Claudia Millian au avut o fiică, pe Mioara Minulescu, artistă plastică înzestrată, care s-a consacrat cu devoțiune filială păstrării memoriei părinților ei. Urmează anii războiului, 1916-18 când soții Minulescu se refugiază la Iași. După acest episod apare un nou volum de proză al lui Minulescu: Măști de bronz și lampioane de porțelan (1920).

Un an mai târziu, Minulescu își face debutul ca autor dramatic: pe scena Naționalului se joacă piesa Pleacă berzele și comedia într-un act Lulu Popescu (10 ianuarie).

În 1924 apare romanul Roșu, galben și albastru, unul din marile succese literare ale vremii, după ce fusese în prealabil publicat în paginile Vieții românești. Se reprezintă Omul care trebuie să moară, „grotescă tragică în trei acte”, publicată mai târziu, în 1939, sub titlul Ciracul lui Hegesias, iar 6 ani mai târziu, în 1930, apare volumul Strofe pentru toată lumea. Apare culegerea de nuvele fantastice Cetiți-le noaptea.

În anul 1940 a fost inițiat în francmasonerie împreună cu soția sa, Claudia Millian-Minulescu.^[2]

La 11 aprilie, 1944, în urma unui colaps cardiac, Ion Minulescu încetează din viață la București și este înmormântat la Cimitirul Bellu.

Director general al artelor în Ministerul de culte și arte. A condus publicațiile simboliste Revista celorlați și Insula. A debutat cu versuri în revista Povestirea vorbii. S-a format sub influența succesivă a lui Duiliu Zamfirescu, Alexandru Macedonski, Ștefan Petică și a simboliștilor francezi și belgieni. A mai scris proză, piese de teatru și cronici dramatice.

Versuri

Romanțe pentru mai târziu, Ed. Alacalay, 1908,
De vorbă cu mine însumi, București, 1913
Spovedanii, colecția Manuscriptum, 1927
Strofe pentru toată lumea, Ed. Cultura Națională, 1930
Nu sunt ce par a fi, Ed. Fundațiilor, 1936
Versuri, ediție definitivă îngrijită de autor, 1939

Proză

Casa cu geamurile portocalii, B.P.T., 1908
Măști de bronz și lampioane de porțelan, Ed. Alcalay, 1920
Lulu Popescu, Ed. Alcalay, 1920
Pleacă berzele, Ed. Alcalay, 1920
Roșu, galben și albastru, Ed. Cultura națională, 1924
Manechinul sentimental, Ed. Cultura națională, 1926
Corigent la limba română, Ed. Cultura națională, 1929
Bărbierul regelui Midas, București, 1929
3 și cu Rezeda 4, Ed. Adevărul, 1933
Cetiți-le noaptea, Ed. Cultura națională, 1930

Date personale
Ion Minulescu
Ion Minulescu
Născut	6 ianuarie 1881^[1] București, România
Decedat	11 aprilie 1944 (63 de ani)^[1] București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Cetățenie	România
Ocupație	lingvist[] scriitor critic de teatru[] jurnalist poet critic literar[*] traducător
Activitate
Cauza decesului	infarct miocardic
Alte nume	I. M. Nirvan
Alma mater	Universitatea din Paris

POEZII:

Acuarelă - Ion Minulescu

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL PAȘTELUI

A. PLĂCINTE, ANTREURI

Roşii umplute cu ţelină, ardei şi sos tartar

· 4 roşii tari

· 2 ţeline mici

· 5 ardei graşi

· Sare

· Piper

· Pătrunjel

· 1 pahar maioneză de post

· 1 ceapă arpagic

· 1 căţel usturoi

Se scobesc roşiile, se scurg de zeamă şi se presară cu sare.

Se taie ţelinele ca tăieţeii; la fel şi ardeii graşi.

Pătrunjelul se toacă mărunt; la fel ceapa şi usturoiul.

Ceapa şi usturoiul se trec prin sită şi zeama lor se amestecă cu maioneza de post, apoi cu legumele şi piperul.

Se umplu roşiile cu legumele amestecate cu acest sos tartar.

B. SALATE

Salată picantă

Se amestecă într-o salatieră părţi egale de cartofi fierţi şi fasole verde, fiartă, tăiată cubuleţe, sau conservă scursă.

Se stropesc cu sos vinegret (reţetă dată anterior) şi se decorează cu măsline fără sâmburi şi roşii tăiate în sferturi.

Se presară cu tarhon tocat.

C. SOSURI

Mămăligă

· 2 ceşti cu mălai

· 4 – 5 ceşti apă

· 1 linguriţă sare

Se pune ceaunul cu apă la fiert.

Se pune sare şi se presară puţin mălai.

Când clocoteşte apa, se toarnă tot mălaiul dintr-o dată.

Se lasă să fiarbă cam o jumătate de oră, apoi se amestecă bine cu făcăleţul.

Se turteşte puţin cu dosul unei linguri de lemn înmuiată în apă, se mai lasă să răbufnerască de câteva ori, apoi luând ceaunul de torţi, se răstoarnă pe o farfurie groasă sau pe un fund de lemn rotund, special pentru mămăligă.

D. BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Supă cremă de fasole boabe

· 1 ½ l apă

· 300 g fasole boabe

· 1 morcov

· 1 pătrunjel

· 1 ceapă

· Ulei

· Pătrunjel verde tocat

· Sare

· Crutoane

Fasolea aleasă şi spălată cu o zi înainte se pune la înmuiat în apă călduţă.

Se scurge această apă şi se pune apoi la fiert cu apă călduţă proaspătă.

Se schimbă apa după ce dă în 2 – 3 clocote.

Se repetă această operaţie de trei ori.

În ultima apă se adaugă ceapa, morcovul şi pătrunjelul, întregi, netăiate şi se lasă să fiarbă acoperit la foc mic.

Când fasolea este bine fiartă, se scot ceapa şi zarzavatul, se strecoară, iar fasolea se trece prin sită, subţiindu-se cu zeama în care a fiert.

Se pune din nou supa la fiert adăugând ulei şi sare.

După ce dă un clocot se adaugă pătrunjelul tocat.

Se serveşte cu crutoane.

E. MÂNCĂRURI

Ciuperci cu mămăligă

· 1 cutie ciuperci

· 2 cepe mari

· ½ ceaşcă ulei

· Boia

· Mărar

· Mămăligă

Se spală ciupercile şi se pun în ceapa călită în ulei, la care se adaugă puţină boia de ardei, sare şi mărar.

Într-o tavă potrivită ca mărime se pun alternativ straturi de mămăligă cu straturi de sos de ciuperci.

Se dau la cuptor.

F. DULCIURI

Portocale cu nuci

· 2 portocale

· 3 – 4 nuci măcinate şi câteva jumătăţi netăiate

Se curăţă o portocală de coajă şi se taie felii subţiri.

Zeama de la cealaltă portocală se amestecă cu nucile măcinate şi se bat spumă cu telul.

Se pune spuma în cupele de servit, iar deasupra un strat de felii de portocale, garnisite cu câte o jumătate de nucă.

GÂNDURI PESTE TIMP

ION MINULESCU

Date personale
Ion Minulescu

Născut	6 ianuarie 1881^[1]^[2] București, România
Decedat	11 aprilie 1944 (63 de ani)^[1]^[2] București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cauza decesului	cauze naturale (infarct miocardic)
Cetățenie	România
Ocupație	lingvist scriitor critic de teatru[] jurnalist poet critic literar[] traducător
Activitate
Alte nume	I. M. Nirvan
Alma mater	Universitatea din Paris
Modifică date / text

Ion Minulescu (n. 6 ianuarie 1881, București – d. 11 aprilie 1944, București) a fost un poet și prozator român, reprezentant important al simbolismului românesc. Ion Minulescu este numit director general al artelor în 1922.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Ion Minulescu pe o marcă poștală din 2001

Născut la București, a copilărit la Slatina, de unde este originară mama sa. A urmat școala primară și gimnaziul la Pitești. A dat examenul de bacalaureat în anul 1899 la un pension particular din București, „Brânză și Arghirescu”. În 1897, sub pseudonimul (I. M.) Nirvan apar primele producții poetice ale lui Ion Minulescu, atunci încă elev la Pitești, în revista Povestea vorbei. În 1898, sub semnătura I. Minulescu-Nirvan, tânărul poet publică în Foaia pentru toți, doi ani mai târziu poetul pleacă la Paris pentru a studia dreptul. Poeții francezi îi schimbă însă dorințele și, captivat de scrierile acestora, uită de studiile sale juridice. După numai 4 ani se întoarce în țară, unde compune poezie și proză. În 1905 va publica unele poeme, unele fragmente de proză din Jurnalul unui pribeag, în revista Viața nouă a lui Ovid Densusianu, unul din organele cele mai însemnate ale mișcării simboliste. În 1906, Ion Minulescu începe să publice o parte din versurile ce vor compune Romanțele pentru mai târziu in revista Viața literară și artistică a lui Ilarie Chendi. Tot în acest an începe prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce în colaborare versuri din Albert Samain, Charles Guérin, Henry Bataille, Henri de Régnier, publicate în Sămănătorul. Iarna 1906-07 cei doi prieteni o petrec la Constanța, ecourile acestei șederi pe țărmurile Mării Negre regăsindu-se în versurile lor, în minulescianele Romanțe pentru mai târziu (1908) și în Fantaziile lui D. Anghel (1909).

Un an mai târziu, Minulescu își face debutul ca autor dramatic: pe scena Naționalului se joacă piesa Pleacă berzele și comedia într-un act Lulu Popescu (10 ianuarie).

În anul 1940 a fost inițiat în francmasonerie împreună cu soția sa, Claudia Millian-Minulescu.^[3]

DECESUL[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Ion Minulescu a murit în data de 11 aprilie 1944, la București, în urma unui atac de cord. Este înmormântat la Cimitirul Bellu.

OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Ion Minulescu și Octav Șuluțiu cu soțiile la Predeal, 1940.

Versuri[modificare | modificare sursă]

Romanțe pentru mai târziu, Ed. Alacalay, 1908,
De vorbă cu mine însumi, București, 1913
Spovedanii, colecția Manuscriptum, 1927
Strofe pentru toată lumea, Ed. Cultura Națională, 1930
Nu sunt ce par a fi, Ed. Fundațiilor, 1936
Versuri, ediție definitivă îngrijită de autor, 1939

Proză[modificare | modificare sursă]

Casa cu geamurile portocalii, B.P.T., 1908 - schițe și nuvele
- Casa cu geamurile portocalii
- În grădina prietenului meu
Măști de bronz și lampioane de porțelan, Ed. Alcalay, 1920 - schițe și nuvele
Lulu Popescu, Ed. Alcalay, 1920
Pleacă berzele, Ed. Alcalay, 1920
Roșu, galben și albastru, Ed. Cultura națională, 1924
Manechinul sentimental, Ed. Cultura națională, 1926
Corigent la limba română, Ed. Cultura națională, 1929 - roman cu caracter autobiografic
Bărbierul regelui Midas, București, 1929
3 și cu Rezeda 4, Ed. Adevărul, 1933
Cetiți-le noaptea, Ed. Cultura națională, 1930 - schițe și nuvele
- Cravată albă
- Omul cu inima de aur
Cine-i autorul acestui roman senzațional? - schițe și nuvele
- Cine-i autorul acestui roman senzațional?
- Spovedania unui înstreinat

PREZENȚE ÎN ANTOLOGII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Testament - Antologie de Poezie Română Modernă / Testament – Anthology of Modern Romanian Verse – versiune bilingvă română și engleză – Daniel Ioniță (editor și traducător) asistat de Eva Foster, Daniel Reynaud și Rochelle Bews – Editura Minerva 2012 și 2015 (ediția a doua) - ISBN 978-973-21-1006-5
Testament - Anthology of Romanian Verse - American Edition - monolingual English edition - Daniel Ionita (editor and principal translator) assisted by Eva Foster, Daniel Reynaud and Rochelle Bews - Australian-Romanian Academy for Culture - 2017 - ISBN 978-0-9953502-0-5

CITATE ION MINULESCU

BARBU ȘTEFĂNESCU DELAVRANCEA

Sari la navigare Sari la căutare

Barbu Ștefănescu Delavrancea

Date personale

Născut

11 aprilie 1858^[2]

București, Țara Românească

Decedat

29 aprilie 1918 (60 de ani)^[3]^[2]^[4]^[5]

Iași, România

Înmormântat

Cimitirul „Eternitatea” din Iași

Căsătorit cu

Ana Delavrancea

Copii

Cella Delavrancea
Henrieta Delavrancea

Naționalitate

român

Cetățenie

România

Ocupație

scriitor, orator și avocat

Pseudonim

Delavrancea

Limbi

limba română^[1]

Studii

Universitatea din București

Activitatea literară

Activ ca scriitor

1878 -1914

Mișcare/curent literar

Poporanism

Specie literară

nuvelă, basm, dramă

Operă de debut

1878 cu placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri

Membru titular al Academiei Române

Semnătură

Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858,^[2] București, Țara Românească – d. 29 aprilie 1918,^[3]^[2]^[4]^[5] Iași, România) a fost un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al Capitalei. Este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.

VIAȚA TIMPURIE

S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului, București, mezinul unei familii modeste. Tatăl, Ștefan „căruță-goală“, pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu, era descendent din familia unor ciobani vrânceni, „strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice“, devenind căruțaș de grâne pe traseul București-Giurgiu și „staroste al cărăușilor din barieră“. Tatăl lui Delavrancea a fost împroprietărit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii rurale elaborate de Cuza-Vodă și M. Kogălniceanu: „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la '64 ... Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă și lipsa, și foamea, și năvălirile ...“ Mama lui Barbu, Iana (Ioana sau Ana), era „fiica văduvei Stana din Postrăvari, sat locuit de clăcași, de pe moșia familiei Filipescu“. Primii ani de viață și-i petrece în ulița Vergului, în tovărășia tatălui, ajuns la aproape 70 de ani: „Mi-aduc și acum aminte (aș fi mulțumit dacă n-ar fi decât o amintire) cum mă agățam de scurteica lui lungă și îmblănită cu mârsă neagră și-l lingușeam și-l mângâiam pe obraji și pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în căruță“ - și a poveștilor spuse la gura sobei: „Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulțumire. Și mă simțeam ușor ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetișor ...“

DEBUTUL LITERAR

Adevărata „producție poetică a liceanului“ poate fi identificată mai târziu, în 1878. După ce începe să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 publică primul său volum, placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viața literară, România liberă, Familia. În 1882, Barbu Delavrancea își trece examenul de licență la Facultatea de Drept din București, cu teza de licență în drept Pedeapsa, natura și însușirile ei, pe care o publică în același an, semnată Barbu G. Ștefănescu. Gheorghe era bunicul dinspre partea tatălui: „Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu“. Scriitorul își va semna operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început „de la Vrancea“, după acel ținut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simțea foarte legat sufletește). În perioada 1880 - 1882, Barbu Ștefănescu publică în România liberă foiletoanele intitulate Zig-Zag, semnând cu pseudonimul Argus. De acum datează și debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 - 15 martie, 1883), semnată Argus. După un scurt popas la Paris (1882 - 1884), pentru a-și desăvârși studiile juridice, Delavrancea publică în 1885 volumul de nuvele Sultănica.

ACTIVITATEA PUBLICISTICĂ

Delavrancea va publica aici, printre altele, două articole semnificative: Cum suntem guvernați și Fiii poporului și sărăcia poporului, fiind prezentată, pe un ton patetic, starea de înapoiere și de mizerie a celor sărmani. Prin dezbaterea acestor probleme rurale, sunt dezvăluite primele note ale pamfletarului și ale politicianului de mai târziu. Continuându-și colaborarea la Lupta, ziar condus de Gheorghe Panu, gazetarul probează o bună conduită critică. În 1888, Delavrancea se angajează ca redactor și colaborator la ziarele Democrația și Voința națională, unde se va remarca prin numeroase articole. Face critică muzicală și dramatică (Epoca, 1886), polemizează cu Maiorescu într-o serie de articole ce vor demonstra multiple însușiri intelectuale (O familie de poeți). E prezent în aproape toate domeniile artei și ale vieții publice, încercându-și talentul în numeroase direcții. La 19 aprilie 1887 tipărește revista Lupta literară, în paginile căreia apare prima variantă a nuvelei Hagi-Tudose. Printre colaboratori îi descoperim pe Al. Vlahuță, C. Mille, P. Ispirescu și Artur Gorovei. Primul număr din „Lupta literară” a apărut la 19 aprilie 1889, cu mențiunea că „apare în toate Duminicile”. Spre a nu lăsa să se creadă că „Lupta literară” este o revistă personală, Delavrancea a semnat și cu două pseudonime, puțin cunoscute, și nemenționate în bibliografii. Aceste pseudonime sunt: Fra Barbaro și Minchio. Se pare că nu au apărut decât două numere ale revistei, care există și în biblioteca Academiei Române^[6]. Atras de copleșitoarea personalitate a lui B.P. Hașdeu, Delavrancea devine redactor la Revista nouă, condusă de marele savant. Angajându-se tot mai mult în politică și în gazetărie, scriitorul devine redactorul permanent al ziarelor Democrația și Voința națională. Publică, în continuare, la Vieața (1894), revistă săptămânală ilustrată, condusă de Al. Vlahuță și, mai apoi, de Alecu Urechia, acordând același interes tuturor problemelor literare, istorice și filologice, sociale sau politice, în articole de o complexă bogăție de culori. De la 1 martie 1892, Delavrancea va saluta apariția la Fălticeni a revistei de literatură populară Șezătoarea, apreciind că revista condusă de Artur Gorovei „se cuvine a avea cu precădere înaintea oricărui om cult, literat și bun român, căci cel mai suveran mijloc de a înțelege un popor este acela de a-i cunoaște și aprofunda tradițiile, știința și creațiunile sale simple, naive, dar adeseori străbătute de un spirit vast și genial, pe care numai mulțimile și popoarele îl pot avea“. Redactorul Revistei noi era la curent cu cele mai de seamă și mai noi teorii de folclor comparat. Prin studiul din Columna lui Traian (1882), intitulat Doina. Originea poeziei poporane la români, Delavrancea se referă la Dimitrie Cantemir, care în Descrierea Moldovei dădea o primă explicație a cuvântului doină, intuind un strâns raport de interdependență dintre om și natură, pe care cântecul popular îl reflectă atât de pregnant. Cel mai important studiu de folclor se intitulează Verbul plastic în creațiile poporane (Șezătoarea, 1929), dezvăluind „spiritul analitic original, acuitatea observației, cunoștințele multilaterale și adânci ale scriitorului“ (Al. Săndulescu), așa cum va dovedi și studiul Din estetica poeziei populare (1913), discurs de recepție cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.

DELAVRANCEA - ORATOR

Prezentă în toate confruntările și acțiunile politice și culturale, elocința (arta cuvântului) a jucat și la români un rol esențial. Primele noastre manifestații și creații oratorice își găsesc începuturile în cele mai importante împrejurări ale istoriei neamului. De la discursurile lui Gheorghe Lazăr din epoca revoluționară a lui Tudor Vladimirescu se anticipau cele ale lui M. Kogălniceanu și Simion Bărnuțiu, cu un puternic impuls pe care îl dădeau eforturile pentru unirea principatelor și pentru dobândirea independenței naționale.

Barbu Ștefănescu Delavrancea

Pledoarie împotriva publicistului Constantin Alexandru Ionescu (Caion), adversar al lui I.L. Caragiale, care-l acuzase pe acesta c-ar fi plagiat în Năpasta.
Evidențiază personaltiatea marelui dramaturg.
Apără opera unui mare scriitor.

Discurs de recepție, rostit cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.
Omagiu adus geniului creator al poporului.
Sinteză a cercetărilor sale anterioare despre folclor, cu observații analitice de reală subtilitate și incontestabilă valoare privind unele trăsături ale producțiilor populare.
„Remarcă printre procedeele poetului noația sintetică a aspectelor văzute, nota fosforescentă, așa cum își va constitui el însuși tablourile sale ...“ (T. Vianu)

Discurs prezentat la Ateneul Român, invitat la Societatea „Tinerimea Română“.
Frază plină de armonie, prin cadența ritmului, prin plasticitatea imaginilor.

Discurs ținut în ședința Camerei.
Pagini de vibrantă poezie mesianică.
Stil solemn - confesiv.
Statornic în a-și afirma o conștiință a autenticității sale populare.
„... unul din discursurile sale cele mai răsunătoare“. (T. Vianu)

DELAVRANCEA - ACADEMICIAN

Prozator și dramaturg, gazetar, avocat și orator, cu vocația perceperii evenimentelor politice și culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în 1899 primar al Bucureștilor. Rămâne în literatură, însă, întâi de toate prin Hagi-Tudose și prin trilogia dramatică moldovenească.

Mulțumind cu modestie membrilor înaltului for cultural, autorul dramei Apus de soare apreciază activitatea literară a altor colegi de generație:

OPERA LITERARĂ

Tematică și particularități

Prezentând o anumită tipologie și morală, Delavrancea s-a dovedit un magistral pictor de tipuri și de moravuri. Dincolo de tematica preferată sau de modalitățile artistice folosite, în lumea Paraziților este interesantă, mai întâi, pentru valoarea ei realistă și apoi prin felul în care reflectă produsul unor curente literare interferente, ce caracterizează în mod special opera lui Barbu Delavrancea. Fără a avea adâncimea satirică și arta neîntrecută a lui Caragiale, proza creatorului lui Hagi-Tudose se înscrie în buna tradiție a nuvelisticii românești înregistrate până în acest moment, în ciuda unei interesante oscilații între diversele curente și metode literare.

Prin temperamentul său liric, Barbu Delavrancea a manifestat la început afinități cu proza romantică eminesciană, pe care, parțial, o și cultivă în Sultănica și Liniște.
După studiile la Paris, când are posibilitatea de a cunoaște mai bine operele marilor scriitor francezi Balzac, Flaubert și mai ales Emile Zola, Delavrancea caută o altă metodă, care să-i evidențieze mai bine mijloacele de observație și investigare a vieții sociale, devenind tot mai convins că naturalismul va suplini ineficiența critică a romantismului. Adoptat cu entuziasm, noul curent va schimba accentul de la tipic la caz, de la normal la patologic și la viața biologică, instinctuală, din Trubadurul, Iancu Moroi și Paraziții.
Indeciziile estetice ale lui Delavrancea încep să se elimine prin a imprima celor mai valoroase nuvele și povestiri ale sale linia dominantă a realismului critic, cu o bună tehnică a portretului (Hagi-Tudose, Paraziții).

Interesat de linia melodică a folclorului românesc, temperamental un liric, scriitorul cultivă în același timp o proză realistă a observației vieții, cu o expresie crudă, adoptată ca formă de renunțare la formele idilice ale existenței. Delavrancea respinge „naivitățile romantice“, în numele unei preferințe pentru „autenticitatea“ naturalistă, care n-a dispărut nici în ultima etapă a creației sale. În întreaga sa activitate literară, Delavrancea a demonstrat o mare prețuire pentru valoarea umană a omului simplu, omul naturii, față de țăranul cu întreaga sa zestre spirituală, cu imaginația sa ingenuă, pe care, de altfel, în discursul de recepție la Academie și în articolul necrolog despre Ispirescu o va aprecia într-un mod deosebit. Temperament cu fond romantic, oscilând între realitate și fantezie, prin bogăția problematicii operei sale, Delavrancea reprezintă una din cele mai puternice prezențe literare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.

Nuvele și povestiri

Barbu Ștefănescu Delavrancea - Sala Dacia - Întrunirea Partidului Conservator, de Nicolae S. Petrescu-Găină

Basme

Alexandru Vlahuță (dreapta) cu familia lui Barbu Ștefănescu Delavrancea (1905)

Proză poetică

Dramaturgie

Trilogia Moldovei:
- Apus de soare (1909)
- Viforul (1910)
- Luceafărul (1910)
A doua conștiință
Irinel (1912)
Hagi-Tudose (1912)

Traduceri ale operelor sale în limbi străine

Traduceri în limba franceză

Hagi-Tudose a fost tradusă inițial cu titlul Hadji Tudose în antologia Nouvelles roumaines [Nuvele românești] în 1962 de Constantin Borănescu, ediție aproape disparută astăzi.
Un volum cu același titlu Hadji Tudose, a apărut în ediție bilingvă, română și franceză în 2016; traducere de Gabrielle Danoux care cuprinde încă două nuvele: Bunica și Neghiniță.

CITATE:

1. Tînărul stă pe gînduri. Şi-a făcut o socoteală hotărîtoare. Întrebarea trebuie să fie grea. Îşi ia avînt... ah! dacă va izbuti şi în acest răspuns!

— Est... este persoana a treia singulară de la verbul esse, odată nu voi uita: Angel Demetriescu a trecut peste măsura rîsului său. Îi curgeau lacrimi pe obraz.
După ce s-au potolit şi el şi clasa:
— Treci la loc. Să ştii că-ţi pun 4 fiindcă ai ştiut la geografie persoana a treia de la verbul esse.
Singurul 4 în tot anul. Restul: l, 2, 3 şi 3, 2, l. (Partea a III-a)

2. Anglia. "D-l cutare să poftească la lecţie."

E ceva de sever în glas. Şi d-l cutare nu ştie boabă din Anglia. E unul din colegii noştri, cari învăţa foarte anevoie şi pricepea foarte puţin. Vina nu era a lui.
— Anglia... Î... Anglia... Î... Englitera... Î..."
Noi — între rîs şi temere. Furişam priviri de spioni asupra profesorului.
— Anglia, î... Englitera, î... foarte bine. Mai departe.
Noi, din bancă: va rîde, nu va rîde? Nu ştim încă.
— Anglia... se mărgineşte la nord cu marea...
— Cu marea?
E sever încă. A trecut mîna prin păr.
— Cu Marea Nordului...
— Foarte bine...
Parcă începe a surîde. Ochii se măresc; semn bun,
— La sud cu marea...
— Cu marea?
— Cu Marea Sudului...
— Foarte bine.
Figura sa albă se rumeneşte. Abia se ţine de rîs.
— La vest cu marea...
— Cu marea?
— Cu Marea Vestului.
— Bravo... mai departe.
A surîs. A rîs.
Elevul a prins curaj şi are aerul d-a se mira de el: "Cum dracu ştiu eu astăzi cînd niciodată n-am izbutit să ştiu?!"
— La est... cu Marea Estului.
Rîsul a izbucnit.
Geograful ne priveşte indignat: "De ce să rîză ei cînd d-l Demetriescu îmi spune bine?"
— Ia spune-mi... ce este est? (Partea a II-a)

3. Una din cauzele care tulbură norma vieţii simple este, fără îndoială, banalitatea cu noroc.

4. Când inima e spre rele, apoi velinţe de flori să-i semeni, că tot ciulini şi pălămidă dă şi, de n-o găsi în miere fiere, iepuri la biserică, câini cu covrigi în coadă şi apa Dunării prin curtea vecinului, atunci e atunci, să te mai ţii, Pârleo, că nu-şi mai vine în voie măcar de i-ai da tot mărunţişul şi pe deasupra şi toiagul lui vodă pe spinare.

5. Naţiunea nu este o întovărăşire economică de producţie şi consum, nu este o juxtapunere de indivizi cu interesele lor subiective şi egoiste, ci este un mare suflet rezultând din sufletele tuturor, strânsă împreună de amintirile trecutului, de primejdia prezentului şi aspiraţiile viitorului.

6. Mizeria unită cu nedreptatea şi cu birurile aprind revoltele unui popor.

PRIMO LEVI

Date personale
Primo Levi
Primo Levi
Nume la naștere	Primo Levi
Născut	31 iulie 1918^[3]^[4]^[5]^[6] Torino, Italia
Decedat	11 aprilie 1987 (68 de ani)^[3]^[7]^[4]^[5] Torino, Italia; Roma, Italia
Înmormântat	Monumental Cemetery of Turin[*]
Cauza decesului	accident
Cetățenie	Italia Regatul Italiei
Religie	ateism iudaism
Ocupație	chimist poet politician scriitor romancier[] scriitor de literatură științifico-fantastică[] autor autobiograf[*] jurnalist filozof
Activitate
Alte nume	Damiano Malabaila^[1]^[2]
Alma mater	Universitatea din Torino
Partid politic	Partidul Acțiunii (Italia)[*]
Premii	Premiul Strega (1967) Premiul Viareggio Premiul Bagutta premiul Feltrinelli[] Grawemeyer Award for Music Composition[] (1997) Premio Campiello[*] (1963)
Prezență online
Identificator titlu IMDb
Modifică date / text

Primo Levi (n. 31 iulie 1918, Torino, Italia – d. 11 aprilie 1987, Torino, Italia; Roma, Italia) a fost un scriitor și chimist italian, care a fost martor al ororilor naziste și supraviețuitor al Holocaustului. În opera sa autobiografică Mai este oare acesta un om? și-a descris experiențele din lagărul de la Auschwitz.

COPILĂRIA

Primo Levi a crescut în Torino, într-o familie de evrei liberali. Tatăl său, Cesare, a lucrat pentru firma Ganz și a petrecut o mare parte a timpului său de lucru în străinătate, în Ungaria. Cesare a fost un cititor pasionat și autodidact. Mama sa, Ester „Rina” Luzzati, a fost educată la Institutul Maria Letizia, vorbea fluent franceza și cânta la pian. Căsătoria lor a fost aranjată de tatăl Rinei, care le-a dat „casa familiei”, apartamentul de pe Via Re Umberto unde Primo Levi s-a născut, a trăit cea mai mare parte a vieții sale și a murit.

Sora sa, Anna Maria, s-a născut în 1921. Ei au fost apropiați pe tot parcursul vieții lor.

În 1925 Levi a urmat studiile școlii primare Felice Rignon din Torino.

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL ȘI AUSCHWITZ-UL

În toamna anului 1943 Levi s-a alăturat Rezistenței italiene. În decembrie 1943 a fost capturat de milițiile fasciste și, dat fiind faptul că era evreu, a fost internat în lagărul de la Fossoli de lângă Modena. Ulterior, în februarie 1944, alături de ceilalți deținuți din lagăr, a fost deportat la Auschwitz. A supraviețuit până la eliberarea lagărului de către Armata Roșie, iar în 1945 a fost repatriat în Italia, după o lungă călătorie prin toată Europa, pe care a descris-o în cartea Armistițiul.

MOARTEA

A murit la 11 aprilie 1987, căzând în gol în casa scărilor de la etajul al treilea al locuinței sale. Unii dintre biografii săi sunt de părere că scriitorul s-a sinucis, date fiind episoadele de depresie ce au precedat moartea acestuia. Această teorie este însă contestată pe următoarele baze: nu s-a găsit niciun bilet care să explice gestul său, un chimist ca Primo Levi ar fi putut alege o metodă mult mai sigură și mai simplă pentru a-și curma viața decât aruncarea în gol și scriitorul avea proiecte concrete de viitor.

TRADUCERI ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Povestirea Mimetizatorul de Damiano Malabaila (pseudonimul lui Primo Levi) (prima dară apărută în CPSF 297/1967; traducere a povestirii „Alcune applicazioni del Mimete” de către Iancu G. Bîrlădeanu), republicată în Anticipația CPSF 475/1991
Mai este oare acesta un om? (în original: Se questo è un uomo), Polirom, Iași, 2004 (trad. de Doina Condrea Derer)
Armistițiul (în original: La Tregua), Polirom, Iași, 2004 (trad. de Doina Condrea Derer)

Citate

1. Dacă a înţelege nu este posibil, a cunoaşte e necesar. Pentru că ceea ce a fost se poate întoarce, cunoştinţele pot fi din nou seduse şi corupte; chiar si ale noastre.

2. A supravieţui fără să renunţe la nimic din propria lor moralitate, e un lucru care li s-a întâmplat doar unor foarte puţine fiinţe omeneşti, care prin asta s-au dovedit a fi superioare, adică sfinţi sau martiri.
3. Dacă nu e soare, câmpul nu e verde.
4. Mulţi constată, mai curând sau mai târziu, că fericirea adevărată nu e posibilă, dar prea puţini se opresc şi asupra constatării opuse, că şi nefericirea adevărată nu e posibilă.
5. Nevoia de a te hrăni şi nevoia de a povesti există pe acelaşi plan ca necesităţi elementare, vitale.
6. Când suferă de foame, omul se sălbăticeşte.
7. Se întâmplă des ca cei care au pierdut totul să se piardă şi pe ei înşişi.

KURT VONNEGUT JR.

Sari la navigare Sari la căutare

Date personale
Kurt Vonnegut

Născut	11 noiembrie 1922 Indianapolis, Indiana, Statele Unite ale Americii
Decedat	11 aprilie 2007 (84 de ani) New York
Cauza decesului	accident ( fall[*])
Părinți	Kurt Vonnegut, Sr. și Edith Lieber
Frați și surori	Bernard Vonnegut[*]
Căsătorit cu	Jane Marie Cox (1945-1979) Jill Krementz (1979-2007)
Copii	Mark Vonnegut[] Edith Vonnegut[]
Naționalitate	American
Cetățenie	SUA
Religie	universalism unitarian[*] ateism
Ocupație	Romancier, eseist
Limbi	engleza americană limba engleză^[1]
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1949 - 2007
Specie literară	SF, Satiră
Operă de debut	Report on the Barnhouse Effect
Opere semnificative	Abatorul cinci Leagănul pisicii
Influențe[ascunde] Subtreasury of American Humor, Louis-Ferdinand Céline, Joseph Heller, William March, Mark Twain, George Orwell, Eugene V. Debs, Powers Hapgood, George Bernard Shaw, James Thurber, James Joyce, Theodore Sturgeon, Aldous Huxley
A influențat pe[ascunde] Douglas Adams, Bill Bryson, Paul Auster, Mitch Berman, T. Coraghessan Boyle, Jhonen Vasquez, Etgar Keret, Louis Sachar, David Louis Edelman, George Saunders, Syed Manzoorul Islam, Haruki Murakami, Carlton Mellick III, Kula Shaker, Chris Bachelder, James Rivera, John Irving, Aka Morchiladze, Daniel H. Wilson
Note
Premii	Bursă Guggenheim[] Purple Heart Humanist of the Year[] Science Fiction and Fantasy Hall of Fame[*]
Semnătură

Prezență online
Site web Twitter account Identificator titlu IMDb
Modifică date / text

Kurt Vonnegut, Jr. (n. 11 noiembrie 1922, Indianapolis, Indiana, SUA – d. 11 aprilie 2007, New York City, New York, SUA) a fost un romancier american, cunoscut pentru operele sale Abatorul cinci (Slaughterhouse-Five, 1969), Leagănul pisicii (Cat's Cradle, 1963) sau Micul dejun al campionilor (Breakfast of Champions, 1973), romane în care combină armonios și unic satira, umorul negru și științifico-fantasticul.

VIAȚA

Primii ani

Kurt Vonnegut s-a născut în a patra generație a unei familii de origine germano-americană, fiu și nepot al unor arhitecți (Vonnegut & Bohn) din Indianapolis .

Ca student la Shortridge High School din Indianapolis,^[7], Vonnegut a lucrat la primul cotidian liceal din istoria S.U.A., The Daily Echo („Ecoul zilnic”). A studiat la Universitatea Cornell în 1941-1942, unde a fost editor executiv asociat al ziarului studenților, Cornell Daily Sun, și a obținut o diplomă în biochimie. În timpul anilor petrecuți la Cornell, a fost membru al Fraternității Delta Upsilon, la fel ca tatăl său. Tot în acea perioadă s-a înrolat în Armata S.U.A.. Armata l-a trimis la Institul de Tehnologie Carnegie (acum Carnegie Mellon University) și la Universitatea Tennessee pentru a studia inginerie mecanică ^[8]. Pe 14 mai 1944, de Ziua Mamei, mama lui Kurt, Edith Lieber Vonnegut, s-a sinucis^[9].

Al Doilea Război Mondial și bombardarea Dresdei

Experiența lui Vonnegut ca soldat și prizonier de război i-a influențat profund opera. În calitate de caporal al Diviziei de Infanterie 106, Vonnegut a pierdut legătura cu batalionul său și a rătăcit singur în spatele liniei inamice timp de câteva zile, înainte de a fi capturat de trupele armatei germane pe 14 decembrie 1944^[10]. Încarcerat în Dresda unde lucra la o fabrică ce producea siropuri pentru femeile gravide, Vonnegut a fost martorul bombardării și distrugerii a unei mari părți a orașului, pe 13-14 februarie 1945. Vonnegut a fost unul din cei șapte prizonieri de război americani din Dresda care au supraviețuit în celula unui depozit de carne cunoscut ca Schlachthof Fünf în germană, sau Slaughterhouse Five în engleză, adică „Abatorul cinci”. „Utter destruction” („Distrugere totală”), și-a amintit, „carnage unfathomable” („măcel indescriptibil”). Germanii i-au ordonat să adune cadavre pentru o groapă comună. Dar ar fi trebuit îngropate prea multe cadavre. Așa că naziștii au trimis trupe cu aruncătoare de flăcări. Toate resturile umane au ajuns cenușă"^[11]. Această experiență a stat la baza uneia din operele sale cele mai cunoscute, Abatorul cinci (Slaughterhouse-Five), și e o temă care apare în cel puțin alte șase cărți^[11].

Cariera postbelică

După război, Vonnegut a urmat cursurile Universității din Chicago ca student de antropologie, și a lucrat de asemenea ca reporter la City News Bureau of Chicago. Conform declarației lui Vonnegut în Bagombo Snuff Box, universitatea i-a respins prima teză privind similaritățile dintre pictorii cubiști și liderii rebeliunilor amerindiene de la sfârșitul secolului al XIX-lea, pretinzând că ar fi „neprofesională”. A părăsit Chicago pentru a lucra la relații publice în Schenectady, New York, pentru General Electric. Universitatea din Chicago avea să-i accepte mai târziu romanul Leagănul pisicii (Cat's Cradle) ca teză de masterat, remarcându-i conținutul antropologic și acordându-i diploma M.A. (Master of Arts) în 1971^[13].

Leagănul pisicii și recunoaștere pe plan mondial(1963-2007)

Când se afla pe punctul de a abandona scrisul, Universitatea din Iowa i-a oferit lui Vonnegut un post de profesor la Atelierul de Scriere din Iowa. Cât timp a stat acolo, Leagănul pisicii (Cat's Cradle) a devenit un best-seller, iar Vonnegut a început sa scrie Abatorul cinci (Slaughterhouse-Five), astăzi considerat unul din cele mai bune romane americane ale secolului al XX-lea, apărând pe lista celor mai bune 100 de romane ale revistei Time^[14] și Modern Library.^[15] Încă tânăr fiind, s-a mutat în Barnstable, Massachusetts, un oraș din Cape Cod^[16].

BIBLIOGRAFIE

Romane

Titlu original	Info	În română
Player Piano	1952 New York, Delacorte
The sirens of TItan	1959 New York, Delacorte
Mother Night	1961 New York, Delacorte
Cat's Cradle	1963 New York, Holt, Rinehart and Winston	Leagănul pisicii
God bless you, Mr. Rosewater, or Pearls before swine	1965 New York, Holt, Rinehart and Winston	Fii binecuvântat, domnule Rosewater
Slaughterhouse-five, or The children’s crusade, a duty-dance with death	1969 New York, Delacorte	Abatorul cinci
Breakfast of champions, or Goodbye blue Monday!	1973 New York, Delacorte
Slapstick, or Lonesome no more!	1976 New York, Delacorte
Jailbird	1979 New York, Delacorte
Deadeye Dick	1982 New York, Delacorte
Galápagos	1985 New York, Delacorte
Bluebeard	1987 New York, Delacorte
Hocus pocus	1990 New York, Putnam’s
Timequake	1997 New York, Putnam’s

Citate

1. 1492. În copilărie, eram învăţaţi să memorăm acest an, cu mândrie şi bucurie, ca fiind anul în care oamenii au început să trăiască vieţi pline şi frumoase pe tărâmul nord-american. În fapt, oamenii trăiau vieţi pline şi frumoase pe tărâmul nord american de sute de ani. 1492 a fost doar anul în care piraţii mării au început să îi jefuiască şi să îi ucidă.

2. Mincinosul în iubire se minte pe el însuşi. Cel ce mărturiseşte adevărul este lipsit de dragoste, precum stridiilor le lipsesc ochii.
3. Maturitatea este o dezamăgire amară pentru care nu există remediu - asta dacă nu considerăm râsul ca fiind remediul univeral.
4. Suntem ceea ce pretindem că suntem, aşa că trebuie să fim atenţi ce pretindem că suntem.
5. Istoria este doar o listă de surprize. Poate numai să ne pregătească să fim surprinşi din nou.
6. Umorul este un răspuns aproape fiziologic la frică.
7. Într-adevăr mă mir ce ne dă nouă dreptul să distrugem biata noastră planetă.
8. Ştiţi ce spunea sora mea Allie? Spunea: "Părinţii îţi distrug prima jumătate de viaţă, iar copiii pe a doua."
9. Autorităţile publice de sănătate nu au menţionat niciodată motivul principal pentru care americanii fumează la greu, acesta fiind că fumatul este, cât se poate de sigur, cea mai onorabilă formă de sinucidere.
10. Stimate domn, bietul meu domn, curajosul meu domn. Sunteţi un experiment făcut de Creatorul Universului. Sunteţi singura făptură din tot Universul care dispune de liberul-arbitru. Sunteţi singurul care trebuie să estimeze ce-o să se-ntâmple imediat... şi de ce. Toţi ceilalţi sunt roboţi, maşini. Unii par că vă admiră, alţii par că vă urăsc şi dumneavoastră trebuie să vă-ntrebaţi de ce. Sunt pur şi simplu nişte maşini care admiră şi urăsc. Sunteţi vlăguit şi demoralizat. Şi de ce n-aţi fi? Bineînţeles că e extenuant să ai tot timpul raţiune într-un univers care n-a fost făcut să fie raţional.

TEATRU/FILM

BARBU ȘTEFĂNESCU DELAVRANCEA

Barbu Ștefănescu Delavrancea

Date personale

Născut

11 aprilie 1858^[1]

București, Țara Românească

Decedat

29 aprilie 1918 (60 de ani)^[3]^[1]^[4]^[5]

Iași, România

Înmormântat

Cimitirul „Eternitatea” din Iași

Căsătorit cu

Ana Delavrancea

Copii

Cella Delavrancea
Henrieta Delavrancea

Naționalitate

român

Cetățenie

România

Ocupație

scriitor, orator și avocat

Pseudonim

Delavrancea

Limbi

limba română^[2]

Studii

Universitatea din București

Activitatea literară

Activ ca scriitor

1878 -1914

Mișcare/curent literar

Poporanism

Specie literară

nuvelă, basm, dramă

Operă de debut

1878 cu placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri

Membru titular al Academiei Române

Semnătură

Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858,^[1] București, Țara Românească – d. 29 aprilie 1918,^[3]^[1]^[4]^[5] Iași, România) a fost un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al Capitalei. Este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.

VIAȚA TIMPURIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

DEBUTUL LITERAR[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

ACTIVITATEA PUBLICISTICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Delavrancea va publica aici, printre altele, două articole semnificative: Cum suntem guvernați și Fiii poporului și sărăcia poporului, fiind prezentată, pe un ton patetic, starea de înapoiere și de mizerie a celor sărmani. Prin dezbaterea acestor probleme rurale, sunt dezvăluite primele note ale pamfletarului și ale politicianului de mai târziu. Continuându-și colaborarea la Lupta, ziar condus de Gheorghe Panu, gazetarul probează o bună conduită critică. În 1888, Delavrancea se angajează ca redactor și colaborator la ziarele Democrația și Voința națională, unde se va remarca prin numeroase articole. Face critică muzicală și dramatică (Epoca, 1886), polemizează cu Maiorescu într-o serie de articole ce vor demonstra multiple însușiri intelectuale (O familie de poeți). E prezent în aproape toate domeniile artei și ale vieții publice, încercându-și talentul în numeroase direcții. La 19 aprilie 1887 tipărește revista Lupta literară, în paginile căreia apare prima variantă a nuvelei Hagi-Tudose. Printre colaboratori îi descoperim pe Al. Vlahuță, C. Mille, P. Ispirescu și Artur Gorovei. Primul număr din „Lupta literară” a apărut la 19 aprilie 1889, cu mențiunea că „apare în toate Duminicile”. Spre a nu lăsa să se creadă că „Lupta literară” este o revistă personală, Delavrancea a semnat și cu două pseudonime, puțin cunoscute, și nemenționate în bibliografii. Aceste pseudonime sunt: Fra Barbaro și Minchio. Se pare că nu au apărut decât două numere ale revistei, care există și în biblioteca Academiei Române^[6]. Atras de copleșitoarea personalitate a lui B.P. Hașdeu, Delavrancea devine redactor la Revista nouă, condusă de marele savant. Angajându-se tot mai mult în politică și în gazetărie, scriitorul devine redactorul permanent al ziarelor Democrația și Voința națională. Publică, în continuare, la Vieața (1894), revistă săptămânală ilustrată, condusă de Al. Vlahuță și, mai apoi, de Alecu Urechia, acordând același interes tuturor problemelor literare, istorice și filologice, sociale sau politice, în articole de o complexă bogăție de culori. De la 1 martie 1892, Delavrancea va saluta apariția la Fălticeni a revistei de literatură populară Șezătoarea, apreciind că revista condusă de Artur Gorovei „se cuvine a avea cu precădere înaintea oricărui om cult, literat și bun român, căci cel mai suveran mijloc de a înțelege un popor este acela de a-i cunoaște și aprofunda tradițiile, știința și creațiunile sale simple, naive, dar adeseori străbătute de un spirit vast și genial, pe care numai mulțimile și popoarele îl pot avea“. Redactorul Revistei noi era la curent cu cele mai de seamă și mai noi teorii de folclor comparat. Prin studiul din Columna lui Traian (1882), intitulat Doina. Originea poeziei poporane la români, Delavrancea se referă la Dimitrie Cantemir, care în Descrierea Moldovei dădea o primă explicație a cuvântului doină, intuind un strâns raport de interdependență dintre om și natură, pe care cântecul popular îl reflectă atât de pregnant. Cel mai important studiu de folclor se intitulează Verbul plastic în creațiile poporane (Șezătoarea, 1929), dezvăluind „spiritul analitic original, acuitatea observației, cunoștințele multilaterale și adânci ale scriitorului“ (Al. Săndulescu), așa cum va dovedi și studiul Din estetica poeziei populare (1913), discurs de recepție cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.

DELAVRANCEA - ORATOR[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Barbu Ștefănescu Delavrancea

Pledoarie împotriva publicistului Constantin Alexandru Ionescu (Caion), adversar al lui I.L. Caragiale, care-l acuzase pe acesta c-ar fi plagiat în Năpasta.
Evidențiază personaltiatea marelui dramaturg.
Apără opera unui mare scriitor.

Discurs de recepție, rostit cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.
Omagiu adus geniului creator al poporului.
Sinteză a cercetărilor sale anterioare despre folclor, cu observații analitice de reală subtilitate și incontestabilă valoare privind unele trăsături ale producțiilor populare.
„Remarcă printre procedeele poetului noația sintetică a aspectelor văzute, nota fosforescentă, așa cum își va constitui el însuși tablourile sale ...“ (T. Vianu)

Discurs prezentat la Ateneul Român, invitat la Societatea „Tinerimea Română“.
Frază plină de armonie, prin cadența ritmului, prin plasticitatea imaginilor.

Discurs ținut în ședința Camerei.
Pagini de vibrantă poezie mesianică.
Stil solemn - confesiv.
Statornic în a-și afirma o conștiință a autenticității sale populare.
„... unul din discursurile sale cele mai răsunătoare“. (T. Vianu)

DELAVRANCEA - ACADEMICIAN[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Mulțumind cu modestie membrilor înaltului for cultural, autorul dramei Apus de soare apreciază activitatea literară a altor colegi de generație:

OPERA LITERARĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Tematică și particularități[modificare | modificare sursă]

Prin temperamentul său liric, Barbu Delavrancea a manifestat la început afinități cu proza romantică eminesciană, pe care, parțial, o și cultivă în Sultănica și Liniște.
După studiile la Paris, când are posibilitatea de a cunoaște mai bine operele marilor scriitor francezi Balzac, Flaubert și mai ales Emile Zola, Delavrancea caută o altă metodă, care să-i evidențieze mai bine mijloacele de observație și investigare a vieții sociale, devenind tot mai convins că naturalismul va suplini ineficiența critică a romantismului. Adoptat cu entuziasm, noul curent va schimba accentul de la tipic la caz, de la normal la patologic și la viața biologică, instinctuală, din Trubadurul, Iancu Moroi și Paraziții.
Indeciziile estetice ale lui Delavrancea încep să se elimine prin a imprima celor mai valoroase nuvele și povestiri ale sale linia dominantă a realismului critic, cu o bună tehnică a portretului (Hagi-Tudose, Paraziții).

Nuvele și povestiri[modificare | modificare sursă]

Barbu Ștefănescu Delavrancea - Sala Dacia - Întrunirea Partidului Conservator, de Nicolae S. Petrescu-Găină

Basme[modificare | modificare sursă]

Alexandru Vlahuță (dreapta) cu familia lui Barbu Ștefănescu Delavrancea (1905)

Proză poetică[modificare | modificare sursă]

Dramaturgie[modificare | modificare sursă]

Trilogia Moldovei:
- Apus de soare (1909)
- Viforul (1910)
- Luceafărul (1910)
A doua conștiință
Irinel (1912)
Hagi-Tudose (1912)

Traduceri ale operelor sale în limbi străine[modificare | modificare sursă]

Traduceri în limba franceză[modificare | modificare sursă]

Hagi-Tudose a fost tradusă inițial cu titlul Hadji Tudose în antologia Nouvelles roumaines [Nuvele românești] în 1962 de Constantin Borănescu, ediție aproape disparută astăzi.
Un volum cu același titlu Hadji Tudose, a apărut în ediție bilingvă, română și franceză în 2016; traducere de Gabrielle Danoux care cuprinde încă două nuvele: Bunica și Neghiniță.

Apus de Soare (1984) - Barbu Stefanescu Delavrancea

Barbu Stefanescu-Delavrancea - Luceafarul (1966)

Viforul (1980) - Barbu Stefanescu Delavrancea

MIRCEA ȘTEFĂNESCU

Mircea Ștefănescu, dramaturg

Biografie

Mircea Ștefănescu (n. 11 aprilie 1898, București - d. 23 octombrie 1982, București) a fost un prozator, traducător, dramaturg și cronicar dramatic român.

A fost fiul generalului Dumitru Ștefănescu și al soției acestuia, Vasikca, născută Scărlătescu.^[2]

După ce a absolvit, în 1917, liceul „Gheorghe Lăzar" din București, a urmat, o vreme, studii juridice, la care a renunțat pentru a se putea dedica teatrului și ziaristicii.

A debutat cu proză în 1920, în revista Cuvântul liber. Prima piesă de teatru i-a fost jucată în 1924 la Brăila. Este vorba de Roba albă, scrisă în colaborare cu cronicarul teatral I. Lăzăroneanu.

A început să colaboreze cu revistele vremii, ca Epoca, Vremea, Îndreptarea, Curentul etc.

Comedia zorilor, care cuprinde patru tablouri din „comedia adolescenței" (1930), a fost primul lui succes important.

Opera:

Comedia zorilor, patru tablouri din „Comedia adolescenței", București, 1930;
Revelația, București, 1932;
Acolo, departe, roman dramatic în două părți, București, 1939;
Casa cu doua fete, dramă în patru acte și epilog, București, 1946;
Vis de secătură, comedie în trei acte, București, 1946;
Secătura mahalalei, piesă în două tablouri, București, 1947;
Ave Maria, dramă în cinci acte, București, 1947;
Micul infern, comedie in trei acte, Bucuresti, 1948;
Jos Tudorache! Sus Tudorache! , comedie într-un act, București, 1952;
Matei Millo (Căruța cu paiațe) , piesă în trei acte, București, 1953;
Zestrea Ilenuței, piesă în două acte. București, 1953;
Patriotica Română, comedie în trei acte și un tablou, București, 1956;
Teatru, cu o prefață de Mihai Gafița, București, 1959;
Joc de noapte, joc de zi. 27 insomnii, București, 1971;
Teatru, cu un cuvânt înainte de Nicolae Carandino, București, 1973;
Caruța cu paiațe, București, 1976;
Teatru, București, 1979;
Un dramaturg își aminteste, I, București, 1980;
Amintirile unui dramaturg. București, 1998.

Micul infern (1987) - Mircea Ștefănescu

ALEXANDER TEROVITS

Sari la navigare Sari la căutare

Date personale
Alexander Ternovits
Născut	11 aprilie 1929 (91 de ani) Lugoj, Timiș, România
Cetățenie	România
Ocupație	actor de teatru[*] actor de film
Modifică date / text

Alexander Josef Ternovits (n. 11 aprilie 1929, Lugoj) este un actor și scriitor român.

BIOGRAFIE

Alexander Ternovits s-a născut la Lugoj, la 11 aprilie 1929, în familia unuia dintre cei mai renumiți arhitecți de biserici din Banat, Iosif Ternovits. Talentul actoricesc l-a moștenit de la mama sa, Maria, pe care doar intervenția hotărâtă a părintelui ei a împiedicat-o să fugă, pe când avea 14 ani, la Viena, pentru a se face actriță.^[1]

A absolvit Gymnasiul German din Lugoj în anul 1943, apoi a obținut diploma de bacalaureat la Liceul Piarist din Timișoara. Pentru că trăsnăile hiperkineticului vlăstar alintat Buju ajunseseră de pomină în urbe, părintele l-a canalizat spre sport. Așa se face că, elev la Liceul Piarist din Timișoara, Ternovits a făcut schi, înot, tenis, rugby și atletism, ajungând, de mai multe ori, campion național în proba de viteză. Cu titlul în buzunar, în plină glorie, el a fost... cumpărat ca sportiv de clubul "Dinamo", de care a fost nevoit să se despartă la ordinul lui Nicolae Ceaușescu, doar pentru că era neamț. A ajuns muncitor la o fabrică de pantofi, "Prima-Banat", apoi a intrat la Facultatea de Agronomie pe locul...106, adică ultimul pe listă. De pe băncile facultății fostul mare sportiv s-a trezit șef al secției viticole din Recaș^[1] când în anul 1954 devine inginer agronom având specialitatea viticultură. Cei trei ani petrecuți “în vie” au fost un chef continuu, rememorează vedeta.^[1]

În 1957 a dat și luat concursul de actor al Teatrului German de Stat din Timișoara: “după concurs, am omenit tot juriul cu vin de Recaș”, râde Buju Ternovits. Regizorul Francisc Munteanu a pus ochii pe actorul timișorean, ca protagonist pentru filmul “Lada cu zestre”. După o escală pe scena gălățeană^[1], din anul 1971 este atestat actor la Teatrul Național din Timișoara, în conformitate cu Decretul 2001/1971, unde a jucat până în 1987, când a decis să rămână în Germania Federală. Acolo a trăit experiența lagărului de imigranți, a debarasat mese într-o berărie din Munchen, a fost șofer și traducător. Dar nu s-a putut despărți nici de actorie, nici de România, așa că după 1989 a început “naveta pe invers”. În anul 2000 a redevenit actor al Teatrului German, iar mai apoi s-a reîntors și pe scena Naționalului.^[1]

Activitatea teatrală

Este angajat în compartimentul artistic la Teatrul Național din Timișoara din anul 1961, fiind actor invitat la Teatrul German de Stat din Timișoara, la Teatrul Maghiar "Csiky Gergely" din Timișoara și la Opera Română din Timișoara, până în anul 1982. Este cunoscut cu numele de scenă Buju Ternowitz prin interpretarea a nenumărate roluri din piese celebre, și în special prin rolul Franzi creat și pus în scenă chiar de el.

Printre rolurile sale de referință se numără partitura din drama schilleriană "Hoții", personajul Zigu, din "Oameni care tac", "Dracul uitat", jucată vreme de trei stagiuni cu casa închisă, Sir Andrew, din "A 12-a noapte" de Shakespeare, rolul lui Goebbels din "Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită", de Brecht, personajul Einstein, din "Geniul și zeița", Frosch, din opereta "Liliacul".

În perioada 1992-2005 este implicat într-un proiect cultural independent, spectacolul "One man show Franzi din Iosefinul Timișorii" în care pe lângă rolul principal, interpretat în limbile germană, maghiară și română, semnează scenariul și regia. Spectacolul itinerant este susținut în localități din Germania, Austria, Ungaria și România.

Din anul 1999 până în anul 2003 este actor la Teatrul German de Stat din Timișoara iar până în anul 2006 actor invitat la Teatrul Național "Mihai Eminescu" din Timișoara. A apărut în peste 250 de emisiuni televizate de varietăți, preponderent pe postul național, la emisiunile secțiunilor din limba română, germană și maghiară. În domeniul cinematografiei a fost distribuit în mai multe producții românești.

Cărți publicate

A publicat "Careul de ași", în anul 1994, "Încântătoarea viață a lui Buju Ternovits, actor și fantezist" în anul 2001, "Campionii" în anul 2003 și are în lucru volumul "50 de ani de râsul lumii". Ne-a câștigat inimile prin aptitudinile sale actoricești și muzicale, demonstrate în cei peste 50 de ani de activitate artistică, în sute de reprezentații pe scene dramatice și lirice din țară și de peste hotare.

Activitate umanitară

În decembrie 1989 a venit cu primele ajutoare umanitare (sânge și plasmă) pentru răniții revoluției. De asemenea s-a implicat în demersurile pentru obținerea în favoarea Timișoarei a unei donații de tramvaie din partea orașului München.

TITLURI DE ONOARE

Alexander Ternovits a fost recomandat de Ioan Holender pentru a deveni cetățean de onoare al municipiului Timișoara.

CARMEN STĂNESCU

Date personale
Carmen Stănescu
Carmen Stănescu
Născută	29 iulie 1925^[1] București, România
Decedată	12 aprilie 2018 (92 de ani) Snagov, Ilfov, România
Căsătorită cu	Damian Crâșmaru
Cetățenie	România
Ocupație	actriță trăgătoare de tir[*]
Activitate
Premii	Ordinul Meritul Cultural Ordinul Național „Serviciul Credincios”
Prezență online
Identificator titlu IMDb
Modifică date / text

Carmen Stănescu (n. 29 iulie 1925, București – d. 11 aprilie 2018, București) a fost o actriță română de film, radio, televiziune, scenă și voce.

BIOGRAFIE

Anii timpurii, educație

Carmen Stănescu s-a născut la 29 iulie 1925, în București. A absolvit Conservatorul Regal de Muzică și Artă Dramatică, promoția 1948, clasa profesor Marioara Voiculescu. În adolescență a practicat mai multe sporturi, între care și tirul, făcând parte timp de cinci ani din echipa națională.

Debut, Teatrul Național

A debutat în 1945 cu rolul Ecaterina Ivanovna în piesa „Frații Karamazov”. Începând de atunci și până astăzi, a interpretat peste 30 de roluri pe scena Teatrului Național precum și a altor teatre din București.

Tot în 1945 începe să joace și pe scena Teatrului Național „I. L. Caragiale” din București. Aici interpretează, de-a lungul anilor, peste 30 de roluri, între care: Ileana Cosânzeana în „Înșir'te mărgărite” de Victor Eftimiu (regia Ion Iliescu, 1945); Gina în „Mitică Popescu” (autor și regie Camil Petrescu, 1945); Agafia Tihonovna în „Căsătoria” de N. V. Gogol (regia Victor Bumbești, 1948); Mița Baston în „D' ale carnavalului” de I. L. Caragiale (regia Sică Alexandrescu, 1951); Dona Angela în „Doamna nevăzută” de Calderon de la Barca (regia Miron Nicolescu, 1955); Ana în „Omul cu mârțoaga” de George Ciprian (regia Alexandru Finți, 1956); Dona Uracca în „Cidul” de Pierre Corneille (regia Mihai Berechet, 1959); Felice în „Bădăranii” de Carlo Goldoni (1959); Zoe în „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale (1962); Toinette în „Bolnavul închipuit” de J.B.P. Moliere (regia Sică Alexandrescu, 1962); Tofana în „Patima roșie” de Mihail Sorbul (regia Cornel Todea, 1965); Dorina în „Tartuffe” de J.B.P. Moliere (regia Ion Finteșteanu, 1967); Nina în „Al patrulea anotimp” de Horia Lovinescu (regia Mihai Berechet, 1969); Prințesa Kosmonopolis în „Dulcea pasăre a tinereții” de Tennessee Williams (regia Mihai Berechet, 1972); Doamna Clandon în „Nu se știe niciodată” de G.B. Shaw (regia Constantin Russu, 1985); Amanda în „Menajeria de sticlă” de T. Williams (regia Mihai Manolescu, 1992); Yvonne de Bray în „Părinții teribili” de Jean Cocteau (regia Andreea Vulpe, 1993); Mătușa Augusta în „Călătorii cu mătușa mea” de Graham Greene (regia Petre Bokor, 1998); Atueva în „Nunta lui Krecinski” de Aleksandr Vasilievici Suhovo Kobilin (regia Felix Alexa, 2000); Alienor de Aquitania în „Leul în iarnă” de James Goldman (regia Petre Bokor, 2001); Ardele în „Egoistul” de Jean Anouilh (regia Radu Beligan, 2004).

La Nottara a mai jucat în piesa Bună seara, domnule Wilde! după Oscar Wilde (regia Alexandru Bocăneț, 1971), iar la Teatrul Municipal în piesa Iubire pentru iubire” de William Congreve (regia Emil Mandric, 1970).

De-a lungul carierei a jucat alături de mari actori, precum Silvia Dumitrescu Timică, Sonia Cluceru, Costache Antoniu, Alexandru Giugaru, Alexandru Finți, George Calboreanu, Emil Botta, Grigore Vasiliu-Birlic și mulți alții.

STUDII

Conservatorul Regal de Muzică și Artă Dramatică, promoția 1944-1948, la clasa profesoarei Marioara Voiculescu.

ROLURI ÎN TEATRU

Teatrul Național

Ardele - „Egoistul” de Jean Anouilh, regia Radu Beligan, 2004
Alienor de Aquitania - „Leul în iarnă” de James Goldman, regia Petre Bokor, 2001
Atueva - „Nunta lui Krecinski” de Aleksandr Vasilievici Suhovo Kobilin, regia Felix Alexa, 2000
Mătușa Augusta - „Călătorii cu mătușa mea” de Graham Greene, regia Petre Bokor, 1998
Sonia Ivanovna - „Locomotiva” de Andrè Roussin, regia Mihai Manolescu, 1994
Yvonne de Bray - „Părinții teribili” de Jean Cocteau, regia Andreea Vulpe, 1993
Amanda - „Menajeria de sticlă” de Tennessee Williams, regia Mihai Manolescu, 1992
Louise Rafi - „Marea” de Edward Bond, regia Horea Popescu, 1987
Doamna Clara - „Vlaicu Vodă” de Alexandru Davila, regia Mihai Berechet, 1982
Doamna Clandon - „Nu se știe niciodată” de George Bernard Shaw, regia Constantin Russu, 1985
Iocasta - „Mecanismul infernal” de Jean Cocteau, regia Mihai Berechet, 1979
Ea - „Comedie de modă veche” de Aleksei Nicolaevici Arbuzov, regia Mihai Berechet, 1975
Prințesa Kosmonopolis - „Dulcea pasăre a tinereții” de Tennessee Williams, regia Mihai Berechet, 1972
Nina - „Al patrulea anotimp” de Horia Lovinescu, regia Mihai Berechet, 1969
Dorina - „Tartuffe” de J.B.P. Molière, regia Ion Finteșteanu, 1967
Doamna Maria, Reveca - „Apus de soare” de Barbu Ștefanescu Delavrancea, regia Sică Alexandrescu, 1967
Tofana - „Patima roșie” de Mihail Sorbul, regia Cornel Todea, 1965
Epifania Ognisanti - „O femeie cu bani” de George Bernard Shaw, regia Mihai Berechet, 1964
Doamna Pape - „Nevestele vesele din Windsor” de William Shakespeare, regia Lucian Giurchescu, 1963
Toinette - „Bolnavul închipuit” de J.B.P. Molière, regia Sică Alexandrescu, 1962
Zoe - „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale, 1962
Catinca Rosetti - „Cuza Vodă” de Mircea Ștefănescu, regia Sică Alexandrescu, 1959
Felice - „Bădăranii” de Carlo Goldoni, 1959
Dona Uracca - „Cidul” de Pierre Corneille, regia Mihai Berechet, 1959
Diane Messerchmann - „Invitație la castel” de Jean Anouilh, regia Sică Alexandrescu, 1958
Ana - „Omul cu mârțoaga” de George Ciprian, regia Alexandru Finți, 1956
Dona Angela - „Doamna nevăzută” de Calderon de la Barca, regia Miron Nicolescu, 1955
Mița Baston - „D-ale carnavalului” de I.L. Caragiale, regia Sică Alexandrescu, 1951
Kaiva Atvasar - „Argilă și porțelan” de Arkadi Grigulis, regia Ion Aurel Maican, 1949
Agafia Tihonovna - „Căsătoria” de Nikolai Vasilievici Gogol, regia Victor Bumbești, 1948
Gina - „Mitică Popescu", autor și regie Camil Petrescu, 1945
Ileana Cosânzeana - „Înșir`te mărgărite” de Victor Eftimiu, regia Ion Iliescu, 1945

Teatrul Municipal

„Iubire pentru iubire” de William Congreve, regia Emil Mandric, 1970

Teatrul Constantin Nottara

Lady Bracknell - „Bună seara, domnule Wilde!” după Oscar Wilde, regia Alexandru Bocăneț, 1971
Ecaterina Ivanovna - „Frații Karamazov” după Fiodor Mihailovici Dostoievski, examen condus de profesoara Marioara Voiculescu, 1945 - DEBUT

Teatrul radiofonic

Doamna nevăzută - Pedro Calderón de la Barca
Dulcea pasăre a tinereții - Tennessee Williams
Ce înseamnă să fii onest - Oscar Wilde
Școala bărbaților - Molière
Hernani - Victor Hugo
Cocoșatul de la Notre-Dame - Victor Hugo
Candide - Voltaire
Mielul turbat - Aurel Baranga
O femeie cu bani - George Bernard Shaw^[2]
D'ale carnavalului - Ion Luca Caragiale

FILMOGRAFIE

Doi vecini (1959) - soția locotenentului
Telegrame (1960) - Atenaisa Perjoiu
Bădăranii (1960) - Felice, soția lui jupân Canciano
Frații Jderi (1974) - jupâneasa Tudosia
Premiera (1976) - actrița Alexandra Dan, directorul artistic al Teatrului Contemporan
Povestea dragostei (1977)
Războiul de Independență, serial TV, regia Doru Năstase, Sergiu Nicolaescu, Gheorghe Vitanidis, 1977
Mușchetarul român, regia Gheorghe Vitanidis, 1975
Tinerețe fără bătrânețe, regia Elisabeta Bostan, 1969
Runda 6, regia Vladimir Popescu Doreanu, 1965

VOLUME TIPĂRITE

„Destăinuiri", Editura Universal Dalsi, 2003 ^[3]

PREMII, RECUNOAȘTERE

Prin Decretul nr. 3 din 13 ianuarie 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, actriței Carmen Stănescu i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice”.^[4]

Maestră a sportului în 1952
Societar de onoare al Teatrului Național „I.L.Caragiale” din anul 2001.
În anul 2004 a primit Premiul de excelență în teatru, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de teatru, oferit în cadrul festivității „Femeile de succes ale anului 2004".

Pe 18 mai 2013, Majestatea Sa Regele Mihai I a conferit d-nei Carmen Stănescu Decorația Regală „Nihil Sine Deo”.^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]

Decorații

Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”^[10]
Ordinul național „Serviciul Credincios” în grad de Ofițer (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”^[11]

RELIGIE ORTODOXĂ

+) Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (1787 - 1868), episcopul Râmnicului

Sf. Sfințit Mc. Antipa, Episcopul Pergamului

+) Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (1787 - 1868), episcopul Râmnicului

Sfântul Calinic de la Cernica (n. 7 octombrie 1787 – d. 11 aprilie 1868) a fost un călugăr, ctitor de biserici, teolog, stareț al Mânăstirii Cernica și episcop al Râmnicului.

Sfântul Calinic s-a născut la Bucureşti, în ziua de 7 octombrie 1787, din părinţi români, temători de Dumnezeu, şi a primit la Sfântul Botez numele de Constantin. Când avea vârsta de 20 de ani (1807), tânărul Constantin, din îndemn lăuntric, şi-a îndreptat paşii către mănăstirea Cernica, unde a fost primit cu dragoste părintească de către stareţul Timotei, care era ucenic al Sfântului Cuvios Gheorghe de la Cernica, şi care l-a învăţat Rugăciunea lui Iisus şi ascultarea.

După un an de osteneli şi de ascultare duhovnicească, a fost tuns în călugărie, schimbându-i-se numele în Calinic (1808). Apoi, peste o lună, s-a învrednicit să fie hirotonit ierodiacon.

Sfântul Calinic a vieţuit în mănăstirea Cernica 43 de ani, nevoindu-se zi şi noapte, în post şi în rugăciune, în muncă şi smerenie, în răbdare şi în dragoste. Drept aceea, după cinci ani de slujire în treapta diaconiei, a primit şi sfinţitorul har al preoţiei (1813), iar după alţi cinci ani, a fost ales de sobor, în anul 1818, stareţ al chinoviei de la Cernica, pe care a cârmuit-o, cu multă iscusinţă, timp de 32 de ani (1818-1850), săvârşind multe fapte vrednice de laudă.

A ctitorit biserica Sf. Gheorghe, stăreţia şi bolniţa din Mănăstirea Cernica, biserica Sf. Treime şi biserica cimitirului din Mănăstirea Pasărea, biserica Adormirea Maicii Domnului din Câmpina unde a înfiinţat o şcoală, precum şi câteva biserici în parohii de sat.

În anul 1850, Preacuviosul Calinic a fost ales (14 septembrie) şi sfinţit episcop al Râmnicului Vâlcii (26 octombrie), unde a săvârşit fapte mari şi a împlinit multe din lipsurile acestei eparhii. Cu nespusă râvnă şi osteneală, a zidit din temelie biserica Episcopiei, împodobind-o cu pictură şi odoare scumpe şi a dat viaţă nouă tiparniţei bisericeşti, scoţând la lumină multe cărţi de slujbă şi de zidire sufletească.

Dorul de viaţă pustnicească l-a îndemnat să zidească o biserică la Schitul Frăsinei, cu toate chiliile dimprejur, pentru adăpostirea părinţilor dornici să ducă o viaţă sihăstrească, după pravila călugărilor din Muntele Athos, statornicită aici de acest fericit ctitor.

Sfântul Calinic a păstorit în scaunul de la Râmnic vreme de peste 16 ani (1850-1866), după care, simţindu-se slăbit de bătrâneţe şi fiind bolnav, a venit iarăşi la mănăstirea Cernica, unde a mai trăit aproape un an, mutându-se la Domnul, în ziua de 11 aprilie 1868, în Sâmbăta cea Mare. A fost îngropat, după dorinţa sa, în tinda bisericii Sfântul Gheorghe, pe care a ctitorit-o.

Cât timp a vieţuit pe pământ, Sfântul Calinic a dus o viaţă duhovnicească plăcută lui Dumnezeu. Călugăr fiind, s-a supus, întru toate, rânduielilor vieţii monahale, trăind în sărăcie şi în aspră înfrânare. Cei ce l-au cunoscut spun că avea trup firav şi era senin la faţă. Umbla mereu cu capul plecat, vorbind domol şi liniştit, iar la fire era nespus de bun, milostiv şi darnic cu toţi.

Acest fel de viaţă a făcut din el un vas ales al Domnului, fiind împodobit şi cu darul facerii de minuni, precum se arată în Viaţa sa, tămăduind bolnavi, cunoscând gândurile ascunse ale oamenilor, sfârşitul lor şi chiar pe al său.

A fost mângâiere pentru săraci şi văduve, iar tot ce a agonisit a împărţit, cu milostivire, în faceri de bine. Şi astăzi, mult ajutor şi mare folos sufletesc dobândesc cei ce cu credinţă aleargă la acest vas ales al Domnului, cinstind moaştele sale care se află aşezate în biserica Sf. Gheorghe a Mănăstirii Cernica.

Tropar Glasul 1
De Dumnezeu purtătorule, părintele nostru Calinic, povăţuitorule al călugărilor, podoaba cuvioşilor şi lauda arhiereilor, ajutătorule al celor din nevoi şi făcătorule de minuni! Cu nevoinţele tale chip de sfinţenie te-ai arătat, iar acum cu îngerii în ceruri te veseleşti; cu care roagă pe Milostivul Dumnezeu să ne dăruiască nouă pace şi mare milă.

Textele biblice rostite la slujbele din Sfânta și Marea Marți se referă la întunericul care este în cei ce nu-l au pe Dumnezeu în suflet. Pericopa evanghelică centrală a zilei este Pilda celor zece fecioare.

Sf. Sfințit Mc. Antipa, Episcopul Pergamului

- Viața Sfântului Sfințit Mucenic Antipa, Episcopul Pergamului
  Viața Sfântului Sfințit Mucenic Antipa, Episcopul Pergamului

Sfântul Antipa, isprăvindu-și rugăciunea, și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, adormind cu somn dulce și s-a suit la cer, fiind împodobit cu slăvită cunună mucenicească.

În zilele Apostolilor și pe vremea împărăției lui Domițian, s-a pornit mare prigoană asupra creștinilor, încât prin toată lumea se trimitea la domni și la stăpânitori scrisori de la împăratul, ca să se supună creștinii poruncilor împărătești și să primească credința cea rea a nebuniei idolilor și să cinstească capiștile idolești cu toată rânduiala. Atunci s-a arătat mulțime de credincioși și de mucenici, care fără de frică mărturiseau Cuvântul lui Dumnezeu, pretutindeni nevoindu-se pentru Hristos Mântuitorul.

Atunci și marele stâlp al credinței, temelia adevărului creștinătății și propovăduitorul Dumnezeirii Celei mai înainte de veci, a Unuia Născut Fiul lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Evanghelistul, preaalesul Apostol, a fost surghiunit în insula Patmos, unde i s-a arătat Domnul în descoperire, între cele șapte sfeșnice, poruncindu-i să scrie către cei șapte îngeri, adică episcopi ai celor șapte biserici ale Asiei, care întăresc adunările mucenicilor.

Acolo, prin gura Domnului, s-a pomenit acest arhiereu Antipa, astfel: „Antipa mărturisitorul Meu cel credincios a fost ucis între voi, între care petrece satana”. Căci Sfântul Antipa a fost episcop al bisericii Pergamului. Și dintr-acele cuvinte care s-au scris pentru dânsul în descoperirea lui Ioan, este arătat în ce fel a fost Antipa, credinciosul mărturisitor al lui Hristos și în ce fel au fost locuitorii Pergamului, având sataniceasca petrecere între ei. Iar în mijlocul lor, Sfântul Antipa, era ca o lumină în întuneric, ca un trandafir în mijlocul spinilor, ca niște aur în mijlocul noroiului, sau mai bine să zicem în mijlocul cuptorului de foc, după cum este scris, ca aurul cel lămurit în ulcea. Acolo nici legea firii nu se păzea, nici nu era judecata lucrurilor, ci fiecare lucra pentru sine; și pe cât cineva putea, pe atât năpăstuia pe alții. Fiecăruia i se părea că este viteaz, bun și drept, dacă biruia pe cineva din creștini, sau îl pierdea de pe pământul celor vii. Acolo, fiind creștineasca adunare, erau creștinii în mare chinuire și tulburare din pricina acelor necredincioși.

Atunci fericitul Antipa, bărbatul cel ales, cel neclintit în credință și statornic în viața îmbunătățită, deloc nu se tulbura, ci ca și cum ar fi fost schimbat într-o fire îngerească din cea omenească, stătea împotriva potrivnicilor, netemându-se de nimic. Chiar ieșea adeseori în popor, neavând nici o grijă de îngrozirea muncitorilor; apoi strălucea ca o rază prin mijlocul lor și cu lumina credinței celei curate și drepte izgonea întunericul rătăcirii și al închinării idolilor. Pentru aceasta, diavolii cei crezuți de elini, a fi zei, toți au fugit de acolo și nici unul dintre aceia nu îndrăznea să mai rămână în acea cetate a Pergamului, în care viețuia Sfântul Antipa. Deci, diavolii se arătau în vis slujitorilor lor, zicându-le: „Nici din jertfele voastre nu gustăm, nici mirosim aburii și fumul jertfelor, de vreme ce suntem izgoniți de Antipa, mai marele creștinilor”.

Atunci, mulțimea elinilor mâniindu-se, s-au pornit asupra lui Antipa și, prinzându-l, îl trăgeau la locul unde se obișnuia a se aduce necuratele lor jertfe. Și a zis ighemonul către dânsul: „Au tu ești Antipa, care nu asculți poruncile împărătești și pe alții îi înveți să nu asculte? Jertfele cele făcute de noi zeilor atât le tulburi, încât pe nici unul din zei nu-l lași să se sature de grăsime? De aceea, toți zeii, lăsând cetatea, s-au dus și ne este frică, să nu năvălească vreo mare primejdie asupra cetății, de vreme ce ei nu voiesc s-o mai păzească. Destul îți este până astăzi îndeletnicirea în creștineasca vrăjitorie. Pocăiește-te de acum și la legile noastre supune-te; ca zeii care stăpânesc această preafrumoasă cetate, să aibă grijă de noi și să nu înceteze a ne păzi. Iar de nu vei face aceasta și de nu vei voi să te lepezi de credința ta, și cinstirea zeilor noștri de o vei defăima, apoi după legea romanilor, te vei munci cu vrednice pedepsiri”.

Sfântul Antipa a răspuns: „Aceasta s-o știi, o, ighemoane, că sunt creștin, iar împărăteștii porunci, celei nebune și păgânești, niciodată nu voiesc să mă supun. Dar, de vreme ce împotriva cuvintelor tale se cuvine a da răspuns cuviincios, îți răspund astfel: Dacă zeii voștri, cărora vă închinați, sunt izgoniți de un om muritor, și dacă aceia pe care îi socotiți că vă sunt apărători și pentru voi izbânditori, caută de la voi ajutor, de aici puteți cu ușurință să vă cunoașteți rătăcirea. Căci dacă, celor ce li se face vreun rău, nu pot să se răzbune, și singuri mărturisesc că de un om sunt biruiți, apoi cum vor putea, pe tot neamul omenesc sau vreo cetate, s-o izbăvească? Aceasta socotind și cunoscând, sunteți datori măcar acum să vă depărtați din pierzătoarea voastră rătăcire și să credeți în Hristos, Care S-a pogorât din cer ca să mântuiască neamul omenesc. Acela cu adevărat la sfârșitul veacurilor va veni să judece pe toți și să răsplătească fiecăruia după lucrurile lui, ori cu cinste, ori cu osândă”.

Astfel răspunzând Sfântul Antipa cu bunăânțelegere, ighemonul a început a zice așa: „Voi vă supuneți legilor celor noi și rânduielilor celor aflate de voi, defăimând buna cinstire cea veche, pe care din început am primit-o de la strămoșii noștri și ca o moștenire de la dânșii a ajuns până la noi, adică cinstirea de zei. Deci, urmând obiceiurilor strămoșilor noștri, nu este bine a ne îndepărta de dânșii; căci cele vechi sunt mai bune decât cele noi, sunt mai adevărate și mai vrednice decât acelea și care cu vechimea vremii sunt întărite. De aceea ești dator și tu a-ți schimba credința, ca să nu urmezi acelui Om, care S-a arătat nu cu multă vreme mai înainte de tine și care a tulburat viața omenească prin farmece și a fost răstignit pe vremea lui Pilat. Deci, supune-te poruncilor împărătești, ca împreună cu noi să petreci fără primejdie, pentru că la tot lucrul ne vei avea ajutători, ca pe niște fii iubiți ai tăi. Căci bătrânețile tale sunt vrednice de toată cinstea și meriți să te iubim ca pe un tată”.

La acestea, Sfântul Antipa a răspuns: „Chiar de vei astupa urechile mele cu dovezi fără de număr, eu nu voi fi atât de nebun și fără minte, după ce am ajuns la bătrânețile cele mai de pe urmă și de moarte m-am apropiat, să-mi schimb credința pentru această ticăloasă și necinstită viață și să mă depărtez de mărturisirea credinței celei adevărate. Deci, nu-mi amăgi mintea, care întotdeauna se îndeletnicește cu citirea dumnezeieștilor cărți; căci din început n-a fost nici un zeu de-ai voștri, ci mai pe urmă s-au arătat și nici un bine n-au făcut, nici un folos de la ei nu ne-a venit. Ci singuri, fiind oameni necurați, s-au făcut pricinuitori de viață rea altor oameni iubitori de desfătări. Pentru ce nu urmați celor ce au voit să se suie la cer, care nu se rușinau a se amesteca cu ale lor surori? Pentru aceea a și venit potopul, care a pierdut neamul lor, de vreme ce pe căile cele drepte și credincioase n-au voit să umble. Iar dacă și voi veți voi să urmați fărădelegilor pentru vechimea lor, apoi nu cu apă, ci cu focul cel veșnic veți fi pedepsiți și de viermii cei neadormiți veți fi mâncați, de nu vă veți pocăi”.

Acestea și multe altele grăind bărbatul cel sfânt, l-au răpit oamenii cei păgâni și l-au dus la capiștea Artemidei, unde era un bou de aramă, pe care arzându-l, l-au aruncat pe mucenic peste el. Dar el însemnându-se cu semnul Crucii, se ruga din mijlocul focului către Dumnezeu, strigând: „Dumnezeule, Cel ce ne-ai arătat Taina cea din veac ascunsă, pe Domnul nostru Iisus Hristos, prin care și sfaturile Tale cele neștiute ni le-ai descoperit, îți mulțumesc de toate bunătățile Tale, că ne mântuiești pe noi cei ce nădăjduim spre Tine și m-ai învrednicit în ceasul acesta, să fiu vrednic să mă scriu în numărul sfinților mucenici, care au pătimit pentru numele Tău cel Sfânt. Primește duhul meu când va ieși din viața aceasta și-mi dă parte ca să aflu doar la Tine parte și la Unul Născut Fiul Tău și nu numai pe mine, dar și pe cei ce vor fi după mine, să-i faci părtași milei Tale, ca de toți să se slăvească numele Tău cel Sfânt, în veci. Amin”.

Acestea și alte asemenea zicând Sfântul Antipa, s-a rugat multă vreme, chinuindu-se pe boul cel roșit de foc. După aceea s-a rugat pentru cei care îi vor face pomenire să fie feriți de patimi și de alte boli, de nesuferita durere a dinților, cum și pentru lăsarea păcatelor, ca să dobândească milă la judecata care va să fie pentru toată lumea. Isprăvindu-și rugăciunea și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, adormind cu somn dulce și s-a suit la cer, fiind împodobit cu slăvită cunună mucenicească. Apoi niște bărbați binecredincioși, luând sfintele lui moaște, le-au pus cu cinste în aceeași cetate a Pergamului. Și a izvorât dintr-însele mir, care tămăduia toate bolile omenești, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.

joi, 11 aprilie 2024

NAȘTERI

Poeme

Proză

Dramaturgie

Nuvele și povestir

Basme

Proză poetică

Dramaturgie

Traduceri ale operelor sale în limbi străine

Traduceri în limba franceză

Cărți de literatură științifico-fantastică

Cărți pentru copii și tineret

Fascicule

Volume

Antume

Postume

MUZEE ȘI COLECȚII PUBLICE

TRADUCERI

Filme

Cărți

FILME

DECESE

Opere în spațiul public

ROLURI ÎN TEATRU

Teatrul Național

Teatrul Municipal

Teatrul Constantin Nottara

Teatrul radiofonic

ROLURI ÎN FILM

BIOGRAFIE

ACTIVITATEA LITERARĂ

Volume

Antume

Postume

CITATE

Mâncau la o masă lungă şi bogată

Dormi, dragostea mea

Prefaţă

Poeme

Proză

Dramaturgie

Versuri

Proză

Acuarelă - Ion Minulescu

Celei din urmă - Ion Minulescu

Drum crucial - Ion Minulescu

Elegie domestică - Ion Minulescu

Fapt divers - Ion Minulescu

Moartea amanţilor - Ion Minulescu

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

DECESUL[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Versuri[modificare | modificare sursă]

Proză[modificare | modificare sursă]

PREZENȚE ÎN ANTOLOGII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

VIAȚA TIMPURIE

DEBUTUL LITERAR

ACTIVITATEA PUBLICISTICĂ

DELAVRANCEA - ORATOR

DELAVRANCEA - ACADEMICIAN

OPERA LITERARĂ

Tematică și particularități

Nuvele și povestiri

Basme

Proză poetică

Dramaturgie

Traduceri ale operelor sale în limbi străine

Traduceri în limba franceză

COPILĂRIA

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL ȘI AUSCHWITZ-UL

MOARTEA

TRADUCERI ÎN LIMBA ROMÂNĂ

VIAȚA

Primii ani

Al Doilea Război Mondial și bombardarea Dresdei

Cariera postbelică

Leagănul pisicii și recunoaștere pe plan mondial(1963-2007)

BIBLIOGRAFIE

Romane