MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
VINERI 22 FEBRUARIE 2019

Bună dimineața!


RELIGIE ORTODOXĂ 22 Februarie

Aflarea moaștelor Sf Mc din Constantinopol; Harți

Evghenia este un loc în marginea de răsărit a oraşului Constantinopol, aproape de turnul şi porţile ce se numesc ale lui Evghenie. Aici s-au aflat moaştele multor sfinţi pătimitori din vremea prigoanelor, iar lumea uitase locul unde fuseseră îngropaţi, deoarece mucenicii erau îngropaţi noaptea de frica necredincioşilor. Cum în locul acela au început să se tămăduiască bolnavii arhiepiscopul Toma al Constantinopolului (sec. al V-lea) s-a dus acolo împreună cu un sobor de preoţi, s-au rugat şi au săpat şi în acest mod au aflat moaştele multor sfinţi mucenici printre care şi ale sfinţilor Andronic şi Iuniei, prietenii Sfântului Apostol Pavel, pomeniţi de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani. Andronic a fost unul dintre cei 70 de apostoli. Moaştele sfinţilor mucenici au fost îngropate din nou cu toată cuviinţa. Împăratul Andronic Comnenul (1182-1185) a zidit deasupra lor o Biserică frumoasă, îndemnat fiind şi de dragostea către Sfântul Apostol Andronic, al cărui nume îl purta.

In timpul imparatilor romani pagani, au fost multe persecutii impotriva celor ce credeau in Hristos. Multi crestini nu au fost ingropati, fiind lasati prada fiarelor si pasarilor. Alti martiri erau luati in taina de credinciosii ramasi in viata si inmormantati cu cinste in locuri ascunse, prin case sau prin gradini. In acest fel si in partile Evgheniei, mai multe moaste de mucenici, au stat acolo vreme indelungata, nestiute de nimeni, pana in timpul arhiepiscopului Toma al Constantinopolului (sec. V)

Intre aceste moaste se gaseau si cele ale lui Andronic si ale Iuniei, pomeniti de Sfantul Apostol Pavel: „Imbratisati pe Andronic si pe Iunia, cei de un neam cu mine si impreuna inchisi cu mine, care sunt vestiti intre apostoli si care inaintea mea au fost in Hristos (Romani 16,7). Aceste sfinte moaste s-au descoperit prin aratarea dumnezeiasca ce s-a facut unui cleric pe nume Nicolae Caligraful. Numele celorlalti mucenici ai lui Hristos carora le apartineau acele sfinte moaste sunt cunoscute numai de Dumnezeu. Imparatul bizantin Andronic al II-lea a cladit o biserica peste moastele Sfantului Apostol Andronic.

În vremile păgânilor împăraţi ai Romei fiind multe prigoniri asupra creştinilor şi nenumăraţi mărturisitori ai numelui lui Iisus Hristos făcându-se mucenici cu diferite morţi, iar trupurile lor cele sfinte lăsându-le neîngropate, spre mâncarea fiarelor şi a păsărilor, se luau în taină de către credincioşi şi se îngropau cu cinste în locuri ascunse, prin case sau prin grădini. În acest fel şi în locaşurile Evgheniei au fost îngropate mulţime de moaşte ale sfinţilor mucenici care au pătimit pentru Hristos şi au rămas neştiute mulţi ani. Încetând păgânătatea elinească şi tiranii cu sunet pierind, iar împăraţii creştini luând cârmuirea, s-a luminat toată lumea cu lumina dreptei credinţe şi Biserica lui Hristos era în linişte adâncă. Atunci şi sfintele moaşte ale mucenicilor din Evghenia au fost scoase din pământ ca nişte făclii de sub obroc, prin dumnezeiasca descoperire, adică cu minune.

    În acel loc unde au fost îngropate a început a se da bolnavilor diferite tămăduiri, aşa voind Dumnezeu, ca să fie robii lui arătaţi şi cinstiţi. Atunci a mers acolo arhiereul, cu clerul bisericesc şi, săpând în acel loc, au aflat multe moaşte ale sfinţilor mucenici, ale căror nume le ştie numai Dumnezeu, Cel ce i-a scris pe ei în cartea vieţii, sus în cer. Aceste sfinte moaşte erau întregi şi nestricate, încât s-a împlinit cu dânşii Sfânta Scriptură: "Păzi-vă Domnul toate oasele lor şi niciunul dintr-însele nu se va zdrobi". Încă şi bună mireasmă ieşea din ele, şi făceau minuni, toate neputinţele tămăduind şi duhurile cele rele şi viclene din oameni gonind. Apoi s-au dus cu slavă în biserică, cu sobor mare de popor credincios, cu psalmi şi cu cântări. După acestea s-a descoperit unui cleric, cu numele Nicolae, care era bărbat îmbunătăţit, că între multele moaştele muceniceşti ce s-au aflat în Evghenia, sunt şi moaştele Sfântului Andronic, unul din cei 70 de apostoli, şi ale Iuniei, ajutătoarea lui, pe care îi pomeneşte Sfântul Apostol Pavel în epistola către romani, zicând: "Închinaţi-vă lui Andronic şi Iuniei, rudeniile mele, şi împreună robiţilor mei, care sunt vestiţi între apostoli".

ISTORIE PE ZILE 22 Februarie

Evenimente

·         1295 î.Hr.: Are loc încoronarea faraonului Ramses al II-lea. Ramses al II-lea (cunoscut ca Ramses cel Mare; Ozymandias, în greacă) a fost al treilea faraon al celei de-a XIX-a Dinastii a Egiptului, Noul Regat. Este considerat cel mai cunoscut și cel mai mare faraon al Egiptului antic. Succesorii săi și poporul egiptean l-au supranumit „Marele predecesor” și-l numesc, și astăzi, cu afecțiune „Sese”. Data încoronării lui Ramses al II-lea, III Shemu ziua 27 (31 mai 1279 î.Hr.), a fost declarată sărbătoare în timpul Dinastiei XX. Se presupune că a urcat pe tron în jurul vârstei de 24 – 25 de ani și a condus Egiptul din 1279 î.Hr până în 1213 î.Hr.., domnia sa durând 66 de ani și 2 luni, conform scrierilor lui Manetho. Conform anumitor legende ar fi trăit 99 de ani, dar de fapt a trăit până la vârsta de 90 – 91 de ani. Oricum în timpul domniei sale a celebrat 14 festivaluri Sed, mai mult decât oricare alt faraon egiptean. Fiind Prinț Regent a condus expediții în sud în Nubia, comemorate în inscripțiile de la Beit el-Wali și Gerf Hussein. În timpul domniei sale a condus câteva campanii militare în nord, în estul Mării Mediteraneene, pe actual amplasament al Israelului, Libanului și Siriei. În prima parte a domniei sale s-a axat pe construcția de orașe, temple și monumente și a stabilit capitala în noul oraș Pi-Ramses în Delta Nilului, pe ruinele orașului Avaris, fostă capitală a hiksoșilor. În acest oraș se afla principalul templu a lui Seth. A fost înmormântat în Valea Regilor în mormântul KV 7., apoi mumia sa a fost mutată într-un loc secret la Deir el-Bahari, fiind descoperită în 1881, iar acum mumia sa se află la Muzeul din Cairo.

·         705 – Împărăteasa Wu Zetian renunță la tron. Restaurarea dinastiei Tang. In istoria Chinei a fost singura femeie care a urcat pe tronul acestei tari,  Wu Zetian fiind  unul dintre cei mai remarcabili lideri  pe care i-a avut  vreodată. Multi istorici o compară cu faraonul Hatshepsut, cu regina Elisabeta I si cu țarul Ecaterina a II-a. Si-a trimis generalii sa cucereasca Coreea, a redus taxele si a crescut producția din agricultură, a sprijinit  raspandirea Budismului în China si a facut aceasta religie oficiala, înlocuind Taoismul. A ramas pe tron  aproximativ 15 de ani, până când, la vârsta de 80 de ani, fiind grav bolnava, a fost destituita. A murit mai târziu, în același an, iar la 3 martie dinastia Tang a fost restaurată.  Desi, domnia sa a fost extrem de sangeroasa, Wu Zetian  ramane in istorie ca o fascinanta personalitate si ca unicul imparat de sex feminin al Chinei.

·         1269: Într-un act de donaţie al regelui maghiar Ştefan al V-lea, este atestată documentar  pentru prima dată Cetatea Devei. Chiar dacă există numeroase urme de locuire pe Dealul Cetăţii încă din neolitic şi epoca bronzului, dacii au fost cei care au lăsat cele mai multe vestigii arheologice în acest  loc, mai ales după ce au construit aici numeroase  fortificaţii de apărare şi un important punct de observaţie de unde puteau cuprinde o bună parte din Valea Mureşului,Valea Streiului, dar și o zonă întinsă din Ținutul Pădurenilor. De altfel, însăși numele localității Deva se presupune că provine de la denumirea dacică Decidava, din care a derivat cuvântul „dava”, apoi Deva, cuvânt care este de asemenea de origine dacă și care înseamnă cetate, el găsindu-se în denumirea mai multor localități din Dacia precum: Argedava, Sucidava, Piroboridava, Pelendava și altele. După cucerirea Daciei de către romani, aceștia au intuit potenţialul  acestui loc şi au întărit fortificaţiile din vârful Dealului Cetăţii, ținând cont că un important  drum comercial care făcea legătura cu restul imperiului, drum ce era numit „Drumul Sării”, trecea chiar pe la poalele Dealului Cetății de astăzi. După retragerea romanilor din Dacia și după valurile de migratori care au distrus totul în calea lor, despre soarta Cetății Devei nu s-a mai ştiut nimic, până în anul 1444 când  Iancu de Hunedoara primeşte în stăpânire Cetatea Devei de la Coroana Maghiară,cu un număr mare de sate şi mine de aur. Tot în timpul  lui Iancu de Hunedoara este menţionat pentru prima dată şi târgul Devei, aşezare aflată la baza Dealului Cetății. De aici înainte, Cetatea și Târgul  Devei încep să ocupe un loc important în istoria Transilvaniei, iar numeroși voievozi şi principi ardeleni au locuit efectiv aici sau au fost oaspeţi ai cetăţii până în anul 1557, când cetatea va fost cucerită de către turci și va suferi unele stricăciuni. În a doua jumătatea a secolului al XVII-lea, principele Gabriel Bethlen construieşte în cetate un bastion care servea drept închisoare , iar la baza sa ridică în stil renascentist un palat de locuit și anume Palatul Magna Curia. În anul 1773, Iosif, viitorul împărat al Imperiului Habsburgic, în timpul călătoriei sale prin Transilvania, va vizita Cetatea Devei și va fi impresionat de aceasta, iar zece ani mai târziu, va reveni în același loc, de data aceasta în calitate de suveran. În anul 1784, avea să izbucnească Răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, iar Cetatea Devei  va deveni loc de refugiu şi apărare pentru nobilii fugiţi de pe domeniile lor de teama țăranilor răsculați. Cu această ocazie pe Dealul Cetății s-au dat lupte crâncene între garnizoana imperială şi cetele de răsculați, cetatea având si ea de suferit. În anul 1817, împăratul Francisc I şi soţia sa, aflaţi în vizită în Transilvania, fiind impresionaţi de frumuseţea locului, au poruncit refacerea Cetăţii Devei, iar lucrările, făcute cu mari cheltuieli şi cu multă muncă din partea localnicilor au durat nu mai puțin de 12 ani. În timpul Revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania, cetatea se va afla sub ocupația soldaţilor austrieci aflaţi sub conducerea comandantului Kudlich, iar la data de 13 august 1849, magazia cu praf de puşcă a fortăreţei explodează, cetatea fiind în mare parte distrusă, aproape toată latura de est ajungând să fie dărâmată.

·         1281 – Martin IV (n. cca 1210/1220 – 28 martie 1285), născut Simon de Brion, devine Papa. S-a născut la castelul de Meinpincien, Ile-de-France, Franța, a studiat  la Universitatea din Paris, și se pare ca  a urmat si cursuri de drept la Padova și Bologna, in Italia. Pontificatul său a durat patru ani și o lună. Judecat cu asprime de contemporanii săi și de unii  istoricii moderni, pontificatul sau a fost total aservit intereselor lui Charles de Anjou și ambițiilor  franceze.

·         1288: Nicolae IV devine papă. Nicolae IV. (* 30 septembrie 1227 în Ascoli Piceno; † 4 aprilie 1292 în Roma), papă din 1288 până la moartea sa.

·         1371 – Robert al II-lea Stuart devine rege al Scotiei. Robert al II-lea (1316 – 19 aprilie 1390), a fost  primul rege din dinastia Stuart. si a domnit intre 22 februarie 1371 – 19 aprilie  1390.

·         1495 –  Charles al VIII- lea  al Frantei ocupa  fara lupta orasul Neapole si se incoroneaza rege al Neapolelui.

·         1632 – Galileo Galilei publică lucrarea sa “Dialog despre cele două mari sisteme ale lumii”, în care a comparat sistemul sistemul conceput de Copernic cu cel ptolemeic traditional. A fost tradusă în latină cu titlul Systema cosmicum în 1635 de Matthias Bernegger. Cartea a fost dedicată patronului lui Galileo, Ferdinando II de’ Medici, Mare Duce de Toscana, și a avut mult succes.În sistemul copernican, Pământul și celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui, pe când în cel ptolemaic toate corpurile cerești se rotesc în jurul Pământului. Dialogul a fost publicat în Florența sub permisiunea oficială a Inchiziției. În 1633, Galileo a fost condamnat pentru „gravă suspiciune de erezie” pe baza acestei cărți, care a fost apoi inclusă în Indicele cărților interzise, de unde a fost înlăturată abia în 1835 (după ce teoriile discutate au fost scoase de Biserica Catolică de sub cenzură în 1822).  Galileo Galilei (n. 15 februarie 1564 – d. 8 ianuarie 1642), fizician, matematician, astronom și filosof italian care a jucat un rol important în Revoluția Științifică. Printre realizările sale se numără îmbunătățirea telescoapelor și observațiile astronomice realizate astfel, precum și suportul pentru copernicanism. Galileo a fost numit „părintele astronomiei observaționale moderne„ părintele fizicii moderne”, „părintele științei” și „părintele științei moderne”. Stephen Hawking a spus că „Galileo, poate mai mult decât orice altă persoană, a fost responsabil pentru nașterea științei moderne.”

·         1708 – Antim Ivireanul este ales mitropolit al Ungro-Vlahiei (Tarii Romanesti), după moartea predecesorului său, Teodosie, la recomandarea și cu sprijinul domnitorului Constantin Brâncoveanu. Antim Ivireanul (n. circa 1650, Iviria — d. 1716, asasinat în Rumelia), autor, tipograf, gravor, teolog, episcop și mitropolit român de origine georgiană. Mitropolit de București, autor al unor celebre Didahii, ce reprezintă o colecție de predici folosite la Marile Sărbători de peste an, Antim Ivireanul a fost o personalitate culturală remarcabilă a literaturii române vechi. A fost cel care a înființat prima bibliotecă publică în Bucureștiul de astăzi, în secolul XVIII. Antim Ivireanul s-a născut în Iviria (Georgia de astăzi), în anul 1650, dar activitatea sa în slujba bisericii şi-a desfăşurat-o în Ţara Românească. A fost, pe rând,egumen al manastirii Snagov, episcop de Vâlcea şi mitropolit al Ţării Româneşti. În acelaşi timp, a fost şi un mare om de cultură: tipograf, gravor, teolog şi autor al celebrelor Didahii (o colecție de predici folosite la Marile Sărbători de peste an). Fiind un apărător energic al drepturilor Bisericii şi ale poporului român, din pricina atitudinii sale antiotomane, în toamna anului 1716, la cererea domnitorului Nicolae Mavrocordat (primul domn fanariot al Ţării Româneşti), a fost înlăturat din scaun, închis, caterisit de patriarhul ecumenic şi condamnat la exil pe viaţă în mănăstirea “Sf. Ecaterina” de la Muntele Sinai. A fost ucis de ostaşii turci care îl escortau pe drumul exilului. Biserica Ortodoxa Romana il praznuieste pe data de 27 septembrie.

·         1819 –  In urma   Tratatului Adams-Onís, Spania  a vândut Florida  Stateleor Unite, pentru  suma de 5 milioane  USD.   Tratatul Adams–Onís din 1819 (denumit oficial Tratatul de Amiciție, Înțelegere și Granițe între Statele Unite ale Americii și Majestatea Sa Catolică, uneori denumit Tratatul de Achiziție a Floridei, sau Tratatul Transcontinental din 1819), a pus capăt unei dispute de frontieră din America de Nord, între Statele Unite și Spania. Tratatul a fost rezultatul tensiunilor crescânde între SUA și Spania privind drepturile teritoriale într-o perioadă de slăbire a puterii Spaniei în Lumea Nouă. Pe lângă cedarea Floridei către Statele Unite, tratatul a rezolvat o dispută teritorială din zona râului Sabine din Texas și a stabilit limitele teritoriului american și revendicările în zona Munților Stâncoși și spre vest către Oceanul Pacific în schimbul plății de către Statele Unite a revendicărilor locuitorilor zonei față de guvernul spaniol în valoare de 5.000.000 de dolari și a renunțării la revendicările asupra teritoriului din Texas de la vest de râul Sabine și a altor teritorii spaniole conform termenilor Achiziției Louisianei.

·         1821: Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei, a trecut Prutul, intrând în Moldova, unde a încearcat să–și găsească noi adepți pentru mișcarea sa

·         1847- In bătălia de la Buena Vista, 5.000 de militari americani înfrang o armata de 15000 mexicani.

·         1848 –  In Franta izbucneste revolutia, in urma careia regele Ludovic-Filip abdica si se refugiaza in Anglia si se instaureaza republica.

·         1882: Serbia se proclamă regat. Milan Obrenovic devine primul rege al Serbiei moderne, sub numele de Milan I (1882-1889).  Milan Obrenović  s-a nascut la 22 august 1854 la Marasesti in Moldova  si a decedat la 11 februarie 1901 la Viena. A fost principe al Serbiei intre anii 1868-1882  sub numele de  Milan IV Obrenović, dupa care a devenit rege al Serbiei sub numele de Milan I domnind pana in anul 1889  A abdicat in anul 1889 in favoarea fiului sau Alexandru.

·         1889 – Preşedintele american Grover Cleveland semnează un proiect de lege prin care sunt admise Dakota de Nord, Dakota de Sud, Montana şi Washington, in randul statelor componente ale S.U.A.

·         1900: Prima audiție, la Paris, a "Sonatei nr. 2 pentru vioară și pian" de George Enescu (la pian - George Enescu). George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni-Vârnav, Botoșani, România – d. 4 mai 1955, Paris, Franța) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor român. Este considerat cel mai important muzician român.

·         1905 –  S-a înființat primul sindicat muncitoresc din România, sindicatul lucrătorilor tâmplari, în frunte cu I.C.Frimu și Voicu Andreescu-Râureanu, urmat la 13 și 20 martie de înființarea sindicatului strungarilor și respectiv al lucrătorilor din fabricile de încălțăminte. Ion Costache Frimu (n. 4/16 octombrie 1871, comuna Bârzești, județul Vaslui; d. 19 februarie 1919, Închisoarea Văcărești), militant socialist și fruntaș al Partidului Social-Democrat, care a murit în urma bătăilor suferite în închisoare, ca urmare a participării sale la manifestațiile muncitorilor tipografi din decembrie 1918.

·         1906:  S-a înființat Institutul Geologic al României și s-a creat Corpul geologilor.

·         1907: Încep mișcările țărănești în județele Dorohoi și Iași. La 22-23 februarie 1907 au loc primele mișcări țărănești mai însemnate din România. La începutul secolului XX, în România, țărănimea constituia peste 80% din populație dintre care majoritatea aveau foarte puțin pămînt în poroprietate iar a zecea parte din ei chiar deloc. Majoritatea țăranilor trăiau din ceea ce lucrau, în dijmă sau pe plată, la marele proprietar vecin. În România acelei perioade, identic precum în Rusia, Polonia, Ungaria, existau proprietari de latifundii foarte mari care se întindeau pe zeci și chiar sute de mii de hectare. Diferența enormă dintre cantitatea de pămînt deținută de marii latifundiari și cea deținută de țărani constituie o primă cauză a nemulțumirilor țărănimii. O altă cauză este impunerea țăranilor spre cultivarea culturilor destinate exclusiv exportului (grîu, rapiță, etc), marii latifundiari dorind să scotă profituri maxime din exportul de alimente. Orientarea agriculturii spre export în România vine încă din vreme principatelor românești în urma tratatului de la Adrianopol (1829), tratat care a deschis hotarele principatelor pentru comerțul cu occidentul. Creșterea fenomenului arendășiei, constituie a treia și cea mai importantă cauză a răscoalei. Boierii nu mai doreau să se ocupe direct de administrația proprietăților lor, trecînd cu traiul la oraș. Acest fenomen a avut loc pînă și în zona Moldovei, cea mai conservatoare din România. Prin urmare boierii și marii latifundiari, închiriau domeniile lor unor intermediari (arendași), primind în schimb o sumă fixă (arendă). Arendașii, deseori străini de sat și chiar de neam, la rîndul lor încercau să obțină de pe seama țăranului profituri cît mai mari într-o perioadă cît mai scurtă de timp. Arendașii fiind mult mai duri și neînduplecațu cu țăranii decît boierii ajunsese să fie dușmanul principal al țărănimii din România. Răscoala țărănească din 1907, pornind din nordul Moldovei a ajuns pînă în Oltenia, cuprinzînd toată România. Mai multe proprietăți ale latifundiarilor au fost distruse, iar numeroși arendași au fost uciși sau răniți. Guvernul conservator (Partidul Conservator) nu a putut face față situației, astfel încît liberalii lui Dimitrie Sturdza au preluat puterea. Liberalii au făcut ceea ce nu se puteau hotărî să faca conservatorii și anume să folosească armata și tunurile împotriva țăranilor. A fost o adevărată tragedie fiind omorîți circa 11 000 - 12 000 oameni, cifră neconfirmată deoarece nu s-a făcut nicodată un raport integru al victimelor.

·         1924 – Președintele american Calvin Coolidge devine primul președinte american  care vorbeste intr-o emisiune de radio transmisa de la Casa Alba. 

·         1943:  Membrii grupării de rezistență "Die Weiße Rose" (Trandafirul alb) sunt executați prin ghilotinare în Germania nazistă.

·         1948 – Lovitura de stat comunistă în Cehoslovacia.

·         1949: Scriitorul Adrian Marino a fost arestat pentru participarea la încercarea de reorganizare a tineretului național-tărănist din facultăți. La 12 octombrie 1950, a fost condamnat la 10 ani temniță grea. Între 1957 și 1963, scriitorul a avut domiciliu obligatoriu, iar în 1968 a fost reabilitat.

·         1958 –  Egiptul  şi Siria s-au unit  pentru a forma Republica Arabă Unita.

·         1973 – În urma vizitei presedintelui american Richard Nixon  la Beijing, Statele Unite si  în Republica Populară Chineză, isi reiau legaturile infiintand  birouri diplomatice.

·         1979: Proclamarea independenței de stat în Santa Lucia.

·         1979: Decorarea drapelului de luptă al Diviziei "Mărășești", cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la înființare.

·         1990 - Decret-lege al CPUN privind modalităţile de restituire a părţilor sociale ale salariaţilor, prevazută a se încheia pînă la 31 decembrie 1990 (în loc de trei ani, cum se anunţase anterior).

·         1992 - A fost inaugurat, la Bucureşti, Centrul Euro-Atlantic.

·         1993 – Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite a decis, în unanimitate, înfiinţarea Tribunalului internaţional pentru judecarea crimelor de război din fosta Iugoslavie.

·         1997:  Boxerul Mihai Leu a câștigat primul titlul de campion mondial la box profesionist pentru România. Mihai Leu (n. 13 februarie 1968, Hunedoara) este un sportiv român. S-a făcut cunoscut ca pugilist, fiind campion mondial WBO la semimijlocie în 1997. S-a retras din box în urma unei accidentări, fiind neînfrânt la fel ca legendarul boxer european Terry Marsh. A început apoi să concureze ca pilot de raliu, unde a devenit campion național în 2003 la bordul unui Hyundai Accent WRC. Din 2010 este team-managerul Jack Daniels Rally Team, echipă ce concurează în Campionatul Național de Raliuri (CNR).

·         1998 - A fost înfiinţat Biroul Român de Audit al Tirajelor (BRAT), care are ca principal scop verificarea numărului de exemplare vîndute în ţară de către publicaţiile membre.

·         2006: Jefuirea depozitului Securitas din Anglia - cel puțin șase bărbați au răpit și amenințat familia directorului, au sechestrat 14 membri ai personalului și au furat aproximativ 92,5 milioane de dolari în bancnote din Depozitul Coroanei de Gestionare a Lichidităților, din Vale Road, Tonbridge, Kent.

·         2008 - Fostul premier Adrian Năstase a fost ales preşedintele Consiliului Naţional al PSD.

·         2014 – Președintele  pro-rus al Ucrainei, Viktor Ianukovici, este suspendat de către Rada Supremă a Ucrainei printr-un vot de 328 la 0, îndeplinindu- se astfel  unul  din  obiectivele  majore a masivelor miscari populare cunoscute sub numele de Euromaidan. După ce în prealabil a refuzat unilateral semnarea Acordului de asociere al Ucrainei la Uniunea Europeană (parte a Parteneriatului Estic, Ianukovici a fost ținta unor proteste pro-europene de masă, care s-au soldat în cele din urmă cu demiterea sa și preluarea interimatului funcției de președinte de către speakerul Oleksandr Turcinov (22 februarie 2014). In aceeasi zi,  Ianukovici a părăsit capitala Kiev pentru a participa la un congres pro-rus la Harkov. Într-un discurs preînregistrat, difuzat prin mijloacele de informare în masă, acesta afirma că nu intenționa să demisioneze. Totuși, Ianukovici nu a mai compărut la congresul de Harkov, în timp ce în presă apăreau deja relatări despre faptul că ar fi fugit într-o direcție necunoscută, cel mai probabil Rusia, Belarus sau chiar Emiratele Arabe Unite. După câteva zile de incertitudine, timp în care a fost dat în urmărire internațională pentru genocid, Ianukovici a susținut o conferință de presă în orașul rus Rostov pe Don în care blama noua putere „profascistă”de la Kiev pentru lovitură de stat. „Evenimentele care afectează în prezent Crimeea sunt o reacție naturală față de o uzurpare a puterii”, declară Ianukovici cu referire la intervenția pro-rusă din autonomia Crimeea.

Nașteri

·      1403:   Carol al VII-lea (n. 22 februarie 1403 – d. 22 iulie 1461), numit Victoriosul (franceză le Victorieux)^[1] a fost rege al Franței din 1422 până la moartea sa.^[2]

A fost membru al Casei de Valois, fiu al regelui Carol al VI-lea însă succesiunea sa la tronul Franței a rămas discutabilă de ocupația engleză din nordul Franței. Cu toate acestea, a fost încoronat la Reims în 1429 prin eforturile Ioanei d'Arc de a elibera Franța de englezi. Domnia sa târzie a fost marcată de luptele cu fiul său, Ludovic al XI-lea.

Mama lui Carol, Isabeau de Bavaria, împreună cu doamnele de onoare

Născut la Paris, Carol a fost al cincilea fiu al regelui Carol al VI-lea al Franței și a Isabelei de Bavaria-Ingolstadt. Cei patru frați mai mari: Carol (1386), Carol (1392–1401), Ludovic (1397–1415) și Ioan(1398–1417) deținuseră fiecare titlul de Delfin al Franței, moștenitor al tronului.^[3] Carol a devenit Delfin al Franței în 1417 la vârsta de 15 ani; a devenit duce de Touraine, a primit Ducatul de Berry și Poitou.

Aproape imediat ce a devenit Delfin, Carol a trebuit să părăsească Parisul în mai 1418 după ce soldații lui Ioan al II-lea de Burgundia au încercat să invadeze orașul. Anul următor, Carol a încercat o reconciliere cu Ducele întâlnindu-l la podul de la Pouilly, în apropiere de Melun, în iulie 1419. Cei doi s-au întâlnit din nou la 10 septembrie 1419 pe podul de la Montereau. Ducele, în ciuda istoriei lor anterioare, s-a dovedit încrezător în tânărul său văr, presupunând că întâlnirea va fi pașnică și diplomatică și și-a adus doar o mică escortă; oamenii Delfinului l-au ucis. Implicarea lui Carol a rămas discutabilă deși el a susținut că nu știa de intenția oamenilor săi. A urmat o dușmănie de moarte între familia lui Carol al VI-lea și Ducii de Burgundia.

În anii adolescenței, Carol a fost remarcat pentru curaj și pentru stilul său de a conduce: după ce a devenit Delfin, a condus o armată împotriva Angliei, îmbrăcat în roșu, alb și albastru, culori ce reprezentau Franța. În 1421 două evenimente au rupt încrederea în el: a fost forțat, spre marea lui rușine, să se retragă din bătălia împotriva lui Henric al V-lea al Angliei și părinții săi l-au dezmoștenit din funcția de moștenitor al tronului susținând că era copilul unei aventuri extraconjugale a mamei sale. Umilit, Delfinul a căutat protecție în sudul Franței, la Iolanda de Aragon, așa numita regină a celor patru regate; s-a căsătorit cu fiica ei Maria.

La moartea regelui Carol al VI-lea, succesiunea era în cumpănă: dacă Delfinul era legitim, atunci avea drepturi asupra tronului; dacă nu, atunci moștenitorul era Ducele de Orléans care era în captivitate în Anglia. În plus, Tratatul de la Troyes semnat de Carol al VI-lea în 1420 mandata ca tronul să treacă lui Henric al VI-lea al Angliei, fiul lui Henric al V-lea și al Caterinei de Valois, fiica lui Carol al VI-lea.

Carol a pretins pentru sine titlul de rege al Franței. Un ajutor important l-a primit de la puternica și bogata familie a soției sale Maria d'Anjou (1404–1463), în particular de la soacra sa regina Iolanda de Aragon. În ciuda afecțiunii pe care Carol a avut-o pentru soția sa, marea iubire a fost metresa sa, Agnès Sorel.

Carol și Filip cel Bun, Duce de Burgundia, au semnat Tratatul de la Arras în urma căruia Carol și-a atins scopul - că nici un prinț de sânge nu va recunoaște pe Henric al VI-lea al Angliei ca rege al Franței

Franța în 1429

Carol este primul rege care reușește să-și creeze o armată permanentă. În 1444 Carol și Henric au încheiat un armistițiu. Deși acum englezii își limitau pretențiile la Normandia și Guyenne, Carol nu a vrut o pace definitivă și a acordat regelui Angliei mâna fiicei lui René I al Neapolelui, Margareta de Anjou.

Cei cinci ani de armistițiu (1444-1449) au fost fructificați de Carol pentru restaurarea regatului în toate domeniile. Cu ajutorul fiului său, Ludovic, el a îndreptat bandele de soldați care jefuiau Franța către Germania.

Copii[modificare | modificare sursă]

Carol și Maria de Aragon au avut 13 copii:

• Ludovic (3 iulie 1423 - 30 august 1483), a devenit regele Ludovic al XI-lea al Franței
• Jean de Franța (1425-1425)
• Radegonde de Franța (1428-1444)
• Ecaterina de Franța (1428-1446), s-a căsătorit în 1440 cu Carol Temerarul
• Jacques de Franța (1432-1437)
• Iolanda de Franța (1434-1478), s-a căsătorit în 1452 cu viitorul duce Amadeus al IX-lea de Savoia. Când soțul ei a murit, ea a devenit regentă de Savoia.
• Ioana a Franței (1435-1482), s-a căsătorit în 1452 cu viitorul duce Ioan al II-lea de Bourbon
• Philippe de Franța (1436-1436)
• Marguerite de Franța (1437-1438)
• Jeanne de Franța (7 septembrie 1438 - 26 decembrie 1446)
• Marie de Franța (7 septembrie 1438 - 14 februarie 1439)
• Madeleine de Franța, (1443-1495), s-a căsătorit în 1462 cu Gaston de Foix, prinț de Viane
• Carol de Franța (1446-1472)

*  1440 – S-a nascut regele Ladislaus Postumul (d. 23 noiembrie 1457), duce de Austria, rege al Ungariei (sub numele de Ladislau V) din 1444 și rege al Boemiei din 1453. Ladislau Postumul (n. 22 februarie – d. 23 noiembrie 1457), a fost principe al Austriei și rege al Boemiei, mai apoi rege al Ungariei sub numele de Ladislau al V-lea, unde a domnit între 1453-1457. A fost singurul fiu al lui Albert al II-lea al Imperiului romano-german si al Elisabetei de Luxemburg. A fost numit Postumul pentru că s-a născut la patru luni după moartea tatălui său. A decedat subit la Praga la 23 noiembrie 1457 în timp ce se pregătesc pentru căsătoria sa cu Magdalena de Valois, fiica lui Charles al VII-lea al Frantei. Se zvonea ca adversarii săi politici din Boemia l-au otrăvit, dar în secolul 20, s-a arătat că Ladislau a murit de leucemie, o boală recunoscută în acea perioadă. L-a urmat la tronul Ungariei, Matei Corvin.

·         1732: George Washington (n. 22 februarie 1732, Westmoreland^⁠(d),  Virginia — d. 14 decembrie 1799, Mount Vernon^⁠(d), Virginia) a fost un general și om de stat american, militant și factor activ în obținerea independenței față de Regatul Unit a coloniilor din America de Nord, primul președinte al Statelor Unite ale Americii.

În 1775 a fost numit comandant suprem al tuturor forțelor militare ale coloniilor răsculate împotriva Angliei. A avut un rol decisiv în organizarea armatei americane care a repurtat victoriile de la Saratoga (1777) și Yorktown^⁠(d) (1781), hotărâtoare pentru obținerea independenței Statelor Unite ale Americii. În 1787, Washington a fost președintele Convenției constituționale care a adoptat Constituția Statelor Unite ale Americii, în vigoare și astăzi. Ca președinte între 1789 și 1797, Washington a dus o politică internă conservatoare, iar pe plan extern a fost un adept al izolaționismului. Cu ocazia discursului său de adio, în 1797, recomanda Statelor Unite să intervină cât mai puțin posibil în afacerile politice ale lumii și, mai ales, să nu se alieze cu nicio națiune europeană în cazul unui conflict pe vechiul continent.

George Washington a fost primul copil al lui Augustine Washington și Mary Ball Washington, a doua sa soție. Pe data de 6 ianuarie 1759George Washington s-a căsătorit cu Martha Washington, o văduvă destul de înstărită.

Preia comanda Armatei Continentale pe terenul de la Cambridge, Massachusetts în iulie 1775.

Pe 12 decembrie 1799, Washington petrece câteva ore inspectând ferma sa călare pe cal, în zăpadă, pe o ploaie care s-a transformat mai târziu în grindină. Întorcându-se la fermă, s-a așezat la masă pentru cină fără a-și schimba hainele ude. În dimineața următoare s-a trezit cu o răceală groaznică, febră și o infecție la gât, care s-au transformat curând în laringită acută și pneumonie. Washington moare pe data de 14 decembrie 1799, seara, în casa sa din Mount Vernon, în vârstă de 67 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost „Tis well”.

George Washington s-a născut pe 22 februarie 1732, fiind primul copil al lui Augustine Washington^⁠(d) și a doua sa soție, Mary Ball Washington la Pope’s Creek Estate lângă actualul Colonial Beach^⁠(d) în ținutul Westmoreland, Virginia^⁠(d). Tatăl lui a avut patru copii cu prima sa soție, Jane Butler: doi au murit de mici, iar doi fii au supraviețuit (Lawrence, născut circa 1718și Augustine, născut circa 1720) George devenind astfel al treilea fiu dar mult mai tânăr. Mutându-se la Ferry Farm^⁠(d) în Stafford County la vârsta de 6 ani, George a fost educat acasă de către tatăl său și de către fratele mai mare.

Creșterea tutunului în Virginia pentru vânzare, putea fi măsurat la vremea aceea prin numărul de sclavi folosiți pentru a-l cultiva. La nașterea lui George Washington populația coloniei era 50% de culoare, majoritatea sclavi Africani sau Afro-Americani. În tinerețea sa George Washington a lucrat ca topograf dobândind astfel o cunoaștere a terenului coloniei sale natale Virginia care mai târziu se va dovedi de neprețuit. Căsătoria fratelui său cel mai mare în puternica familie Fairfax i-a adus tânărului George protecția lui Thomas Fairfax, al șaselea Lord Fairfax of Cameron guvernator și latifundiar al regiunii Northern Neck^⁠(d) care se întindea pe circa 5 milioane de acri. Către sfârșitul lunii iulie 1749, imediat după înființarea orașului Alexandria, Virginia de-a lungul râului Potomac, George, în vârstă de 17 ani a fost numit primul topografist al ținutului nou creat Culpeper County, Virginia în interiorul coloniei.

Fără îndoială, această numire i se datorează intervenției Lordului Fairfax și a vărului acestuia William Fairfax of Belvoir, arendaș și membru în Consiliul Guvernatorului. Urmașul unei familii de aristocrați englezi emigrați în America, G Washington a fost unul dintre cei mai bogați plantatori. Alături de Jefferson el a reprezentat în Congres statul Virginia. Experiența militară a căpătat-o participând la conflictul dintre englezi și francezi din cadrul Războiului de 7 ani (1756-1763). În 1775 a fost numit comandant suprem al armatei coloniilor. După adoptarea Constituției din 1787, elaborarea căreia s-a făcut sub conducerea sa, la 16 aprilie 1789 a devenit primul președinte al S.U.A., îndeplinind două mandate (1789-1797). Washington a fost o personalitate istorică remarcabilă, un luptător înflăcărat pentru independența patriei sale, un om neînfricat și incoruptibil. În testamentul său politic a îndemnat americanii să dea întregii lumi un exemplu...,fiind călăuziți în mod consecvent de noțiunea de dreptate.

George Washington își începe cariera ca proprietar de plantație, sau ceea ce istoricii definesc pe cei ce dețin 20 sau mai mulți sclavi. În 1748 este invitat să ajute la topografierea terenurilor la vest de Blue Ridge^⁠(d), o ramură a munților Appalache. În 1749 este numit la primul său post public, topograf al ținutului nou creat Culpeper County. Prin intermediul fratelui său vitreg Lawrence Washington^⁠(d) devine interesat de Ohio Company^⁠(d), companie care țintea să exploateze pământul din vestul Americii. În 1751 George și fratele său vitreg Lawrence călătoresc în Barbados sperând într-o îmbunătățire a sănătății lui Lawrence care suferea de tuberculoză. Aceasta a fost singura dată când George Washington a călătorit în afara a ceea ce este acum Statele Unite. După moartea lui Lawrence în 1752, George Washington moștenește partea din pământul său și preia unele din îndatoririle sale, ca de pildă cea de adjutant al coloniei, ofițer cu rol de conducere în trupele neregulate.

Washington prezintă mesajul francezilor Fort Le Boeuf^⁠(d), 1753

Către sfârșitul anului 1752, noul guvernator al Virginiei, Robert Dinwiddie^⁠(d), divizează comanda armatei neregulate a coloniei, a miliției, în patru regiuni și George Washington solicită unul din posturile de comandă, singurele sale calificări fiind zelul și faptul că era fratele fostului ofițer comandant. Washington este numit ofițer adjutant de district în miliția Virginiei în 1752, funcție care îi aduce gradul de Maior la vârsta de 20 de ani. Este însărcinat cu instrucția miliției în districtul în care comandă. La vârsta de 21 de ani, în Fredericksburg^⁠(d), Washington devine Maestru Mason în Masonerie, o organizație modelată pe modelul frățiilor, care îl va influența toată viața. În decembrie 1753, lui Washington i se cere de către guvernatorul Virginiei, Robert Dinwiddie^⁠(d) să transmită un ultimatum francezilor la frontieră, pe râul Ohio. Washington evaluează forța efectivelor franceze și intențiile și predă mesajul francezilor la Fort Le Boeuf^⁠(d) în actualul Waterford^⁠(d). Mesajul care este ignorat, cere francezilor să abandoneze colonizarea în zona Ohio. Cele două puteri coloniale, Marea Britanie și Franța se îndreptau rapid către conflict la scară mondială. Raportul lui Washington asupra întregii situații este amplu citit de ambele părți ale Atlanticului.

Portret de Gilbert Stuart^⁠(d), 1795

Colegiul electoral l-a ales în unanimitate pe George Washington președinte în 1789 și apoi în alegerile din 1792, Washington rămâne până azi singurul președinte care a luat 100% din voturile electorale. La inaugurarea sa a insistat să se servească rom de Barbados. John Adams a fost ales vicepreședinte. George Washington a depus jurământul ca prim președinte conform constituției Statelor Unite ale Americii în 30 Aprilie, 1789 la Federal Hall^⁠(d) în New York cu toate că, la început nu-și dorea această funcție. Primul Congres al Statelor Unite a votat să-i plătească lui Washington un salariu de 25000 de dolari pe an, o sumă foarte mare pentru 1789. Washington, deja bogat, refuză salariul deoarece prețuia foarte mult imaginea sa ca funcționar public dezinteresat. La insistența Congresului, totuși, acceptă în cele din urmă plata, pentru a evita un precedent în care postul de președinte ar fi perceput ca accesibil numai pentru persoanele bogate care își permiteau să servească țara fără salariu. Washington a participat cu mare atenție la pompa și ceremonia postului, având grijă ca titlurile și vestimentația să fie republicane și nu a imitat niciodată curțile regale europene. Până la sfârșit a preferat apelativul de ,, Domnule Președinte" altor denumiri pompoase care i-au fost sugerate. Washington s-a dovedit a fi un bun administrator. Bun în a delega sarcini și bun judecător al talentului și caracterului personal, Washington ținea regulat ședințe ale cabinetului pentru a dezbate problemele înainte de a lua o decizie. În privința sarcinilor de rutină era ordonat, energic, respectuos cu privire la opinia altora dar hotărât, urmărind obiective generale dar și consistența acțiunilor particulare în atingerea primelor. Washington a servit al doilea termen ca președinte fără entuziasm. A refuzat să candideze pentru al treilea, stabilind astfel obiceiul de maximum două termene ca președinte care mai târziu va deveni lege prin amendamentul 22 la Constituție.

După retragerea din funcția de președinte în 1797, Washington se retrage la Mount Vernon cu un profund sentiment de ușurare. Dedică mult timp agriculturii. În iulie 1798, Washington este împuternicit de către președintele John Adams să fie general locotenent și comandant suprem al armatelor ce urmau să fie recrutate în eventualitatea unui război cu Franța. Servește ca șeful statului major al Armatei Statelor Unite între 13 iulie 1798 și 14 decembrie, 1799. A participat to planurile pentru o armata provizorie care să poată interveni în caz de nevoie, dar nu a participat de loc pe teren. În 12 decembrie, 1799, Washington petrece câteva ore călare în ninsoare inspectându-și fermele, ninsoarea mai târziu se schimbă în grindină și lapoviță. Washington ia loc la cină în acea seară fără să-și schimbe hainele ude. Dimineața următoare se trezește cu o răceală puternică, febră și amigdalită care se transformă în laringită acută și pneumonie. Washington moare în seara de 14 decembrie 1799, în casa sa în vârstă de 67 de ani vegheat de Dr James Craik^⁠(d) unul din prietenii săi apropiați, Dr Gustavus Richard Brown, Dr Elisha C. Dick și Tobias Lear^⁠(d). Lear va însemna evenimentul în jurnalul său, scriind că ultimele sale cuvinte au fost „Tis well”. Doctorii de azi cred că Washington a murit mai mult din cauza tratamentului, care includea clorura de mercur și luarea de sânge rezultând într-o combinație șoc de la pierderea a mai mult de doi litri de sânge, deshidratare și asfixiere. Rămășițele pământești ale lui George Washington au fost înmormântate la Mount Vernon 18 decembrie,1799. Inițial a fost înhumat în vechiul mormânt al plantației. În 1831, la aniversarea a 100 de ani de la nașterea sa, rămășițele pământești i-au fost mutate în actualul mormânt. Pentru a proteja intimitatea lor, în urma morții lui Washington, Martha Washington a ars corespondența dintre cei doi soți. Doar trei scrisori ale cuplului au supraviețuit. În întreaga lume, vestea morții lui Washington a provocat tristețe. Napoleon a ordonat zece zile de doliu în întreaga Franță iar în Statele Unite mii de oameni au purtat doliu luni de zile.

În tinerețe Washington avea părul roșu. Unul din miturile populare americane este că purta perucă, așa cum era moda vremii. Washington nu purta perucă ci își pudra părul, așa cum este reprezentat în mai multe portrete inclusiv în cel mai cunoscut și neterminat pictat de Gilbert Stuart^⁠(d).

Washington a suferit de probleme cu dantura de-a lungul întregii vieți. Primul dinte l-a pierdut la vârsta de 22 de ani și rămăsese cu unul singur când a devenit președinte. John Adams pretinde că Washington și-a pierdut dinții pentru că obișnuia să spargă nuci de Brazilia cu dinții dar istoricii moderni cred că faptul că a fost tratat în tinerețe cu oxid de mercur pentru variolă și malarie, a contribuit la pierderea dinților.

A avut câteva proteze dentare, patru dintre ele create de un dentist cu numele de John Greenwood. Contrar unui alt mit popular american acestea nu erau confecționate din lemn. Proteza dentară creată când Washington a devenit președinte era făcută din fildeș de elefant și de hipopotam, ținute împreună cu arcuri din aur. Fildeșul de hipopotam era folosit pentru placă, în care erau introduși dinți umani și părți din dinți de cal sau de măgar. Problemele dentare ale lui Washington îi cauzau acestuia veșnice dureri din care cauză lua Laudanum^⁠(d). Această suferință este vizibilă în multe din portretele pictate când era încă în funcție, inclusiv în cel folosit pe bancnota de un dolar.

Unul din miturile de durată este acela când Washington a tăiat cireșul tatălui său și când a fost întrebat despre asta a folosit faimosul răspuns ,,nu pot să mint, am folosit securișca". Nu există nici o dovadă că aceasta s-a întâmplat. Aceasta, precum și legenda cu Washington aruncând dolarul de argint peste râul Potomac a făcut parte din colecția de mituri despre Washington scrisă de Parson Weems^⁠(d) care l-a făcut pe Washington o figură legendară nu numai prin realizările sale prezidențiale sau din timpul războiului.

* 1760: Prințesa Sofia de Saxa-Hildburghausen (Ernestine Friederike Sophie; 22 februarie 1760, Hildburghausen – 28 octombrie 1776, Coburg), a fost Prințesă de Saxa-Hildburghausen prin naștere și, prin căsătorie, a devenit Prințesă ereditară de Saxa-Coburg-Saalfeld.

Ernestine Friederike Sophie a fost fiica Ducelui Ernest Frederic al III-lea de Saxa-Hildburghausen (1727–1780) și a celei de-a treia soții, Prințesa Ernestine de Saxa-Weimar (1740–1786). Nașii ei au fost cuplul regal danez, regele Poloniei și regenții caselor de Saxa-Coburg, Saxa-Weimar, Mecklenburg și Württemberg.

La 6 martie 1776, ea s-a căsătorit la vârsta de 16 ani, la Hildburghausen, cu Prințul ereditar (mai târziu Duce) Francis Frederick Anthony de Saxa-Coburg-Saalfeld. La acel moment Francis era îndrăgostit de următoarea lui soție Augusta de Reuss-Ebersdorf, însă el nu a putut rupe logodna cu Sophie.

Sofia a murit de gripă șapte luni mai târziu, la 28 octombrie 1776. Cuplul nu a avut copii.

* 1770: Karl Alexander de Thurn și Taxis, (germană Karl Alexander Fürst von Thurn und Taxis 22 februarie 1770 - 15 iulie 1827) a fost al cincilea Prinț de Thurn și Taxis și șef al Casei de Thurn și Taxis din 13 noiembrie 1805 până la moartea sa.^[1] După decesul tatălui său, el a devenit Generalpostmeister al armatei imperiale.

La 25 mai 1789, la Neustrelitz, Mecklenburg-Strelitz.^[1], Karl Alexander s-a căsătorit cu Ducesa Therese de Mecklenburg-Strelitz, al patrulea copil și a treia fiică a lui Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg și a soției acestuia, Prințesa Friederike de Hesse-Darmstadt. Karl Alexander și Therese au avut șapte copii:^[1]

• Prințesa Charlotte Luise (24 martie 1790 – 22 octombrie 1790)
• Prințul Georg Karl (26 martie 1792 – 20 ianuarie 1795)
• Maria Theresia, Prințesă Esterházy de Galántha (6 iulie 1794 – 18 august 1874)
• Prințesa Luise Friederike (29 august 1798 – 1 decembrie 1798)
• Maria Sophia, Ducesă Paul Wilhelm de Württemberg (4 martie 1800 – 20 decembrie 1870)
• Maximilian Karl, Prinț de Thurn și Taxis (3 noiembrie 1802 – 10 noiembrie 1871)
• Prințul Friedrich Wilhelm (29 ianuarie 1805 – 7 septembrie 1825)

·         1788 – S-a nascut filosoful german Arthur Schopenhauer ; (d. 21 septembrie 1860). Arthur Schopenhauer (n. 22 februarie 1788, Stutthof/Danzig – d. 21 septembrie 1860, Frankfurt am Main), filozof german, cunoscut – mai ales – prin teoria sa asupra primatului „voinței” în sfera reprezentării lumii și în comportamentul uman. Schopenhauer s-a situat în problema teoriei cunoașterii pe pozițiile idealismului, opera sa fiind influentata de Platon si Immanuel Kant.

·         1796: Adolphe Quetelet, matematician belgian (d. 1874)

·         1814 – S-a nascut Grigore Alexandrescu, poet și prozator român,unul dintre cei mai de seama fabulisti ai nostri; (d.25 noiembrie 1885). Grigore Alexandrescu (n. 22 februarie 1810, Târgoviște – d. 25 noiembrie 1885, București) a fost un poet și fabulist român. A debutat cu poezii publicate în Curierul Românesc condus de Ion Heliade Rădulescu. Poezia sa a fost influențată de ideile care au pregătit Revoluția din 1848. Poet liric, scrie mai întâi meditații romantice, sub influența lui Lamartine. Cea mai reușită este Umbra lui Mircea. La Cozia (făcuse o călătorie în Oltenia, cu prietenul Ion Ghica). E ultimul fabulist autentic din literatura română, si a lasat vreo 40 de fabule, în care adevărul e mascat, din cauza cenzurii autorităților (Câinele și cățelul, Boul și vițelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală, ș.a.). Lui Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română ca specii literare autonome epistola, meditația și satira. A tradus din Lamartine și Byron.

·         1817: Carl Wilhelm Borchardt, matematician german (d. 1880)

·         1819 – S-a nascut James Russell Lowell, poet și eseist american; (d. 1891). James Russell Lowell (n. 22 februarie 1819 – d. 12 august 1891) a fost un poet, critic literar și diplomat american, care a aparținut grupării literare Fireside Poets. A scris o lirică satirică, în care militează pentru aboliționism și susține cauza nordiștilor în războiul civil. A scris și poezii romantice în maniera lui John Keats și William Wordsworth. A abordat și critica literară situându-se la nivelul celei europene contemporane, colaborând în publicații ca: The Pioneer, The Atlantic Monthly, North American Review.

·         1824: Pierre Jules César Janssen, uneori Jules Janssen, (n. 22 februarie1824, Paris, Franța^[4] – d. 23 decembrie 1907 Meudon, Franța^[4]) a fost un astronom francez.

Un accident survenit în tinerețe i-a creat dificultăți mari de mers, fapt ce l-a întârziat în completarea studiilor. A studiat matematica și fizica la Universitatea din Paris

Premiul Jules-Janssen a fost instituit în onoarea astronomului francez, în 1897.

·         1832: Gerzson Ádám, scriitor, și istoric literar maghiar (d. 1906)
* 1837: Prințesa Leopoldine de Baden (Leopoldine Wilhelmine Amalie Pauline Maximiliane; 22 februarie 1837, Karlsruhe - 23 decembrie 1903, Strasbourg), a fost Prințesă de Baden prin naștere și Prințesă de Hohenlohe-Langenburg prin căsătorie.

Prințesa Leopoldine de Baden

Leopoldine a fost a patra și cea mai mică fiică a Prințului Wilhelm de Baden (1792-1859) și a Ducesei Elisabeta Alexandrine de Württemberg (1802-1864), fiica Ducelui Louis de Württemberg. Bunicii paterni erau Karl Frederic de Baden, primul Mare Duce de Baden și cea de-a doua soție a sa, baroneasa Louise Caroline Geyer de Geyersberg, Contesă de Hochberg. Leopoldine a crescut în Karlsruhe, împreună cu cele două surori mai mari, Sofia (1834-1904) și Elisabeta (1835-1891).

Prințesa Leopoldine s-a căsătorit la 24 septembrie 1862 la Karlsruhe cu Hermann, Prinț de Hohenlohe-Langenburg (1832-1913), al doilea fiu al Prințului Ernst I de Hohenlohe-Langenburg și a Prințesei Feodora de Leiningen. Ei au avut trei copii:

• Prințul Ernest William Frederick Maximilian Charles de Hohenlohe-Langenburg (1863-1950); a succedat tatălui său ca Ernst al II-lea, s-a căsătorit în 1896 cu Prințesa Alexandra de Saxa-Coburg și Gotha(1878-1942), au avut copii.
• Prințesa Elise Victoria Feodora Sophie Adelheid de Hohenlohe-Langenburg (1864-1929); s-a căsătorit în 1884 cu Heinrich al XXVII-lea, Prinț Reuss (1858-1928), au avut copii.
• Prințesa Feodora de Hohenlohe-Langenburg (1866-1932); s-a căsătorit în 1894 cu Emich, al 5-lea Prinț de Leiningen (1866-1939), au avut copii.

Prințesa Leopoldine a fondat Asociația Leopoldine. La Strasbourg, unde soțul ei a fost numit Guvernator al Alsacei-Lorena ea a îndeplinit îndatoriri ceremoniale. A murit cu o zi înainte de ajunul Crăciunului 1903, după o boală îndelungată.

·         1849: S-a nascut Nikolay Yakovlevich Sonin, matematician rus (d. 1915)

·         1857: Heinrich Rudolf Hertz (n. 22 februarie 1857, Hamburg - d. 1 ianuarie1894, Bonn) a fost un fizician german.

A studiat la universitățile din München și Berlin. În 1883 a devenit docent privat pentru fizica teoretică la Universitatea Christian-Albrecht din Kiel. Între 1885 și 1889 a predat ca profesor de fizică la Universitatea tehnicădin Karlsruhe. Din 1889 a fost profesor de fizică la Rheinischen Friedrich-Wilhelms-Universität din Bonn. Hertz a murit la numai 37 de ani de granulomatoza lui Wegener.

* 1857: Robert Stephenson Smyth Baden-Powell, primul Baron Baden-Powell, OM, GCMG, GCVO, KCB (pronunțat în engleză /ˈbeɪdən ˈpoʊ.əl/) (n. 22 februarie 1857 – d. 8 ianuarie 1941), denumit și B-Psau Lord Baden-Powell, a fost general-locotenent al armatei britanice, scriitor și fondator al Mișcării Cercetașilor.

După ce a studiat la Charterhouse School, Baden-Powell a servit ca ofițer al armatei britanice între 1876 și 1910 în India și în Africa. În 1899, în timpul celui de al Doilea Război al Burilor din Africa de Sud, Baden-Powell a reușit să apere cu succes orașul Mafeking. Câteva din cărțile sale militare, scrise în scopul pregătirii militarilor pentru misiuni de recunoaștere în perioada africană, erau citite și de copii. Pe baza acestor prime cărți, el a scris Scouting for Boys, carte publicată în 1908 de către Pearson, dedicată în special tinerilor. În timp ce scria, și-a testat ideile într-o excursie cu cortul în Insula Brownsea cu Brigada de Băieți locală și cu copiii prietenilor lui, excursie începută la 1 august 1907 și considerată a fi începutul Mișcării Cercetașilor.

După căsătoria cu Olave St Clair Soames, Baden-Powell, sora, Agnes Baden-Powell, și soția sa au îndrumat activ Mișcarea Cercetașilor și cea a Ghidelor (Cercetașelor). Baden-Powell și-a petrecut ultimii ani ai vieții la Nyeri, Kenya, unde a murit și a fost înmormântat în 1941.

·         1864 –S-a nascut Jules Renard, romancier și dramaturg francez; (d. 22 mai 1910). Jules Renard (n. 1864, Châlons-du-Maine – d. 1910, Paris) a fost un novelist și dramaturg francez. Intre cele mai cunoscute traduceri ale scrierilor sale in limba romana se numara : “Morcoveață”, Pagini de istorie naturală, Jurnal.
* 1879: Johannes Nicolaus Brønsted (Format:IPA-da; n. 22 februarie 1879, în Varde– d. 17 noiembrie 1947) a fost un chimist și fizician danez ce a activat în domeniul electrochimiei și termochimiei.

El a obținut o diplomă în inginerie chimică în 1899 și doctoratul în 1908 de la Universitatea din Copenhaga și a fost imediat numit profesor de anorganică și chimie fizică la aceeași universitate.^[4]

În 1906 a publicat prima din numeroasele sale lucrări referitoare la afinitatea pentru electroni, și, în același timp cu chimistul englez Thomas Martin Lowry, a introdus teoria protonică a reacțiilor acido-bazice (Teoria acido-bazică Brønsted-Lowry), în 1923.în același an, Gilbert N. Lewis a propus o teorie electronică a reacțiilor acido-bazice, dar ambele teorii rămân încă frecvent utilizate.

·         1881 - S-a născut Petre Grimm, istoric literar şi traducător (m.03.12.1944).

* 1886: Hugo Ball (n. 22 februarie 1886, Pirmasens, Germania, d. 14 septembrie 1927, San Abbondio, Elveția) a fost un scriitor care a participat la fondarea curentului Dada din Zürich, reprezentat de Cabaretul Voltaire. S-a alăturat lui Max Reinhardt la Școala acestuia de Arte în 1910, fiind angajat ca regizor.

Frecventează Café des Westens", cafenea ce devine locul său de întâlnire cu tinerii poeții ca : Johannes R. Becher, Georg Heym, Richard Huelsenbeck, Klabund, și alții. Regizor la teatrul din München în 1913 și colaborator la ziarul « Revoluția »( publicat de către F.S. Bachmair în 1913 ) împreună cu Seewald, J.R. Becher, Erich Mühsam. La puțin timp după izbucnirea războiului el și cu soția sa, Emmy Hennings, emigrează în Suedia. Amândoi s-au angajat imediat – Hugo ca pianist iar Emmy, a devenit cântăreață.

În februarie 1916 el a fondat Cabaretul Voltaire în Zürich. I-a întâlnit pe Jean Arp, Marcel Iancu, Tristan Tzara și, mai târziu, pe Huelsenbeck și Serner. Intențiile sale față de Cabaretul Voltaire le-a precizat cu cuvintele: « Este necesar să clarific intențiile acestui cabaret. Ținta lui este de a aminti lumii că sunt oameni cu minți independente – dincolo de război și naționalism – care trăiesc pentru diferite idealuri. ».

A compus poeme muzicale sau „versuri fără cuvinte”. În 1917 el a încetat să mai participe la mișcarea culturală dadaistă. A devenit redactor la ziarul Freie Zeitung în Berna. Mai târziu se va retrage și va locui în Ticino, unde a fost angajat tot ca scriitor.

Din perioada când colabora cu dadaismul i-a rămas o nuvelă nepublicată Tenderenda, der Phantast. Una dintre lucrările sale importante o constituie Die Flucht aus der Zeit"( « Zbor în afara timpului »).

În cultura română l-a influențat pe Nichifor Crainic prin scrierea sa asupra creștinismului bizantin și înfățișarea a trei autorități teologice răsăritene, Ioan Scărarul, Dionisie Areopagitul și Simeon Stâlpnicul.

·         1898 - S-a născut Ion Vicol, dirijor, pedagog şi teoretician (m.23.01.1996).

·         1900 – S-a nascut marele regizor spaniol Luis Buñuel ; (d. 29 iulie 1983). Luis Buñuel (n. 22 februarie 1900, Calanda, Spania — d. 29 iulie 1983, Mexic) a fost un regizor spaniol de film. Deși spaniol, inițial studiile, apoi războiul civil și legăturile cu partidul comunist l-au determinat să-și exercite profesia de regizor în Franța, SUA și Mexic (unde și moare în 1983). Este considerat unul dintre cei mai importanți cineaști ai lumii.

* 1901: Justinian Marina, pe numele de mirean Ioan Marina, (n. 22 februarie1901, Suiești, județul Vâlcea - d. 26 martie 1977, București) a fost al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, între 1948 și 1977. A fost patriarhul care a acceptat colaborarea dintre Biserica Ortodoxă și autoritățile comuniste

Ioan Marina s-a născut la data de 22 februarie 1901, în satul Suiești, fosta comună Cermegești, județul Vâlcea, în familia unor agricultori. Mama sa voia să se facă preot și, dată fiind înclinarea lui nativă spre învățătură, în anul 1915 a intrat la Seminarul Teologic "Sf. Nicolae" din Râmnicu Vâlcea, pe care l-a absolvit în anul 1923, obținând în același an și diploma de învățător, în urma examenului desfășurat la Școala Normală din acest oraș.

Își începe lucrarea pe tărâm social la 1 septembrie 1923, ca învățător la școala primară din satul Olteanca județul Vâlcea. După un an, la 1 septembrie 1924, este transferat, tot ca învățător, la școala primară din comuna (azi oraș) Băbeni județul Vâlcea. S-a căsătorit apoi cu Lucreția Popescu, fiica preotului Pavel Popescu, din comuna Braloștița, județul Dolj, la 14 octombrie 1924, după care devine preot în Băbeni.

În anul 1925 se înscrie ca student la Facultatea de Teologie din București, obținând titlul de licențiat în teologie în anul 1929. În anul următor își dă demisia din învățământul primar și se consacră cu totul slujirii altarului. Remarcând că tânărul preot Ioan Marina dispune de însușiri ce depășeau aria de activitate al unui preot de sat, PS Vartolomeu Stănescu, episcopul Râmnicului, l-a chemat lângă sine și l-a numit, la 1 noiembrie 1932, în funcția de director al Seminarului Teologic "Sf. Nicolae" din Râmnicu Vâlcea. La aceeași dată a fost detașat ca slujitor la catedrala episcopală a Râmnicului.

La 1 septembrie 1933 a fost transferat, la cererea sa, preot la Parohia "Sf. Gheorghe" din Râmnicu Vâlcea, care se vacantase. În anul 1935 a fost numit și confesor al cercetașilor din Râmnicu Vâlcea, iar din anul 1936 și catehet al premilitarilor din oraș.

La vârsta de 34 ani a suferit pierderea soției, decedată la 18 noiembrie 1935, în vârstă de 27 de ani. Rămas văduv, nu se recăsătorește, crescându-și singur cei doi copii ai săi, Silvia și Ovidiu.

La 25 august 1939 preotul Ioan Marina a fost mutat de la direcția seminarului la conducerea tipografiei eparhiale. În numai opt luni a reușit să achite toate datoriile către furnizorii anilor anteriori și să restabilească încrederea pe piața tipăriturilor față de tipografia eparhială. În primavara anului 1940, predă tipografia negrevată de vreo datorie, nou-înființatei Mitropolii a Craiovei. Refuză să meargă la Craiova, fiind îndurerat de desființarea de la 7 noiembrie 1939 a Episcopiei Râmnicului.

Ca o recunoaștere a meritelor sale, depuse în timp de douăzeci de ani de preoție, autoritățile eparhiale vâlcene l-au cinstit cu toate rangurile bisericești (sachelar, iconom și iconom stavrofor cu drept de a purta brâu roșu), fiind ales în paralel ca membru în Consiliul Central al Asociației Generale a Clerului din România. Ministerul Cultelor, la propunerea Mitropoliei Craiovei, i-a acordat răsplată Meritul cultural clasa I pentru Biserică.

Viitorul Patriarh Justinian își datorează ascensiunea în ierarhia Bisericii faptului că îl ajutase pe liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej să se ascundă în casa parohială din Rm. Vâlcea în urma evadării acestuia din lagărul de la Târgu Jiu în anul 1944. Liderul comunist Ion Gh. Maurer își amintea că „După ce am trecut cu mașina de Craiova, la vreo 30 de kilometri, ne-am oprit într-un sat unde-am fost găzduiți de un popă care a fost, și el, omul comuniștilor. Mașina s-a întors la Craiova iar noi am stat în acel sat vreo trei zile până când a venit o altă mașină, din București, să ne ducă spre Capitală."^[2]

Mitropolitul Moldovei Irineu Mihălcescu, ales în scaun la 29 noiembrie 1939, era bolnav și avea neapărată nevoie de o persoană tânără, energică și capabilă care să-l ajute la refacerea Eparhiei, grav afectată de distrugerile războiului. Arhierul-vicar Valeriu Moglan Botoșăneanul era în vârstă și abia putea face față administrației Spiridoniei din Iași. În primăvara anului 1945, mitropolitul Irineu solicită Ministerului Cultelor să înființeze un al doilea post de arhiereu-vicar la Mitropolia Moldovei. Aprobându-se cererea, mitropolitul Irineu, în calitate de episcop al locului, propune alegerea în acest post a preotului Ioan Marina, de la biserica "Sf. Gheorghe" din Râmnicu Vâlcea, văduv prin decesul soției de aproape zece ani, pe care-l cunoștea bine de când l-a avut student și din timpul cât a păstorit ca locotenent de episcop la Râmnic și apoi de mitropolit la Craiova.

La propunerea mitropolitului Irineu Mihălcescu, Sfântul Sinod, în ședința sa din 30 iulie 1945, în urma cercetării și examinării canonice, a aprobat alegerea preotului Ioan Marina în cel de-al doilea post de arhiereu-vicar, nou înființat, la Mitropolia Moldovei, și i-a acordat rangul ierarhic de Arhiereu, cu titulatura de "Vasluianul".

În ziua de 11 august 1945, preotul Ioan Marina este tuns în monahism, la Mânăstirea Cetățuia din Iași, primind patronimicul Justinian, făcându-i-se și hirotesia în arhimandrit. Hirotonia în arhiereu a avut loc în Duminica zilei de 12 august 1945, în Catedrala Mitropolitană din Iași și a fost săvârșită de către mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei, împreună cu episcopul Antim Nica de Cetatea Albă și cu arhierul Valeriu Moglan Botoșăneanul.

La 16 august 1947, mitropolitul Irineu Mihălcescu, fiind înaintat în vârstă și bolnav, s-a retras din scaun și patriarhul Nicodim l-a numit locțiitor, până la alegerea titularului, pe arhiereul-vicar Justinian Vasluianul. Întrunit la București, în ziua de 19 noiembrie 1947, sub președinția mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, în absența patriarhului Nicodim, care se afla pentru refacerea sănătății la Mănăstirea Neamț, Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales ca arhiepiscop al Iașilor și mitropolit al Moldovei pe arhiereul Justinian Marina.

A fost instalat în scaun la 28 decembrie 1947, în Catedrala mitropolitană din Iași, în cadrul slujbei Sf. Liturghii, săvârșita de un sobor de arhierei, de preoți și diaconi, în prezența membrilor Sfântului Sinod, a reprezentanților autorităților de stat centrale și locale, a numeroși clerici și credincioși.

În cei trei ani cât a păstorit la Iași ca arhiereu-vicar și apoi mitropolit al Moldovei, PS Justinian a depus eforturi imense pentru refacerea Eparhiei, crunt lovită de război și pârjolită de secetă. A reorganizat sectorul economic de la Centrul Eparhial, pentru a se realiza o mai bună administrare și control al resurselor, iar celorlalte sectoare - administrativ și cultural - le-a stabilit programe clare de lucru și cu termene precise.

A restaurat Catedrala și reședința mitropolitană, precum și imobilele alăturate, care fuseseră ciuruite de gloanțe și de schije, încât rămăseseră fără geamuri, cu zidurile crăpate și cu găuri în acoperiș, dar și cu inventarul răvășit și în parte pierdut. Le-a adus în bună stare de funcționare, inclusiv fabrica eparhială de lumânări, care aproape că își încetase activitatea în anii războiului. În același timp, a completat cu călugări tineri și destoinici personalul slujitor al Catedralei mitropolitane, numindu-l ca eclesiarh pe părintele arhimandrit Teoctist Arăpașu.

Seceta cumplită din anii 1946-1947 a pârjolit ogoarele din zona Moldovei, adăugându-se mizeriei lăsate de război. Arhiereul Justinian a încuviințat efectuarea primei procesiuni cu racla cu moaștele Sf. Cuvioase Parascheva, de când acestea se află la Iași, străbătând satele pustiite de secetă ale județelor Iași, Vaslui, Roman, Bacău, Putna, Neamț, Baia și Botoșani. Ofrandele adunate cu acest prilej au fost împărțite după chibzuința PS Justinian la orfani, văduve și invalizi, la cantine școlare, biserici în construcție și la mănăstiri pentru hrana bolnavilor și a călugărilor bătrâni și neputincioși.

La data de 27 februarie 1948, Patriarhul Nicodim Munteanu a trecut la cele veșnice, în vârstă de 83 de ani, lăsând vacant scaunul de arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Vremurile care păreau nesigure cereau ca în funtea Bisericii Ortodoxe Române să fie aleasă o minte lucidă și pătrunzătoare, un spirit organizator, un om tânăr suficient de energic pentru a putea să apere Biserica de încercările regimului comunist de a o desființa.

Marele Colegiu Electoral Bisericesc, întrunit în capitala țării, la 24 mai 1948, a ales arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al României pe mitropolitul Moldovei Justinian Marina, "care s-a arătat vrednic prin statornicia sa în dreapta credință, prin lucrarea fără preget în slujirile sale de până acum, printr-o muncă rodnică în folosul poporului și al Bisericii, printr-o blândețe părintească îndeajuns de cunoscută, dând întru îndeplinirea tuturor însărcinărilor și vredniciilor la care a fost chemat dovezi de neclintită ascultare față de Sfântul Sinod și de supunere față de legile țării" (din Gramata Sinodală de instalare).

La 6 iunie 1948, la ceremonia de învestitură din aula Palatului Parlamentului și la cea de instalare din biserica "Sf. Spiridon Nou" din București, Patriarhul Justinian și-a prezentat programul de activitate ca patriarh. Printre obiectivele sale figurau: pregătirea clerului în duhul Ortodoxiei și cerințelor vremii; restaurarea monahismului românesc; reorganizarea învățământului teologic; desființarea Bisericii Române Unite cu Roma și integrarea credincioșilor acestei biserici în Biserica Ortodoxă Română; reînnodarea legăturilor frățești cu toate Bisericile ortodoxe; promovarea relațiilor ecumenice cu Bisericile creștine etc.

La chemarea Patriarhului Justinian adresată credincioșilor greco-catolici, la 1 octombrie 1948, s-au adunat la Cluj într-o sală de sport 37 de preoți și protopopi greco-catolici, care au semnat o declarație de revenire în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, pe motiv că nu mai doresc să primească ordine de la "Roma imperialistă". La 3 octombrie, același an, trimișii lor s-au prezentat sub escorta poliției la București, înaintea Sfântului Sinod, cu rugămintea de a fi primiți în sânul Ortodoxiei. În prealabil fuseseră caterisiți de Iuliu Hossu, superiorul lor ierarhic.

În ziua de 21 octombrie 1948, a avut loc la Alba Iulia o mare adunare populară organizată de Ministerul de Interne, la care au luat parte peste 20.000 de clerici și credincioși greco-catolici din întreaga Transilvanie, prilej cu care a avut loc reprimirea solemnă a credincioșilor și preoților greco-catolici (care semnaseră declarația) în cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

Sub conducerea patriarhului Justinian a fost inițiată colaborarea Bisericii Ortodoxe Române cu autoritatea comunistă. Patriarhul a promovat ideea ca istoria merge după niște legi date de Dumnezeu, iar una dintre aceste legi este lupta de clasă. Scriitorul polonez Czeslaw Milosz, laureat al premiului Nobel, citează pe patriarhul Justinian în cartea sa Gândirea captivă.^[5]

"Stalin, conducătorul Partidului Comunist, duce la îndeplinire legea istoriei, cu alte cuvinte acționează așa cum dorește Dumnezeu, motiv pentru care trebuie să ne supunem lui. Omenirea poate fi reînnoită după modelul rusesc; de aceea nici un creștin nu se poate opune ideii - crude, ce-i drept - care va crea un om nou pe întreaga planetă. Asemenea argumente sunt adesea folosite de clerici care sunt unelte ale Partidului. "Cristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare Cristos este sovietic!" a spus Justinian Marina, patriarhul României."

Scriitorul american Christopher Hitchens este și el de acord cu ideea că patriarhul Justinian a fost o unealtă a sistemului comunist. Hitchens scrie in God is not Great: "oameni ca Marina au fost fără indoială plini de ură și jalnici in același timp".

·         1902 - S-a născut Constantin Macarovici, chimist, membru al Academiei Române (m.07.02.1984).

* 1902: Friedrich Wilhelm „Fritz” Strassmann (în germană Straßmann; n. 22 februarie 1902 – d. 22 aprilie 1980) a fost un chimist german care a identificat elementul chimic bariu, împreună cu Otto Hahn, la începutul anului 1939, în reziduul rămas după bombardarea uraniului cu neutroni. După confirmarea rezultatelor publicate, a fost demonstrat fenomenul de fisiune nucleară.

·         1903 – S-a nascut Tudor Mușatescu, poet, prozator, dramaturg și publicist român; (d. 1970).

·         1903 - S-a născut prozatorul Jordan B. (m.30.06.1962).

·         1904: Nagy István, scriitor român (d. 1977)

* 1908: Rómulo Ernesto Betancourt Bello (n. 22 februarie 1908, Guatire, Venezuela - d. 28 septembrie 1981, New York SUA), cunoscut ca „părintele democrației venezuelane” a fost un om politic de stânga, anticomunist^[6], președintele Venezuelei în anii 1945-1948 și 1959-1964.

·         1910: Kovács György, actor român (d. 1977)

·         1914 - S-a născut pictorul german Karl Otto Götz, membru al grupării "Cobra", profesor la Academia de Arte din Düsseldorf (1959-1979).

·         1915 - S-a născut Eugen Popescu, memorialist. Stabilit în SUA din anul 1979, a înfiinţat, la San Diego (California), Institutul Român de Cercetări Istorice (m.20.02.1998).

* 1918: Robert Pershing Wadlow (n. 22 februarie 1918 la Alton, Illinois - d. 15 iulie 1940 la Manistee, Michigan), cunoscut și ca Gigantul din Illinois, a fost cel mai înalt om din lume care a fost atestat documentar. Înainte de a muri, a ajuns la o înălțime de 2,72 m și o greutate de 199 kg.

Mărimea sa neobișnuită s-a datorat unei hiperplazii a hipofizei care a condus la un nivel înalt de secreție al hormonului de creștere (somatotropină) una din cele mai rare boli din lume.

S-a născut într-o familie care mai avea patru copii, el fiind cel mai mare. După absolvirea școlii elementare din orașul natal, intră la Shurtleff College cu intenția de a studia dreptul. Devine celebru după 1936 prin intermediul trupei de circ Ringling Brothers Circus.

În 1939 îl depășește pe John Rogan, care pe atunci era considerat cel mai înalt om din lume.

A murit din cauza unei parazitoze la numai 22 de ani.

·         1920 - S-a născut Del Wood (Adelaide Hazelwood), cântăreţ şi pianist ragtime american.

·         1921 - S-a născut Giulietta Anna Masina, actriţă italiană de film, al cărei nume este legat de o altă biografie celebră în lumea filmului, cea a regizorului şi soţului ei Federico Fellini ("La strada", Ginger şi Fred") (m.23.03.1994).
* 1921: Jean-Bédel Bokassa (n. 22 februarie 1921, Bobangi, Congo — d. 3 noiembrie 1996, Bangui, Republica Centrafricană), cunoscut ca Bokassa I al Africii Centrale și Saladin Ahmed Bokassa (în franceză Salah Eddine Ahmed Bokassa), a fost un militar de carieră, ofițer și președinte al Republicii Centrafricane, care mai târziu s-a autodeclarat împărat, titlu menținut până la 20 septembrie 1979, când a fost detronat.

Republica Africa Centrală și-a câștigat independența față de Franța la 13 august 1960. La 31 decembrie 1965, Bokassa, fost locotenent centrafrican din armata franceză, a organizat un puci, în urma căruia a cumulat funcțiile de președinte, prim-ministru și ministru al apărării.^[1]

În 1976, generalul Jean-Bédel Bokassa, admirator al lui NapoleonBonaparte, s-a autoproclamat „împăratul Bokassa I” și a transformat Republica Centrafricană în „Imperiul Centrafrican”.

Multe abuzuri fuseseră denunțate de presa franceză încă din epoca președinției, dar costisitoarea și fastuoasa încoronare, într-o țară cu nivelul de viață foarte scăzut, și abuzurile mult mai mari care au urmat, mergând până la acuzațiile de canibalism împotriva lui Bokassa, au desconsiderat rapid noul regim. Bokassa a domnit prin teroare până în 1979, an în care a fost detronat în urma operațiunii Barracuda, organizate de Franța.

După detronare a plecat în exil în Libia, Coasta de Fildeș și Franța. A revenit în țară cu gândul de a organiza o nouă lovitură de stat"imperială", dar a fost arestat și condamnat la moarte prin spânzurare, în 1986, pedeapsa fiind ulterior comutată la 20 de ani de închisoare. A fost eliberat în 1996 și a murit în același an, în vârstă de 75 de ani, în urma unui atac de cord.^[2]

Jean-Bedel Bokassa a avut 18 neveste și 39 de copii legitimi. Printre soțiile sale s-a numărat și românca Gabriela Drâmbă, cu care a fost căsătorit între 1975 și 1977

·         1923 - S-a născut actorul Zephi Alşec ("Pistruiatul", "Toate pînzele sus", "Duminică în familie", "Actorul şi sălbaticii") (m.08.07.1992).

·         1926: Gheorghe Adoc (n. 22 februarie 1926, Socodor) este un pictor, grafician, gravor, ilustrator de carte^[1] și sculptor român. A fost soțul sculptoriței Gabriela Manole-Adoc.
Gheorghe Adoc s-a născut la data de 22 februarie 1926. Termină cursurile Institutului de Arte Plastice din Bucureștiavându-i ca profesori pe M. H. Maxy, Jean Alexandru Steriadi și Simion Iuca

* 1927: Emil Bobu (n. 22 februarie 1927, Vârfu Câmpului, județul Botoșani - d. 12 iulie 2014, București) a fost un demnitar comunist român.

Emil Bobu provine dintr-o familie modestă de țărani; după școala elementară a fost strungar.^[1] În noiembrie 1945 a devenit membru PCR. A fost procuror, membru al CC al PMR, secretar al CC al PCR, președinte al Sfatului Popular Regional Suceava, ministru de interne. În mai 1961 a fost decorat cu Medalia „A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România”. Emil Bobu a fost deputat în Marea Adunare Națională în 1961.^[2]

În anul 1972 a fost numit consilier al lui Nicolae Ceaușescu iar în perioada 1973-1975 a fost Ministru de Interne.^[3]

După 1989 a fost condamnat la închisoare pe viață pentru „participare la genocidul națiunii române” (conform Raportului Comisiei Tismăneanu). Pedeapsa i-a fost comutată în aprilie 1990 de Curtea Supremă de Justiție la 10 ani de detenție, în urma schimbării încadrării la „complicitate la omor deosebit de grav”. A efectuat șapte ani de detenție, după care a fost eliberat condiționat pentru motive medicale. După eliberarea din închisoare, a dus o viață retrasă, fără apariții publice.^[4]

La 12 iulie 2014 a încetat din viață la Spitalul Universitar de Urgență București, în urma unui atac cerebral.^[5]

A fost căsătorit cu Maria Bobu, fostă ministru de justiție.

·         1932: Aurel Grigoraș (n. 22 februarie 1932 București - d. 28 ianuarie 2000) a fost un dirijor român care a condus vreme de 35 de ani Corul Radiodifuziunii Române.
Aurel Grigoraș a absolvit în 1953 Conservatorul de Muzică "Ciprian Porumbescu" din București, secțiile Dirijat coral și Pedagogie muzicală, beneficiind de îndrumarea unor însemnați mentori: D. D. Botez - dirijat coral, I. D. Chirescu - Teorie și solfegii, I. Dumitrescu - Armonie, N. Buicliu - Contrapunct, Z. Vancea - Istoria muzicii, T. Rogalski - Orchestrație.

În perioada 1953-1965, maestrul Aurel Grigoraș a fost dirijorul corului Teatrului de operetă din București, iar din 1965 până în 2000, a condus Corul Radiodifuziunii Române. În anul 1975, maestrul a condus Corul Operei din Ankara (Turcia).

O imagine fidelă asupra activității dirijorale a lui Aurel Grigoraș este redată de vastul repertoriu abordat. Înfruntând vitregiile vremurilor, obligațiile unor manifestări festive în care "arta" era exclusiv patriotică, anul 1990 constituie pentru Corul Radiodifuziunii împreună cu maestrul lui, începutul unui nou drum, deschiderea către marea muzică, deschiderea sufletelor către frumos. Astfel, repertoriul se îmbogățește și se diversifică, parcurgând epocă după epocă, de la madrigalele din "Renascimento", ce culminează cu lucrările lui Palestrina, Gesualdo da Venosa și Monteverdi, pășind maiestuos printre capodoperele Barocului muzical - creațiile lui Bach și Haendel, punând în valoare lucrările lui Haydn și Mozart, atangând culmea măiestriei vocale în Simfonia a IX-a de Beethoven, dar și corzi profunde ale simțirii artistice în Requiemul german de Brahms. Se cuvine a aminti și alți mari compozitori ce au figurat în repertoriul corului, pregătit de mâna energică a lui Aurel Grigoraș: H. Berlioz, C. Debussy, G. Verdi, G. Puccini, F. Liszt, M. Ravel, G. Mahler, F. Mendelssohn-Bartholdy, G. Gershwin, C. Orff etc. Nu au fost uitate nici lucrările compozitorilor români, atât cei înaintași, cât ăi cei contemporani, cum ar fi: I. Vidu, Gh. Danga, S. Dragoi, Ioan D. Chirescu, N. Lungu, T. Jarda, G. Enescu, P. Constantinescu, S. Toduta, V. Grefiens, R. Paladi, D. Popovici, M. Moldovan, M. Stanculescu-Vosganian, L. Comeș, C. Petra-Basacopol, GH. Dumitrescu, D. Capoianu, F.Donceanu, A. Iorgulescu, A. Vieru, M. Marbe etc. În urma maestrului și a corului său s-ar putea spune că au rămas nu numai concertele ce au dat glas muzicii și bucurie ascultătorilor, dar și nenumărate înregistrări pe bandă magnetică, încrustând astfel, pe aripa timpului, "o istorie scrisă cu inima"(prof. dr. G. Constantinescu).

De-a lungul timpului, dirijorul Aurel Grigoraș și Corul Radiodifuziunii au întreprins diferite turnee în: Bulgaria, Ungaria, Germania, Italia, Spania, Israel și au colaborat cu dirijori de prestigiu precum: Roberto Benzi, Igor Markevici, Antonio de Almeida, Pierre Colombo, Pietro Argento, Kurt Sunderling, Gary Bertini, James Levine, Iosif Conta, Ludovic Bacs, Horia Andreescu, Cristian Brancuși.

* 1933: Virgilius Justin Capră (n. 22 februarie 1933, Măgureni, județul Prahova, România - d. 19 ianuarie 2015, Ploiești, România^[5]) a fost un inventator, profesor și inginer român, care a inventat mai multe vehicule cu consum redus de combustibil și care susținea că a inventat un jet pack^⁠(en).^[6]

A primit diferite distincții și premii de anvergura redusă precum: Premiul Arca, Premiul Ifia Eco pentru cea mai bună invenție ecologică (tricicluelectric sau hibrid, împreună cu Marian Velcea); diploma Eureca Gold Medal pentru același aparat; diploma Salonului Internațional de invenții de la Geneva și Premiul Dan Voiculescu și multe altele.

Justin Capră s-a născut pe 22 februarie 1933 în localitatea Măgureni din județul Prahova unde a copilărit împreună cu sora sa, Georgeta Viorica. Tatăl său, Constantin, a fost învățător cu pregătire teologică și mama sa se numea Ecaterina.

Urmează școala primară și liceul, început în 1944 la Liceul „Dumitru Barbu Știrbei”, din Câmpina, după care a promovat examenul de capacitate (1948) și apoi încă patru clase – cursul superior – facute la Școala Tehnică Petrol, Câmpina, specialitatea Foraj, urmate de bacalaureat (1952). După terminare, se înscrie la Școala Superioară de Aviație, care avea două secții: Școala divizionară – aceasta pregătea subofițeri, și Școala superioară de aviație de la Mediaș (1952-1956), care pregătea ofiteri, unde a absolvit ca subinginer în aviație. În 1974, la insistențele ministrului Octavian Groza, se va prezenta la Institutul Politehnic din București pentru echivalarea studiilor, primind, abia atunci, și diploma de inginer.

Anii de școala, 1944-1956, au fost tulburi; în 1952, bunicii lui au fost ridicați de pe moșia lor , fiind declarați chiaburi, și obligați să locuiască la Măgureni (domiciliu forțat). Tatal lui făcuse seminarul la Buzău și Teologia la București, dar intuind ce avea să urmeze, a lucrat ca învațator, și nu s-a preotit. În 1952, toată familia locuia la Florești, lânga Câmpina. Au pierdut însa casa de la Filipeștii de Pădure, tatăl lui a fost făcut de urgență membru de partid dar în ciuda acestor întâmplări, Justin Capră și sora sa, Georgeta Viorica au continuat cu școala. Deși a fost obligat la muncă, el a continuat să se gândească la invențiile sale, pentru a le duce mai departe

Încă de mic copil preocupările legate de știință au început să se contureze. În timpul școlii primare își cioplește singur niște păpuși de lemn, le plasează pe un disc, punându-le în mișcare cu ajutorul roților dințate de la un ceas stricat. Numește lucrarea ”Hora păpușilor de lemn”. Principala ocupație era să construiască tractorașe, casuțe din nisip, avioane din lemn, diferite mașinuțe cu motorașe de ceas și îi plăcea să stea de vorba cu bătrâni și oameni marginalizați.^{[necesită citare]}

Mai târziu, fiind elev de liceu, în primul ciclu, meșterește un motor care pornea la o simplă comandă verbală. Încurajat de reactia profesorilor, tânarul va concretiza această idee într-un dispozitiv simplu, ce permitea deschiderea unui garaj de la distanță. În 1956, după o idee năstrușnică din timpul stagiului militar, concepe primul aparat individual de zbor: renumitul „rucsac zburator”; ideea se materializează, fiind transmisă tocmai în SUA, unde va fi brevetată șapte ani mai târziu, de către americanii Wendell Moore, Cecil Martin și Robert Cumings. Gurile rele din cooperativa „Ochiul și timpanul” susțin că ideea a fost oferită pe tavă „inventatorilor” americani de către o cârtiță KGB-ista, infiltrată în Ambasada SUA la București, personaj care l-ar fi ascultat cu multă atenție atunci când Justin Capră, umilit de oamenii de știință români, s-a dus să ceară ajutorul ca să-și poată realiza invenția. În 1958, la ieșirea din clădirea Ambasadei SUA, este arestat de un grup de securiști și acuzat că ar fi avut intenția să fugă din țară cu ajutorul unui alt dispozitiv de zbor – un „rachetonaut”, cu ajutorul căruia, într-o demonstrație, cu doar câteva săptămâni în urmă, se ridicase de la pamânt. Este cercetat, pus să dea declaratii, bătut, amenințat și făcut apoi liber.

După ce, la 22 februarie 1962, americanii și-au brevetat aparatul de zbor, identic cu cel imaginat cu șapte ani mai devreme de Justin Capră, în toamna aceluiași an, la Expozitia Transporturilor de lânga Herastrau, Wendell Moore și-a prezentat aparatul de zbor independent. Nu erau diferite decât culoarea și denumirea. Cu toate astea, a continuat să lucreze în magazia lui, lipită de locuința de pe strada Aurel Vlaicu, fosta Țăranilor, și să născocească alte și alte mașini, aparate de zbor, dispozitive antigravitaționale. În 2000, invențiile lui însumaseră 77 de mașini, una mai năstrușnică decât alta, multe fiind prioritați la nivel mondial. 57 de prototipuri de automobile, dintre care 10 cu propulsie electrică, 13 motorete – opt cu propulsie electrică, șapte aparate de zbor neconventionale – un elicopter miniatural, de dimensiuni foarte mici – câteva studii ale unor sisteme noi de sustentație și cercetări fundamentale. Câte o năzdrăvănie pusă pe roate sau în mișcare în fiecare an, câte un aparat de zbor la fiecare zece ani de viață.

* 1933: Katharine, Ducesă de Kent (Katharine Lucy Mary; născută Worsley; n. 22 februarie 1933), este soția Prințului Eduard, Duce de Kent, nepot al regelui George al V-lea al Regatului Unit și al reginei Mary de Teck, văr primar al reginei Elisabeta a II-a.

·         1936: Adam Bodor, scriitor român

·         1936 - S-a născut Ernie K-Doe (Ernest Kador Jr.), cântăreţ şi compozitor american.

·         1938 - S-a născut Bobby Hendricks, cântăreţ american (Drifters, Swallows).

·         1943 - S-a născut Louise Lopez, cântăreaţă americană (Odyssey).
* 1944: Robert Jonathan Demme (n. 22 februarie 1944, Baldwin, Nassau County, New York, SUA^[5] – d. 26 aprilie 2017, New York, SUA^[6]) a fost un regizor american.
Demme a studiat la început medicină veterinară, dar a început încă de curând să scrie critici despre filme cinematografice. În 1969 împreună cu Roger Corman a început să se ocupe de regia unor filme și să producă filme documentare. În afară de asta împreună cu muzicieni, produce Video-Clips. După producerea filmelor renumite Tăcerea mieilor și "Philadelphia", norocul îl va părăsi. Filmele lui ulterioare "Beloved" (1998), "The Truth About Charlie" (2002) și Candidatul manciurian (film din 2004) ("The Manchurian Candidate") nu vor mai avea succesul celor două filme anterioare.
* 1944: Robert George Kardashian (22 februarie 1944 – 30 septembrie 2003) a fost un avocat american, cunoscut pentru faptul că a fost unul dintre avocații și prietenul lui O. J. Simpson.

Robert Kardashian a fost de origine armeană. El provine din Los Angeles, California dintr-o familie armeano-americană din clasa superioară a societății. Când i-a fost prezentat cazul O.J. Caz Simpsonîn 1995 nu mai practicase avocatura de 20 de ani.

El a fost tatăl reality show participanților: Kim, Kourtney, Robert Kardashian Jr. și fosta sa soție Kris Jenner.

·         1945 - S-a născut Oliver (William Oliver Swofford), cântăreţ american.
* 1947: Richard North Patterson este un scriitor american de thriller.

·         1949: Andreas Nikolaus "Niki" Lauda (n. 22 februarie 1949) este un om de afaceri austriac și fost pilot de Formula 1, campion mondial în anii 1975, 1977 și 1984.

După prima sa retragere din Formula 1 a fondat linia aeriană Lauda Air, care a devenit în timp una din cele mai mari linii aeriene din lume. Lauda a fost unul din primii piloți ai propriilor avioane.

În anul 1982 când s-a reîntors în Formula 1 după o absență de două sezoane a devenit primul pilot din lume plătit cu peste 1 milion de dolari pe sezon de către echipa sa.

·         1950 - S-a născut actriţa franceză Miou-Miou (Sylvette Hery).
* 1951: Matvei Anicikin (n. 22 februarie 1951, Berdicev, RSS Ucraineană) este un muzician, compozitor și producător muzical rus de origine evreiască. A fost unul dintre întemeietorii grupului rock "Kruiz".
* 1952: Dumitru Pulbere (n. 22 februarie 1952, Năvîrneț, Fălești) este un juristdin Republica Moldova, fost președinte al Curții Constituționale a Republicii Moldova în perioada 1 martie 2007 - 28 septembrie 2011, deputat în Parlamentul Republicii Moldova între anii 1998-2001.

Anterior, din 2001 până în 2007, a fost judecător al Curți Constituționale, iar înainte de a deveni deputat, din 1979 până în 1998, a exercitat funcțiile de ajutor de procuror, viceprocuror și procuror în procuraturile raionale Strășeni, Comrat și Călarași.

În 2006 a fost decorat cu medalia Meritul Civic, iar în 2009 - cu Ordinul Republicii

* 1956: Lorin Avădanei (n. 22 februarie 1956 în Siminicea, Suceava) este un fotbalist român retras din activitate.
* 1956:  Philip Kerr (n. 22 februarie 1956,^[1][4][5][6] Edinburgh, Scoția, Regatul Unit^[7] – d. 23 martie 2018,^[1] Londra, Regatul Unit^[2]) a fost un scriitor scoțian de thrillere pentru adulți,^[8][9] autor al trilogiei „Berlin Noir” (March Violets, The Pale Criminal și German Requiem) și al altor romane apreciate ca A Philosophical Investigation, Gridiron, The Second Angel, The Shot, Dark Matter.

Provocarea pentru P.B. Kerr a fost să scrie romane pentru copii. Akhnaton și djinnii captivi este primul din seria Copiii lămpii fermecate și a fost scris, după cum mărturisește autorul, pentru copiii săi.^{[necesită citare]} Philip Kerr și-a propus să scrie câte o carte pentru fiecare literă a alfabetului.

Cărțile lui Kerr vor fi ecranizate, filmul fiind deja în producție la studiourile Dreamworks

* 1959: Kyle Merritt MacLachlan (n. 22 februarie 1959) este un actor american, câștigător al Globului de Aur.

Este un absolvent al Universității din Washington care s-a mutat la Hollywood, California, pentru a urma o carieră de film la scurt timp după absolvire, în 1982. Este cunoscut în special pentru personajele Jeffrey Beaumont din filmul-cult Catifeaua albastră, Paul Atreides din Dune, precum și pentru interpretarea agentului special Dale Cooper în serialulde televiziune Twin Peaks.

MacLachlan s-a născut în Yakima, Washington. Are doi frați mai mici - Craig și Kent, care trăiesc în Pacific Northwest. Kyle MacLachlan a absolvit Liceul Eisenhower.

Actorul trăiește în Manhattan cu soția sa, Desiree Gruber, și fiul lor, Callum Lyon MacLachlan, născut pe 25 iulie, 2008, în Los Angeles.

Cuplul are doi câini (un Jack Russell terrier și un Yorkshire terrier), creând chiar și un site Web dedicat acestor câini^[4], precum și o miniserie despre ei, care se bucură de popularitate pe YouTube.^[5][6]

În trecut, MacLachlan a avut relații de lungă durată cu partenerele sale de film (Laura Dern, Lara Flynn Boyle și Heather Graham) – toate implicate în proiecte regizate de David Lynch. Totodată, a avut și o relație de șase ani cu fostul supermodel, Linda Evangelista

* 1960: Charles Edmund Cullen (n. 22 februarie 1960, West Orange[*], SUA) este un criminal în serie american.^[1] Cullen a mărturisit autorităților că a ucis cel puțin patruzeci de pacienți în cursul a șaisprezece ani de carieră de asistent medical în New Jersey.^[2] Cu toate acestea, în interviuri ulterioare cu poliția, psihiatri, și jurnaliști,^[3]  a devenit evident că el a ucis mai mulți oameni, al căror nume nu și-l putea aminti, deși putea de multe ori menționa detalii ale crimelor respective.^[4] Experții au estimat că acesta poate fi în cele din urmă responsabil pentru 400 de decese, ceea ce l-ar face cel mai prolific criminal în serie din istorie.

Cullen s-a născut în West Orange, New Jersey, fiind cel mai mic dintre opt frați. Tatăl său, un șofer de autobuz, avea 58 de ani când s-a născut Cullen și a murit când el avea șapte luni. La vârsta de nouă ani, Cullen, care și-a descris copilăria ca fiind mizerabilă, a avut prima din multe tentative de sinucidere, consumând substanțe chimice dintr-un un set de chimie. Mai târziu, lucrând ca asistent, Cullen a pretins că avea fantezii despre furtul de medicamente de la spitalul unde lucra și despre folosirea lor pentru a-și pune capăt vieții.

În 1977, mama lui Cullen a murit într-un accident de mașină. În anul următor, el a renunțat liceu și s-a înrolat în Marină, unde a servit la bordul submarinului USS Woodrow Wilson. A înaintat la gradul de subofițer clasa a treia, ca parte din echipa care a operat rachetele Poseidon de la bordul navei. Când a început să dea semne de instabilitate, Cullen a fost transferat la nava de aprovizionare USS Canopus. El a încercat să se sinucidă de șapte ori de-a lungul anilor. Astfel, a fost scutit de serviciul în Marină din motive medicale, în 1984.

La scurt timp după asta, Cullen s-a înscris la Școala de Asistență Medicală a Spitalului Mountainside din Montclair, New Jersey. Fiind ales președintele clasei sale, a absolvit în 1987 și a început să lucreze la secția de arși a Centrului Medical Sfântul Barnaba în Livingston

Primele crime mărturisite de Cullen au avut loc la Sf. Barnaba. Pe data de 11 iunie 1988, a administrat o doză letală intravenoasă de medicamente unui pacient.^[6] El a recunoscut că a ucis mulți alți pacienții la Sf. Barnaba, inclusiv un pacient suferind de SIDA, care a murit după ce i-a fost administrată o supradoză de insulină. Cullen a părăsit Centrul Medical Sf. Barnaba în ianuarie 1992, când autoritățile spitalului au demarat o investigație pentru a afla cine a contaminat pungile de transfuzie; ancheta a stabilit că, cel mai probabil, Cullen a fost responsabil, fapt care a rezultat în moartea a zeci de pacienți la spital.

La o lună după ce a părăsit Sf. Barnaba, Cullen a prins o slujbă la Spitalul Warren în Phillipsburg, unde a ucis trei femei în vârstă, oferindu-le supradoze de digoxină, medicament pentru inimă. Ultima lui victimă a spus că un „asistent medical meschin” a injectat-o în timp ce dormea, dar membrii familiei sale și furnizorii de servicii medicale de la spital i-au respins comentariile ca fiind nefondate. În anul următor, Cullen s-a mutat într-un apartament la subsol în Phillipsburg, în urma unui divorț litigios de soția sa, împărțind custodia fiicelor sale. Mai târziu, a pretins că a vrut să renunțe în 1993 la slujba sa în domeniul îngrijirii medicale, dar pensia alimentară impusă de instanță l-a forțat să continue să lucreze.

În martie 1993, Cullen a intrat prin efracție în casa unei colege de muncă, în timp ce ea și fiul ei dormeau, dar a plecat fără a-i trezi. Apoi a început să o urmărească pe aceeași femeie, care a depus o plângere la poliție împotriva lui. Ulterior, Cullen a pledat vinovat pentru violare de domiciliu și a primit un an de eliberare condiționată. La o zi după arestarea sa, Cullen a încercat să se sinucidă din nou. Acesta și-a luat două luni liber de la serviciu și a fost tratat pentru depresie în două unități de psihiatrie, dar a încercat iar să se sinucidă de două ori înainte de sfârșitul anului 1993, moment în care a renunțat la slujba lui de la Spitalul Warren.

Cullen a început un stagiu de trei ani în unitatea de terapie intensivă/îngrijire cardiacă a Centrului Medical Hunterdon în Flemington. El a susținut că nu a făcut rău nimănui în primii doi ani aici, dar arhiva spitalului pentru acea perioadă de timp a fost distrusă până la momentul arestării sale în 2003. El a recunoscut ca a ucis cinci pacienți între ianuarie și septembrie 1996, din nou, cu supradoze de digoxină. Cullen apoi a găsit de lucru la Spitalul Morristown, dar curând a fost concediat pentru prestație slabă. A rămas șomer timp de șase luni și nu a mai plătit pensia alimentară. Cullen a fost internat la un spital de psihiatrie, dar a plecat de acolo după puțin timp.

În februarie 1998, Cullen a fost angajat de un centru de reabilitare în Allentown, Pennsylvania, unde a îngrijit un salon de pacienți dependenți de aparate pentru respirație. Acolo, Cullen a fost acuzat că nu a administrat medicamentele pacienților conform orarului și a fost concediat după ce a fost văzut intrând în camera unui bolnav cu seringi în mână. Pacientul a sfârșit cu un braț rupt, dar se pare că nu a primit nicio injecție. tot aici, Cullen a provocat moartea unui pacient, pentru care a fost dată vina pe o altă asistentă. După ce a fost concediat de la centrul de reabilitare, s-a angajat la Easton Spital în Easton, Pennsylvania, din noiembrie 1998 până în Martie 1999. La 30 decembrie 1998, el a ucis încă un alt pacient cu digoxină. Testele făcute de un medic legist au arătat cantități letale de digoxină în sângele preluat de la pacient, dar o anchetă internă în spital a fost neconcludentă; nimic nu l-a indicat în mod definitiv pe Cullen drept criminal.

Chiar și cu istoria lui de instabilitate mentală și numărul de decese din timpul serviciului la diverse spitale, Cullen a continuat să-și găsi de lucru din cauza unui deficit de asistente medicale la nivel național. În Martie 1999, Cullen a primit o slujbă la spitalul de arși din Lehigh Valley din Allentown, unde a ucis un pacient și a a mai avut o tentativă de a-l ucide pe altul. O lună mai târziu, el a demisionat de bună voie, de la spitalul Lehigh Valley și a fost angajat la o unitatea de îngrijire a cardiacilor la spitalul St. Luke din Betleem, Pennsylvania. În următorii trei ani, Cullen a ucis cel puțin cinci pacienți și este cunoscut că a încercat să omoare încă doi. Pe data de 11 ianuarie 2000, a încercat iar să se sinucidă, prin intoxicare cu monoxid de carbon în cada de baie. Vecinii lui au simțit miros de fum și au sunat pompierii și poliția. A fost dus la un spital și un centru de psihiatrie, dar a revenit acasă în ziua următoare.

Nimeni nu a bănuit că el omora pacienți la spitalul St. Luke, până când un coleg de-al său a găsit flacoane de medicamente într-un cos de gunoi. Drogurile acestea nu aveau vreo valoare semnificativă în afara spitalului, nefiind folosite de consumatorii de droguri recreaționale, furtul lor părea curios. O ancheta a arătat că Charles Cullen a luat medicamentele. I-a fost oferită o înțelegere cu unitatea medicală: să demisioneze și să i se dea o recomandare neutră, sau să fie concediat. El a demisionat și a fost escortat afară din clădire în iunie 2002. Șapte dintre colegii lui de la spitalul St. Luke ay alertat mai târziu autoritățile despre suspiciunile lor, potrivit cărora, Cullen a folosit medicamentele pentru a ucide pacienți. Anchetatorii nu au investigat niciodată trecutul lui, iar cazul a fost închis nouă luni mai târziu din cauza lipsei de dovezi.

În septembrie 2002, Cullen a început să lucreze în unitatea de asistență medicală de la spitalul Somerset în Somerville, New Jersey. El începuse o relație cu o femeie în jurul acestei date, dar depresia s-a agravat. Cullen a ucis cel puțin opt pacienți și a încercat să omoare cel puțin unul în plus până la jumătatea anului 2003, folosind digoxină, insulină, și epinefrină.

Curând după aceea, spitalul Somerset a început să observe indicii ale fărădelegilor lui Cullen. Sistemul de computere al spitalului a arătat că Charles accesa înregistrările pacienților care nu fuseseră puși sub îngrijirea sa, colegii de muncă îl văzuseră în camerele acestor pacienți, iar dozatorul computerizat de medicamente arăta că el solicita medicamente care nu fuseseră prescrise acestor bolnavi. Drogurile pe care le solicitase erau destul de ciudate, multe cereri fiind imediat anulate, iar mai multe cereri se repetau după o perioadă de câteva minute. În iulie 2003, directorul executiv al Biroului de Informații despre Otrăvuri din New Jersey a avertizat reprezentanții spitalului că cel puțin patru supradoze suspecte indică posibilitatea că un angajat a ucis pacienții. Spitalul a amânat contactarea autorităților până în octombrie. Până atunci, Cullen a ucis cel puțin încă cinci pacienți și a încercat să omoare un al șaselea.

Atunci când un pacient de la Somerset a murit de hipoglicemie în octombrie 2003, spitalul a alertat poliția. Pacientul a fost ultima victimă a lui Charles Cullen. Funcționarii de stat au criticat aspru spitalul pentru incapacitatea de a constata o supradoză nefatală de insulină, administrată de Cullen, în luna august. O anchetă în istoricul angajărilor lui lui a relevat suspiciuni din trecut cu privire la implicarea sa în alte decese. Somerset l-a dat afară pe Cullen pe 31 octombrie 2003, aparent pe motiv de fals în cererea de angajare. Colega sa, asistenta Amy Loughren, a alertat poliția după ce a devenit alarmată cu privire la istoricul lui de accesare a drogurilor, legându-l astfel de moartea pacienților.^[7] Poliția l-a ținut sub supraveghere timp de mai multe săptămâni, până au terminat ancheta.

Cullen a fost arestat la un restaurant pe 12 decembrie 2003, acuzat de crimă și o acuzație de tentativă de omor. Pe 14 decembrie, a recunoscut în fața detectivilor de la omucideri, Dan Baldwin și Tim Braun, că l-a omorât pe protul Florian Gall și a încercat să-l ucidă pe Jin Kyung Han, amândoi pacienți la Somerset. În plus, Cullen a spus polițiștilor că a ucis cel puțin patruzeci de pacienți în șaisprezece ani de carieră. În aprilie 2004, Cullen a pledat vinovat în fața tribunalului pentru ucidere a  treisprezece pacienți și tentativa de a ucide alți doi prin injecție letală, în timp ce era angajat la Somerset. Ca parte din înțelegere, el a promis să coopereze cu autoritățile dacă nu vor solicita pedeapsa cu moartea pentru crimele sale. O lună mai târziu, el a pledat vinovat pentru uciderea a trei pacienți în New Jersey. În noiembrie 2004, Cullen a pledat vinovat într-o judecată în Allentown pentru uciderea a șase pacienți și tentativa de a omoarî alți trei oameni.^[8]

Pe 2 martie 2006, Cullen a fost a primit optsprezece condamnări pe viață în New Jersey, nefiind eligibil pentru eliberare condiționată până în anul 2403.^[9] În prezent, el este ținut la Închisoarea de Stat din New Jersey, în Trenton. Pe 10 martie, Cullen a fost adus în sala de judecată pentru o audiere. Acesta, supărat cu judecătorul, a ținut să repete: „Onorată instanță, trebuie să coborâți” timp de treizeci de minute până ce judecătorul William H. Platt a cerut să-i fie pus căluș în gură lui Cullen, dintr-o cârpă și bandă adezivă. Chiar și după ce a fost legat, el a continuat să încerce să repete fraza.^[10] În această audiere, Platt i-a dat o suplimentare de șase condamnări pe viață. Ca parte din înțelegere, Cullen a lucrat cu autoritățile pentru a identifica alte victime.^[11] În prezent, ispășește o sentință de închisoare pe viață fără eliberare condiționată pentru peste 100 de ani.

Cullen a declarat că a administrat supradoze pacienților în scopul de a-i cruța de vreun stop cardiac sau respirator. Le-a spus detectivilor că nu putea suporta să audă despre sau să fie martor la încercările de a salva viața unei victime. De asemenea, a declarat că le-a dat pacienților supradoze pentru a putea pune capăt suferinței lor și pentru a preveni personalul spitalului din a-i dezumaniza. Cu toate acestea, nu toate victimele lui au fost pacienți în stadiu terminal. Unii, cum ar fi Gall, erau de așteptat să-și revină înainte ca el să-i fi ucis.^[12] Asistenta Lynn Tester a descris multe dintre victime ca „"persoane în curs de ameliorare”, într-un interviu dat poliție.^[13]

Anchetatorii au declarat că Charles ar fi cauzat pacienții să sufere, dar el nu pare să realizeze acest lucru, în contradicție cu afirmațiile sale despre dorința de a salva pacienții. În mod similar, Cullen a spus anchetatorilor că, deși de multe ori el a observat pacienții suferind mai multe zile, decizia de a comite fiecare crimă a fost luată din impuls. Cullen a spus detectivilor în decembrie 2003 că a trăit majoritatea vieții sale în ceață și că nu mai are amintiri legate de uciderea celor mai multe dintre victimele sale. A mai spus că nu-și poate aminti câți a omorât sau de ce i-a ales. În unele cazuri, Cullen nega vehement că a comis vreo crimă la o anumită facilitate, dar, după examinarea dosarelor medicale, a recunoscut că a fost implicat în moartea pacienților.

·         1961: Cristina Anghelescu, violonistă româncă

·         1962: Steve Irwin, naturalist australian și personalitate TV (d. 2006). Stephen Robert Irwin (n. 22 februarie 1962 – d. 4 septembrie 2006) a fost un prezentator de televiziune, ecologist și proprietar de grădină zoologică. A devenit cunoscut datorită documentarelor sale de pe Discovery („The Crocodile Hunter”) și a filmelor artistice în care a jucat. Acesta încetat din viață în nordul Australiei, într-un accident subacvatic. În dimineața de luni, 4 septembrie 2006, a fost înțepat în piept de o pisică de mare; Stephen Irwin se afla în largul portului Douglas, la nord de Cairns Australia, unde lucra la un documentar despre lumea submarină.

·         1962 - S-a născut Michael Wilton, chitarist, vocalist şi compozitor (Queensryche).
* 1966: Luminița-Pachel Adam (n. 22 februarie 1966) este un deputat român, ales în 2012 pe listele PP-DD. Din 2016, deputatul Luminița-Pachel Adam. În timpului mandatului, Luminița-Pachel Adam a trecut la grupul parlamentar al Partidului Social Democrat.
* 1966: Sorin Andi Pandele (n. 22 februarie 1966, Pitești) este un politician român, deputat în Parlamentul României în mandatul 2008-2012 din partea PDL Argeș.

·         1967: Dragan Đilas (sârbă Драган Ђилас, născut pe 22 februarie 1967 la Belgrad, Serbia, R.S.F. Iugoslavia) este un politician sârb și om de afaceri. În prezent, deține funcția de primar din Belgrad. Este membru al Partidului Democratic (DS).
 * 1967: Gheorghe Falcă (n. 22 ianuarie, 1967, Brad, Hunedoara) este un inginer și politician român, primar al municipiului Arad. La alegerile locale din 2004 a fost ales primar al municipiului. În anul 2008 reales în această funcție, cu 66,67% din voturi.^[1] La alegerile din 2012 a fost reales cu 47,31% din voturi (un singur tur)
* 1967: Serghei Stroenco (n. 22 februarie 1967,^[1] Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, URSS – d. 24 decembrie 2013, Vladimirovca, Moldova) a fost un fotbalist și antrenor moldovean.
* 1969: Brian Laudrup (n. 22 februarie 1969, Viena, Austria) este un fost jucător danez de fotbal.
* 1971: Arnon Grunberg (oficial: Arnon Yasha Yves Grünberg),^[2] (n. 22 februarie 1971, Amsterdam), este un autor olandez, care și-a publicat o parte din cărțile sale sub pseudonimul Marek van der Jagt. Romanele lui sunt traduse în douăzeci si doua de limbi. Din 1995 trăiește în New York

Tatăl lui Hermann, Hermann Grünberg a fugit în anul 1933 din Berlin și a supraviețuit ca și mama sa Hannelore Grünberg-Klein^[3]. Arnon Grünberg a frecventat mai întâi școala Montessori din Amsterdam iar din anul 1982 până în 1988 Gimnaziul Vossius din Amsterdam. De aici, fiind un „element asocial” a fost eliminat, și de aceea a renunțat la școală. El fondează propria editură (Kasimir).

În anul 1994 apare romanul său Nesuferitele zile de luni (Blauwe maandagen), un bestseller internațional. Următoarea sa carte a fost Statisten, iar în anul 1998 a publicat De heilige Antonio. În anul 2000 apare romanul Fantoompijn, pentru care a câștigat Premiul pentru literatura AKO Literatuurprijs, unul dintre cele mai importante premii literare din Olanda.

Sub pseudonimul Marek van der Jagt a publicat două romane. În 2002 a primit pentru munca sa, în Germania premiul NRW-Literatur.

În anul 2003 publică De asielzoeker. Cu această carte a fost premiat pentru a doua oară cu Premiul AKO. În 2004 a apărut De joodse messias. Pentru cartea sa Tirza (2006), el a fost distins pentru a doua oară după 2002, cu cel mai important premiu din Belgia, De Gouden Uil.

Grünberg este, de asemenea, un bine-cunoscut columnist, eseist și blogger. El scrie pentru numeroase ziare și reviste. A fost de două ori în Irak ca jurnalist „embedded”.

* 1972: Claudia Pechstein (n. 22 februarie 1972, Berlin) este o patinatoare și polițistă germană. A câștigat de cinci ori medalia de aur la Jocurile Olimpice din anii 1994, 1998, 2002 și 2006 ca și alte patru medali olimpice. Pechstein este una dintre sportivele germane care au avut rezultate deosebite la olimpiadele de iarnă. Este căsătorită cu Marcus Bucklitsch.

·         1975: Drew Blythe Barrymore (n. 22 februarie 1975, Culver City, California)^[3]este o actriță, americană, fotomodel și producătoare de filme.

Drew Blyth Barrymore s-a născut în Culver City, un oraș aflat în regiunea Los Angeles, California. Este cel mai tânăr copil din familia Makó, o familie de actori de origine maghiară, care au folosit pseudonimul Barrymore. Părinții ei se numărau printre actorii americani renumiți ai secolului XX.

Viața ei privată, cu numeroase relații amoroase, a făcut ca numele să-i apară frecvent în presă. În 1999 s-a căsătorit cu Jeremy Thomas, proprietarul unui bar, de care se desparte după o lună de căsătorie. În iulie 2001 se recăsătorește cu actorul Tom Green, pe care după un an îl părăsește. Până în iulie 2008 a trăit împreună cu actorul Justin Long.

Drew Barrymore este o altruistă. În repetate rânduri donează bani organizațiilor de ajutorare pentru problemele lumii a treia. Astfel, în 2008donează un milion de dolari programului ONU, World Food.

* 1975: Elena-Ramona Uioreanu este un politician român, deputat în Parlamentul României în mandatul 2012-2016 din partea USL Cluj.

* 1977: Hakan Yakin (turcă Hakan Yakın; n. 22 februarie 1977, Basel, Elveția) este un fotbalist internațional elvețian care în prezent este liber de contract

* 1979: Brett Michael Emerton (n. 22 februarie 1979) este un fotbalist australian retras din activitatea de jucător care a activat la cluburile Sydney FC, Blackburn Rovers și Echipa națională de fotbal a Australiei.

* 1984: Branislav Ivanovic este un jucător de fotbal care evoluează la echipa de fotbal Zenit Saint Petersburg și pentru Serbia, pe postul de fundaș.

* 1985: Hameur Bouazza (în arabă عامر بوعزة; n. 22 februarie 1985) este un jucător francez născut din părinți algerieni, care în prezent joacă la clubul Red Star F.C. și la echipa națională de fotbal a Algeriei.

* 1986: Oleg Molla (n. 22 februarie 1986, Chișinău) este un fotbalist profesionist moldovean, care în prezent evoluează la echipa FC Dacia Chișinău.

* 1987: Sergio Germán Romero (n. 22 februarie 1987) este un fotbalistargentinian care evoluează la clubul Manchester United pe postul de portar.

* 1988: Vasile Buhăescu (n. 22 februarie 1988, Huși, Județul Vaslui) este un jucător de fotbal român 

·         1990: Marius Alexe, fotbalist roman

* 1990: Jarlesson Inácio Júnior (n. 22 februarie 1990, în Natal, Brazilia), cunoscut ca Juninho Potiguar, este un fotbalist braziliancare a evola la tclubul Sheriff Tiraspol în Divizia Națională, pe postul de atacant
* 1992: Alexander Merkel (în kazahă Александр Меркель; n. 22 februarie1992) este un fotbalist kazaho-german aflat sub contract cu clubul Udinese.
* 1995: Léa Cristina Lexa Araújo (n. 22 februarie 1995, Rio de Janeiro, BRA), cunoscută profesional ca Lexa, este o actriță, cântăreață și cantautoare braziliană.
* 2001: Reina Yokoyama (n. 22 februarie 2001, Saitama, Japonia) este un idol japonez, membru a trupei Morning Musume. Ea a debutat ca un membru în Hello! Pro Kenshuusei în 2016, a venit în Morning Musume cu Kaede Kaga.

Decese

·         1071: Arnulf al III-lea de Flandra (n. c. 1055)
* 1072: Petru Damiani (în latină Petrus Damianus, în italiană Pier Damiani, n. 1007, Ravenna, d. 22 februarie 1072, Faenza), a fost un prelat italian din secolul XI, la început eremit, pustnic, reformator, care devine ulterior episcop și apoi cardinal, fiind declarat doctor al Bisericii de Papa Leon al XII-lea, în 1828 (a se vedea Doctor al Bisericii).

Conform tradiției, s-a născut « la cinci ani după decesul lui Otton III »la Ravenna, în anul 1007, într-o familie de nobili ajunși la sărăcie. Fiind lăsat în ocrotirea unuia dintre frații săi, ajunge îngrijitor de porci. Apoi este luat în îngrijire de un alt frate de al său, arhepiscopul de Ravenne, care îl duce la școală. În semn de mulțumire, Pierre preia alături de prenumele său de Pierre pe cel a fratelui său, adică Damien. Copilul a făcut progrese rapide, ajungând să meargă la Universitate, mai întâi la Ravenna, apoi la Faenza și în cele din urmă la Parma. Ajunge profesor de retorică.

După terminarea studiilor, a primit misiunea de a preda ca profesor, ajuns la maturitate, își descoperă vocația de eremit retrăgându-se în 1035 la mânăstirea Fonte Avellana, ridicată cu câțiva ani înainte de Romuald de Ravenne, fondatorul ordinului camaldolezilor. Pierre Damien va scrie în consecință o carte cu titlulVita Romualdi (1042). Se remarcă prin asprimea vieții pe care și-o impune. Ales superior în 1043, devene preot la mânăstire, unde a promovat cu râvnă viața călugărească, nu numai acolo, ci și în alte regiuni ale Italiei. În vremuri de restriște, i-a ajutat pe Pontifii romani, sprijinind prin scrieri și activitate diplomatică acținile de reformare a Bisericii, în special ale papilor Alexandru II și Grégoire VII. Ajunge să fie celbru pentru vitalitatea cu care rostea predicile îndreptate împotriva simoniei și nicolaismului. În 1051, scrie Cartea Gomorrei, în care denunță viciile clerului- și în special pe cele ale preoților homosexuali, care cere să fie caterisiți. Leonțiu IX refuză punerea în aplicarea a cererii sale, ceea ce îl determină pe Pierre Damien să scrie o scrisoare de protest. Deasemenea s-a împotrivit reabilitării preoților eretici. A afirmat libertatea Bisericii, alături de Hildebrand, viitorul Papă Grigore al VII-lea. În 1057, Papa Ștefan al IX-lea l-a numit cardinal și episcop de Ostia.

A participat la numeroase sinoade. În 1058, este desemnat cardinal-episcopdeOstie de Ștefan IX. După decesul acestuia din urmă, Pierre ia poziție contra antipapei Benedict X. În cele din urmă este constrâns să se retragă la mânăstirea sa. În 1059, este trimis ca legat la Arhepiscopia din Milano, unde stăpânea simonia sau unde majoritatea preoților erau căsătoriți.Cu ajutorul Patarinilor, susținători ai celibatului pentru cler, restabilește ordinea și reușește să îl facă pe arhepiscop și pe clerul local să se supună acestor reguli. participă la condamnarea lui Béranger de Tours, care s-a manifestat împotriva transubstanțierii. Cu ocazia sinodului III×10^{{{1}}} Latran (?), contribuie la adoptarea canonului care interzicea credincioșilor să participe la slujbele ținute de preoții căsătorți sau concubini. Toată viața a trăit în tensiune între iubirea de singurătate și participarea la marile dispute ale timpului său.

În 1072, se îmbolnăvește, fiind cuprins de febră la întoarcerea dintr-o călătorie la Ravenna pe care o întreprindea ca legat papal. Moare în mânăstirea Sainte-Marie des Anges, unde este înmormântate de măicuțele îngrijorate să nu se piardă rămășițele sale pământești. Din păcate efortul s-a dovedit a fi inutil fiindcă trupul lui Pierre Damien va fi mutat de șase ori. Se odihnește din 1898 în capela dedicată lui din catedrala din Faenza. Chiar dacă nu a fost niciodată canonizat, după moartea sa îi este în mod formal consacrat un cult la Faenza, Mont-Cassin, Cluny și la Fonte-Avellana. Și-a pregătit singur inscripția de pe mormântul său, care sună astfel: „Ce ești tu, am fost și eu; ce sunt eu, vei fi și tu; gândește-te, te rog, la mine”. Sărbătorit în Biserica Catolică la 21 februarie. În 1823, papa Leonțiu XII extinde cinstirea sa în toată Biserica catolică universală și îl proclamă doctor al Bisericii.

Opera sa constă mai ales dintr-o corespondență impresionantă (158 scrisori) și câteva predici (75). A scris și hagiografii și tratate, dintre care amintim:

• De divina omnipotentia, despre puterea lui Dumnezeu(Scrisoare despre atotputernicia divină, Paris: Cerf, 1972 (text tradus))
• Disputatio o corespondența avută cu un evreu despre problema Sfânta Treimeși despre Messia ;
• Liber gratissimus, lucrare dedicată arhepiscopului Henri de Ravenne, scrisă împotriva simoniei ;
• De brevitate vitæ pontificum romanorum, despre scurta viață conferită papilor.

Este cinstit la data de 21 februarie. Este invocat pentru cazurile de vindecare a migrenei și a oricăror altor dureri de cap având în vedere numărul mare de studii pe care Petru Damiani le-a făcut în acest sens. A lăsat și câteva scrieri despre această, tipărite la Paris în 1642 și 1643, sub forma unor broșuri.

·         1371: David al II-lea (scoțiană: Dàibhidh Bruis; anglo-normandă: Dauid de Brus; n. 5 martie 1324 – d. 22 februarie 1371, Castelul Edinburgh) a fost rege al Scoției din 7 iunie 1329 până la moartea sa.
David al II-lea a fost fiul cel mare supraviețuitor al regelui Robert I al Scoției și a celei de-a doua soții, Elizabeth de Burgh. Mama lui a murit când el avea 3 ani.^[1] Potrivit termenilorTratatului Edinburgh–Northampton,^[2] David a fost căsătorit la Berwick-upon-Tweed, la 17 iulie 1328 cu Joan a Angliei, fiica regelui Eduard al II-lea al Angliei și a Isabella a Franței. Nu au avut copii

David a devenit rege al Scoției după decesul tatălui său, la 7 iunie 1329, la vârsta de 5 ani, 3 luni și 3 zile. David și soția sa au fost încoronați la Scone, la 24 noiembrie 1331.^[4]

În timpul minoratului său, Sir Thomas Randolph, Conte de Moray a fost numit Gardian al Scoției de Act of Settlement în 1318. După decesul lui Moray la 20 iulie 1332, el a fost înlocuit de Donald, Conte de Mar, ales de adunarea magnaților Scoției la 2 august 1332, la Perth. Zece zile mai târziu, el a fost ucis în Bătălia de la Dupplin Moor. Sir Andrew Murray de Bothwell, care era căsătorit cu Christina, sora regelui Robert I, a fost ales noul Gardian. El a fost luat prizonier de englezi la Roxburgh în aprilie 1333 și a fost înlocuit în funcție de Archibald Douglas care a fost ucis în iulie același an, la Halidon Hill.^[5]

Între timp, la 24 septembrie 1332 în urma înfrângerii scoțienilor la Dupplin, Edward Balliol, un protejat al regelui Eduard al III-lea al Angliei și un pretendent la tronul Scoției, a fost încoronat de englezi și de susținătorii lui scoțieni. Totuți, până în decembrie Balliol a fost forțat să fugă în Anglia; el a revenit anul următor împreună cu o forță de invazie condusă de regele englez

În urma victoriei acelei forțe în Bătălia de la Halidon Hill în iulie 1333, David și soția sa au plecat pentru siguranță în Franța la 14 mai 1334.^[7] Ei au fost bine primiți de regele Filip al VI-lea al Franței. Nu se cunosc multe despre viața regelui Scoției în Franța cu excepția faptului că el a primit ca reședință Castelul Gaillard și că el a fost prezent la reuniunea fără vărsare de sânge a armatelor engleze și franceze în octombrie 1339 la Vironfosse.

Între timp, reprezentanții lui David au reușit să-l pună din nou pe tron pe David iar regele s-a putut întoarce în regatul său la 2 iunie 1341, când a preluat și puterea în mâinile sale

·         1512 – A murit Amerigo Vespucci, explorator italian, cel al carui nume avea sa dea denumirea continentului America. Amerigo Vespucci (n. 9 martie 1454, Florența, Italia, d. 22 februarie 1512, Spania) a fost unul dintre cei mai mari navigatori a tuturor timpurilor. La începutul secolului al XVI-dea în orasul Saint Die din Lorena a luat fiinta un cerc geografic din care faceau parte cîtiva tineri învatati. Unul dintre ei, Martin Waldseemuller, a scris o mica lucriare intitulata „Introducere în cosmografie” („Cosmographi!ae introductio”), care a fost publicata în 1507. In anexa, lucrarea cuprindea doua scrisori ale lui Amerigo Vespucci (in traducere latina). In cartea lui WaldseemuHer se întîlneste pentru prima oara numele de „America”. Dupa ce aminteste ca scriitorii din antichitate împarteau pamântul locuit în trei parti — Europa, Asia si Africa — carora „li s-a dat numele dupa niste femei”, Waildseemuller scrie: „Acum aceste con­tinente sînt mai bine cunoscute, iar Amerigo Vespucci a descoperit un al patrulea continent. Nu vad de ce, cine si cu ce drept ar putea sa interzica numirea acestui continent Ţara lui Amerigo sau America”. Nu se poate presupune ca prin aceasta declaratie Waldseemuller ar fi vrut sa stirbeasca câtusi de putin gloria lui Columb. Pentru el, ca si pentru alti geografi de la începutul secolului al XVI-lea, Columb si Vespucci erau cei care au descoperit pamînturi noi în parti diferite ale lumii. Columb nu a facut decât sa cerceteze mai mult Asia: contemporanii sai credeau ca pamânturile descoperite de el erau insule si peninsule ale Lumii vechi — o parte din Asia de est tropicala, dupa cum teritoriile descoperite de Cabot (tatal si fiul) li se pareau a fi o parte din Asia de nord-est cu clima rece. Vespucci însa „descoperise al patrulea continent, Lumea noua”, un continent necunoscut „celor din antichi­tate”, care se întindea de ambele parti ale ecuatorului, ca si Africa, dar care este despartit de Africa prin oceanul Atlantic. Recapituland, trebuie mentionat ca Vespucci a fost primul european ajuns în Brazilia. A fost primul ce a călcat pe coastele Uruguayului și Argentinei. A descoperit unele dintre cele mai importante fluvii ale lumii: Amazon, Pavia, Rio de la Plata. Pe lângă acestea a explorat aproximativ 6000 de mile de coastă, mai mult decât oricine altcineva. A fost primul ce a observat existența curentului ecuatorial. Cea mai importantă piesă a sa a fost însă redescoperirea Americii. În cinstea lui, unul dintre cei mai mari navigatori ai Noii Lumi, continentul descoperit îi poartă numele, începând din anul 1507.

·         1636:  Santorio Santorio, de asemenea, numit Santorio Santorii, Sanctorius din Padova, este un medic italian, celebru pentru experimentele sale asupra metabolismului (n. 1561)

·         1674: Jean Chapelain (n. 4 decembrie 1595 - d. 22 februarie 1674) a fost un poet și critic literar francez, unul dintre principalii teoreticieni ai clasicismului. A fost unul dintre fondatorii Academiei Franceze.

• 1619: Viața lui Guzman d'Alfarache, tradusă din originalul spaniol al lui Mateo Aleman ("Vie de Guzman d'Alfarache, rendue de l'original espagnol de Mateo Aleman");
• 1623: Scrisoarea sau discursul domnului Chapelain către domnul Favereau privind opinia sa asupra poemului Adonis a cavalerului Marino ("Lettre ou discours de M. Chapelain à M. Favereau, portant son opinion sur le poème d'Adonis du cavalier Marino");
• 1638: Sentimentele Academiei franceze cu privire la tragicomedia "Cidului" ("Les Sentimens de l'Académie française sur la tragi-comédie du Cid");
• 1656: Fecioara sau Franța eliberată ("La Pucelle, ou la France délivrée").

* 1746: Guillaume Coustou (n. 29 noiembrie 1677, Lyon, d. 22 februarie 1746, Paris) a fost un sculptor și academician francez.

A fost fratele mai mic al lui Nicolas Coustou, iar asemeni fratelui său a lucrat pentru Ludovic al XIV-lea și Ludovic al XV-lea.

Asemeni fratelui său a câștigat Premiul Romei (Prix de Rome), ceea ce i-a adus patru ani de studii la Academia Franceză din Roma, dar nereușind să se adapteze condițiilor de școlarizare, părăsește academia.

Hercule pe rug, 1704

Întors la Paris și-a asista unchiul Antoine Coysevox în executarea sculpturilor ecvestre Faimă și Mercur pentru Castelul Marly, lucrări care aveau să fie înlocuite cu sculpturile sale din ansamblul Chevaux de Marly (Caii din Marly sau Îmblănzitorii de cai).

În anul 1704 este admis la Academia Regală de Pictură și Sculpturăpentru lucrarea sa Hercule sur le bûcher ("Hercule pe rug").

În anul 1733 avea să devină directorul academiei.

* 1797: Karl Friedrich Hieronymus von Münchhausen (n. 11 mai 1720, Bodenwerder – d. 22 februarie 1797, Bodenwerder) a fost un nobil german provenit din principatul Braunschweig-Lüneburg.

Baronul mincinos este trecut pe așa-numita „listă neagră” a familiei nobiliare Münchhausen. În timpul vieții nu era considerat un reprezentant onorabil al familiei, în contrast, de exemplu, cu primul ministru Gerlach Adolph von Münchhausen. Baronul Karl Friedrich Hieronymus devine, la vârsta de 13 ani, paj la curtea prințului din Wolfenbüttel (Fürstentum Braunschweig-Wolfenbüttel). La 18 ani este însoțitorul prințului Anton-Ulrich, al cărui regiment era staționat în Riga. Între anii 1740 și 1750 va fi aici locotenent și maistru de călărie. Este invitat de mai multe ori pe moșia prietenului său baltic Georg Gustav von Dunten, unde participă la câteva vânători. Probabil baronul a început să-și povestească aventurile imaginare în vreo cârciumă.

Pe moșia prietenului său face cunoștința fiicei acestuia, cu care se va căsători la 2 februarie 1744. Între 1740 și 1741 baronul ia parte la războiul cu turcii, care va fi de asemenea un izvor de povestiri fantastice. Din anul 1750 von Münchhausen trăiește cu soția pe moșia lor vreme de 40 de ani ani fericiți, însă fără să aibă urmași. În cercul prietenilor care-l vizitau obișnuia să povestească întâmplările fabuloase care l-au făcut vestit.

După moartea soției sale, se căsătorește în anul 1794 cu Bernhardine von Brünn, care avea 20 de ani - o căsătorie nereușită, care în urma unui divorț scandalos îl va ruina.

* 1780: Francesco al III-lea d'Este (Francesco Maria; 2 iulie 1698 – 22 februarie1780) a fost Duce de Modena și Reggio din 1737 până la moartea sa.

S-a născut la Modena ca fiu al lui Rinaldo d'Este, Duce de Modena și a Ducesei Charlotte de Brunswick-Lüneburg.

În timpul domniei sale, ducatul a fost falimentat de războaiele de succesiune spaniolă, poloneză și austriacă. Ca rezultat, Francesco a fost forțat să-și vândă operele de artă cele mai prețioase ale Galeriei Estense. El a fost un administrator atent, dar cea mai mare a politicii financiare a ducatului a fost în mâinile austriacului plenipotențiar, Beltrame Cristiani.

Francesco a fost, de asemenea, guvernator interim al Ducatului Milano între 1754 și 1771. A murit în 1780 în casa sa de la Varese. Fiul său, Prințul Ercole, i-a succedat.

În 1721, s-a căsătorit cu Charlotte Aglaé d'Orléans (1700–1761), fiica lui Philippe d'Orléans, Duce de Orléans și a Françoise Marie de Bourbon(fiica nelegitimă a regelui Ludovic al XIV-lea și a Madame de Montespan). Împreună au avut zece copii.

După decesul primei soții, s-a recăsătorit de două ori morganatic cu Teresa Castelberco și Renata Teresa d'Harrach. Nepoata lui Maria Beatrice d'Este, Ducesă de Massa a fost ultima Este de Modena.

Copii:

1. Alfonso d'Este (18 noiembrie 1723 – 16 iunie 1725) a murit în copilărie.
2. Francesco Constantino d'Este (22 noiembrie 1724 – 16 iunie 1725) a murit în copilărie.
3. Maria Teresa Felicitas d'Este (6 octombrie 1726 – 30 aprilie 1754) s-a căsătorit cu Louis Jean Marie de Bourbon; a avut copii.
4. Ercole al III-lea d'Este, Duce de Modena (22 noiembrie 1727 – 14 octombrie 1803) s-a căsătorit cu Maria Teresa Cybo-Malaspina, Ducesă de Massa; a avut copii.
5. Matilde d'Este (7 februarie 1729 – 14 noiembrie 1803) a murit celibatară.
6. Beatrice d'Este (14 iulie 1730 – 12 iulie 1731) a murit în copilărie.
7. Beatrice d'Este (24 noiembrie 1731 – 3 aprilie 1736) a murit în copilărie.
8. Maria Fortunata d'Este (24 noiembrie 1731 – 21 septembrie 1803) s-a căsătorit cu Louis François de Bourbon, Prinț de Conti; nu a avut copii.
9. Benedetto Filippo d'Este (30 septembrie 1736 – 16 septembrie 1751) a murit celibatar.
10. Maria Elisabetta Ernestina d'Este (12 februarie 1741 – 4 august 1774) a murit celibatară.

* 1848: Karoline Amalie de Hesse-Kassel (11 iulie 1771, Hanau – 22 februarie1848, Gotha), a fost prințesă germană și membră a Casei de Hesse-Kassel. Prin căsătorie a devenit ducesă consort de Saxa-Gotha-Altenburg.

A fost fiica landgrafului (mai târziu Prinț) Wilhelm I și a soției sale, Prințesa Wilhelmina Caroline a Danemarcei și Norvegiei, fiica regelui Frederic al V-lea al Danemarcei.

La 24 aprilie 1802 s-a căsătorit cu Augustus, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg, care în 1804 a succedat la conducerea ducatului. Mariajul a rămas fără copii.

·         1875: Jean-Baptiste Camille Corot, pictor francez (n. 1796). A murit la Paris. A fost cel mai mare pictor peisagist francez al secolului al XIX–lea. Camille Corot este pictorul care eliberează peisagistica de restricțiile impuse de neoclasicism. A fost un maestru al picturii plein-air și a influențat impresionismul, curent la a cărui naștere a asistat. Corot poate fi socotit un  precursor al impresionismului.
* 1890: Carl Heinrich Bloch (n. 23 mai 1834 – d. 23 februarie 1890) a fost un pictor danez.
Galerie:

• 

  Carl Heinrich Bloch - Consolator
 
• 

  Carl Heinrich Bloch - Gethsemane
• 

  Carl Heinrich Bloch - Jesus Tempted
 
• 

  Carl Heinrich Bloch - Suffer the Children
 
• 

  Carl Heinrich Bloch - The Annunciation
 
• 

  Carl Heinrich Bloch - The Resurrection
• 

  Carl Heinrich Bloch - Woman at the Well

·         1905 - A murit Felix Iacob, medic. A iniţiat şi dezvoltat igiena, ca disciplină a învăţămîntului medical românesc (n.1832).

·         1913 - A murit lingvistul elveţian Ferdinand de Saussure; a avut o importantă contribuţie la întemeierea şi evoluţia lingvisticii structurale (“Curs de lingvistică generală”, publicat postum, în 1916) (n.26.11.1857).

·         1921: Ernst Günther, Duce de Schleswig-Holstein (11 august 1863–22 februarie 1921) a fost fiu al lui Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein și a Prințesei Adelheid de Hohenlohe-Langenburg.

Născut la Lubsko la 11 august 1863, a fost al treilea fiu al lui Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein însă frații lui mai mari au murit la vârste fragede, înainte de nașterea sa. Pe linie maternă, bunica lui, Feodora de Leiningen, a fost sora vitregă a reginei Victoria a Marii Britanii. Sora mai mare a lui Ernst Günther a fost Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein, soția împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei.

La 2 august 1898 s-a căsătorit cu Prințesa Dorothea de Saxa-Coburg și Gotha, fiica Prințului Philipp de Saxa-Coburg și Gotha și a Prințesei Louise-Marie a Belgiei. Cuplul nu a avut copii. În 1880, după moartea tatălui său, a devenit Duce de Schleswig-Holstein. Neavând copii, a fost succedat de vărul său, Albert, Duce de Schleswig-Holstein.

·         1937 - A murit Constantin N. Hurmuzaki, descendent dintr-o veche familie de intelectuali şi luptători pentru drepturile românilor din Bucovina. Entomolog, filosof, jurist, membru de onoare al Academiei Române (m.03.10.1863).

·         1942:  Stefan Zweig, poet, prozator, dramaturg austriac (n. 1881)

·         1943: la Munchen în Germania au fost executați prin ghilotinare, primii trei membri ai unui grup de rezistență anti-nazistă intitulat "Trandafirul Alb”. Acest grup de rezistență a fost înființat în anul 1942 de frații Hans şi Sophie Scholln şi de colegii lor Christoph Probst, Willi Graf și Alexander Schmorell, cărora li s-a adăugat și profesorul lor Kurt Huber, cel care a redactat manifestele distribuite de tineri. Grupul de rezistenţă activa în München, dar membrii grupării aveau legături cu mai multe grupuri de opozanți ai regimului fascist, ce activau la Berlin, Hamburg, Stuttgart sau Viena. La începutul lunii februarie 1943 grupul ,,Trandafirul Alb “ a lansat în zona Universității din Munchen, o masivă campanie de împărțire de manifeste prin care se cerea populației să lupte împotriva lui Hitler și împotriva continuării războiului. Pe 18 februarie 1943 Sophie Scholl a distribuit manifestele în holul universității din München, dar a fost identificată de un informator al Gestapo-ului şi a fost arestată împreună cu fratele ei, Hans Scholl. În buzunarul lui Hans a fost găsit un bileţel adresat prietenului lor Christoph Probst şi plecând de la acest bilet, în aceeași zi, a fost arestat și el. Alexander Schmorell, un alt membru al grupului aflând de arestarea prietenilor săi, încearcă să-l prevină pe Willi Graf și să fugă amândoi din fața celor ce aveau să se întâmple. N-a mai apucat însă să-l anunțe pe Willi, deoarece și acesta fusese arestat. Atunci a încercat să scape în Elveția, însă iarna grea și zăpada mare nu i-au permis să treacă munții în această țară. Astfel, Alexander Schmorell a fost nevoit să se reîntoarcă în München, iar după ce a fost publicată o fotografie de a sa, la scurt timp, a fost arestat și el, fiind prins într-un refugiu antiaerian. Primii trei conducători ai grupului – Hans Scholl, Sophie Scholl și Christoph Probst – după ce au fost arestați, au fost judecați sumar și executați prin ghilotinare în ziua de 22 februarie 1943 în Munchen. Aceeași soartă o vor avea și ceilalți membrii ai grupului de rezistență, care după ce vor fi prinși vor fi executați tot prin decapitare, în cursul anului 1943.
* 1947: Anton Keschmann (n. 12 martie 1870, Gura Humorului, Bucovina, azi în România - d. 22 februarie 1947, Waiern, Carintia) a fost un funcționar public și politician austriac.
* 1969: Eli Lotar (n. Eliazar Lotar Teodorescu, n. 30 ianuarie 1905, Arondismentul 18 din Paris, Franța – d. 10 mai 1969,^[1][2] Paris, Franța) a fost un fotograf francez de origine română.

A fost fiul poetului român Tudor Arghezi și al Constanței Zissu. Tudor Arghezi l-a recunoscut ca fiu în data de 29 noiembrie 1905.

După ce a studiat la București, s-a întors la Paris în 29 decembrie 1924. În 1926 a devenit cetățean francez și a fost unul dintre cei mai buni fotografi ai Parisului anilor 1927-1932.^{[judecată de valoare]}

Francezii au botezat un parc cu numele Eli Lotar în orășelul Aubervilliers situat la nord de Paris, de-alungul canalului Saint Denis.

* 1977: Marcel Anghelescu (n. 3 noiembrie 1909, Craiova - d. 22 februarie1977, București) a fost un celebru actor român de teatru și film. A interpretat roluri de compoziție, cu predilecție comice (Pristanda din O scrisoare pierdută de Caragiale, Nebunul din Regele Lear de Shakespeare) pe scena Teatrului Național din București.

Actorul Marcel Anghelescu a primit titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne (prin Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a RPR) „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă ^[1] și apoi pe cel de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă (prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al RPR) „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”.^[2]

A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice”.^[3]De asemenea, a fost laureat al Premiului de stat

Filmografie:

• Ziua cumpătării (1942)
• Escadrila albă - (1944) - Nello
• Răsună valea (1949)
• Arendașul Român (1952)
• Lanțul slăbiciunilor (1952)
• Vizită (1952)
• O scrisoare pierdută (1953) - Ghiță Pristanda
• Cu Marincea e ceva (1954)
• Popescu 10 în control (1955)
• Pe răspunderea mea (1956)
• Două lozuri (1957) - căpitanul Pandele
• O mică întâmplare (1957)
• Pasărea furtunii (1957)
• Ciulinii Bărăganului (1958)
• Avalanșa (1959)
• Băieții noștri (1959)
• Telegrame (1959)
• Bădăranii (1960) - jupân Maurizio
• O zi pierdută (1960)
• Darclée (1961)
• Omul de lângă tine (1961)
• Pe litoral mi-a rămas inima(1961)
• Post restant (1961)
• Cinci oameni la drum (1962)
• Celebrul 702 (1962)
• Lumina de iulie (1963)
• Partea ta de vină (1963)
• Pași spre lună (1963)
• Castelanii (1964) - Mădăraș
• Mofturi 1900 (1964)
• Steaua fără nume - Șeful de gară
• Corigența domnului profesor(1966)
• Aventuri la Marea Neagră(1972)
• Ceața (1973)
• Dimitrie Cantemir (1973)
• Frații Jderi (1974) - hangiul Iohan Roșu
• Trei scrisori secrete (1974)
• Ștefan cel Mare - Vaslui 1475(1975) - George Amirutzes
• Mușchetarul român (1975)
• Tufa de Veneția (1977)
• Războiul independenței (1977)
• Severino (1978)

* 1977: Dumitru Dron (n. 30 octombrie 1893, Cucioaia, Telenești - d. 22 februarie 1977, Simeria, Județul Hunedoara, România) a fost un deputat în Sfatul Țării. Mandat între 7 februarie 1918 și 27 noiembrie 1918. Membru al comisiei bugetare.

·         1980: Oskar Kokoschka, pictor și poet englez de origine austriacă (n. 1886). Oskar Kokoschka (n. 1 martie 1886, Pöchlarn, Niederösterreich – d. 22 februarie 1980, Montreux, Elveția) a fost un pictor, grafician și scriitor austriac, exponent al expresionismului. Kokoschka a fost cel mai faimos reprezentant al Grupului de Artă din Berlin Der Sturm (în română Furtună), și cofondator Hagenbund (sau Künstlerbund Hagen). Începând cu anul 1980, s-a înființat un premiu acordat de către autoritățile austriece pentru realizări excepționale în artă, care-i poartă numele. Prima sa expoziție personală a avut loc la Galeria Paul Cassirer din Berlin în anul 1910[1]. În acest an, de asemenea, a expus la Muzeul Folkwang Essen și a început colaborarea cu revista Der Sturm. În 1915 , la scurt timp după izbucnirea primului război mondial, el a servit pe frontul de est, unde a fost grav rănit.

·         1983 - A murit Ştefan Constantinescu, pictor, autor de lucrări monumentale: picturi murale la Mangalia, Geneva, Viena, decorarea pavilionului românesc la Expoziţiile Internaţionale de la Paris (1937) şi New York (1939) (n.14.03.1898).

·         1987 – A decedat Andy Warhol, născut Andrew Warhola, la 6 august 1928, grafician, fotograf, pictor și realizator de filme american, o personalitate a curentului artistic cunoscut sub numele de Pop Art din Statele Unite.

·         1994 - A murit arhitectul Ştefan Balş (n.1902).

·         2001 - A murit Vlad Voiculescu, medic neurolog, membru al Academiei Române, membru al Societăţii Britanice Regale de Medicină (n.30.08.1913).

·         2002 - A încetat din viaţă Vlaicu Ionescu, cunoscut tălmăcitor al profeţiilor lui Nostradamus; s-a stabilit, la sfârşitul anilor 60, în SUA şi a publicat în 1976, la Paris, volumul "Mesajul lui Nostradamus către era proletară", ce l-a consacrat drept specialist în descifrarea previziunilor profetului din secolul XVI (n. 1 aprilie 1922)

·         2002: Chuck Jones, creator de desene animate american (n. 1912)

·         2002 – Liderul rebel angolez Jonas Savimbi a fost ucis într-o ambuscadă. Jonas Malheiro Savimbi ( n.1934) a fost un lider politic și militar angolez care  a fondat și a condus Uniunea Nationala pentru Independenta Totala a Angolei, o mișcare care a purtat un razboi de guerrila impotriva  dominației coloniale portugheze intre anii  1966-1974, confruntandu-se  apoi  cu  Mișcarea  Populara pentru Eliberarea Angolei ( MPLA) rivala, sprijinita de sovietici în  anii 1974-1975, și după declararea independenței în 1975 până la moartea sa într-o ciocnire cu trupele guvernamentale.
* 2011: Ion Hobana (numele la naștere Aurelian Manta Roșie; n. 25 ianuarie1931, Sânnicolau Mare, județul Timiș-Torontal – d. 22 februarie 2011, București) a fost un antologator, autor, critic literar, scriitor și teoretician literar român contemporan, specializat în analizarea literaturii științifico-fantastice. A fost licențiat în litere cu o teză de doctorat despre Science-fiction, prima de acest fel din România.

A publicat cinci volume de versuri, printre care Centru înaintaș (1954), Caleidoscop (1958) și Orar de vacanță (1962) și romanul Sfârșitul vacanței (1960), înainte de a se consacra, cu precădere, SF-ului. Debutul în gen datează din 1955, în revista Știință și Tehnică, cu povestirea Glasul mării. Au urmat nuvela Ultimul văl (1957), volumele de povestiri Oameni și stele (1963), Un fel de spațiu (1988) și Timp pentru dragoste (2009, Editura Bastion), versiunea teatrală a Omului invizibil, după H.G. Wells (1974), pusă în scenă la București (1974), Brașov (1976) și Iași (2008).

În ianuarie 2011, volumul de povestiri Timp pentru dragoste, apărut în 2009 la Editura Bastion, este preluat, ca ediție definitivă, de către integrala science fiction și fantasy Seniorii Imaginației (Editura Eagle), readucând pe copertă titlul Oameni și stele.

Ion Hobana a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, Société Européenne de Culture, H.G. Wells Society, Centre International Jules Verne, Associazione Internazionale per gli Studi sulle Utopie.

Pentru întreaga sa activitate de creație, exegeză și promovare a SF-ului, i s-au decernat Marele Premiu al Ministerului Culturii și Artei din Polonia (1973), Premiul Special Aripile de aur ale fanteziei (1980) și Premiul World SF (Brighton, 1984).

* 2015: Mihai Olos (n. 26 februarie 1940, Ariniș, Maramureș — d. 22 februarie2015, Amoltern, Germania) a fost un artist plastic român contemporan^[1], integrând în opera sa elemente de experiment^[2] (happening), desen, pictură, sculptură, artă digitală.

Al doilea fecior al în familiei, Mihai Olos s-a născut în satul Ariniș(Ardihat), Maramureș, zona (sub) Codru, zonă cu puternice tradiții etno-folclorice. Tatăl său, Mihai, căruia i se spunea în sat Mihaiu Florii Vilii, era localnic din moși-strămoși, țăran și negustor de vite (tușer). Pe linie maternă, Mihai tatăl îl avusese de unchi pe George Pop de Băsești. Avea prieteni din toate părțile țării, care îl căutau și acasă, viitorul artist fiind de față la discuțiile lor. Pentru că a refuzat să intre cu pământul în gospodăria colectivă, i se confiscă pământul din hotar și i se interzice să facă negoț pe motiv de speculă. Mama sa, Ana – „artista familiei”, din neamul Borșa, familie țărănească de origine voevodală – se trăgea din Poiana Codrului (Iegheriștea tânără), zonă renumită pentru păduri și arta cioplitului, unde copilul Mihai va petrece multe veri.  De la mama sa și de la femeile cu care se întâlneau la șezătorile din sat viitorul artist s-a familiarizat, a deprins să înțeleagă și să aprecieze variatele forme ale artei populare. Copilăria fericită în cadrul familiei și a satului în care tradițiile strămoșești se păstraseră vii, este brusc curmată de moartea mamei în 1950.

Absolvind primele șapte clase la școala din Ariniș, în 1953 pleacă la Baia Mare, unde era deja elev fratele său mai mare, Vasile. Se înscrie la Liceul „Gheorghe Șincai” și neavând drept la bursă, se întreține singur din meditații, iar în vacanțe fiind curier la ziarul local și achizitor la tabăra de vară. După liceu, este învățător suplinitor în Țara Oașului – zonă etnografică ce va lăsa o adâncă amprentă asupra sa. Acolo întâlnește intelectuali ascunși la marginea țării din pricina persecuțiilor politice. În 1959 pleacă la Cluj și se înscrie la Insitutului pedagogic pentru învățători, ca apoi să se transfere la Institutul pedagogic de 3 ani, secția de pictură (absolvită în 1963), unde îl are profesor pe pictorul de artă monumentală Coriolan Munteanu. În perioada studenției, pe lângă marile personalități trăind în Cluj, ca Ion Agârbiceanu, Lucian Blaga etc., cunoaște numeroși tineri pictori sau poeți din generația sa, care îi vor fi prieteni mai apoi. La Institutul „Ion Andreescu” consultă albume de artă modernă și audiază conferințele ținute de critici de artă printre care și Petru Comarnescu, viitorul său susținător.

Sărbători

·        *  În calendarul ortodox: Aflarea moaștelor Sf Mc din Constantinopol; Harți

• În calendarul romano-catolic: Catedra Sfântului Apostol Petru; Sf. Margareta din Cortona.  Cathedra Petri (în traducere „Scaunul lui Petru”) este un jilț care se află în Bazilica Sf. Petru din Roma. Jilțul din secolul al IX-lea a fost prelucrat în stil baroc de Gian Lorenzo Bernini, care a realizat ansamblul monumental care domină astăzi absida principală a Bazilicii Sf. Petru. Cathedra Petri este de asemenea o sărbătoare romano-catolică, fixată pe 22 februarie, sărbătoare care rememorează funcția de verhovnic (întâistătător) al apostolilor, deținută de apostolul Petru. „Catedra” este tronul unui episcop, așezat în biserica în care slujește (care, de aceea, se numește „catedrală”) și simbolizează autoritatea episcopului și a învățăturii lui. Un episcop nou hirotonit, când ia în posesie Biserica încredințată lui, primește mitra și toiagul pastoral și se așază pe „catedră”. În Roma antică (precreștină), zilele dintre 13 și 23 februarie erau dedicate amintirii rudelor răposate. Cu această ocazie, pentru morți se pregătea mâncare și un scaun (lat. „cathedra”). Creștinii își aminteau în aceste zile de Apostolul Petru, Părintele credinței lor. În sec. IV, Biserica a oprit ospețele pentru morți; ca urmare, Scaunul lui Petru n-a mai fost văzut în legătură cu amintirea morților, ci doar ca tron al episcopului, simbol al învățăturii. Obiectul sărbătorii însă nu se referă la scaun, ci la chemarea lui Petru de a prelua învățătura în Biserică. O a doua sărbătorire a Catedrei lui Petru se celebra, la 18 ianuarie, în Galia, începând din sec. VI-VII, preluată apoi și în Biserica Romei. Papa Ioan al XXIII-lea a redus cele două sărbători la una singură.
• În calendarul Greco-catolic: Descoperirea moaștelor sfinților martiri din Eugenion (în secolul al IV-lea)
• Statul Santa Lucia aniversează la 22 februarie ziua națională, ce marchează proclamarea independenței față de Regatul Unit, în 1979. Santa Lucia este o țară insulară din estul Mării Caraibilor, la limita Oceanului Atlantic. Parte a Antilelor Mici, este localizată la nord-nord-est de Insula Saint Vincent, la nord-vest de Barbados și la sud de Martinica. Are o suprafață de 617 km pătrați. Capitala se află la Castries. Istoria sa începe odată cu descoperirea insulei de către exploratorul Cristofor Columb, la 13 decembrie 1502. Teritoriul a fost atunci revendicat de Spania și numit Isla de Santa Lucia. În secolul al XVII-lea, au urmat încercările englezilor de colonizare (1605, 1638-1640) și stabilirea unei colonii franceze (1643) cu numele Sainte Lucie, potrivit cronologiei prezentate de www.worldstatesmen.org. Francezii au semnat un tratat cu populația băștinașă de caraibi, dar Anglia a preluat controlul câțiva ani mai târziu, între 1663 și 1667. Între 1667 și 1674, teritoriul a intrat sub administrarea Companiei Indiilor Occidentale, conform sursei citate. În deceniile următoare, au urmat războaie cu Franța, controlul asupra insulei schimbându-se frecvent între francezi și englezi, atrași de acest teritoriu pe fondul dezvoltării industriei zahărului. În urma unei înțelegeri între Marea Britanie și Franța — ''Treaty of Choc'', între 1723 și 1744, teritoriul trebuia să devină zonă neutră, dar colonizatorii francezi nu au plecat. Odată cu izbucnirea Revoluției Franceze (1789-1799), pe insulă a fost instituit un tribunal revoluționar, condus de căpitanul La Crosse, care a adus ghilotina ca mijloc de execuție a regaliștilor. La scurt timp, britanicii au invadat insula, după izbucnirea războiului cu Franța. În cadrul acestui conflict, în 1796, orașul Castries a fost incendiat. Teritoriul a continuat să fie obiectul revendicărilor între Marea Britanie și Franța până când, în 1814, britanicii au preluat definitiv controlul asupra insulei, ca partea a Tratatului de la Paris, care a pus capăt Războaielor Napoleoniene. De la acest moment decisiv, Santa Lucia a fost considerată parte a coloniei Insulelor britanice Windward. În 1836, sclavia a fost abolită pe insulă, la fel ca în tot Imperiul Britanic. În 1840, a fost instituit un guvern reprezentativ. În 1953, a fost introdus sufragiul universal. La 22 februarie 1979, Santa Lucia a devenit stat independent în cadrul națiunilor Commonwealth. În prezent, jurisdicția statului are un caracter mixt. Premierul țării este dr. Kenny D. Anthony, membru al Partidului Laburist, ales pentru această funcție pentru a treia oară. Bagajul cultural al statului este divers, prin prisma istoriei tumultuoase a insulei. Un amestec vibrant de cultură și istorie a caraibilor, africanilor, francezilor și englezilor se reflectă în viața de zi cu zi a locuitorilor. Limba oficială este engleza, dar una din limbile secundare este creola specifică insulei (kwéyol, patwa), ce are la bază franceza și care este vorbită de aproape toți locuitorii (183.772 persoane, conform http://countrymeters.info/). Între manifestările culturale specifice zonei, se numără festivalurile La Rose, La Marquerite și Festivalul anual de Jazz din Santa Lucia (Saint Lucia Jazz Festival). Santa Lucia este țara de origine a doi laureați ai Premiului Nobel: Sir Arthur Lewis (Economie, 1979) și poetul Derek Walcott (Literatură, 1992). Raportat la numărul restrâns de locuitori, statul înregistrează cei mai mulți laureați Nobel pe cap de locuitor față de orice alt stat al lumii, conform site-ului thecommonwealth.org/our-member-countries/saint-lucia.

ARTE 22 Martie

MUZICĂ 22 Februarie

"Sonata nr. 2 pentru vioară și pian" de George Enescu

Enescu plays Enescu - Sonata for Violin and Piano No. 2 in F minor, Op. 6: 

Del Wood (Adelaide Hazelwood), cântăreţ şi pianist ragtime american

Aurel Grigoraș, dirijor român

George Enescu: Vox maris op.31 (1954): 

Ernie K-Doe (Ernest Kador Jr.), cântăreţ şi compozitor american

Bobby Hendricks, cântăreţ american (Drifters, Swallows)

Louise Lopez, cântăreaţă americană (Odyssey)

Odyssey 

Oliver (William Oliver Swofford), cântăreţ american

Cristina Anghelescu, violonistă româncă

Michael Wilton, chitarist, vocalist şi compozitor (Queensryche)

Queensrÿche 

ÎNREGISTRĂRI NOI: 

MUSICA ANDINA INSTRUMENTAL Seleccion de Cecil Gonzalez

J.C. Bach & Mozart: Concert Arias

Bach - Concerto for Violin and Oboe in C minor, BWV 1060a

POEZIE 22 Februarie

Poezii de Tudor Muşatescu

Biografie Tudor Mușatescu

Tudor Mușatescu (n. 22 februarie 1903, Câmpulung-Muscel - d. 4 noiembrie 1970, București) a fost un poet, prozator, dramaturg și umorist român.

A absolvit facultatea de litere și filozofie și facultatea de drept. Provenind din familia unui avocat, "contaminat" de înclinațiile artistice ale mamei sale, Tudor Mușatescu este cuprins de patima scrisului încă din anii de școală.

Scrie epigrame, compune de unul singur o revistă scrisă de mână, "Ghiocelul", cu versuri, schițe și chiar cu o piesă de teatru, intitulată "Ardealul". A scris schițe, romane, piese de teatru dar succesul i-a fost adus de teatru.

La maturitate, atât ca vârstă, cât și ca formație artistică, Tudor Mușatescu se dedică trup și suflet teatrului, în calitate de dramaturg, traducător, director de scenă, de conducător și proprietar de teatru. Criticii l-au considerat un fidel continuator, în perioada interbelică, al comediei caragialene de moravuri, prin tipologie, situații și dialoguri spirituale. Debutul scenic l-a avut la Paris, în 1923, în piesa Focurile de pe comori.

Piesele de teatru ale lui Mușatescu, cu deosebire comediile "Titanic-Vals", "...escu" și melodrama "Visul unei nopți de iarnă", au avut succes și în străinătate. Titanic-Vals și „...escu” au fost ecranizate.

Multe dintre ele au fost traduse în limbile franceză, engleză, germană, italiană, greacă, poloneză, cehă etc.

A fost căsătorit cu actrița Kitty Stroescu. Fiul lui Bogdan (Bobiță) Mușatescu, a fost actor la TNB.

Opera

Teatru

·         Focurile de pe comori (1923)

·         Panțarola (1928)

·         Sosesc deseară (1931)

·         Titanic-Vals (1932)

·         ...escu (1933)

·         Visul unei nopți de iarnă (1937)

·         Țara fericirii (1946)

·         Madona (1947)

·         Profesorul de franceză (1948)

·         A murit Bubi (1948)^[1]

·         Geamandura (1950)

·         Burtă Verde (1952)

·         Trenurile mele

Scenete umoristice

·         Titanic vals(1974)

Romane

·         Mica publicitate (1935)

Schițe umoristice

·         Nudul lui Gogu (1928)

·         Ale vieții valuri (1932)

Aforisme

·         Fiecare cu părerea lui (1970)

Versuri

·         Vitrinele toamnei (1926)

și cinci volume de Scrieri (1969) - postum 1978.

* * *

Ce faci, inimă pustie,
cu pereţi de igrasie,
când, în timp,
tic-tacu-ţi scurmă
ca un ceas rămas în urmă.

Ce vrei, inimă a mea,
părăsită şi bătrână
ca o apă de fântână
de unde nimeni nu bea!

Fostă "inimă albastră",
anii ţi-i socoţi în gând
stând ca proasta la fereastră
ca s-o vezi măcar trecând.

O! şi ce n-ai da odată
s-o cuprinzi tu cu putere
şi s-o legeni ca pe-o fată
şi s-o frângi ca pe-o muiere!...

Cântec de chef

Mai adu-mi vin. Singurătatea-mi îneacă gâtul ca un praf.
Şi să-mi aduci pe cel mai oacheş ţigan, de colo, din taraf,
Să beau cu el şi-apoi să-mi cânte.
Să-mi cânte mult, cu ochii-nchişi
Romanţe de pe vremea-n care fecioare anemice, blânde,
Plângeau iubiri aeriene sub floarea albilor caişi.

Ce negru eşti, ţigane, şi ce vioară veche...
Să nu-mi cânţi după note, să-mi cânţi după ureche
Şi să te-nalţi pe vârfuri cu fiecare notă
Şi ochii-nchişi tot timpul. Am bani  străvechi, de aur...
Şi-s vesel, măi ţigane, căci semeni a balaur
Cu labele în ghete şi coada-n redingotă.

Tu ai iubit vreodată? de ce-ai iubit ţigane?
Avea ochi albi şi umezi ca miezul de castane
Şi buze ca măceaşa şi sânii tari ca piatra?
Şofran avea pe pielea întinsă pe obraji
Şi bani  de fier cu toartă, în salbe, pe grumaji
Şi-n sânge focul aprig cu care creşte şatra?

Te-ai îmbătat ţigane, dacă începi să plângi,
Îţi tremură vioara căci simte cum o strângi
Şi-arcuşul ţi se-ndoaie, în mână, că-l frămânţi
De ce-ai iubit, ţigane? De ce nu vrei să mori?
Eu nu plâng. Bea ca mine şi spânzurăte-n zori...
Dar nu. Tu ai vioara şi tot mai poţi să cânţi.

Interior

Nedesluşit, amurgul jilav şi stins, de toamnă
Pătrunde în odaie greoi şi obosit
Asemeni unui schimnic cu rasa mucezită
Intrând, adus de spete, în golul unui schit.

Pe mobile, în umbră, se-anină grav, tăcerea...
În falduri de-ntuneric tot sufletu-mi se-ngroapă
Şi-ascult cum trece udă, de-a lungul străzii, vremea
Bătându-mi în ferestre cu clipe moi de apă.

Să biruie amurgul, cu braţele livide
Lumina, spre ferestre, se strânge ca un val
Şi-nvinsă, istovită, se clatină şi cade
Ca o tragediană în strigătul final.

S-au tapetat pereţii cu pânze lungi de doliu,
Ca un gropar, amurgul mormântu-a prins să-i sape
Şi-n colţul lui de cinic, pianul îşi arată
Gingii de palisandru şi-un rânjet alb de clape.

În fund, oglinda albă, sub draperii, se-mbracă
Cu aripi mari, căzute şi grele de-ntuneric
Şi-aşa cum mă priveşte, opac şi fix, îmi pare
O pasăre de noapte c-un ochi holbat şi sferic.

Ca o fantomă – alături – deschiolate braţe
Fotoliul, înspre mine, întinde să mă cheme.
Şi pare, în tăcere, ceasornicul pe masă
Un şoarece domestic ce ronţăie în vreme.

Portretele pudrate din ramele ovale
Zâmbesc postum prin bezna ce vine să le-ngroape
Şi-n ultima lumină, bunica mă priveşte
Cu nostalgii albastre de sub amurg de pleoape.

Grigore Alexandrescu, poet și prozator român

Biografie Grigore Alexandrescu

Grigore Alexandrescu (n. 22 februarie 1810, Târgoviște - d. 25 noiembrie 1885, București) a fost un poet și fabulist român.

S-a născut la Târgoviște, pe data de 22 februarie în anul 1810, în mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al vistiernicului M. Lixandrescu. Rămâne orfan și sărac, dar de mic dovedește o inteligență deosebită și o memorie extraordinară. Învață greaca și franceza. A devenit elev la Colegiul Național „Sfântul Sava” din București, fiind coleg cu Ion Ghica. Face cunoștință cu Ion Heliade Rădulescu. Îi uimește pe toți prin talentul său poetic. Un timp va locui acasă la Heliade, care-i va publica prima poezie, Miezul nopții, în Curierul Românesc, urmată de elegia Adio. La Târgoviște.

O vreme a fost ofițer, dar a demisionat (1837). Din pricina unor scrieri (Anul 1840 și Lebăda și puii corbului) este întemnițat. A ocupat funcții mărunte. În 1848 e redactor al ziarului Poporul suveran. În ultimii 25 de ani de viață a fost marcat de alienare mintală.

A murit sărac la București în anul 1885. Vasile Alecsandri, într-o scrisoare trimisă din Paris lui Alexandru Papadopol-Calimah, deplângea nepăsarea față de cel mai de seamă fabulist român: „Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mîhnit atît de mult (căci el era mort de mai mulți ani), cît m-a mîhnit nepăsarea generației actuale în privirea lui și uitarea în care căzuse renumele lui, odinioară strălucit.

A debutat cu poezii publicate în Curierul Românesc condus de Ion Heliade Rădulescu. Poezia sa a fost influențată de ideile care au pregătit Revoluția din 1848.

Poet liric, scrie mai întâi meditații romantice, sub influența lui Lamartine. Tonul este extraordinar de fantastic și umoristic. Cea mai reușită este Umbra lui Mircea. La Cozia (făcuse o călătorie în Oltenia, cu prietenul Ion Ghica).

E ultimul fabulist autentic din literatura română, lăsându-ne vreo 40 de fabule, în care adevărul e mascat, din cauza cenzurii autorităților (Câinele și cățelul, Boul și vițelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală, ș.a.).

Lui Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română ca specii literare autonome epistola, meditația și satira. A tradus din Lamartine și Byron.

Opere (volume publicate în timpul vieții)

·         Poezii (1832)

·         Fabule (1832)

·         Meditații (1835)

·         Poezii (1838)

·         Fabule (1838)

·         Poezii (1839)

·         Memorial (1842)

·         Poezii (1842)

·         Suvenire și impresii, epistole și fabule (1847)

·         Meditații, elegii, epistole, satire și fabule (1863)

Poezii mai importante

·         Adio. La Târgoviște ·         Anul 1840 ·         Așteptarea ·         Boul și vițelul ·         Bursucul și vulpea ·         Câinele soldatului ·         Câinele și cățelul ·         Candela

·         Cântece de peste Olt ·         Catîrul cu clopoței ·         Cimitirul ·         Corbii și barza ·         Dreptatea leului ·         Eliza ·         Epistolă către Voltaire ·         Încă o zi

·         Lupul moralist ·         Mormintele. La Drăgășani ·         Miezul nopții ·         Meditație ·         Răzbunarea șoarecilor sau moartea lui Sion ·         Șarlatanul și bolnavul ·         Unirea Principatelor ·         Vulpoiul predicător

Candela

Tacerea e adânca si noaptea-ntunecoasa;
Norii ascund vederea înaltelor tarii,
S-a stelelor de aur multime luminoasa
Ce smaltuiau seninul cerestilor câmpii.

Numai religioasa a candelei lumina
Aprinsa de credinta, si limpede si lina,
Lua citit într-o singura silaba.
Luceste înaintea icoanei ce slavesc.
Emblema-a bunatatii, mângâitoare raza,
Ea parca priimeste si parca-nfatiseaza,
Rugaciunile noastre stapânului obstesc!

În minutele-acelea când sufletul gândeste,
Când omul se coboara în constiinta lui,
Ca unei inimi care cu noi compatimeste
Fratestei ei lumine durerea mea supui.

Câte chinuri ascunse, câte lacrimi varsate
Au avut-o de martor, si i-am încredintat!
Câte dorinti smerite si neînfiintate
Am tainuit de lume si ei am aratat!

Dumnezeu ce de fata pe cruce se arata,
El care-a nedreptatii e pilda de-ngrozit,
Îmi spune ca-nainte-i se va vedea odata
Cel ce nedreptateste cu cel nedreptatit.

Atunci crestinu-acela, cu fruntea în tarâna,
Dar cu otrava-n buze, si cu fierul în mâna,
Umilit ca sa-nsale si blând ucigator,
Tronul dumnezeirii cum va putea sa-l vaza,
Când la un semn puternic se vor clati cu groaza
Cerurile-asezate pe polurile lor?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Dar adânca odihna în lume înceteaza:
Religiosul clopot se leagana în vânt
Chemând pe credinciosii ce somnu-mpovareaza,
Din ale lor locasuri în locasul cel sfânt.

Întunecimea noptii care înca domneste,
Ca un om ce cu viata se mai lupta murind,
Se-mprastie cu-ncetul, treptat se risipeste
Si-n umbra diminetii se pierde-ngalbenind.

Se desfasor în ochi-mi minunile zidirii;
Credinta se desteapta în omul ratacit;
Si-nalta a ei ruga cu imnul multumirii,
La cel ce dupa noapte si zi ne-a daruit.

Iar tu, candela sfânta, a careia vedere
Îmi aduce aminte atâtea naluciri,
Îmi vei fi totdeauna raza de mângâiere,
Vei sti deopotriva si fapte si gândiri.

Voi alerga la tine în dureri si necazuri,
De oameni si de soarta când voi fi apasat:
Astfel corabierul, când marea e-n talazuri,
Alearga la limanul ce-adesea l-a scapat. 

Umbra lui Mircea...la Cozia

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate:
Catre tarmul dimpotriva se întind, se prelungesc,
S-ale valurilor mîndre generatii spumegate
Zidul vechi al manastirei în cadenta îl izbesc.

Dintr-o pestera, din rîpa, noaptea iese, ma-mpresoara:
De pe muche, de pe stînca, chipuri negre se cobor;
Muschiul zidului se misca… pîntre iarba sa strecoara
O suflare, care trece ca prin vine un fior.

Este ceasul nalucirei; un mormînt se desvaleste,
O fantoma-ncoronata din el iese… o zaresc…
Iese… vine catre tarmuri… sta… în preajma ei priveste…
Rîul înapoi se trage… muntii vîrful îsi clatesc.

Ascultati!… marea fantoma face semn… da o porunca…
Ostiri, taberi fara numar împrejuru-i înviez…
Glasul ei se-ntinde, creste, repetat din stînca-n stînca,
Transilvania l-aude, ungurii se înarmez.

Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute,
Si puternici legioane p-a ta margine-ai privit,
Virtuti mari, fapte cumplite îti sînt tie cunoscute,
Cine oar’ poate sa fie omul care te-a-ngrozit?

Este el, cum îl arata sabia lui si armura,
Cavaler de ai credintei, sau al Tibrului stapîn,
Traian, cinste a Romei ce se lupta cu natura,
Urias e al Daciei, sau e Mircea cel Batrîn?

Mircea! îmi raspunde dealul; Mircea! Oltul repeteaza.
Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc,
Unul altuia îl spune; Dunarea se-nstiinteaza,
S-ale ei spumate unde catre mare îl pornesc.

Sarutare, umbra veche! priimeste-nchinaciune
De la fiii României care tu o ai cinstit:
Noi venim mirare noastra la mormîntu-ti a depune;
Veacurile ce-nghit neamuri al tau nume l-au hranit.

Rîvna-ti fu neobosita, îndelung-a ta silinta:
Pîna l-adînci batrînete pe români îmbarbatasi;
Însa, vai! n-a iertat soarta sa-ncununi a ta dorinta,
S-al tau nume mostenire libertatii sa îl lasi.

Dar cu slabele-ti mijloace faptele-ti sînt de mirare:
Pricina, nu rezultatul, laude ti-a cîstigat:
Întreprinderea-ti fu dreapta, a fost nobila si mare,
De aceea al tau nume va fi scump si nepatat.

În acel locas de piatra, drum ce duce la vecie,
Unde tu te gîndesti poate la norodul ce-ai iubit,
Cîta ai simtit placere cînd a lui Mihai sotie
A venit sa-ti povesteasca fapte ce l-a stralucit!

Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armura
Ce un urias odata în razboaie a purtat;
Greutatea ei ne-apasa, trece slaba-ne masura,
Ne-ndoim dac-asa oameni întru adevar au stat.

Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte stralucite,
Însa triste si amare; legi, naravuri se-ndulcesc:
Prin stiinte si prin arte natiile înfratite
În gîndire si în pace drumul slavei îl gasesc.

Caci razboiul e bici groaznec, care moartea îl iubeste,
Si ai lui sîngerati dafini natiile îi platesc;
E a cerului urgie, este foc care topeste
Crîngurile înflorite, si padurile ce-l hranesc.

Dar a noaptei neagra manta peste dealuri se lateste,
La apus se adun norii, se întind ca un vesmînt;
Peste unde si-n tarie întunerecul domneste;
Tot e groaza si tacere… umbra intra în mormînt.

Lumea e în asteptare… turnurile cele-nalte
Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jalesc;
Si-ale valurilor mîndre generatii spumegate
Zidul vechi al manastirei în cadenta îl izbesc. 

Rasaritul lunii. La Tismana

Decât în frumoasa noapte când plapânda-i lina raza
A iubitei mele frunte cu vii umbre colora,
O priveliste c-aceea ochii-mi n-au putut sa vaza,
Lun-asa încântatoare n-am avut a admira.

Si întâi, ca o steluta, ca faclie departata,
Ce drumetul o aprinde în pustiuri ratacind,
În a brazilor desime, în padurea-ntunecata,
Printre frunze clatinate, am zarit-o licurind.

Apoi tainicele-i raze dând piezis pe o zidire,
Ce pe muche se ridica, locas trist, nelocuit,
Mângâie a ei ruina cu o palida zâmbire,
Ca un vis ce se strecoara într-un suflet pustiit.

Apoi glob rubinos, noptii dând miscare si viata,
Se-nalta si, dimprejuru-i dese umbre departând,
Pe-ale stejarilor vârfuri, piramide de verdeata,
Se opri; apoi privirea-i peste lume aruncând,

Lumina adânci prapastii, manastirea învechita,
Feudala cetatuie, ce de turnuri ocolita,
Ce de luna colorata si privita de departe
Parea unul din acele osianice palate

Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc:
Si pustiul fara margini, si cararea ratacita,
Stânca, pestera adânca, în vechime locuita
De al muntelui sfânt pustnic ce sarmanii îl iubesc

Erau dulci acele ceasuri de extaz si de gândire:
Soaptele, adânci murmůre ce iau viata în pustii,
A mormintelor tacere ce domnea în manastire,
Loc de zgomot altadata, de politici vijelii.

Noaptea, totul astei scene colosala de marire,
Doua nobile instincte cu putere destepta;
Unu, -a cerului credinta, altu, -a patriei iubire,
Ce odata-n aste locuri pe stramosi îi însufla.

Muntii nostri-au fost adesea scump azil de libertate,
Si din vârful lor românii, torent iute, furios,
S-aruncau; multimi barbare pentru prada adunate,
Lei sosind, era la fuga ca un cerb ranit, fricos.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cu trufie craiul ungur catre tara-nainteaza [1]
Sunt plini muntii de ostire, suna zalele de fier;
Pintenii lucesc; la luna sabiile scânteiaza;
Basarab încheia pacea cum vrajmasii lui o cer [2]

Dar românii nu vor pacea, nu vor trista umilinta
Ce asupra-le aduce un necinstitor tractat:
Ura lor e nempacata; în a lor cruda dorinta
Cuprind muntii, închid drumul ungurului spaimântat.

Astfel e atunci omorul, cât ostasul înceteaza
Obosit, si riga singur cu putini scapa fugind;
Stralucitele-i vesminte le arunca el de groaza,
Plânge si în a sa tara se întoarce blestemând.

Niciodata asta luna ce înoata în tarie,
Ca fanal purtat de valuri pe a marilor câmpie,
Mai mult numar de cadavre de atunci n-a luminat,
Niciodata mândru vultur ce-n vazduh se cumpaneste,
Acel domn al atmosferei ce un veac întreg traieste,
De o prada-asa bogata înca nu s-a-ndestulat.

Se gasesc s-acum pe râpe bucati de armuri zdrobite;
Am vazut întinse pinteni de rugina putreziti,
Si pe-al razboiului munte==monstruoasele morminte
Unde sefii ungurimii zac cu totii gramaditi.

Dar românii, fii ai celor ce-n vechime se luptara,
Cu sudori adap pamântul, câstig hrana în dureri;
Sunt plugari; si alte nume, oameni noi se înaltara,
Oameni nensemnati si mândri de vechimea lor de ieri.

Straini printi ce ne-apasara au dat lor drept mângâiere
Averi, cinsti, care odata se-mparteau drept rasplatiri,
Monopol fac azi de drepturi; în a lor scurta vedere
Propasirii neînvinse pun ei dese-mpotriviri.

Nu e-asa legea naturii, nu e-asa a tarii lege;
Ca tot ce nu e la locu-i va cadea trufia lor:
Al sudorilor straine rod ei nu-l vor mai culege;
Va fi mare tot românul, tarii lui folositor.

Cugetari adânc ascunse, idei drepte si înalte,
Ce în inimile-alese ura lor le apasa,
Vor vedea lumina zilei; si în forma de mari fapte,
Sub privirea provedintei, lumii se vor arata. 

TEATRU/FILM 22 Februarie

De Tudor Mușatescu

AL OPTULEA PACAT de Tudor Musatescu - Teatru Radiofonic: 

MADONA de Tudor Musatescu - Teatru Radiofonic: 

Escu HQ: 

Visul unei nopti de iarna - de Tudor Musatescu: 

Cu Kovács György, actor român

Dacii 1966 

Cu actorul Zephi Alşec ("Pistruiatul", "Toate pînzele sus", "Duminică în familie", "Actorul şi sălbaticii")

Actorul si salbaticii HD:

Cu actorul Marcel Anghelescu
Biografie:

Marcel Anghelescu (n. 3 noiembrie 1909, Craiova - d. 22 februarie1977, București) a fost un celebru actor român de teatru și film. A interpretat roluri de compoziție, cu predilecție comice (Pristanda din O scrisoare pierdută de Caragiale, Nebunul din Regele Lear de Shakespeare) pe scena Teatrului Național din București.

Actorul Marcel Anghelescu a primit titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne (prin Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a RPR) „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă ^[1] și apoi pe cel de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă (prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al RPR) „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”.^[2]

A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice”.^[3]De asemenea, a fost laureat al Premiului de stat

Filmografie:

• Ziua cumpătării (1942)
• Escadrila albă - (1944) - Nello
• Răsună valea (1949)
• Arendașul Român (1952)
• Lanțul slăbiciunilor (1952)
• Vizită (1952)
• O scrisoare pierdută (1953) - Ghiță Pristanda
• Cu Marincea e ceva (1954)
• Popescu 10 în control (1955)
• Pe răspunderea mea (1956)
• Două lozuri (1957) - căpitanul Pandele
• O mică întâmplare (1957)
• Pasărea furtunii (1957)
• Ciulinii Bărăganului (1958)
• Avalanșa (1959)
• Băieții noștri (1959)
• Telegrame (1959)
• Bădăranii (1960) - jupân Maurizio
• O zi pierdută (1960)
• Darclée (1961)
• Omul de lângă tine (1961)
• Pe litoral mi-a rămas inima(1961)
• Post restant (1961)
• Cinci oameni la drum (1962)
• Celebrul 702 (1962)
• Lumina de iulie (1963)
• Partea ta de vină (1963)
• Pași spre lună (1963)
• Castelanii (1964) - Mădăraș
• Mofturi 1900 (1964)
• Steaua fără nume - Șeful de gară
• Corigența domnului profesor(1966)
• Aventuri la Marea Neagră(1972)
• Ceața (1973)
• Dimitrie Cantemir (1973)
• Frații Jderi (1974) - hangiul Iohan Roșu
• Trei scrisori secrete (1974)
• Ștefan cel Mare - Vaslui 1475(1975) - George Amirutzes
• Mușchetarul român (1975)
• Tufa de Veneția (1977)
• Războiul independenței (1977)
• Severino (1978)

O scrisoare pierduta 1953 HQ: 

Aventurile baronului Munchhausen - Burger Gottfried August 1956

Zamolxis - Arcadie Nour Marinescu 1970

SFATURI UTILE 22 Februarie

Boli de sezon (gripa, laringita, sinuzita, bronsita, pneumonia)

Cauze

Cauzele favorizante ale bolilor respiratorii sunt factorii care determina reactii congestive (modificari circulatorii) ale mucoasei nazalei, faringelui, traheei si bronhiilor, ale alveolelor si ale pleurei. Aceste modificari micsoreaza rezistenta si puterea de aparare locala a acestor tesuturi, ajutand sau declansand actiunea microbilor.

Aproape orice "raceala" incepe cu o rinita reprezentand inflamatia si secretia nazala abundenta. Inflamarea mucoasei nasului poate asocia si o afectare a faringelui (rinofaringita) ce se va manifesta cu dureri in gat. Adesea, odata cu mucoasa nasului, faringelui si traheii se congestioneaza si laringele; apare laringita, caracterizata prin tuse uscata si raguseala pana la pierderea vocii.

O alta cauza favorizanta este actiunea factorilor iritanti asupra mucoaselor respiratorii, si anume a substantelor care exercita o iritatie mecanica (praf, fum, pulberi minerale si organice, scame, ciment, particule mici de origine vegetala si mai ales fumul de tutun) sau chimica (gaze iritante, gaze toxice, vapori iritanti), factori din ce in ce mai des intalniti in prezent si mai ales in orasele mari, datorita dezvoltarii crescande a industriei.

Cauzele predispozante sunt factorii care inlesnesc producerea inflamatiei mucoaselor respiratorii prin crearea unor conditii ce scad rezistenta organismului fata de cauzele determinate si favorizante.

Sunt considerati factori predispozanti:

- defectele de anatomie nazala (deviatii de sept, hipertrofii de cornet), care constituie o oarecare piedica in respiratie, in incalzirea si umezirea aerului inspirat;

- focarele infectioase cronice ale cailor respiratorii superioare (faringite, amigdalite, sinuzite, infectii dentare, supuratii), care pot sa provoace si sa intretina inflamatii ale traheei, bronhiilor si alveolelor pulmonare prin infectarea din aproape in aproape sau de la distanta (prin inhalare sau pe cale limfatica);

- starile debilitante pentru organism, cum ar fi bolile infectioase, subalimentatia, surmenajul, debilitatea generala, alcoolismul, sifilisul, tuberculoza, bolile cronice de inima si rinichi, guta, obezitatea, diabetul, tabagismul si starile alergice.

Toate aceste conditii favorizeaza si aparitia recidivelor.
Ca factori favorizanti pot fi mentionate si eforturile respiratorii repetate (cantareti, suflatori de sticla si in instrumente de suflat), abaterile de la regulile banale de igiena (bauturi de la gheata, respiratul pe gura cand este frig si umed, trecerea brusca de la cald la frig cu o imbracaminte sumara) si frecventarea locurilor aglomerate (transport in comun, cinematograf) in perioada de epidemii de gripa, pojar, tuse convulsiva. 

Guturaiul

Guturaiul este o boala foarte frecvent intalnita, cu caracter sezonier (mai frecventa primavara si toamna), favorizata de starile de oboseala, subalimentatie, respirarea unei atmosfere viciate cu gaze si pulberi iritante, fum de tutun.

Factorii determinanti sunt infectiile virotice si bacteriene la care se adauga actiunea nociva a frigului, exercitata in special asupra regiunii fetei si extremitatilor.

Debutul guturaiului este marcat de o senzatie de infundare a nasului cu usturime si uscaciune locala, precum si in gat, stranuturi frecvente, insotite de secretie nazala apoasa abundenta, lacrimare, senzatie de infundare a nasului si a urechilor.

In cateva zile, secretia nazala devine purulent-galbuie, pentru ca apoi in circa o saptamana sa dispara. Bolnavul acuza si fenomene generale sub forma durerilor de cap, a unei stari de indispozitie, mici frisoane, stare subfebrila, scaderea poftei de mancare, uneori insomnie.

Tratamentul local consta in instilarea nazala de substante decongestionante si dezinfectantesub forma solutiilor medicamentoase apoase sau solutii uleioase (eventual mentolate).

Folosirea medicamentelor vasoconstrictoare puternice cum ar fi rinofugul sau bixtonimul trebuie limitata la o perioada scurta de timp, deoarece predispune la aparitia unei rinite medicamentoase cu fenomene de obstructie nazala permanenta, ce nu cedeaza decat partial si numai la administrarea substantei de care bolnavul devine dependent.

Medicamentele antihistaminice au actiune favorabila, in special in perioada initiala de declansare a rinitei acute. In perioada de stare se administreaza medicamente sub forma de instilatii nazale, urmate de inhalatii sau vaporizatii pe nas cu substante volatile sau substante aromatizate, balsamice, recomandate si prescrise de medic, din care se adauga cateva picaturi la 1 litru de apa fierbinte si se aspira vaporii pe nas timp de 5-10 minute, in camera incalzita. Bolnavul va sta acasa cel putin o ora dupa inhalatie care va fi repetata de 3-4 ori pe zi.

Tratamentul general medicamentos consta in antitermice, vitamine, preparate de calciu. Concediul medical este recomandat atunci cand este acordat de medic, mai ales la unii bolnavi cu o suferinta organica (cardiaca, hepatica sau renala) pentru care rinita acuta poate constitui un factor agravant. 

Gripa

Gripa - Boala infectioasa determinata de virusul gripal se manifesta printr-o febra cu debut brusc si o durata de 4 - 5 zile cu cefalee si dureri musculare, catar respirator suparator, care favorizeaza pneumonii si alte complicatii.

Fiind tipul cel mai des intalnit de raceala, gripa este contagioasa, aparand de obicei in epidemii. Manifestata prin forme variate (simple guturaiuri, rinofaringite, laringite, traheite, bronsite sau combinatii de tipul rino-faringita, larigo-traheo-bronsita, complicabile cu pneumonii, inflamarea alveolelor pulmonare) gripa nu are tratament specific.

Gripa este cea mai importanta dintre virozele respiratorii, atat printr-o mare contagiozitate (generatoare de mari epidemii, extinse uneori la intregul glob), cat si prin gravitatea imbolnavirilor.

Epidemiile de gripa insotite de multe complicatii, in special pneumonii, sunt responsabile de excesul de mortalitate in anii epidemici.
Virusul gripal are proprietatea de a-si schimba frecvent structura antigenica, facand sa apara, la anumite intervale, tipuri diferite de virus gripal, care surprind populatia neimunizata impotriva noului tip epidemic. Virusul are 3 serotipuri principale: A, B, si C.

Serotipul A creeaza epidemii mari si are numeroase subtipuri si variante, care circula pe toata suprafata globului. Subtipurile circulante actuale sunt A/H3N2 si A/H1N1.

Izvorul de infectie este omul. Sunt suspectate insa si unele animale, la care au fost izolate virusuri gripale (porcine, cabaline).
Perioada de incubatie este scurta: 1 - 3 zile.
Antibioticele nu au nici o eficacitate, decat in caz de complicatii (suprainfectii cu germeni).

Tratamentul este similar cu cel utilizat in cazul traheitelor, bronsitelor - picaturi dezinfectante in nas, gargara dezinfectanta, tablete de faringosept, aspirina tamponata (3 - 4 tablete pe zi) contraindicata la copii si adolescenti (sindromul Reye), paracetamol (4 - 5 tablete pe zi), antinevralgice, antitusive, expectorante (sirop expectorant sau bromhexin), comprese calde, 2 - 3 tablete de vitamina C pe zi.

Cand simptomele nu cedeaza in cel mult cateva zile sau se agraveaza, se va apela la medic, deoarece exista posibilitatea unor complicatii. Se recomanda evitarea contactului cu personele bolnave, evitarea aglomeratiilor in perioade de epidemii, evitarea expunerii nerationale la frig si umezeala; vaccinarea antigripala.

Simptomatologia: debut brusc cu febra si frison, mialgii, cefalee, secretii nazale abundente, astenie intensa, care obliga bolnavul sa zaca la pat. Febra dureaza 3 - 5 zile si este insotita de cefalee si dureri ale globilor oculari, dureri musculare, astenie intensa, catar respirator (laringita, traheita, bronsita),
Complicatiile pulmonare (pneumonii), angine, sinuzite, otite sunt frecvente. Boala lasa o imunitate specifica, dar numai pentru tipul epidemic de virus in cauza.
Tratamentul gripei simple se face la domiciliu cu repaus in casa circa 7 zile, aspirina, algocalmin, paracetamol, siropuri de tuse, frectii.
Antibioticele sunt fara efect in formele necomplicate.

Formele severe de gripa cu colaps, stare toxica, catar sufocant sau cu complicatii se interneaza la spital.
Atentie mare trebuie acordata "persoanelor cu risc" (de a face forme grave): gravide, copii mici, batrani, bolnavi cronici (pulmonarii cardiaci, diabetici).
Profilactic exista vaccinuri antigripale, care trebuie facute din timp (inainte de sezonul epidemic).

Raceala

Denumita generic si partial impropriu, raceala, este cea mai cunoscuta si mai comuna boala, ale carei semne sunt recunoscute cu usurinta de fiecare. Desi exista peste 200 de virusuri diferite care produc raceala, un procent de 30-50% dintre cazurile de raceala sunt produse de virusuri neidentificate.
Prezenta polipilor nazali, a bolilor alergice care afecteaza mucoasa nazala si a stresului prelungit cresc riscul producerii racelii.

Simptomele racelii sunt: dureri de gat sau inrosirea acestuia, dureri de cap si febra, infundarea nasului sau scurgerea de secretii nazale, stranut, respiratie dificila pe nas si uneori febra.

Ele apar la 2-3 zile de la infectie si dureaza intre 2 si 14 zile, peste doua treimi din bolnavi vindecandu-se in cel mult o saptamana. In cazul in care simptomele persista mai mult de doua saptamani, inseamna ca aceasta este mai mult decat consecinta unei raceli, ea poate fi consecinta unei alergii.

Raceala se poate complica sau asocia uneori cu o infectie bacteriana a faringelui (amigdalelor) sau a sinusurilor, instalandu-se uneori febra ridicata, secretii faringiene abundente eliminate prin tuse, alterarea starii generale.

Infectia este cauzata de virusurile care ataca sistemul de aparare a organismului. Mucusul produs de mucoasele de la nivelul nasului si al gatului reprezinta prima linie de aparare a organismului.

Particulele pe care noi le inhalam, precum praful, polenul, virusurile si bacteriil sunt retinute de aceasta mucoasa. Odata ce un virus trece de aceasta mucoasa si patrunde intr-o celula, el se multiplica si astfel apar noi virusuri care invadeaza celulele din jur. Semnale de alarma sunt trimise la globulele albe din sange, specializate, de celulele infectate.

Acestea ajung in scurt timp la locul infectiei si elimina o serie de substante chimice, precum kininele. Astfel, simptomele racelii sunt produse de aceste substante - cresterea productiei de mucus prin ruptura membranelor celulelor si pierderea de lichid din capilarele sanguine si vasele limfatice.

Raceala se transmite pe diferite cai, in functie de tipul virusului:

- prin inhalarea picaturilor suspendate in aer, chiar timp indelungat;

- prin inhalarea particulelor relativ mari ale secretiilor respiratorii, care ajung in aer pentru scurt timp;

- prin contactul secretiilor respiratorii infectate cu pielea sau obiectele inconjuratoare, urmat de atingerea ochilor sau a nasului.

Studiile de epidemiologie au aratat ca riscul transmiterii infectiei de la un bolnav este intre ziua a doua si a patra de la contactarea acesteia, cand nivelul virusului in secretii este cel mai ridicat.

Din cauza existentei unui numar foarte mare de virusuri si a faptului ca fiecare virus contine propriul antigen, nu exista inca un vaccin care sa combine toate antigenele existente si care sa poata preveni raceala.

In cazurile necomplicate este necesar doar tratamentul simptomatic: repaus la pat, aspirina si paracetamol pentru febra si pentru durerile de cap, aport crescut de lichide, ceaiuri calde si vitamina C.

Unele studii de actualitate au aratat ca folosirea de aspirina in tratamentul unui copil/adolescent cu gripa creste riscul aparitiei sindromului Reye. Sindromul Reye este o complicatie a gripei, care se caracterizeaza prin afectarea cu predilectie a ficatului si a creierului, putand genera coma si chiar decesul copilului.

Antibioticele nu sunt necesare, intrucat ele nu distrug virusurile, acestea fiind utile doar in cazul unor complicatii bacteriene, precum sinuzita sau infectiile gatului. 

Alte viroze respiratorii

In afara de gripa exista numeroase alte viroze respiratorii cauzate de peste 150 de virusuri cu tropism pentru aparatul respirator. In acest mod ne explicam faptul ca - asa cum s-a demonstrat - un copil face in medie 6 - 7 viroze respiratorii in cursul unui an, iar un adult 2 - 4 viroze respiratorii pe an.

Implicatiile pentru sanatatea oamenilor si pierderile de zile de lucru pentru economie sunt evidente (15 - 30% din zilele de incapacitate de munca).

Aceste viroze sunt:

- adenovirozele sunt determinate de 32 de serotipuri de adenovirusuri, cu variate manifestari: rinita, faringita, laringita, bronsita (uneori de tip spastic, asemanatoare tusei convulsive), pneumonii, conjunctivite etc.;

- virozele paragripale (4 serotipuri) se manifesta cu rinita, laringita sufocanta (crup), bronsita, pneumonii;

- viroza cu virusul sincitial respirator este grava cand apare la sugar cu tabloul clinic de bronsiolita acuta (catar sufocant) boala adesea mortala;

- alte viroze respiratorii sunt date de: rinovirusuri, reovirusuri, oncomavirusuri, precum si de unele serotipuri ale enterovirusurilor. 

Laringita acuta

Este inflamatia acuta a mucoasei laringiene favorizata de atmosfera poluata, expunerea la frig, umezeala, inhalarea unor vapori fierbinti sau substante toxice iritante, fumul de tutun, abuzul vocal (efort vocal prelungit). Acestea poate fi uenori determinanta de o infectie virala sau mai rar microbiana.

Se manifesta prin raguseala, senzatie de uscaciune si arsura in gat, intepaturi la inghitit, tuse seaca, uneori dureroasa, iritativa, persistenta. Dupa o evolutie de cateva zile pana la o saptamana, fenomenele cedeaza, iar raguseala se diminueaza pana la disparitie. La profesionistii vocali (actori lirici sau dramatici, profesori, avocati, crainici) se recomanda repausul vocal obligatoriu si reluarea treptata a efortului vocal.

Tratamentul consta in repaus vocal complet, in camera incalzita, aerul fiind umezit cu vapori de apa (prin introducerea unor surse de evaporare, cum ar fi un vas cu apa sau un prosop umed aplicat pe calorifer), regim alimentar usor, cu evitarea condimentelor, a bauturilor alcoolice, alimentele fiind servite la temperatura camerei. Se interzice fumatul si pulverizarea de substante iritante, care agraveaza tulburarile mucoasei laringiene.

Local se recomanda instilatii nazale cu fedrocaina, oleu eudaliptolat sau oleu gomenolat 2%, de 3 - 4 ori pe zi, aerosoli cu antibiotice si hidrocortizon, antitermice (aspirina, piramidon), antitusive (codenal), vitamine.

Aplicarea de comprese calde in jurul gatului poate fi utila. La copii, laringita acuta imbraca uneori o forma dramatica, cu tulburari respiratorii grave (copilul este agitat, respira zgomotos, cu greutate), cu asa-zisul cornaj (zgomotul produs de trecerea cu viteza a aerului prin lumenulstramtat al laringelui, datorita prezentei edemului din regiunea subglotica), mergand pana la asfixie - forma de laringita subglotica edematoasa.

Crizele de spasm laringian ce apar cu ocazia acceselor de tuse, cu cianoza copilului sunt fenomene grave ce impun interventia rapida a medicului. Febra, paloarea, tahicardia, uneori pulsul filiform, alteori starea de prostratie, adinamia copilului epuizat ce lupta sa invinga obstacolul respirator laringian completeaza tabloul acestei laringite dramatice.

Internarea de urgenta a copilului in spital este obligatorie, antibioticele fiind asociate cu administrarea de preparate de cortizon, sedative, antispastice, aerosoli, oxigen.

La nevoie, intubatia orotraheala sau operatia de traheotomie sunt necesare pentru salvarea vietii copilului pana la cedarea leziuniior edematoase din zona subglotica.

Sinuzita

Sinuzita acuta este inflamatia acuta a mucoasei sinusului. Ea poate interesa un singur sinus (maxilar, etmoid, sfenoid), mai multe sinusuri (polisinuzita fronto-etmoido-maxilara), toate sinusurile de pe o parte (pansinuzita acuta dreapta, stanga) sau de ambele parti (pansinuzita acuta bilaterala).

Simptomele principale acuzate de bolnav sunt cefaleea, secretia nazala mucopurulenta, infundarea nasului, pierderea mirosului, febra, ameteli, inapetenta.

Sediul durerii variaza dupa sinusul inflamat (in obraz, in sinuzita maxilara; in arcada sprancenoasa, in sinuzita frontala; in unghiul intern al orbitei, in sinuzita etmoidala anterioara; in crestetul capului, inapoia ochilor si in ceafa, in sinuzita etmoido-sfenoidala).

Radiografia sinusurilor arata opacifierea lor datorita umplerii cu secretii purulente. Tratamentul consta in repaus in casa, instilatii nazale cu Rinofug, Mentorin, ser fiziologic efedrinat 2% de 3 - 4 ori pe zi, inhalatii cu alcool mentolat 4% sau „Inhalant" (o tableta la 1 litru de apa fierbinte) repetate de 3 - 4 ori pe zi. La nevoie se recurge la administrarea de antibiotice (de preferat cele cu spectru larg: tetraciclina, aureomicina).

Sinuzita cronica este inflamatia cronica a mucoasei sinuzale ce urmeaza unei sinuzite acute nevindecate deplin in 2 - 3 luni. Bolnavul acuza o scurgere nazala purulenta permanenta, uneori rau mirositoare si o senzatie de greutate care in perioadele de acutizare se poate transforma in durere localizata in raport cu sinusul bolnav.

Secretia nazala si modificarile mucoasei produc infundarea nasului si scaderea mirosului pana la disparitie. Datorita inghitirii puroiului, bolnavul prezinta tulburari digestive si inflamatii repetate ale faringelui, laringelui, traheei si bronhiilor.

Tratamentul sinuzitei cronice acutizate este acelasi cu al sinuzitei acute. Cele recent cronicizate beneficiaza de tratament conservator; in sinuzitele maxilare se fac punctii sinuzale si spalaturi cu ser fiziologic steril urmate de instilarea de solutii antibiotice, hidrocortizon si alfachimotripsina. In formele vechi, cu modificari ireversibile ale mucoasei sinuzale, se procedeaza la drenarea supuratiei si inlaturarea mucoasei bolnave pe cale chirurgicala.

Bronsita acuta

Bronsita acuta - Rar izolata, face de cele mai multe ori parte din inflamatia mucoase intregului aparat respirator sau a bronhiilor, datorita infectiei cu virusuri (in 80% dintre cazuri, bacterii ca pneumococi, streptococi, Haemophilus influenzae, ciuperci, spirochete) sau cu microbi.

Apare indeosebi toamna si iarna cand aerul inhalat este rece, corpul se raceste, fiind expus la frig, cand hainele si incaltamintea umeda provoaca o congestionare a mucoasei cailor respiratorii favorabila inmultirii microbilor existenti si cresterii virulentei lor.

Continuare a inflamarii mucoasei nasului (guturai), a faringelui (faringita), a laringelui (laringita), a traheei (traheita), bronsita incepe cu o stare febrila, tuse seaca (la inceput) urmata de expectoratie intai mucoasa, apoi muco-purulente sau net purulenta. Bolnavul va sta in casa in perioada febrila, intr-o camera nu mai calda de 18-20 grade celsius, aerisita si cu aerul umezit.

Bronsita acuta infectioasa este de doua tipuri: bronsita acuta virala (cea mai frecventa), este produsa de virusuri si bronsita acuta bacteriana care apare in evolutia unei bronsite acute virale prin suprainfectie cu flora, care populeaza in mod normal nazofaringele.

Tratamentul consta in administrarea de aspirina, paracetamol.
Alimentatia trebuie sa fie usoara, cu lichide abundente, fructe si legume. Fumatorilor care nu se pot abtine de la fumat li se recomanda totusi sa intrerupa inhalarea fumului iritant si toxic, care nu va face decat sa prelungeasca suferinta si sa favorizeze cronicizarea bronsitei sau aparitia eventualelor complicatii.

Durata bolii variaza in functie de rezistenta organismului in jur de 10 - 15 zile, iar la copii si la persoanele varstnice perioada de vindecare este mai lunga. 

Pneumonia bacteriana

Pneumonia este o inflamatie a tesutului pulmonar (alveole sau intestitiu sau ambele provocate de bacterii sau de virusuri.
Pneumoniile determinate de bacterii (pneumococi, stafilococi, streptococi) se manifesta in general acut, cu expectoratie la inceput ruginie, apoi purulente (galben-verzuie), dispnee, moleseala, stare generala alterata.

Copiii si batranii dezvolta forme mai grave deoarece prezinta o rezistenta mai scazuta in fata bolilor. De asemenea, persoanele expuse la frig, oboseala, bolnavii cardiaci, alcoolicii, bronsiticii cronici, cei cu bronsiectazii, ciroza, etc.

Tratamentul cu antibiotice reduce aproape la zero complicatiile acestei boli, dar acesta nu este justificat decat daca prin persistenta sau agravarea simptomelor exista presupunerea ca a survenit o complicatie microbiana, si atunci nu cu orice antibiotic si numai la indicatia medicului.

Atunci cand o persoana are secretii nazale, tuse si congestie este dificil sa se faca diferentierea dintre raceala sau alergie - chiar si pentru medici. Dar exista multe informatii care pot clarifica acest aspect.

COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC – TRADIȚII ȘI MODERNISM 22 Februarie

Portul popular ardelenesc

Judeţul Sibiu

Continuăm periplul prin universul portului tadiţional românesc poposind, de această dată, într-o zonă deosebit de bogată şi complexă din punct de vedere etnografic. Transilvania este, potrivit opiniei unor autori (Hedviga-Maria Formagiu), spaţiul în care se conturează o varietate tipologică a costumelor populare. De-a lungul timpului, acestea au cunoscut o continuă dezvoltare, perioadele istorice determinând un registru morfologic şi artistic propriu fiecărei zone, fără însă a afecta unitatea trunchiului  comun. Studiile entografice au pus în evidenţă o fragmentare a hărţii costumului popular în Transilvania, în funcţie de entităţile antropogeografice, dintre care amintim zonele: Sibiu, Maramureş, Oaş, Lăpuş. În cele ce urmează vom zăbovi asupra zonei Sibiului, care este la rândul ei subdivizată astfel: Mărginimea Sibiului, Ţara Oltului, Valea Hârtibaciului, zona Ocna-Miercurea(I. Moise & H. Klusch).

Mărginimea corespunde zonei subcarpatice dintre Olt şi Sebeş, având drept limită nordică linia ferată Tălmaciu-Vântu de Jos; ea este considerată una din cele mai reprezentative zone folclorice pentru portul românesc sibian. Practicarea intensă a păstoritului(transhumanţa) permite stabilirea unor legături strânse cu celelalte zone ale ţării şi, totodată, influenţarea a portului din celelalte regiuni. Ţara Oltului este situată între Munţii Făgăraş şi Valea Oltului, fiind recunoscută pentru localităţile în care cojocăritul şi brodarea pieptarelor erau intens practicate: Avrig, Sebeşul de Jos, Turnu Roşu. Valea Hârtibaciului este amplasată la intersecţia Văii Târnavelor cu Ţara Oltului, datele etnografice din această zonă păstrând un caracter arhaic datorită izolării satelor. Zona Târnavelor (Dumbrăveni, Mediaş, Copşa Mică) este mai degrabă o zonă de tranzit între regiuni cu etnografie proprie. În nord-vestul judeţului este Zona Ocna-Miercurea, în care datele etnografice, dincolo de diferite împrumuturi, atestă şi existenţa unor elemente specifice.

În rândurile următoare vom completa tabloul, marcând elementele definitorii, atât pentru portul femeiesc, cât şi pentru cel bărbătesc, în funcţie de fiecare piesă vestimentară.

ACOPERITOARE DE CAP ŞI PODOABE

Costumul femeiesc

Mărginime: piesa care acoperă capul poartă denumiri precum: cârpă(specifică portului de Sălişte, se poartă în zilele de lucru, de culoare neagră), pahiol (confecţionat din borangic, având un aspect asemănător maramei, de dimensiuni reduse şi care are un sistem complicat de prindere), velitura. Aceasta din urmă este considerată de autori drept ,,cea mai complicată broboadă de cap din câte se cunosc în spaţiul românesc” (p.12), având două componente: vâlitura, care formează coiful şi ciurelul, un voal subţire care se aşează peste aceasta şi o fixează totodată pe cap. Complexitatea acestei velituri este  confirmată de existenţa mai multor tipuri: a) de Poiana, considerată un ,,tip primar al veliturii”, cu o circumferinţă de aproximativ 65 de cm, aproape rotundă; b) de Jina, se remarcă printr-un element accesoriu , şi anume cartonul care susţine vâlitura; c) de Rod, în care creţurile vâliturii nu mai sunt dispuse transversal, ci antero-posterior.

Ţara Oltului: acoperământul capului îşi păstrează denumirea de velitură(în trecut era cunoscută şi sub denumirile de vălitoare, păioară, sâliuţă, rară), fiind un semn distinctiv al femeii măritate şi confecţionată din pânză ,,de prăvălie”. În zilele de sărbătoare, fetele aveau părul descoperit, prinzând în păr peşchine (cununi de flori artificiale), iar la urechi păune.

Zona Hârtibaci: suportul de carton este înfăşurat de o pânză roşie peste care se fixează o salbă care imită monedele şi medaliile, iar deasupra cercului sunt aşezate flori artificiale roşii.

Zona Târnavelor: se remarcă existenţa brobodelnicului, un ştergar care se răsuceşte pe un suport de carton de aproximativ 6-7 cm înălţime (veaca), dând forma unei pălării, iar la unul din capete rămâne liber pe spate (ambele capete prezintă alesături).

Zona Ocna-Miercurea: se întâlnesc învălitoarele, care au un aspect asemănător celor din Mărginime, se înfăşoară în jurul capului ca un turban, iar capătul prezintă pe margini motive geometrice.

Costumul bărbătesc

Pălăria şi căciula sunt cele două elemente invariabile în portul popular bărbătesc în această zonă, ele întâlnindu-se pe întreaga suprafaţă, variind ca formă, mărime, alcătuire.

Mărginime: pălăria este de culoare neagră, are boruri mici şi este purtată în anotimpurile mai puţin răcoroase şi în zilele de sărbătoare. Ca însemne ale fecioriei, sunt menţionate florile, mărgelele şi peana, dispuse în partea dreaptă. Iarna este folosită o căciulă cu fundul rotund, al cărui diametru poate depăşi pe cel al deschizăturii.

Ţara Oltului: pălaria îşi păstrează culoarea, fiind confecţionată din fetru sau barşon, iar în cazul feciorilor aceasta prezintă un ciucure din lână colorată şi vrâşte (flori artificiale).

Zona Hârtibacilui:  pălăria este confecţionată din pâslă neagră, iar cea a junilor este împodobită cu flori şi mărgele.

Zona Târnavelor: apare din nou pălăria din pâslă neagră cu boruri de mărime mijlocie, împodobită cu flori şi mărgele, iar în anotimpul rece se poartă o căciulă ţuguiată, din blană de miel.

Zona Ocna-Miercurea: se întâlneşte un tip de pălărie precum cel din Mărginime, având drept element diferenţiator calota înfăşurată cu o panglică cu două dunguliţe.

 IE / CĂMAŞA

Costumul femeiesc

Dincolo de aspectele care individualizează fiecare zonă, cămaşa femeiască se caracterizează în general printr-o sobrietate a ornamentelor (altiţe-motive decorative de-a latul mânecii şi pui-motive decorative de-a lungul mânecii, custe cu arnici negru) şi a cromaticii, prin prezenţa fodorilor şi prin dimensiunile relativ reduse.

Mărginime: sobrietatea cromatică (utilizarea negrului şi, foarte discret, a galbenului, roşului şi albastrului) a râurilor de pe piept şi mâneci, a motivelor reprezentând frunze şi flori artificiale şi a fodorilor de la mâneci, mărginiţi de dantela neagră, conferă o eleganţă remarcabilă care înscriu această piesă vestimentară în rândurile celor ,,mai izbutite piese de port popular” (I. Moise & H. Klusch, p.14).

Ţara Oltului: ia cu poale îşi ia denumirea tocmai din sistemul de prindere a celei din urmă, iar ia cu altiţă are mâneca formată din două părţi încheiate peste umăr cu broderie. Iniţial, fodorii erau prezenţi doar în structura morfologică a costumului fetelor, care după căsătorie îmbrăcau iile cu obinzăli (guler brodat).

Zona Hârtibaciului: aici întâlnim cămaşa lungă, de asemenea prinsă de poale, din cânepă şi in, cu fodori, altiţe şi pui şi cu o cromatică largă şi ornamente bogate (negru, roşu, galben şi albastru, mov, verde pentru detalii).

Zona Târnavelor: poalele nu mai sunt legate de cămaşă, având ,,năditura de jur împrejur”, cu ornamentaţie redusă (pe umeri, pe gulerul îngust, pe mâneci şi piept), sobră sub forma motivelor geometrice.

Zona Ocna-Miercurea: ia este confecţionată din bumbac, iar ca element definitoriu pe suprafaţa acesteia apar dungi roşii. Mânecile pornesc din guler, terminându-se cu ,,fodori împodoghiţi cu cipcă” (p. 22), iar ,,gura” iei este poziţionată lateral. Ornamentele sobre sunt dispuse pe guler şi mâneci.

Costumul bărbătesc

Cămaşa bărbătească este confecţionată din pânză albă şi decorată discret cu motive ce utilizează un registru cromatic redus, fapt care îi conferă de asemenea eleganţă şi sobrietate.

Mărginime: apare cămaşa făcută din giolgiu (pânză industrială), cu barbi(clinii de sub gura cămăşii, atât în faţă cât şi în spate, specifici acestei zone), guler îngust care se leagă cu băieri şi mâneci largi. Ornamentele sunt dispuse în jurul barbilor şi a gurii cămăşii.

Ţara Oltului: elementul de specificitate este dat de mâneca dreaptă, largă, croită dintr-o singură foaie. Gulerul este lucrat separat şi aplicat apoi. Predomină negrul şi rosul, cu ajutorul cărora sunt decorate gura şi mânecile cămăşii.

Zona Hârtibaciului: cămaşa preia elemente ale celorlalte zone etnografice, astfel ornamentele valorifică motive geometrice de o cromatică deschisă, care sunt dispuse pe guler şi marginea de jos a cămăşii.

Zona Târnavelor: apare o îngustare a mânecilor care se vor termina cu pumnari dezvoltaţi.

Zona Ocna-Miercurea:  cămaşa ajunge până la nivelul genunchilor, are mâneci largi ale căror margini sunt decorate cu motive geometrice, asemenea gulerului şi pe suprafaţa căreia se observă dunguliţele roşii, care apăreau şi pe cămăşile femeilor.

PIEPTARE ŞI COJOACE

Costumul femeiesc

Pieptarele ardeleneşti sunt recunoscute prin croiul lor şi ornamentaţia sobră.

Mărginime: câmpul ornamental cunoaşte la această piesă o intensificare(împletituri de meşină în nuanţe de roşu deschis, dar şi ,,sirom”-piele subţire colorată, de lânică sau mătase neagră). Se remarcă două tipuri de pieptare: spintecat-specific zonei, deschis în faţă, care are la gură ciucuri de mătase, şi cel infundat, de tip arhaic, încheiat în lateral, de dimensiuni mai mici, dar cu o execuţie a ornamentaţiei ireproşabilă. Cojoacele au clini laterali mari, iar marginile sunt tivite cu blană de vidră sau miel, se leagă la gât cu ciucuri şi sunt foarte apreciate în zilele de sărbătoare.

Ţara Oltului: pieptarul înfundat este decorat cu flori roşii (muguri, trandafiri etc). Pe vreme ploioasă este purtată gluga avrigenească, un fel de pelerină din lână albă, care ajunge până la gelzne, decorată cu alesături geometrice în nunanţe de negru şi maro, cu ciucuri din urzeală pe marginea inferioară. De asemenea, se întâlneşte şi buboul , asemănător unui suman, realizat din lână groasă care se leagă cu băieri coloraţi la gât (acesta fiind şi singurul element decorativ).

Zona Hârtibaciului: găsim ambele variante de pieptare, atât cel înfundat cât şi cel spintecat, precum şi buboul din pănură neagră.

Zona Târnavelor: pieptarele spintecate sunt confecţionate din piele albă de miel şi sunt răscroite la gât, iar cojoacele lungi, cu aplicaţii din blană neagră de miel sau cusături în zonele expuse vederii. În anotimpurile mai puţin friguroase se poartă frijura, un suman din pănură albă, având pe mâneci şi guler aplicaţii din postav negru.

Zona Ocna-Miercurea: apar pieptare cu croi înfundat şi cojoacele din piele de oaie decorate cu flori de cojoc. Specifică acestei zone este ţundra, care coboară sub nivelul genunchilor şi apără împotriva frigului şi a ploii, fiind un articol comun atât portului femeiesc cât şi celui bărbătesc.

CATRINŢE / CIOARECI

Costumul femeiesc

Cămăşile ardeleneşti, fiind mai scurte, conduc la apariţia poalelor, care pot fi sau nu prinse de cămaşă şi peste care se aşează catrinţele.

Mărginime: aceste poale sunt albe, încreţite şi nedecorate, iareste de culoare închisă, având în partea de jos ciucuri scoşi din urzeală, iar marginile împodobite cu dantelă. Brâul tricolor susţine, pe sub şorţ, poalele.

Ţara Oltului:  poalele sunt prinse de ie, de asemenea nedecorate. În partea din faţa şorţul negru este format din două foi, care se prind una de alta cu cheiţa, iar în partea din spate catrinţa roşie este formată dintr-o singură foaie, din care ies ciucuri în partea de jos. Aceasta este un indicator al stării civile, astfel catrinţele fetelor nemăritate sunt foarte bogat ornamentate, pe când în cazul femeilor măritate motivele se simplifică.

Zona Hârtibaciului: şurţul negru este confecţionat din lânişoară şi format din trei foi, specificitatea sa fiind dată de lungimea ciucurilor din partea de jos, iar catrinţa oacheşe este formată dintr-o singură foaie,cu un câmp ornamental care variază în funcţie de vârstă, categorie socială, sezon.

Zona Târnavelor: poalele purtate în zilele de sărbătoare au broderii, dantele în partea de jos, iar şorţul negru este format din două foi, supuse unui sistem special de călcat, numit glătuire. Catrinţa bătrânească din lână prezintă vărgi orizontale având pe margine ciucuri coloraţi . Acestea se prind cu ajutorul baierelor.

Zona Ocna-Miercurea: poalele ajung până la glenze, iar şorţul are două foi cu decoraţii de mătase colorată şi ciucuri.

Costumul bărbătesc

Cioarecii sunt confecţionaţi din pănură albă pentru anotimpurile friguroase şi din pânză în anotimpurile calde şi sunt strânşi pe picior. În Mărginime de-a lungul pantalonului există  un anumit tip de cusătura, numită mieluşei, iar în ŢaraOltului aceştia au clini la spate şi fereşti (crăpături triunghiulare în faţă, specifice acestei zone). În zona Târnavelorcioarecii sunt îndoiţi în partea de jos sub forma unei manşete late de 10-15 cm.

Chimirul, căruia i se mai spune şi curea,  este de asemenea nelipsit din portul cotidian, fiind ornamentat corespunzător şi prevăzut cu mici buzunare în care se depozitau tutun, bani etc.

ÎNCĂLŢĂMINTE

Atât în portul femeiesc, cât şi în cel bărbătesc se remarcă o renunţare la tradţionalele opinci în favoarea ghetelor, bocancilor, pantofilor, papucilor cu tureac, cizmelor (în zona Târnavelor se numesc cizme creţe).

GÂNDURI PESTE TIMP 22 Februarie