MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 29 MARTIE 2024 - ISTORIE PE ZILE; RELIGIE ORTODOXĂ; ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL PAȘTELUI; GÂNDURI PESTE TIMP; TEATRU/FILM; POEZIE; MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT;

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

*  502 - Regele Gundobad emite la Lyon un nou cod de legi (Lex Burgundorum), pentru supusii sai galo-romani si burgunzi. Era o compilație intre dreptul cutumiar burgund, tipic multor coduri juridice germanice ale timpului si dreptul roman.

Saint Sigismund of Burgundy -Fresco by Piero della Francesca – foto preluat de pe en.wikipedia.org

* 1430 - Imperiul Otoman condus de sultanul Murad al II-lea, ocupa orașul bizantin Tesalonic.

Asediul Salonicului (1422–1430) – Parte a Războaielor bizantino-otomane (Imperiul Bizantin în 1400) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Asediul Tesalonicului a avut loc între 1422 și 1430. În 1423, despotul bizantin Andronic Paleologul a predat orașul Republicii de la Veneția, care și-a asumat sarcina de apărare a sa (zvonul că ar fi fost vândut este neîntemeiat) Otomanii au menținut blocadă navală indelungata, până în 1430, când au atacat și au ocupat cetatea, in care se instalase o foamete cumplita. Orașul a fost supus cu permisiunea sultanilortimp de trei zile jafurilor după capturarea sa în 1430. Prin cucerirea Tesalonicului si a altor intinse regiuni de catre otomani, s-a restrans mult teritoriul Imperiului Bizantin, care a ajuns sa isi exercite autoritatea practic doar la orasul Constantinopol, care avea sa fie cucerit si el in 1453.

* 1461 - Războiul celor două roze: bătălia de la Tutone – Eduard de York o învinge pe Margareta de Anjou și devine regele Eduard al IV-lea al Angliei.

Bătălia de la Towton – foto: en.wikipedia.org

Bătălia de la Towton a avut loc în Duminica Floriilor, pe o vreme cu ninsoare, la 29 martie 1461 pe un platou dintre satele Towton și Saxton din Yorkshire (la circa 19 km sud-vest de York și 3 km sud de Tadcaster). Bătălia a făcut parte din Războiul celor Două Roze, dus între casele York și Lancaster pentru controlul tronului Angliei. Bătălia a fost o victorie decisivă a yorkiștilor. Towton a fost cea mai mare bătălie dată pe pământ britanic. Circa 50.000–80.000 de soldați au luptat în ea, inclusiv 28 de lorzi (aproape jumătate din nobilimea cu titluri de la vremea aceea), predominant de partea lancastriană. Una dintre cele mai frecvent citate cifre este de 42.000 de lancastrieni și 36.000 de yorkiști. A fost și cea mai sângeroasă bătălie dată vreodată pe pământ englez. Pierderile exacte sunt încă în discuție, și sunt extrem de dificil de evaluat cu precizie, estimările fiind în jurul a 28.000 de victime, circa 1% din populația întregii țări la acea vreme.

Eduard al IV-lea - foto: ro.wikipedia.org

Eduard al IV-lea (28 aprilie 1442 – 9 aprilie 1483) a fost rege al Angliei de la 4 martie 1461 până la 2 octombrie 1470, și, din nou, de la 11 aprilie 1471 până la moartea sa.

Gustav IV al Suediei - foto: ro.wikipedia.org

Gustav IV Adolf (n. 1 noiembrie 1778 în Stockholm; d. 7 februarie 1837 în St. Gallen) a fost rege al Suediei din 1792 până în 1809. A fost ultimul rege al Suediei care a fost și conducător al Finlandei.

* 1549 - Este fondat orașul Salvador da Bahia, prima capitală a Braziliei.

* 1599 - Cardinalul Andrei Bathory a devenit principe al Transilvaniei.

Andrei Báthory – foto: ro.wikipedia.org

Andrei Báthory (n. 1563, Șimleu Silvaniei – d. 3 noiembrie 1599, Sândominic) a fost din 1589 arhiepiscop de Varmia, apoi, în anul 1599, principe al Transilvaniei și suzeran al Țării Românești. La 16 octombrie in satul Selimbar, din Transilvania, s-a confruntat cu armata lui Mihai Viteazul, fiind infrant.Andrei Bathrory alege sa fuga dar este prins de secui si decapitat in coliba unui taietor de lemne. Capul sau avea sa fie adus lui Mihai in suspinele sotiei sale, doamna Stanca, cea care se spune ca murmura mereu “saracul popa, saracul popa”. La 1 noiembrie 1599, Mihai a patruns in Alba Iulia asemenea unui mare invingator, iar in curand, avea sa uneasca si Moldova cu Muntenia si Transilvania.

Theodor Aman – “Mihai Viteazul si capul lui Bathory” – foto: ro.wikipedia.org

* 1632 - Este semnat Tratatul de la Saint Germain in urma caruia provincia canadiana Quebec revine sub control francez controlul francez după ce engleziio ocupasera in 1629.

* 1638 - Colonisti suedezi întemeiază Noua Suedie, prima asezare pe teritoriul viitorului stat nord-american Delaware.

* 1677 - Scaunul mitropolitan al Modovei a fost mutat oficial de la Suceava la Iaşi.

* 1809 - Țarul Alexandru I al Rusiei, afirmă în jurămîntul din Porvoo, că Finlanda cucerită în cel de-al treilea război Ruso – Suedez, aparține pentru totdeauna Rusiei.

* 1821 - În momentul începerii mișcării Eteriei, domnul Moldovei, Mihai Suțu, a anunțat hotărîrea sa de a se retrage temporar din Moldova, lăsînd o căimăcămie care să se ocupe de treburile curente și mai ales să asigure Poarta Otomană de supunerea Moldovei.

Drapelul Eteriei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În 1821, Eteria a decis declanşarea revoluţiei, dar erorile făcute încă de la început de Alexandru Ipsilanti, devenit epitrop general al Eteriei, aveau să-i creeze grave dificultăţi şi să-l ducă în conflict cu Tudor Vladimirescu, care a condus Revoluţia de la 1821. În cele din urmă, eteriştii l-au asasinat pe Tudor Vladimirescu, care avea ca obiectiv nu numai înlăturarea dominaţiei Porţii, ci şi a domnitorilor fanarioţi greci. Ca urmare a acţiunilor nechibzuite a conducătorilor, revoluţia eteriştilor eşuează, fiind înăbuşită de puterea otomană, şi doar presiunea statelor occidentale îi sileşte pe turci, dupa nouă ani de lupte şi de represiune, să recunoască independenţa Greciei centrale (Etolia, Beotia, Eubeea, Atica, Peloponezul şi ins. Ciclade) în 1839.

* 1828 - Are loc deschiderea în cadrul mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi, Moldova, a Şcolii normale şi a gimnaziului, unde studiile se fac în româneşte.

Trei Ierarhi Church and Tower in 1845 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași este un monument de arhitectură de valoare din România (cod LMI IS-II-a-A-04076) fiind situată în centrul tradițional al Iașului, pe Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt (fosta Ulița Mare). Biserica Trisfetitelor a fost ridicată de către voievodul Vasile Lupu, între anii 1637-1639, ca necropolă domnească, reflectând aspirația ctitorului spre lumea bizantină, combinând structuri și forme tradiționale cu materiale prețioase și o decorație fastuoasă.

* 1830 - Conform Tratatului de pace ruso-turc de la Adrianopol, au început lucrările Comisiei pentru delimitarea granițelor dunărene dintre Principatele române și Imperiul otoman. Fostele raiale Brăila, Giurgiu, Turnu, împreună cu 30 de insule din Dunăre au fost efectiv realipite Țării Românești. Lacul Brateș a revenit Moldovei.

Schimbările teritoriale rezultate în urma tratatului de la Adrianopol - foto: ro.wikipedia.org

* 1831 - Izbucneste marea revolta a bosniacilor impotriva stapanirii turcesti. Cu toate ca au câștigat mai multe victorii notabile, rebelii au fost în cele din urmă învinsi într-o batălie în apropiere de Saraievo în anul 1832.

* 1847 – În timpul celui de-al doilea razboi mexicano-american, forțele Statelor Unite conduse de generalul Winfield Scott, asediaza si ocupa orasul Veracruz.

* 1848 - Domnitorul Mihail Sturdza înăbuşă mişcarea revoluţionară din Moldova cu forţa armată. În cadrul acestei intervenţii au loc mai multe arestări, iar 13 conducători (printre care şi Alexandru Ioan Cuza) au fost trimişi sub stare de arest la Galaţi, pentru a fi exilaţi în Turcia. Şase dintre cei 13 au reuşit să scape la Brăila, de unde au trecut în Transilvania.

* 1849 - Marea Britanie anexeaza la colonia sa India teritoriul Punjab.

*  1881 - La Teatrul National din Bucuresti are loc premiera piesei “Sânziana și Pepelea”, de Vasile Alecsandri.

* 1889 - În România, se formează un guvern conservator în frunte cu Lascăr Catargiu. Noul guvern vine în urma demisiei guvernului junimist condus de Theodor Rosetti.

Lascăr Catargiu – foto: ro.wikipedia.org

Lascăr Catargiu sau Lascăr Catargi (n. 1 noiembrie 1823, Iași – d. 30 martie 1899, București), om politic român, prim ministru al României pentru patru mandate.

* 1910 - La Viena se semnează Convenţia de comerţ româno-daneză, care va intra în vigoare la 21 iunie 1910.

* 1926 - S-a infiintat Institutul de studii bizantine la București.

* 1929 - La Casa Alba a fost instalat primul telefon, iar Herbert Hoover devine primul presedinte care are instalat un telefon pe biroul sau.

Herbert Hoover in Biroul Oval (1930) – foto: alfa-img.com

Herbert Hoover, pe numele său complet Herbert Clark Hoover, (n. 10 august 1874 – d. 20 octombrie 1964), cel de-al treizeci și unulea președinte al Statelor Unite ale Americii (1929 – 1933) a fost inginer minier, umanitarist și administrator plin de succes. Hoover este unul dintre cei care a fost un exemplu al “Mişcării pentru eficienţă“, parte a “Erei progresului“, argumentând că soluțiile inginerești eficiente vor fi soluțiile tuturor problemelor economice și sociale. Poziția și perspectiva sa au fost zdruncinate de marea criză economică, care a început în timpul președinției sale.

* 1934 - Are loc greva muncitorilor din Anina, România, încheiată cu satisfacerea majorităţii revendicărilor greviştilor. Se acordă mărirea salariului cu 10%, prime şi ajutor familial.

*1940 - Comisarul poporului la Externe, Viaceslav Molotov, a ţinut în Sovietul Suprem al URSS un discurs asupra raporturilor cu România. Afirmând că URSS nu are cu România un pact de neagresiune (ceea ce era cu totul neadevărat, întrucît tratatele de la Londra nu fuseseră denunțate), spunea că aceasta se explică prin existența unei chestiuni litigioase, aceea a Basarabiei, a cărei anexare de către România nu a fost niciodată recunoscută de URSS.

* 1945 - Ministrul comunist Lucretiu Patrascanu, a semnat un Decret-lege ce viza epurarea administratiei publice de functionarii angajati de regimurile anterioare instalarii la 6 martie 1945, a guvernului procomunist marioneta a ocupantilor sovietici condus de dr. Petru Groza.

Lucrețiu Pătrășcanu - foto: historia.ro

Lucrețiu Pătrășcanu (n. 4 noiembrie 1900, Bacău – d. 17 aprilie 1954, Închisoarea Jilava, București) a fost un om politic român, membru al conducerii Partidului Comunist Român, ministru, avocat, sociolog și economist. Pentru o perioadă de timp a fost și profesor la Universitatea București. Licențiat în drept și doctor în științe economice al Universității din Leipzig, Pătrășcanu era o figură rară printre puținii comuniști din România. A fost reprezentant al ilegaliștilor români la Comintern și în alianța politică ce a declarat scoaterea țării din alianța hitleristă în august 1944. Primul comunist devenit ministru a deținut portofoliul Justiției.

* 1951 - Ethel și Julius Rosenberg sunt acuzați de un tribunal american de spionaj si vanzarea de secrete nucleare in favoarea URSS. Vor fi executati pe scaunul electric, doi ani mai tarziu.

Ethel și Julius Rosenberg - foto: ro.wikipedia.org

Ethel și Julius Rosenberg au fost condamnați la moarte sub acuzația de spionaj în favoarea Uniunii Sovietice, îndeosebi pentru furnizarea datelor secrete privind bomba atomică. Procesul Rosenberg a avut răsunet mare în anii 1950. Cazul Rosenberg continuă să fie controversat și astăzi. Sentința de condamnare la moarte a fost pronunțată la 5 aprilie 1951, iar execuția a avut loc la 19 iunie 1953 în închisoarea Sing-Sing din statul New York.

* 1964 - România și Argentina ridică legațiile la nivel de ambasadă.

* 1972 - S-a semnat Convenția cu privire la răspunderea internațională pentru daunele cauzate de obiecte lansate în spațiul extra-atmosferic (adoptată la 29 noiembrie 1971 la a XXVI-a sesiune a Adunării Generale a ONU)

* 1973 - Armata SUA a incheiat retragerea din Vietnamul de Sud, conform Acordului de pace semnat la 27.01.1973 la Paris, situatie ce a condus la prabusirea regimului militar de la Saigon in 1975.

* 1974 - Naveta spatială americană fără echipaj uman, Mariner-10, devine prima nava spațială care a vizitat planeta Mercur, trimițând peste 2.000 de imagini pe Pământ.

Artists’ impression of the Mariner 10 mission. The first mission to perform a gravity assist, it used a flyby of the planet Venus in order to decrease its perihelion. This would allow the spacecraft to meet Mercury on three occasions in 1974 and 1975 – foto: en.wikipedia.org

Mariner 10 a fost o sondă spațială americană lansată de NASA pe 3 noiembrie 1973 pentru a explora planetele Mercur și Venus. A realizat prima survolare a planetei Mercur. De asemenea, a fost primul vehicul spațial care a folosit asistența gravitațională, trecând la 5768 km de Venus. A fost lansată cu aproximativ doi ani după Mariner 9 și a fost ultima sondă din programul Mariner (Mariner 11 și Mariner 12 au fost realocate programului Voyager, devenind Voyager 1 și Voyager 2). Mariner 10 a fost prima navă spațială care a folosit metoda de accelerare gravitațională cu ajutorul planetei Venus. Metoda se folosește pentru a altera cursul inițial în drum spre orbita lui Mercur. Această manevră, inspirată de calculele de mecanica orbitală ale omului de știință italian Giuseppe Colombo, a pus sonda pe o orbită care a adus-o de mai multe ori lângă Mercur. Mariner 10 a folosit presiunea radiantă a soarelui asupra panourilor sale fotovoltaice pentru prima dată ca modalitate de control a altitudinii.

Ilustrație cu instrumentele sondei Mariner 10 – foto: ro.wikipedia.org

Cele 10 instrumente prezente la bord includ:
1. Camera dublă pentru bandă scurtă cu înregistrare digitale pe bandă
2. Spectrometru pentru ultraviolete
3. Radiometru pentru infraroșii
4. Detector de plasma solară
5. Detector de sarcină particule
6. Detector de câmp magnetic
7. Radio ascundere
8. Instrumente de mecanică celestă

* 1978 - La Biserica Radu-Vodă, în cea de-a treia miercuri din Postul Mare, parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, a continuat seria de prelegeri “7 cuvinte către tineri“, prezentand Cuvântul 4 – Credință și prietenie.

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Credință și prietenie (cuvântul 4) – 29 martie 1978 – foto preluat de pe gheorghecalciu.ro

La cel de-al patrulea cuvânt, ușa bisericii a fost închisă din dispozițiile organelor represive, astfel încât tinerii au fost nevoiți să se adune în curte iar părintele le-a vorbit din pridvor. Fiecare cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care îl înjurau că este „popă” care „înșeală lumea”, și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi păzitori.

* 1997 - În România, s-a trecut din nou la ora de vara, prin Ordonanta de Guvern 20/1997, reintroducandu-se un program orar practicat in statele Uniunii Europene.

Fusurile orare mondiale standard – foto: ro.wikipedia.org

Astfel, din ultima duminica a lunii martie, ora 03.00 devine ora 04.00, orarul de vara aplicandu-se pana in ultima duminica a lunii octombrie. Ora de vara a fost introdusa, in Romania, pentru prima data in 1932. Pana in 1939 ora de vara a functionat in fiecare an, intre prima duminica din aprilie (in 1932 – 22 mai), ora 00.00 si prima duminica din octombrie, ora 01.00 (ore locale). Intre 1 aprilie 1940, ora 00.00, si 2 noiembrie 1942, ora 03.00, ora de vara a fost in vigoare permanent in Romania. Din 1943, practica trecerii la ora de vara a fost suspendata. Romania a semnat Conventia fusurilor orare in 1979, iar in 1997, prin ordonanta guvernamentala, orarul de vara a fost corelat cu cel practicat in tarile Uniunii Europene. Intre 1979-1996 s-a trecut la ora de vara in ultima duminica a lui aprilie si la ora de iarna in ultima duminica a lui septembrie. Prin introducerea orei de vara s-a urmarit sa se beneficieze cat mai mult de lumina naturala (a Soarelui) si reducerea folosirii luminii artificiale.

Benjamin Franklin a sugerat introducerea acestei masuri in 1784, dar primii care au introdus ora de vara au fost germanii, incepand cu anul 1916 (intre 30 aprilie – 1 octombrie). Au urmat britanicii ce au introdus ora de vara tot in 1916 (intre 21 mai – 16 octombrie), apoi tari precum: Belgia, Danemarca, Franta, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Suedia, Turcia si Tasmania. In prezent ora de vara, este folosita de doar 70 de tari din intreaga lume. Nu toate tarile au aceleasi perioade pentru schimbarea orei de vara. Singura tara mare industrializata care nu a introdus ora oficiala de vara este Japonia. De la 1 mai 1980, China a utilizat ora de vara din 1986 pana in 1991, incetand sa o mai faca de atunci. Tarile ecuatoriale si tropicale nu aplica ora de vara, deoarece durata zilei este egala de-a lungul anului. (Rompres).

* 1998 - La Lisabona podul Ponte Vasco da Gama a fost deschis traficului. Construcția se întinde peste râul Tagus, are o lungime de peste 17 kilometri și este de cel mai lung pod din Europa.

Podul “Vasco da Gama”  – foto: ro.wikipedia.org

Vasco da Gama este un pod suspendat care traversează râul Tagus în apropierea Lisabonei, în Portugalia. Este cel mai lung pod din Europa,[ cu o lungime totală de 17.200 de metri; podul traversează estuarul râului Tagus legând orașele Sacavém și Montijo. A fost numit în cinstea exploratorului Vasco da Gama.

- A fost proiectat să reziste unui cutremur de 4,5 ori mai puternic decât cutremurul care a lovit Lisabona în 1755 (estimat la 8,7 pe scara Richter).

- Poate rezista unei viteze a vântului de 250 km/h.

- Stâlpii de susținere îngropați cel mai adânc, de 2,2 și 1.7 metri diametru, ajung la o adâncime de 85 de metri sub nivelul mării.

- A fost proiectat să dureze 120 de ani.

- Din cauza lungimii sale, a fost nevoie să se ia în calcul și sfericitatea Pământului pentru a așeza corect stâlpii (altfel ar fi apărut o diferență de 80 de centimetri la capătul podului).

- Lățimea podului este de 30 de metri, iar deschiderea principală de 450 de metri.

Construirea podului a început în 1995 și traficul rutier a început pe 29 martie, 1998, după doar 18 luni și chiar înaintea Expo 98, un târg mondial, la 500 de ani de la descoperirea de către Vasco da Gama a căii maritime dintre Europa și India.
Pentru a parcurge podul spre nord trebuie plătită o taxă de 2,15 euro; în sens invers accesul este liber.

* 2004 - Șapte țări din Europa de Est, printre care și România, devin membre oficiale ale NATO.

Accession Ceremony for the Seven New NATO Members – NATO Secretary General’s joint news conference with Foreign Ministers of the seven new members (2 April 2004)
Solomon Passy, Minister of Foreign Affairs, Bulgaria
Antanas Valionis, Minister of Foreign Affairs, Lithuania
Dimitrij Rupel, Minister of Foreign Affairs, Slovenia
Kristiina Ojuland, Minister of Foreign Affairs, Estonia
NATO Secretary General, Jaap de Hoop Scheffer
Mircea Dan Geoana, Minister of Foreign Affairs, Romania
Rihards Piks, Minister of Foreign Affairs, Latvia
Eduard Kukan, Minister of Foreign Affairs, Slovakia – foto credit nato.int

* 2004 - Premierul Adrian Năstase a depus instrumentele de aderare a României la Tratatul Atlanticului de Nord, la Washington. Romania a devenit membru al NATO, alaturi de alte sase state est-europene invitate la summitul de la Praga din noiembrie 2002. La 29 martie 2004, cele sapte state invitate la Summit-ul NATO de la Praga sa devina membre ale Aliantei (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Romania, Slovacia, Slovenia), printre care si Romania, au depus instrumentele de aderare la Departamentul de Stat al SUA, stat depozitar al Tratatului Aliantei Nord Atlantice.

Tari membre NATO

Ceremonia de depunere a instrumentelor de ratificare a protocoalelor de aderare la NATO a avut loc la Departamentul de Stat al SUA din Washington. La festivitate au participat premierii celor sapte state – Romania, Bulgaria, Estonia, Lituania, Letonia, Slovacia si Slovenia -, alaturi de secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, si de presedintele SUA, George W. Bush. Romania a fost reprezentata de premierul Adrian Nastase, de ministrul Afacerilor Externe, Mircea Geoana, de ministrul Apararii Nationale, Ioan Mircea Pascu, si de consilierul prezidential Corina Cretu. Depunerea instrumentelor de ratificare a Protocoalelor de aderare la NATO a fost urmata, pe 2 aprilie, de ceremonia inaltarii drapelelor de stat ale noilor tari membre. De aceasta data, la festivitate au luat parte numai ministrul Afacerilor Externe si ministrul Apararii Nationale. Cei sapte ministri de externe au fost intampinati de secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, fiind apoi salutati de omologii lor din celelalte 19 state membre. Integrarea in NATO a marcat revenirea Romaniei in familia tarilor din comunitatea democratica euro-atlantica. Pentru a accentua semnificatia si importanta istorica a integrarii Romaniei in organizatia nord-atlantica, a fost promulgata Legea nr. 390/2004 privind instituirea Zilei NATO in Romania, in prima zi de duminica a lunii aprilie.

CRONOLOGIE: România a aderat la NATO în 2004, după o primă tentativă nereuşită în 1997

* 2004 - Irlanda devine prima țară din lume care interzice fumatul în locurile publice.

* 2005 - Echipa feminină de tenis de masă a României a câștigat pentru a treia oară titlul european.

* 2017 - Premierul britanic Theresa May a semnat scrisoarea oficială pentru activarea Articolului 50 al Tratatului de la Lisabona, declanșând astfel procedura formală de separare a Marii Britanii de Uniunea Europeană.

foto preluat de pe qz.com

Nașteri

·         1553: S-a nascut Vitsentzos (Vikentios Kornaros sau Vincenzo Cornaro, d. 1613/1614), poet cretan, autorul poemului epic romantic Erotokritos. A fost un reprezentant de frunte al Renasterii cretane, si este considerat cel mai mare dintre poeții cretani și una dintre figurile cele mai importante ale literaturii grecesti. A fost fiul unui aristocrat venețiano-cretan si descendent al familiei nobile venețiene Cornaro. A locuit multa vreme în Candia (azi Heraklion), unde a intrat în Accademia dei Stravaganti.

·         1727 - S-a născut coregraful francez Jean Noverre (m.1810), pionier al baletului modern
* 1788: Infantele Carlos al Spaniei (29 martie 1788 – 10 martie 1855) a fost al doilea fiu al regelui Carol al IV-lea al Spaniei și a soției lui, Maria Luisa de Parma. Sub numele de Carlos al V-lea a fost primul pretendent carlist la tronul Spaniei.

Infantele Carlos

Carlos s-a născut la 29 martie 1788 la Palacio Real de Aranjuez. În 1808, Napoleon a capturat Madridul în Bătăllia de la Somosierra și l-a obligat pe tatăl lui Carlos, regele Carol al IV-lea și pe fratele mai mare al lui Carlos, Ferdinand al VII-lea, să renunțe la drepturile asupra tronului spaniol. Dar Carlos care era moștenitor prezumptiv al fratelui său a refuzat să renunțe la drepturile sale, pe care el le considera acordate de Dumnezeu. Din 1808 până în 1814 el și frații săi au fost prizonieri ai lui Napoleon la Valençayîn Franța.

În 1814 Carlos și restul familiei regale spaniole s-au întors la Madrid. În septembrie 1816 el s-a căsătorit cu nepoata lui, Infanta Maria Francisca a Portugaliei (1800–1834), fiica regelui Ioan al VI-lea al Portugaliei și a surorii lui Carlos, Carlota Joaquina. Francisca a fost, de asemenea, sora celei de-a doua soții a fratelui lui Carlos, Ferdinand al VII-lea. Cuplul a avut trei fii:

• Infantele Carlos, Conte de Montemolin (1818–1861), cunoscut drept Conte de Montemolin
• Juan, Conte de Montizón (1822–1887), cunoscut drept Conte de Montizón
• Fernando (1824–1861)

În afara câtorva funcții oficiale, Carlos nu a luat parte în mod semnificativ la guvernarea Spaniei. Ferdinand al VII-lea a găsit necesar să coopereze cu liberalii moderați și să semneze o constituție. Totuși, Carlos a fost cunoscut pentru credința sa fermă în dreptul divin al regilor care să guverneze absolut, ortodoxia rigidă a opiniilor sale religioase și pietatea vieții sale.

În timpul necazurilor revoluționare ale perioadei 1820-1823 ("triennium liberal") Carlos a fost amenințat de către radicalii extremi, dar nici un atac nu s-a făcut asupra lui. Deși au existat anumiți conservatori din Spania care au dorit să-l pună pe Carlos pe tron ​​imediat, Carlos însuși a fost un credincios ferm în succesiunea legitimă și nu a luptat împotriva fratelui său.

Infantele Carlos
Conte de Molina
Date personale
Nume la naștere	Carlos María Isidro Benito
Născut	29 martie 1788 Palatul Real de Aranjuez
Decedat	10 martie 1855 (66 de ani) Triest, Imperiul Austriac
Înmormântat	Catedrala Trieste
Părinți	Carol al IV-lea al Spaniei Maria Luisa de Parma
Frați și surori	Infanta María Amalia of Spain[*] Maria Isabela a Spaniei Maria Louisa a Spaniei Charlotte de Spania Infantele Francisco de Paula al Spaniei Ferdinand al VII-lea al Spaniei
Căsătorit cu	Maria Francisca a Portugaliei Teresa, Prințesă de Beira
Copii	Infantele Carlos, Conte de Montemolin Juan, Conte de Montizón
Cetățenie	Spania
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	Conte
Familie nobiliară	Casa de Bourbon
Pretendent carlist sub numele Carlos V
Domnie	1833–1845
Succesor	Carlos VI

·         1790: S-a nascut John Tyler, al 10-lea președinte al Statelor Unite; (d. 1862). John Tyler (n. 29 martie 1790, Greenway, Virginia – d. 18 ianuarie 1862) a fost cel de-al zecelea vicepreședinte și cel de-al zecelea președinte al Statelor Unite ale Americii (1841 – 1845). John Tyler a fost primul președinte american născut după adoptarea Constituției Statelor Unite ale Americii și primul care a ocupat funcția datorită decesului predecesorului său.

·         1815: Costache Caragiale (n. 29 martie 1815 - d. 13 februarie 1877) a fost un actor român, dramaturg și profesor de artă dramatică.

A fost elevul lui Costache Aristia și și-a pus întreaga artă în slujba idealurilor progresiste, democratice ale revoluției din 1848.

Și-a făcut debutul la București în 1835, iar 3 ani mai târziu a organizat primul teatru dramatic în Iași (primul Teatru Național din România). În următorii 15 ani, Costache Caragiale a colaborat cu cele mai importante teatre naționale ale vremii din Botoșani, Craiova, Iași unde a promovat piesele de teatru ale celor mai talentați dramaturgi romani printre care Vasile Alecsandri și Costache Negruzzi.

În 1850 se întoarce în București și doi ani mai târziu devine cel dintâi director al Teatrului Mare (Național).

În 1887 fratele său mai mic, Iorgu Caragiale construiește propriul său teatru în București, iar nepotul său, Ion Luca Caragiale avea să devină cel mai mare dramaturg român.

Lucrări:

• Scrieri a lui Costache Caragiale, 1840
• Epistolă către Grigore Alexandrescu, 1841
• Leonil sau Ce produce disprețul, 1841
• O repetiție moldovenească sau Noi și iar Noi, 1844, comedie
• O soaré la mahala sau Amestecul de dorinți, comedie
• Îngâmfata plăpumăreasă sau Cucoană sunt
• Doi coțcari sau Feriți-vă de răi ca de foc
• Învierea morților
• Urmarea coțcarilor
• Prologul pentru inaugurarea noului teatru din București, (1852), 1881
• Teatrul Național în Țara Românească, (1855), 1867

Costache Caragiale
Costache Caragiale, desen de Stăncescu
Date personale
Născut	29 martie 1815 București, Valahia, Imperiul Otoman
Decedat	13 februarie 1877 (61 de ani) București, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești
Cetățenie	România
Ocupație	actor dramaturg

* 1843: Paul Gottereau (n. 29 martie 1843, Perpignan - d. 1924, Marly-le-Roi) a fost un arhitect francez. Fusese fiul inginerului Jean Alfred Gottereau (1813 - ?) și al Mariei Catherine Pauline, născută Perrin (28 ani).

Stilul practicat în general de arhitect a fost cel academist beaux-arts, folosind adesea elemente neoclasice. De multe ori, pentru anumite clădiri, arhitectului i-a fost caracteristic stilul eclectic.
Lucrări:

• 1875-1900: Palatul C.E.C. în București
• 1888: Palatul Cotroceni în București
• 1891-1893: Biblioteca Centrală Universitară în București
• 1900-1907: Muzeul de Artă în Craiova
• 1904-1907: Palatul Marincu în Calafat

Paul Gottereau
Palatul fundației Universitare la 1900
Date personale
Născut	29 martie 1843  Perpignan, Franța
Decedat	1904 (60 de ani)[1]  Marly-le-Roi, Franța
Naționalitate	Franța
Cetățenie	Franța
Ocupație	arhitect
Activitate
Clădiri semnificative	Biblioteca Centrală Universitară din București Palatul C.E.C. Muzeul de Artă din Craiova Casa de depuneri la 1900     Palatul Cotroceni la 1900

·         1873: Tullio Levi-Civita, matematician italian (d. 1941)
* 1876: Ioannis Georgiadis (în greacă Ιωάννης Γεωργιάδης; n. 29 martie 1876, Tripoli, Grecia – d. 4 martie 1960) a fost un scrimer grec specializat pe sabie, laureat cu aur la prima ediție a Jocurilor Olimpice moderne.

·         1878 - S-a născut Elena Paximade, cunsocută ca poetă sub numele de Elena Farago

* 1882: Karol Maciej Szymanowski (n. 3 octombrie 1882 în Tymoszówka, dec. 29 martie 1937 în Lozanna) a fost un compozitor, pianist, profesor și critic muzical polonez. A aparținut grupului de compozitori ai Tinerii Polonii, alături de Grzegorz Fitelberg, Lugomir Różycki și Apolinarym Szeluto. Este considerat a fi unul dintre cei mai mari compozitori polonezi, alături de Frédéric Chopin.

Szymanowski provine dintr-o familie poloneza stabilită în Ucraina de la Nipru încă din secolul al XVIII-lea. Satul Tymoszówka a fost moștenit de bunicul său, Feliks Szymanowski. Familia mamei (din casa de Taube) provenea din Kurlandia. Membrii familiei din care provine compozitorul au arătat un interes deosebit față de muzică: bunicul cânta la pian și violoncel, fratele Feliks era pianist iar sora, Stanisława Szymanowska-Korvin, soprană. La vârsta de 7 ani, Karol a început școlirea acasă, punând accentul pe muzică. Activitatea fizică i-a fost limitată datorită unui mic handicap la picior . Mai întâi a studiat sub îndrumarea tatălui său, urmând ca în anul 1892 să înceapă studiile cu Gustaw Neuhaus, profesor de muzică din orașul său. Gustaw Neuhaus a descoperit chemarea către compoziție a micului Szymanowski. În orașul Kirovohrad, Szymanowski s-a familiarizat cu opere muzicale aparținând romantismului, în special a celui german. Mai târziu a studiat în Varșovia cu profesorul Zygmunt Noskowski.

Între anii 1903 și 1905 a locuit în Berlin unde l-a cunoscut pe Richard Strauss, cel care a devenit maestrul său în anii care au urmat. Prima simfonie pe care a compus-o a fost inspirată din muzica acestuia. În 1914, după moartea Jadwigăi Janczewska, a părăsit Zakopane pentru a călători prin Europa. în Franța l-a întâlnit pe faimosul compozitor impresionist Claude Debussy și s-a familiarizat cu muzica lui. Perioada celei mai mari productivități creative a compozitorului a fost cea în care s-a inspirat din muzca lui Debussy.

În timpul războiului a stat în satul părintesc Tymoszówka, lucrând intensiv. A compus atunci, printre altele, Simfonia a 3-a, Concertul pentru vioara nr. 2 și Cvartetul de coarde nr. 1. În timpul Revoluției Bolșevice, familia Szymanowski și-a pierdut proprietățile pământești.

În 1920, Stefan Bartoszewicz, cumnatul lui Szymanowski, care lucra ca funcționar la Ministerul Comerțului din Varșovia, a cumpărat pentru familia Szymanowski o vilă abandonată în orașul Bydgoszcz de germani (în urma unei emigrări în masă, după decizia Tratatului de la Versailles cu privire la recunoașterea independenței Pomeraniei poloneze și a Voievodatului Polonia Mare). Între 1921 și 1924, a locuit în acea casă (situată pe strada Koziteluskin, Nr. 5 din cartierul Bielawy) împreună cu mama sa, Anna Szymanowska, cu sora, Stanisława, și cu fratele său Feliks. Atunci a început o nouă perioadă a creației sale. A compus, printre altele, cântece pentru ciclul de poezii al lui Julian Tuwim sub numele „Słopiewnie”, scriind și eseuri despre Igor Strawinskiși Frédéric Chopin. La jumătatea anilor `20, familia s-a mutat în Varșovia, unde Karol a avut primele mari succese artistice și ulterior a devenit primul rector al Conservatorului din Varșovia.

Szymanowski era homosexual^[4]. Opera Król Roger (1918-1924) este una dintre lucrările sale care conțin motive homoerotice. Printre acestea se numără și poezii. A abordat în mod direct tematica homosexualității în nuvela Efebos (scrisă între 1917 și 1919) pe care i-a dedicat-o iubitului său, Boris Kochno, dansator în vârstă de 15 ani, care provenea dintr-o familie de nobili ruși. După plecarea sa la Paris, Boris urma să fie implicat în relații amoroase cu Sergei Diaghilev și Cole Potter. Nuvela a ars în septembrie 1939, în locuința vărului compozitorulu, Jarosław Iwaszkiewicz, care a făcut un rezumat detaliat al operei. Totuși, un capitol, dedicat chiar lui Kochno (tradus in limba rusă de însuși Szymanowski), a fost salvat. Acest fragment a fost publicat în Germania^[5]. Pentru lucrările literare din anii `30 a primit medalia de aur a Academiei Poloneze de Literatură.

În anul 1930, suferind de tuberculoză, Szymanowski s-a stabilit permanent in „Vila Atma” din Zakopane (în prezent parte a Muzeului National din Cracovia). Cât timp a locuit aici, a condus Academia de Muzică din Varșovia (1930-1922) și a frecventat un sanatoriu din Elveția pentru tratamente. Deoarece sistemul digestiv al compozitorului a fost afectat de tuberculoză, acesta nu putea să mănânce nimic. A murit în somn, în clinica „du Signal” din Lausanne, Elveția.

Pentru creațiile muzicale de o importanță deosebită în cultura poloneză și cea universală, pe 2 Aprilie 1937, președintele Ignacy Mościcki i-a oferit post-mortem lui Karol Szymanowski Marele Cordon al Ordinului Polonia Restituta.

A fost îngropat în Cripta Zasłużonych na Skałce din Cracovia. Inima lui a ars pe 6 august 1944 în timpul Revoltei din Varșovia, împreuna cu Capela Sióstr Sercanek din Biserica Sf. Cruce. Cu ocazia aniversării a 125 de ani de la nașterea compozitorului și a 70 de ani de la moartea acestuia, pe 16 noiembrie 2006, Seimul Poloniei a ales anul 2007 ca fiind anul lui Karol Szymanowski.

În ultimii ani s-a produs o reînviere a operelor compozitorului. Cel care a făcut posibil acest lucru este dirijorul Sir Simon Rattle, care a înregistrat cu a sa “City of Birmingham Orchestra”, pentru concernul EMI, patru albume monografice (printre care unul dublu) conținând: Simfonia a 3-a, Stabat Mater, Litania do Marii Panny, Pieśni księżniczki z baśni (Cântecele prințesei din basme; cu Iwona Sobotka) precum și două concerte de vioară. Aceste înregistrai au primit două premii prestigioase Grammophon Awards. În discografia dirijorului se gasesc de asemenea Harnasie, Król Roger, Pieśni miłosne Hafiza (cu Magdalena Kozena), și de asemenea a 4-a Simfonie Concertantă.

În prima fază a creației sale, Szymanowski a fost influențat în mod clar de curentul romantic, urmărind tehnica lui Richard Strauss, și a ilustrului compozitor Chopin. Începând cu 1914, s-a predat influenței impresionismului, devenind unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai modernismului. Szymanowski a dobândit un stil muzical propriu, foarte liric, sprijinit pe o orchestrație bogată și inovatoare. Timpul petrecut in Zakopane i-a influențat creația muzicala, introducând în muzica sa motive folclorice poloneze, inclusiv din zonele Podhale și Kurpie.

A scris 79 lucrări:

• Muzică vocală:
  • Cântece : 29
  • Muzică corală: 6
• Muzică instrumentală:
• Simfonii: 4
• Concerte: 2
• Muzică de cameră: 11
• Alte forme orchestrale: 5
• Opere: 2
• Operete: 1
• Balet: 2
• Lucrări pentru pian: 17

Karol Macej Szymanowski
Date personale
Nume la naștere	Karol Maciej Szymanowski
Născut	03 octombrie 1882  Tymoszówka, Ucraina Tîmoșivka, Ucraina
Decedat	29 martie 1937  Lausanne, Elveția Lausanne, Elveția[1][2]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Cetățenie	Imperiul Rus  A Doua Republică Poloneză
Ocupație	Compozitor, Pianist, Critic muzical

·         1889: Warner Baxter (n. 29 martie 1889, Ohio, SUA, d. 7 mai 1951, California) a fost un actor american de teatru și film laureat al premiului Oscar.

Warner Baxter
Warner Baxter
Date personale
Născut	29 martie 1889[1][2][3][4]  Columbus, SUA
Decedat	7 mai 1951 (62 de ani)[1][2][3][4]  Beverly Hills, SUA
Înmormântat	Forest Lawn Memorial Park[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Căsătorit cu	Winifred Bryson[*]
Cetățenie	SUA
Ocupație	actor actor de teatru[*] actor de film inventator
Activitate
Cauza decesului	pneumonie
Premii	Premiul Oscar pentru cel mai bun actor (1929)

* 1891: Yvan Goll (n. 29 martie 1891 - d. 27 februarie 1950) a fost un scriitor alsacian, de limbă franceză și germană. Numele său este legat atât de suprarealismul francez, dar și de expresionismul german.

Opera:

• 1916: Recviem pentru morții Europei ("Requiem pour les morts de l'Europe")
• 1922: Matusalem sau burghezul veșnic ("Mathusalem oder der ewige Bürger")
• 1924: Grajdul lui Augias ("Der Stall des Augias")
• 1925: Poeme de dragoste ("Poèmes d'amour")
• 1926: Poeme de gelozie ("Poèmes de jalousie")
• 1926: Poeme despre viață și moarte ("Poèmes de la vie et de la mort")
• 1927: Microbul aurului ("Le microbe de l'or")
• 1936/1939: Cântecul lui Ioan-fără-Țară ("La chanson de Jean sans Terre").

Yvan Goll
Yvan Goll
Date personale
Născut	29 martie 1891[2][3][4][5][6][7][8]  Saint-Dié-des-Vosges, Franța
Decedat	27 februarie 1950 (58 de ani)[2][3][4][5][6][7][8]  Paris, Franța[9]
Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise[10]
Căsătorit cu	Claire Goll[*]
Cetățenie	Germania  Franța
Ocupație	poet traducător scriitor
Activitate
Limbi	limba germană limba franceză[1]

·         1895: Ernst Jünger (n. 29 martie 1895 - d. 17 februarie 1998) a fost un scriitor, eseist și gânditor politic german.

Inițial, în scrierile sale idealizează războiul ca experiență determinantă în viața individului, ca apoi să devină adversar al nazismului și să denunțe dictatura.

Stilul său se caracterizează prin rafinament, transparență și fascinație plastică.

S-a născut la Heidelberg într-o familie de intelectuali (tatăl său era doctor în chimie). A crescut la Hanovra, unde a urmat școala între 1901 și 1913. A studiat biologia la Leipzig și Napoli, și ulterior, în calitate de entomolog a descoperit numeroase specii de insecte. A servit o perioadă în Legiunea străină din Africa de Nord și s-a remarcat în Primul Război Mondial, a fost rănit și decorat cu Medalia de Merit. Între 1919 și 1923 a fost ofițer al Armatei Republicii de la Weimar. În 1927 s-a mutat la Berlin. Inițial a simpatizat mișcarea nazistă, dar deja în 1933 s-a distanțat de regimul lui Hitler, care tocmai preluase puterea. A colaborat la numeroase ziare de dreapta, precum „Standarte”, „Die Kommenden” și „Der Vormarsch”. A participat la al Doilea Război Mondial, având gradul de căpitan. Aderența sa la ideologia nazistă din anii douăzeci s-a transformat ulterior într-o acerbă critică a acesteia, mai ales după ce prietena sa, Else Lasker-Schüler, a fost molestată de Gestapo. S-a căsătorit în 1925 cu Gretha von Jeinsen. A avut doi fii, dintre care unul a murit la doar 18 ani în luptele din Italia, la finele anului 1944.

În pofida controversatei sale relații cu nazismul, Junger este considerat ca unul dintre cei mai importanți gânditori și scriitori germani ai secolului XX. Personalitate puternică, marcată de nonconformism și de fascinația „experiențelor-limită”, el a suscitat deopotriva admirație nemărginită și contestare aprigă. Lucrările sale (proză artistică, eseuri, jurnale) s-au bucurat de o audiență extrem de mare în lumea întreagă. De-a lungul îndelungatei sale vieți (a trăit 103 ani!) a scris mai bine de 50 de cărți, inclusiv romanul autobiografic Furtuna de oțel („In Stahlgewittern”, 1920) în care povestește despre experiența sa din Primul Război Mondial. Romanul l-a inspirat pe Camil Petrescu în momentul când acesta a scris „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”

Scrieri:

• 1920: În furtuni de oțel ("In Stahlgewittern")
• 1925: Lupta ca experiență interioară ("Der Kampf als inneres Erlebnis")
• 1929/1938: Inima aventuroasă ("Das abenteuerliche Herz")
• 1939: Pe falezele de marmură ("Auf der marmorklippen")
• 1942: Grădini și șosele ("Gärten und Strassen")
• 1944: Pacea ("Der Friede")
• 1949: Heliopolis.

Ernst Jünger
Ernst Jünger
Date personale
Născut	29 martie 1895[2][3][4][5][6][7][8][7][9][10]  Heidelberg, Imperiul German[11][12][13]
Decedat	17 februarie 1998 (102 ani)[2][3][4][5][6][7][8][7][9][10][14]  Riedlingen, Germania[15]
Frați și surori	Friedrich Georg Jünger[*]
Naționalitate	germană
Cetățenie	Germania
Religie	catolicism
Ocupație	scriitor
Limbi	limba germană[1]
Activitatea literară
Subiecte	războiul
Specie literară	roman, jurnal, eseu
Opere semnificative	În furtuni de oțel Lupta ca experiență interioară Heliopolis
Note
Premii	Pour le Mérite Order of Merit of Baden-Württemberg[*] Prix mondial Cino Del Duca[*] Marea Cruce a Ordinului de Merit al Republicii Federale Germania[*] Schiller Memorial Prize[*] Premiul Goethe[*] Ordinul bavarez Maximilian pentru științe și arte[*] Immermann-Preis[*] honorary doctor of the University of Madrid Complutense[*] Literaturpreis der Stadt Bremen[*]

·         1899: Lavrenti Pavlovici Beria (în limbile georgiană: ლავრენტი ბერია, Lavrenti Pavles dze Beria, rusă Лаврентий Павлович Берия), n.29 martie 1899 – d.23 decembrie 1953, a fost un politician și mareșal, ministrul afacerilor interne (din 1938 -NKVD, apoi din 1941 al NKVD și NKGB unificate), însărcinat cu serviciile de securitate și represiune în regimul sovietic, unul din principalii responsabili ai epurărilor staliniste din deceniul al patrulea, deși el a fost implicat doar în fazele sale finale. I se atribuie și organizarea masacrului de la Katyn, în cursul căruia au fost asasinați aproximativ 22.000 de ofițeri și intelectuali polonezi.

După moartea lui Stalin, ca prim-viceprim-ministru, a fost promotorul unor măsuri de liberalizare și reformă. În iunie 1953 a fost arestat de colegii săi din conducerea partidului și, acuzat de mai multe crime, a fost judecat, condamnat la moarte și executat prin împușcare pe 23 decembrie 1953 

Primele acuzații de agresiune sexuală și sadism sexual împotriva lui Beria au fost exprimate de secretarul CC al PCUS Nicolai Șatalin, în plenara CC-ului din 10 iulie 1953, cu două săptămâni după arestarea lui Beria. Șatalin a afirmat că Beria avusese relații sexuale cu numeroase femei și că se îmbolnăvise de sifilis, ca urmare a relațiilor întreținute cu prostituatele. Șatalin s-a referit la o listă prezumtivă ținută de una dintre gărzile de corp ale lui Beria, listă în care s-ar fi aflat numele a 25 de femei cu care Beria ar fi întreținut relații intime. Cu timpul, acuzațiile de natură sexuală s-au amplificat. Hrușciov a scris în memoriile sale: „Ne-a fost dată o listă cu peste 100 de nume de femei. Ele îi erau aduse lui Beria de oamenii săi. Iar el avea pentru toate mereu același truc: le invita la cină și propunea să bea în sănătatea lui Stalin. În vin, el amesteca niște somnifere...”

În anii 1980, relatările despre agresiunile sexuale ale lui Beria s-au îmbogățit cu cele de viol. Unul dintre biografii lui Beria, Anton Antonov-Ovseienko, a menționat într-un interviu unul dintre jocurile sexuale ale lui Beria, care avea să primească numele de „jocul florii lui Beria”.^[5]

Au circulat și numeroase relatări despre violențele lui Beria, torturile și uciderea sadică a victimelor sale. De prin anii 1970, moscoviții au început să colporteze zvonuri despre osemintele găsite în curtea, pivnița sau nișele din pereții reședinței lui Beria, clădire devenită între timp sediul ambasadei Tunisiei. Asemenea povestiri au continuat să apară și în diverse publicații. În decembrie 2003, ziarul londonez Daily Telegraph publica o știre conform căreia, în timpul unor lucrări de reparație din ambasadă, ar fi fost găsite în pivniță oseminte într-o pungă din material plastic.^[5]

Membrii familiei lui Beria și fostul șef al spionajului sovietic Pavel Sudoplatov au respins ferm orice aserțiune că Beria ar fi torturat, ar fi ucis și și-ar fi îngropat victimele la reședința oficială din Moscova.

Beria cu fiica lui Stalin, Svetlana și Stalin în plan secund

În perioada postbelică, când Stalin se apropia de vârsta de 70 de ani, s-a declanșat o luptă pentru succesiune printre apropiații dictatorului. La sfârșitul războiului, cel mai probabil succesor părea a fi Andrei Jdanov, liderul de partid al Leningradului din timpul războiului, când Jdanov și Beria deveniseră rivali. După 1946, Beria s-a aliat cu Malenkov pentru a bloca ascensiunea lui Jdanov.

În ianuarie 1946, Beria a părăsit șefia NKVD-ului, păstrând, totuși, controlul asupra problemelor de securitate națională prin postul de adjunct al premierului Stalin. La conducerea NKVD-ului i-a urmat Serghei Kruglov, care nu făcea parte din cercul de fideli ai lui Beria, iar un protejat al lui Beria, Vsevolod Merkulov a fost înlocuit la șefia MGB de Viktor Abakumov. Kruglov și Abakumov au început o epurare a oamenilor loiali lui Beria din diferitele structuri de comandă ale sistemului de securitate. În timp scurt, un singur om din anturajul lui Beria se mai afla într-o poziție de putere, ministrul-adjunct la Interne, Stepan Mamulov. În lunile următoare, Abakumov a derulat operațiuni polițienești importante, unele cu sprijinul lui Jdanov, de multe ori la ordinul direct al lui Stalin, de fiecare dată însă fără consultarea lui Beria.

Una dintre primele asemenea operațiuni a fost cea din octombrie 1946 împotriva Comitetului antifascist evreiesc, care a dus la uciderea lui Solomon Mihoels și la arestarea mai multor membri ai mișcării. Campania a avut efecte secundare asupra lui Beria, care fusese inițiatorul mișcării în 1942.

Jdanov a murit subit în august 1948, iar Beria și Malenkov au trecut la consolidarea puterii lor prin îndepărtarea apropiaților lui Jdanov și înscenarea așa-numitei „afaceri Leningrad”. Printre numeroșii colaboratori ai lui Jdanov executați, au fost adjunctul acestuia, Alexei Kuznețov, planificatorul economiei sovietice Nikolai Voznesenski, liderul local de partid Piotr Popkov și premierul RSFS Ruse, Mihail Rodionov. După moartea lui Jdanov, Nikita Hrușciov părea singura alternativă posibilă la cuplul Beria-Malenkov.

În primii ani postbelici, Beria a coordonat înființarea polițiilor politice de tip sovietic în statele est-europene intrate în sfera de influență a Moscovei. Beria a selecționat personal comandanții noilor poliții secrete din țările est-europene. Mai mulți dintre aceștia erau evrei. Începând cu anul 1948, Abakumov a inițiat o investigare a acelor comandanți aleși și desemnați de Beria. Campania a culminat cu arestarea în noiembrie 1951 a lui Rudolf Slánský, Bedřich Geminder și a altor lideri cehoslovaci. Ei au fost inculpați sub acuzațiile de sionism, cosmopolitism și de furnizarea de armament Israelului. (deși aceasta s-a făcut, la timpul său, foarte probabil, cu știrea și consimțămantul conducerii Uniunii Sovietice) În total, 14 lideri comuniști cehoslovaci, dintre care 11 erau de origine evreiască, au fost judecați, condamnați și executați la Praga. (Vezi și Procesele de la Praga).

Campania începută de Abakumov a fost continuată de succesorul său, Semion Ignatiev. La 13 ianuarie 1953 a fost anunțată, prin publicarea unui articol în ziarul Pravda, descoperirea unui așa-numit „complot al doctorilor”. Mai multe somități medicale sovietice au fost acuzate de complot la otrăvirea unora dintre liderii sovietici. Au fost arestați 37 de medici (dintre care 17 evrei). Unii istorici au afirmat, fără dovezi concludente, că Stalin ar fi intenționat să organizeze deportarea întregii populații evreiești sovietice în Orientul Îndepărtat.

La câteva zile după moartea lui Stalin, Beria a eliberat toți medicii arestați, a anunțat că toate probele fuseseră contrafăcute și a ordonat arestarea ofițerilor MGB implicați direct în acțiunea contra medicilor.

La începutul deceniului al șaselea, scăderea încrederii lui Stalin în acolitul său Beria s-a remarcat în cazul mingrelian. Practic, a fost vorba de o serie de înscenări împotriva liderilor de partid din regiunea Samegrelo a RSS Gruzine, acuzați de tentativă de secesiune și trădare în favoarea occidentulului. Prin această acțiune s-a reușit eliminarea influenței lui Beria în chiar ținutul lui natal.

Stalin a murit la 5 martie 1953, la patru zile după o petrecere la care participaseră Beria și alți lideri. În memoriile sale, fostul ministru de externe Viaceslav Molotov a pretins că Beria ar fi insinuat că l-ar fi otrăvit pe Stalin.

După moartea lui Stalin, Beria a fost numit prim-ministru adjunct și a redevenit șef al Ministerului de Interne, care a fost comasat cu Ministerul Securității. Aliatul său, Gheorghi Malenkov, a devenit prim-ministru și, pentru un scurt răstimp, cel mai puternic lider sovietic. Beria era al doilea om de stat în URSS, dar, din cauza lipsei calităților de conducător ale lui Malenkov, putea deveni cel mai puternic om din umbră. Hrușciov în schimb a fost ales secretar general al PCUS.

Unele surse susțin că Beria s-ar fi aflat în prima linie a mișcării de liberalizare și reformă de după moartea lui Stalin ^{[necesită citare]}. A denunțat public „complotul medicilor” ca fiind o „fraudă”, a anchetat și a rezolvat „misterul” morții lui Solomon Mihoels și a fost inițiatorul unei amnistii, prin care peste un milion de deținuți nepolitici au fost eliberați din lagărele de muncă forțată. În aprilie, Beria a semnat un decret de „interzicere a torturii” în închisorile sovietice. Tot pe seama lui Beria au fost puse și „liberalizarea” politicii față de naționalitățile neruse din URSS, iar în domeniul politicii externe inițierea unor reforme economice și politice în RDG.^{[necesită citare]}

Unii istorici consideră că inițiativele sale de „liberalizare” ar fi fost doar manevre tactice prin care urmărea să acapareze puterea. Beria, ca și ceilalți lideri sovietici în frunte cu Hrușciov și Malenkov, era legat indisolubil de perioada stalinistă. Anularea și condamnarea numeroaselor excese din epoca lui Stalin ar fi fost de fapt o politică pragmatică și nu rezultatul unei dorințe sincere de schimbare.

În epocă, liderii sovietici angajați în lupta pentru putere priveau cu suspiciune inițiativele aparent reformiste ale lui Beria. ^{[necesită citare]}. Inițial, Hrușciov nu a putut să distrugă alianța Malenkov-Beria, dar ocazia favorabilă a apărut în iunie 1953, când, în Berlinul Răsăritean, a izbucnit o revoltă împotriva regimului comunist. (Vezi și Revoltele din Germania de Răsărit din 1953). După unele surse, pragmaticul Beria ar fi plănuit negocierea reunificării Germaniei și încetarea Războiului Rece în schimbul unui ajutor economic american masiv, similar celui primit de URSS în timpul războiului. ^{[necesită citare]} Tulburările din RDG i-au convins pe Molotov, Malenkov și Nicolai Bulganin că politica lui Beria primejduia puterea sovietică. La numai câteva zile de la izbucnirea revoltei din Berlin, Hrușciov i-a convins pe principalii lideri de partid să-l elimine pe Beria de pe scena politică. Beria a fost abandonat și de principalul său aliat, Malenkov.

Relatările despre căderea lui Beria sunt controversate. Potrivit unei versiuni recente, Hrușciov a convocat o ședință a prezidiului CC al PCUS pentru ziua de 26 iunie; în ședință a lansat un atac dur la adresa lui Beria, pe care l-a acuzat că ar fi fost în slujba spionajului britanic. Beria a fost luat prin surprindere. Au vorbit împotriva lui și alți membri ai prezidiului, iar Hrușciov a propus demiterea sa imediată. Malenkov a apăsat un buton de pe biroul său – semnal convenit dinainte cu mareșalul Gheorghi Jukov – și un grup de ofițeri de armată aflați într-o încăpere alăturată au intrat în cameră și l-au arestat pe Beria. A fost dus, inițial, într-o închisoare militară din Moscova, apoi într-un buncăr al cartierului general al districtului militar al capitalei. Ministrul apărării Nicolai Bulganin a ordonat unei divizii de tancuri de gardă și unei divizii de infanterie să plece la Moscova pentru a descuraja orice încercare a forțelor de la Interne loiale lui Beria de a-l salva.

Au fost arestați și oamenii săi de încredere: Vsevolod Merkulov, Bogdan Kobulov, Serghei Golghidze, Vladimir Dekanozov, Pavel Meșik și Lev Vlodzimirski.

Pravda a anunțat arestarea lui Beria, la inițiativa lui Malenkov, abia la 10 iulie. În ziar, el era acuzat de „activități criminale împotriva partidului și statului”. În decembrie s-a anunțat că Beria și șase dintre acoliții săi se aflau „pe statele de plată ale agenturilor de spionaj străine”, „conspirau de mai mulți ani să pună mâna pe putere în Uniunea Sovietică și să restaureze capitalismul”.

Beria și oamenii săi de încredere au fost judecați într-o ședință specială a Curții Supreme de Justiție a URSS, inculpații neavând drept la avocat și la recurs. Mareșalul Ivan Konev a fost președintele de ședință.

Beria a fost declarat vinovat de:

1. Trădare. S-a afirmat, fără vreo dovadă, că, „până în momentul arestării sale, Beria a menținut și dezvoltat legăturile sale secrete cu servicii străine de informații”. În particular, încercările făcute prin intermediul ambasadorului Bulgariei în anul 1941 de a iniția tratative de pace cu Germania nazistă au fost calificate drept „trădare” și nu s-a menționat nicio clipă că Beria acționase la ordinele explicite ale lui Stalin și Molotov. S-a mai afirmat, fără nicio dovadă, că Beria, care fusese implicat, în 1942, în organizarea apărării Caucazului, ar fi încercat să permită Forțelor Axei să ocupe regiunea. S-au făcut, de asemenea, afirmații nedovedite conform cărora, „plănuind cucerirea puterii, Beria a încercat să obțină sprijinul statelor imperialiste cu prețul violării integrității teritoriale a Uniunii Sovietice și al transferului unor părți ale teritoriului URSS către statele capitaliste”. Aceste afirmații au fost făcute ca urmare a unei propuneri făcute de Beria, care afirmase, la un moment dat, că ar fi fost rezonabil să se cedeze Regiunea Kaliningrad Germaniei, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Republicii Populare Române, o parte a Kareliei Finlandei și Insulele Kurile Japoniei, în scopul îmbunătățirii relațiilor externe ale Uniunii Sovietice.
2. Terorism. Ordinul dat de Beria pentru executarea a 25 de prizonieri politici în octombrie 1941, persoane care nu fuseseră judecate și condamnate, a fost declarat act de terorism.
3. Activitate contrarevoluționară în timpul războiului civil. În 1919, Beria a lucrat în serviciile de securitate ale Republicii Democrate Azerbaidjan.
4. Viol. Beria a fost declarat vinovat de violarea în 1949 a unei fete de 16 ani.

Toți inculpații au fost condamnați la moarte. La pronunțarea sentinței, potrivit unei depoziții ulterioare făcute de Chiril Moskalenko, Beria ar fi căzut în genunchi și ar fi cerut îndurare, însă, împreună cu ceilalți inculpați, a fost executat imediat, la 23 decembrie 1953. Cadavrul a fost probabil incinerat.

Potrivit altor versiuni, neverificate (printre care și mărturia fiului lui Beria, Sergo), casa lui Beria a fost luată cu asalt la 26 iunie 1953 de o subunitate militară, iar viceprim-ministrul a fost împușcat mortal în timpul acțiunii. Sergo a mai afirmat că unul dintre membrii completului de judecată i-ar fi mărturisit că nu l-ar fi văzut niciodată pe Beria în viață.

Soția și fiul lui Beria au fost deportați la Sverdlovsk. De aici au plecat în 1964. Nina Beria a murit în 1991, în Ucraina, iar Sergo Beria, care a murit în 2000, a continuat până la sfârșit să apere reputația tatălui său.

După moartea lui Beria, MGB (Ministerul Securității) a fost separat de MVD (Ministerul de Interne), a fost redus la statutul de „Comitet” și transformat în KGB.

În luna mai a anului 2000, Curtea Supremă a Federației Ruse a respins cererea formulată de membri ai familiei lui Beria pentru revocarea condamnării din 1953. Cererea de revocare a condamnării a fost făcută în baza legii ruse care permite reabilitarea victimelor acuzațiilor politice false. Curtea Supremă a decis că „Beria a fost organizatorul represiunii împotriva propriului popor și de aceea nu poate fi considerat victimă”. Curtea Supremă a considerat, totodată, că Vladimir Dekanozov, Pavel Meșik și Lev Vlodzimirski au fost vinovați de abuz de putere, însă nu de crime împotriva statului, iar sentința lor a fost comutată postum de la pedeapsa capitală la 25 de ani pedeapsă privativă de libertate.

Primele acuzații de agresiune sexuală și sadism sexual împotriva lui Beria au fost exprimate de secretarul CC al PCUS Nicolai Șatalin, în plenara CC-ului din 10 iulie 1953, cu două săptămâni după arestarea lui Beria. Șatalin a afirmat că Beria avusese relații sexuale cu numeroase femei și că se îmbolnăvise de sifilis, ca urmare a relațiilor întreținute cu prostituatele. Șatalin s-a referit la o listă prezumtivă ținută de una dintre gărzile de corp ale lui Beria, listă în care s-ar fi aflat numele a 25 de femei cu care Beria ar fi întreținut relații intime. Cu timpul, acuzațiile de natură sexuală s-au amplificat. Hrușciov a scris în memoriile sale: „Ne-a fost dată o listă cu peste 100 de nume de femei. Ele îi erau aduse lui Beria de oamenii săi. Iar el avea pentru toate mereu același truc: le invita la cină și propunea să bea în sănătatea lui Stalin. În vin, el amesteca niște somnifere...”

În anii 1980, relatările despre agresiunile sexuale ale lui Beria s-au îmbogățit cu cele de viol. Unul dintre biografii lui Beria, Anton Antonov-Ovseienko, a menționat într-un interviu unul dintre jocurile sexuale ale lui Beria, care avea să primească numele de „jocul florii lui Beria”.^[5]

Au circulat și numeroase relatări despre violențele lui Beria, torturile și uciderea sadică a victimelor sale. De prin anii 1970, moscoviții au început să colporteze zvonuri despre osemintele găsite în curtea, pivnița sau nișele din pereții reședinței lui Beria, clădire devenită între timp sediul ambasadei Tunisiei. Asemenea povestiri au continuat să apară și în diverse publicații. În decembrie 2003, ziarul londonez Daily Telegraph publica o știre conform căreia, în timpul unor lucrări de reparație din ambasadă, ar fi fost găsite în pivniță oseminte într-o pungă din material plastic.^[5]

Membrii familiei lui Beria și fostul șef al spionajului sovietic Pavel Sudoplatov au respins ferm orice aserțiune că Beria ar fi torturat, ar fi ucis și și-ar fi îngropat victimele la reședința oficială din Moscova.

Lavrenti Pavlovici Beria georgiană: ლავრენტი ბერია, Lavrenti Pavles dze Beria rusă: Лаврентий Павлович Берия
Date personale
Născut	23 martie 1899 în Merheuli, lângă Suhumi, Abhazia, Imperiul Rus
Decedat	23 decembrie 1953 (54 de ani)[1][2][3]  Moscova, URSS[4]
Înmormântat	Donskoe Cemetery[*]
Cauza decesului	execuție de către un pluton de execuție
Copii	Sergo Beria[*]
Naționalitate	sovietică
Cetățenie	Imperiul Rus  Republica Democratică Azerbaidjan  Republica Sovietică Socialistă Georgiană  URSS
Religie	ateism
Ocupație	politician revoluționar
Comisar al Poporului pentru Afacerile Interne (NKVD)
În funcție noiembrie 1938 – 26 iunie 1953
Precedat de	Nicolai Ejov
Succedat de	Ivan Serov
Secretar General al Partidului Comunist al RSS Georgiene
În funcție 1931 – august 1938
Precedat de	Samson Mamulia
Succedat de	Kandid Charkviani
Premii	Erou al Muncii Socialiste (1943) Ordinul Lenin (1935) Ordinul Steagul Roșu (1924) Ordinul Suvorov, cl. I[*] (1944) Jubilee Medal "XX Years of the Workers' and Peasants' Red Army"[*] (1938) Medalia „Pentru Apărarea Moscovei”[*] Medal "For the Defence of Stalingrad"[*] Medal "For the Defence of the Caucasus"[*] Medalia „Pentru Victoria asupra Germaniei în Marele Război Patriotic 1941–1945”[*] ...mai multe...
Partid politic	Partidul Comunist al Uniunii Sovietice
Alma mater	Azerbaijan State Oil and Industrial University[

·         1902: Marcel Aymé, dramaturg francez (d. 1967)

·         1908: Virgil Carianopol (n. 29 martie 1908, Caracal - d. 6 aprilie 1984, București) a fost un poet român.

După ce a urmat primii ani de școală la Caracal (1916-1922), s-a înscris la o școală militară de artificieri din București (1924-1930). Între 1934 și 1938 a audiat cursurile Facultății de Litere și Filosofie din București. A lucrat ca salariat civil în diferite servicii ale armatei. Din 1956 până în 1963 a făcut închisoare politică la Aiud și Periprava.^[1]

Virgil Carianopol a colaborat la revista "Viața literară", condusă de George Murnu, revistă la care colabora masiv și Radu Gyr, sub pseudonimul Tartacot.^[2]

A fost afiliat la un moment dat grupului avangardist de la ”unu”, apoi s-a reprofilat după 1936 pe tradiționalism, iar versurile sale postbelice au fost fie etichetate oarecum ”neoclasice”. În plus, a mai fost afiliat și imagismului, fie el din descendența lui Ilarie Voronca sau a lui Serghei Esenin.^[3]

Astfel, opera sa include versuri avangardiste (Un ocean, o frunte în exil), lirică neoclasică, tradiționalistă (Flori de spini, Elegii și elegii) și care exaltă sentimentul național (Ștergar Românesc), precum și memorialistică (Scriitori care au devenit amintiri).

Opera:

• Flori de spin, 1931
• Versuri - Virgil Carianopol, Editura Vraja, București, 1933
• Un ocean, o frunte în exil, editura unu, București, 1934
• Scrisori către plante, Editura Fundației pentru Literatură și Artă "Regele Carol al II-lea", București, 1936 (pentru care este premiat de Societatea Scriitorilor Români)
• Carte pentru domnițe, Editura Cartea Românească, București, 1937
• Frunzișul toamnei mele, Editura Universul Literar, București, 1938
• Scară la cer, Editura Universul Literar, București, 1940
• Poeme de pe front, Editura Bucur Ciobanul, București, 1943
• Versuri, Editura pentru Literatură, București, 1967
• Cântece de amurg, Editura pentru Literatură, București, 1969
• Cântece românești, Editura Militară, București, 1970
• Viorile vârstei, Editura Eminescu, București, 1972
• Lirice, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1973
• Ștergar românesc, Editura Militară, București, 1973
• Scriitori care au devenit amintiri, Editura Minerva, București, 1973 (memorialistică)
• Elegii și elegii, Editura Eminescu, București, 1974
• Arcașul lui Ștefan, București, 1976 (literatură pentru copii?)
• Cântece oltenești, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1977
• Viorile vârstei, Colecția "Cele mai frumoase poezii", Editura Albatros, București, 1978
• Lumini pentru dragostea mea, Editura Eminescu, București, 1978
• 'Peisaj românesc, Editura Militară, București, 1979
• Copilul cu inima de aur. Povești și povestiri istorice, București, 1980 (literatură pentru copii?)
• Copilul și țara, 1981
• Cântec la plecarea verii, Editura Albatros, București, 1982
• Scriitori care au devenit amintiri - Vol. II, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1982 (memorialistică)
• Scară la cer, Colecția "Biblioteca pentru toți", Editura Minerva, București, 1983 (prefață de C. Stănescu
• Cântece pentru mama, Editura Ion Creangă, București, 1984
• La ceasul de taină, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1986
• Vânătoarea de foc. Versuri, Editura Eminescu, București, 1986
• Scrisori către plante, Colecția "Poeți români contemporani", Editura Eminescu, București, 1997 (ediție îngrijită de Virginia Carianopol, cu un cuvânt înainte de Sultana Craia)
• Scriitori care au devenit amintiri. Pagini de jurnal, Editura Universal Dalsi, București, 1999 (ediție îngrijită de Virginia Carianopol)

Virgil Carianopol
Date personale
Născut	29 martie 1908 Caracal, Olt
Decedat	6 aprilie 1984 (76 de ani) București, RS România
Cetățenie	România
Ocupație	poet
Activitate
Limbi	limba română

* 1908: Ernő Grünbaum (n. 29 martie 1908, Oradea - d. 3 aprilie 1945, lagărul de concentrare Mauthausen) a fost un pictor, litograf și grafician româno-maghiar de origine evreiască. Este considerat ca un protagonist al expresionismului român și maghiar, respectiv al cubismului în România.

Fiind născut într-o familie cu lipsă de mijloace financiare, nu a avut posibilitatea să studieze la o universitate. De aceea, după ce a muncit ca tăbăcar și tâmplar a intrat ca ucenic gravor la tipografia Sonnenfeld.^[1]. Dorind să lucreze ca pictor, Ernő Grünbaum a fost angajat la marea tipografie orădeană Adolf Sonnenfeld, unde l-a avut coleg de muncă pe Alex Leon, un prieten al lui Marc Chagall. Aici i s-a deschis posibilitatea de a intra în legătură cu noul curent al avangardei europene.

Prima sa expoziție personală a fost ținută la Clubul ziariștilor din Oradea, iar după aceea a participat în continuare la expoziții. Un an mai târziu, lucrările lui Ernő Grünbaum se puteau deja admira la Expoziția tinerilor artiști, organizată în Palatul Veiszlovits. În anii următori, lucrări ale lui Grünbaum au fost adesea prezente în expoziții, el fiind tot mai mult lăudat și apreciat de criticii săi.

În 1944 a fost închis în ghetoul din Oradea, de unde a fost deportat în lagărul de concentrare Auschwitz. De aici a fost mutat în mai multe lagăre și a decedat la Mauthausen.^[1]

Astăzi se cunosc puține lucrări de ale lui, multe fiind distruse în cel de-al Doilea Război Mondial.

Ernő Grünbaum
Ernő Grünbaum, autoportret, 1935
Date personale
Născut	29 martie 1908  Oradea, Austro-Ungaria
Decedat	anii 1940 (31 de ani)  Lagărul de concentrare Mauthausen-Gusen, Austria
Cetățenie	Ungaria
Ocupație	pictor litograf[*] ilustrator[*]
Activitate
Mișcare artistică	expresionism Ororile războiului     Bărbat fumând trabuc 1     Bărbat fumând trabuc 2

·         1909: Florian Onitza, astrolog român din diasporă (SUA)

·         1912:  Caius Iacob (n. 29 martie 1912, Arad - d. 6 februarie 1992, București) a fost un matematician român, membru al Academiei Române (din 1963). A fost profesor la Universitatea din București și Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Cariera universitară și-a început-o în 1935 ca asistent la Școala Politehnică din Timișoara.^[1]

A adus contribuții în domeniile mecanicii fluidelor și analizei matematice, preocupându-se în special de mișcările plane ale fluidelor incompresibile, de mișcările la mari viteze subsonice și supersonice, de soluțiile aproximative în dinamica gazelor, precum și de problema de limită din teoria potențialului.

În 1990 a fost ales senator din partea PNȚCD. Caius Iacob a fost singurul reprezentant al acestui partid în camera superioară a primului parlament ales liber după revoluția din 1989. În cadrul activității sale parlamentare, Caius Iacob a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Statul Israel, Republica Franceză-Senat, Republica Polonă, Ungaria și Republica Italiană.

Caius Iacob s-a născut la Arad, la 29 martie 1912. Tatăl său, Lazăr Iacob (1884 - 1951), a fost profesor universitar de „Drept canonic” și s-a numărat printre delegații oficiali la Marea Adunare de la Alba Iuliade la 1 decembrie 1918.^[2]

Caius Iacob și-a început studiile liceale la Liceul „Moise Nicoară” din Arad (primele 3 clase), terminându-le la Liceul „Emanuil Gojdu” din Oradea. A susținut bacalaureatul în 1928, la vârsta de 16 ani, obținând cea mai mare medie pe țară.

Și-a făcut studiile universitare la Facultatea de Matematică a Universității din București (1928-1931), devenind licențiat la 19 ani. A continuat studiile universitare în străinătate - doctoratul la Facultatea de Științe a Universității din Paris, unde la 24 iunie 1935 a susținut teza de doctorat cu subiectul „Sur la determination des fonctions harmoniques conjuguees par certaines conditions aux limites. Applications a l’hydrodynamique” sub conducerea profesorului Henri Villat.^[3]

După revenirea în țară și-a dedicat viața învățământului superior și cercetării științifice, parcurgând toate treptele universitare, începând cu cea de asistent (din 1935, la Școala Politehnică din Timișoara) și terminând cu cea de profesor la Facultatea de Matematică a Universității București.

La 15 martie 1938 este numit asistent la secția de matematică a Facultății de Științe a Universității din Cluj. A activat în cadrul catedrelor de geometrie analitică, geometrie descriptivă, analiză matematică și funcții complexe. Deși în 1939 acceptă postul de asistent la laboratorul de mecanică al Universității București, revine la Cluj în 1942 pe postul de conferențiar universitar titular la catedra de matematici generale. La 30 decembrie 1943, la vârsta de 31 de ani, este numit profesor universitar la catedra de mecanică (post rămas vacant prin mutarea profesorului D.V. Ionescu la catedra de analiză matematică).

În 1940 a primit Premiul pentru mecanică „Henri de Parville” al Academiei de Științe din Paris.

A activat la Universitatea din Cluj până la 14 Octombrie 1950, când a fost numit profesor de mecanică la Facultatea de Matematică și Fizică a Universității București.

La 2 iulie 1955 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar la 21 martie 1963 a fost ales membru titular.^[4]Caius Iacob a fost președintele Secției Matematice a Academiei Române începând cu 19 martie 1980 și până la sfârșitul vieții sale (6 februarie 1992).

În 1964 a fost distins cu Ordinul Steaua Republicii Populare Romîne, clasa a III-a.^[5]

La inițiativa sa, în 1991 a fost înființat Institutul de Matematică Aplicată al Academiei Române, care în anul 2001 a fuzionat cu Centrul de Statistică Matematică al Academiei Române, devenind actualul Institut de Statistică Matematică și Matematică Aplicată „Gh. Mihoc - Caius Iacob”.

A fost membru al Academiei de Științe din România începând cu 3 iunie 1941^[6].

Caius Iacob a murit la București, la 6 februarie 1992.

În memoria sa, la 29 martie 2012 în Aula Academiei Române a avut loc sesiunea omagială Centenar Caius Iacob (1912-1992). Evenimentul a fost organizat de Secția de Științe Matematice a Academiei Române.
Opere principale:

• Introducere matematică în mecanica fluidelor (franceză Une introduction mathématique a la mécaniques des fluides), apărută în 1952 în Editura Academiei Române și ulterior, în 1959 în Editions Gauthier-Villars,^[9] lucrare distinsă în 1955 cu Premiul de Stat.^[2]
• Mecanica teoretică, Editura Științifică și Pedagogică, București, 1980
• Dicționar de matematici generale, Editura Enciclopedică Română, 1974

Caius Iacob
Caius Iacob
Date personale
Născut	29 martie 1912 29 martie 1912 Arad, Austro-Ungaria
Decedat	6 februarie 1992 (79 de ani) București, România
Cetățenie	România
Ocupație	Matematician
Activitate
Alma mater	Universitatea din București[1] Universitatea din Paris[1]
Organizație	Universitatea din București Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj
Lucrări remarcabile	Introducere matematică în mecanica fluidelor Mecanica teoretică
Cunoscut pentru	Contribuții în domeniul mecanicii fluidelor și a analizei matematice
Titlu academic	Profesor doctor
Partid politic	PNȚCD
Premii	Premiul de Stat (1955)
Membru titular al Academiei Române
Membru al Academiei de Științe din România

·         1912 - S-a născut pilotul german Hanna Peitsch, prima femeie căpitan de zbor din lume (1973) (m.24.08.1979).

·         1918 - S-a născut Pearl Bailey, actriţă şi cântăreaţă americană.
* 1924: Bianca Maria Piccinino (n. 29 ianuarie 1924,^[1] Triest) este o moderatoare TV și jurnalistă italiană. A fost prima femeie care a prezentat știrile la televiziunea italiană.

S-a născut în Triest în 1924, a absolvit Facultatea de biologie și s-a alăturat RAI în 1953.

La mijlocul anilor 1950, ea a prezentat spectacolul L'Amico degli animalicu Angelo Lombardi și asistentul său Andalù. În anii următori, a devenit responsabilă pentru emisiunile de modă de la RAI.

A fost prezentatoarea pentru Italia a Concursului Muzical Eurovision, edițiile din anii 1957, 1958 și 1959.

Bianca Maria Piccinino a rămas la RAI și după pensionarea ei în 1989.

În prezent (2018), ea studiază Moda come costume la Academia Koefiadin Roma și scrie articole pentru diverse reviste

Bianca Maria Piccinino
Bianca Maria Piccinino
Date personale
Născută	29 ianuarie 1924 (96 de ani)  Triest, Regatul Italiei
Cetățenie	Italia
Ocupație	jurnalistă prezentatoare de televiziune[*] autoare science communicator[*]
Activitate
Alma mater	University of Trieste[*]
Organizație	RAI

·         1927: John Robert Vane, biochimist englez, laureat al Premiului Nobel (d. 2004)

·         1930 - S-a născut Donny Conn, vocalist american (The Playmates).
* 1934: Avraham Klein, cunoscut în lume ca Abraham Klein (în ebraică: אברהם קליין, născut la 29 martie 1934 la Timișoara) este un arbitru israelian de fotbal, evreu originar din România, unul din cei doi arbitri de fotbal din Israel care s-au bucurat de o largă recunoaștere internațională. S-a distins, printre altele, ca arbitru la Campionatul Mondial de Fotbal 1970 în meciul însemnat din grupele preliminare dintre deținătoarea cupei mondiale, selecționata Angliei și echipa Braziliei, în meciul din sferturile de finală la Campionatul Mondial de Fotbal 1982, dintre echipele Italiei și Braziliei și ca arbitru de tușă în meciul din finala acelui Mondial, între Italia și Germania, pe Stadionul Santiago Bernabéu din Madrid.
* 1935: Sandra G. Harding (n. 29 martie 1935) este o filozoafă feministăamericană, având contribuții importante în epistemologie, teoria postcolonială, filozofia științei sau metodologia de cercetare. În prezent este profesoară de științe sociale la Universitatea din California, Los Angeles (UCLA) și profesor de filozofie asociat la Universitatea Michigan. Ea a coordonat Centrul de Studii Feministe UCLA în perioada 1996-2000 și a co-editat publicația Semne: Jurnalul Femeilor în Cultură și Societate (2000-2005). A contribuit la teoria obiectivă și la studiul multicultural al științei. În anul 2013 a primit premiul John Desmond Bernal oferit de către Societatea pentru Studii Sociale ale Științei.

După obținerea diplomei de licență la Universitatea Rutgers în anul 1956, Sandra Harding lucrează timp de 12 ani ca cercetător, editor și profesor de matematică în New York și Poughkeepsie, iar în anul 1973 termină un doctorat la Departamentul de Filozofie al Universității din New York. Își începe cariera de profesor la Universitatea de stat din New York, urmând ca în anul 1976 să se ocupe de un program de Studii Feministe în cadrul Departamentului de Filozofie al Universității Delaware până în 1996 când devine profesor de filozofie și de Studii Feministe la UCLA. A predat la mai mult de 300 de colegii, universități și conferințe în America de Nord, precum și în America Centrală, Europa, Africa și Asia. Cărțile ei, eseuri, sau diferite capitole din carți au fost traduse în zeci de limbi și retipărit în sute de antologii.

Sandra Harding a contribuit, de asemenea, la dezvoltarea de studii feministe, anti-rasiste, multiculturale, precum și post-coloniale ale științelor naturale și sociale. Ea este autoarea, sau editorul a numeroase cărți și eseuri pe aceste teme și a fost unul dintre fondatorii domeniului epistemologiei feministe și filosofia științei. Acest lucru a avut o influență deosebită în științele sociale și în studii de femei / de gen din toate disciplinele.

Ea este considerată unul dintre fondatorii domeniului epistemologiei feministe și filozofia științei. Contribuția ei în acest domeniu a fost legată de dezvoltarea teoriei obiective și standarde puternice pentru obiectivitate. Teoria obiectivă este definită ca revendicările de a reprezenta lumea dintr-un anumit punct de vedere social care poate pretinde privilegiu epistemic sau autoritate. Cu alte cuvinte, teoria obiectivă se referă la următoarea situație: „din punctul meu de vedere acest lucru este ceea ce am înțeles și cum am înțeles”, iar rezultatul va fi „cunoscătorii situației vs. experți”^[1].

Sandra Harding a fost consultant pentru mai multe organizații ONU, inclusiv Comisia ONU de Știință și Tehnologie pentru Dezvoltare, Organizația Pan American Health, UNESCO și Fondul de Dezvoltare al ONU pentru femei. Ea a fost invitată să co-editeze un capitol din Raportul Mondial de Știință UNESCO în anul 1996 privind "Dimensiunea de gen a științei și tehnologiei"

Sandra G. Harding
Date personale
Născută	29 martie 1935 (84 de ani) Statele Unite ale Americii
Cetățenie	SUA
Ocupație	filozoafă profesoară universitară Emerit
Activitate
Organizație	University of California, Los Angeles
Premii	Jessie Bernard Award[*] (1987) John Desmond Bernal Prize[*] (2013)

* 1939: Terence Hill (născut Mario Girotti la 29 martie 1939) este un actoritalian de film.
Hill s-a născut pe 29 martie 1939 în Veneția, Italia. Mama lui, Hildegard Girotti (născută Thieme) a fost o germancă originară din Dresda, iar tatăl lui, Girolamo Girotti, a fost un italian, chimist de profesie. Pe timpul copilăriei sale, Terence Hill a locuit într-un orășel din Germania. El a rămas acolo până la finalul celui de-al doilea război mondial, supraviețuind unor bombardamente. La 12 ani a fost descoperit de regizorul italian Dino Risi, el devenind actor de tânăr.
Filmografie:

• 1951 Vacanze col gangster
• 1952 Un Amore per te
• 1953 Villa Borghese
• 1953 La voce del silenzio
• 1954 Divisione Folgore
• 1955 Gli sbandati
• 1955 La vena d'oro
• 1956 I vagabondi delle stelle
• 1956 Mamma sconosciuta
• 1957 Lazzarella
• 1957 Guaglione
• 1957 Pescarii din arhipelag (La grande strada azzurra), regia Gillo Pontecorvo
• 1958 La spada e la croce
• 1958 Novelliere: The picture of Dorian Gray, Il (film TV)
• 1958 Anna di Brooklyn
• 1959 Cerasella, regia Raffaello Matarazzo, rol: Mario Girotti
• 1959 Spavaldi e innamorati
• 1959 Il padrone delle ferriere
• 1959 Primo Amore, regia: Mario Camerini
• 1960 Giuseppe venduto dai fratelli
• 1960 Un militare e mezzo
• 1960 Cartagine in fiamme
• 1960 Annibal
• 1960 Juke box urli d'amore
• 1961 Pecado de amor
• 1961 Le meraviglie di Aladino
• 1962 Il giorno più corto
• 1962 Dominatore dei sette mari, Il
• 1963 Ghepardul (Il gattopardo) - contele Cavriaghi
• 1964 Winnetou partea a II-a
• 1964 Among Vultures
• 1965 Duell vor Sonnenuntergang
• 1965 Schüsse im Dreivierteltakt
• 1965 Der Ölprinz
• 1965 Ruf der Wälder
• 1965 Old Surehand
• 1966 Die Nibelungen, Teil 1: Siegfried
• 1967 Rita nel West regia: Ferdinando Baldi
• 1967 Feldmareșala (La feldmarescialla), regia: Steno
• 1967 Io non protesto, io amo(1967, as Mario Girotti)
• 1967 Die Nibelungen, Teil 2: Kriemhilds Rache
• 1967 Dio perdona... Io no!
• 1968 Preparati la bara!
• 1968 I quattro dell'Ave Maria
• 1969 Barbagia
• 1969 Aur și circ
• 1970 La collera del vento
• 1970 Mi se spune Trinity (Lo chiamavano Trinità)
• 1971 Blackie the Pirate (Il corsaro nero
• 1971 Trinity Is Still My Name
• 1972 Dați totul, băieți! (Più forte, ragazzi!)
• 1972 Vero e il falso, Il
• 1972 Un gentleman în vestul sălbatic (E poi lo chiamarono il magnifico), regia: Enzo Barboni
• 1973 Il mio nome è Nessuno(My Name Is Nobody)
• 1974 Porgi l'altra guancia
• 1974 Atenție, nu ne supărați
• 1975 A Genius, Two Partners and a Dupe
• 1977 Doi superpolițiști (I due superpiedi quasi piatti)
• 1977 Mr. Billion
• 1977 Mergi sau mori (March or Die)
• 1978 Par și impar (Pari e dispari)
• 1979 Io sto con gli ippopotami
• 1979 'Org
• 1980 Superpolițistul (Poliziotto superpiù)
• 1981 Prietenul la nevoie se cunoaște (1981)
• 1983 Contra cronometru
• 1984 Substituire cu bucluc
• 1984 Don Camillo
• 1985 Băieți buni, băieți răi^{[necesită citare]}
• 1987 Renegade
• 1990-1993 Lucky Luke
• 1993 Lucky Luke (10 episoade)
• 1995 Botte di Natale
• 1997 Cyberflic
• 2006 L'uomo che sognava con le aquile (TV)
• 2009 L'uomo che cavalcava nel buio
• Doc West 2008-2009
• 2010 Tiggremann
• Don Matteo 8 seasons/168 episodes, 2000–2011
• Un passo dal cielo (12 episodes, 2010–2011)
• Doc West's Conscience:Part / 2011

Terence Hill
Date personale
Nume la naștere	Mario Girotti
Născut	29 martie 1939 (80 de ani) Veneția, Veneto, Italia
Căsătorit cu	Lori Hill (1967-prezent), 2 copii
Copii	Jess Hill[*] Ross Hill[*]
Cetățenie	Italia
Etnie	italian
Ocupație	regizor de film umorist[*] regizor de televiziune[*] producător de televiziune actor de film producător de film actor de televiziune[*]
Alma mater	Actors Studio[*] Universitatea Sapienza din Roma
Ani de activitate	1951–prezent
Alte premii
David di Donatello Award for Lifetime Achievement[*] (2010) Premiul Bambi (1975) pentru Porgi l'altra guancia[*] și Atenție, nu ne supărați honorary citizen of Lommatzsch[*] (1995)

·         1941: Constanța Buzea (n. 29 martie 1941 - d. 31 august 2012) a fost o poetă din România.

Constanța Buzea a urmat cursurile Facultății de Filologie, Universitatea din București, obținând licența în 1970. Între 1974 și 1989 a fost redactor la revista Amfiteatru. Din 1990 a lucrat ca redactor la România literară, unde a semnat rubrica de corespondență „Post-restant“.

Constanța Buzea s-a căsătorit în 1961 cu poetul Adrian Păunescu (soții Păunescu au avut doi copii, pe Ioana (2 iunie 1967 - noiembrie 2011) și pe Andrei (n. 1969), iar în 1977 au divorțat).

Volume:

• De pe pământ (EPL, 1963)
• La ritmul naturii (EPL, 1966)
• Norii (EPL, 1968)
• Agonice (EPL, 1970)
• Coline (Cartea Românească, 1970)
• Sala nervilor (Cartea Românească, 1971; sonete)
• Leac pentru îngeri (Albatros, 1972; antologie)
• Răsad de spini (Cartea Românească, 1973)
• Pasteluri (Albatros, 1974)
• Ape cu plute (Cartea Românească, 1975)
• Limanul orei (Eminescu, 1976)
• Poeme (Albatros, 1977; antologie)
• Ploi de piatră (Albatros, 1979)
• Umbră pentru cer (Albatros, 1981)
• Cină bogată în viscol (Cartea Românească, 1983)
• Planta memoria (Cartea Românească, 1985)
• Cheia închisă (Eminescu, 1987; antologie)
• Pietre sălbatice (Cartea Românească, 1988)
• Ultima Thule (Cartea Românească, 1990; sonete)
• Pelerinaj (Cartea Românească, 1997)
• Foșnet fabulos (Helicon, 1997; antologie)
• Pastelul amoros (Helicon, 1998; antologie)
• Pretext de conversație (Helicon, 1998; antologie)
• Roua plural (Vinea, 1999, ed. adăugită 2007; antologie)
• Făcutul meu cuvântul / Mon sort le mot (Grinta, 2006; antologie bilingvă în traducerea poetului Miron Kiropol)
• Netrăitele (Vinea, 2004)
• Netrăitele II (Vinea, 2008).
• Creștetul ghețarului: jurnal 1969–1971 (Humanitas, 2009

Constanța Buzea
Constanța Buzea în 2007
Date personale
Născută	29 martie 1941 București, România
Decedată	31 august 2012 (71 de ani) București, România
Căsătorită cu	Adrian Păunescu
Copii	Ioana Păunescu Andrei Păunescu
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	poet
Limbi	limba română[1]
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	Neomodernism
Specie literară	Poezie

·         1941: S-a nascut la Brasov, actrița română Violeta Andrei.

·         1941: Joseph Taylor, fizician american

·         1942: Valer Dellakeza (n. 29 martie 1942, Craiova, Dolj) este un actor român, cu o bogată activitate în teatru, film și televiziune. Este actor al Teatrului Național Craiova, dar și al "Teatrului Dramatic Elvira Godeanu" din Târgu Jiu. A interpretat - în aproape cinci decenii de activitate - roluri celebre, cum ar fi caractere ale dramaturgilor literaturii române: Ion Luca Caragiale, Marin Sorescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Dumitru Radu Popescu și universale: William Shakespeare, Carlo Goldoni, Eugen Ionescu, Maxim Gorki, A.P. Cehov. A colaborat cu regizori celebri ai scenei românești printre care Silviu Purcărete, Vlad Mugur și Gábor Tompa.

Este unul din numele mari ale teatrului craiovean și național primind numeroase premii și aprecieri critice în țară și străinătate. În anul 2000 a primit premiul UNITER pentru rolul Truffaldino din piesa "Slugă la doi stăpâni" de Carlo Goldoni, în regia lui Vlad Mugur, și tot cu aceasta ocazie a fost declarat cel mai bun actor al anului de către Asociația Internațională a Criticilor de Teatru din România. ^[1]

Începând cu anul 2004 este numit Societar de onoare al Teatrului Național Craiova.

Filmografie:

• Divorț... din dragoste (1992)
• "Tănase Scatiul" regia Dan Pița;
• "Rug și flacără" regia Adrian Petrungenaru;
• "Buzduganul cu trei peceți" regia Constantin Vaeni;
• "Aurul alb" regia Constantin Drăgănescu;
• "Hotel de lux" regia Dan Pița;
• În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură regia Sinișa Dragin (2001
• "Cortul" regia Bogdan Constantin Drăgan;
• "Tatăl Fantomă" regia Lucian Georgescu.
• „Dimineața care nu se va sfârși” regia Ciprian Maga
• „Live” regia Vlad Păunescu
• „Frozen Ignat” regia DInu Tănase
• „Sieranevada” regia Critsi Puiu
• „Un pas în urma seafimilor” regia Daniel Sandu

Premii:

• 1989 – Premiul I pentru interpretare masculină la Gala spectacolelor pentru tineret de la Arad – rolul din Unchiul Vanea
• 1989 – Premiul Uniunii Tineretului Comunist pentru rolul „Unchiul Vanea” din piesa cu același titlu de A.P.Cehov
• 1993 – Premiul Asociației umoriștilor români pentru rolul Decebal Sp.Necșulescu din …escu
• 1998 – Diploma Inspectoratului pentru cultură Dolj, atribuită personalităților craiovene
• 1998 – Diplomă de Onoare acordată de Teatrul Național Craiova cu prilejul împlinirii a 30 de ani de excepțională încununare artistică și slujire neîntreruptă a scenei craiovene
• 1999 – În topul stagiunii 1998-99 al revistei Scena din iulie 1999, este declarat cel mai bun actor al anului
• 2000 – Premiul UNITER pentru cel mai bun actor al stagiunii 1999-2000 (rolul Truffaldino din „Slugă la doi stăpâni”)
• 2002 – Premiul Național pentru remarcabile contribuții la dezvoltarea interpretativă în teatrul românesc contemporan acordat de Teatrul Dramatic ELVIRA GODEANU - Tîrgu Jiu
• 2002 – Diploma pentru creații remarcabile ale personajelor din opera lui T.Mușatescu – din partea Teatrului de Comedie, acordate cu ocazia premierei„ …escu” de Tudor Mușatescu, interpreților personajelor lui Mușatescu.
• 2002 – Diploma de onoare a Consiliului Municipal Craiova pentru creații remarcabile pe plan național și internațional.
• 2005 – Premiul TVR International
• 2008 – Diplomă de Excelență acordata de Primăria Municipiului Craiova, Maestrului Valer Dellakeza pentru merite deosebite obținute pe scenele naționale și internaționale.
• 2008 – Diploma de Excelență acordată de Muzeul de Artă Craiova cu prilejul Centenarului acestuia pentru generoasa și elevata colaborare la evenimentele artistice și culturale la nivel național
• 2009 – Diploma de Excelență acordată cu prilejul împlinirii a 40 de ani de excepțională prezență artistică pe scena craioveană și pe marile scene ale lumii.
• 2012 – Premiul UNITER pentru întreaga activitate.
• 2013 - Premiul UNITER pentru rol secundar. Domnul Tot din „Familia Tot”

Teatru:

Debutul pe scena craioveană are loc în anul 1968 cu rolul Alexe din piesa Iancu Jianu de O. Măgureanu^[2].

Pe parcursul anilor a interpretat peste 100 de roluri, dintre care: Iordache ("D-ale carnavalului" de I.L.Caragiale, 1968-69, regia Valeriu Moisescu), Bertoldo ("Henric al IV-lea" de Luigi Pirandello, 1969-70, regia Georgeta Tomescu), Ilie ("Tache, Ianke și Cadâr" de V.I.Popa, 1972-73, regia Valentina Balogh), Trahanache ("O scrisoare pierdută" de I.L.Caragiale, 1973-74, regia Mircea Cornișteanu), Rică Venturiano ("O noapte furtunoasă" de I.L.Caragiale, 1975-76, regia Mircea Cornișteanu), Ludovic al XIII-lea ("Marion Delorme" de Victor Hugo, 1978-79, regia Georgeta Tomescu),Vrăjitorul ("Fiul soarelui" – Burebista, colaj de Al. Firescu, 1979-80, regia Mircea Cornișteanu), Dan ("A treia țeapă" de Marin Sorescu, 1987-88, regia Mircea Cornișteanu).

În anii 90 alături de echipa Teatrului Național Craiova participă la o serie de turnee internaționale, performanțele actorilor având ecouri puternice în publicațiile de profil locale. Colaborează cu regizorul Silviu Purcărete în mai multe puneri în scenă: Madam Ubu ("Ubu rex cu scene din Macbeth" după A.Jarry și W.Shakespeare, 1990-91), Demetrius ("Titus Andronicus" de W.Shakespeare, 1991-92), Egist ("Orestia" după Eschil, 1997-98).

Apogeul carierei îl atinge cu rolul Truffaldino ("Slugă la doi stăpâni" de Carlo Goldoni, 1998-99, regia Vlad Mugur) pentru care revista Scena îl declară cel mai bun actor al anului în iulie 1999, iar în anul 2000 i se decernează Premiul pentru cel mai bun actor al stagiunii în cadrul Galei UNITER.

Alte roluri importante sunt: Orsino ("Cum doriți sau Noaptea de la spartul târgului" de Shakespeare, 2003-2004, regia Silviu Purcărete), Jupânul Jacques ("Avarul" de Molière, stagiunea 2004-2005, regia Lászlo Bocsárdi), Gaev – ("Livada de vișini" de A.P. Cehov, 2005-06, regia Alexa Visarion).

În prezent pe scena teatrului craiovean: Cebutâkin Ivan Romanovici ("Trei surori" de A.P. Cehov, 2010-2011, regia Laszlo Bocsardi), Excelența ("Unde-i revolverul?" de Görgey Gábor, 2010-2011, regia Mircea Cornișteanu), Senectus ("Caligula" de Albert Camus, 2011-2012, regia Laszlo Bocsardi).

În anul 2012 este premiat pentru a doua oară de către UNITER de data aceasta primind premiul pentru întreaga activitate. În octombrie 2012 joaca rolul lui Aga... MITĂ Dandanache (Agamiță Dandanache) în a cincea montare a piesei "O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale în regia lui Mircea Cornișteanu, la Teatrul Național "Marin Sorescu" din Craiova... Explicația numelui personajului este dată însuși de actor: "aga Mită Dandanache!!! Mită, vine de la mită, a da mită, a mitui, a cumpăra "sufragele" cuiva cu bani, cu mici atenții. (și dăi și luptă...)

Valer Dellakeza
Date personale
Născut	29 martie 1942 (77 de ani) Craiova, județul Dolj
Ocupație	actor

·         1942 - S-a născut Eden Kane (Richard Sarstedt), cântăreţ britanic.
* 1942: Sever Iosif Georgescu (n. pe 29 martie 1942 în Pietroșani) este un fizician, inventator și cercetător român controversat^[1] ce a activat cu prioritate în învățământul universitar și preuniversitar în calitate de profesor de fizică.

Având o activitate de peste patruzeci de ani, S. I. Georgescu a pregătit șase elevi olimpici internaționali, douăzeci și unu de olimpici naționali, respectiv numeroase prezențe ale elevilor la sesiuni de comunicări și referate științifice. De asemenea, zece dintre elevii săi au obținut rezultate bune în cadrul prestigioasei competiții internaționale „Primul pas spre Premiul Nobel în fizică”. Reușitele elevilor săi au fost intens comentate atât de presă, cât și de publicațiile de specialitate din România și de peste hotare.

Metodele de predare utilizate de Sever Iosif Georgescu au fost concepute de însuși acesta și au fost folosite atât în scop didactic, cât și de cercetare și au fost recunoscute atât pe plan intern cât și peste hotare.

Pe parcursul carierei sale a participat la conferințe internaționale de fizică (Chișinău, Bucuresti, Iași, Paris – Centre de Physique des Houches) în cadrul cărora a susținut comunicări științifice și didactice. Este membru al Departamentului „Fizica și Învățământul” al Societății Române de Fizică, membru al European Physical Society (EPS).

Sever Iosif Georgescu s-a născut la data de 29 martie 1942 în localitatea argeșeană Pietroșani în familia dulgherului Georgescu If. Iosif (1912-1988); mama sa, Aurelia (1910-1987), a fost casnică.^[2] Categoria socială a familiei Georgescu If. Iosif a fost de „țărani mijlocași”, la acea vreme fiind formată din șase membri: părinții și patru copii — Ion, Elena-Lonica, Sever Iosif și Virgil.^[3] Încă din fragedă copilărie Sever Iosif și-a manifestat interesul față de științele exacte, participând frecvent la Olimpiadele și Concursurile de matematică și fizică pâna la faza finală a acestora. Evenimentul ce a avut rol de catalizator al inițierii și formării sale avea să fie întâlnirea cu matematicianul Grigore C. Moisil, care i-a oferit „Diploma de Merit” în urma participării la etapa finală a „Olimpiadei Tinerilor Matematicieni și Fizicieni” organizată de Societatea de Științe Matematice și Fizice din Romania în 1956.^[4] Trei ani mai târziu, Sever Iosif Georgescu obține transferul la Școala Pedagogică de Învățători din Câmpulung-Muscel în anul III din dorința expresă a părinților săi a fost ca fiul lor să fie învățător.^[5]

În anul 1963 primește titlul de „învățător calificat”,^[6] iar în 1964 devine absolvent al școlii medii „Dinicu Golescu” din orașul Câmpulung-Muscel; S. I. Georgescu a obținut „Diploma de Maturitate” în urma susținerii examenului de maturitate dat la șapte materii de învățământ, media generală fiind 9.85.^[7] În intervalul 1963-1964 activează ca profesor suplinitor de matematică la clasele V-VII în cadrul Școlii Pedagogice,^[8] iar ulterior se mută în București pentru a urma cursurile de zi ale Facultății de Fizică și simultan cursurile F.F. ale Facultății de Matematică din cadrul Universității București.^[9] În anul 1969 Georgescu a absolvit Facultatea de Fizică, specialitatea „Fizica macromoleculelor” cu media generală 9,91, obținând examenul de licență cu media 10 (diploma Nr.5298/6 XI 1969 — Universitate).^[10] În perioada studiilor universitare Sever Iosif Georgescu a avut activitate științifică obținând premii la „Sesiunea de comunicări științifice studențești”, pentru lucrările din domeniul Teoriei relativității, Fizicii Polimerilor și Termodinamicii Statistice (Premiul I cu lucrarea Studiul anizotropiei optice a macromoleculelor prin metoda fotoelasticității)

Începând cu anul 1969 Sever Iosif Georgescu profesează ca asistent universitar la Institutul Politehnic București, Catedra de Fizică I, Facultatea de Energetică și Transporturi.^[11] În 1972 devine profesor titular, activând la Colegiul Național „Sf.Sava” (fostul Liceu „Nicolae Balcescu”) București. În paralel, profesorul S. I. Georgescu a desfășurat activitate didactică și metodico-științifică la Liceul de Fizică Măgurele-București (1974-1976) și la Liceul de Electrotehnică nr.10 (ulterior numit Liceul Industrial nr.2, în perioada (1976-1982).^[12] În cei peste 40 de ani de activitate didactică și de cercetare în învățământul superior și preuniversitar a pregătit șase elevi olimpici internaționali, douăzeci și unu de olimpici naționali, respectiv numeroase prezențe ale elevilor la sesiuni de comunicări și referate științifice. Sever Iosif Georgescu are diverse mijloace de învățământ de concepție proprie, utilizate în scop didactic, dar și de cercetare, în anul 1975 primind brevet de invenții.^[13]

Printre cei mai prolifici elevi pregătiți de către profesorul Sever Iosif Georgescu se numără:^[14]

• Alexandru Dumitru (Liceul de Fizică, Măgurele București) – două medalii de bronz la Olimpiada Internațională de Fizică, Polonia, Varșovia, 1974 și Germania de Est, Grustrow, 1975;
• Vasiliu Marius (Liceul „Nicolae Bălcescu”, București) Premiul II la Olimpiada de Fizică, faza internațională, București, 1983 și Premiul II la Olimpiada de Fizică, faza internațională, Sigtuna, Suedia, 1984;
• Andrei Pascovici (Liceul „Nicolae Bălcescu”, București) – Premiul II la Olimpiada Balcanică de Fizică și Chimie 1987, desfășurată la București;
• Costin Popescu (Liceul „Nicolae Balcescu”, București – s-a pregătit în cadrul Cercului de Fizică Experimentală condus de Prof. Sever Iosif Georgescu) – două medalii de aur în 1988 la Olimpiada Internațională de Fizică, Austria, Bad Ischi, 1988 și la cea din 1989 desfașurată în Polonia, la Varșovia;
• Ștefan Horațiu Nastase (Liceul „Nicolae Bălcescu”, București) – Premiul II la a XXI-a Olimpiadă Internațională de Fizică, Țarile de Jos, Groningen, 1990;
• Andrei Bernevig (Liceul „Nicolae Bălcescu”, București) a obținut medalia de aur în anul 1988 la Olimpiada Internațională de Fizică, Norvegia, Oslo, 1996;

Începând cu anul 1990 profesorul Sever Iosif Georgescu a îndrumat elaborarea unui număr important de lucrări de inițiere în activitatea de cercetare științifică a elevilor Colegiului National „Sf.Sava” București, printre care și patruzeci și șase de lucrări prezentate între anii 1997-2004 juriului internațional „First Step to Nobel Prize in Physics (Proceedings International Competition în Research Projects în Physics for High School Students)” organizat de Institutul de Fizică și Academia de Știinte din Polonia, Varșovia, începând cu anul 1992.^[14]

În anul 1998, Denise-Cristina Cosmescu, una dintre elevele pregătite de S. I. Georgescu, a primit o mențiune de onoare în cadrul competiției „Primul pas spre Premiul Nobel în fizică” mulțumită lucrării „Studiul proprietăților fizice ale corpurilor amorfe pentru prevenirile fenomenului de îmbătrânire”.^[15] Atât presa, cât și publicațiile de specialitate din România au dedicat articole ample acestui „remarcabil succes internațional al tinerilor cercetători români în domeniul Fizicii”.^{[16][17][18][19][20]} Stimulat de succesul Denisei Cosmescu, S. I. Georgescu a continuat să pregătească elevi până în anul 2005; dintre lucrările coordonate de acesta, un număr de zece au fost distinse cu „Mențiuni de Onoare” în cadrul competiției „Primul pas spre Premiul Nobel în fizică”.^[21]

Profesorul Sever Iosif Georgescu s-a retras din activitatea pedagogică în toamna anului 2005, însă a continuat să se implice în proiecte didactice până în 2008. Împreună cu soția sa, Ioana Georgescu, desfașoară activitatea didactică, în mod caritabil, susținând prelegeri și meditații la fizică, respectiv la matematică la „Grupul Social” din cadrul Bisericii „Nașterea Maicii Domnului”

• 1969: lucrarea „Studiul anizotropiei optice a macromoleculelor prin metoda fotoelasticității” (comunicare științifică, Sesiunea de referate și comunicări științifice studențești, tema lucrării de diplomă);
• 1975: brevet de invenție nr.82265/75 pentru lucrarea cu titlul „Avertizor de explozie pentru arzătoarele cu combustibil gazos”;
• 1981: „Interpretări geometrice înTeoria relativității restrânse” (comunicare științifică susținută la Baia Mare și publicată în Buletin de fizică și chimie, an V, vol.V, 1981, București);
• 1981: „Valoarea metodologică a informației în Fizică, importanța experimentului în obținerea informației”, publicată în Buletinul de fizică și chimie, an V, vol V, Societatea de Științe Fizice și Chimice, 1981, București;

Colaj prezentând câteva dintre manualele publicate de Sever Iosif Georgescu

• 1981: „Dispozitiv pentru incercări la solicitarea de torsiune” (Sesiunea de comunicări științifice București, 1981, publicată în Buletin de fizică și chimie, an V, vol.V, 1981);
• 1982: „Teoria relativității restrânse” (contribuții originale, reprezentând tema lucrării de Gradul I);
• 1984: „Termostat electronic” (comunicare științifică, editia a VIII-a, a Colocviului Național de fizică “Evrika”, Buzău, publicată în revista Evrika, nr.7-8, 2001 și în cartea sa Primul Pas spre Premiul Nobel în Fizică, editura Curtea Veche Publishing, 2001, București);
• 1986: „Instalație universală pentru studiul proprietăților fizico – mecanice a materialelor amorfe în scopul prevenirii fenomenului de oboseală și imbătrânire” (comunicare științifică, Chișinău,1997, Revista de fizică și chimie, nr.4, anul XXIII, aprilie, 1986, Societatea de Științe Fizice și Chimice din R.S.R.);
• 1998: „Regulator de temperatura în gama 0°C-1200°C” (comunicare științifică susținută la Chișinău în cadrul Sesiunii Internaționale de Fizică „Evrika”, publicată în Tehnium International 70, nr.1, ianuarie 1998);
• 1998: „Un punct de vedere metodologic privind formarea conceptului de <Teorie> în procesul de invățare al științelor fundamentale”; ( comunicare prezentată la “Simpozionul Național de Fizica–Chimie”,Târgu Mureș, 11-12 octombrie 1980, publicată în Buletin de Fizică și Chimie, anul V, volumul V, 1981, în revista de fizică Evrika, anul IX, Nr.11, noiembrie 1998 și în cartea sa, Primul Pas spre Premiul Nobel în Fizică, Editura Curtea Veche Publishing, București, 2001;
• 1999: „Aparat pentru determinarea operativă a concentrației suspensiilor apoase și a procentului de cocaină și heroină în droguri” (Sesiunea de comunicări științifice “Fizica –știință și obiect de învățământ la inceput de Mileniu III”, C.C.D.București, publicată în revista Evrika, nr.11/1999);
• 2000: „Instalație polifuncțională pentru studiul anizotropiei optice a macromoleculelor prin metoda fotoelasticității” (pentru Cercul de Fizică Aplicată și Experimentală), revista de fizică Evrika, an X, Nr.7-8, iulie-august, 2000, Brăila;
• 2000: „Mijloace de învățământ și de cercetare științifică de conceptie proprie-factor important în stimularea elevilor și studenților” (lucrare publicată în revista Evrika, an XI, Nr.10, octombrie, 2000, Brăila);
• 2000: „Programa de fizică pentru invățământul liceal” (Clasa a X-a, curs opțional Cds „Tipologia problemelor de fizică și Tehnici de laborator”, revista Evrika, nr.12-decembrie, 2000);
• 2001: „Pregătirea examenului de bacalaureat și admitere în invățământul superior-Teste” (Revista de fizică Evrika, an XI, nr.2, februarie, 2001, Brăila);

Aviz favorabil emis de Ministerul Educației și Cercetării asupra folosirii manualului Fizică Moleculară (2000) în pregătirea preuniversitară.

• 2001: „Aplicații ale opticii în artă” (publicată în revista de fizică Evrika, nr.10, octombrie, 2001, Brăila);
• 2001: „Barometrul cu apă” (comunicare prezentată de autor la ediția a VIII-a Colocviului Național de Fizică “Evrika”, Buzău, 1-3 iunie 2001, publicată în revista de fizică Evrika, nr.10, octombrie, 2001);
• 2001: „Texte Grilă – tip-Cauză –Efect”, articol publicat în revista de fizică Evrika, Nr. 2, februarie, 2001, Brăila;
• 2002: „L`enseignement de la Physique - CONFRONTATION EUROPEENNE. Des idées concernat le processus d`enseignement et d`apprentissage de la Physique en Roumanie” (comunicare sustinută la Conferința Europeană de Fizică, Centre de Physique des Houches, France (Adr.LMDH-Universite Pierre et Marie Curie 7525 Paris, France, articol publicat în revista de fizică Evrika, nr 7-8/iulie – august, 2002;
• 2003: „Metoda originală și aparat - de concepție proprie - pentru determinarea tensiunii superficiale a fluidelor” (comunicare științifică la Conferința Națională de Fizică “Învățământul și cercetarea științifică”, 26-28 septembrie 2003, București, lucrare publicată în revista Evrika, Nr.12, decembrie, 2003);
• 2004: „Variația cu umiditatea relativă a diferenței de potențial la planta Pelargonium zonale (mușcata)” (comunicare științifică, publicată în revista Cygnus, Centrul UNESCO Suceava, an.I, nr.2/2004;
• 2005: „Probleme de fizică” propuse de CUFR (CONSULTANȚA UNIVERSITARĂ FRANCO-ROMÂNĂ) la Examenul de Selecție pentru Cursurile Pregătitoare la Concursurile Superioare de Admitere în Școlile Superioare Franceze de Înalte Studii Inginerești ale grupului INSA (Institutele Naționale de Științe Aplicate Lyon – Toulouse – Strasburg – Rennes – Rouen), revista Evrika, Nr.9 (181), septembrie 2005;
• 2006: „Analiza unui experiment integrat în <Lecția de Fizică> și stabilirea legii fizice a fenomenului observat”, articol publicat în revista Cygnus, Anul III, nr.1(6)/ 2006, Centrul UNESCO Suceava.

Cărți publicate^[24]

• 1976: coautor al cărții Îndrumător de Metodica și practică pedagogică destinat studenților Institutului Politehnic București, editura Șiințifică și Enciclopedică, București;
• 1991: 50 lecții de fizică fără profesor, Editura ICAR, București, (Vezi coperta, Lecția 1, 2, etc...);
• 2000: Fizică Moleculară, căldură și termodinamică, în sprijinul candidaților pentru admitera în învățământul superior și pregătirii elevilor de performanță (Editura Tehnică, Bucuresti, 2000);
• 2001: Primul Pas spre Premiul Nobel în Fizică, Editura Curtea Veche, București (vezi coperta cărții);
• 2007: Gaze reale și transformări de fază, Editura Ars Docendi, Universitatea București;
• 2008: Fizică Moleculară.(Teorie, aplicații, probleme-sistem clasic, sistem grilă-extensii, lucrări de laborator), Editura Ars Docendi, Universitatea București;
• 2008: Fundamentele Termodinamicii Clasice (Teorie, aplicații, probleme-sistem clasic, sistem grilă-extensii, lucrări de laborator), Editura Ars Docendi, Universitatea București;
• 2008: Starea lichidă și solidă a materiei (Teorie, aplicații, probleme – sistem clasic, sistem grilă-extensii, lucrări de laborator), Editura Ars Docendi, București;
• 2010: coautor al cărții Gazes Réels et Transformations de Phases – Cours de Physique pour les Classes Prepas Scientifiques, niveau Math-Sup, Math-Spé., CUFR, Editions, GIL.

DISTINCȚII^[25][MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Diplomă de Excelență acordată de Societatea Română de Fizică (2005).

• 1983 - 2004: DIPLOMA acordată de conducerea Colegiului Național „Sfântul Sava”, București – anual – „mulțumind d-lui prof.Sever Iosif Georgescu pentru contribuția deosebită la organizarea și desfășurarea Sesiunii de Comunicări Științifice <INTERFERENȚE>”;
• 1986: DIPLOMA – care atestă acordarea premiului I în etapa republicană pentru lucrarea <Instalație universală pentru studiul proprietăților fizico-mecanice ale materialelor amorfe> – ca rezultat al creației științifice și tehnice din cadrul Festivalului Național <Cântarea României> ediția a V-a”;
• 1998, 2005, 2007: „DIPLOME de FIDELITATE”- “pentru contribuție statornică la apariția revistei Evrika și cultivarea interesului pentru studiul Fizicii” (din anul 1990 până în prezent);
• 2005: „DIPLOMA de EXCELENTA” – acordată de Societatea Română de Fizică pentru sprijinul acordat acțiunilor din cadrul <ANULUI MONDIAL al FIZICII 2005>”;
• 2006: DIPLOMA„ GHEORGHE LAZĂR CLASA I” – “pentru merite deosebite în activitatea la catedră și pentru rezultate remarcabile obținute în formarea și educarea tinerilor”, acordată de M.Ed.C;
• 2006: „DIPLOMA” – „pentru intreaga activitate didactică, evidențiată în cadrul Evenimentului Educațional <ZILELE FIZICII LA IULIA HAȘDEU>, desfășurat în perioada 29-31 mai 2006”, acordată de Inspectoratul Școlar al Municipiului București, Casa Corpului Didactic București, Facultatea de Fizică-Universitatea București;
• 2005: DIPLOMA „pentru participarea la Sesiunea <EINSTEIN ÎNTRE MATEMATICĂ și FIZICĂ> cu lucrarea <Interpretări geometrice în Teoria relativității>”, acțiune organizată de Grupul Scolar Mihai Bravu, București, diploma fiind acordata de Societatea de Stiințe Matematice-București, Fundația Physis 3, Inspectoratul Școlar al Municipiului București;
• 2005-2008: „DIPLOME de PARTICIPARE” pentru lucrări didactice și științifice susținute cu ocazia unor evenimente educaționale ca “Zilele Fizicii la Iulia Hasdeu”, Zilele Liceului la: C.A.Roseti, Marin Preda, Mihai Viteazul, etc…
• 31 august 2013"DIPLOMA DE EXCELENTA"prin care se acorda TITLUL de EXCELENTA pentru activitatea de exceptie depusa in slujba comunitatii,pentru prestigiul moral,profesional si civic cu prilejul Zilei Fiilor si Cetatenilor de Onoare ai Argesului si Muscelului ,eveniment organizat in cadrul Sarbatorilor Argesului si Muscelului, editia a VII-a.

Sever Iosif Georgescu
Date personale
Născut	29 martie 1942 (77 de ani)  Pietroșani, Argeș
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	fizician inventator
Operă / Lucrări
Educație	Facultatea de Fizică, Facultatea de Matematică sub egida Universității din București
Proiecte importante	Vedeți secțiunea Activitatea științifică și publicații

·         1943: S-a nascut renumitul compozitor grec Vangelis (Evangelos Odysseas Papathanassiou).
* 1943: Sir John Major (n. 29 martie 1943,^[1][2][3][4] Londra, Regatul Unit) este un politician britanic. A fost prim ministru al Marii Britanii din 1990 până în 1997. A fost învestit în funcție după ce antecesoarea sa, Margaret Thatcher, a demisionat de la conducerea Partidului Conservator (și astfel concomitent din funcția de premier britanic).

John Major
John Major
Date personale
Născut	29 martie 1943 (76 de ani)[1][2][3][4]  Londra, Regatul Unit
Părinți	Tom Major-Ball[*][5] Gwendolyn Minny Coates[*][5]
Frați și surori	Terry Major-Ball[*]
Căsătorit cu	Norma Major[*] (din 3 octombrie 1970)
Copii	Elizabeth Major[*][5] James Major[*][5]
Cetățenie	Regatul Unit
Religie	Biserica Anglicană anglicanism[*]
Ocupație	politician bank manager[*] autobiograf[*]
Shadow Foreign Secretary
În funcție 7 mai 1997 – 11 iunie 1997
Precedat de	Robin Cook[*]
Succedat de	Michael Howard[*]
Lider al Opoziției în Camera Comunelor a Regatului Unit
În funcție 2 mai 1997 – 19 iunie 1997
Precedat de	Tony Blair
Succedat de	William Hague[*]
Membru al celui de-al 52-lea Parlament al Regatului Unit
În funcție 1 mai 1997 – 14 mai 2001
Circumscripția	Huntingdon[*]
Member of the 51st Parliament of the United Kingdom
În funcție 9 aprilie 1992 – 8 aprilie 1997
Circumscripția	Huntingdon[*]
Ministru al Serviciului Civil
În funcție 28 noiembrie 1990 – 2 mai 1997
Al 72-lea Prim-ministru al Regatului Unit
În funcție 28 noiembrie 1990 – 2 mai 1997
Precedat de	Margaret Thatcher
Succedat de	Tony Blair
Prim lord al Trezoreriei
În funcție 28 noiembrie 1990 – 2 mai 1997
Precedat de	Margaret Thatcher
Șef al Partidului Conservator
În funcție 28 noiembrie 1990 – 19 iunie 1997
Precedat de	Margaret Thatcher
Succedat de	William Hague[*]
Ministru de finanțe al Regatului Unit
În funcție 26 octombrie 1989 – 28 noiembrie 1990
Precedat de	Nigel Lawson[*]
Succedat de	Norman Lamont[*]
Secretar de stat pentru Afaceri Externe și ale Commonwealth-ului
În funcție 24 iulie 1989 – 26 octombrie 1989
Precedat de	Geoffrey Howe[*]
Succedat de	Douglas Hurd[*]
Secretar-șef al Trezoreriei
În funcție 13 iunie 1987 – 24 iulie 1989
Precedat de	John MacGregor[*]
Succedat de	Norman Lamont[*]
Member of the 50th Parliament of the United Kingdom
În funcție 11 iunie 1987 – 16 martie 1992
Circumscripția	Huntingdon[*]
Member of the 49th Parliament of the United Kingdom
În funcție 9 iunie 1983 – 18 mai 1987
Circumscripția	Huntingdon[*]
Membru al celui de-al 45-lea Parlament al Regatului Unit
În funcție 3 mai 1979 – 13 mai 1983
Circumscripția	Huntingdonshire[*]
Membru al Consiliului de Coroană al Regatului Unit
Premii	Knight of the Garter[*] (din 23 aprilie 2005)
Partid politic	Con
Alma mater	Rutlish School[*

·         1944 - S-a născut Mike Shepstone, baterist şi compozitor american (I Rokes).
* 1944: Nicolae Bacalbașa (n. 29 martie 1944, București, România) este un medic anestezist, scriitor și om politic din România. A fost în perioada 2012-2016 președintele Consiliului Județean Galați, în urma alegerilor din iunie 2012.

A urmat Liceul „Mircea cel Bătrân" din Constanța, după care a absolvit Facultatea de Medicină Generală din București.

Din 1972, lucrează ca medic specialist la Spitalul Județean Galați, iar din anul 1995 este șef al secției de Terapie Intensivă a acestui spital, și purtător de cuvânt al acestuia.

Ca și cadru didactic începe să activeze din 1993, ca șef de lucrări la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați - Facultatea de Medicină. Din 2002 este conferențiar, iar din 2006 este profesor universitar la aceeași universitate. Tatăl lui a fost profesor universitar la Universitatea din Galați iar mama lui medic la spitalul de Boli Infecțioase din Galați. Este născut în București. Are 16 cărți publicate (singur sau ca și coautor) de specialitate medicală și 93 de articole științifice în reviste naționale și internaționale. ^[1]

De asemenea, este cunoscut ca scriitor de beletristică, având opt cărți publicate, printre care "Fals tratat de navigație" (1977), "Taci și înoată" (2000), "A muri pe mare" (2008).

În calitate de purtător de cuvânt al secției de Terapie Intensivă a Spitalului Județean Galați, a fost prezent în jurnalele de știri ale mai multor televiziuni. A fost ulterior invitat și la alte emisiuni, iar între anii 2011-2012, a avut propriul talk-show la televiziunea locală TV Galați.
În iunie 2012 a fost ales în funcția de președinte al Consiliului Județean Galați din partea USL. La alegerile legislative din 2016 a candidat în județul Galați pe listele PSD și a fost ales deputat. În mai 2017 s-a făcut remarcat prin folosirea de ceea ce presa a denumit „gesturi obscene și vocabular suburban”.^[2][3] Ca urmare, grupul parlamentar al Partidului Social Democrat a hotărât suspendarea sa din partid pe un termen de șase luni.

Nicolae Bacalbașa
Nicolae Bacalbașa
Date personale
Născut	29 martie 1944 (75 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	medic politician scriitor
Membru al Camerei Deputaților a României
Deținător actual
Funcție asumată 20 decembrie 2016
Circumscripția	Galați
Președinte al Consiliului Județean Galați
În funcție iunie 2012 – iunie 2016
Partid politic	PSD

·         1946 - S-a născut Terry Jacks, vocalist, chitarist, compozitor şi producător canadian (Chessman, Poppy Family).
* 1946: Piotr Müldner-Nieckowski (n. 29 martie 1946 în Zielona Góra) este un scriitor polonez, medic, lingvist (frazeolog și lexicograf), editor. Câteodată publică sub numele de Piotr Muldner sau ca PMN, pmn, Pemen. Este fiul lui Wiesław Müldner-Nieckowski (1915-1982), sculptor, pictor, grafician precum și fratele mai mare al lui Jacek Müldner-Nieckowski, sculptor. A studiat la Academia de Medicină din Varșovia ( 1964-1970). Specialist în boli interne. Doctor în medicină. Doctor în științe umaniste, profesor UKSW. Soția Małgorzata născută Olszewska (1948-1999) a fost sculptoriță, bijutieră, compozitoare. A doua soție Mirosława este bibliotecară. Fiica, Justyna Jannasz este iberistă, traducătoare și marketinger, fiul, Łukasz este doctor psihiatru, psihoterapeut. De la începutul carierei profesionale până în 1993 lucrează la Spitalul Wolski din Varșovia ca medic în cadrul secției de boli interne, chirurg șef, președinte al Secției de Organizare și Supraveghere, ocazional ca medic voluntar. În timpul războiului (medic de regiment)în Grudziadz între 1973-1974. Cercetător științifico-didactic la Facultatea de Medicină din Varșovia în cadrul Departamentului de Istorie a Medicinei și Farmaciei 1974-1978. Redactor-șef al Institutului Național al Publicațiilor medicale (PZWL) 1983-1986, de unde a fost înlăturat în urma represiunilor politice. A pus bazele propriei firme de redactare a textelor - Agenția de Servicii Literar-Artistice (AULA) 1987, urmând să fie transformată în Editura AULA(1990- ). A lucrat și ca medic privat 1994-2010. Cercetător științifico-didactic în Departamentul de Stiințe Umaniste UKSW 2000- , profesor asociat 2010- Fondatorul și directorul studiilor postuniversitare de Editură Contemporană UKSW 2000- Președinte al Departamentului de Editură și Critică de text la Institutul de Filologie polona UKSW 2005- ,Membru al Asociației Literaților Polonezi 1970-1983, Asociația Scriitorilor polonezi 1989- , Comisia de Frazeologie a Comitetului de Lingvistică PAN 2003- A obținut bursa și premiul „Tadeusz Borowski” 1976, Medalia „Janusz Korczak” 1982, Premiul și distincția Radioului Polonez pentru opera de la radio 1992, Medalia Comisiei de Educație Națională 2003, Medalia pentru servicii aduse culturii în războiul polonez 2008, Premiul pentru Critica artistică „Cyprian Kamil Norwid” 2012 pentru tomul de poezie „Parc“, și multe altele. A colaborat sau colaborează cu reviste literare și științifice sau a fost (este) redactorul lor ( printre altele „Noul medic”, „Noua expresie”, „Viața Literară”, „Arhiva de istorie și filosofie a medicinei”, „Săptămânal medical polonez”, „Forumul academic”, „Puls”, „Łabuź”. Autorul algoritmilor de computer ai impărțirii corecte a expresiilor, corectura automatizată și ajustare, algoritmul serviciilor secțiilor din spital si programelor de servicii lexicografice a bazelor de date.

Caracteristica generală a operei literare

Esența operei acestui scriitor este înțeleasă în particular ca verism, care se străduie să atingă o imagine reală a mijloacelor lumii care sunt dictate prin această lume. Müldner adesea vorbește despre lumea comună, despre oameni obișnuiți a căror elită este slabă și atrage atenția marginilor neglijabile ale societății, deși in facto constituie majoritatea. Din cauză că această lume este dezordonată, absurdă, grotescă și imprevizibilă, scriitorul adesea (nu mereu) se folosește de absurd și grotesc. Atitudinea creativă a acestui gen a fost acceptată de astfel de doctori – scriitori, precum Rabelais, Celine sau Bułhakow, care e asociată cu aptitudinea propriu-zisă a doctorilor cu viziune acută, observație atentă și nerespectarea niciunui tabu pe principiul „Nimic omenesc nu îmi este străin”. Dacă lumea este grotescă, ea și descrierea acesteia trebuie să fie de așa natură încât aparent, prin urmare, termenul de grotesc, astfel neinventat, altfel decât la Stanislaw Zielinski sau Sławomir Mrożek. Limbajul grotesc a lui Müldner însoțeste transmiterea valorilor artistice colocviale în limbă asociate cu grija fastidioasă pentru integritatea gândirii, indefinit constructivă. Construcția cărților sale este totuși preconcepută (de ex. Tomul poveștirilor „Vă rog dormiti“, în care anumiți critici l-au considerat „Introducere în roman”).

Această scriere constă în chemarea tradițională a naratării și poeticii, care a șlefuit împrejurările de prevenire și standardizare a imaginii lumii și care din această cauză în secolul XX s-a găsit într-o criză adâncă (descrierea scriitorului). Operele lui Müldner sunt scrise în limba densă, concisă care evită cuvintele și propozițiile necunoscute, dar pline de paradoxuri în egală măsură atât în descriere cât și în dialog, iar concomitent precise din punct de vedere psihologic și al acțiunii, câteodată , cu fabula sau excepțiile intenționat tăiate sau împărțite ( romanul experimental „Himalaje”, povestirea din tomul „O dată numai unul” cu puncte fascinante, satire). Abordarea este evidentă numai în primele opere poetice ( „Cortul cu opt poezii”, „Invenții umane”) și în povestirile ( „Vă rog dormiti”), în care pe fondul teatrului de război, medical sau urban apar niște teme existențiale și( sau) lirice care se ciocnesc de aparentul grotesc, spiritual lingvistic sau gluma ironică, se pare, ca diabolismul ( de exemplu, care poartă masca amenințătoare a atenției fatale, nefinalizată și batjocoritoare cu convenția politica-socială în romanul „Diavolul în locul Salvatorului” sau nebunia burocratică ascunsă în stilul real al romanului „Șepci și invizibilitate”). În operele mai târzii, în special în drame, acuitatea atitudinii scriitorului față de lumea descrisă pare să se mute în partea analizelor sintetice și această definire, care este indefinibilă prin alte metode, deși științifice ( de ex. psihologice, sociologice). Această schimbare este evidentă în colecția poeziilor „Peste femeie lamentație” extrasă din ciclul lamentațiilor scrise după moartea soției Małgorzata, și de asemenea în anumite programe la radio, la prima aruncătură de ochi convențională(„Ducesa”, „Poarta spre cer” ), în care reflecția literară a absurdurilor din viață este subordonată analizei propriilor emoții, sentimente și gânduri. Dintre cele mai importante opere, Müldner a mai scris: „Furtunul de gaz”, „Poem de serviciu”, tomurile de poezii „După femeie lamentație” și „Parcul”, romanul „Dormind în oraș” și „Himalaje”, colecție de povestiri „Vă rog dormiți” și „O dată numai unul”, drama de radio „Pănuță”, dar și „Marele dicționar frazeologic al limbii poloneze.”

Opera literară

• Cortul cu 8 poezii (foaie poetică Varșovia, Noua Expresie nr. 6, 1975)
• Invenția umană (poezie: După lac, Olsztyn 1978)
• Vă rog dormiți (povestire; Scântei,, Varșovia 1978)
• Himalaje (roman: Agenția Editorială a Tineretului, Varșovia 1979)
• Casca invizibilității (roman: După lac, Olsztyn 1980)
• Dormind în oraș (roman; Cititor, Varșovia 1983)
• Diavolul în locul Salvatorului (roman; Ed. Pom. Szk, Varsovia 1990)
• Despre porc(satiră; Aula, Varsovia 1993)
• Umiditate(poezie; Asociația Poeților, Varșovia 1997)
• Cum să fii cititor(satiră; Aula, Varșovia 1998)
• Nu este cârlig pe birou (satira; Aula, Varșovia 1999)
• Îndrumător pentru băieți(satira; Aula, Varșovia 1999)
• Peste femeie lamentație (poezie; Aula, Potcoava de pădure 2001)
• Furtunul de gaz. Poem de serviciu (poezie; Aula, Potcoava de pădure 2004)
• Pănuță. Drame la radio (12 audiții la radio Editura „Adam Marszałek”, Toruń 2007)
• O dată numai unul, 53 de povestiri din stare continuă (proză Editura Volumen, Varșovia 2007)
• Müldner & Jakób. Corespondență literară Piotr Müldner- Niechowski și Lech M. Jakób (scrisori-eseuri, Editura „Adam Marszałek”, Toruń 2010)
• Parc (poezie Aula, Varșovia 2011)

• Drame la radio, piese la radio

Listă incompletă conform catalogului de Arhivă fonografică a Radioului Polonez în Varșovia, în plus nu se redă aici lista folietoanelor de la radio și nici participarea la audițiile publicistice. În paranteze datele emisiunilor).

• În întuneric. Premiul I la Concursul de Piese de radio al Tinerilor scriitori. Debut la radio ((1972, 1972, 1973, 1974)
• Sticle (1973, 1973 2x, 1974)
• Iar la sfârșit foarte întuneric. Înregistrate de către aproape toate radiourile din Europa între anii 1974-1979.. Distincția I la Festivalul Pieselor de Radio 1975, emisiune poloneză- 1974, 1975, 1976, 1977, 1979.
• Deșerturi (1974, 1974).
• Variații la radio, ciclu de miniaturi (1974, 1974, 1975)
• Lucrul manual. Distincție, concurs la Radioul Polonez din Varșovia (1976, 1977)
• Cerul este albastru (1977, 1977)
• Epistola ( 1977, 1977)
• Să luăm și liniște (1977, 1978)
• Câștiguri bunicele, premiul I, concurs la Radioul Polonez, pr II Varșovia (1977, 1977 2x, 1979 2x, 1980 2x)
• Mână sigură. Premiul II, la concursul Radioului Polonez pr I și II Varșovia, Premieră lunară
• Foaie de cort, premiul II, concurs Radio Bydgoszcz (1978, 1978, 1980)
• Călătorie la timp (1978, 1978)
• Broasca, premiul II, concurs la Radioul polonez, Varșovia
• Ce vrei să faci (1979, 1979)
• Boala incurabilă ( 1980, 1980)
• Vă rog, dormiți (1980, 1980)
• Vedere peste Vistula (1980, 1980)
• Mâini până sus (1984, 1984, 1985)
• Au tras în aer (1984, 1984 2x, 1985 2x, 1987)
• Munca,încă o dată munca (1986, 1986 2x, 1990, 1991)
• Baricada (1987, 1987, 1988, 1998, 1990, 1991, 1998, 2005)
• Toți spun la revedere (1987, 1987)
• Viața chirurgilor (1987, 1987 2x, 1988, 1989, 1991)
• Frizerul-chirurg Grand Prix, Festivalul Audițiilor la Radio în Mielec (1988, 1988, 1989, 1989, 1990, 1991 2x, 1992, 2001, 2004)
• Peretele(1990, 1990, 1991, 1991, 1996, 1998, 2005)
• Urme (1992, 1992)
• Merișoare și mere (1996, Radio pentru Tine, poveste la radio, 16 episoade – împreună cu Ilona Łepkowska)
• Cutia neagra (1996, 1997)
• Bandiții (1996, 1996, 1997, 1998, 2006), înregistrate și în Slovacia,Cehia, Germania, Belgia, Olanda.
• Bunicul( 1996, 1997, 1999)
• Peste 200 de miniaturi la radio, adică Povestea unui soldat(1996, 1997)
• Locuință de închiriat(1997, 1998, 2000)
• Marinarul (1999, 1999)
• Țipăt în depărtare (2000, 2001, 2002, 2003)
• Prințesa (1999, 2000, 2001, 2003, 2004)
• Ultimele cuvinte( 2001, 2003)
• Peste femeie lamentație, audiție poetică (2003, 2004, 2006)
• Banal. Distincție în Concursul Redacției Programelor catolice (2004, 2004)
• Casa cu bani (2004, 2004)
• Pănuță. Emfază la Concursul de Radio Polonez Varșovia (2004, 2005)
• Cutia de scrisori. Emfază la Concursul de Radio Polonez Gdańsk cu ocazia a 25 ani de „Solidaritate” (2005)
• Poarta spre cer. Radio Szczecin (2006)
• A opta datorie de serviciu (2006, 2009)
• Doamna la conac (2010)
• Țintă-foc! (2011)
• Mai aproape decât crezi

Altele

• aprox. 40 publicații la radio dispersate

Opera științifică

• Marele dictionar frazeologic al limbii polone (Lumea Cărții, Varșovia 2003)
• Noul dicționar școlar frazeologic (împreună cu fiul Łukasz Müldner-Nieckowski, Lumea Cărții, Varșovia 2004)
• Marele dicționar de prescurtări și abrevieri (Editura Europa, Wrocław 2007)
• Frazeologia extinsă. Studiu lexicografic (Casa de editură Volumen, Varșovia 2007)

Altele

• în jur de 190 publicatii stiintifice, medicale, filologice, dispersate, Redacția științifică, elaborări științifice
• Dicționarul limbii polone ( ed. W. Doroszewski), operă cu aprox. 45 cuvinte până la volumele literelor N-Z din domeniul biologiei și medicinei, Varșovia 1962-1965
• Dicționarul limbii polone ( ed. M. Szymczak), operă cu aprox. 60 parole din domeniile fizicii, chimiei, biologiei și medicinei, Varșovia
• Ryszard Milczewski-Bruno. Poezie, introducere critică, schiță biografică, redacția științifică. LSW,Varșovia 1981.
• Dicționar polonez de medicină, ed. 2., PAN - PZWL, elaborare 37 cuvinte, Varșovia 1986.
• Sebastian Kneipp. Tratamentul meu cu apă, introducere critică, selecție, aranjament, elaborare text. WAiP, Varșovia 1988.
• Andrzej Dąbrówka, Ewa Geller, Dicționar de antonime, redacție științifică și editorială, Varșovia 1995.
• Marian Mazur, Cibernetică și caracter, redacție științifică, introducere, biografia și bibliografia, Podkowa Leśna 1996.
• Arnold Hilgers, Inge Hofman, Melatonina, redacție științifică și consultarea exemplului din limba germană, Varșovia 1997.
• F.A. Ingelheim, Ingo Swoboda, Vinul pentru sănătate, redacție științifică și consultarea exemplului din limba germană, Varșovia 1997.
• Józef Waczków, Despre arta exemplului, introducere, redacție științifică, Varșovia 1998.
• Enciclopedia universală, concepția lexicografică, elaborarea științifică a clasificării domeniilor și netului de parole, elaborare științifică a programului editorial, ed. Europa, Wrocław, 2006.
• Memoriul Ninei 1916-1919, http://lo43.pl/nauczyciele/j_niemczynowicz_pamietnik/pamietnik_niny.php (2009).
• Kazimierz Bosek, Pe urmele secretelor lui Jan din Pădurea Neagră, redacție științifică, editorială , tipografie. Ed. AULA, Varșovia 2011.

·         1947 - S-a născut Bobby Kimball (Robert Toteaux), vocalist şi compozitor american (Toto, Far Corporation).

·         1947: Viorel Sergovici, operator și regizor TV român

·         1952: Teófilo Stevenson Lawrence (n. 29 martie1952, Puerto Padre, Cuba, d. 11 iunie 2012) a fost boxer amator cubanez.

·         1954: Augustin Zegrean (n. 29 martie 1954, Sânmartin, Cluj) este un jurist român, între 1990-1992 senator de Bistrița-Năsăud din partea FSN, apoi deputat din partea PD. Din 13 iulie 2007 este judecător al Curții Constituționale, numit la propunerea Președinției României, în timpul mandatului președintelui Traian Băsescu. În data de 17 iunie 2010 a fost ales, cu cinci din nouă voturi, în funcția de președinte al Curții Constituționale a României În prezent este pensionar.

·         1957: Christophe Guy Denis "Christopher" Lambert (n. 29 martie 1957)^[1] este un actor francez, care a apărut în producții franceze, europene și americane. El este cel mai bine cunoscut pentru rolul lui Connor MacLeod din seria de filme Highlander (Nemuritorul). El mai este cunoscut și pentru rolul Tarzan din Greystoke: Legenda lui Tarzan sau zeul tunetului Raiden în prima adaptare pentru cinematografie a popularului joc video Mortal Kombat. În țările francofone, el este cunoscut sub numele de Christophe Lambert

Numele său întreg este Christophe Guy Denis. S-a născut pe 29 martie 1957. Este un actor francez care a jucat în producții americane și europene. Este foarte bine cunoscut pentru rolul facut în "The Highlander", un film cu mare succes la public. Mai este cunoscut pentru rolurile din "Tarzan în Greystoke: The Legend of Tarzan", "Lord of the Apes" și prima adaptare a jocului video Mortal Kombat. Este cunoscut în țările în care se vorbește limba franceză drept Christophe Lambert.

S-a născut la Great Neck, New York. Tatăl său a fost un diplomat francez. A crescut la Geneva și Elveția, acolo unde familia sa s-a mutat, iar la 16 ani a ajuns la Paris. La vârsta de 12 ani și-a făcut debutul pe scenă. Părinții săi au considerat însă că o posibilă carieră în actorie este riscantă și au încercat să îl îndrume spre o slujbă în domeniul securității și siguranței. Pentru că s-a împotrivit, Lambert a plecat la Paris pentru a-și ajuta un prieten să conducă un magazin. La insistențele părinților săi a avut și o carieră militară.

După ce a apărut în mai multe filme franțuzești, a fost descoperit de către regizorul american Hugh Hudson, care l-a distribuit în filmele Greystoke: The Legend of Tarzan, Lord of the Apes (1984). În același an a apărut într-un musical franțuzesc, Paroles et musique, ca opusul lui Catherine Deneuve. A interpretat de atunci un rol principal în filmul lui Luc Besson, Subway, pentru care a câștigat premiul Cesar pentru Cel mai bun actor un an mai târziu. Însă cel mai faimos rol al său a fost cel din filmul Highlander, în care a interpretat rolul Connor MacLeod. A colaborat pentru diverse documentare cu postul Sci-Fi.

Christopher Lambert
Lambert at the 2013 Monte-Carlo Television Festival
Date personale
Nume la naștere	Christophe Guy Denis Lambert
Născut	29 martie 1957 (62 de ani) Great Neck, New York, SUA
Căsătorit cu	Diane Lane (1988–1994) Jaimyse Haft (1999–2000) Sophie Marceau (2012–2014)
Copii	1
Cetățenie	Franța  SUA
Ocupație	Actor
Activitate
Alma mater	Conservatorul din Paris Cours Florent[*]
Ani de activitate	1978–prezent
Partener(ă)	Alba Parietti[*]
Premii	César pentru cel mai bun actor (1986) Premiul César

* 1958: Victor Ronald Salva (n. 29 martie, 1958) este un regizor american de film, în mare parte de filme horror. Munca acestuia include filmele Powder și Jeepers Creepers. Munca sa este des umbrită de condamnarea sa pentru abuz sexual asupra actorului de 12 ani, Nathan Forrest Winters. Salva a pledat vinovat în 1988 și a fost închis.
Salva s-a născut în Martinez, California. A crescut vizionând Creatures Features la televizor. În 1986, a produs un film horror ce avea un mic buget, pe nume Something in the Basement care a atras atenția producătorului Francis Ford Coppola, care l-a ajutat financiar pe Salva la primul său film de mare durată, Clownhouse (1989), și la alte filme ulterioare. Salva este homosexual.

Vor trece 7 ani până la următorul film a lui Salva, acesta fiind The Nature of the Beast în 1994, iar în 1995 a regizat Powder. Înainte ca filmul să fie lansat, Winters s-a întors la Salva cu ceea ce i-a făcut. Nu a mai facut filme până la cel din 1999, Rites of Passage cu care a câștigat premiu la Festivalul de Film Santa Monica.

Salva a scris și regizat filmele horror Jeepers Creepers în 2001 și Jeepers Creepers 2 în 2003, iar în 2006 a regizat Peaceful Warrior.

Filmografie:

• 2015: Jeepers Creepers III
• 2014: Dark House
• 2012: Haunted
• 2011: Rosewood Lane
• 2006: Peaceful Warrior
• 2003: Jeepers Creepers II
• 2001: Jeepers Creepers
• 1999: Rites of Passage
• 1995: The Nature of the Beast
• 1995: Powder
• 1989: Clownhouse
• 1986: Something in the Basement

Victor Salva
Salva în 2000
Date personale
Născut	29 martie 1958 (61 de ani) Martinez, California, United States
Cetățenie	SUA
Ocupație	regizor de film
Activitate
Ani de activitate	1986 – prezent
Lucrări remarcabile	Powder Jeepers Creepers
Premii	Moxie! Award for Best Feature – Santa Monica Film Festival 1999 Rites of Passage

* 1958: Tsutomu Sonobe (n. 29 martie 1958) este un fost fotbalist japonez.
* 1959: Nouriel Roubini (n. 29 martie 1959, Istanbul, Turcia) este un economistamerican și profesor universitar al Școlii de Afaceri Stern^[1] (în englezăLeonard N. Stern School of Business) din cadrul Universității din New York care a prezis Criza economică mondială din 2007–2010 încă din anul 2005.

Nouriel Roubini s-a născut în Istanbul (Turcia), într-o familie de origine evreiască, iar la vârsta de 2 ani familia sa s-a stabilit la Teheran (Iran). Între anii 1962 și 1983 a locuit în Italia, unde a urmat studii economice la Universitatea Bocconi din Milano și apoi s-a mutat în SUA, unde a obținut doctoratul în economie internațională la Harvard în 1988. Are cetățenie americană și vorbește patru limbi: ebraică, persană, italiană și engleză.

Într-un interviu din 2009 acordat revistei Time^[2], întrebat despre cea mai bună învestiție a sa, a declarat:

„Cred că investiția în educația mea a fost esențială, deși a fost mai degrabă o investiție în timp decât în bani.”

(I think investing in a good education has been key for me, although the investment was more in time than money.)

O bună parte din anii '90 a fost cercetător și a predat la Universitatea Yale, iar apoi a lucrat, în New York, la FMI, Sistemul Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii, Banca Mondială și Bank of Israel.

În 1998 a lucrat în Consiliul economic de la Casa Albă, în timpul administrației Clinton, iar apoi la Departamentul de Finanțe al SUA.

În prezent este profesor universitar al Școlii de Afaceri Stern^[1] (în engleză Leonard N. Stern School of Business) din cadrul Universității din New York.

Nouriel Roubini
Nouriel Roubini în ianuarie 2009
Date personale
Născut	29 martie 1959 Istanbul, Turcia
Cetățenie	americană
Ocupație	economie mondială
Activitate
Alma mater	Universitatea Luigi Bocconi (Licențiat în 1982) Universitatea Harvard (Doctor din 1988)
Cunoscut pentru	previziunea Crizei economice mondiale din 2007–2010 încă din anul 2005

* 1960: Jo Nesbø (n. 29 martie 1960 în Oslo, Norvegia) este un autor norvegiande thrillere detective după ce a lucrat ca economist, solist și compozitor în formația de pop Di Derre. Cărțile lui Nesbø s-au tradus în peste 40 de limbi și s-au vândut în peste 23 milioane copii (2014).

·         1961: Florin Segărceanu (n. 29 martie 1961, București, Republica Populară Română) este un jucător de tenis de câmp de performanță retras din activitate, legitimat în timpul carierei la CS Dinamo București, unde tatăl său, Aurel Segărceanu, era antrenor.

* 1961: Michael Winterbottom (n. 29 martie 1961) este un prolific regizor britanic de film, care are în palmares 70 de pelicule. Și-a început cariera la Televiziunea britanică, de unde a putut să avanseze în cariera sa. Trei dintre filmele sale au fost nominalizate la Festivalul de Film de la Cannes, pentru premiul Palme d'Or, Welcome to Sarajevo, Wonderland și 24 Hour Party People.
S-a născut în Blackburn, Lancashire. A urmat cursurile Oxford și Bristol, iar începutul carierei sale a fost în televiziune, cu episoade pilot ale diverselor serialelor celebre, printre care Cracker, două documentare despre Ingmar Bergman. A mai regizat un mini seriale - Familia, scris de Roddy Doyle. Însă această miniserie l-a adus pe Winterbottom în atenția publicului pentru că serialul capta cate un personaj al clasei muncitorești, vorbind despre viața sa și riscurile la care se expune.

Michael Winterbottom
Date personale
Născut	29 martie 1961 (58 de ani)[1][2][3][4]  Blackburn, Regatul Unit
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	regizor de film editor de film[*] scenarist regizor de televiziune[*] producător de film
Activitate
Alma mater	Universitatea din Bristol[*] Colegiul Balliol[*]

·         1962: Dan Bittman (n. 29 martie 1962, București) este un cântăreț, compozitor, actor și prezentator de televiziune român de origine evreiască^[1], solist vocal al formației Holograf începând cu 1985.

În 1994 a reprezentat România în cadrul concursului muzical Eurovision, unde a acumulat 14 puncte, ocupând la final locul 21.

Între 2001 și 2003, a moderat emisiunea-concurs Bravo Bravissimo, difuzată de TVR 1, iar din noiembrie 2004 a devenit prezentatorul emisiunii Dănutz SRL, difuzată tot de TVR 1.

În 2010 a fost desemnat consilier la Ministerul de Finanțe al României,^[2] dar la scurt timp după aceea a demisionat din această funcție.^[3]

În 2018, Dan Bittman a ajuns ținta unui val de critici și insulte pe internet, după ce a participat la un eveniment organizat de primăria sectorului 5, acesta primind 11.000 de euro ca prezentator

Filmografie:

• Proprietarii de stele (2001)
• Lori, Dan și Tanti Mili (2002)
• Orient Express (2004)
• Supraviețuitorul (2008)
• Împăratul Vrăjit (Dublaj, Bătrân de la palat) - voce versiune română

Dan Bittman
Dan Bittman la meciul de retragere al lui Andrei Pavel
Date personale
Nume la naștere	Dan Bittman
Născut	29 martie 1962 (57 de ani) București, România România
Cetățenie	România
Ocupație	actor cântăreț actor de film compozitor
Activitate
Gen muzical	Rock, pop rock
Instrument(e)	voce[*]
Ani de activitate	1984–prezent
Interpretare cu	Holograf, IRIS, Blitz, Domino, Incognito

·         1963 - S-a născut Andy Parker, baterist britanic (UFO).
* 1963: Ioan Goanță (n. 29 martie 1963, Mehedinți, România) este un fost fotbalistromân, care a activat pe postul de mijlocaș.
* 1964: Monica Babuc (n. 29 martie 1964, Bardar, Ialoveni) este o politiciană și istorică din Republica Moldova, care din data de 30 mai 2013^[1] și până la 8 iunie 2019 a fost Ministru al Educației, Culturii și Cercetării în patru guverne consecutive (Leancă, Gaburici, Streleț și Filip), după ce l-a înlocuit pe Boris Focșa (2009 - 2013).

Monica Babuc este membră a Partidului Democrat din Moldova, iar anterior a făcut parte din Partidul Popular Creștin Democrat.

Este căsătorită și are un copil. Vorbește rusa, franceza și engleza.

În mai 2015 ea s-a înscris în cursa pentru alegerile la funcția de primar al Chișinăului.^[2] În cadrul dezbaterilor electorale televizate ea a recunoscut că vorbește limba română și că se consideră în egală măsură româncă și moldoveancă,^[3] contrar poziției și ideologiei liderilor PDM, Marian Lupu și Dumitru Diacov, care declară că vorbesc limba moldovenească și că ar fi moldoveni și nicidecum români. La alegerile locale din Chișinău din 14 iunie 2015, Monica Babuc a acumulat 2,17% din voturi

Monica Babuc
Monica Babuc
Date personale
Născută	29 martie 1964 (55 de ani) Bardar, Ialoveni, RSS Moldovenească, URSS
Cetățenie	Moldova
Religie	Creștin Ortodoxă
Ocupație	istorică politiciană
Vicepreședinte al Parlamentului Republicii Moldova
Deținător actual
Funcție asumată 18 iunie 2019
Președinte	Igor Dodon
Prim-ministru	Maia Sandu Ion Chicu
Precedat de	Vladimir Vitiuc
Ministru al Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova
În funcție 26 iulie 2017 – 8 iunie 2019
Președinte	Igor Dodon
Prim-ministru	Pavel Filip
Precedat de	Corina Fusu
Succedat de	Liliana Nicolaescu-Onofrei
Ministru al Culturii al Republicii Moldova
În funcție 30 mai 2013 – 26 iulie 2017
Președinte	Nicolae Timofti Igor Dodon
Prim-ministru	Iurie Leancă Chiril Gaburici Valeriu Streleț Pavel Filip
Precedat de	Boris Focșa
Partid politic	Partidul Democrat din Moldova Partidul Popular Creștin Democrat
Alte afilieri	Coaliția Pro-Europeană (2013–2014) Alianța pentru Integrare Europeană (2009–2013)
Alma mater	Universitatea de Stat din Moldova Universitatea de Stat din Moscova
Profesie	Istoric

* 1964: Elle Macpherson (n. 29 martie 1964) este o femeie de afaceri, prezentatoare de televiziune, fotomodel și actriță australiană. Ea este cunoscută îndeosebi pentru numărul record de cinci apariții pe coperta revistei Sports Illustrated Swimsuit Issue începând cu anii 1980.

Jump to navigationJump to search

Elle Macpherson

Elle Macpherson în 2011
Nume la naștere	Eleanor Nancy Gow
Data nașterii	29 martie 1964 (55 de ani)[1][2]
Locul nașterii	Killara, Sydney, Australia
Înălțime	1,83 m[3]
Culoarea părului	Castaniu[3]
Culoarea ochilor	Căprui[3]
Măsuri	36C-25-35[3]
Mărimea la rochie	(EU) 40[3]
Soț(ie)	Gilles Bensimon (c. 1986–89) Jeffrey Soffer (c. 2013)
Partener	Arpad Busson (1996–2005)
Copii	2

·         1965: Elle MacPhearson, actriță și top model australian
* 1967: Michel Hazanavicius (n. 29 martie 1967) este un producător, regizor de film și scenarist din Franța, care a primit Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor pentru Artistul.

Michel Hazanavicius
Michel Hazanavicius
Date personale
Născut	29 martie 1967 (52 de ani)[1][2][3]  Paris, Franța[4]
Frați și surori	Serge Hazanavicius[*]
Căsătorit cu	Bérénice Bejo[*]
Cetățenie	Franța
Ocupație	producător de film regizor de film scenarist editor de film[*]
Activitate
Domiciliu	Paris
Alma mater	École nationale supérieure d'arts de Paris-Cergy[*]
Premii	Premiul Sindicatului American al Regizorilor[*] Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor

·         1972: Robert Sorin Negoiță (n. 29 martie 1972, comuna Măneciu, județul Prahova, România)^[1], este un politician și om de afaceri român. Surorile mai mari, Luminița și Marilena, s-au născut pe 26 ianuarie 1969, respectiv 27 iulie 1970, iar fratele mai mic, Ionuț, pe 30 ianuarie 1974. Părinții, Ilie și Lidia Negoiță, s-au căsătorit în 1968. Confuzia numelui i-a determinat pe mulți să creadă că Robert Negoiță ar fi înrudit cu Liviu Negoiță, lucru neadevărat ^[2]. Robert Negoiță s-a căsătorit prima oară în 1996, cu Magdalena Negoiță. Au fost căsătoriți timp de 12 ani. Louis a fost primul copil al familiei (născut pe 3 martie 1998), apoi a apărut Karina (născută pe 12 iunie 2000). În 2009, după divorțul de Magdalena, Robert Negoiță a cunoscut-o pe Sorina Docuz, cu care s-a căsătorit în vara anului 2013. Au împreună un copil, pe Vlad Cezar (născut pe 22 noiembrie 2013). El este pe unul dintre primele locuri în lista celor 300 de milionari ai României, întocmită de revista Capital. În prezent, este primar al Sectorului 3 București.

Robert Negoiță
Primarul Sectorului 3, Robert Sorin Negoiță
Date personale
Născut	29 martie 1972 (47 de ani) comuna Măneciu, județul Prahova, România
Părinți	Lidia și Ilie Negoiță
Căsătorit cu	Magdalena Negoiță (1996 - 2008) Sorina Negoiță (2009 - prezent)
Copii	3
Naționalitate	Român
Cetățenie	România
Etnie	română
Ocupație	om de afaceri
Primarul Sectorului 3, Municipiul București
Deținător actual
Funcție asumată iunie 2012
Deputat de Teleorman
În funcție 2008 – 26 iunie 2012
Președinte al PSD la nivelul Sectorului 3 din București
Deținător actual
Funcție asumată 2012
Secretar Executiv al PSD
În funcție 2008 – 2012
Vicepreședinte al Tineretului Social Democrat (TSD)
În funcție 2004 – 2010
Partid politic	Partidul Social Democrat
Alma mater	Universitatea Bioterra, Universitatea Româno-Americană

* 1972: Rui Manuel César Costa (n. 29 martie 1972, Lisabona) este un fost jucător portughez de fotbal, acum director sportiv la Benfica
* 1973: Marc Overmars (n. 29 martie 1973) este un fost fotbalist olandez , care în prezent activează în calitate de director sportiv la clubul Ajax Amsterdam.

·         1974: Iulian Sebastian Filipescu (n. 29 martie 1974, Slatina, România) este un fost fotbalist român.

* 1974: Fabrizio Maria Corona (Catania, 29 Martie 1974) este un antreprenor și un personaj al televiziunii italiane. Numele lui Corona este legat de o serie de investigații efectuate de Procurorul republicii dar în particular, figurează alături de Lele Mora (agent a diferitor ”VIP” din lumea spectacolului ,ulterior achitat de acuzațiile împotriva lui.) ca principal acuzat în ancheta-scandal denumită ”Vallettopoli” pentru extorcare împotriva unor personaje din lumea spectacolului și a sportului, pentru care Curtea Supremă de Casație l-a condamnat, în data de 18 ianuarie 2013, la 13 ani și 2 luni de închisoare. În 18 iunie 2015 va începe perioada de probă cu serviciile sociale de la comunitatea Exodus a lui Antonio Mazzi unde va trebui să execute pedeapsa rămasă de 5 ani.

În 2001 s-a căsătorit cu fotomodelul Nina Moric, și ea mai apoi fiind implicată în scandalul ”Vallettopoli” , din căsătoria lor aducând la lume primul și singurul lor copil Carlos Maria. În 2 aprilie 2007 Nina Moric a anunțat cererea pentru despărțirea legală. Doamna Moric în timpul unui interviu în 2013 și-a mărturisit intenția de a cere dezlegarea nunții religioase cu Fabrizio Corona cu puține zile după despărțirea prevăzută în 14 februarie, pentru că ar dori să se recăsătorească religios și cu un alt bărbat. Chiar în 14 februarie, Corona obține autorizația pentru ieșirea din închisoare iar așa se prezintă în tribunal pentru sentința de divorț, găsind un acord legalizat în 17 aprilie.

Relația lui cu Belén Rodríguez a început în ianuarie 2009 și sa încheiat în aprilie 2012,el a fost de multe ori în centrul bârfei din Italia, stârnind diverse controverse și dispute: de exemplu, în aprilie 2009 paparazzi de la ”Novella 2000” l-au fotografiat gol după ce a avut o relație sexuală cu un fotomodel argentinian consumat într-un loc public din Maldive, stat în care există legea islamică care interzice un astfel de comportament, iar fotografiile au fost publicate în Italia, la 24 aprilie și au stârnit diverse controverse.

Fabrizio Corona în 2009

* 1976: Cosmin Marinescu (n. 29 martie 1976) este economist român, profesor universitar de economie în cadrul Academiei de Studii Economice din București. Pe data de 22 decembrie 2014, Marinescu a fost numit Consilier Prezidențial pe probleme de politici economice și sociale al Președintelui României. Anterior, el a ocupat funcția de Consilier al Ministrului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri (în 2012) și pe cea de Consilier al Ministrului Finanțelor Publice (în 2013). El este, de asemenea, fondatorul Centrului pentru Economie și Libertate - ECOL, o inițiativă educațională și de cercetare care își propune promovarea principiilor democrației și ale libertății economice.
Născut în Târgoviște, Județul Dâmbovița, România, Cosmin Marinescu a urmat studiile liceale între anii 1990 și 1994, la o clasă cu profil matematică-fizică din cadrul Colegiului Național “Mihai Viteazul” din Ploiești. El a devenit apoi student al Academiei de Studii Economice din București, încheindu-și studiile de licență în 1998 și pe cele de masterat în 1999. În cursul ultimului an al programului de licență, Marinescu a studiat și în Franța, la Lille University of Science and Technology. În anul 1999 a început studiile doctorale, tot în cadrul Academiei de Studii Economice din București, obținând titlul de Doctor în Economie în anul 2003.

Cosmin Marinescu și-a început cariera academică în 1998, atunci când a devenit preparator universitar. El a devenit asistent universitar în 2000, lector în 2003, conferențiar în 2007^[2] și, începând din 2015, este profesor universitar la Academia de Studii Economice din București, unde predă Microeconomie și Macroeconomie^[5]. În 2005, Marinescu a fondat primul curs de economie instituțională din România, privind rolul instituțiilor în dezvoltarea economică ^[1][2], publicând totodată un manual de economie instituțională. De asemenea, el a adus o contribuție importantă domeniului economiei instituționale prin lucrări de cercetare și analiză concentrate asupra interpretării tranziției și integrării europene din perspectiva abordării instituționale. Marinescu este, totodată, și coautor al ultimelor ediții ale manualului universitar publicat de Departamentul Economie și Politici Economice din cadrul Academiei de Studii Economice din București.^[3][4]

Marinescu a început să coordoneze proiecte de cercetare economică încă din 2005^[2]. De-a lungul timpului, a câștigat numeroase competiții științiifice și a abordat, în calitate de director de proiect, numeroase teme de cercetare precum instituțiile economiei de piață, calitatea instituțională a mediului de afaceri, sau libertatea economică ^[1]. În 2011-2012, Marinescu a obținut o bursă postdoctorală în cadrul competiției organizate de Institutul Național de Cercetări Economice “Costin C. Kirițescu” al Academiei Române ^[1] și, ca parte a acestui proiect de cercetare, a beneficiat de șansa de a fi invitat de către economistul Claude Ménard pentru un stagiu de cercetare la Centre d’Economie de la Sorbonne (în iunie 2012). Anterior, el a efectuat stagii de cercetare la ESCP Europe (iunie 2010), Middlesex University (aprilie 2008), Institut d'Administration des Entreprises Lille (iunie 2002), și Maison des Sciences Economiques (octombrie 2001).^[1][2][3][4].

Cosmin Marinescu a publicat numeroase cărți și lucrări de specialitate în calitate de coordonator, autor și coautor, cu o tematică diversă, cele mai importante fiind: „Educația: perspectivă economică” (2001), „Liberalizarea schimburilor economice externe” (2003), „Instituții și prosperitate. De la etică la eficiență” (2004), „Performanță în contextul Agendei Lisabona” (2006), „Economia de piață. Fundamentele instituționale ale prosperității” (2007), „Libertate economică și proprietate” (2011), „Capitalismul. Logica libertății” (2012), „Costurile de tranzacție și performanța economică” (2013) ^[1][2][3]. În 2008, Marinescu a primit „Premiul al III-lea pentru literatură de specialitate economică" din partea Asociației Facultăților de Economie din Romania (AFER). Cartea sa, „Capitalismul. Logica libertății”, publicată la Editura Humanitas și construită ca o pledoarie menită să explice și să susțină adevărata logică a capitalismului și a libertății economice, a fost premiată cu distincția „Cartea anului 2013” la Gala Wall-Street.^[2][3][4]. Cartea a beneficiat, de asemenea, de susținere morală și cuvinte de întâmpinare din partea unor respectați intelectuali din mediul universitar și de cercetare internațional, precum Pascal Salin (profesor emerit de economie la Universitatea Paris-Dauphine, fost președinte al Societății Mont Pèlerin), Leszek Balcerowicz (profesor de economie la Warsaw School of Economics, fost guvernator al Băncii Naționale a Poloniei), Walter Block (titular al postului onorific „Harold E. Wirth“ și profesor de economie la Joseph A. Butt, S.J., Loyola University, New Orleans), János Kornai (profesor emerit de economie la Universitatea Harvard și Universitatea Corvinus din Budapesta), Vasile Ișan (rectorul Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași) și Aurelian Dochia (analist economic)^[6].

Între anii 2013 și 2014, Marinescu a fost Vicepreședinte al Comisiei de specialitate pentru Buget și Finanțe a Partidului Național Liberal, contribuind astfel la fundamentarea de politici și programe de guvernare. El a fost Consilier al Ministrului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri în 2012 și Consilier al Ministrului Finanțelor Publice în 2013. Marinescu a fost, de asemenea, Consilier Economic al Președintelui Partidului Național Liberal între iunie și decembrie 2014. Pe 22 decembrie 2014, Marinescu a fost numit Consilier Prezidențial al Președintelui României^[1]. El a avut, astfel, ocazia de a-și prezenta viziunea economică în cadrul a numeroase evenimente de specialitate, precum:

• "Lansarea analizei OCDE cu privire la 5 domenii cheie ale guvernanței publice și reformei administrative în România"^[7]
• Seminarul "Politici economice pentru o creștere sustenabilă" organizat de Ministerul Finanțelor Publice^[8]
• Întrunirea Comitetului Național ICC România^[9]
• Dezbaterea Capitalism vs. Socialism organizată de Centrul de Economie Politică și Afaceri “Murray Rothbard” în parteneriat cu Centrul pentru Economie și Libertate – ECOL și CriticAtac ^[10]
• Lansarea Programului Prezidențial al Președintelui României ^[11]
• Acordarea unui interviu în cadrul rubricii TVR 1 "Interviurile Telejurnalului" ^[12]

În 2008, Cosmin Marinescu a fondat Centrul pentru Economie și Libertate - ECOL, o inițiativă educațională și de cercetare ce reunește studenți, cercetători și profesori, cu scopul de a promova în spațiul public românesc cât mai largă a principiilor pe care se clădesc economia și societatea oamenilor liberi. ECOL reflectă inițiativele unui grup de tineri intelectuali ale căror preocupări științifice și editoriale vizează cunoașterea corectă despre economie și societate. Centrul publică, în mod constant, atât articole și studii economice, cât și traduceri ale unor texte internaționale relevante. ^{[1][2][13] [14]}. Marinescu publică în mod constant articole și interviuri în diferite publicații și pe mai multe platforme online, precum Ziarul Financiar, Bursa, HotNews și Contributors

Cosmin Marinescu
Date personale
Născut	29 martie 1976 (43 de ani) Târgoviște, Romania
Cetățenie	România
Ocupație	Economist, Profesor universitar
Consilier Prezidențial
Deținător actual
Funcție asumată 22 decembrie 2014
Președinte	Klaus Iohannis
Alma mater	Academia de Studii Economice din București

* 1976: Gabriel Rasty-Petzalis (n. 29 martie 1976), cunoscut în lumea motorsportului ca Rasty, se numără printre cei mai cunoscuți promotori ai fenomenului off-road din România. El este cel care a obținut, în 2010, în premieră pentru o țară din Europa, recunoașterea offroad-ului ca sport auto. De asemenea, alături de Florin Radu, a înființat Comisia Națională de Off Road din cadrul Federației Române de Automobilism Sportiv. Cu peste 300 de sportivi licențiați, CNOR este cea mai numeroasă ramură FRAS.

* 1978: Cătălin Cursaru (n. 29 martie 1978) este un fost fotbalist român, care a jucat pe postul de atacant

* 1979: György László Gyuszi Balint (n. 29 martie 1979,^[1] Brașov, România) este un fotbalist din România, retras din activitate, care a evoluat pe postul de fundaș central și care în prezent este antrenor la Metaloglobus București
* 1979: Pieter Merlier (n. 29 martie 1979, Sint-Eloois-Vijve, Belgia) este un fotbalist belgian care evoluează la echipa KSV Oudenaarde pe postul de portar. În România a jucat la Universitatea Craiova.
* 1979: Dorin Semeghin (n. 29 martie 1979, Gura Humorului) este un fotbalist român.
* 1984: Mai Satoda (Satoda Mai (里田 まい^?); numele real: Mai Tanaka (田中 舞^?); n. 29 martie 1984, Sapporo, Japonia) este o cântăreață și modeljaponeză, membră a trupei Country Musume.

Soțul ei este jucătorul japonez de baseball Masahiro Tanaka.

* 1987: Claudia Andreatti (n. 29 martie 1987, Trento) este o moderatoare TV și fotomodel italian, care a fost aleasă Miss Italia în 2006.
Andreatti a urmat școala în Pergine și Trient (Trento), iar ulterior a fost un an în El Paso, Texas. După ce a fost aleasă Miss Italia a început să lucreze ca moderatoare la Rai 1. La 9 iulie 2010 s-a căsătorit cu avocatul Enzo La Rocca.

·         1988: Andrei Ionescu (n. 29 martie 1988, Craiova, România) este un fotbalist român care joacă pentru Aizawl FC.

* 1989: Lilia Fisikovici (nume de fată Lilia Tozlovanu; n. 29 martie 1989) este o maratonistă moldoveancă
* 1989: Tomáš Vaclík (n. 29 martie 1989, Ostrava, Cehoslovacia, astăzi în Cehia) este un fotbalist ceh, care evoluează la echipa spaniolă Sevilla FC pe postul de portar.
* 1990: Florina Pierdevară (n. 29 martie 1990, Craiova) este o alergătoare de semifond specializată pe proba de 800 metri.

La Jocurile Militare din 2015 de la Mungyeong, în Coreea de Sud, a cucerit o medalie de bronz la proba de 1500 m cu timpul de 4,07.93 (record personal) și s-a clasat pe locul 4 la proba de 800 m cu timpul de 2.00,91 (record personal).^[1] Astfel a făcut baremul de calificare la 800 m pentru Jocurile Olimpice din 2016 de la Rio de Janeiro.

* 1991: Fabio Borini (n. 29 martie 1991) este un fotbalist italian, care în prezent evoluează în Serie A la clubul AC Milan, împrumutat de la clubul englez Sunderland.
* 1991: N'Golo Kanté (n. 29 martie 1991,^[1] Arondismentul 10 din Paris, Franța) este un jucător de fotbal francez, care joacă pe postul de mijlocaș pentru clubul din Premier League Chelsea.
* 1991: Bae Joo-hyun (n. 29 martie 1991, Daegu, Coreea de Sud), cunoscută și ca Irene, este o cântăreață, rapperiță și model din Coreea de Sud, membră a trupei k-pop de fete Red Velvet care a debutat în 2014

Bae Irene
Date personale
Nume la naștere	배주현
Născută	29 martie 1991 (28 de ani)  Daegu, Coreea de Sud
Cetățenie	Coreea de Sud
Ocupație	cântăreață model actriță
Activitate
Alte nume	아이린 Irene
Alma mater	Haknam High School[*]
Cariera muzicală
Activitate
Alte nume	아이린, Irene
Studii	Haknam High School[*]
Gen muzical	K-pop
Tipul de voce	mezzosoprană
Instrument(e)	Vocal
Ani de activitate	2014–prezent
Case de discuri	SM Entertainment
Colaborare cu	Red Velvet

* 1994: Choi Jin-ri (n. 29 martie 1994, Busan, Coreea de Sud – d. 14 octombrie 2019,^[4] Seongnam[*], Coreea de Sud), cunoscută ca Sulli a fost o cântăreață, o actriță și un model sud-coreeană. A fost o membră din F(x) până la anul 2015. A murit pe 14 octombrie 2019 din cauza la sinucidere.

Sulli a debutat ca o actriță în 2005. Când era în clasa a patra, Sulli s-a înscris cu agenția ei, SM Entertainment. A debutat cu F(x) în anul 2009. După un an de pauză la cariera ei cu grupa, Sulli a părăsit grupa în 2015, din cauza la comentarii răi. Sulli s-a întors la cariera ei muzicală în anul 2018, și a debutat ca o solistă în 2019 cu single-ul, Goblin.

Sulli a decedat pe 14 octombrie 2019, din cauza la sinucidere, Sulli s-a spânzurat singură. A murit la reședința ei, în Seongnam. Înmormântarea ei a fost privată, a mers doar familia ei și prietenii ei. O lună mai târziu, o prietenă mai apropiată de ea, Goo Hara din Kara, s-a sinucis din spânzurare pe 24 noiembrie 2019.

Sulli
Sulli
Date personale
Născută	29 martie 1994  Busan, Coreea de Sud
Decedată	14 octombrie 2019 (25 de ani)[4]  Seongnam[*], Coreea de Sud
Cauza decesului	Ataque al corazón[*] (spânzurare)
Cetățenie	Coreea de Sud
Ocupație	actriță cântăreață actriță de film model
Activitate
Cauza decesului	spânzurare
Alma mater	School of Performing Arts Seoul[*] Cheongdam Middle School[*][1]
Înălțime	170 cm[2]
Premii	KBS Drama Awards[*] (2012)[

Decese

·         87 i.Hr.: A decedat imparatul Wu din dinastia Han (n.a56 i.Hr), unul din cei mai importanți împărați a din istoria Chinei și al șaptelea din dinastia Han. La naștere a purtat numele de Liu Che, și a urcat pe tron în 141 i.Hr., având o domnie lungă de 54 de ani. A purtat cu succes numeroase războaie, in special din sudul Chinei, care au contribuit la consolidarea statului chinez și la cresterea numarului supusilor sai. În timpul domniei sale confucianismul a fost sprijinit puternic, fiind ridicat la rangul de filozofie oficială a statului, devenind obligatorie în administrație. În aceeași perioadă apare budismul, dar acesta va deveni religie oficială mai tarziu, în anul 65 i.Hr, în timpul domniei lui Han Mingdi.

·         1058: A murit Papa Ștefan al IX-lea; (n.cca 1020), cel de al șaselea papa german al Romei (1057-1058).Papa Ștefan  al IX- lea; ( n.cca 1020) a fost Papa de la 3 august 1057, pana la moartea sa, în 1058. Numele lui laic era Frederick de Lotharingia. A  fost ridicat la functia de cardinal de către Papa Victor al  II- lea  și  pentru un timp a indeplinit  funcția de  împuternicit papal la Constantinopol, pentru o misiune diplomatica,  după închiderea bruscă a bisericilor latine din Constantinopol decretata de Patriarhul de Constantinopol, Mihail Cerularie. Această din urmă temându-se de expansionismul Bisericii Romei, il acuză pe Papa de  erezie. Legații  trimisi de Roma sunt bine primiti de împăratul bizantin, dar Patriarhul refuză să accepte primirea emisarilor Romei. Leon al IX-au murit la 19 aprilie. Separarea Bisericilor din Est și Vest s-a produs  progresiv. Factorii politici, cum ar fi invazia normandă a posesiunilor bizantine din Italia, sau socio-culturali ca aspirația papalității de a domina scena politică, au jucat de-a lungul secolelor un rol cel puțin la fel de important ca și disputele teologice dintre cele doua Biserici. Schisma  a avut loc la  16 iulie 1054 atunci cand cardinalul Humbert Moyenmoutiers si membrii delegatiei saleau fost  excomunicati de patriarhului bizantin  Mihail Cerularie. Aproape imediat uitat, incidentul din iulie 1054 a luat o nouă dimensiune, odată cu Cruciadele. Antagonismul reciproc dintre „latini” și „greci” s-a aprofundat în deceniile urmatoare, mai ales dupa ocuparea Constantinopolului  de către cruciați și constituirea unei  Patriarhii „latine” pe teritoriul Patriarhiei ortodoxe bizantine, care a dus la exilul multor episcopi ortodocși. La cinci zile după moartea Papei Victor al II-lea,Ștefan al IX-lea a fost ales Papa al Romei. A murit la Florența, fiind  succedat de Papa Nicolae al II-lea, desi altii il socot  succesor  al său pe Papa Benedict al X- lea, considerat insa oficial ca un antipapă.

·         1368: Împăratul Go-Murakami al Japoniei (n. 1328)

·         1772: Emanuel Swedenborg, filosof și om de știință suedez (n. 1688)

·         1792: Gustav al III-lea (n. 24 ianuarie 1746 – d. 29 martie 1792^[1]) a fost rege al Suediei din 1771 până la moartea sa în anul 1792. A fost fiul cel mare al regelui Adolf Frederick al Suediei și al reginei Louisa Ulrika a Prusiei, sora lui Frederick cel Mare.

În 1766 s-a căsătorit cu Sophia Magdalena a Danemarcei, fiica lui Frederic al V-lea al Danemarcei. Gustav al III-lea a avut doi copii: Gustav IV Adolf rege al Suediei și Carl Gustav duce de Småland mort în 1783 la vârsta de un an.

În timpul succesorilor lui Carol al XIII-lea, Frederic I și Adolf Frederic, Suedia a trecut prin așa-zisa Epocă a Libertății. Puterea politică aparținea în întregime Parlamentului (Riksdag), instituție formată din patru camere: a nobililor, clericilor, burghezilor și țăranilor. Constituționalismul suedez e adesea comparat cu sistemul parlamentar din Anglia secolului al XVIII-lea, dar în practică ele erau foarte diferite. Adolf Frederic, tatăl lui Gustav, a fost descris de un contemporan englez ca având „titlul de rege, dar nu și privilegiile unui supus”. Spre deosebire de omologul său de pe tronul englez, regele suedez nu avea puterea de a convoca sau dizolva parlamentul. El putea numi miniștri, dar nu oricum, ci dintr-o serie de candidați alcătuită de Riksdag; în plus, nu îi putea demite. Din alte puncte de vedere, sistemul suedez prezenta o serie de particularități ce puteau fi considerate „progresiste”: spre exemplu, femeile calificate puteau vota în alegerile pentru cele două camere inferioare.

Gustav preia tronul unei Suedii corupte în februarie 1771. La acel moment, regatul său era al doilea ca întindere pe continent, după Rusia – nu vorbim doar de teritoriul Suediei de azi, ci și de Finlanda și un teritoriu în Germania (nordul Pomeraniei). În Finlanda, proprietarii de pământuri și negustorii erau de origine suedeză, iar în Pomerania populația era vorbitoare de germană și tindea să se identifice cu germanii din sud. În plus, populația regatului lui Gustav era dispersată pe un teritoriu foarte vast, ocupând de fapt mai mult părțile sudice.

Gustav se face remarcat printr-o anumită calitate pe care nu o prea întâlnim la alți monarhi: talentul literar: el a fost cel mai bun dramaturg de limbă suedeză înainte de Johan Strindberg. În plus, era un excelent vorbitor în public, ceea ce s-a dovedit a fi un mare avantaj în fața Riksdag-ului. Totuși, el nu a reușit să inspire celorlalți respect, poate din cauza faptului că era o persoană duplicitară, prefăcută. Ministrul britanic la Stockholm scria despre rege că „viața lui e o permanentă scenă de intrigi și suspiciuni”. Gustav al III-lea nu aprecia loialitatea și avea o tendință de a se întoarce împotriva colaboratorilor, chiar și atunci când aceștia îi rămâneau fideli. De aceea, majoritatea asociaților lui s-au întors împotriva sa.

În Suedia, soarta lui Gustav al III-lea a fost decisă de contextul vremurilor respective: slăbiciunea economică a țării sale, opoziția înverșunată a claselor sociale care, altundeva, ar fi putut fi un sprijin al Coroanei, influența crescândă a curentului revoluționar din Franța. Astfel, chiar dacă ar mai fi trăit, Gustav al III-lea nu ar fi putut merge, probabil, atât de departe precum și-ar fi dorit. În plus, el este liderul de secol XVIII care, mai mult decât alți contemporani de-ai săi, anticipează trăsăturile îngrijorătoare ale politicii tipice primei jumătăți a secolului XX.

Gustav III
Rege al Suediei
Gustav III picură de Alexander Roslin, 1777.
Date personale
Născut	24 ianuarie 1746 Palatul Stockholm, Suedia
Decedat	29 martie 1792 (46 de ani) Palatul Stockholm, Suedia
Înmormântat	Biserica Riddarholmen, Stockholm, Suedia
Cauza decesului	omor (septicemie)
Părinți	Adolf Frederic al Suediei Louisa Ulrika a Prusiei
Frați și surori	Sofia Albertina a Suediei Prințul Frederick Adolf al Suediei Carol al XIII-lea al Suediei
Căsătorit cu	Sophia Magdalena a Danemarcei
Copii	Gustav IV Adolf
Cetățenie	Suedia
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp
Domnie
Domnie	12 februarie 1771 – 29 martie 1792
Încoronare	29 mai 1772
Predecesor	Adolf Frederick
Succesor	Gustav IV Adolf

* 1794: Marie Jean Antoine Nicolas de Caritat, marchiz^[1] de Condorcet, (n. 17 septembrie 1743, la Ribemont^[2] - d. 29 martie 1794 la Bourg-la-Reine^[3]), a fost un filosof, pedagog, matematician, politolog, economistși om politic francez.
Marie Jean Antoine Nicolas de Caritat, marchiz de Condorcet este unul dintre descendenții familiei Caritat. Familia Caritat era originară din localitatea Condorcet^[4] din Dauphiné

Marie Jean Antoine Nicolas de Caritat, marchiz de Condorcet s-a născut la 17 septembrie 1743, la Ribemont, în Picardie. Tatăl său a murit pe când era foarte tânăr. Mama sa, o femeie foarte credincioasă, l-a încredințat, pentru a fi educat, colegiului iezuit din Reims, apoi colegiului de Navara^[6], de la Paris. Condorcet s-a distins repede prin capacitățile sale intelectuale. Primele sale distincții publice pe care le-a primit au fost la matematici. La vârsta de 16 ani, capacitățile sale de analiză au fost remarcate de D'Alembert și Clairaut, și, în curând, a devenit elev al lui D'Alembert.

În anul 1786, Nicolas de Condorcet a luat-o în căsătorie pe Sophie de Grouchy^[7], sora viitorului mareșal de Grouchy, el însuși cumnat al lui de Cabanis.

În 1789, când Revoluția a izbucnit în Franța, Condorcet a avut un rol major, el, mare apărător al numeroaselor cauze liberale, care spera reconstruirea raționalistă a societății. După căderea Bastiliei (14 iulie 1789), Condorcet a fost ales în Consiliul municipal al Parisului, iar în 1791, a fost ales reprezentant al Parisului în sânul Adunării Legislative^[16], după ce a cerut stabilirea Republicii, devenind chiar secretarul Adunării. Este cu Brissotinii^[17]. Adunarea a adoptat, pentru sistemul educativ al națiunii, structura pe care o propunea Condorcet: a introdus noțiunea fundamentală de laicitate a învățământului. A propus chiar și o schiță de constituție, pentru noua Franță. În afară de aceasta, Condorcet a luat partea activă a cauzei femeilor, pronunțându-se pentru dreptul de vot al femeilor, într-un articol publicat în Journal de la Société, în anul 1789, și publicând, în 1790, articolul De l’admission des femmes au droit de cité.

Curând însă, Condorcet s-a găsit într-o postură proastă. Două curente de gândire se confruntau, privitor la modul de reformare a statului francez: Girondinii și Iacobinii, aceștia din urmă fiind conduși de Maximilien de Robespierre. Condorcet, care făcea parte din Girondini, a votat contra executării lui Ludovic al XVI-lea, dar nu a fost nici un partizan al clemenței, cerând condamnarea fostului monarh la galeră, pe viață, idee, pe care, de altfel, doar el o susținea.

Girondinii au pierdut controlul Adunării, în favoarea Iacobinilor, în 1793. În anul 1793, face parte din Convenția Națională, de unde Girondinii sunt curând proscriși, prin contribuția decisivă a lui Marat^[18]. Iacobinul Marie-Jean Hérault de Séchellesa propus atunci o nouă constituție, foarte diferită de cea elaborată de Condorcet. Dar Condorcet a criticat-o, ceea ce a dus la condamnarea sa pentru trădare. La 3 octombrie 1793, un mandat de arestare a fost eliberat contra lui.

Mandatul de arestare emis contra sa l-a forțat pe Condorcet să se ascundă. Și-a găsit refugiu, timp de cinci luni, la locuința Doamnei Vernet, situată pe strada Servandoni, de la Paris. A profitat de răgazul oferit de refugiu pentru a scrie una din lucrările sale cele mai apreciate de posteritate: Esquisse d’un tableau historique des progrès de l’esprit humain^[19], care a fost publicat postum, în 1795.

La 25 martie 1794, și-a părăsit ascunzătoarea, convins fiind că aici nu mai este în siguranță și a încercat să părăsească, pe ascuns Parisul. A fost arestat la Clamart, două zile mai târziu, și dus în închisoare la Bourg-Égalité (Bourg-la-Reine). Două zile mai târziu, a fost găsit mort, în celula sa. Circumstanțele morții sale au rămas enigmatice (sinucidere, crimă, boală)

Marie Jean Antoine Nicolas de Caritat, marchiz de Condorcet
Nicolas de Condorcet
Date personale
Nume la naștere	Marie Jean Antoine Nicolas de Caritat
Născut	17 septembrie 1743 Ribemont, Aisne
Decedat	29 martie 1794 Bourg-la-Reine, lângă Paris, la vârsta de 50 de ani și șase luni
Înmormântat	Panthéon
Cauza decesului	sinucidere (Intoxicație)
Căsătorit cu	Sophie de Condorcet, 1786
Copii	Louise Alexandrine, cunoscută și cu prenumele Eliza, născută în 1790
Naționalitate	francez
Cetățenie	Franța
Religie	Catolic, apoi ateu
Ocupație	filozof matematician economist politician politolog[*] sociolog[*] scriitor biograf[*]
Activitate
Rezidență	Franța
Domeniu	matematician, economist, filosof, pedagog, politolog
Alma Mater	Universitatea din Paris
Organizații	Academia Franceză Academia Regală Suedeză de Științe Academia Franceză de Științe Academia de Științe din Sankt Petersburg[*] Academia Americană de Arte și Științe[*] Academia Rusă de Științe Academia de Științe din Berlin Accademia Nazionale delle Scienze detta dei XL[*] University of Cádiz[*] Academia de Științe din Torino[*]
Cunoscut pentru	Metoda lui Condorcet; Paradoxul lui Condorcet
Societăți	Academia Regală de Științe; Academia Franceză

* 1832: Maria Theresa de Austria-Este (Maria Theresia Josefa Johanna; 1 noiembrie 1773 – 29 martie 1832) a fost arhiducesă de Austria și prințesă de Modena. A fost regină a Sardiniei ca soție a lui Victor Emanuel I al Sardiniei.

S-a născut la palatul regal din Milano ca fiica cea mare a Arhiducelui Ferdinand de Austria, guvernator al Milano și fiu al împărătesei Maria Tereza a Austriei. Mama ei a fost Maria Beatrice Ricciarda d'Este, moștenitoarea ducatului de Modena.

Maria Theresa s-a căsătorit la 25 aprilie 1789 la vârsta de 15 ani cu Prințul Victor Emanuel în vârstă de 29 de ani, viitorul rege Victor Emanuel I. Relația lui a fost una fericită.

Ea a fost prietenă apropiată cu Marie Clotilde a Franței, soția Prințului Carol Emanuel de Piemont. De asemenea, a fost prietenă cu Ducesa de Chablais. La momentul căsătoriei soțul ei era Duce de Aosta. Cuplul a avut șase fiice și un fiu, care a murit de tânăr. După invazia Savoiei de către Napoleon în 1798, împreună cu familia a plecat în Toscana, apoi în Sardinia.

Maria Theresa de Austria-Este
Date personale
Nume la naștere	Maria Theresia Josefa Johanna
Născută	1 noiembrie 1773 Palatul Regal din Milano
Decedată	29 martie 1832 (58 de ani) Geneva, Elveția
Înmormântată	Basilica of Superga[*]
Părinți	Ferdinand, Duce de Modena Maria Beatrice d'Este, Ducesă de Massa
Frați și surori	Arhiducesa Maria Leopoldine de Austria-Este Maria Ludovica de Austria-Este Francisc al IV-lea, Duce de Modena Arhiducele Karl de Austria-Este Arhiducele Ferdinand Carol Iosif de Austria-Este Arhiducele Maximilian de Austria–Este
Căsătorită cu	Victor Emanuel I al Sardiniei
Copii	Maria Beatrice, Ducesă de Modena Maria Teresa, Ducesă de Parma Maria Anna, împărăteasă a Austriei Maria Christina, regină a celor Două Sicilii
Cetățenie	Regatul Sardiniei
Religie	catolicism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Savoia Casa de Austria-Este
Regină a Sardiniei
Domnie	4 iunie 1802 – 12 martie 1821

·         1870: Paul-Émile Botta, consul, arheolog francez (n. 1802)

·         1891: Georges Seurat (* 2 decembrie 1859, Paris - † 29 martie 1891, Paris) a fost un pictor francez neoimpresionist, creator și teoretician - împreună cu Paul Signac - al tehnicii divizioniste în pictură.

Geurges Seurat se ivește atunci când impresionismul pare să-și piardă din vigoare. Stilul și concepția lui Seurat fac simțită influența unei noi revoluții plastice. Scurta lui carieră artistică a fost de ajuns pentru a-i asigura un loc în istoria universală a artelor. Nici contemporanii săi nu au trecut indiferenți pe lângă opera sa. Camille Pissarro, Vincent van Gogh și mai târziu Henri Matisse aderă pentru o vreme la această nouă viziune, considerată o continuare logică a impresionismului. Iar în cursul secolului al XX-lea, cubiștii și pictorii abstracți s-au sprijinit în experimentele lor pe rezultatele maestrului pointillismului.

Georges Seurat s-a născut la Paris pe 2 decembrie 1859, fiu al unui grefier pensionar. Este interesat de desen încă din copilărie, unchiul său - ei însuși pictor amator - îl încurajează să picteze. La vârsta de 17 ani, Seurat se înscrie la Școala de sculptură și pictură, iar în 1878 își începe studiile la Académie des Beaux-Arts din Paris. În perioada studiilor, petrece mult timp în biblioteci și muzee. Studiază temeinic operele vechilor maeștri. În 1879, la a patra expoziție a impresioniștilor, Seurat - după cum spunea unul din prietenii săi - a suferit "un șoc profund și neașteptat". Se îndepărtează de pictura academică și închiriază un atelier. Dorește să-și însușească acea revoluție plastică pe care au reușit să o impună predecesorii lui. Ajunge însă să se confrunte cu o problemă pe care nu o poate ocoli: cum să intre în rândurile celor care continuă cuceririle impresionismului, fără a fi un simplu epigon al acestora.

Citește volumele "Gramatica artei plastice" și "Istoria pictorilor tuturor școlilor" ale lui Charles Blanc, dar înainte de toate, lucrarea chimistului Eugène Chevreul cu titlul "Legea contrastului simultan al culorilor". Pornind de la aceste izvoare, își construiește propria teorie despre "contopirea optică a culorilor", care va sta la baza celor mai importante inovații plastice ale sale. În 1883, începe să lucreze la prima sa operă importantă, pictura "La scăldat, Asnières". Tabloul nu este acceptat de comitetul de selecție al Salonului oficial din 1884, de aceea Seurat îl expune la "Expoziția Pictorilor Independenți", trezind interesul câtorva critici și admirația lui Paul Signac. Această operă marchează o perioadă bine definită în activitatea lui Seurat. Tabloul se evidențiază înainte de toate prin formatul său, este prima pictură din seria pânzelor vaste. Seurat dorește aici să facă legătura dintre descoperirile predecesorilor săi cu o pictură ale cărei tradiții sunt deja altele, străine întru totul de impresioniști. El se referă la frescele vaste renascentiste, cum sunt picturile lui Piero della Francesca, ceea ce îl obligă - după studii făcute în aer liber - să realizeze forma finală în atelier.

O duminică de vară pe insula Grande-Jatte, 1884-1886

În 1885, Seurat își petrece vara într-un mic port, la Grandcamp și începe să experimenteze o nouă tehnică, pe care o numește divizionism, a cărei esență constă în a picta pete de culoare regulate, din ce în ce mai mici, până la un punct realizat cu vârful pensulei. Toamna, se întâlnește cu Pissarro, care își însușește imediat această tehnică. Apoi, în mai-iunie 1886, Seurat își prezintă tabloul intitulat "O duminică de vară pe insula Grande Jatte" la a opta și ultima expoziție a impresioniștilor, într-o sală separată, alături de creațiile lui Pissarro și Paul Signac. Criticii s-au năpustit asupra acestui tablou, fiind șocați de mulțimea și roirea micilor pete colorate. Au vrut să discrediteze stilul lui Seurat, numindu-l pointillism (fr.: point = punct), dar - și de data asta - "porecla s-a transformat în renume". La puțin timp după aceasta, tabloul este prezentat la a doua expoziție a "Societății Artiștilor Independenți" precum și la Bruxelles în 1887. În acest tablou totul este surprinzător: formatul uriaș (207x308 cm), legarea unei teme - scenă în aer liber - atât de importante pentru impresionism cu imobilitatea figurilor și, înainte de toate, tehnica deosebită. Pentru a obține un efect de maximă luminozitate, pictorul nu a amestecat culorile pe paletă. ci a aplicat pe pânză culorile complementare ca pe niște mici puncte, care - privite de la distanță - se contopesc, oferind tabloului o luminozitate vibrândă.

Termenul de "metodă neoimpresionistă" a fost folosit pentru prima dată de în septembrie 1886 de criticul de artă Félix Fénéon, susținător al picturii lui Seurat, implicând faptul că noul curent astfel inițiat provine, fără îndoială, din impresionism, în același timp îl înnoiește radical. În jurul lui Seurat se grupează pictori care gândesc asemenea lui: Paul Signac, Camille Pissarro, Maximilian Luce. În această perioadă, Seurat descoperă lucrarea lui Charles Henry despre expresivitatea culorilor, purtând titlul "Introducere în estetica științifică", care îl ajută să abordeze problemele teoretice ale cromaticei și facilitează aplicarea practică a acestora în pictură. Cu timpul adaptează tot mai mult noua tehnică la scenele de interior. Astfel începe să lucreze la tablourile intitulate "Modelele" (1888) și "Le chahut" (1889-1890).

Ultima operă a lui Seurat este "Circul" (1890-1891), expus la expoziția pictorilor independenți pe data de 20 martie 1891. Legătura cu "Le chahut" este evidentă, mișcarea care însuflețește personajele pare la fel de mecanică, artiștii circului dau impresia unor marionete. La fel ca în multe alte tablouri ale lui Seurat, și chenarul tabloului este pictat din puncte: chenarul albastru închis contrastează cu tonul colorat al tabloului, ceea ce face posibilă accentuarea efectului și evidențierea compoziției.

În 1885, Seurat o cunoaște pe Madeleine Knoblock, care îi va deveni model (Vezi tabloul: "Tânără pudrându-se") și cu care își va împărți viața. Pictorul va avea un fiu cu ea, copilul se naște pe 16 februarie 1890. Relația lor o tăinuiesc în totalitate, iar prietenii află despre existența fiului lui Seurat abia după moartea pictorului.

Pe 26 mai 1891, Seurat se îmbolnăvește de difterie și moare peste trei zile, în vârstă de 31 de ani. A doua zi, Signac transmite "vestea îngrozitoare", potrivit căreia pictorul decedat "a lăsat în urmă o văduvă nefericită și...un copilaș minunat de treisprezece luni". Două săptămâni mai târziu, copilul moare de aceeași boală ca și tatăl său.

Georges Seurat
Pictorul Georges Seurat
Date personale
Născut	2 decembrie 1859 Paris, Al Doilea Imperiu Francez
Decedat	29 martie 1891, (31 de ani) Paris, A Treia Republică Franceză
Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise[1]
Cauza decesului	difterie
Părinți	Chrysostome Antoine Seurat Ernestine Faivre
Căsătorit cu	Madeleine Knoblock
Copii	1
Naționalitate	Franța
Cetățenie	Franța
Ocupație	pictor
Activitate
Cauza decesului	difterie
Alma mater	Școala Națională Superioară de Arte Frumoase din Paris
Reprezentant	neoimpresionist, postimpresionism
Lucrări remarcabile	„Une baignade à Asnières”, „Un dimanche après-midi à l'Île de la Grande Jatte”, „Les Poseuses”, „La Parade”, „Chahut”, „Le Cirque”
Stil	pointilism
Profesor pentru	Charles Angrand[*] Modelele, 1888     Tânără pudrându-se, 1888-1890     Le chahut, 1889-1890     Circul, 1890-1891

·         1892: William Bowman, chirurg, histolog englez (n. 1816)

·         1912 - A încetat din viaţă, pe drumul de întoarcere de la Polul Sud, ofiţerul şi exploratorul britanic Robert Scott (n.1868), după ce fusese devansat cu doar o lună de norvegianul Roald Amundsen în competiţia pentru atingerea în premieră a acestei locaţii antarctice. Robert Falcon Scott (n. 6 iunie 1868 — d. 29 martie 1912) a fost un ofițer englez, explorator al Antarcticii, cunoscut și datorită faptului că a pierdut întrecerea cu Roald Amundsen de a ajunge primul la Polul Sud, pierzându-și viața la întoarcere împreună cu cei 4 membri ai expediției
* 1913: Heinrich al XIV-lea, Prinț Reuss (germană Heinrich XIV Fürst Reuß jüngere Linie; n. 28 mai 1832,^[1] Coburg, Germania^[2] – d. 29 martie 1913,^[1]Schleiz, Germania^[3]) a fost Prinț Reuss Linia Tânără din 1867 până în 1913.

Heinrich al XIV-lea s-a născut la Coburg, Saxa-Coburg și Gotha și a fost al șaselea copil al Prințului Heinrich al XIV-lea Reuss (1789–1867) și a Prințesei Adelheid Reuss de Ebersdorf (1800–1880).

După decesul tatălui său, la 11 iulie 1867, a moștenit tronul principatului.

În 1902 a devenit regent al celeilalte linii Reuss, din cauza disabilității fizice și mentale a Prințului Heinrich al XXIV-lea Reuss de Greiz (accidentat în copilărie). După decesul său, fiul său a continuat să fie regent până la abolirea monarhiei germane în 1918.

La 6 februarie 1858, la Karlsruhe, Heinrich al XIV-ea s-a căsătorit cu Ducesa Agnes de Württemberg (1835–1886), copilul cel mic al Ducelui Eugen de Württemberg din a doua căsătorie cu Prințesa Helene de Hohenlohe-Langenburg.

Ei au avut doi copii:

• Heinrich al XXVII-lea, Prinț Reuss (10 noiembrie 1858 – 21 noiembrie 1928), căsătorit în 1884 cu Prințesa Elise de Hohenlohe-Langenburg, a avut copii.
• Prințesa Elisabeth Reuss de Schleiz (27 octombrie 1859 – 23 februarie 1951), căsătorită în 1887 cu Prințul Hermann de Solms-Braunfels, a avut copii.

A doau oară s-a căsătorit moganatic la 14 februarie 1890 cu Friederike Graetz (1851–1907). Împreună au avut un fiu:

• Baronul Heinrich de Saalburg (4 niembrie 1875 – 23 februarie 1954), căsătorit în 1924 cu Margarethe Groenwoldt, n-a avut copii.

Heinrich al XIV-lea
Prințul Heinrich XIV ca. 1900
Căsătorit(ă)	Ducesa Agnes de Württemberg Friederike Graetz
Urmași Heinrich al XXVII-lea, Prinț Reuss Elisabet, Prințesă Hermann de Solms-Braunfels Baronul Heinrich de Saalburg
Familie nobilă	Casa de Wettin
Tată	Heinrich al XIV-lea, Prinț Reuss
Mamă	Prințesa Adelheid Reuss de Ebersdorf
Naștere	28 mai 1832 Coburg, Saxa-Coburg și Gotha
Deces	29 martie 1913 (80 de ani) Schleiz

* 1926: Constantin Rădulescu-Codin (1 noiembrie 1875, Zgripcești, județul Argeș - 29 martie 1926, Priboieni, județul Argeș) este un folclorist.

Debutează ca folclorist în 1896, publicând o poezie populară în Convorbiri literare, și editorial în același an, cu volumul Din Muscel. Cântece poporane. Colaborează la Albina, Ion Creangă, Neamul românesc literar, Sămănătorul, Ramuri, Șezătoarea, Foaia interesantă etc. Culege proză populară, îndeosebi legende, pe care le include în mai multe volume: Dăfii, snoave și povești (1904, în colaborare cu Șt. Duțescu), Legende, tradiții și amintiri istorice adunate din Oltenia și din Muscel (1910), Îngerul românului. Povești și legende din popor (1913), Făt-Frumos. Povești (1913), Vine roata la știrbină. Povești, snoave și legende (1914), Cojocul lui Sărăcilă (1925), Cal de zmeu, Leu paraleu și alte povești, legende, pilde, snoave din popor (1926), Din trecutul nostru. Legende, tradiții și amintiri istorice etc.

Opera literară

• Monografia comunei Priboieni-Muscel, Câmpulung, 1904;
• Comorile poporului. Literatură, obiceiuri și credințe, Câmpulung, 1906;
• Cuvântări pentru popor, I, Câmpulung, 1906;
• Școalele din județul Muscel în timpul războiului și ocupațiunii 1916-1917 și 1917-1918, Câmpulung, 1918;
• Comuna Corbii din Muscel și locuitorii săi, Pitești, 1921;
• Muscelul nostru. Lămuriri asupra rostului și cuprinsului monografiei județului și celor 63 comune, Câmpulung, 1922;
• Muscelul nostru, volumul I: Comuna Corbii și locuitorii săi, Câmpulung, 1922;
• Dragoslavele (în colaborare cu I. Răuțescu), Câmpulung, 1923;
• Câmpulungul Muscelului, Câmpulung, 1925.

Culegeri

• Din Muscel. Cântece poporane, I, prefață de G. Coșbuc, București, 1896;
• O seamă de cuvinte din Muscel, introducere de Gustav Weigand, Câmpulung, 1901;
• Dăfii, snoave și povești, Craiova, 1904 (în colaborare cu Șt. Duțescu);
• Sărbătorile poporului, cu obiceiurile, credințele și unele tradiții legate de ele. Culegere din părțile Muscelului, București, 1909 (în colaborare cu D. Mihalache);
• Legende, tradiții și amintiri istorice adunate din Oltenia și din Muscel, București, 1910;
• Cântece voinicești și ostășești, București, 1910 (în colaborare);
• Îngerul românului. Povești și legende din popor, București, 1913;
• Făt-Frumos. Povești, București, 1913;
• Vine roata la știrbină. Povești, snoave și legende, București, 1914;
• Chira Chiralina. Cântece bătrânești, București, 1916;
• Chită Bondoc. Schițe și povești din popor, București, 1916;
• Cântece din război zise de flăcăi și fete mari între 1914-1919, Câmpulung, 1919;
• Cojocul lui Sărăcilă, București, 1925;
• Din trecutul nostru. Legende, tradiții și amintiri istorice, București;
• Cal de zmeu, Leu paraleu și alte povești, legende, pilde, snoave din popor, București, 1926;
• Nevasta leneșă și alte povești, legende, pilde, snoave din popor, București, 1926;
• Literatură, tradiții și obiceiuri din Corbii Muscelului, București, 1929;
• Povești, ediție îngrijită și prefață de Virgiliu Ene, București, 1957;
• Literatură populară, volumul I: Cântece și descântece ale poporului, ediție îngrijită de Ioan Șerb și Florica Șerb, prefață de Dan Simonescu, București, 1986.

Constantin Rădulescu-Codin
Date personale
Născut	1 noiembrie 1875  Zgripcești, Beleți-Negrești, Muscel, România
Decedat	29 martie 1926 (50 de ani)  Priboieni, Priboieni, Muscel, România
Cetățenie	România
Ocupație	folclorist[*] profesor

* 1929: Elena Caragiani-Stoienescu (n. 13 mai, 1887, Tecuci – d. 29 martie1929, București) a fost prima femeie aviator din România^[1].

A fost fiica doctorului Alexandru Caragiani, angajat al spitalului din Tecuci. În anul 1913 își ia licența în drept, devenind una dintre primele femei din România licențiată în științe juridice.^[2]

Primul său zbor l-a efectuat în anul 1912 cu un avion Wright adus special în țară pentru școlarizarea piloților, însoțită de profesorul său de echitație și de cel care a sprijinit-o permanent, cumnatul său, Andrei Popovici, viitor general de aviație,^[2] iar brevetul de pilot aviator cu numărul 1591 din 22 ianuarie 1914 i-a fost eliberat de Federația Aeronautică Internațională la 22 ianuarie 1914, în Franța, după ce a urmat Școala de pilotaj a Ligii Naționale Aeriene de la Băneasa, fondată de prințul Valentin Bibescu și apoi Școala civilă de aviație a lui Roger Sommer, care funcționa la Mourmelon le Grand (Paris) (1913).

Deoarece autoritățile române nu i-au admis să zboare Elena Caragiani pleacă în Franța și devine primul corespondent de război din lume, care scrie „reportaje din avion”. Ulterior face o deplasare în America, pentru a participa la survolarea oceanului alături de piloții americani (26 februarie 1914). Revenită în țară în 1916, deși autoritățile române nu i-au admis să zboare ca pilot, au acceptat-o ca infirmier la Iași și, ulterior, la Tecuci. Fără să mai aștepte sfârșitul războiului, se hotărăște să plece iar în Franța, pentru a-și relua cariera de reporter, unde se căsătorește cu avocatul Virgil Stoenescu și se stabilește la Paris.

Când se îmbolnăvește de tuberculoză, revine în țară unde își află sfârșitul. Este înmormântată într-o criptă la Cimitirul Bellu.^[2]

Pasiuni: echitația,^[3] având ca profesor pe locotenentul de cavalerie Mircea Zorileanu

Elena Caragiani-Stoienescu
Elena Caragiani-Stoienescu
Date personale
Născută	13 mai 1887  Tecuci, România
Decedată	29 martie 1929 (41 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	aviatoare

• 

  Fotocopie a brevetului de pilot-aviator emis la 22 ianuarie 1914 pe numele Elena Caragiani-Stoinescu în Franţa
     
• 

  Portret Elena Caragiani-Stoienescu

* 1932: Vicențiu Bugariu (n. 4 aprilie 1908 în comuna Lunga, județul Timiș-Torontal – d. 29 martie 1932, în Timișoara) a fost un publicist și istoric român, preocupat de figurile culturale importante ale Banatului. A fost redactor și colaborator la ziarul Vestul din Timișoara, secretar al Sindicatului pentru Organizarea Exportului de Animale din Timișoara, funcționar la Biblioteca Academiei din București.

Vicențiu Bugariu s-a născut în comuna bănățeană Lunga, județul Timiș-Torontal, în familia țăranului Nicolae Bugariu.

A absolvit Liceul Moise Nicoară din Arad și a urmat apoi cursuri de drept, litere și filozofie la Universitatea din București. A murit prematur, în urma unei endocardite acute.
Opera:

• „Călătoria contelui Demidoff în Banat în 1837”, extras din „Analele Banatului”, anul I, nr. 1. fasciculul 4, 1930, Timișoara, 25 pagini, 4 reproduceri.
• „Banatul de altă dată, 1819-1826”, extras din „Analele Banatului”, extras din „Analele Banatului”, fasciculul 7, 1931, Timișoara, 60 pagini, 30 reproduceri.
• „Iulian Grozescu (1839 – 18972)”, cu o prefață de Sever Bocu, 80 pagini, 3 reproduceri, Editura Aurel Bugariu, Timișoara, 1941.
• „Figuri bănățene”, cu o prefață de P. Nemoianu, 112 pagini, Editura Aurel Bugariu, Timișoara, 1942.

Vicențiu Bugariu
Date personale
Născut	4 aprilie 1908 comuna Lunga, județul Timiș-Torontal
Decedat	29 martie 1932 (23 de ani) Timișoara, România
Naționalitate	român
Cetățenie	România
Ocupație	publicist și istoric român

* 1938: Constantin Isopescu-Grecul sau Constantin cavaler de Isopescu-Grecul (germană Constantin Ritter von Isopescu-Grecul)); cu prenumele ortografiat uneori Konstantin, iar numele Isopescul-Grecul ori Isopescu Grecu; în ucraineană Константин Ісопискуль-Грекуль; n. 2 februarie 1871, Cernăuți, Austro-Ungaria – d. 29 martie 1938, Cernăuți, Regatul României) a fost un jurist, politician, jurnalist și industriaș de origine română, născut în Austro-Ungaria. Începând din 1907, el a reprezentat în mod neîntrerupt regiunea Bucovina și circumscripția românească Storojineț–Boian–Cernăuți în Camera Deputaților din Austria, participând la evenimentele politice ale Primului Război Mondial. A fost în general cunoscut drept un legiuitor reformator și un politician moderat, care a respins formele radicale ale naționalismului românesc și a căutat în principal să obțină un statut special pentru români în cadrul unei Austrii reformate. Loialitatea sa a fost răsplătită de autoritățile austriece și criticată de Partidul Național Român, dar Isopescu-Grecul s-a distanțat de linia pro-austriacă propovăduită de Aurel Onciul. În 1908, Isopescu-Grecul a înființat, împreună cu Nicu Flondor și Teofil Simionovici, Partidul Independent, care susținea un program moderat. Ulterior, Isopescu-Grecul s-a raliat lui Iancu Flondor, îmbrățișând viziunea conservatoare a acestuia în privința cauzei naționale.

El a fost atras mai aproape de naționalism în timpul războiului mondial. A denunțat persecutarea românilor din Transilvania și a fost dezamăgit de oferta austriacă de anexare a Bucovinei la Republica Populară Ucraineană. La sfârșitul anului 1918, Isopescu-Grecul încă sprijinea autonomia sau independența Bucovinei și Transilvaniei în dauna unirii cu Regatul României, promovând Doctrina Wilson. În timpul dezordinilor din Viena, de după război, el și Iuliu Maniu au organizat unități de apărare formate din români încorporați în Armata Comună, care au acționat ca o forță polițienească și au restabilit ordinea. Odată procesul de unire dintre Bucovina–Transilvania și România fiind inițiat, Isopescu-Grecul a acceptat rezultatul. A continuat să servească drept consul român la Viena și Praga în cea mai mare parte a Războiului româno-ungar, când a fost favorabil stabilirii unei alianțe trainice între România și forțele ungare conservatoare.

În 1920, Isopescu-Grecul s-a întors în Bucovina în calitate de consilier al guvernelor românești și ca investitor în industria forestieră. A revenit în politică opt ani mai târziu, când s-a alăturat Partidului Național-Țărănesccondus de Iuliu Maniu și a fost pentru scurtă vreme membru al Camerei Deputaților. În 1930–1933, a deținut poziția de rector al Universității din Cernăuți, instituție pe care a reprezentat-o și în Senatul României.

S-a născut într-o familie nobiliară românească din Cernăuți, tatăl său – conservator, Dimitrie fiind director de liceu și bunicul său preot ortodox român.^[1] Mama sa, Aglaia Constantinovici-Grecul, era fiica lui Ghideon Ritter von Grecul, arhimandrit și înalt oficial guvernamental.^[2][3] Constantin a avut o soră, Aurelia – care s-a căsătorit cu austriacul Johann Wenzel Patzit - și 3 frați: Emanoil, Eusebie și Gheorghe — aceștia devenind primul profesor, al doilea medic și al treilea militar de carieră. Constantin a fost adoptat de către unchiul său matern – Temistocle Grecul - și, prin urmare, și-a adăugat la nume particula „Grecul”.^[4]

Viitorul om politic a urmat școala în orașul său natal, după care s-a înscris la Universitatea din Cernăuți. În jurul anului 1892a început să scrie sub pseudonimul Constantin Verdi (sau doar Verdi) în presa română din Bucovina, cu articole în Încercări Literare și mai târziu în Gazeta Bucovinei.^[5] Tot sub acest pseudonim a publicat prima și singura sa poezie.^[6]

S-a căsătorit în anul 1897 și a avut un fiu și o fiică.

În ultimii săi ani, Isopescu-Grecul a fost implicat în intrigile dintre ruteni și comunitățile ucrainene, sprijinindu-i pe Casian Bohatereț și Evghen Kozak ca reprezentanții autorizați ai celor dintâi.^[71] În aprilie 1935 au circulat zvonuri că ar fi părăsit PNȚ și că ar fi aderat la Frontul Românesc, de extremă dreaptă. Isopescu-Grecul a negat această afirmație și a respins antisemitismul economic al Frontului, insistând asupra faptului că el îi consideră evreii români ca fiind patrioți și că statutul lor de cetățeni români a fost „foarte important” pentru el. De asemenea, s-a descris pe sine însuși ca un „un simplu soldat, dacă nu chiar o ordonanță a Partidului Național Țărănesc și, prin urmare obișnuit cu disciplina”.^[74]

Isopescu-Grecul a murit în orașul său natal la începutul anului 1938.^[3][31][70] Una din ultimele sale misiuni a fost aceea de delegat al corpului academic din România în Regatul Italiei.^[75] Într-un necrolog publicat în aprilie 1938, Iorga a recunoscut că Isopescu-Grecul a fost un „bun român” și un legiuitor „impasibil și imparțial”, caracterizându-l ca fiind un exponent al „corectului birocratism austriac”.^[6] În contrast cu Iorga, Constantin Argetoianu – partener de guvernare al acestuia - nu l-a apreciat pe Isopescu-Grecul în memoriile sale, caracterizându-l drept „un escroc antipatic

Constantin Isopescu-Grecul
Isopescu-Grecul în jurul anului 1907
Date personale
Născut	2 februarie 1871 Cernăuți, Ducatul Bucovinei, Austro-Ungaria
Decedat	29 martie 1938 Cernăuți, Regatul României
Părinți	Dimitrie Isopescu
Naționalitate	Austro-ungară (până în 1918) Română (după 1918)
Religie	Român ortodox
Ocupație	Jurist, jurnalist, industriaș
Deputat al Imperiului
În funcție 1907 – 1918
Circumscripția	Storojineț–Boian–Cernăuți
Membru al Camerei Deputaților din România
În funcție 12 decembrie 1928 – mai 1930
Circumscripția	Județul Cernăuți
Premii	Ordinul Franz Joseph
Partid politic	Societatea Concordia (anii 1890, 1909, cca. 1911–1923) Partidul Național Român (cca. 1907, 1911) Partidul Independent (1908–1909) Partidul Național-Țărănesc (cca. 1928–1938)
Alma mater	Universitatea din Cernăuți

·         1952: I.A. Bassarabescu, prozator român (n. 1870)

* 1957: Joyce Cary (n. 7 decembrie 1888 - d. 29 martie 1957) a fost un romancier și artist irlandez. În romanele sale, continuă tradiția englezădin secolul al XVIII-lea și din epoca victoriană

Tema principală a operei sale non-conformiste o constituie afirmarea individului într-un mediu social ostil, plin de conflicte.

• 1932: Aissa izbăvită ("Aissa Saved")
• 1933: Un oaspete american ("An American Visitor")
• 1936: Vrăjitoarea africană ("The African Witch")
• 1939: Domnul Johnson ("Mister Johnson")
• 1940: Charley, comoara mea ("Charley is My Darling")
• 1941: O casă plină de copii ("A House of Children")
• 1941: Uimire ("Herself Surprised")
• 1942: A fi pelerin ("To Be a Pilgrim")
• 1944: Botul calului ("The Horse's Mouth")
• 1946: Lumina lunii ("The Moonlight")
• 1949: O bucurie înfricoșată ("A Fearful Joy")

Joyce Cary
Date personale
Născut	7 decembrie 1888 Derry, Irlanda de Nord
Decedat	29 martie 1957 (la 69 de ani) Oxford, Regatul Unit[2]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (scleroză laterală amiotrofică)
Copii	Tristram Cary[*]
Naționalitate	nord-irlandeză
Cetățenie	Irlanda
Ocupație	romancier, artist
Limbi	limba engleză[1]
Studii	Clifton College[*] Trinity College[*]
Activitatea literară
Activ ca scriitor	prima jumătate a secolului al XX-lea
Mișcare/curent literar	Romantism
Specie literară	roman
Influențe[ascunde] James Joyce, D. H. Lawrence, Virginia Woolf
Note
Premii	Premiul Memorial James Tait Black[*]

·         1963: A decedat botanistul Traian Savulescu, presedinte al Academiei Roman; (n.1889). Traian Săvulescu (n. 2 februarie 1889, Râmnicu Sărat), a fost un biolog și botanist român, fondator al Școlii românești de fitopatologie, primul care a făcut cunoscută în România flora Arabiei și Palestinei, membru și președinte al Academiei Române.

* 1964: Ducesa Sofia Charlotte de Oldenburg (2 februarie 1879 – 29 martie1964) a fost membră a Casei de Holstein-Gottorp. A fost singurul copil al lui Frederic Augustus al II-lea, Mare Duce de Oldenburg și a primei soții a acestuia, Prințesa Elisabeta Anna a Prusiei, care a ajuns la vârsta adultă.

Sofia Charlotte ("Lotte") este cel mai bine cunoscută pentru mariajul ei nefericit și mediatizat cu Prințul Eitel Friedrich, al doilea fiu al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei. Mai târziu, căsătoria s-a terminat prin divorț; Sofia Charlotte se va recăsători câțiva ani mai târziu cu Harald van Hedemann, un fost ofițer de poliție.

Ducesa Sofia Charlotte de Oldenburg
Prințesă Eitel Friedrich de Prusia
O fotografie a Sofiei Charlotte, 1913.
Date personale
Născută	2 februarie 1879 Castelul Oldenburg, Oldenburg, Germania
Decedată	29 martie 1964 (85 de ani) Westerstede, Saxonia Inferioară, Germania de Vest
Părinți	Frederic Augustus al II-lea, Mare Duce de Oldenburg Prințesa Elisabeta Anna a Prusiei
Frați și surori	Nikolaus Duchess Altburg of Oldenburg[*]
Căsătorită cu	Prințul Eitel Friedrich al Prusiei Harald van Hedemann
Cetățenie	Germania
Apartenență nobiliară
Titluri	ducesă[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp (prin naștere) Casa de Hohenzollern (prin căsătorie)

·         1971: A decedat scriitorul Dimitrie Panaitescu (Perpessicius), poet si critic literar, editor de marca al operei lui Mihai Eminescu, membru titular al Academiei Romane; (n.1891). A semnat  cu pseudonimul Perpessicius în Cronica (1915), revistă condusă de Gala Galaction și Tudor Arghezi. Mobilizat pe front, este rănit în 1916 și rămâne invalid de mâna dreaptă. A fost profesor în mai multe localități ale țării, autor al unor apreciate manuale de literatură pentru liceu, elaborate împreună cu Al. Rosetti și Jacques Byck. A colaborat la revistele   Cuvântul, Lumea, Universul literar, România, Revista Fundațiilor Regale, Letopiseți, Neamul românesc, Cartea vremii, Flacăra, Gândirea, Cugetul românesc, Ideea europeană, Gazeta literară, Contemporanul, Viața românească, România literară, Steaua, Luceafărul. De asemenea a  ținut cronica literară la Radio între 1934-1938. si a fost director general al Bibliotecii Academiei, al Muzeului Literaturii Române (1957) și al revistei Manuscriptum.

S-a născut la Brăila, la 21 octombrie 1891, ca al doilea fiu al lui Ștefan Panait, muncitor, originar din Iannina, și al Elisabetei Panait, născută Daraban, originară din Cucora (Putna). În 1898 a fost înscris în clasa întâi la școala primară numărul 4 din Brăila, pe care a absolvit-o în 1902. Din anul 1907 a studiat la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila. Până la terminarea liceului a fost secretar general al societății culturale „Avântul”, a elevilor de la liceul Nicolae Bălcescu.

În vara anului 1909, petrecându-și vacanța la mănăstirea Agapia, l-a cunoscut și s-a împrietenit cu Titu Dinu, elev al lui Ovid Densusianu, la Facultatea de Litere din București. În 1910 absolvă liceul și devine student al Facultății de litere, la secția de filologie modernă. În primul an de facultate a lucrat ca pedagog la pensionul Schewitz-Thieren, având sarcina de a împărți elevilor mâncarea. A luat parte la cursurile ținute de Ovid Densusianu, Nicolae Iorga, Ion Bianu, Ion Bogdan, Mihail Dragomirescu.

În anul al treilea de facultate a primit o bursă lunară în urma unui concurs, iar cu sprijinul și recomandarea lui Ion Bianu, devine meditatorul nepoților lui Ion Ghica. În 1914 s-a căsătorit cu Alice Paleologu, o colegă de facultate.

În 1914 obține licența în filologie romanică la Universității din București.

A debutat cu schița „Omida - Din lumea celor care se târăsc”, o replică la volumul Din lumea celor cari nu cuvântă a lui Emil Gârleanu. Schița a fost semnată cu pseudonimul Victor Pribeagu și a apărut în revista brăileană Flori de câmp, nr. 5 din 20 iulie 1911.

A debutat ca poet cu poezia Reminiscență în revista „Versuri și proză” a lui I.M. Rașcu în nr.7-8 din aprilie 1913, semnată cu pseudonimul D. Pandara, un fel de anagramă compusă din inițiala prenumelui său și din începutul numelui de familie al tatălui, Pan(ait) și al mamei sale Dara(ban).

Culegerea de note intitulată Repertoriu critic (1925) a fost publicată într-o revistă de bibliografie. Notele completau imaginea poetului cu aceea a iubitorului de cărți și a criticului. Volumul Scut și targă apărut în 1926, dezvoltă teme inspirate din experiența războiului și de vremurile care au urmat.

Carcatură a lui Perpessicius realizată de către Victor Ion Popa

• Mențiuni critice, vol. I-V (1928 - 1946)
• Itinerar sentimental (1932)
• Dictando divers (1940)
• Jurnalul de lector (1944), completat cu Eminesciana
• Mențiuni de istoriografie literară și folclor (1948 - 1956)
• Alte mențiuni de istoriografie literară și folclor (1957 - 1967)
• Opere, vol. I-XII (1966 - 1983)
• Lecturi intermitente (1971)
• Eminesciana (1971)
• Patru clasici (1974)
• 12 prozatori interbelici (1980)
• Scriitori români, vol. I-II (1989)

Membru titular al Academiei Române

Perpessicius
Criticul Dumitru S. Panaitescu
Date personale
Născut	22 octombrie 1891  Brăila, România
Decedat	29 martie 1971 (79 de ani)  București, Republica Socialistă România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Părinți	Elisabeta (Daraban) și Ștefan Panait
Căsătorit cu	Alice Paleologu
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	critic literar, istoric literar, folclorist, poet, cercetător
Activitate
Educație	Facultatea de Litere din București
Alma mater	Universitatea din București
Cunoscut pentru	Cercetător și editor al operei eminesciene

* 1974: Platon Chirnoagă (n. 1894, Com.Poduri, jud. Bacău, România – d. 1974, Stuttgart, Germania) a fost un general, om politic și istoric militar român.^[2] Gen. Platon Chirnoagă a fost ministru de război în așa-zisul Guvernul Național Român de la Viena (10 decembrie 1944 - 8 mai 1945)

Platon Chirnoagă s-a născut în data de 24 octombrie 1894, în Comuna Poduri, jud. Bacău, unul din cei opt copii ai învățătorului Gheorghe Chirnoagă și al soției acestuia, Olimpia. Unul din frații săi Eugen Chirnoagă, (1891 - 1965) va deveni un chimist cunoscut, profesor universitar și rector al Universității Politehnica din București. Fiul acestuia, Marcel Chirnoagă, (1930 - 2008) va fi unul din cei mai mari graficieni români. Un alt frate al viitorului general, Mihail Chirnoagă, (1913 - 1948) va deveni un cunoscut prozator și critic literar.

Participă la Primul Război Mondial la acțiunile ofensive din Transilvania, de retragere și de consolidare a frontului în Moldova (1916 - 1918), ca sublocotenent în Regimentul 17 Obuziere, și în 1919 la operațiunile militare din Ungaria.^[1] După încetarea ostilităților activează în cadrul Marelui Stat Major, și ulterior ca profesor (1938-1939) și comandant al Școlii de aplicație a artileriei (1939).^[1]

În cel de-al Doilea Război Mondial participă cu Armata a 3-a la luptele din Bucovina, nordul Basarabiei, Nistru, Transnistria, Sevastopol, Crimeea, Kuban, și Cotul Donului.^[1][4]

La 20 octombrie 1944, în timp ce se afla la comanda Diviziei 4 Infanterie în capul de pod de la Szolnok, în timpul luptelor de pe Tisa, divizia este încercuită de puternica Divizie 24 de blindate germane, cea mai mare parte a efectivelor, împreună cu comandantul, fiind luați prizonieri.^[1][4]

În data de 10 decembrie 1944, la Viena, la Hotelul Imperial, a fost constituit Guvernul Național Român de la Viena, ca reacție la guvernul instaurat în țară în urma loviturii de stat de la 23 august 1944. Scopul principal al noului guvern era de a organiza o armată care să lupte contra invadatorului sovietic, armată formată din voluntari recrutați dintre prizonierii de război români capturați de germani sau din cei veniți la muncă sau instruire în Germania.^[5] Gen. Platon Chirnoagă intră în acest guvern în calitate de ministru de război. În această calitate, a reușit formarea și trimiterea pe frontul de la Oder a unui regiment de voluntari români (martie 1945), în timp ce al doilea era gata de plecare pe front, iar al treilea era în curs de formare în tabăra de la Kaufholz. În data de 8 mai 1945, .^[3][6] ,după capitularea Germaniei, gen. Platon Chirnoagă a fost internat în lagărul de la Gleisenbach, de unde va fi eliberat în aprilie 1947. După eliberare va locui în Austria, Franța, și din 1968 la Stuttgart, în Germania.^[2]

În 21 februarie 1946 a fost judecat în lipsă și condamnat la moarte, în baza Legii 312/1945, în cel de-al doilea lot al "criminalilor de război", principalii acuzați din "lotul" de 11 persoane, fiind acuzat că a făcut parte din "guvernul fantomă" de la Viena, constituit de Horia Sima, președintele completului de judecată fiind un anume Fărcuțiu.^[7]

Gen. Platon Chirnoagă s-a stins din viață, duminică 24 martie, 1974, departe de țară, în care nu s-a mai întors niciodată, fiind înmormântat vineri, 29 martie, la Cimitirul Neuer Friedhof Buchrein lângă Stuttgart în Germania. Slujba a fost oficiată de preoții, D. Em. Popa (Freiburg), Vasile Zăpârțan (München - asasinat ulterior din ordinul lui Nicolae Ceaușescu) și Dr. Florian Müller

În data de 1 noiembrie 1944, în timp ce se găsea în prizonierat, generalul Platon Chirnoagă este vizitat de liderul legionar Vasile Iașinschi, care îi propune să preia sarcina de a înființa, organiza și conduce, o armată care urma să se opună ocupantului sovietic, formată din prizonieri de război români capturați de germani și din militari ce urmau diverse stagii de instruire în Germania. Armata, ce urma să se numească Armata Națională Română (pe scurt, ANR) urma să se bazeze exclusiv pe voluntari. Pentru legionari, cei care răspunseseră primii apelului german de a crea un guvern român în exil și o armată națională de rezistență contra ocupantului sovietic, era esențial ca această armată să fie realmente națională, și nu condusă de un general german. Generalul Platon Chirnoagă a acceptat această ofertă, deși nu avusese anterior nici un contact cu mișcarea legionară. Organizarea acestei armate urma să înceapă odată cu constituirea unui guvern național român.^[6]

Formarea unui prim regiment român, nu a fost autorizată până pe 3 noiembrie 1944, de către Biroul Central Operațional al SS.(SS – Führung Hauptamt), specificându-se că scopul final este crearea unei divizii. Majoritatea prizonierilor provenind din Divizia a 4-a, a preferat să rămână în captivitate, așteptând sfârșitul războiului, de teama represaliilor ulterioare, spre deosebire de legionari, care s-au înrolat în marea majoritate. La conducerea acestei divizii ce urma să se formeze, a fost desemnat SS Standartenführer Ernst Alfred Ludwig, născut în România. Spre deosebire de alte unități ale armatei germane, pe care naziștii urmăreau să le constituie, divizia română a fost concepută în așa fel încât să fie lansată cât mai repede în luptă. Conducerea primului regiment de infanterie român al ANR, a fost încredințată tot unui ofițer german, respectiv, comandantul Gustav Wegner. Comanda celor două prime batalioane a fost încredințată căpitanilor români Dreve și Opriș, cărora li s-a echivalat gradul cu cel de Hauptstürmführer SS.^[6]

Imediat după formarea Guvernului Național Român de la Viena, oficial în 10 decembrie, soldații, ofițerii și subofițerii Regimentului 1 Român al ANR, au depus jurământul de credință, față de Adolf Hitler, în calitate de comandant suprem al armatei germane, (dar numai în ceea ce privește lupta contra sovietilor și comunismului) și față de Horia Sima, în calitate de șef al Guvernului Național Român. Spre sfârșitul anului, propaganda făcută de legionari, dar și de către generalul Platon Chirnoagă, a început să dea rezultate, tot mai mulți prizonieri români oferindu-se să reia lupta contra trupelor sovietice. ^[6]

Echiparea acestei divizii cu mijloace de transport și armament performant lăsa mult de dorit, datorită lipsurilor tot mai acute pe care le resimțeau trupele germane spre sfârșitul războiului. La începutul lui 1945, SS Standartenführer Ernst Alfred Ludwig a fost înlocuit la comanda ANR cu SS Standartenführer Wilhelm "Willy" Fortenbacher, datorită unor neînțelegeri dintre primul și gen. Platon Chirnoagă, care dorea ca unitățile ANR să fie majoritar compuse din etnici români.

Platon Chirnoagă
Gen. Platon Chirnoagă
Date personale
Născut	24 octombrie 1894
Decedat	29 martie 1974 (79 de ani)
Frați și surori	Mihail Chirnoagă[*] Eugen Chirnoagă
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	istoric personal militar[*]
comandant al Diviziei 4 Infanterie (1944)
Studii	Școala militară de artilerie și geniu (1913-1915), Școala de aplicație a artileriei, Școala Superioară de Război (1923-1925).
Activitate
A luptat pentru	Armata Română
Ani de serviciu	1916-1945
Gradul	General de brigadă
Bătălii / Războaie	Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial
Decorații și distincții
Decorații	Ordinul “Coroana României”, clasa a V-a, Ordinul “Steaua României”, clasa a V-a, “Crucea Comemorativă”, Medalia “Victoria”, “Steaua României” în grad de ofițer, “Coroana României”, clasa a III-a, cu spade și panglică de “Virtutea Militară”, “Steaua României”, clasa a III-a, cu spade și panglică de “Virtutea Militară”,“Crucea de fier”, clasa a II-a (Germania)

* 1982: Carl Orff (n. 10 iulie 1895, München, Regatul Bavariei - d. 29 martie1982, München, Republica Federală Germania) a fost un compozitor german cunoscut pentru muzica sa educațională și de teatru.

S-a născut la 10 iulie 1895, în München, ca fiul unui ofițer de carieră în armata germană imperială.

A studiat la München muzica și a condus acolo diverse teatre. În 1924 a înființat împreună cu dansatoarea Dorothea Gunther școala "Gunther" pentru educație muzicală, dans și gimnastică. Lucrarea sa,Schulwerk(Muzică pentru copii 1930-1933, revizuită în 1950-1954) începe cu modele simple ritmice, cu bucăți sonore asamblate pentru xilofon, glockenspiel și alte instrumente de percuție.

Mormântul lui Carl Orff în Andechs - Bavaria

În faimoasa sa lucrare oratorio-mime Carmina Burana (1937) (libret inspirat din texte vechi medievale găsite la biblioteca mănăstirii Benediktbeuern - Germania) a pus poezia secolului al XIII-lea pe muzică simplă, construită în jurul unor ritmuri viguroase, pulsante, bogate uneori. Celelalte opere ale sale includ opera de basm Die Kluge („Isteața”) (1943) și fragmente austere ca Antigona (1949).

A fost înmormântat în biserica mănăstirii Andechs.

Atitudinea lui Orff în al III-lea Reich a fost examinată foarte critic cu ceva timp în urmă. După cele mai recente cercetări (2004) se poate afirma: Orff nu a fost nazist. El nu a fost niciodată membru al partidului, nu a întreținut o funcție publică în Reichsmusikkammer sau alte instituții similare, nu a fost niciodată compozitorul oficial al regimului și nu avea nici o simpatie pentru această ideologie. În timpul războiului a rămas în Germania, pentru că a avut nevoie de conexiuni cu teatre de limba germană. Din motive financiare a trebuit să lucreze, dar cu oameni de teatru care au fost tot atât de departe de ideologia nazistă, ca atare Caspar Neher, Oscar Fritz Schuh sau Heinz Hilpert.^[12]

Pentru Jocurile Olimpice de vară din 1936 nu el, ci Richard Strauss și Werner Egk au compus muzica festivă, iar cea a intrării solemne și dans de copii și fete (Einzug und Reigen der Kinder und Mädchen) a fost scrisă de Gunild Keetman. Orff a folosit jocurile doar pentru a prezenta opera sa Carmina burana unui for internațional.^[13]

Orff a fost prieten cu profesorul Kurt Huber, unul din conducătorii grupului de rezistență Trandafirul Alb, de asemenea cu muzicologul și compozitorul germano-evreiesc Erich Katz (1900-1973). Discutabilul autor Michael Kater a pretins că după sfârșitul nazismului Orff ar fi încercat să scoată ulterior profite din prietenia cu Huber și ar fi declarat față de comisia americană de denazificare că ar fi fost membru al „Trandafirului Alb”, ce nu a fost cazul. Pentru această afirmație nu există nici o dovadă pentru că nu s-a găsit nimic în dosarele procesului de denazificare, pe care istoricul vienez Oliver Rathkolb l-a evaluat, respingând de acea teza nedocumentată a lui Kater. Orff a fost achitat de americani.

Carl Orff
Carl Orff
Date personale
Născut	10 iulie 1895[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10]  München, Regatul Bavariei, Imperiul German[11][12]
Decedat	29 martie 1982 (86 de ani)[1][2][3][4][5][6][8][9][10]  München, Bavaria, RFG[13][14]
Înmormântat	Andechs Abbey[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer pancreatic)
Căsătorit cu	Liselotte Orff[*] (1960–1982) Luise Rinser[*] (1954–1959)
Cetățenie	Imperiul German  Germania Nazistă  Republica de la Weimar  RFG  Germania
Ocupație	compozitor muzicolog[*] profesor de muzică[*] profesor universitar scriitor muzician teoretician al muzicii[*] libretist[*]
Activitate
Studii	Hochschule für Musik und Theater München[*], Wittelsbacher-Gymnasium München[*]
Gen muzical	operă
Instrument(e)	orgă[*]
Premii	Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] honorary citizen of Munich[*] Ordinul de Merit al Bavariei[*] Premiul Național al Republicii Democrate Germane[*] Marea Cruce a Ordinului de Merit al Republicii Federale Germania[*] medalia Goethe a orașului Frankfurt[*] Ordinul bavarez Maximilian pentru științe și arte[*] Bayerischer Poetentaler[*] Medalia pentru Științe și Arte[*]

·         1993 - A murit Edgar Papu, specialist în literatură comparată şi filosof al culturii (n.13.09.1908).

* 1995: Brad Segal (17 noiembrie 1935 Odobești, România - 29 martie 1995) a fost un om de știință, poet și filosof român.

A publicat, în țară și străinătate, peste 180 de lucrări științifice, a scris 45 de cursuri universitare, manuale și monografii și a scos 26 de brevete de invenții.^[1]

Dr. inginer, profesor la Facultatea de Tehnologia Produselor Alimentare din Galați acesta a fost medaliat de Comisia Internațională a Industriilor Agricole din Paris (1968).

1957 - asistent la disciplina Tehnologia conservelor vegetale, Institutul Politehnic din Galați;

1959-1968 - șef lucrări, titular cursuri Tehnologia și utilajul industrializării fructelor și legumelor și Tehnologia generală a produselor alimentare;

1965 - doctor inginer în Microbiologie industrială, cu teza "Complexul enzimatic al mucegaiurilor ce se dezvoltă pe struguri", conducător prof. dr. doc. Dumitru Moțoc;

1968 - conferențiar la disciplinele Tehnologia conservării fructelor și legumelor și Tehnologia generală în industria alimentară;

1968 - secretar științific al Facultății de Tehnologia Produselor Alimentare și Tehnică Piscicolă Galați;

1971 - conducător doctorat pentru domeniul Tehnologia industriilor alimentare;

1975 - profesor universitar la Universitatea din Galați;

1985 - primește distincția de Profesor universitar evidențiat cu titlu onorific acordat de Ministerul Educației și Învățământului;

1987 - distins cu Diploma de onoare a Ministerului Educației și Învățământului pentru creativitate și eficient în învățământ;

1991 - primește Diploma Uniunii Medicale Balcanice pentru cercetarea științifică în domeniul alimentelor de protecție.

Brad Segal
Date personale
Nume la naștere	Brad Segal
Născut	17 noiembrie 1935 Odobești, România
Decedat	29 martie 1995 (59 de ani)
Ocupație	Om de știință, poet și filosof

·         1996: Mircea Herivan, eseist și scriitor român (n. 1930)

·         1999 - A murit cântăreţul american de jazz Joe Williams (n.12.12.1918).
* 2003: Tadao Horie (13 septembrie 1913 - 29 martie 2003) a fost un fotbalistjaponez.

·         2009: A decedat Maurice Jarre, compozitor francez (n. 1924). Maurice Jarre (n. 13 septembrie 1924, Lyon, Franța) a fost un compozitor și dirijor francez,  cunoscut mai ales pentru coloanele sale sonore de la  filmele Lawrence of Arabia (1962), Doctor Zhivago (1965) și A Passage to India (1984). Pentru toate trei a câștigat premiul Oscar. Alte coloane sonore memorabile includ  filmele The Message (1976), Dead Poets Society (1989) și Ghost (1990).

* 2023: Tiberiu Ceia: 

Tiberiu Ceia
Date personale
Născut	16 iulie 1940[1]  Timișoara, România[1]
Decedat	29 martie 2023 (82 de ani)[1]  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	cântăreț
Limbi vorbite	limba română
Activitate
Gen muzical	Muzica populară românească
Instrument(e)	voce[*]
Case de discuri	Electrecord, IJAC Music Production
Colaborare cu	Ion Dolănescu
Modifică date / text

Tiberiu Ceia (n. 16 iulie 1940,^[1] Timișoara, România^[1] – d. 29 martie 2023,^[1] București, România) a fost un cântăreț român de muzică populară, reprezentant al Banatului.

DISCOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Albume

• Mă Dusei La Vărădie, Vinil, Electrecord, STM-EPE 01399 (1977)
• Tot Așa Mă Bate Gîndul, Vinil, Electrecord, ST-EPE 01739 (1980)
• Doi Voinici Din Lumea Mare (împreună cu Ion Dolănescu), Electrecord, ST-EPE 02016 (1982)
• Dragu Mi-i Să Cînt Prin Sat, Vinil, Electrecord, ST-EPE 02293 (1983)
• Tiberiu Ceia, Vinil, Electrecord, ST-EPE 02669 (1985)
• Glas De Clopot, Vinil, Electrecord, ST-EPE 03910 (1991)
• Tiberiu Ceia (1980), Casetă, Electrecord, STC 00109
• Glasul Meu Nu-i De Vânzare, Casetă, Electrecord, STC 001139 (1996)
• M-am Gîndit, Lume, Să-ți Cînt (1990), Vinil, Electrecord, ST-EPE 04141 (1992)
• Frumoasă Vecina Noastră (1998), CD, Electrecord, EDC 253
• Bănățeanu Cât Îi Viu (2003), CD, Electrecord, EDC 441
• Mi-o Fost Drag În Viața Mea (2006), CD

Discuri 7 inch

• Tiberiu Ceia, Vinil, Electrecord, EPC 10.025 (1968)
• Tiberiu Ceia, Vinil, Electrecord, EPC 10.308 (1973)
• Tiberiu Ceia, Vinil, Electrecord, 45-STM-EPC 10.459 (1976)

Compilații

• Fonoteca de Aur, Casetă, Studio Recording (1997)
• Tiberiu Ceia Și Invitații Săi (2008), CD, IJAC Music Production, IMP-004
• Frumoasă Vecina Noastră (19 aprilie 2012), CD, Taifasuri, 358

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Sfințiți Mc Marcu, episcopul Aretuselor și Chiril, diaconul; Sf Mc Iona și Varahisie; Sf Ier Diadoh, episcopul Foticeei

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Sfințiți Mc Marcu, episcopul Aretuselor și Chiril, diaconul; Sf Mc Iona și Varahisie; Sf Ier Diadoh, episcopul Foticeei

Sf Sfințiți Mc Marcu, episcopul Aretuselor și Chiril, diaconul

• • 

    Sfinții Mucenici Marcu, episcopul Aretuselor, și Chiril, diaconul ‒ drumul spre sfințenie

    Sfinții Mucenici Marcu, episcopul Aretuselor, și Chiril, diaconul ‒ drumul spre sfințenie

Stând împotriva închinătorilor la idoli, Sfântul Marcu a reușit, prin răbdarea sa, să îi întoarcă pe chinuitori la dreapta credință. Sfântul Chiril, însă, a pierit tăiat în bucăți de sabia păgânilor.

În împărăția marelui Constantin, Sfântul Marcu, episcop al Aretuselor, a luptat pentru apărarea dreptei credințe și a stricat o capiște idolească. Pentru a scăpa de mânia păgânilor, la porunca Domnului, a fugit din cetate, dar nu a răbdat să vadă cum cei rămași suferă, astfel că s-a întors, ca la război. Supus la nenumărate chinuri, purtat prin cetate spre batjocura tuturor, a fost apoi spânzurat, trupul fiindu-i împuns cu sulițe. A fost uns cu miere și dat spre înțepare albinelor, dar sfântul le răbda pe toate ca pe slavă și măriri, și nu ca pe bătaie de joc.

Așa s-au minunat cei care l-au chinuit și, lăsându-l liber, s-au făcut toți creștini, învățând de la el cele de folos. Pe Sfântul Chiril, diacon în cetatea Iliopolis, nu l-au cruțat, însă, închinătorii la idoli, ci, pentru îndrăzneala lui de a fi stricat capiștile idolești, l-au tăiat bucăți. Iar toți cei care i-au curmat viața au pierit, la rândul lor, uciși.

Sf Mc Iona și Varahisie

Canon de rugăciune către Sfinţii Mucenici Iona şi Varahisie şi către cei împreună cu dânşii

Troparul Sfinţilor Mucenici Iona şi Varahisie şi al celor împreună cu dânşii, glasul al 4-lea

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

Cântarea 1

Irmos: Dreapta Ta cea purtătoare...

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cu strălucirea luminii ce­lei în Trei Sori fiind tot­deauna luminaţi, fericiţilor, luminaţi-mă şi pe mine cu to­tul şi risipiţi întunericul necunoştinţei, ca să laud prăznuirea voastră cea purtătoare de lumină.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cu sfinţenie grăind cuvintele cele preasfinţite ale lui Dum­nezeu, aţi înfruntat toată rău­tatea cea lipsită de sfinţenie a prigonitorilor voştri şi păti­mind ca unii plini de sfinţenie, aţi fost preamăriţi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Împotriva legilor celor păgâneşti, pătimitorilor, aţi pus cu bărbăţie legile dreptei credinţe, răbdând chinurile cele cumpli­te ale celor fărădelege şi după Lege aţi fost încununaţi de Dom­nul, mucenicilor.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Prorocul Avacum luminat fiind de Du­hul, munte umbros te-a văzut oarecând pe tine, Maică ce nu ştii de nuntă, din care S-a ară­tat Dumnezeu Întrupat, Cel Ce a acoperit, cu adevărat, ceru­rile cu bunătatea.

 

Cântarea a 3-a

Irmosul

Însuţi Cel Ce ştii neputinţa firii omeneşti şi cu milostivire ai luat chip de Om, încinge-mă cu putere de sus, ca să strig Ţie: Sfântă este Biserica cea însufleţită a slavei Tale celei negrăite, Iubitorule de oameni.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cu dragostea cea dum­nezeiască întărindu-vă, aţi supus prin schimnicie cuge­tul trupului, fericiţilor. Şi pă­timind, aţi biruit pe vrăjmaşul cel netrupesc prin dureri înmul­ţite şi aţi fost încununaţi, după Lege, sfinţilor mucenici.

Stih: Sfinte Mucenice Iona, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pătimind pentru Hristos, ai răbdat cu tărie lovirile trupu­lui, preafericite, fiind bătut şi strivit şi întins, Sfinte Iona întru tot fericite împreună vorbitorule cu îngerii.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Întărit fiind cu putere dum­nezeiască şi înflăcărat de harul Atotfăcătorului Duh, întru tot fericite, cu bărbăţie ai răbdat spânzurările, focul şi biciuirile, Mucenice Varahisie, lăudat fiind de toţi credincioşii.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cel Ce Singur locuieşte în ceruri în pântecele tău S-a Să­lăşluit, din nespus de multa Sa bunătate, Fecioară şi cu Trup S-a văzut născându-Se din tine. Ci, roagă-L pe Dânsul, Prea­sfântă, să izbăvească pe robii tăi din toate supărările.

Irmosul

Însuţi Cel Ce ştii neputinţa firii omeneşti şi cu milostivire ai luat chip de Om, încinge-mă cu putere de sus, ca să strig Ţie: Sfântă este Biserica cea însufleţită a slavei Tale celei negrăite, Iubitorule de oameni.

 

Cântarea a 4-a

Irmos: Munte Umbrit cu darul...

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cu dumnezeiască cuviinţă, într-un glas să lăudăm pe Sfinţii Mucenici Ilie, Siveit şi pe Aviv, pe Lazăr, pe Marin şi pe Maruta, pe Narsin, pe Sava şi pe Zaniat, pe Varahisie şi pe Iona, care pentru Hristos Dumnezeu au pătimit.

Stih: Sfinte Mucenice Iona, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

În chip cuvios te cinstim pe tine Mucenice Iona; căci, după multe chi­nuri, fiind aruncat în apă îngheţată, ai răbdat cu vitejie, în­călzit adâncul acesteia cu harul lui Dum­nezeu şi ai biruit iarna înşelă­ciunii.

Stih: Sfinte Mucenice Varahisie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu putere dumnezeiască, Preafericite Varahisie, sufe­rind cu bărbăţie arsurile cele cu plumb, ţi-ai îndreptat pri­virea către Hristos, primind odihnă mântuitoare. Pentru aceasta, te cinstim.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

De înţelepciunea Duhului umplându-se mucenicii, în chip vădit au biruit pe toţi înţelepţii şi puternicii vrăjmaşilor celor închinători la foc, propovădu­ind numele lui Dumnezeu. Pe care, credincioşilor, cu laudă să-i fericim.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Frumoşi v-aţi arătat, cu ră­nile cele dumnezeieşti, măriţilor mucenici ai Lui Hristos. Pentru aceasta, vindecaţi neîncetat ră­nile oamenilor şi patimile cele nevindecate şi tămăduiţi nepu­tinţele şi bolile cu harul Duhului Sfânt.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Tu eşti, Fecioară, Muntele pe care l-a văzut Proorocul Daniel, din care Piatra Hristos s-a tăiat fără de mână omenească, sfă­râmând idolii şi nimicind semeţiile demonilor; pentru aceasta te mărim.

 

Cântarea a 5-a

Irmos: Cel Ce ai luminat...

Stih: Sfinte Mucenice Iona, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Împreunându-te cu Lumina Cea Mare, ca o a doua lu­mină ai fost cunoscut, întune­când poruncile închinătorilor la idoli, dumnezeiescule Iona şi legat fiind cu frânghia, ai dezle­gat toată înşelăciunea cu harul.

Stih: Sfinte Mucenice Varahisie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Greşelile noastre vindecându-le Hristos, de bună voie a fost spânzurat pe Lemnul Crucii din bunătate. Iar Sfântul Varahisie, urmând lui Hristos, este spân­zurat, împodobindu-se cu cin­stita patimă.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Frângându-te, Mucenice Iona şi dege­tele tăindu-ţi-se, ai cântat veselindu-te, laudă lui Dumnezeu, Celui Ce te întărea pe tine, prin credinţă, a călca cu trupul pe duşmanii cei fără de trup.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Minunându-se de Cel Ce în chip de negrăit S-a născut dintr-însa, Preacurata se înspăimânta şi strigând grăia: cum Te ţin în braţe pe Tine, Fiule, Cel Ce ţii toate?

 

Cântarea a 6-a

Irmosul

Înconjuratu-ne-a pe noi adâncul cel de dedesubt şi nu este cel ce să ne smulgă din el; socotitu-ne-am ca nişte oi spre junghiere: mântuieşte poporul Tău, Dumnezeul nostru. Că Tu eşti tăria şi îndreptarea celor neputincioşi.

Stih: Sfinte Mucenice Iona, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Când ai pătimit te-a întă­rit pe tine Hristos; căci, smulgându-ţi-se pielea de pe cap, preafericite Iona, ai suferit cu bărbăţie, călcând în picioare capul cel viclean şi mintea cea înşelătoare a şarpelui.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Mintea ţi-a rămas netulbu­rată, când limba ţi s-a tăiat, cu­vioase; şi pământul s-a sfinţit cu sângele tău care s-a vărsat, pentru dragostea Celui Ce Şi-a vărsat dumnezeiescul Său Sân­ge pe Cruce.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Să lăudăm, credincioşilor, pe Sfinţii Mucenici Ilie şi pe Aviv, pe Narsin şi pe Marin, pe Lazăr, pe Seveit şi pe Maruta, pe Zaniat, pe Sava şi pe Marele Varahisie şi pe Iona, pe bunii biruitori mucenici.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Arătatu-te-ai palat al lui Dum­nezeu, al Celui Ce împărăteşte peste toate, stăpână; pe Care roagă-L să mă curăţească acum pe mine, cel ce m-am făcut peş­teră tâlharilor celor răi, şi să mă izbăvească, Preacurată.

Irmosul

Înconjuratu-ne-a pe noi adâncul cel de dedesubt şi nu este cel ce să ne smulgă din el; socotitu-ne-am ca nişte oi spre junghiere: mântuieşte poporul Tău, Dumnezeul nostru. Că Tu eşti tăria şi îndreptarea celor neputincioşi.

 

CONDAC

glasul al 4-lea

Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi...

Luminaţi fiind de Harul Cel adevărat, cu dreaptă credinţă îndreptaţi, în chip luminat, marginile pământului, sfinţiţi­lor şi măriţilor mucenici. Pentru aceasta, cu credinţă, vă fe­ricim pe voi.

 

Cântarea a 7-a

Irmos: Pe tine, Născătoare...

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Căutând, înţelepte, numai la Domnul, Cel Ce poate să mântuiască, nu te-ai ars când te-ai unit cu arsurile smoalei, căci ai primit, ca şi cei trei tineri, roua harului celui dumneze­iesc. Pentru aceasta, te lăudăm.

Stih: Sfinte Mucenice Iona, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Întărindu-te cu puterea lui Dumnezeu, ai suferit chinuri amarnice, Sfinte Mucenice Iona; şi tăiat fiind cu fierăstrăul, te bucurai, ca şi Isaia odinioară, primind sfârşit fericit şi strigând: Lăudat este Dumnezeul părinţilor şi Preaslăvit.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Biserica lui Dumnezeu cântă vredniciile tale, mucenice, mă­rind îndelungatele tale pătimiri pe care le-ai răbdat şi moartea cea cinstită şi se pleacă înain­tea raclei moaştelor tale, din care ne izvorăsc acum vinde­cări sufleteşti.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu bărbăţie călcând în pi­cioare asupririle cele spinoase ale celui viclean, Mucenice Varahisie, ai răbdat să fii târât şi împuns cu săgeţile cele ascuţite, cântând: Lăudat este Dum­nezeul părinţilor şi Preaslăvit.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Îndepărtează tu, Preacurată, cu rugăciunile tale cele neador­mite şi cinstite către Dumnezeu, trândăvia care este în mine, Stă­până şi adormirea cea cum­plită şi mă miluieşte pe mine, cel ce cânt: Lăudat este Dum­nezeul părinţilor şi Preaslăvit.

 

Cântarea a 8-a

Irmos

În cuptor, tinerii lui Israel, ca într-o topitoare, de podoaba dreptei credinţe mai mult decât aurul au strălucit, grăind: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii!

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Vrăjmaşul cel cu cuget viclean năvălind asupra ta cu porniri neoprite, înţeapă cu trestii coastele tale, prea­fericite, legându-te şi împilându-te, zgâriind şi tăind carnea ta şi mucenic arătându-te al Îm­păratului tuturor, Hristos, în­tru toţi vecii.

Stih: Sfinte Mucenice Varahisie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu legăturile tale dezlegi le­găturile cele rele ale închinării la idoli; iar întinzânduţi-se şi zdrobinduţi-se oasele trupului, Mucenice Varahisie, ai zdrobit toată înşelăciunea şi ai făcut-o întocmai ca praful, cântând: Te slăvesc, Hristoase, întru toţi vecii.

Stih: Sfinte Mucenice Varahisie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Minunându-se de împotrivi­rea ta cea plină de răbdare, chi­nuitorul cel nebun te-a ars pe tine cu băuturi arzătoare, Sfinte Mu­cenice Varahisie, care cântai cu căldură: toate lucrurile, lău­daţi pe Domnul şi-L preaînăl­ţaţi întru toţi vecii!

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Jertfe desăvârşite lui Dum­nezeu şi junghieri cu bună mi­reasmă şi prinoase întregi v-aţi adus laolaltă, mucenicilor, stri­gând: Binecuvântaţi, toate lu­crurile, pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii!

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Firea omenească, cea zdro­bită prin călcarea poruncii ce­lei de demult, iarăşi ai zidit-o mai presus de fire şi ai îndum­nezeit-o, Preacurată; pentru aceea, cântă Fiului tău: toate lucrurile, lăudaţi pe Domnul şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii!

Irmosul

Să lăudăm, să binecuvântăm şi să ne în­chinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

În cuptor, tinerii lui Israel, ca într-o topitoare, de podoaba dreptei credinţe mai mult decât aurul au strălucit, grăind: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii!

 

Cântarea a 9-a

Irmosul

Chipul naşterii tale celei curate l-a arătat rugul cel ce ardea fără să se mistuie. Şi acum, te rugăm să stingi cuptorul ispitelor, cel sălbăticit asupra noastră, ca să te mărim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, neîncetat.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Iată, praznicul cel plin de lumină al mucenicilor celor luminoşi a strălucit astăzi, risi­pind norii cei răi ai păcatului şi luminând cu dumnezeiescul Duh cugetele credincioşilor. Pe aces­ta cu osârdie să-L prăznuim.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Întocmai ca două stele lumi­noase răsărind, luminaţi cu stră­lucirile luptelor voastre toată lumea, Sfinţilor Mucenici Iona şi Înţelepte Varahisie; pentru aceasta şi pe mine, cel ce mă găsesc întru întune­ricul păcatului, luminaţi-mă!

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Stâlpi ai Bisericii v-aţi ară­tat, sprijinind-o pe aceasta ne­clătinată, Sfinte Aviv împreună cu Sfinţii Narsin, cu Marin şi cu Ilie, cu Iona, Seveit şi Lazăr şi cu Zaniat şi Sava, cu Maruta şi Varahisie.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Acum, împreună cu îngerii, stând înaintea scaunului slavei întotdeauna, sfinţilor şi pri­mind strălucirea luminii celei în trei sori, ca nişte raze, voi lu­minaţi pe toţi care cu credinţă cinstesc prăznuirea voastră cea purtătoare de lumină.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Milostiveşte-te spre poporul Tău şi spre moştenirea Ta aceasta pe care ai dobândit-o, Doamne, înduplecându-Te prin rugăciunile cele pentru noi ale dumnezeieştii Fecioare, Celei ce Te-a născut; ca să Te slăvim pe Tine ca pe un Stăpân Preaîndurat.

Irmosul

Chipul naşterii tale celei curate l-a arătat rugul cel ce ardea fără să se mistuie. Şi acum, te rugăm să stingi cuptorul ispitelor, cel sălbăticit asupra noastră, ca să te mărim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, neîncetat.

 

SEDELNA, glasul 1. Podobie: Mormântul Tău, Mântuitorule...

Plini de răbdare aţi suferit chi­nurile muceniceşti şi v-aţi mutat la viaţa cea fără de durere, cu adevărat. Iar acum, cu rugăciu­nile voastre, uşuraţi toată dure­rea celor ce se apropie cu credin­ţă de racla voastră, cei ce sun­teţi mari cu numele; pe care, să­rutând-o cu dragoste, vă fericim.

 

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul 1. Podobie: Mormântul Tău, Mântuitorule...

Ceea ce ai zămislit fără de ardere Focul dumnezeirii şi ai născut fără de sămânţă pe Domnul, Izvorul vieţii, Născă­toare de Dumnezeu, ceea ce eşti plină de har, izbăveşte pe cei ce te măresc pe tine.

 

SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul 1. Podobie: Mormântul Tău, Mântuitorule...

Cei ce am dobândit ocrotirea ta, Preacurată şi care am fost izbăviţi din nevoi cu rugăciu­nile tale, cu Crucea Fiului tău întru totul fiind păziţi, după datorie cu toţi pe tine cu dreap­tă credinţă te mărim.

Sf Ier Diadoh, episcopul Foticeei

Sfântul Diadoh a fost un apărător al dreptei credințe împotriva monofizitismului, dar și împotriva masalianismului, erezie care nu dădea însemnătatea cuvenită harului și nevoinței în lucrarea duhovnicească.

Acatistul Sfântului Diadoh, Episcopul Foticeii

Rugăciuni care se citesc înainte de orice Acatist

Condacul 1

Unindu-ți chipul prin dragoste cu virtuțile lui Dumnezeu, te-ai arătat icoană vie a Arhiereului Hristos, Sfinte Diadoh. Și gustând întru multă simțire dulceața Preasfântului Duh, întru bucuria Tatălui Ceresc ca un fiu ai intrat: Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!

Icosul 1

Viața ta, Sfinte Diadoh, a rămas înveșmântată în taină, însă din cuvântul tău ca un mare ascet și cunoscător al dumnezeieștii viețuiri ai strălucit, pom înmiresmat al raiului din roade vădindu-te:
Bucură-te, hotar al viețuirii celei înalte;
Bucură-te, teolog întru lărgimea vederii duhovnicești;
Bucură-te, vas al smereniei și milei dumnezeiești;
Bucură-te, pomenire de Dumnezeu ce surpi deprinderea răului;
Bucură-te, chip al negrăitei mișcări spre Cel Necuprins;
Bucură-te, îndrăzneală ce cauți dragostea Sfintei Treimi;
Bucură-te, libertate robită prin dragoste lui Hristos;
Bucură-te, credință hrănită de strălucirea iluminării dumnezeiești;
Bucură-te, nevoitor al curăției;
Bucură-te, cuvânt ce saturi simțirea duhovnicească a minții;
Bucură-te, cuvânt lărgit prin contemplație după măsura dragostei;
Bucură-te, cuvânt închinat lui Dumnezeu prin smerita cugetare;
Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!

Condacul al 2-lea

Ai învățat, Părinte, că harul Botezului curăță Chipul lui Dumnezeu din om de întinăciunea păcatului, sălășluindu-se în adâncul minții, chiar dacă prezența lui e acoperită. Abia după ce am sporit în dragoste ni se face și harul simțit, zugrăvind peste chip asemănarea. Iar cu dumnezeieștile tale cuvinte ai păzit curată de erezia masalienilor învățătura Bisericii și credința în Sfintele ei Taine, pentru care împreună cu tine slăvim pe Hristos: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Din Sfintele Scripturi și trăirea în Duhul ai arătat că înainte de Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul spre cele bune din afară, iar Satana foiește în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieșirile minții spre Domnul. Dar din ceasul în care renaștem, harul intră înlăuntru, iar diavolul e scos afară, războindu-ne din jurul inimii, prin gânduri și simțirile trupului. Pentru aceasta și dragostea de Dumnezeu, când ne gândim la El fierbinte, din adâncul inimii o simțim, iar noaptea patimilor ca pe întunericul cel din afară.
Bucură-te, căutare a locului inimii;
Bucură-te, aflare în adâncul de taină a comorilor vieții;
Bucură-te, alergare pe cărarea sfintelor nevoințe;
Bucură-te, răbdare a necazurilor de la demoni întru simțirea propriei neputințe;
Bucură-te, câștigare prin răbdare a smereniei curățitoare;
Bucură-te, sărăcie cu duhul făcută piatră de altar;
Bucură-te, minte pironită pe crucea inimii;
Bucură-te, pază a Chipului nestricăciunii cu armele luminii;
Bucură-te, trecere prin apa pocăinței și focul cunoștinței de Dumnezeu;
Bucură-te, închinare, chip al unirii celor despărțite de păcat;
Bucură-te, inimă în rugăciune, renăscută din apă și duh;
Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!

Condacul al 3-lea

Doctor și călăuză iscusită ești celor încercați de patimi, pătrunzând prin harul lui Dumnezeu în tainițele inimii și vindecând cu puterea Lui sufletele celor ce voiesc tămăduirea. Iar prin tine lucrând Hristos, toată Biserica se întărește și într-un glas cântă: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Ne-ai învățat, Părinte, că viața duhovnicească începe prin curățire cu multă luare aminte și frică de Dumnezeu. Căci Domnul ne cheamă să-L urmăm întru lumină, lăsând grijile deșarte și poftele ce aștern întunericul nepăsării.
Bucură-te, curățire, rod al ascultării și înfrânării;
Bucură-te, curățire ce trezești simțirea mângâierii dumnezeiești;
Bucură-te, curățire ce odrăslești rodul dragostei;
Bucură-te, trezvie a minții ce străjuiești vistieriile firii;
Bucură-te, tăcere ce dai tărie în mânia cea împotriva patimii;
Bucură-te, liniștire ce iubești dreapta socoteală;
Bucură-te, răbdare neclintită în așteptarea harului Sfântului Duh;
Bucură-te, cămară strălucind de lumina Lui sfântă și slăvită;
Bucură-te, sfântă nevoință întru a nu stinge duhul;
Bucură-te, minte făcută străvezie de lumina dumnezeiască;
Bucură-te, fierbinte pomenire a Numelui Domnului Iisus;
Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!

Condacul al 4-lea

Pământul iubirii de sine l-ai părăsit pentru dragostea lui Hristos, de Care te-ai alipit prin puterea unui negrăit dor. Neîncetat către hotarul vederii lui Dumnezeu călătorind, cu închinare cântai: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Toate ispitele și supărările le topeai în dulceața harului, încât ocărât sau păgubit fiind, nedesfăcut de legătura dragostei te arătai, întru plinirea legii duhovnicești.
Bucură-te, suflet condus de alaiul virtuților înaintea Sfintei Treimi;
Bucură-te, credință, cugetare nepătimașă despre Dumnezeu;
Bucură-te, smerenie, căutare doar de slava lui Dumnezeu;
Bucură-te, nădejde, călătoria minții spre cele nevăzute;
Bucură-te, răbdare, stăruință de a-L vedea cu ochii înțelegerii pe Cel Nevăzut, ca văzut;
Bucură-te, neiubire de arginți, dorire de neagonisire, așa cum cineva vrea să aibă;
Bucură-te, cunoștință, uitare de sine când te gândești la Dumnezeu;
Bucură-te, smerită cugetare, uitare atentă a isprăvilor tale;
Bucură-te, nemâniere, dorință multă de a nu te mânia;
Bucură-te, curăție, simțire pururea lipită de Domnul;
Bucură-te, iubire, sporire a prieteniei cu cei ce ne ocărăsc;
Bucură-te, desfătare în Dumnezeu, socotire ca bucurie a tristeții morții;
Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!

Condacul al 5-lea

Sfeșnicul cunoștinței lumina în tine pururi, căci prin toate, și mai ales prin pacea sufletului, dăruiai odihnă Duhului Sfânt, neîntristând cu nimic bunătatea Lui. Pentru aceasta, tuturor grăiai că numai El poate curăți mintea și să o izbăvească din mâinile nevăzuților tâlhari cu puterea Sa, ca luminată și neîncețoșată să cânte cu mulțumire: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Chipul tău izvora puterea credinței lucrătoare prin dragoste, pe toți îndemnându-i să intre în focul trăirii duhovnicești, iar mustrările conștiinței ca pe un leac al vieții să le primească.
Bucură-te, cuget subțiat prin osteneli și dureri;
Bucură-te, dor nemărginit de mărturisire;
Bucură-te, cuvânt fără pizmă;
Bucură-te, râvnă fără răutate;
Bucură-te, credință, apă a uitării relelor;
Bucură-te, pocăință, revărsare de lacrimi cu multă mulțumire;
Bucură-te, osândire a păcatelor proprii ce alungi judecata;
Bucură-te, frică de Domnul ce cureți lepra voluptății;
Bucură-te, mișcare spre bunătatea dumnezeiască neîmpiedicată de grijă;
Bucură-te, simplitate a dispoziției inimii ce atingi limanul voii dumnezeiești;
Bucură-te, trup înflorit prin har și nădejdea cea bună a inimii;
Bucură-te, desăvârșită nemișcare din locul rugăciunii;
Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!

Condacul al 6-lea

Pe calea fără întoarcere a prefacerii duhovnicești ai alergat, Sfinte Diadoh, iar împlinind faptele dreptății în duh de smerenie, chipul ți l-ai luminat cu liniștea negrăită a chemării lui Hristos: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Pătimind lucrarea harului, izvor de dragoste și bucurie spre slava Bisericii te-ai arătat, iar uns de mirul Cuvântului ne-ai împărtășit din experiență știința luptei duhovnicești.
Bucură-te, îmbrăcare în Hristos, prin împărtășirea de dumnezeieștile Taine;
Bucură-te, risipire prin pomenirea Domnului Iisus a adierii vicleanului;
Bucură-te, suflet purtat spre Hristos de o mișcare neșovăielnică și fără năluciri;
Bucură-te, trup atras de suflet în sânul dragostei netâlcuite;
Bucură-te, feciorie a minții ce naști deosebirea duhurilor;
Bucură-te, stăruință în ascultare ce nimicești părerea de sine;
Bucură-te, ascultare cu bucurie ce odrăslești smerita cugetare;
Bucură-te, ascultare, ușă și intrare spre dragostea lui Hristos;
Bucură-te, bărbăție și milă ce așterni cale blândeții;
Bucură-te, împlinire a canonului conștiinței;
Bucură-te, chip de împărat al creației, prin asemănarea cu Hristos;
Bucură-te, iubire de Dumnezeu din tot cugetul și simțirea inimii;
Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!

Condacul al 7-lea

Prin paza simțurilor ținerea de minte a inimii spre lucrarea poruncilor o ai întărit. Iar prin ochii virtuților pe Dumnezeu văzând, cu aripile dragostei Lui te-ai acoperit, asemănându-te heruvimilor, care neîncetat cântă: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Ai învățat pe creștini să deprindă ura față de patimile neraționale, dar să nu se scârbească precum maniheii de cele firești invocând asceza. Ci cu înfrânarea să-și înfrumusețeze trupul ca pe un altar al Duhului Sfânt și semn al dragostei adevărate.
Bucură-te, lucrare a virtuților cu măsura dreptei socoteli;
Bucură-te, nevoință a trupului ce slujești luptei duhovnicești;
Bucură-te, păzire a înfrânării de viermele slavei deșarte;
Bucură-te, postire, cale spre fericita cumpătare;
Bucură-te, răbdare fără șovăire a amărăciunii luptei;
Bucură-te, tărie a cugetului nemoleșită de desfătări;
Bucură-te, nădejde a vindecării aruncată spre Hristos;
Bucură-te, inimă mulțumitoare ce atingi hotarul neprihănirii;
Bucură-te, mutare a plăcerii în simțirile duhovnicești;
Bucură-te, strâmtorare a cugetului, cărare a vieții veșnice;
Bucură-te, credință ce primești arvuna vieții viitoare;
Bucură-te, privire întoarsă prin pomenirea de Dumnezeu în adâncul inimii;
Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!

Condacul al 8-lea

De asprimea patimilor curățindu-ți mintea, iar simțirea ca pe un prunc la sânul Duhului încălzind-o, ca de la o maică te-ai învățat a cugeta și a striga: „Doamne Iisuse Hristoase!”. Așa ai aflat înlăuntrul inimii mărgăritarul iubirii de Dumnezeu și pentru El cele trecătoare lăsând, neîncetat cântai: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Ca pe o mireasă fără prihană cugetul Bisericii l-ai înfățișat lui Hristos, tuturor împărtășind lumina dragostei și curăția credinței, cu arhierească vrednicie.
Bucură-te, nevedere a lumii făcută mahramă a Cuvântului;
Bucură-te, mahramă a simțirii pecetluită cu Chipul Lui;
Bucură-te, vedere apoi și a celor din afară prin lumina din icoană;
Bucură-te, memorie sfințită de întipărirea Numelui mântuitor;
Bucură-te, păzire a cugetului în hotarul închinării;
Bucură-te, jertfire a voii proprii ce întrupezi voia dumnezeiască;
Bucură-te, tăcere la vreme, maica gândurilor preaînțelepte;
Bucură-te, înlăcrimată și blândă cugetare;
Bucură-te, limpede cântare a stăpânirii Domnului;
Bucură-te, sărăcie de Dumnezeu iubitoare, năstrapă a teologiei;
Bucură-te, nejudecare, inimă copleșită de dreptatea dragostei lui Hristos;
Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!

Condacul al 9-lea

Sfântul Ioan Botezătorul însuși ți s-a arătat în vedenie, din ale cărui cuvinte chipul vederii duhovnicești l-ai zugrăvit, cântând împreună cu el: Aliluia!

Icosul al 9-lea

În fulgerările luminii negrăite cu cuvintele lui Dumnezeu hrănindu-ți mintea, ai intrat în cămara Mirelui Hristos, prin Care chipul unirii celei mai presus de fire Bisericii l-ai împărtășit.
Bucură-te, rugăciune ostenitoare, plinire a milosteniei;
Bucură-te, pocăință izbăvitoare de patimi;
Bucură-te, vestire cu putere multă a Împărăției lui Dumnezeu;
Bucură-te, răbdare cu bucurie a lipsei și necazurilor;
Bucură-te, neprihănită mânie ce alungi moleșeala și întristarea;
Bucură-te, râvnă a cuvioșiei împotriva păcatului;
Bucură-te, mișcare nemișcată a inimii sub suflarea harului;
Bucură-te, smerenie, veșmânt al dumnezeirii;
Bucură-te, îngerească pace a mărturisirii curate;
Bucură-te, conștiință încredințată de iertare prin lacrimile dragostei;
Bucură-te, gustare întru cunoștință a Trupului și Sângelui lui Hristos;
Bucură-te, răstignire de bunăvoie pe Crucea Iubirii;
Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!

Condacul al 10-lea

Împărățind în tine harul, frumusețea izvoarelor Foticeii cu strălucirea dogmelor o ai umbrit. Căci învățai ca unul care are putere, iar de buruienile eretice pământul inimilor curățind, soborniceasca credință o ai semănat: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Împreună cu alți ierarhi, pe împăratul Leon I l-ai înștiințat de moartea patriarhului Alexandriei, Proterie, ucis de monofiziți. Și de cugetul pângăritor icoana mântuirii apărând, pe Hristos în două firi nedespărțite și neamestecate L-ai mărturisit.
Bucură-te, stâlp neclintit al Bisericii;
Bucură-te, mântuitoare grijă de odoarele credinței;
Bucură-te, minte înălțată deasupra zidirii;
Bucură-te, cuvânt încălzit de Soarele Hristos;
Bucură-te, cuvânt mângâiat de adierea Sfântului Duh;
Bucură-te, cuvânt umbrit de Părintele luminilor;
Bucură-te, gândire adâncă la moarte, hotarul veșniciei;
Bucură-te, smerenie ce prefaci deznădejdea în fericită întristare;
Bucură-te, socotire de sine mai prejos decât toată zidirea;
Bucură-te, dar și lepădare de sine întru mărturisirea credinței;
Bucură-te, inimă unită cu mintea lui Hristos;
Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!

Condacul al 11-lea

Pe scara de la pământ la cer descoperită lui Iacov, ca un înger al păcii urcai și coborai, adâncul Proniei dumnezeiești scrutând cu inimă curată: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Ca un prunc adevărat al harului, cu mici părăsiri și dese mângâieri alăptat, te-ai deprins cu toată frica și întru multă smerenie să-L chemi pe Domnul în ajutor, cunoscând răutatea vrăjmașului. Pe care prin bunătatea lui Dumnezeu risipind-o, ai ajuns la bărbatul desăvârșit și măsura vârstei plinirii lui Hristos.
Bucură-te, iubire de Hristos cu nesăturată voință;
Bucură-te, iubire de osteneală întru simțirea dragostei Lui;
Bucură-te, gustare cu toată încredințarea din dulceața ei;
Bucură-te, zi de zi înnoit întru omul dinăuntru;
Bucură-te, prefăcut întreg în cuptorul harului;
Bucură-te, suflet hrănit cu focul necreat;
Bucură-te, trup îmbrăcat în slava Mirelui;
Bucură-te, inimă acoperită de vălul pomenirii de Dumnezeu;
Bucură-te, chip zugrăvit de har după dumnezeiasca asemănare;
Bucură-te, mucenicie cu duhul și desăvârșită mărturisire;
Bucură-te, a dragostei lui Hristos cu viața zugrăvire;
Bucură-te, fierbinte ajutător și păcii de sus mijlocitor;
Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!

Condacul al 12-lea

Chiar și pentru greșelile sau împrăștierile fără de voie ne-ai învățat, Părinte, să facem Stăpânului jertfă de mărturisire, până ce conștiința se va încredința de iertare prin lacrimile dragostei. Ca nu cumva în vremea ieșirii să aflăm în frică o mărturie a păcatului, ci cu îngerii păcii deasupra oștilor întunecate înălțându-ne, să cântăm: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Întraripat de dragostea Sfintei Treimi și întru Duhul numind pe Dumnezeu Tată, în ceasul ieșirii tale ai fost înălțat pe carul de foc al virtuților până în prezența Domnului, împreună cu toți sfinții.
Bucură-te, strălucire a smereniei de pe urmă;
Bucură-te, smerită cugetare ce te umpli de dumnezeiasca bunătate;
Bucură-te, gustare întru răbdare a paharului pătimirilor;
Bucură-te, bucurie și înțeleaptă sfială a pășirii întru odihnă;
Bucură-te, mucenicească mărturisire a conștiinței în suferințele ultime;
Bucură-te, păzire cu hotărâre și evlavie a darului dumnezeiesc;
Bucură-te, locaș al harului prin desăvârșirea întru neputințe;
Bucură-te, primire prin cruce a peceții virtuții lui Dumnezeu;
Bucură-te, dar al închinării adus la altarul iubirii Sfintei Treimi;
Bucură-te, rod înmiresmat al Bisericii;
Bucură-te, inimă întipărită cu Numele biruinței;
Bucură-te, că viața lui Hristos a înghițit ceea ce era în tine muritor;
Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!

Condacul al 13-lea

O, Sfinte Arhiereule al lui Hristos și cinstit mădular al Bisericii, ascultă smerita noastră rugăciune și, văzându-ne neputința, cheamă dintru negrăita strălucire asupra noastră milostivirea Domnului și a Preacuratei Maicii Sale. Ca îndreptați din credință, înrădăcinați în dragoste și întraripați prin nădejde să primim la Judecată cercarea de foc a faptelor, nu spre osândă, ci spre luminare și cu îndrăznire să cântăm: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarăși Icosul 1: Viața ta, Sfinte Diadoh…, Condacul 1: Unindu-ți chipul prin dragoste cu virtuțile…,

Icosul 1

Viața ta, Sfinte Diadoh, a rămas înveșmântată în taină, însă din cuvântul tău ca un mare ascet și cunoscător al dumnezeieștii viețuiri ai strălucit, pom înmiresmat al raiului din roade vădindu-te:
Bucură-te, hotar al viețuirii celei înalte;
Bucură-te, teolog întru lărgimea vederii duhovnicești;
Bucură-te, vas al smereniei și milei dumnezeiești;
Bucură-te, pomenire de Dumnezeu ce surpi deprinderea răului;
Bucură-te, chip al negrăitei mișcări spre Cel Necuprins;
Bucură-te, îndrăzneală ce cauți dragostea Sfintei Treimi;
Bucură-te, libertate robită prin dragoste lui Hristos;
Bucură-te, credință hrănită de strălucirea iluminării dumnezeiești;
Bucură-te, nevoitor al curăției;
Bucură-te, cuvânt ce saturi simțirea duhovnicească a minții;
Bucură-te, cuvânt lărgit prin contemplație după măsura dragostei;
Bucură-te, cuvânt închinat lui Dumnezeu prin smerita cugetare;
Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!

Condacul 1

Unindu-ți chipul prin dragoste cu virtuțile lui Dumnezeu, te-ai arătat icoană vie a Arhiereului Hristos, Sfinte Diadoh. Și gustând întru multă simțire dulceața Preasfântului Duh, întru bucuria Tatălui Ceresc ca un fiu ai intrat: Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!

și se face otpustul.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL PAȘTELUI

A. PLĂCINTE ŞI ANTREURI

Turte cu nucă

* 500 g făină;

* 250 g miez de nucă;

* 300 g zahăr;

* 30 g coajă rasă de lămâie;

* 1 plic zahăr vanilat;

* sare

Din făină, apă şi puţină sare se prepară o cocă tare din care se întind foi de mărimea unei farfurii, care se aşază separat în tăvi şi se coc în cuptor, fără să se rumenească.

Se prepară un sirop din zahăr, zahăr vanilat, coajă rasă de lămâie şi 1,2 litri apă, care se lasă să fiarbă 15 minute.

Se aşază foile, una câte una, pe o tavă mare, turnând pe fiecare câte o cantitate de sirop şi presărând apoi cu nuci măcinate şi amestecate cu zahăr.

După ce foile s-au aşezat şi s-au înmuiat, se taie turtele în porţii şi se presară restul de miez de nucă şi zahăr pe fiecare porţie.

 

B. SALATE

Salata băcanilor

* 1,2 kg ciuperci;

* 800 g arpagic;

* 40 g usturoi;

* 150 g ulei;

* 150 g măsline;

* 100 g lămâie;

* 30 ml oţet;

* 3 foi dafin;

* sare

Arpagicul se curăţă şi se căleşte în ulei, se adaugă ciupercile tăiate ştraifuri, sare, piper, foi de dafin şi zeamă de lămâie şi se lasă să fiarbă împreună până ce sosul a scăzut.

Din usturoi se prepară un mujdei, care se diluează cu oţet şi apă şi se toarnă peste ciuperci şi arpagic.

La servit se adaugă măsline şi lămâie la fiecare porţie.

 

C. SOSURI

Sos vinegret

* 100 g ulei;

* 50 ml oţet;

* 1 legătură pătrunjel verde;

* piper măcinat

Se pun ingredientele, mai puţin pătrunjelul, într-un vas şi se amestecă până se obţine un produs lăptos.

Se adaugă 100 ml apă şi pătrunjelul tocat mărunt şi se amestecă până la omogenizare.

 

D. BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Supă cu morcovi şi curry

* 2 linguri de ulei vegetal

* 1 ceapă tocată
* 1 lingură de curry
* 450 g de morcovi tăiaţi bucăţele
* 4 ceşti de supă de legume
* 2 ceşti de apă (sau în funcţie de câtă este nevoie)
 
Încingeţi uleiul într-o oală mare, la foc potrivit. Sotaţi ceapa până se înmoaie şi devine translucidă. Adaugaţi pudra de curry. Puneţi morcovii tăiaţi şi amestecaţi până se gătesc. Turnaţi supa de legume şi lăsaţi să fiarbă 20 de minute la foc mic până ce morcovii se înmoaie. Puneţi morcovii şi supa într-un blender până ce obţineţi un piure fin. Puneţi la loc în oală şi adăugaţi apă pentru a subţia până la consistenţa dorită.

E. MÂNCĂRURI

Varză acră călită

·       1 varză murată;

·       1 ceapă;

·       1 ceaşcă ulei;

·       Piper;

·       Sare;

·       Mărar

Se scurge bine o varză murată şi se taie fideluţă.

Se pune peste ceapa călită în ulei, se adaugă puţină apă şi se lasă să scadă la foc mic.

Se sărează dacă mai e cazul, se pune piperul preferabil boabe pentru a putea fi înlăturat cu uşurinţă de cei cărora nu le place, apoi mărarul tocat mărunt sau beţe cu lungimea de circa 10 cm care apoi se vor scoate.

Se poate servi cu mămăliguţă.

 

 

F. DULCIURI

Sos din suc de portocale

·       3 ceşti fulgi de porumb;

·       ½ ceaşcă zahăr;

·       2 ceşti apă;

·       Coajă de portocală;

·       ½ ceaşcă suc de portocale

Se amestecă fulgii de porumb cu zahărul şi apa şi se pune amestecul la foc mic până se leagă uşor.

Se ia de pe foc şi se adaugă celelalte ingrediente.

Se utilizează ca garnitură pentru chec sau gogoşele.

GÂNDURI PESTE TIMP

ELENA FARAGO

Elena Farago
Date personale
Nume la naștere	Elena Paximade
Născută	29 martie 1878[2]  Bârlad, Tutova, România[3]
Decedată	4 ianuarie 1954 (75 de ani)[4][5]  Craiova, România[6]
Părinți	Francisc Paximade Anastasia Thomaide
Căsătorită cu	Francisc Farago
Copii	Cocuța, Mihnea (adoptat)
Cetățenie	România
Ocupație	scriitoare de literatură pentru copii[*] traducătoare scriitoare poetă
Limbi vorbite	limba română
Pseudonim	Fatma[1]
Activitatea literară
Activă ca scriitoare	1898 - 1954
Specie literară	reportaj, poezie, poem
Operă de debut	1898 - reportaj 1899 - poemul "Gândul trudiților" în ziarul România muncitoare
Opere semnificative	Șoapte din umbră, Traduceri libere, Șoaptele amurgului, Din traista lui Moș Crăciun
Note
Premii	• 1908 - Premiul „Adamachi” al Academiei Române • 1920 - Premiul „Adamachi” al Academiei Române • Medalia „Bene Merenti”
Modifică date / text

Elena Farago (n. 29 martie 1878, Bârlad – d. 4 ianuarie 1954, Craiova) a fost o poetă română care a compus poezii pentru copii. Creațiile cunoscute sunt „Cățelușul șchiop”, „Gândăcelul”, „Cloșca”, „Sfatul degetelor” și „Motanul pedepsit”.

DATE BIOGRAFICE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

S-a născut pe 29 martie la Bârlad în familia Francisc și Anastasia Paximade. În anul 1890 a rămas orfană de mamă și a fost nevoită să se ocupe de îngrijirea surorilor mai mici. În 1895 Elena a rămas și fără tată, ceea ce a dus la plecarea ei la București, unde a locuit la un frate mai mare. S-a angajat ca guvernantă la familia lui Ion Luca Caragiale, unde a luat contact cu literatura clasicilor. Tot aici l-a cunoscut pe Francisc Farago, cel care avea să-i devină soț. Elena Farago a debutat în 1898 cu un reportaj, pe care îl semnează Fatma. În 1902 publică prima poezie în ziarul România muncitoare.

În anul 1906, Elena Farago publică primul său volum de poezii, Versuri, la îndemnul lui Nicolae Iorga, a cărui prietenă și confidentă a fost.^[7] Din 1907 se stabilește la Craiova, unde o vor găsi evenimentele sângeroase ale acestui an, iar din cauza afilierii ei la mișcarea țărănească a fost arestată și eliberată numai la intervențiile lui Iorga. În această perioadă l-a adoptat pe fiul său, Mihnea. În 1913 se va naște fiica Elenei, Cocuța.

Elena Farago este laureată de către Academia Română cu Premiul „Adamachi” pentru volumele Șoapte din umbră (1908) și Traduceri libere (1908), iar apoi pentru volumele Șoaptele amurgului, Din traista lui Moș Crăciun, apărute în 1920.

În 1921 este numită director al Fundației „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova, fundație pe care o va conduce timp de 30 de ani. Elena Farago a avut contribuții deosebite în ceea ce privește regulamentul de organizare și de funcționare al bibliotecii, fișarea cărților și ținerea unei evidențe corecte de aranjare a publicațiilor în rafturile bibliotecii, de completare a colecțiilor prin achiziții și donații. În 1922 fondează la Craiova, împreună cu Ion B. Georgescu, C. Gerota, Ion Dongorozi, C.D. Fortunescu, revista literară Năzuința, la care au colaborat: Simion Mehedinți, Ion Barbu, Perpessicius, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Mihail Dragomirescu. De asemenea a patronat și revista educativă pentru copii și tineret Prietenul Copiilor (1943-1946).

Elena Farago s-a stins din viață în 1954 la Craiova, după o lungă suferință.

DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Premiul „Adamachi” din partea Academiei Române pentru volumele Șoapte din umbră (1908) și Traduceri libere (1908), apoi pentru volumele Șoaptele amurgului (1920) și Din traista lui Moș Crăciun (1920).
• Premiul „Neuschotz” al Academiei Române (1927) pentru Ziarul unui motan (1924)
• Premiul Internațional „Femina” (1924)
• Premiul Național pentru Literatură (1938)
• Medalia „Bene Merenti” - clasa I și „Ordinul Meritul Cultural” - Cavaler clasa a II-a din partea regelui Carol al II-lea pentru merite literare.

VOLUME DE VERSURI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Versuri (1906)
• Șoapte din umbră, Craiova, Ramuri, 1908
• Traduceri libere (1908)
• Din taina vechilor răspântii, Craiova, Ramuri 1913
• Șoaptele amurgului (1920)
• Poezii alese (1924)
• Nu mi-am plecat genunchii, Craiova, Tiparul prietenii științei, 1926
• Poezii (1937)

VOLUME PENTRU COPII (VERSURI ȘI PROZĂ)[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Pentru copii (2 volume: I 1913, II 1920), București, Editura Ramuri, 1912;
• Copiilor (1913)
• Din traista lui Moș Crăciun (1920)
• Bobocica (1921)
• Să nu plângem (1921)
• Să fim buni (1922, proză)
• Ziarul unui motan (1924, proză)
• Într-un cuib de rândunică (1925, proză)
• A ciocnit un ou de lemn (1943)
• Într-o noapte de Crăciun (1944)
• 4 gâze nazdravane (1944)
• Cățelușul șchiop, București, Editura Ion Creangă, 1989.

TRADUCERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Maurice Maeterlinck, Justiția, traducere de Elena Farago, București, Editura Alcalay, 1915.
• Maurice Maeterlinck, Pasărea albastră, Craiova, Ramuri, 1920.
• Anatole France, În anul 2270, București, Adevărul (s.a.)

ÎN ALTE LIMBI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Flori târzii (Kései virágok, traducere în limba maghiară de Fekete Tivadar. În: Szerelmes kert, 1924.^[8]

Elena Farago - Citate:

CONSTANȚA BUZEA

Constanța Buzea
Constanța Buzea în 2007
Date personale
Născută	29 martie 1941 București, România
Decedată	31 august 2012 (71 de ani) București, România
Căsătorită cu	Adrian Păunescu
Copii	Ioana Păunescu Andrei Păunescu
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	poet
Limbi vorbite	limba română[1]
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	Neomodernism
Specie literară	Poezie
Modifică date / text

Constanța Buzea (n. 29 martie 1941 – d. 31 august 2012) a fost o poetă din România.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu Secolul 16 - Secolul 17 Secolul 18 - Secolul 19 Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism Romantism - Realism Parnasianism - Simbolism Naturalism - Modernism Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism Suprarealism - Proletcultism Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română Scriitori după genuri abordate Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru) Poeți - Eseiști Nuveliști - Proză scurtă Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

v • d • m

Constanța Buzea a urmat cursurile Facultății de Filologie, Universitatea din București, obținând licența în 1970. Între 1974 și 1989 a fost redactor la revista Amfiteatru. Din 1990 a lucrat ca redactor la România literară, unde a semnat rubrica de corespondență „Post-restant“.

Constanța Buzea s-a căsătorit în 1961 cu poetul Adrian Păunescu (soții Păunescu au avut doi copii, pe Ioana (2 iunie 1967 - noiembrie 2011) și pe Andrei (n. 1969), iar în 1977 au divorțat).

OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• De pe pământ (EPL, 1963)
• La ritmul naturii (EPL, 1966)
• Norii (EPL, 1968)
• Agonice (EPL, 1970)
• Coline (Cartea Românească, 1970)
• Sala nervilor (Cartea Românească, 1971; sonete)
• Leac pentru îngeri (Albatros, 1972; antologie)
• Răsad de spini (Cartea Românească, 1973)
• Pasteluri (Albatros, 1974)
• Ape cu plute (Cartea Românească, 1975)
• Limanul orei (Eminescu, 1976)
• Poeme (Albatros, 1977; antologie)
• Ploi de piatră (Albatros, 1979)
• Umbră pentru cer (Albatros, 1981)
• Cină bogată în viscol (Cartea Românească, 1983)
• Planta memoria (Cartea Românească, 1985)
• Cheia închisă (Eminescu, 1987; antologie)
• Pietre sălbatice (Cartea Românească, 1988)
• Ultima Thule (Cartea Românească, 1990; sonete)
• Pelerinaj (Cartea Românească, 1997)
• Foșnet fabulos (Helicon, 1997; antologie)
• Pastelul amoros (Helicon, 1998; antologie)
• Pretext de conversație (Helicon, 1998; antologie)
• Roua plural (Vinea, 1999, ed. adăugită 2007; antologie)
• Făcutul meu cuvântul / Mon sort le mot (Grinta, 2006; antologie bilingvă în traducerea poetului Miron Kiropol)
• Netrăitele (Vinea, 2004)
• Netrăitele II (Vinea, 2008).
• Creștetul ghețarului: jurnal 1969–1971 (Humanitas, 2009)^[2]

PREMII ȘI DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Premii literare[modificare | modificare sursă]

• Premiul Național „Mihai Eminescu”, în 2001.

Decorații[modificare | modificare sursă]

• Ordinul național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”^[3]

Constanța Buzea - Citate:

TEATRU/FILM

VIOLETA ANDREI

Violeta Andrei
Violeta Andrei
Date personale
Născută	29 martie 1941 (81 de ani)[1]  Brașov, România
Căsătorită cu	Ștefan Andrei[2]
Cetățenie	România
Ocupație	actriță
Limbi vorbite	limba română
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Violeta Andrei (n. 29 martie 1941, Brașov) este o actriță română.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Violeta Andrei s-a născut în Brașov. Este absolventă a U. N. A. T. C. Ion Luca Caragiale din București, în anul 1965. A debutat la Teatrul Giulești, actualul Teatru Odeon, apoi a interpretat roluri pe scena Teatrului Lucia Sturza Bulandra din București. În anul 1990 a fost îndepărtată din Teatrul Bulandra.

A debutat pe ecrane cu filmul „Golgota” (1966, în regia lui Mircea Drăgan). A jucat în peste 60 de filme românești.

A fost soția ministrului de externe comunist Ștefan Andrei, cu care s-a căsătorit în noiembrie 1961.

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1966 Golgota
• 1970 Canarul și viscolul
• 1972 Felix și Otilia
• 1972 Astă seară dansăm în familie
• 1973 Veronica se întoarce
• 1974 Dincolo de nisipuri
• 1974 Trei scrisori secrete
• 1974 Agentul straniu
• 1975 Ștefan cel Mare - Vaslui 1475
• 1975 Nu filmăm să ne-amuzăm
• 1976 Casa de la miezul nopții
• 1976 Revoltă în cosmos (Im Staub der Sterne)
• 1977 Mama
• 1978 Eu, tu, și... Ovidiu
• 1978 Aurel Vlaicu - Elena Caragiani-Stoienescu
• 1978 Severino
• 1979 Al patrulea stol
• 1979 Blauvogel, regia Ulrich Weiß
• 1979 Brațele Afroditei
• 1979 Clipa - Ruxandra Mărăcineanu
• 1980 Lumina palidă a durerii
• 1981 Capcana mercenarilor
• 1981 Sing, Cowboy, sing, regia Dean Reed
• 1981 Saltimbancii
• 1982 Un saltimbanc la Polul Nord
• 1982 Cucerirea Angliei (Guillaume le conquérant)
• 1983 Comoara
• 1984 Ca-n filme
• 1985 Rîdeți ca-n viață
• 2005 Păcatele Evei

Biografie Violeta Andrei

Actrița Violeta Andrei a absolvit Institutul de Arta Teatrală si Cinematografică in anul 1965 si a debutat la Teatrul Giulești, actualul Teatru Odeon, apoi a jucat pe scena Teatrului Lucia Sturdza Bulandra din capitală. A interpretat zeci de roluri, printre care Roxana din Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand, Ana Petrovna in Ivanov de A.P. Cehov, Ilona din Joc de pisici de Orkeny Istvan, Laura din Menajeria de sticla de Tennessee Williams, Dana din Ancheta asupra unui tânăr care nu a făcut nimic de Adrian Dohotaru, Elmira din Tartuffe de Moliere, Madeleine Bejart din Cabala bigotilor de Mihail Bulgakov, etc.
S-a căsătorit din facultate cu Ștefan Andrei, fost ministru de Externe, in 1990 a fost îndepărtată din Teatrul Bulandra.
A debutat in cinematografie in 1966, cu filmul Golgota si a jucat apoi in peste 60 de filme românești, dar si in filme străine.
La televiziune a jucat in seriale ca Mușatinii, Saltimbacii, Neînfricații, Un agust in flăcări, Amantul marii doamne Dracula, Lumini si umbre, Păcatele Evei (2005 ).
A înregistrat zeci de cântece la radio, are un disc numit Muzica din film - Violeta Andrei, a cântat pentru coloana muzicala a filmelor Veronica si Veronica se întoarce.

Filme cu Violeta Andrei

Vezi filme

·         Despre IULIAN MIHU, așa cum a fost; Despre NOI, așa cum suntem / (2009) - ea insasi

·         Nimeni nu-i perfect (2008) - Mada

·         Pacatele Evei (2005)

·         Ariane Ferry (2004) - Lydie Bringuier

·         Simpozionul (1995)

·         Băiatul cu o singură bretea (1991)

·         Un saltimbanc la Polul Nord (1984)

·         Amurgul fantanilor (1983)

·         Ca-n filme (1983)

·         Fram (1983)

·         Râdeți ca-n viață (1983)

·         Comoara (1982) - Zamfira

·         Wilhelm Cuceritorul / Glorie și onoare (Cucerirea Angliei) (1982)

·         Capcana mercenarilor (1981)

·         Cowboys (1981)

·         Lumina palidă a durerii (1981) - Florenţa

·         O lume fără cer (1981)

·         Saltimbancii (1981)

·         Blauvogel (1979)

·         Clipa (1979)

·         Al patrulea stol (1978)

·         Brațele Afroditei (1978)

·         Severino (1978)

·         Aurel Vlaicu (1977) - Elena Caragiani

·         Eu, tu și Ovidiu (1977) - inginera Ioana

·         Regăsire (1977)

·         Casa de la miezul noptii (1976)

·         Im Staub der Sterne / In pulberea de stele (1976) - Rall

·         Ma-ma / Mama (1976) - Randunica-mama

Violeta Andrei si Florin Piersic-Oare cine esti tu

WALTER DELLAKEZA

Valer Dellakeza
Date personale
Născut	29 martie 1942 (80 de ani) Craiova, județul Dolj
Ocupație	actor
Prezență online
site web oficial Internet Movie Database
Modifică date / text

Valer Dellakeza (n. 29 martie 1942, Craiova, Dolj) este un actor român, cu o bogată activitate în teatru, film și televiziune. Este actor al Teatrului Național Craiova, dar și al "Teatrului Dramatic Elvira Godeanu" din Târgu Jiu. A interpretat - în cele șase decenii de activitate pe aceiași scenă, a jucat în piese celebre ale dramaturgiei române: Ion Luca Caragiale, Marin Sorescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Dumitru Radu Popescu și universale: William Shakespeare, Carlo Goldoni, Eugen Ionescu, Maxim Gorki, A.P. Cehov. A colaborat cu regizori celebri ai scenei românești printre care Silviu Purcărete, Vlad Mugur și Gábor Tompa.

Este unul din numele mari ale teatrului craiovean și național primind numeroase premii și aprecieri critice în țară și străinătate. În anul 2000 a primit premiul UNITER pentru rolul Truffaldino din piesa "Slugă la doi stăpâni" de Carlo Goldoni, în regia lui Vlad Mugur, și tot cu aceasta ocazie a fost declarat cel mai bun actor al anului de către Asociația Internațională a Criticilor de Teatru din România. ^[1]

Distincții

2004 - Societar de onoare al Teatrului Național Craiova

2012 - Cetățean de onoare al municipiului Craiova

2013 - Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de „Cavaler”, acordat de Președintele României Traian Băsescu

2019 - Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de „Ofițer”, acordat de Președintele României Klaus Johannis

Scena Teatrului Național Craiova[modificare | modificare sursă]

Debutul pe scena craioveană, are loc în 1954, la numai 12 ani, cu un rol principal într-o piesă sovietică „Să nu-i zici pe nume” în regia lui Ion S. Bologa. Anul 1956, este anul în care își hotărăște soarta în viață: are norocul să fie prezent în teatrul craiovean atunci când a venit la Craiova, „Promoția de Aur ” cu Sanda Toma, Silvia Popovici, Rebengiuc, Amza, Rauțchi, Rucareanu, Cozorici, Vasile Nițulescu , Dinu Cernescuni,. Radu Penciulescu, Vlad Mugur. Marile spectacole din acea vreme ale Naționalului craiovean-au fost prima mare lecție de Teatru!

În 1962 este angajat, prin concurs, pe post de Actor corp-ansamblu la Teatrul Național Craiova, unde se face remarcat jucand o serie de roluri importante. În 1964 intra în Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” București la clasa profesorului Beate Fredanov, asist. univ. Octavian Cotescu, lector Laurențiu Azimioară. În 1968, la Studioul de Teatru Casandra, în anul IV, joacă trei roluri principale in cele trei spectacole de absolvență ale clasei in care a fost student.

Repartiția Guvernamentală este către Teatrul Național Craiova, unde debutează cu rolul Alexe din piesa Iancu Jianu de O. Măgureanu^[2].

Pe parcursul anilor a interpretat peste 100 de roluri, dintre care: Iordache ("D-ale carnavalului" de I.L.Caragiale, 1968-69, regia Valeriu Moisescu), Bertoldo ("Henric al IV-lea" de Luigi Pirandello, 1969-70, regia Georgeta Tomescu), Ilie ("Tache, Ianke și Cadâr" de V.I.Popa, 1972-73, regia Valentina Balogh), Trahanache ("O scrisoare pierdută" de I.L.Caragiale, 1973-74, regia Mircea Cornișteanu), Rică Venturiano ("O noapte furtunoasă" de I.L.Caragiale, 1975-76, regia Mircea Cornișteanu), Ludovic al XIII-lea ("Marion Delorme" de Victor Hugo, 1978-79, regia Georgeta Tomescu),Vrăjitorul ("Fiul soarelui" – Burebista, colaj de Al. Firescu, 1979-80, regia Mircea Cornișteanu), Dan ("A treia țeapă" de Marin Sorescu, 1987-88, regia Mircea Cornișteanu).

În anii 90, făcând parte din „careul de Ași” al Teatrului Național Craiova, participă la o serie de turnee internaționale, performanțele actorilor având ecouri puternice în publicațiile de profil locale. Colaborează cu regizorul Silviu Purcărete în mai multe puneri în scenă: Madam Ubu ("Ubu rex cu scene din Macbeth" după A.Jarry și W.Shakespeare, 1990-91), Demetrius ("Titus Andronicus" de W.Shakespeare, 1991-92), Egist ("Orestia" după Eschil, 1997-98), Ducele Orsino din „A 12-a noapte” de W.Shakespere. Brnrdin din „Măsură pentru măsurâ” de W Shakespere. Pentru aceste spectacole, Teatrul Național Craiova, primește 12 Premii Internaționale, la cele mai mari Festivaluri de Teatru din lume. A jucat pe cele mai faimoase scene de pe 4 continente!

Se face remarcat în lume teatrului în 1989, cu rolul unchiul Vanea din piesa UNCHIUL VANEA de A.P. Cehov în regia lui Mircea Cornișteanu, rol pentru care primește Premiul U.T.C. (Uniunea Tineretului Comunist) , se acorda un singur premiu pe an! Dar apogeul carierei se petrece în 1999 cu Truffaldino ("Slugă la doi stăpâni" de Carlo Goldoni, 1998-99, regia Vlad Mugur) pentru care revista Scena îl declară cel mai bun actor al anului în iulie 1999, iar în anul 2000 i se decernează Premiul pentru cel mai bun actor al stagiunii în UNITER.

Alte roluri importante sunt: Orsino ("Cum doriți sau Noaptea de la spartul târgului" de Shakespeare, 2003-2004, regia Silviu Purcărete), Jupânul Jacques ("Avarul" de Molière, stagiunea 2004-2005, regia Lászlo Bocsárdi), Gaev – ("Livada de vișini" de A.P. Cehov, 2005-06, regia Alexa Visarion), Cebutâkin Ivan Romanovici ("Trei surori" de A.P. Cehov, 2010-2011, Excelența ("Unde-i revolverul?" de Görgey Gábor, 2010-2011, regia Mircea Cornișteanu), Senectus ("Caligula" de Albert Camus, 2011-2012, regia Laszlo Bocsardi).

În anul 2012 este premiat pentru a doua oară de către UNITER de data aceasta primind premiul pentru întreaga activitate. În octombrie 2012 joaca rolul lui Aga... MITĂ Dandanache (Agamiță Dandanache) în a cincea montare a piesei "O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale în regia lui Mircea Cornișteanu, la Teatrul Național "Marin Sorescu" din Craiova... Explicația numelui personajului este dată însuși de actor: "Aga Mită Dandanache!!! Mită, vine de la mită, a da mită, a mitui, a cumpăra "sufragele" cuiva cu bani, cu mici atenții. (și dăi și luptă...)"^[3]

În 2013, primește al treilea premiu UNITER, pentru rolul domnul Tot, din spectacolul FAMILIA TOT, in regia lui Laszlo Bocsardy

În 2014 este sărbătorit cu mare fast prin spectacolul DELLAKEZA DE LA TEATRU, 60 DE ANI PE ACEEAȘI SCENĂ

În 2021, după un casting serios pe care îl câștigă, începe colaborarea cu o trupă de teatru italiană din Cesena, condusă de marele regizor ROMEO CASTELLUCCI, pentru spectcolul BROS. Bucurându-se de un real succes, colindă Europa: Lugano (Elveția), Maubeuge, Strasbourg, Milano, Bologna, Cesena, Reggio Emilia, Napoli, Torino, Recklinghausen, Madrid, Girona, Barcelona, Atena, Paris (8 spectacole), Dublin, Anvers și multe altele.

În 2022, Teatrul Național Craiova, într-o întâlnire omagială onorată de prezența dna. MARINA CONSTANTINESCU, îl sărbătorește cu recunoștință pentru împlinirea celor 80 de ani de viață, din care 62 de ani, această emblematică instituție glorificată de 12 premii internaționale, a stat și pe umerii acestui maestru al teatrului românesc.

Televiziune[modificare | modificare sursă]

• "...Escu" - rolul Iorgu Langada în emisiunea Teatrul de Televiziune:
• "Amantul marii doamne Dracula" - rolul Cireșel - serial TvR
• "Aniela" - rolul Arvinte - serial de televiziune produs de MediaPro Pictures

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Tănase Scatiu (1976)
• Vlad Țepeș (1979)
• Rug și flacără (1980)
• Casa din vis (1992)
• Divorț... din dragoste (1992)
• "Aurul alb" , regia Constantin Drăgănescu;
• "Hotel de lux", regia Dan Pița;
• În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură, regia Sinișa Dragin (2001
• "Cortul", regia Bogdan Constantin Drăgan;
• "Tatăl Fantomă", regia Lucian Georgescu.
• „Dimineața care nu se va sfârși”, regia Ciprian Maga
• „Live”, regia Vlad Păunescu
• „Frozen Ignat”, regia DInu Tănase
• „Sieranevada”, regia Critsi Puiu
• „Un pas în urma seafimilor”, regia Daniel Sandu
• „După 40 de zile”, regia Andrei Gruzsniczki
• „21 Carate”, regia Ciprian Mega
• „#dogpoopgirl”, regia Andrei Huțuleac

PREMII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1989 – Premiul I pentru interpretare masculină la Gala spectacolelor pentru tineret de la Arad – rolul din Unchiul Vanea
• 1989 – Premiul Uniunii Tineretului Comunist pentru rolul „Unchiul Vanea” din piesa cu același titlu de A.P.Cehov
• 1993 – Premiul Asociației umoriștilor români pentru rolul Decebal Sp.Necșulescu din …escu
• 1998 – Diploma Inspectoratului pentru cultură Dolj, atribuită personalităților craiovene
• 1998 – Diplomă de Onoare acordată de Teatrul Național Craiova cu prilejul împlinirii a 30 de ani de excepțională încununare artistică și slujire neîntreruptă a scenei craiovene
• 1999 – În topul stagiunii 1998-99 al revistei Scena din iulie 1999, este declarat cel mai bun actor al anului
• 2000 – Premiul UNITER pentru cel mai bun actor al stagiunii 1999-2000 (rolul Truffaldino din „Slugă la doi stăpâni”)
• 2002 – Premiul Național pentru remarcabile contribuții la dezvoltarea interpretativă în teatrul românesc contemporan acordat de Teatrul Dramatic ELVIRA GODEANU - Tîrgu Jiu
• 2002 – Diploma pentru creații remarcabile ale personajelor din opera lui T.Mușatescu – din partea Teatrului de Comedie, acordate cu ocazia premierei„ …escu” de Tudor Mușatescu, interpreților personajelor lui Mușatescu.
• 2002 – Diploma de onoare a Consiliului Municipal Craiova pentru creații remarcabile pe plan național și internațional.
• 2005 – Premiul TVR International
• 2008 – Diplomă de Excelență acordata de Primăria Municipiului Craiova, Maestrului Valer Dellakeza pentru merite deosebite obținute pe scenele naționale și internaționale.
• 2008 – Diploma de Excelență acordată de Muzeul de Artă Craiova cu prilejul Centenarului acestuia pentru generoasa și elevata colaborare la evenimentele artistice și culturale la nivel național
• 2009 – Diploma de Excelență acordată cu prilejul împlinirii a 40 de ani de excepțională prezență artistică pe scena craioveană și pe marile scene ale lumii.
• 2012 – Premiul UNITER pentru întreaga activitate.
• 2013 - Premiul UNITER pentru rol secundar. Domnul Tot din „Familia Tot”

POEZIE

ELENA FARAGO

Elena Farago
Elena Farago
Date personale
Nume la naștere	Elena Paximade
Născută	29 martie 1878  Bârlad, Vaslui, România
Decedată	4 ianuarie 1954 (75 de ani)  Craiova, România
Părinți	Francisc Paximade Anastasia Thomaide
Căsătorită cu	Francisc Farago
Copii	Cocuța, Mihnea (adoptat)
Cetățenie	România
Ocupație	scriitoare de literatură pentru copii[*] traducătoare scriitoare poetă
Pseudonim	Fatma
Activitatea literară
Activă ca scriitoare	1898 - 1954
Specie literară	reportaj, poezie, poem
Operă de debut	1898 - reportaj 1899 - poemul "Gândul trudiților" în ziarul România muncitoare
Opere semnificative	Șoapte din umbră, Traduceri libere, Șoaptele amurgului, Din traista lui Moș Crăciun
Note
Premii	• 1908 - Premiul „Adamachi” al Academiei Române • 1920 - Premiul „Adamachi” al Academiei Române • Medalia „Bene Merenti”
Modifică date / text

Elena Farago (n. 29 martie 1878, Bârlad – d. 4 ianuarie 1954, Craiova) a fost o poetă română care a compus poezii pentru copii. Creațiile cunoscute sunt „Cățelușul șchiop”, „Gândăcelul”, „Cloșca”, „Sfatul degetelor” și „Motanul pedepsit”.

DATE BIOGRAFICE

S-a născut pe 29 martie la Bârlad în familia Francisc și Anastasia Paximade. În anul 1890 a rămas orfană de mamă și a fost nevoită să se ocupe de îngrijirea surorilor mai mici. În 1895 Elena a rămas și fără tată, ceea ce a dus la plecarea ei la București, unde a locuit la un frate mai mare. S-a angajat ca guvernantă la familia lui Ion Luca Caragiale, unde a luat contact cu literatura clasicilor. Tot aici l-a cunoscut pe Francisc Farago, cel care avea să-i devină soț. Elena Farago a debutat în 1898 cu un reportaj, pe care îl semnează Fatma. În 1902 publică prima poezie în ziarul România muncitoare.

În anul 1906, Elena Farago publică primul său volum de poezii, Versuri, la îndemnul lui Nicolae Iorga, a cărui prietenă și confidentă a fost.^[1] Din 1907 se stabilește la Craiova, unde o vor găsi evenimentele sângeroase ale acestui an, iar din cauza afilierii ei la mișcarea țărănească a fost arestată și eliberată numai la intervențiile lui Iorga. În această perioadă l-a adoptat pe fiul său, Mihnea. În 1913 se va naște fiica Elenei, Cocuța.

Elena Farago este laureată de către Academia Română cu Premiul „Adamachi” pentru volumele Șoapte din umbră (1908) și Traduceri libere (1908), iar apoi pentru volumele Șoaptele amurgului, Din traista lui Moș Crăciun, apărute în 1920.

În 1921 este numită director al Fundației „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova, fundație pe care o va conduce timp de 30 de ani. Elena Farago a avut contribuții deosebite în ceea ce privește regulamentul de organizare și de funcționare al bibliotecii, fișarea cărților și ținerea unei evidențe corecte de aranjare a publicațiilor în rafturile bibliotecii, de completare a colecțiilor prin achiziții și donații. În 1922 fondează la Craiova, împreună cu Ion B. Georgescu, C. Gerota, Ion Dongorozi, C.D. Fortunescu, revista literară Năzuința, la care au colaborat: Simion Mehedinți, Ion Barbu, Perpessicius, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Mihail Dragomirescu. De asemenea a patronat și revista educativă pentru copii și tineret Prietenul Copiilor (1943-1946).

Elena Farago s-a stins din viață în 1954 la Craiova, după o lungă suferință.

DISTINCȚII

• Premiul „Adamachi” din partea Academiei Române pentru volumele Șoapte din umbră (1908) și Traduceri libere (1908), apoi pentru volumele Șoaptele amurgului (1920) și Din traista lui Moș Crăciun (1920).
• Premiul „Neuschotz” al Academiei Române (1927) pentru Ziarul unui motan (1924)
• Premiul Internațional „Femina” (1924)
• Premiul Național pentru Literatură (1938)
• Medalia „Bene Merenti” - clasa I și „Ordinul Meritul Cultural” - Cavaler clasa a II-a din partea regelui Carol al II-lea pentru merite literare.

VOLUME DE VERSURI

• Versuri (1906)
• Șoapte din umbră, Craiova, Ramuri, 1908
• Traduceri libere (1908)
• Din taina vechilor răspântii, Craiova, Ramuri 1913
• Șoaptele amurgului (1920)
• Poezii alese (1924)
• Nu mi-am plecat genunchii, Craiova, Tiparul prietenii științei, 1926
• Poezii (1937)

VOLUME PENTRU COPII (VERSURI ȘI PROZĂ)

• Pentru copii (2 volume: I 1913, II 1920), București, Editura Ramuri, 1912;
• Copiilor (1913)
• Din traista lui Moș Crăciun (1920)
• Bobocica (1921)
• Să nu plângem (1921)
• Să fim buni (1922, proză)
• Ziarul unui motan (1924, proză)
• Într-un cuib de rândunică (1925, proză)
• A ciocnit un ou de lemn (1943)
• Într-o noapte de Crăciun (1944)
• 4 gâze nazdravane (1944)
• Cățelușul șchiop, București, Editura Ion Creangă, 1989.

TRADUCERI

Maurice Maeterlinck, Justiția, traducere de Elena Farago, București, Editura Alcalay, 1915.

POEZII:

Din scrisoarea unei bătrâne

O, lasă-ţi obiceiul de-a răscoli în scrum
Prilejuri de durere în biata cale-a vieţii, -
Ci scaldă-ţi ochii limpezi în roua dimineţii,
Şi nu-ntreba ţărâna de urmele din drum...

E vitregă ţărâna şi sfatul ei avan, -
La ce s-o-ntrebi de ochii ce vor fi plâns pe cale?
Ni-s scrise-n cartea vieţii, la toţi, şi dor şi jale
Şi drumul fiecărui e răbojit pe-un plan,

În care-s însemnate, cu ape şi poteci,
Şi dragostea şi ura şi mila şi păcatul,
Pân-vine de le-ncheie pe toate-ntunecatul
Şi mutul semn al crucii din liniştea de veci...

O, sunt, de bună seamă, şi lacrimi în noroi,
Căci lacrima ni-i birul cel mai de seamă-al vieţii, -
Şi jalea şi amarul vor fi de veci drumeţii
Cei nelipsiţi, din calea oricărui dintre noi...

De-aceea vezi tu uită cât poţi cu ochi senini, -
Că-i mare mângâierea în biata cale-a vieţii
Să poţi vedea şi-n pâcla şi-n roua dimineţii,
Un rost, în faţa cărui nu poţi să nu te-nchini. 

Trecea un om pe drum

Trecea un om pe drum aseară,
Trecea cântând încet pe drum,
Ştiu eu? Poate cânta să-i pară
Drumul mai scurt, – ori poate cum
Era aşa frumos aseară,
Poate cânta ca să nu-l doară
Că-i singur numai el pe drum - ?

Trecea, şi eu eram la poartă
Şi şi-a văzut de drumul lui,
Dar ce mi-o fi venit deodată
De am oftat, n-oi şti să spui.
Şi nu-mi venea să plec din poartă,
Şi parc-un dor de viaţa toată
M-a prins privind pe urma lui...

Aşa ne-o fi la fiecare,
Că stăm în poartă, şi nu ştim
Pe călător măcar de-l doare
Ceva, - şi de ne pomenim
Oftând, pesemne fiecare
Ne-om fi simţind departe tare
De-un drum pe care-am vrea să fim. 

Şi iar mi-i sufletul la tine

...Şi iar mi-i sufletul la tine
Atât de-ntreg,
Atât de tot,
Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare
Că cere,
Mângâie,
Şi doare,
De parcă tu ai plâns-o-n mine,
De parcă ţi-am venit de tot...

Aşa!... dă-mi mâinile-amândouă,
Şi ochii amândoi mi-i dă,
Deschişi adânc
Şi mult
Şi-aproape
Pân-vom închide-o sub pleoape
Aceeaşi stea topită-n două
De mult ce ia
De mult ce dă...

Şi calea gândului se-nchide
Doar lacrimile vad îşi cer...
Şi nu mai am nici ochi,
Nici gură...
Pe valul mării ce mă fură
Privirile nu-şi pot deschide
Decât fereastra dinspre cer... 

VIRGIL CARIANOPOL

Sari la navigareSari la căutare

Virgil Carianopol
Date personale
Născut	29 martie 1908 Caracal, Olt
Decedat	6 aprilie 1984 (76 de ani) București, România
Cetățenie	România
Ocupație	poet
Activitate
Limbi	limba română
Modifică date / text

Virgil Carianopol (n. 29 martie 1908, Caracal – d. 6 aprilie 1984, București) a fost un poet român.

BIOGRAFIE

După ce a urmat primii ani de școală la Caracal (1916-1922), s-a înscris la o școală militară de artificieri din București (1924-1930). Între 1934 și 1938 a audiat cursurile Facultății de Litere și Filosofie din București. A lucrat ca salariat civil în diferite servicii ale armatei. Din 1956 până în 1963 a făcut închisoare politică la Aiud și Periprava.^[1]

Virgil Carianopol a colaborat la revista "Viața literară", condusă de George Murnu, revistă la care colabora masiv și Radu Gyr, sub pseudonimul Tartacot.^[2]

A fost afiliat la un moment dat grupului avangardist de la „unu”, apoi s-a reprofilat după 1936 pe tradiționalism, iar versurile sale postbelice au fost fie etichetate oarecum „neoclasice”. În plus, a mai fost afiliat și imagismului, fie el din descendența lui Ilarie Voronca sau a lui Serghei Esenin.^[3]

Astfel, opera sa include versuri avangardiste (Un ocean, o frunte în exil), lirică neoclasică, tradiționalistă (Flori de spini, Elegii și elegii) și care exaltă sentimentul național (Ștergar Românesc), precum și memorialistică (Scriitori care au devenit amintiri).^[4]

OPERA PUBLICATĂ

• Flori de spin, 1931
• Versuri - Virgil Carianopol, Editura Vraja, București, 1933
• Un ocean, o frunte în exil, editura unu, București, 1934
• Scrisori către plante, Editura Fundației pentru Literatură și Artă "Regele Carol al II-lea", București, 1936 (pentru care este premiat de Societatea Scriitorilor Români)
• Carte pentru domnițe, Editura Cartea Românească, București, 1937
• Frunzișul toamnei mele, Editura Universul Literar, București, 1938
• Scară la cer, Editura Universul Literar, București, 1940
• Poeme de pe front, Editura Bucur Ciobanul, București, 1943
• Versuri, Editura pentru Literatură, București, 1967
• Cântece de amurg, Editura pentru Literatură, București, 1969
• Cântece românești, Editura Militară, București, 1970
• Viorile vârstei, Editura Eminescu, București, 1972
• Lirice, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1973
• Ștergar românesc, Editura Militară, București, 1973
• Scriitori care au devenit amintiri, Editura Minerva, București, 1973 (memorialistică)
• Elegii și elegii, Editura Eminescu, București, 1974
• Arcașul lui Ștefan, București, 1976 (literatură pentru copii?)
• Cântece oltenești, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1977
• Viorile vârstei, Colecția "Cele mai frumoase poezii", Editura Albatros, București, 1978
• Lumini pentru dragostea mea, Editura Eminescu, București, 1978
• 'Peisaj românesc, Editura Militară, București, 1979
• Copilul cu inima de aur. Povești și povestiri istorice, București, 1980 (literatură pentru copii?)
• Copilul și țara, 1981
• Cântec la plecarea verii, Editura Albatros, București, 1982
• Scriitori care au devenit amintiri - Vol. II, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1982 (memorialistică)
• Scară la cer, Colecția "Biblioteca pentru toți", Editura Minerva, București, 1983 (prefață de C. Stănescu
• Cântece pentru mama, Editura Ion Creangă, București, 1984
• La ceasul de taină, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1986
• Scrisori către plante, Colecția "Poeți români contemporani", Editura Eminescu, București, 1997 (ediție îngrijită de Virginia Carianopol, cu un cuvânt înainte de Sultana Craia)
• Scriitori care au devenit amintiri. Pagini de jurnal, Editura Universal Dalsi, București, 1999 (ediție îngrijită de Virginia Carianopol)

POEZII:

Plecare spre ţărmuri necunoscute

Ma dezlipesc de lumea voastra
De tot ce este îndaratul meu,
De umbrele cu care totdeauna
Am colindat, prin întristari, mereu.

Plec într-o lume noua, undeva
Departe, peste mari-spre nesfârsit.
Nu stiu nici eu unde ma-ndeamna
Destinul care mi-a fost harazit.
Acolo va fi altfel, mai mult soare...
Domnite albe mi-or întinde mana
si-n noaptea calda, parfumata,
Va rasari mai zâmbitoare luna.

Corabia, cu pânzele întinse,
Cu pieptul alb, straluminat, deschis,
Despica apele albastre, zboara
In departare, spre un cer de vis.

Adio, mama! Ramas-bun, prieteni!
Mi-e strânsa inima, îndurerata,
Ca n-am puterea sa va iau cu mine,
Dar tot am sa va chem odata! 

Primăvara

Din somnul lor, de noapte-ntunecosă
De unde-au stat, departe de frumos
Se reîntorc livezile acasă
În rochii înflorate pana jos.

E primăvară, iarăşi primăvară
Pe fiecare margini de făgaş
Îşi scot strămoşii degetele-afară
De ghiocei, de crini, de toporaşi.

Se simte iarăşi morosul cîmpiii,
Din nou aruncă soarele pojarul
La cântecul înalt al ciocârliii,
Ies roadele cu capetele-afară.

Aruncă ziua peste tot cu vrăbii,
În codrii cucii iar au năvălit,
Se bat cu cântul, păsăsrile-n săbii
Şi glasurile-şi dau la ascuţit.

E primăvară, iarăşi primăvară
Pe fiecare margini de făgaş
Îşi scot strămoşii degetele-afară
De ghiocei, de crini, de toporaşi. 

Tare-am fost

Tare-am fost, un om ca nimeni altul,
Un sucit mereu, un stramba-drum,
Mi-am dorit, cand eram jos, cu-naltul,
Iar de-acolo, unde sint acum.

Toata viata mi-o traii bolnava.
Am fost mare, doar cand eram" mic."
Am suit cand am cazut din slava
Si-am cazut voind sa ma ridic.

N-am cerul la nimeni niciodata,
Chiar de-a fost sa rabd, in viata mea.
Am dat totul fara nici o plata,
Nevoind nimic sa mi se dea.

N-am lovit in nimeni.Mai-nainte
Am izbit in mine pentru-a sti
Cat ar fi durerea de fierbinte
Pentru-acel pe care l-as lovi

Am trecut prin toate totdeauna
Ne-nsemnat, mereu un suferind,
Un vulcan, afara stins intr-una,
Inauntru, insa, clocotind. 

CONSTANȚA BUZEA

Constanța Buzea
Constanța Buzea în 2007
Date personale
Născută	29 martie 1941 București, România
Decedată	31 august 2012 (71 de ani) București, România
Căsătorită cu	Adrian Păunescu
Copii	Ioana Păunescu Andrei Păunescu
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	poet
Limbi	limba română[1]
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	Neomodernism
Specie literară	Poezie
Modifică date / text

Constanța Buzea (n. 29 martie 1941 – d. 31 august 2012) a fost o poetă din România.

BIOGRAFIE

Constanța Buzea s-a căsătorit în 1961 cu poetul Adrian Păunescu (soții Păunescu au avut doi copii, pe Ioana (2 iunie 1967 - noiembrie 2011) și pe Andrei (n. 1969), iar în 1977 au divorțat).Constanța Buzea a urmat cursurile Facultății de Filologie, Universitatea din București, obținând licența în 1970. Între 1974 și 1989 a fost redactor la revista Amfiteatru. Din 1990 a lucrat ca redactor la România literară, unde a semnat rubrica de corespondență „Post-restant“.

OPERA

• De pe pământ (EPL, 1963)
• La ritmul naturii (EPL, 1966)
• Norii (EPL, 1968)
• Agonice (EPL, 1970)
• Coline (Cartea Românească, 1970)
• Sala nervilor (Cartea Românească, 1971; sonete)
• Leac pentru îngeri (Albatros, 1972; antologie)
• Răsad de spini (Cartea Românească, 1973)
• Pasteluri (Albatros, 1974)
• Ape cu plute (Cartea Românească, 1975)
• Limanul orei (Eminescu, 1976)
• Poeme (Albatros, 1977; antologie)
• Ploi de piatră (Albatros, 1979)
• Umbră pentru cer (Albatros, 1981)
• Cină bogată în viscol (Cartea Românească, 1983)
• Planta memoria (Cartea Românească, 1985)
• Cheia închisă (Eminescu, 1987; antologie)
• Pietre sălbatice (Cartea Românească, 1988)
• Ultima Thule (Cartea Românească, 1990; sonete)
• Pelerinaj (Cartea Românească, 1997)
• Foșnet fabulos (Helicon, 1997; antologie)
• Pastelul amoros (Helicon, 1998; antologie)
• Pretext de conversație (Helicon, 1998; antologie)
• Roua plural (Vinea, 1999, ed. adăugită 2007; antologie)
• Făcutul meu cuvântul / Mon sort le mot (Grinta, 2006; antologie bilingvă în traducerea poetului Miron Kiropol)
• Netrăitele (Vinea, 2004)
• Netrăitele II (Vinea, 2008).
• Creștetul ghețarului: jurnal 1969–1971 (Humanitas, 2009)^[2]

PREMII ȘI DISTINCȚII

Premii literare

• Premiul Național „Mihai Eminescu”, în 2001.

Decorații

• Ordinul național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”^[3]

POEZII:

Aprilie

În aplecare, tâmplă după tâmplă
Ochii albaştri, ochii mei ca mierea.
Aprilie ne dăruie vederea,
Ceea ce am uitat, din nou se-ntâmplă.

Frazele, visul, sufletele numa
Ca de potop salvate simt că sunt.
Se face zi de mugure mărunt
Adăpostit în mintea mea de-acuma.

Nici nu mă tem, nici bucuria nu stă
Mai mult decât stătuse la-nceput.
Vine mereu o pasăre şi gustă
Rănind vicleană timpul meu trecut,

Şi-n mare taină puiul de lăcustă
Ciopleşte la vioara lui de lut. 

Iubire

E timpul sa te treci în viata umbrei
Unde sunt strânse cete de cuvinte
Unde un dor de tine te cuprinde

Tu poti însingura coline sfinte
Si nu poti fi trecuta cu vederea
Calda ca lâna, palida ca mierea

Acestei linisti pretul nu i-l cere
Zidita fie gura care minte
Razbunatoarea, simpla mea putere!

E timpul sa primesti culori promise
De plopii, de paianjenii din vise,
Si de tristeti în sine compromise. 

Păcatul trufiei

Agita pomii pasari mari
Si via sângele divin.
Pîna la mine este mult,
Pîna la moarte mai putin.

Din toamna-n tomna ma ridic,
Si parca nu mai stiu sa vin.
Pîna la mine este mult,
Pîna la moarte mai putin.

Aceste vorbe de cules
Le simt dorinte, le spun chin,
Iubirea mea se împlini
Atît de dreapta în destin.

De ce nu sunt, cum ar parea,
Nefericita în declin!
Pîna la mine este mult
Pîna la moarte mai putin. 

DIMITRIE PANAITESCU (PERPESSICIUS)

Dimitrie Panaitescu (Perpessicius), poet si critic literar

Perpessicius
Criticul Dumitru S. Panaitescu
Date personale
Născut	22 octombrie 1891  Brăila, România
Decedat	29 martie 1971 (79 de ani)  București, Republica Socialistă România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Părinți	Elisabeta (Daraban) și Ștefan Panait
Căsătorit cu	Alice Paleologu
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	critic literar, istoric literar, folclorist, poet, cercetător
Activitate
Educație	Facultatea de Litere din București
Alma mater	Universitatea din București
Cunoscut pentru	Cercetător și editor al operei eminesciene
Membru titular al Academiei Române
Modifică date / text

Perpessicius - Dumitru S. Panaitescu (n. 22 octombrie 1891, Brăila, România – d. 29 martie 1971, București, România) a fost un istoric și critic literar, folclorist, eseist și poet român, cercetător și editor al operei eminesciene, membru titular al Academiei Române.

BIOGRAFIE

Primii ani

S-a născut la Brăila, la 21 octombrie 1891, ca al doilea fiu al lui Ștefan Panait, muncitor, originar din Iannina, și al Elisabetei Panait, născută Daraban, originară din Cucora (Putna). În 1898 a fost înscris în clasa întâi la școala primară numărul 4 din Brăila, pe care a absolvit-o în 1902. Din anul 1907 a studiat la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila. Până la terminarea liceului a fost secretar general al societății culturale „Avântul”, a elevilor de la liceul Nicolae Bălcescu.

În vara anului 1909, petrecându-și vacanța la mănăstirea Agapia, l-a cunoscut și s-a împrietenit cu Titu Dinu, elev al lui Ovid Densusianu, la Facultatea de Litere din București. În 1910 absolvă liceul și devine student al Facultății de litere, la secția de filologie modernă. În primul an de facultate a lucrat ca pedagog la pensionul Schewitz-Thieren, având sarcina de a împărți elevilor mâncarea. A luat parte la cursurile ținute de Ovid Densusianu, Nicolae Iorga, Ion Bianu, Ion Bogdan, Mihail Dragomirescu.

În anul al treilea de facultate a primit o bursă lunară în urma unui concurs, iar cu sprijinul și recomandarea lui Ion Bianu, devine meditatorul nepoților lui Ion Ghica. În 1914 s-a căsătorit cu Alice Paleologu, o colegă de facultate.

În 1914 obține licența în filologie romanică la Universității din București.

Debutul

A debutat cu schița „Omida - Din lumea celor care se târăsc”, o replică la volumul Din lumea celor cari nu cuvântă a lui Emil Gârleanu. Schița a fost semnată cu pseudonimul Victor Pribeagu și a apărut în revista brăileană Flori de câmp, nr. 5 din 20 iulie 1911.

A debutat ca poet cu poezia Reminiscență în revista „Versuri și proză” a lui I.M. Rașcu în nr.7-8 din aprilie 1913, semnată cu pseudonimul D. Pandara, un fel de anagramă compusă din inițiala prenumelui său și din începutul numelui de familie al tatălui, Pan(ait) și al mamei sale Dara(ban).

Activitatea literară

Semnează cu pseudonimul Perpessicius în Cronica (1915), revistă condusă de Gala Galaction și Tudor Arghezi. Mobilizat pe front, este rănit în 1916 și rămâne invalid de mâna dreaptă. Profesor în mai multe localități ale țării, autor al unor apreciate manuale de literatură pentru liceu, elaborate împreună cu Al. Rosetti și Jacques Byck.

Colaborează la Cuvântul, Lumea, Universul literar, România, Revista Fundațiilor Regale, Letopiseți, Neamul românesc, Cartea vremii, Flacăra, Gândirea, Cugetul românesc, Ideea europeană, Gazeta literară, Contemporanul, Viața românească, România literară, Steaua, Luceafărul; a ținut cronica literară la Radio între 1934-1938. A fost director general al Bibliotecii Academiei, al Muzeului Literaturii Române (1957) și al revistei Manuscriptum.

OPERA

Volume

Culegerea de note intitulată Repertoriu critic (1925) a fost publicată într-o revistă de bibliografie. Notele completau imaginea poetului cu aceea a iubitorului de cărți și a criticului. Volumul Scut și targă apărut în 1926, dezvoltă teme inspirate din experiența războiului și de vremurile care au urmat.

Carcatură a lui Perpessicius realizată de către Victor Ion Popa

• Mențiuni critice, vol. I-V (1928 - 1946)
• Itinerar sentimental (1932)
• Dictando divers (1940)
• Jurnalul de lector (1944), completat cu Eminesciana
• Mențiuni de istoriografie literară și folclor (1948 - 1956)
• Alte mențiuni de istoriografie literară și folclor (1957 - 1967)
• Opere, vol. I-XII (1966 - 1983)
• Lecturi intermitente (1971)
• Eminesciana (1971)
• Patru clasici (1974)
• 12 prozatori interbelici (1980)
• Scriitori români, vol. I-II (1989)

Ediții

• Editează primele trei volume din Opere de M. Eminescu

AFILIERI

• Membru titular al Academiei Române

IN MEMORIAM

• Casa Memorială „D. P. Perpessicius” din Brăila

POEZII:

Ce ţintirim cuminte…

Ce ţintirim cuminte, ce răposaţi de treabă!
Urcăm agale dealul şi nimeni nu ne-ntreabă
Cine suntem, de unde venim şi ce ne mână
Să poposim pe plaiul acesta într-o rână.
Ne aşezăm pe iarba crescută-ntre morminte
Şi descifrăm pe-o cruce cu două oseminte
Încrucişat săpate: un an, o zi, un nume -
Unicele vestigii care-i mai ţin de lume.
Ulcele hârbuite cu resturi de tămâie
Stau risipite-n iarbă, şi pe la căpătâie,
O tufă de scoruşe a scăpărat amnarul,
Cucuta şi pelinul au strâns întreg amarul
Şi-amurgul ce umbreşte cu pânzele-i declinul
Preface într-o seră de moaşte ţintirimul.
Dar Mureşul e-n vale cu apa-i cătrănită.
Podarul, soi de Caron, cu luntrea ghiftuita,
Ne-aşteaptă să ne treacă pe cellalt ţărm, cu bacul,
Şi ni-i aşa de bine, că-aici ne-am face vacul,
Şi-n ostrovul de tihnă ne-am veşnici hodina,
De n-ar grăbi podarul şi n-ar scădea lumina.»

Distihuri pentru Ixion

Nu-l mai văzusem dinainte de război
Pe flaşnetarul foarte-n cinste pe la noi.

Cu toţii-n mahala-l credeam defunct şi-ades
Aminte ne-aduceam de el, cu interes.

Când mai alaltăieri, subit, mi s-a părut
C-aud un timbru de flaşnetă cunoscut.

Ciulii urechile, dar ce anacronism!
Nu-nţelegeam acest acces de romantism:

Nu mai era romanţă şi nici vals străvechi
Această melodie ce-mi venea-n urechi.

Cuprins de îndoieli, la poartă-am alergat:
Era tot el, cu-aceleaşi zdrenţe îmbrăcat,

Cu-acelaşi papagal decolorat de timp
Ca şi-un drapel plouat în tot acest răstimp.

Pusese jos flaşneta şi-nvârtea atent
Un marş foarte frecvent pe vremea-mi de student.

Deşteaptă-te, române!? şi am zâmbit amar.
O! scumpul meu, o! bietul meu serenadar,

Pe ce tărâmuri, prin ce tainic emisfer
Ai rătăcit de parc-ai fi căzut din cer?

Cum, n-ai aflat că astăzi toţi s-au deşteptat?!
Roteşte-ţi ochii şi priveşte ce palat

Şi-a ridicat băcanul ce stătea-n bordei!
Nu vezi ce plină-i casa de lachei?

La scară nu vezi ce automobil
Aşteaptă să preumble pe copil?

Curând şi doamna va ieşi-n balcon,
Urmată de o doică şi-un cocon.

Va asculta pierdută în extaz,
Cu fruntea rezemată de pervaz,

Şi-ţi va plăti cu-un leu-fără-cusur
Planeta ce i-a fost de bun augur…!

Se-opreşte brusc din cântec şi, netam-nesam,
În vreme ce prieteneşte-l dăscăleam.

Mă lasă şi dispare-ncet-încet,
Nemângâiat şi grav ca umbra din Hamlet.»

 MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT

KAROL MACIEJ SZYMANOWSKI

Karol Macej Szymanowski
Date personale
Nume la naștere	Karol Maciej Szymanowski
Născut	6 octombrie 1882[1]  Tîmoșivka, Raionul Kameanka, Regiunea Cerkasî, Ucraina
Decedat	29 martie 1937 (54 de ani)[2][3][1][4]  Lausanne, Vaud, Elveția
Cauza decesului	cauze naturale (tuberculoză)
Cetățenie	Imperiul Rus  A Doua Republică Poloneză
Ocupație	Compozitor, Pianist, Critic muzical
Locul desfășurării activității	Zakopane[5]
Activitate
Origine	Polonez
Studii	Q12073297[*]
Instrument(e)	Pian
Premii	Ordinul Sfântul Sava[*] Q21877347[*] Gold Cross of Merit‎ (Poland)[*] Ordinul Polonia Restituta în grad de ofițer[*] Commander of the Order of Polonia Restituta[*] Ordinul Polonia Restituta în grad de mare cruce[*]
Prezență online
Identificator titlu IMDb
Modifică date / text

Muzeul "Karol Szymanowski" în vila "Atma" din Zakopane

Locuința lui Szymanowski din Varșovia

Statuia lui Karol Szymanowski din Bydgoszcz

Karol Maciej Szymanowski (n. 6 octombrie 1882,^[1] Tîmoșivka, Raionul Kameanka, Regiunea Cerkasî, Ucraina – d. 29 martie 1937,^[2][3][1][4] Lausanne, Vaud, Elveția) a fost un compozitor, pianist, profesor și critic muzical polonez. A aparținut grupului de compozitori ai Tinerii Polonii, alături de Grzegorz Fitelberg, Lugomir Różycki și Apolinarym Szeluto. Este considerat a fi unul dintre cei mai mari compozitori polonezi, alături de Frédéric Chopin.

BIOGRAFIE

Szymanowski provine dintr-o familie poloneza stabilită în Ucraina de la Nipru încă din secolul al XVIII-lea. Satul Tymoszówka a fost moștenit de bunicul său, Feliks Szymanowski. Familia mamei (din casa de Taube) provenea din Kurlandia. Membrii familiei din care provine compozitorul au arătat un interes deosebit față de muzică: bunicul cânta la pian și violoncel, fratele Feliks era pianist iar sora, Stanisława Szymanowska-Korvin, soprană. La vârsta de 7 ani, Karol a început școlirea acasă, punând accentul pe muzică. Activitatea fizică i-a fost limitată datorită unui mic handicap la picior . Mai întâi a studiat sub îndrumarea tatălui său, urmând ca în anul 1892 să înceapă studiile cu Gustaw Neuhaus, profesor de muzică din orașul său. Gustaw Neuhaus a descoperit chemarea către compoziție a micului Szymanowski. În orașul Kirovohrad, Szymanowski s-a familiarizat cu opere muzicale aparținând romantismului, în special a celui german. Mai târziu a studiat în Varșovia cu profesorul Zygmunt Noskowski.

Între anii 1903 și 1905 a locuit în Berlin unde l-a cunoscut pe Richard Strauss, cel care a devenit maestrul său în anii care au urmat. Prima simfonie pe care a compus-o a fost inspirată din muzica acestuia. În 1914, după moartea Jadwigăi Janczewska, a părăsit Zakopane pentru a călători prin Europa. în Franța l-a întâlnit pe faimosul compozitor impresionist Claude Debussy și s-a familiarizat cu muzica lui. Perioada celei mai mari productivități creative a compozitorului a fost cea în care s-a inspirat din muzca lui Debussy.

În timpul războiului a stat în satul părintesc Tymoszówka, lucrând intensiv. A compus atunci, printre altele, Simfonia a 3-a, Concertul pentru vioara nr. 2 și Cvartetul de coarde nr. 1. În timpul Revoluției Bolșevice, familia Szymanowski și-a pierdut proprietățile pământești.

În 1920, Stefan Bartoszewicz, cumnatul lui Szymanowski, care lucra ca funcționar la Ministerul Comerțului din Varșovia, a cumpărat pentru familia Szymanowski o vilă abandonată în orașul Bydgoszcz de germani (în urma unei emigrări în masă, după decizia Tratatului de la Versailles cu privire la recunoașterea independenței Pomeraniei poloneze și a Voievodatului Polonia Mare). Între 1921 și 1924, a locuit în acea casă (situată pe strada Koziteluskin, Nr. 5 din cartierul Bielawy) împreună cu mama sa, Anna Szymanowska, cu sora, Stanisława, și cu fratele său Feliks. Atunci a început o nouă perioadă a creației sale. A compus, printre altele, cântece pentru ciclul de poezii al lui Julian Tuwim sub numele „Słopiewnie”, scriind și eseuri despre Igor Strawinski și Frédéric Chopin. La jumătatea anilor `20, familia s-a mutat în Varșovia, unde Karol a avut primele mari succese artistice și ulterior a devenit primul rector al Conservatorului din Varșovia.

Szymanowski era homosexual^[6]. Opera Król Roger (1918-1924) este una dintre lucrările sale care conțin motive homoerotice. Printre acestea se numără și poezii. A abordat în mod direct tematica homosexualității în nuvela Efebos (scrisă între 1917 și 1919) pe care i-a dedicat-o iubitului său, Boris Kochno, dansator în vârstă de 15 ani, care provenea dintr-o familie de nobili ruși. După plecarea sa la Paris, Boris urma să fie implicat în relații amoroase cu Sergei Diaghilev și Cole Potter. Nuvela a ars în septembrie 1939, în locuința vărului compozitorulu, Jarosław Iwaszkiewicz, care a făcut un rezumat detaliat al operei. Totuși, un capitol, dedicat chiar lui Kochno (tradus in limba rusă de însuși Szymanowski), a fost salvat. Acest fragment a fost publicat în Germania ^[7]. Pentru lucrările literare din anii `30 a primit medalia de aur a Academiei Poloneze de Literatură.

În anul 1930, suferind de tuberculoză, Szymanowski s-a stabilit permanent in „Vila Atma” din Zakopane (în prezent parte a Muzeului National din Cracovia). Cât timp a locuit aici, a condus Academia de Muzică din Varșovia (1930-1922) și a frecventat un sanatoriu din Elveția pentru tratamente. Deoarece sistemul digestiv al compozitorului a fost afectat de tuberculoză, acesta nu putea să mănânce nimic. A murit în somn, în clinica „du Signal” din Lausanne, Elveția.

Pentru creațiile muzicale de o importanță deosebită în cultura poloneză și cea universală, pe 2 aprilie 1937, președintele Ignacy Mościcki i-a oferit post-mortem lui Karol Szymanowski Marele Cordon al Ordinului Polonia Restituta.

A fost îngropat în Cripta Zasłużonych na Skałce din Cracovia. Inima lui a ars pe 6 august 1944 în timpul Revoltei din Varșovia, împreuna cu Capela Sióstr Sercanek din Biserica Sf. Cruce. Cu ocazia aniversării a 125 de ani de la nașterea compozitorului și a 70 de ani de la moartea acestuia, pe 16 noiembrie 2006, Seimul Poloniei a ales anul 2007 ca fiind anul lui Karol Szymanowski.

În ultimii ani s-a produs o reînviere a operelor compozitorului. Cel care a făcut posibil acest lucru este dirijorul Sir Simon Rattle, care a înregistrat cu a sa “City of Birmingham Orchestra”, pentru concernul EMI, patru albume monografice (printre care unul dublu) conținând: Simfonia a 3-a, Stabat Mater, Litania do Marii Panny, Pieśni księżniczki z baśni (Cântecele prințesei din basme; cu Iwona Sobotka) precum și două concerte de vioară. Aceste înregistrai au primit două premii prestigioase Grammophon Awards. În discografia dirijorului se gasesc de asemenea Harnasie, Król Roger, Pieśni miłosne Hafiza (cu Magdalena Kozena), și de asemenea a 4-a Simfonie Concertantă.

OPERE

În prima fază a creației sale, Szymanowski a fost influențat în mod clar de curentul romantic, urmărind tehnica lui Richard Strauss, și a ilustrului compozitor Chopin. Începând cu 1914, s-a predat influenței impresionismului, devenind unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai modernismului. Szymanowski a dobândit un stil muzical propriu, foarte liric, sprijinit pe o orchestrație bogată și inovatoare. Timpul petrecut in Zakopane i-a influențat creația muzicala, introducând în muzica sa motive folclorice poloneze, inclusiv din zonele Podhale și Kurpie.

CREAȚIA SA MUZICALĂ CUPRINDE 79 DE LUCRĂRI

• Muzică vocală:
  • Cântece : 29
  • Muzică corală: 6
• Muzică instrumentală:
  • Simfonii: 4
  • Concerte: 2
  • Muzică de cameră: 11
  • Alte forme orchestrale: 5
  • Opere: 2
  • Operete: 1
  • Balet: 2
  • Lucrări pentru pian: 17

TRANSCRIPȚII IMPORTANTE ALE LUCRĂRILOR LUI SZYMANOWSKI

• Grzegorz Fitelberg:
  • Pentru orchestră simfonică: Etiuda b-moll op. 4 nr 3, Nokturn i tarantella op. 28, Pieśń Roksany z opery Król Roger (op. 46), Cztery tańce polskie
  • Pentru voce și orchestră simfonică: Trzy fragmenty z poematów Kasprowicza op. 5, pieśni op. 13 nr 2 i 4, nr 6 z Pieśni miłosnych Hafiza op. 24, Pieśni kurpiowskie op. 58 nr 1, 3, 5, 7, 9.
• Paweł Kochański:
  • Pieśń Roksany z op. Król Roger, transcripție pentu vioară și pian (1926)
  • Taniec z "Harnasiów" pentru vioară și pian, transcripția lui Kochański și Szymanowski (1931)
  • Pieśń kurpiowska z op. 58 nr 9, transcripție pentru vioara și pian a lui Kochański și Szymanowski (1931)
• Roman Padlewski: studiul a 4 cântece din op. 58 pentru vioară și pian (Suita kurpiowska, 1942)

Karol Szymanowski: Symphony No. 4, Op. 60 "Symphonie Concertante" (1932)

CARL ORFF

Carl Orff
Date personale
Născut	10 iulie 1895[1][2][3][4]  München, Bavaria, Imperiul German
Decedat	29 martie 1982 (86 de ani)[1][2][3][4]  München, Bavaria, RFG
Înmormântat	Andechs Abbey[*]
Cauza decesului	cauze naturale (cancer pancreatic)
Căsătorit cu	Liselotte Orff[*] (1960–1982) Luise Rinser[*] (1954–1959) Gertrud Orff[*] (1939–1953)
Cetățenie	Imperiul German  Germania Nazistă  Republica de la Weimar  RFG  Germania
Ocupație	compozitor muzicolog[*] profesor de muzică[*] profesor universitar[*] scriitor muzician teoretician al muzicii[*] libretist[*]
Activitate
Studii	Hochschule für Musik und Theater München[*], Wittelsbacher-Gymnasium München[*]
Gen muzical	operă
Instrument(e)	orgă[*]
Premii	Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] honorary citizen of Munich[*] Ordinul de Merit al Bavariei[*] Premiul Național al Republicii Democrate Germane[*] Marea Cruce a Ordinului de Merit al Republicii Federale Germania[*] medalia Goethe a orașului Frankfurt[*] Ordinul bavarez Maximilian pentru științe și arte[*] Bayerischer Poetentaler[*] Medalia pentru Științe și Arte[*] Q68674299[*] Q69818926[*]
Prezență online
site web oficial Identificator titlu IMDb VGMdb
Modifică date / text

Bustul lui Carl Orff

Carl Orff (n. 10 iulie 1895, München, Regatul Bavariei - d. 29 martie 1982, München, Republica Federală Germania) a fost un compozitor german cunoscut pentru muzica sa educațională și de teatru.

DATE BIOGRAFICE

S-a născut la 10 iulie 1895, în München, ca fiul unui ofițer de carieră în armata germană imperială.

A studiat la München muzica și a condus acolo diverse teatre. În 1924 a înființat împreună cu dansatoarea Dorothea Gunther școala "Gunther" pentru educație muzicală, dans și gimnastică. Lucrarea sa,Schulwerk (Muzică pentru copii 1930-1933, revizuită în 1950-1954) începe cu modele simple ritmice, cu bucăți sonore asamblate pentru xilofon, glockenspiel și alte instrumente de percuție.

Mormântul lui Carl Orff în Andechs - Bavaria

În faimoasa sa lucrare oratorio-mime Carmina Burana (1937) (libret inspirat din texte vechi medievale găsite la biblioteca mănăstirii Benediktbeuern - Germania) a pus poezia secolului al XIII-lea pe muzică simplă, construită în jurul unor ritmuri viguroase, pulsante, bogate uneori. Celelalte opere ale sale includ opera de basm Die Kluge („Isteața”) (1943) și fragmente austere ca Antigona (1949).

A fost înmormântat în biserica mănăstirii Andechs.

ORFF ȘI NAZISMUL

Atitudinea lui Orff în al III-lea Reich a fost examinată foarte critic cu ceva timp în urmă. După cele mai recente cercetări (2004) se poate afirma: Orff nu a fost nazist. El nu a fost niciodată membru al partidului, nu a întreținut o funcție publică în Reichsmusikkammer sau alte instituții similare, nu a fost niciodată compozitorul oficial al regimului și nu avea nici o simpatie pentru această ideologie. În timpul războiului a rămas în Germania, pentru că a avut nevoie de conexiuni cu teatre de limba germană. Din motive financiare a trebuit să lucreze, dar cu oameni de teatru care au fost tot atât de departe de ideologia nazistă, ca atare Caspar Neher, Oscar Fritz Schuh sau Heinz Hilpert.^[5]

Pentru Jocurile Olimpice de vară din 1936 nu el, ci Richard Strauss și Werner Egk au compus muzica festivă, iar cea a intrării solemne și dans de copii și fete (Einzug und Reigen der Kinder und Mädchen) a fost scrisă de Gunild Keetman. Orff a folosit jocurile doar pentru a prezenta opera sa Carmina burana unui for internațional.^[6]

Orff a fost prieten cu profesorul Kurt Huber, unul din conducătorii grupului de rezistență Trandafirul Alb, de asemenea cu muzicologul și compozitorul germano-evreiesc Erich Katz (1900-1973). Discutabilul autor Michael Kater a pretins că după sfârșitul nazismului Orff ar fi încercat să scoată ulterior profit din prietenia cu Huber și ar fi declarat față de comisia americană de denazificare că ar fi fost membru al „Trandafirului Alb”, ceea ce nu a fost cazul. Pentru această afirmație nu există nicio dovadă, pentru că nu s-a găsit nimic în dosarele procesului de denazificare, pe care istoricul vienez Oliver Rathkolb l-a evaluat, respingând, de aceea, teza nedocumentată a lui Kater. Orff a fost achitat de americani.^[7][8]

ONORURI (SELECȚIE)

• 1949: Premiul național de clasa a III-a pentru artă și literatură (pe care l-a restituit)
• 1950: Fondarea institutului „Carl Orff” la Salzburg
• 1956: Decorat cu ordinul Pour le Mérite
• 1959: Ordinul de Merit al Bavariei
• 1962: Membru de onoare al Academia de Artă din Nürnberg
• 1963: Primul membru de onoare al Universității din Regensburg
• 1965: Placheta Goethe a orașului Frankfurt pe Main
• 1971: Medalia de aur a societății Humboldt
• 1972: Doctor honoris causa al Universității din Tübingen
• 1972: Marea Cruce de Merit cu stea la banda de umăr a Germaniei
• 1974: Premiul Romano Guardini
• 1974: Decorația austriacă pentru știință și artă
• 1975: Cetățean de onoare al orașului München
• 1981: Ordinul Maximilian pentru Știință și Artă (limitat la 100 de persoane în viată), predat de președintele Consiliului de miniștri pe atunci Franz Josef Strauß
• 1992: Denumirea unui asteroid după el: (21125) Orff
• Membru al academiilor de artă din München, Roma, Stockholm și Brüssel
• După el sunt denumite multe străzi, școli și asociații, mai ales în Germania și Austria.

Orff / Carmina Burana / Sudjic / Simfonijski orkestar I Hor RTS