luni, 23 iulie 2018


MATERIALE POTRIVITE ZILEI DE 24 IULIE 2018 SELECȚIONATE PENTRU PRIETENII MEI

Să începem acest program ținând seamă de vremea ploioasă!

In orasu-n care ploua




ISTORIE 24 Iulie
Evenimente
·         1148: In timpul celei de-A Doua Cruciade, regele Ludovic al VII-lea al Franței asediaza  Damascul. Asediul a avut loc între 24 iulie și 29 iulie 1148 si s-a încheiat cu o înfrângere decisiva  a cruciatilor, fapt care a condus la dezintegrarea Cruciadei.
·         1534: Exploratorul francez Jacques Cartier plasează o cruce pe Peninsula Gaspé și ia în posesie teritoriul, în numele regelui Francisc I al Franței.
·         1567Maria, regină a Scoției este forțată să abdice și este înlocuită de fiul ei în vârstă de un an, Iacob al VI-lea. A devenit regină a Scoției în 1542, pe când avea doar o săptămână, iar la  vârsta  de 16 ani, a devenit prin casatoria cu regele Frantei, Francisc I,  regină consort  a Franței. Pretenția ei asupra tronului englez a generat un conflict de durata  între ea  și regina Elisabeta I a Angliei. Mary fost decapitata în Anglia la data de 8 februarie 1587, după o lungă încarcerare în Turnul Londrei, fiind acuzată de conspirație și trădare împotriva verișoarei sale, Regina Elisabeta  I  a Angliei.
·         1772: S-a desfășurat Congresul de pace de la Focșani și București. Delegațiile Moldovei și Țării Românești au cerut independența de fapt, sub garanția Austriei, Rusiei și Prusiei, și unirea celor două țări românești. (24 iulie 1772-22 martie 1773)
·         1864 -  S-a înfiinţat Poliţia de Frontieră, actul de naştere al instituţiei fiind considerat Decretul nr. 892 din 24 iulie 1864, semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care i–a reunit pe grănicerii moldoveni cu cei munteni într–o singură structură, organizată pe zece batalioane grupate în patru „inspectorii”
·         1868 - La Viena, au fost semnate o Convenţie poştală între România şi Austro-Ungaria şi o Convenţie poştală româno–germană.
·         1876 - S-a format un nou guvern liberal pur, în frunte cu Ion C. Brătianu, care a condus România până în 1888 (cu excepţia perioadei aprilie-iunie 1881).
·         1911: Re-descoperirea orașului Machu Picchu, "orașul pierdut al incașilor".
·         1915: În timp ce era ancorată într-un port pe Chicago River, nava SS Eastland s-a înclinat înspre partea râului din cauza numărului prea mare de pasageri. 845 de oameni și-au pierdut viața.
·         La 24 iulie 1917, stil nou (11 iulie 1917, stil vechi) începe bătălia ofensivă de la Mărăști, în care Armata Română condusă de generalul Alexandru Averescu, obține o victorie ca la carte asupra trupelor germano-austro-ungare (19 iulie/1 august 1917). Victoriea Armatei Române în vara anului 1917 face parte din seria marilor bătălii de la: Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz – în urma cărora trupele româno-ruse reuşesc să oprească ofensiva germano-austro-ungară ce urmărea scoaterea României din război şi pătrunderea în partea ucraineană a Rusiei. Ofensiva română de la Mărăşti a fost pregătită strategic în lunile mai - iunie, cînd au avut loc întîlniri la nivel înalt între oficialităţile române şi ruse. După eşecurile din 1916, se încerca preluarea iniţiativei pe Frontul de Est printr-o dublă ofensivă: rusă în Bucovina şi românească în sudul Moldovei, în direcţia Brăilei. Detaliile acţiunii erau cuprinse în „Ordinul de operaţie nr. 1638”, semnat de comandantul trupelor române, Alexandru Averescu. Obiectivul Armatei II, căreia se adresa ordinul, era străpungerea frontului în zona Nămoloasa, prin executarea unei ofensive energice pe valea Putnei. Pentru aceasta Averescu a decis desfăşurarea unui atac general în întreaga fîşie pe care era desfăşurată Armata II, lungă de 37 km, între dealul Arşiţa Mocanului şi Răcoasa. Lovitura principală, inclusiv sectorul de rupere, cu o lărgime de 13 km, a fost stabilită la flancul stîng al dispozitivului, împărţit în două sectoare.Totalul forţelor Armatei II se ridica la circa 50 000 de oameni, împărţiţi în 56 de batalioane şi 14 escadroane. Dotarea tehnică cuprindea, între altele, 228 de tunuri, 448 de mitraliere şi 21 de avioane. Pe timpul desfăşurării ofensivei, armata a fost sprijinită de Divizia 1 cavalerie, Brigada 2 călăraşi, Brigada de grăniceri, Batalionul 17 pioneri. Trupele germane şi austro-ungare totalizau 21 de batalioane de infanterie şi 36 de escadroane de cavalerie, înzestrate cu 252 de mitraliere, 142 de tunuri şi sprijinite de un puternic sistem de lucrări genistice. Concomitent cu acţiunea marilor unităţi române a trecut la ofensivă, la flancul stîng al Armatei II, Corpul 8 şi Divizia 3 trăgători Turkestan, din Armata IV rusă, care aveau misiunea de a cuceri vîrful Momîia şi satul Ireşti. Prin ofensiva de la Mărăşti, frontul inamic a fost distrus pe o lăţime de 30 km şi o adîncime de 20 km, fiind eliberate 30 de localităţi. Pierderile proprii s-au ridicat la 1 466 de morţi (între care 37 ofiţeri), 3 052 de răniţi (73 de ofiţeri) şi 367 de dispăruţi, iar cele provocate inamicului au constat în cîteva mii de morţi, 2 793 de prizonieri (între care 23 de ofiţeri) şi un impresionant material de război (40 de tunuri, 30 de mortiere, 22 de mitraliere etc.). Urmările victoriei de la Mărăşti au fost importante pe plan strategic, Armata IX germană, comandată de feldmareşalul August von Mackensen schimbînd direcţia de ofensivă, plănuită iniţial între Siret şi Prut, mai spre nord-vest, în zona Focşani-Mărăşeşti. Acest fapt a reprezentat un ajutor indirect pentru următoarele confruntări din zona de sud a Moldovei, la Mărăşeşti şi Oituz, deoarece gen. Mackensen nu a avut timp să-şi grupeze toate forţele armate pe noua direcţie de atac. Victoria de la Mărăşti a fost o adevărată capodoperă de artă militară şi a probat calităţile de comandant ale lui Alexandru Averescu, care îşi nota în jurnalul său că „Poporul României moderne trebuie să-şi întipărească bine în suflet ziua de 11 iulie 1917, cînd în acea zi, pentru întîia dată, armata sa tînără, care-şi primise botezul de sînge numai cu 40 de ani înainte la Griviţa, înscrie în istoria sa prima victorie în adevăratul înţeles al cuvîntului, adică victorie ofensivă şi definitivă”.
·         1923: S-a semnat tratatul de la Lausanne, prin care se stabileau granițele moderne ale Turciei, în urma războiului turc de independență.
·         1923 - Convenţia de la Lausanne privind regimul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele este semnată şi de România
·         1929: A intrat în vigoare pactul Briand-Kellogg, prin care mai multe state se angajau să renunțe la război ca instrument de politică externă.
·         1942 - A început bătălia pentru Caucaz, încheiată prin victoria armatelor sovietice la 9 octombrie 1943
·         1945: În timpul desfășurării Conferinței de la Potsdam, președintele Harry Truman l–a informat pe Stalin despre producerea în SUA a bombei atomice.
·         1949: Sunt inaugurate primele Gospodării Agricole de Stat după model sovietic.
·         1974: Curtea Supremă de Justiție din SUA i-a cerut președintelui american Richard Nixon să dea toate documentele ținute la Casa Albă procurorului însărcinat cu rezolvarea cazului Watergate.
·         1978 - Generalul Ion Mihai Pacepa, adjunctul şefului Direcţiei Informaţii Externe, secretar de stat în Ministerul de Interne cere azil politic ambasadei SUA de la Bonn.
·         1987: IBM-PC lansează DOS Version 3.3.
·         1990: Senatul României adoptă un proiect de lege prin care se instituie ca sărbătoare națională a României ziua 1 decembrie, zi în care, în anul 1918, prin unirea Transilvaniei cu România, s–a încheiat procesul constituirii statului național unitar român.
·         1990: Nave de război sub pavilion american au fost comasate în apele teritoriale irakiene și trupe de uscat însumând 30.000 soldați sunt desfășurate la granița irakiano-kuweitiană, în stare de alertă.
·         1995: Prima conferință interamericană la nivel înalt asupra apărării, organizată de Pentagon, la care au participat delegații din SUACanada și din alte 32 de state din întreaga emisferă nordică, cu excepția Cubei (Wiliamsburg,Virginia).
·         2001Simeon de Saxa-Coburg și Gotha, care în copilărie fusese țar al Bulgariei, a devenit prim ministru al acestei țări.
·         2005Lance Armstrong câștigă Turul Franței pentru a șaptea oară consecutiv.
·         2006: Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a decis desecretizarea dosarelor politicienilor romani.



Nașteri

·         923: S-a nascut impăratul Suzaku al Japoniei. A fost al  61-lea  imparat al Japoniei,  în conformitate cu ordinea traditionala  de succesiune. In anul 946, Suzaku a fost  succedat  la tron  de fratele său mai mic, care devine   împăratul  Murakami. La 7 octombrie,  anul 952  e.n., imparatul Suzaku  a decedat  la vârsta de 30 de ani.
·         1720Louisa Ulrika a Prusiei, soția regelui Adolf Frederick al Suediei (d. 1782)
·         1783 - S-a născut, în Columbia, Simon Bolivar, general şi om politic sud-american, unul dintre conducătorii mişcării de eliberare a popoarelor din America Latină (1810-1826) de sub dominaţia spaniolă (m. 17 decembrie 1830). Bolivar a condus armata care a eliberat Bolivia, Columbia, Ecuador, Panama, Peru şi Venezuela de sub dominaţia spaniolă şi este considerat principalul promotor al răspândirii democraţiei în America Latină.
·         1802Alexandre Dumas (tatăl), scriitor francez (d. 1870). Printre creaţiile sale, cunoscute în întreaga lume, se numără romanele „Cei trei muschetari” si „Contele de Monte-Cristo”. A murit la data de 5 decembrie 1870, în localitatea Puys (Seine-Maritime). În 2002, corpul său a fost mutat în Panteonul din Paris, alaturi de alte mari personalitati ale Frantei.
·         1803: S-a născut compozitorul Adolphe Charles Adam (baletele “Giselle”, “Corsarul") (m. 3 mai 1856)
·         1840Avram Goldfaden, poet, dramaturg și actor rus de origine evreiască (d. 1908)
·         1857Henrik Pontoppidan, scriitor danez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (d. 1943). Marea sa trilogie Pământul făgăduinței, este  o veritabilă frescă socială în care, printre evidente influențe autobiografice, se distanțează  de orice idealizare a țăranului, de tip rousseau-ist sau tolstoian. 
·         1856Émile Picard, matematician francez (d. 1941)
·         1858Jenő Ábel, scriitor, filolog și profesor universitar maghiar (d. 1889)
·         1860Emile Charles Achard, medic francez, membru de onoare al Academiei Române (d. 1944)
·         1860Alfons Mucha, desenator și pictor ceh (d. 1939)
·         1860Charlotte, Ducesă de Saxa-Meiningen (d. 1919)
·         1864Frank Wedekind, scriitor german (d. 1918)
·         1880Ernest Bloch, compozitor elvețian naturalizat american (d. 1959)
·         1886 - S–a născut actorul Mişu Fotino, fondator al Teatrului de Stat din Braşov. (m. 4 ianuarie 1970)
·         1894Andrei Oțetea, istoric român, membru al Academiei Române (d. 1977)
·         1895Robert Graves, poet și scriitor britanic (d. 1985)
·         1897 - S-a născut Amelia Earhart, pioner al aviaţie şi militantă angajată pentru drepturile femeii (dispărută la 2 iulie 1937 în Pacific)
·         1911 - S-a născut George Ivaşcu, critic şi istoric literar, publicist, fost director al revistei „România literară” (1971–1988) şi redactor–şef al revistei „Contemporanul” (1955–1971 (“Istoria literaturii române”, “Nicolae Filimon”, “Cumpăna cuvântului”) (m. 21 iunie 1988)
·         1911Ernesto Sabato, scriitor argentinian (d. 2011)
·         1917 - S-a născut Robert Farnon, cântăreţ şi şef de orchestră canadian.
·         1920Bella Abzug, politiciană americană, luptătoare pentru drepturile femeilor (d. 1998)
·         1921Giuseppe di Stefano, tenor italian
·         1928 - S-a născut Lia Szasz, pictoriţă.

·         1934Alexandru Jula, interpret român de muzică ușoară (D. 3 iun 2018)
·         1941 - S-a născut Barbara Jean Love, vocalistă americană (Friends Of Distinction).
·         1942 - S-a născut în Germania (Burt) Heinz, basist şi vocalist britanic (Tornados).
·         1946 - S-a născut Alan Whitehead, baterist britanic (Marmalade).
·         1946Neith Nevelson, artist american
·         1946 - S-a născut Alecsandru Ştiucă, politician român.
·         1949Michael Richards, actor american
·         1954Vasile Dîba, caiacist român
·         1958 - S-a născut Mike Karn (Anthony Michaelides), saxofonist britanic (Japan).
·         1970Jennifer Lopez, actriță și cântăreață americană
·         1977: Cristina Cioran, actriţă şi prezentatoare TV

·         1985: Lukas Rosol, tenisman ceh


Decese

·         946: A murit Muhammad ibn al-Tughj Ikhshid, conducător al Egiptului sifondator al dinastiei Ikhshidid (n.882). Abu Bekir Muhammad ibn Ṭughj ibn Juff ibn Yiltakīn ibn furan ibn Furi ibnKhāqān (n.8 februarie 882), a fost un comandant Abbasid și guvernator al Egiptului, care a devenit domnitorul independent al Egiptului și al unei părți dinSiria din 935 până la moartea sa. El a fost fondatorul dinastiei Ikhshidid, care a condus regiunea până  la moartea sa, dupa care, Fatimizii au invadat și cuceritEgiptul in anul 969, începând o nouă eră în istoria țării.
·         1115Matilda de Toscana (n. 1046)
·         1568Carlos, Prinț de Asturia (n. 1545)
·         1739Benedetto Marcello, compozitor italian (n. 1686)
·         1862Martin Van Buren, al 8-lea președinte al Statelor Unite (n. 1782)
·         1908Aleksei Ostroumov, medic rus; a fost primul care a demonstrat proveniența valvulară a ritmului cardiac
·         1927Ryūnosuke Akutagawa, scriitor japonez (n. 1892)
·         1937Alexandru Obregia, medic român (n. 1860)
·         1969Witold Gombrowicz, romancier polonez (n. 1904)
·         1974James Chadwick, fizician britanic (n. 1891)
·         1977Emil Botta, poet, prozator și actor român de teatru și film (n. 1912)
·         1980 - A murit actorul britanic Peter Sellers, celebru prin compoziţia rolului “Inspectorul Clouseau” şi prin seria filmelor “Pantera Roz”; în 1976 a fost numit “actorul anului” (n.08.09.1925).
·         1980Vladimir Visoțki, actor, poet și muzician rus (n. 1938)
·         1991Isaac Bashevis Singer, autor polonezo-american, laureat Nobel (n. 1904)
·         2010Victor Ciornei, dirijor român (n. 1923)
·         2012John Evans Atta Mills, președintele Ghanei (n. 1944).

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf M Mc Hristina; Sf Mc Ermoghen;
·         În calendarul romano-catolic:  Sf. Sharbel Makhluf, preot; Sf. Cristina, fecioară, martiră
·         În calendarul greco-catolic: Sf. Cristina, martiră († 220)
  • România -- Ziua grănicerilor - marchează constituirea, în 1864, a primului corp unificat al grănicerilor din România.



RELIGIE ORTODOXĂ 24 Iulie

Sf M Mc Hristina; Sf Mc Ermoghen

Sfanta Mucenita Hristina

In cetatea Tirului era un barbat de neam mare, cu numele Urban, care avea stapanirea ighemoniei. El avea o fiica, fecioara tanara, care din anii tineretii sale a cunoscut pe Dumnezeu, Ziditorul sau, punandu-si sufletul pentru El si rabdand cu barbatie multe munci cumplite. Cand s-a nascut aceasta, parintii i-au pus numele Hristina si aceasta nu dupa intelegerea elineasca, ci dupa purtarea de grija a lui Dumnezeu; caci singur numele acela insemna mai inainte, oarecare proorocie. Aceasta fecioara, venind in varsta, avea sa fie crestina si roaba, mireasa si mucenita a lui Hristos. Ea, de la varsta de unsprezece ani, si-a aratat frumusetea fetei ei celei minunate, caci nu era intre fecioare vreuna, care sa semene cu ea la frumusete.
Deci, vrand tatal ei ca sa o pazeasca de vederea omeneasca, i-a randuit petrecerea ei in palatul cel mai inalt, dandu-i slugile cele mai bune.
El, ducandu-i zeii sai cei de aur si de argint, i-a poruncit sa se inchine lor si in toate zilele sa le aduca jertfe. Multi din cei de bun neam si bogati, auzind de frumusetea acestei fecioare, doreau s-o ia spre insotire fiilor lor si rugau pentru aceasta pe tatal ei. Dar Urban le raspundea: "Nu o voi da nimanui pe fiica mea, ci o voi darui zeilor mei, pentru ca mult au iubit-o milostivii; deci, fecioara va petrece pentru dansii, slujindu-le totdeauna".
Fecioara Hristina, crescand cu anii si intelegerea, a inceput a veni la cunostinta adevarului, Dumnezeu luminandu-i si inteleptindu-i mintea cu darul Sau. Pentru ca, privind prin fereastra la cer si la luminatorii cei ceresti, cunostea pe Ziditor. Deci, ea, nesocotind pe idolii cei fara de suflet, nu putea sa li se inchine. Ci, privind in sus spre rasarit, suspina si plangea, graind in sine: "Pana cand inimile omenesti vor petrece intunecate si pana cand cugetul lor cel neintelegator nu va privi spre Domnul Dumnezeu, Cel ce a facut cerul si pamantul si l-a impodobit cu aceasta podoaba nevazuta?"
Astfel socotind in sine, a inceput a se inchina adevaratului Dumnezeu, Cel ce petrece in cer si se ruga Lui cu lacrimi, ca sa i se faca cunoscut spre a-L cunoaste desavarsit pe Acela, de a Carui dragoste i se aprinsese inima. Petrecand multe zile in rugaciuni si in postire, s-a invrednicit cercetarii lui Dumnezeu; pentru ca i s-a aratat ingerul Domnului si a insemnat-o cu semnul Sfintei Cruci. Ingerul a numit-o mireasa a lui Hristos si a inteleptit-o desavarsit in cunostinta lui Dumnezeu; iar pentru nevointa cea patimitoare, i-a spus ca de trei muncitori va fi muncita, pentru Dumnezeu cel in Treime. Deci, a intarit-o spre nevointa, dandu-i piine curata sa manance, fiind ea flamanda de postire.
Dupa acea ingereasca aratare, fecioara se veselea cu duhul si se bucura in Dumnezeu, Mantuitorul sau, multumindu-i ca a cercetat pe roaba Sa prin trimiterea sfantului inger. De atunci, ea a inceput mai cu caldura a-si intinde catre Domnul rugaciunile sale si a se indulci de dragostea Lui. Umplandu-se de rivna, a inceput a sfarima idolii cei de aur si de argint, zdrobindu-i in bucati pe cate unul si aruncandu-i jos de pe fereastra in ulita. A doua zi, cei ce treceau, adunau pentru ei aurul si argintul cel sfarimat.
Intr-una din zile, ighemonul Urban, vrand sa cerceteze pe fiica sa si sa se inchine zeilor sai, s-a suit in palatul cel de sus. Dar, nevazandu-si idolii, intreba pe Hristina: "Unde sant zeii?" Iar ea tacea. Chemand slugile, le-au intrebat de zei; iar ele i-au spus, ceea ce a facut fiica sa zeilor. Umplandu-se el de manie, a inceput a bate pe fecioara peste obraz, zicandu-i: "Ticaloaso, ce ai facut zeilor?" Iar ea nu voia sa-i raspunda. Dupa aceea, sfanta, deschizandu-si gura, a marturisit pe Unul adevaratul Dumnezeu, Cel ce petrece in cer, pe Ziditorul a toate, iar pe cei ce se numeau zei, fiind facuti din aur si argint, i-a numit diavoli si idoli fara simtire, spunandu-i cum i-a sfarimat cu mainile sale.
Atunci Urban, umplandu-se de mai multa manie, a taiat cu sabia pe toate slugile. Iar pe fiica a inceput s-o munceasca cu diferite munci. Mai intai a batut-o fara crutare cu vergi si vine de bou, apoi a legat-o si a aruncat-o in temnita. Instiintindu-se maica ei de acest lucru, a alergat la dansa, plangand si tanguindu-se, si o indemna sa se lepede de Hristos si sa se intoarca la zeii parintesti. Dar mucenita lui Hristos, nici nu voia sa auda cuvintele maicii sale, ci mai ales se lepada chiar de dansa singura, zicand: "Sa nu ma numesti pe mine fiica ta. Nu stii oare ca am numele lui Hristos, pe Care nimeni din neamul vostru nu s-a invrednicit a-L cunoaste? Eu acum nu sant din neamul vostru, ci din al lui Hristos, cu numele si cu lucrul; pentru ca m-am unit cu Hristos, Imparatul cel ceresc. Aceluia-I sant roaba si fiica si El imi este tata si maica si stapan". De aceea, maica-sa plangea mult si nesporind nimic, s-a mahnit.
Trecand noaptea si sosind ziua, Urban, fiind pornit de diavol spre rautate si uitand dragostea cea fireasca catre fiica sa, a sezut la judecata, vrand sa munceasca pe Sfanta Hristina, nu ca pe o fiica a sa, ci ca pe o straina si mare facatoare de rautate. Sfanta fiind scoasa din temnita la judecata, multe femei vazand-o pe ea, ziceau: "Dumnezeul roabei Tale, Hristina, ajuta-i, caci la Tine a alergat!" Deci, Hristina, mieluseaua lui Hristos, statea inaintea lui Urban, nu ca inaintea tatalui ei, ci ca inaintea unui muncitor si a unei fiare mancatoare de trupuri.
Urban a inceput a o momi pe dansa, zicandu-i cu viclesug: "Mi-e mila de tine, fiica mea, si ma rog tie, apropie-te de zeii nostri cei mari si sa le aduci jertfa cu mine, ca sa te miluiasca si sa-ti ierte pacatul tau, pe care l-ai facut. De nu vei face aceasta, apoi nici eu nu te voi milui si nu te voi numi fiica mea". Sfanta a raspuns: "Mare bucurie imi vei face, de nu ma vei numi fiica ta; pentru ca am ca tata pe Ziditorul meu". Urban, aprinzandu-se de mare manie, a poruncit sa o spanzure pe fecioara la muncire, sa-i strujeasca cu fiare ascutite si sa-i zdrobeasca curatul ei trup cel fecioresc. Atat i-au strujit trupul ei, incat i se vedeau oasele goale.
Dupa ce au dezlegat-o de la muncire si a vazut carnea sa zdrobita si cazuta de pe dansa, zacand pe pamant, ea, adunand-o, a aruncat-o in obrazul tatalui sau, zicandu-i: "Iata, mananca carnea fiicei tale!" El, maniindu-se mai mult, a intins pe sfanta pe o roata de fier si, aprinzand foc sub dansa, a poruncit sa toarne pe trupul ei untdelemn fiert. Astfel, invartind roata, o trecea prin foc si fecioara se frigea ca un peste sau ca niste carne de mancare. Deci, nu era cu putinta firii omenesti si mai ales celei femeiesti, sa fie intr-o munca ca aceea; dar Dumnezeu ii tinea viata roabei Sale si o intarea pe dansa, spre marirea numelui Sau cel Sfant si spre rusinarea paganilor.
Sfanta Hristina, fiind astfel muncita, slavea pe Dumnezeu si se ruga catre El; iar sfintii ingeri stateau nevazuti inaintea ei, usurandu-i durerile. Apoi, fara de veste, iesind o vapaie mare de foc, cu porunca lui Dumnezeu, s-a repezit la acei pagani, care stateau imprejur, si a ars ca la o mie din ei. Urban, nestiind ce sa-i mai faca ei, a poruncit sa o arunce in temnita. Sfanta rugandu-se, i s-a aratat ingerul Domnului si a tamaduit-o de rani, facand-o sanatoasa peste tot trupul si i-a dat ei hrana pe care i-o adusese. Astfel s-a intarit mucenita si lauda pe Dumnezeu.
Dupa aceasta, tatal ei a poruncit s-o arunce in mare; iar slujitorii, luind pe roaba lui Hristos, au pus-o in corabie si au dus-o departe de mal. Deci, legandu-i o piatra mare de grumaz, au aruncat-o in apa. Dar sfanta, sprijinindu-se de mainile Celui fara de trup, umbla pe ape ca pe uscat. Marea aceea i-a fost ei scalda-toarea Sfantului Botez, pe care o dorea, si un nor luminos a umbrit-o pe ea si s-au auzit cuvinte de sus, graindu-se deasupra ei, adica numele Preasfintei Treimi, dupa savarsirea Sfantului Botez.
Ea a vazut pe Domnul aratandu-i-se si zicandu-i cuvinte aducatoare de bucurie. Deci, iesind la uscat, s-a aratat inaintea fetei tatalui sau si l-a inspaimantat. Pentru ca paganul se mira si se inspaimanta, vazand pe sfanta fecioara, iesind vie din mare. Vazand el atatea minuni, nu cunostea puterile lui Dumnezeu, ci socotea ca aceea este vraja. Atunci el a poruncit s-o arunce in temnita, vrand ca a doua zi s-o taie pe dansa. Dar in acea noapte, el insusi a fost taiat de coasa mortii. Iar sfanta a ramas vie in temnita, slavind si multumind lui Dumnezeu.
Dupa pieirea neasteptata a lui Urban, a venit in locul lui un ighemon, cu numele Dion, caruia i s-a spus despre Hristina, care sedea in temnita. Scotind-o pe dansa si punand-o inaintea judecatii sale, mai intai se ispitea sa insele pe mucenita cu imbunari si s-o departeze de Dumnezeu. Apoi, vazand-o nestramutata in sfanta credinta, a muncit-o mult, batand-o, strujind-o cu unghii de fier si arzand-o cu foc. El, arzand o tigaie de fier, a poruncit sa intinda pe sfanta goala, silind-o sa se inchine idolului Apolon. Dar mucenita petrecea statornica in marturisirea preasfantului nume al lui Iisus Hristos, iar pe idolul Apolon l-a sfarimat cu rugaciunea. Cand idolul a cazut si s-a prefacut in bucati, atunci a cazut la pamant si ighemonul Dion si a ramas mort.
Diavolul care locuia in idol, sfarimandu-i-se capistea, a rapit sufletul slujitorului sau celui osardnic si l-a facut sa vietuiasca in iad impreuna cu el, iar pe sfanta mucenita iarasi a primit-o temnita si legaturile. Patimirea fecioarei lui Hristos nu era fara de roade, caci poporul, vazand niste minuni ca acelea, slavea pe Unul Dumnezeu, Iisus Hristos, si au crezut in El ca la trei mii de suflete. Multi veneau la sfanta, care a fost tinuta in temnita multa vreme, si se invatau de la dansa, pana ce a venit alt ighemon cu numele Iulian. Acela, scotind asemenea pe sfanta la judecata, i-a dat felurite munci. Mai intai a aprins un cuptor mare, in care, arzand trei zile focul, a aruncat in el pe mucenita si apoi l-a inchis. Sfanta fecioara Hristina a petrecut in cuptorul acela cinci zile nearsa de foc, precum de demult tinerii cei din Babilon si, sezand ca intr-o camara, canta, slavind pe Dumnezeu; caci ingerii Domnului erau cu dansa, udand si racorind cuptorul.
Dupa acele cinci zile, deschizandu-se cuptorul, s-a aflat sfanta vie si intreaga, neatinsa de foc catusi de putin si se preamarea Dumnezeul crestinilor, iar paganatatea se rusina. Ighemonul acela, orbindu-se de rautatea diavoleasca, nu cunostea puterile lui Dumnezeu, ci socotea vraja o minune mare ca aceea. Deci, silindu-se sa biruiasca pe cea nebiruita, a chemat vrajitorii si fermecatorii, care stiau sa farmece serpi, vipere si scorpii si sa le dea drumul impotriva mucenitei, ca s-o omoare cu muscaturile lor otravitoare; dar nici una dintr-insele n-au vatamat-o, desi se tirau si se incolaceau imprejurul trupului ei. Fermecatorul cel mare statea aproape si intarita cu soptiri si mestesugiri pe acele tiritoare, ca sa muste pe fecioara. Dar toate acelea, din porunca lui Dumnezeu, s-au intors cu manie spre acel vrajitor si indata l-au omorit cu muscaturile lor. Sfanta a zis catre tiritoare: "Voua, serpilor, viperelor si scorpiilor, va poruncesc in numele lui Iisus Hristos, sa va duceti fiecare la locul vostru si sa nu vatamati pe nimeni". Atunci indata s-au risipit, ducandu-se fiecare la locul sau.
Dupa un ceas, Sfanta Hristina s-a milostivit spre cel omorit si, rugandu-se Domnului, l-a inviat si l-a facut crestin. Dar nu numai pe acela, ci si multi, caci, vazand niste minuni ca acelea preaslavite, au crezut in Domnul. Ighemonul maniindu-se, a poruncit sa taie feciorescul piept al sfintei. Deci, taindu-l, curgea din ranile ei lapte in loc de sange. Dupa aceea, i-a taiat si limba, care slavea pe Hristos Dumnezeu. Dar mucenita, chiar dupa taierea limbii, vorbea bine. Ea, apucand limba cea taiata, a aruncat-o in fata ighemonului si, lovindu-l in ochi, i-a zis: "Pagane, iata, mananca limba mea!" Ighemonul a orbit din lovitura aceea, iar sfanta binecuvanta pe Dumnezeu foarte mult, iar pe idoli si slujitorii lor ii ocara. Ighemonul, nesuferind sa auda mai mult acele ocari si maniindu-se si pentru orbirea ochilor sai, a poruncit s-o dea la moarte. Deci sfanta, fiind impunsa de ostasi cu fiare ascutite, si-a dat cinstitul si sfantul ei suflet in mainile Domnului sau.
Astfel sfanta fecioara cea fara de prihana si Marea Mucenita a lui Hristos Hristina, prin care Domnul a facut minuni cu puterea Sa cea mare, a patimit de la trei cumpliti muncitori; dar aceia n-au putut sa biruiasca pe aceasta singura fecioara. Un oarecare om din neamul ei, crezand in Hristos, a luat patimitorul ei trup si l-a ingropat cu cinste. Acestea s-au facut, imparatind peste romani si peste elini paganul Sevir, iar peste noi stapanind intotdeauna Domnul nostru Iisus Hristos, Caruia impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, se cuvine cinste si slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Sf Mc Ermoghen

După împăraţii Diocleţian şi Maximian, care, neputând a birui puterea lui Hristos ce se săvârşea întru sfinţii săi mucenici şi mărturisitori, nici a pierde de pe pământ sfânta credinţă, pentru care lucru foarte mult se osteneau vărsând fără cruţare sângele creştinesc, de bunăvoie şi din multă sa asprime, lăsându-şi sceptrul, au luat după dânşii împărăţia: Maxentie în Roma, Constantin - care, după aceea, a crezut în Hristos şi toată lumea a luminat-o - în Portugalia, iar Maximin la răsărit. Dar nu înceta a se face prigoană asupra creştinilor, mai ales la Răsărit, unde pământul şi marea ca şi cum se mişca şi se tulbura, ridicându-se asupra Bisericii lui Hristos ce se înmulţea, şi cu cât se înmulţea, cu atât mai mult înflorea ca crinul în spini, roşită fiind de sângele cel mucenicesc.
    Păgânul împărat Maximin, fiind prea râvnitor părinteştii sale credinţe, cea cu mulţi dumnezei, era mai urîtor şi mare prigonitor al dreptei credinţe creştineşti. Acestuia i s-a vestit cum că toată Alexandria, care este cetate prea slăvită în Egipt, s-a tulburat, înmulţindu-se acolo creştinii foarte mult şi făcându-se tulburare între creştini şi pagini. Iar el, neputând merge acolo singur, pentru că avea nevoie a zăbovi în Vizantia, a trimis pe unul din dregătorii săi, bărbat cu bună pricepere, iscusit în înţelepciunea elinească şi ritor bun, cu numele Mina, de neam atenian. Acestuia i-a încredinţat să astâmpere tulburarea poporului ce se făcuse în cetate şi pe cele răzvrătite să le îndrepteze şi să izgonească creştinătatea din cetate. Apoi credinţa cea părintească, adică păgânătatea lor, să o întărească şi pe cei ce au căzut dintr-însa, adică pe cei ce s-au întors de la păgânătate către Hristos, iarăşi să-i întoarcă spre dânsa.
    Mina se arăta pe dinafară că ţine de credinţa împăratului şi ca şi cum s-ar fi învoit împreună cu cele păgâneşti; dar dinăuntru era creştin adevărat şi păzitor al poruncilor lui Dumnezeu. El a tăinuit până la o vreme credinţa lui cea dreaptă, aşteptând chemarea cea dumnezeiască pentru nevoinţa şi cununa muceniciei.
    Deci, primind poruncă de la împărat, a ajuns degrabă în Alexandria şi acolo, fără de osteneală a alinat tulburarea, cu înţelepte sfaturi împăcând amândouă părţile, adică creştinii şi păgânii, poruncind ca fără de opreală să-şi ţină fiecare credinţa sa. Apoi pe toate cele stricate din aşezămintele cetăţii şi cărora le trebuia rânduiala, îndreptându-le bine, a vestit prin scrisoare împăratului. După aceea, a gândit să-şi mărturisească credinţa sa în Hristos, pe care o ascundea şi s-o aducă întru arătare tuturor, ca să se facă şi altora chip de dreaptă credinţă şi pricinuitor de mântuire, adică să iasă la nevoinţa mucenicească. Căci zicea întru sine: "Dacă într-altă vreme voi vrea să mă dau spre munci, apoi numai eu singur mă voi încununa, iar acum pot şi pe alţii să-i duc către încununare". Deci, a început la arătare a lăuda numele lui Iisus Hristos şi a învăţa sfânta credinţă, încredinţând nu numai cu cuvintele pe cei necredincioşi, ci şi cu lucrurile; căci i se dăduse lui darul dintru înălţime a vindeca neputinţele, prin chemarea numelui lui Hristos şi prin semnul Sfintei Cruci.
    Astfel odinioară, mergând prin mijlocul cetăţii şi poporul urmându-l, s-a întâmplat de a văzut pe cale mulţime de şchiopi, orbi, muţi, surzi şi îndrăciţi. Rugându-se lui Dumnezeu ca să arate puterea Sa prin mâinile lui, pentru încredinţarea poporului celui necredincios, a chemat numele lui Hristos. Apoi, şi-a pus mâinile sale peste cei bolnavi, făcând peste fiecare dintr-înşii semnul Sfintei Cruci, şi îndată s-a dăruit tuturor tămăduire: orbii au văzut, muţii au grăit, şchiopii au sărit ca cerbii şi îndrăciţii au scăpat de duhurile cele necurate. Văzând aceasta, tot poporul s-a înspăimântat şi mulţi au crezut în Hristos, pe care Sfântul Mina, învăţându-i cu cuvinte, i-a unit cu creştinii.
    Dar unii din cei împietriţi cu necredinţa şi orbiţi cu răutatea elinească, cărora le erau iubite praznicele cele diavoleşti şi-i cinsteau pe aceia cu îmbuibarea, cu beţia şi cu lucruri necurate, care nu iubeau viaţa creştinească cea cinstită şi înfrânata, fiind fii ai întunericului ce urau lumina, aceea, nerăbdînd a vedea batjocorirea zeilor lor şi defăimarea praznicelor celor urâte, au trimis în taină la împărat, vestindu-i toate cele ce făcea Mina, că şi el crede în Galileanul Cel răstignit şi pe tot poporul Alexandriei l-a răzvrătit cu aceeaşi credinţă, iar acum a pustiit capiştele zeilor celor vechi.
    Împăratul, auzind acestea, s-a umplut de mânie şi chemând pe dregătorii şi sfetnicii săi, se jeluia înaintea lor despre Mina, că a făcut cele potrivnice poruncii lui; că, în loc să piardă creştinătatea din Alexandria, el a înmulţit-o, iar pe poporul elin, cel deprins cu legile cele vechi părinteşti, l-a adus către credinţa cea nouă, creştinească. Dregătorii au sfătuit ca să trimită acolo pe cineva, care ar putea să îndrepteze cele răzvrătite de Mina, iar pe acesta să-l sfătuiască sau să-l silească, ca iarăşi să se întoarcă la credinţa zeilor. Iar pentru acel lucru să aleagă pe unul mai cu trecere înaintea stăpânirii împărăteşti şi slujitor credincios, care să păzească toate poruncile lui şi să se sârguiască a le împlini întocmai. Căutând şi întrebând ei de unul ca acela, a fost plăcut tuturor eparhul cetăţii cu numele Ermoghen, bărbat vestit şi slăvit. Deci au voit să-l trimită pe acesta, ca unul ce putea să săvârşească toate cele poruncite lui de împărat. Împăratul a trimis îndată pe Ermoghen în Alexandria, dându-i din Vizantia putere ostăşească să cheme pe Mina la judecată, iar cetatea să o cureţe, precum socotea el, de rătăcirea creştinească.
    Ermoghen era de neam tot atenian, născut şi crescut tot în păgânătatea idolească, dar cu obiceiul bun şi milostiv, deşi nu cunoştea pe Hristos, adevăratul Dumnezeu; însă cu faptele era ca un creştin, căci neavând lege, din fire făcea ale legii. Mergând Ermoghen împreună cu ostaşii spre Egipt, într-o noapte a văzut în vis trei bărbaţi prea străluciţi, zicând către dânsul: "Să ştii, Ermoghene, că cel mai mic lucru bun nu este trecut cu vederea de Dumnezeu. De aceea şi lucrurile tale, deşi nu sunt desăvârşit bune, însă Dumnezeu le primeşte şi calea ta, care era să fie spre pierderea multora, o va face ţie pricinuitoare slavei şi cinstei celei fără de moarte. Deci nu uita cuvintele noastre, că pe această cale vei ajunge la Împăratul cel adevărat şi veşnic, iar noi vom trimite ţie un aşa om care te va face prieten al Împăratului celui binecuvântat şi vei lua de la El o cinste din acelea, pe care împăratul tău cel de acum nu poate să ţi-o dea ţie".
    Deşteptându-se Ermoghen, se gândea cu spaimă şi cu mirare la cele văzute şi nu se pricepea ce o să se facă. Aştepta, deci, să dobândească o cinste mult mai mare, însă de la cei ce împărăţeau vremelnic pe pământ, iar nu de la Împăratul cel Preaînalt, pe care încă nu-L ştia, fiind neluminaţi ochii inimii lui. După acea îndelungată vreme a plutirii sale pe mare, a ajuns la ţărmul Alexandriei şi a intrat în cetate cu mare slavă, cu cântări de timpane, cu trâmbiţe, întâmpinat de tot poporul, cu cinste petrecându-l în palatul luminat.
    Făcându-se seară şi tot poporul risipindu-se, fericitul Mina a venit către Ermoghen singur, vrând să vorbească împreună cu dânsul deosebi, despre unul Dumnezeu şi despre sfânta credinţă, ştiind că mai bine se ascultă vorba şi se primeşte sfatul mai la o parte, şi chiar de s-ar fi grăit ceva potrivnic, aceasta mai cu înlesnire se rabdă deosebi, decât înaintea adunării poporului.
    Intrând la Ermoghen, a zis: "Slavă marelui Dumnezeu cu a Cărui purtare de grijă ai venit aici". Iar Ermoghen auzind de unul Dumnezeu şi văzând că stau înaintea sa unii din cei ce erau din palatul împărătesc, îndată a poruncit să ia pe Mina sub strajă, temându-se să nu fie clevetit la împărat că a primit la vorbă deosebită pe vrăjmaşul împărăţiei. Deci a zis către cei ce stăteau înainte: "Mâine va cunoaşte acest tăinuitor ce fel de prieten sunt eu al vrăjmaşilor împărăţiei şi va pricepe dacă este un Dumnezeu sau mai mulţi".
    A doua zi, fiind pregătit divanul pentru privelişte şi adunându-se mulţime de popor, a şezut judecătorul Ermoghen, stând împrejurul lui purtătorii de arme, şi a poruncit să aducă înaintea sa la judecată pe Sfântul Mina. Deci, a stat înaintea lui ostaşul lui Hristos cu faţa luminoasă şi cu suflet netemător, arzând cu râvnă după Dumnezeu. Apoi i-a zis judecătorul: "Se cuvine, o! Mâna, fiecare om a cinsti pe împăraţi şi pe zeii cei împărăteşti şi a fi mulţumitor pentru facerile lor de bine; iar tu nici pe împăraţi, nici pe zei nu-i cinsteşti, uitând facerile de bine ale acelora". Sfântul a răspuns: "Până atunci, o, judecătorule, se cuvine a arăta mulţumire către făcătorii săi de bine, până când este de folos şi celui ce face bine şi celui ce i se face binele. Iar când amândurora li se aduce vătămare, atunci facerea de bine este vătămătoare, iar pe făcătorul de bine se cuvine a-l lepăda.
    A cinsti pe împăraţi este lucru sfânt, precum se cuvine stăpânirii şi începătoriei; iar când împăraţii nu cinstesc drept şi cu bună credinţă pe Dumnezeu, Care este întâia începătură, nici nu-I dau cinstea cuviincioasă, pe aceia nu este drept a-i cinsti. Mai ales pe zeii lor nu se cuvine a-i cinsti, de nu vom cerceta mai întâi, oare sunt aşa puter-nici precum este Dumnezeu? Oare sunt fără început, fără sfârşit şi fără de moarte? Iar dacă vreuna dintr-acestea nu le va împlini, apoi se cuvine a-i trece cu vederea. Căci cum pot a fi dumnezei, nefiind desăvârşiţi? Deci, cu fierbinte dorire şi cu inimă curată se cuvine a căuta pe Dumnezeu. Eu, după cum ştii şi tu, judecătorule, când eram în Atena, păzeam legile părinteşti, căci din tinereţe lăsând pe părinţi, cu multă dorinţă şi osârdie mă îndeletniceam cu citirea cărţilor şi nu cu puţină osteneală am străbătut toată învăţătura elinească, făcătoare de basme. Înştiinţându-mă că şi la creştini sunt oarecare cărţi, am dorit să le citesc şi citindu-le am dobândit atâta folos din ele, încât nu este cu putinţă a grăi.
    Asemănând Scriptura creştinească cu învăţătura cea elinească, am aflat că mare deosebire erau între ele, ca şi cum s-ar lupta una împotriva alteia. Căci în cea creştinească am văzut putere şi dreptate, iar într-aceasta, rătăcire şi vicleşug. Apoi cele ce sunt în scripturile creştineşti arată puterea lui Hristos Dumnezeu, iar scripturile elineşti socotesc că Dumnezeu pe cel îmbrăcat cu neputinţe omeneşti, cu patimi şi cu pofte şi sunt pline de minciuni, de tulburare, de neînfrânare şi de neruşinare; povestind că zeii au făcut război între ei şi au fost biruiţi şi răniţi de oamenii cei muritori. Apoi sunt pline şi de alte răutăţi fără număr, de minciuni şi de basme. Cu un cuvânt zic: Sfârşitul scripturii creştineşti este mântuirea, prin cunoştinţa adevărului, iar a celei elineşti, este adevărată pierzare şi pogorâre către patimile cele necurate şi urâte, cum şi către rătăcire.
    Însă, deşi sunt în acest chip scripturile creştineşti, n-am voit îndată a urma acelora, ci m-am gândit că să încerc cu fapta puterea lui Hristos şi să mă învăţ adevărul. Deci, când am aflat pe unul care avea toate mădularele sale slăbănogite, am chemat peste dânsul numele lui Hristos şi îndată s-a însănătoşit cel bolnav. Iar eu, cunoscând pe Atotputernicul Dumnezeu, m-am lepădat de deşertăciunea elinească şi, luând Sfântul Botez, m-am încredinţat lui Hristos. Din acea vreme şi până acum vindec bolile cele mari şi patimi nevindecate, pe care numai singur Dumnezeu le-ar fi vindecat degrabă şi cu înlesnire, eu le vindec, cu chemarea numelui lui Hristos. Despre cele grăite de mine martor este tot poporul, care stă împrejurul acestei privelişti şi nu poate zice cineva de cuvintele mele că sunt mincinoase şi deşarte; căci chiar acum este cu putinţă ca să se cerceteze cele ce grăiesc".
    Acestea grăind sfântul despre Hristos Dumnezeu, poporul cel ce stă împrejur l-a ascultat cu luare-aminte de la al treilea ceas până la al şaptelea şi încă mai mult dorea să-l asculte. Iar la sfârşit, tot poporul cel credincios a strigat către Ermoghen: "Nu te osteni mai mult, bunule judecător, că noi toţi suntem martorii facerilor de bine şi al minunilor săvârşite cu puterea lui Hristos. Şi nici un cuvânt nu grăieşte cu minciună, nici nu este viclenie în gura lui, că de ai fi fost aici în acea vreme, ai fi cunoscut adevărul singur şi ai fi priceput că nu se cuvine a cinsti alt dumnezeu, decât numai pe Dumnezeul pe care el îl propovăduieşte.
    Ermoghen, văzând îndrăzneala poporului şi pricepând că toţi, ascultând învăţătura lui Mina, se pleacă către Hristos, s-a temut a chinui pe sfânt. Deci, neputând răspunde ceva împotriva adevărului, s-a ruşinat; apoi a poruncit să ducă pe sfânt în temniţă, iar el sculându-se mâhnit, s-a dus la palatul său. După aceea poporul s-a risipit, lăudând pe Sfântul Mina. Iar el, fiind închis în temniţă, cântă: Mîntuitu-ne-ai pe noi, Doamne, de cei ce ne necăjesc şi pe cei ce ne urăsc i-ai ruşinat; deschis-ai în pilde gura noastră, spus-am vorbele cele din început. Ermoghen de supărare nici n-a mâncat şi nici n-a dormit în acea noapte, tulburat fiind de gânduri, căci se temea şi de popor şi de împărat; de popor ca să nu ridice gâlceava şi tulburare pentru Mina, iar de împărat, mai mult, ca să nu se mânie asupra lui, de nu va pierde pe Mina cu munci.
    A doua zi, şezând în divan şi punând înainte uneltele cele de muncă, a poruncit să aducă pe sfânt legat şi a zis către dânsul: "Spune-mi cum ai îndrăznit a invita poporul, făcându-l să nu se supună împăratului, ci mai vârtos să hulească pe zei fără de ruşine şi cum ai făcut a asculta limba ta cea mincinoasă şi a primi credinţa creştină?" Iar sfântul a zis: "Nu eu am îndemnat poporul să nu se supună poruncii împăratului, ci râvna lui Dumnezeu. Căci creştinii râvnesc după Domnul lor, cel cunoscut prin semne şi minuni. Eu am vorbit de rău înaintea lor pe zeii împăratului tău, căci fiecărui om, care are înţelegere dreaptă şi judecată sănătoasă, i se cuvine nu a iubi, ci a urî ceea ce va vedea şi va cunoaşte că este minciună. Iar adevărul se cuvine a-l iubi şi a-l cinsti, căci pentru oameni adevărul, de care nu este îndoială, este singur Hristos".
    Judecătorul a zis: "Ţie ţi se pare a fi aşa, nebunule, cum că adevărul este Hristos; dar eu îndată îţi voi arăta că nu se cuvine a vă închina Celui răstignit şi că sunt mincinoase toate cele grăite de tine ieri. Când voi tăia sau voi arde unul câte unul mădularele trupului tău, atunci tu, care te închini lui Hristos, oare putea-vei să-ţi faci iarăşi întreg acel mădular tăiat sau ars? Şi dacă nu vei putea a te face întreg, apoi cum vei putea să dai altora tămăduiri?" Iar sfântul a zis: "Doresc, judecătorule, ca tot felul de munci să pui asupra mea pentru Hristos şi nădăjduiesc că şi tu, lepădând această cinste vremelnică pe care o ai acum, vei fi unul dintre aceia peste care împărăţeşte Hristosul meu". Iar judecătorul, umplându-se de mânie a poruncit să taie tălpile picioarelor lui şi să-i despoaie fluierele şi aşa să stea înainte, ca, fiind ţinut de durerea ranelor, să nu poată răspunde la întrebările despre zei. Iar el, fiind numai cu oasele goale, cu carnea luată de pe dânsele, sta şi cântă: Picioarele mele au stătut întru îndreptare, întru adunări bine te voi cuvânta, Doamne. Deci, curgea şiroaie de sânge din picioarele lui, iar mucenicul în acea pătimire avea faţa luminată şi inima cu bărbăţie. Apoi cu limbă slobodă vorbea, preamărind pe unul adevăratul Dumnezeu şi mustrând zeii.
    Acest lucru auzindu-l chinuitorul, a poruncit să-i taie limba; şi când voiau să împlinească porunca, sfântul a zis către muncitor: "Nu numai limba, ci şi ochii de mi-i vei scoate, nici atunci nu mă vei birui, pentru că legea lui Hristos este făclie picioarelor mele şi nădăjduiesc că după tăierea limbii mele, tu singur vei grăi măririle Hristosului meu". Deci, fiindu-i tăiată limba şi sângele curgându-i din gură, sfântul nu şi-a schimbat credinţa sa, ci arăta cu ochii că este gata, cu toate mădularele trupului său, a pătimi pentru Hristos. Apoi a poruncit judecătorul să-i scoată şi ochii, iar sfântul îşi plecă capul arătând că dă mulţumire lui Dumnezeu, fiindcă l-a învrednicit să pătimească pentru El asemenea munci; La urmă iarăşi a fost aruncat în temniţă. Judecătorul s-a dus, zicând: "Mâine dimineaţă voi da trupul lui spre mâncarea păsărilor".
    Sfântul zăcea în temniţă slăbit de rane şi dureri; dar după ce a înnoptat, la al treilea ceas din noapte, a strălucit o lumină ca un fulger şi s-a arătat lui Domnul Hristos, Care, apropiindu-se de locul unde era mucenicul aruncat, mai întâi a umplut inima lui de bucurie şi de îndrăzneală. Apoi i-a tămăduit limba, i-a luminat ochii, i-a vindecat picioarele, l-a sculat ca din morţi, l-a înviat şi l-a făcut cu totul întreg şi sănătos. După aceea a zis către dânsul: "Ia aminte, Mina, Eu sunt Iisus Hristos, pentru care tu pătimeşti. Şi am venit ca să te cercetez, fiind de la început aproape de tine, privind la nevoinţa ta şi aşteptând să se cunoască de judecători şi de stăpânitori dragostea ta către Mine. Şi de vreme ce acum s-a cunoscut, voi fi de faţă împreună cu tine, sprijinindu-te. Iar pe Ermoghen cel ce vrăjmăşeşte asupra Mea şi nu iubeşte numele Meu, dimineaţă îl vei avea smerit şi rugându-se ţie; iar după puţin îţi va fi şi el tovarăş în nevoinţă, căci împreună cu tine va da mărturie pentru Mine, împreună cu tine va pătimi, împreună se va şi încununa. Pentru că nu este drept că multele sale fapte bune să piară pentru neştiinţa lui".
    Mântuitorul, zicând acestea, a suflat asupra lui cu Duhul Său cel Sfânt şi l-a umplut de negrăită veselie. Ermoghen, odihnindu-se pe pat, cugeta la neamul şi la patria Sfântului Mina, la înţelepciunea, bărbăţia şi dregătoria lui cea dintâi şi cum avea multă îndrăzneală la împărat şi cum multora a fost mijlocitor de bunătăţile împărăteşti. Cugetând toate acestea, se umilea pe sine, căci pe un om ca acela l-a pierdut cu muncile şi judeca că de acele răni va muri şi plângea pentru dânsul, gândindu-se să îngroape trupul lui cu cinste.
    Făcându-se ziuă şi şezând iarăşi la locul de judecată, fiind de faţă tot poporul Alexandriei, Ermoghen a trimis pe ostaşii care stăteau înainte să aducă din temniţă la privelişte trupul mucenicului. Iar ei, ducându-se, au găsit temniţa, care era foarte întunecoasă, plină de lumină cerească şi doi bărbaţi, frumoşi, străluciţi, stând lângă sfânt, ca nişte ostaşi gata spre apărare şi spre izbândă. Iar pe Sfântul Mina, nu numai că l-au găsit viu şi cu tot trupul sănătos, ci, văzând luminat, grăind limpede şi cântând: De voi merge în mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti, Doamne. Ostaşii, spăimântându-se de ceea ce vedeau, tăceau ca muţii; apoi, cunoscând bine că nu este nălucire, ci cu fapta văd puterea lui Dumnezeu, au strigat, zicând: "Mare este Dumnezeul creştinilor". Apoi îndată au crezut în Hristos şi nu s-au mai întors către cel ce i-a trimis. Iar judecătorul cu tot poporul aşteptând îndelung pe ostaşi, s-a supărat şi a trimis mai mulţi, poruncindu-le să aducă mai degrabă pe mucenicul cel mort, precum credea el. Dar şi aceştia, văzând acele minuni, ca şi cei dintâi, au crezut în Hristos şi nu s-au mai întors.
    Sfântul, înştiinţându-se de la ostaşi că tot poporul s-a adunat la privelişte şi că judecătorul şade la judecată, s-a dus singur la judecător şi la popor, împreună cu ostaşii care crezuseră în Hristos. Apropiindu-se sfântul de privelişte, cântă: De s-ar rândui asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea. Întorcându-şi toţi ochii către dânsul, se mirau cu multă spaimă văzându-l viu şi sănătos, umblând, văzând şi vorbind, el care ieri fusese jumătate mort, orbit şi fără limbă. Atunci au strigat toţi într-un glas: "Mare este puterea lui Hristos, Care biruieşte şi moartea; fericită eşti cetate a Alexandriei, care, prin omul acesta, ai cunoscut înşelăciunea diavolească şi ai priceput adevărul lui Hristos. Cu adevărat a lui Dumnezeu este stăpânirea şi puterea aceasta. Bucură-te ritore, nevoitorule al unui adevărat Dumnezeu şi Mântuitor, bucură-te!"
    Judecătorul s-a înspăimântat foarte tare de acel lucru nou şi minunat şi, temându-se să nu se răscoale poporul asupra lui, voia să se ducă din privelişte. Dar poporul a strigat: "Nu te duce, cinstite judecător, nici pizmui cetatea pentru această bună norocire, pentru că astăzi are să cunoască pe unul adevărat Dumnezeu şi să meargă pe calea dreaptă către lumina adevărului".
    Ameninţând poporul să tacă, judecătorul a poruncit sfântului să vină la dânsul şi să se apropie mai mult, căci i se părea că este înşelăciune ceea ce vedea, ca unul ce încă nu avea în sine cunoştinţa lui Hristos. Deci se uita la sfânt cu dinadinsul, îl pipăia cu mâinile, de este cu adevărat Mina şi dacă s-a tămăduit de rane. Văzând că lucrul este adevărat, s-a înspăimântat şi nu zicea nimic. Apoi, venindu-şi în sine cu greu, a zis: "Spune-mi, omule, ce sunt aceste lucruri străine şi neaşteptate, ce s-au făcut?" Oare Dumnezeul tău este puternic a face acestea, ori altul?"
    Sfântul a grăit iarăşi despre Dumnezeu cel fără de început, despre crearea omului şi despre călcarea de poruncă. După aceea, despre întruparea lui Hristos şi răscumpărarea neamului omenesc, despre Cruce şi despre pătimirea cea de bună voie. La sfârşit a adăugat şi acestea: "Dumnezeu, o! judecătorule, Care este bun şi milostiv şi Care S-a pogorât pe pământ pentru mântuirea omului, nu voieşte să piară nici un om şi să cadă din bunătăţile cele veşnice. Ci, precum maică se îngrijeşte de fiul său, rabdă multe, chiar de ar face fiul ceva fără rânduiala, sau ar fi dosădit-o; căci fiind biruită de dragostea cea firească către dânsul, nu se mânie asupra lui, chiar de ar fi făcut ceva necuviincios. Pentru că ştie că din neştiinţă face şi cu răbdare aşteaptă vârsta şi mintea lui, nădăjduind a-l vedea bărbat desăvârşit, cinstit de popor şi slăvit.
    Aşa şi Dumnezeu care ne-a creat, se îngrijeşte de noi şi, ca un părinte, rabdă răutăţile făcute de noi din neştiinţă, fiind biruit de multă sa îndurare, nevoind nimic mai mult de la noi, decât numai să moştenim slava Lui, crescând ca un bărbat desăvârşit, la măsura vârstei duhovniceşti. Văzându-vă pe voi Ziditorul, înghiţiţi de diavol şi cu întârziere veniţi la cunoştinţa adevărului, apoi Îl întărâtaţi cu idolii voştri şi-L miniaţi şi nu vă temeţi de stăpânirea şi puterea Lui, fiindu-I milă de pierderea voastră şi, ca de nişte fii, îngrijindu-Se de voi, a venit prin mine acum şi a biruit rătăcirea voastră, cum şi râvna voastră cea fără înţelegere, precum mărturisesc toţi cei ce privesc la mine.
    Deci, să cunoască fiecare din voi puterea lui Hristos Care este în mine. Că eu, fiind om care mă apropii de bătrâneţe şi, ieri, fiind lipsit nu de puţine părţi ale trupului, ci de toată puterea cea trupească prin munci şi ca pe un mort în temniţă aruncându-mă, iată, acum stau înaintea voastră întreg şi nevătămat, cu nimic împuţinat, ca şi cum a doua oară m-aş fi născut astăzi şi mai sănătos aş fi venit în lumea aceasta. Şi dacă voieşte cineva a afla, să ştie că Acesta este Dumnezeu cel adevărat, Care mi-a dat mie acum limbă, ochi, picioare şi sănătate desăvârşită. Apoi să creadă în El, căci dintru început a zidit lumea aceasta şi cele ce sunt într-însa şi a dăruit viaţă făpturii. Deci, înţelege, o, judecătorule, şi nu nesocoti pe Acela care se îngrijeşte de tine şi aşteaptă întoarcerea ta; căci ţi se cade a te apropia de Hristos, precum mi s-a vestit de El. Bucură-te că ai să vii către Împăratul cel bun şi veşnic şi ai să te apropii de El împreună cu mine, prin nevoinţa mucenicească".
    Judecătorul, având suflet bun pentru primirea darului, pe de o parte prin cuvintele sfântului, iar pe de alta prin minunea ce se făcuse, a început a cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, atingându-se dumnezeiasca lumină de ochii inimii lui. Aducându-şi aminte de vedenia pe care o văzuse când plutea cu corabia, a cunoscut că Dumnezeu voieşte să-l însoţească pe el, cu credincioasele sale slugi şi cu prietenii săi. Deci, se bucura, ca cel ce află mare dobânda; dar se îndoia, pentru că atâta vreme vieţuind în rătăcire, zicea că nu poate fi vrednic de un dar ca acesta al lui Dumnezeu.
    Acestea cugetând el în sine, dumnezeiescul dar care îl chemă la cunoştinţă i-a descoperit mai luminat un semn al adevărului. Căci a văzut, cu oarecare din prietenii săi, doi bărbaţi cu arme stând lângă Sfântul Mina, strălucind ca nişte fulgere şi ţinând o cunună deasupra capului mucenicului. Pe aceştia văzându-i, foarte mult s-a temut şi se întreba cu prietenii săi, care erau lângă dânsul, dacă văd şi ei ceea ce vede el; iar aceia i-au zis că şi ei văd acelaşi lucru. Atunci Ermoghen, sculându-se îndată de pe scaunul său, cu mare glas a zis către popor, arătând cu mâna către sfânt: "Cu adevărat, acesta este slugă a adevăratului Dumnezeu şi mare este Dumnezeul pe care ne învaţă el a-L cinsti; căci prin minuni dă ajutor robilor Săi, îi apără şi le dă biruinţe. Iar eu am fost fără de minte până acum, dându-mă diavolilor şi îngrijindu-mă a vă aduce către dânşii şi pe voi, care voiţi a crede întru Hristos".
    Acestea zicând, a vrut să se arunce la picioarele Sfântului Mucenic Mina, dar se temea a se apropia, văzând minunea cea îngerească. Apoi făcându-se nevăzuţi îngerii, a alergat Ermoghen către Sfântul Mina şi, cuprinzându-i sfintele lui picioare, le săruta, zicând: "Roagă-te pentru mine, adevăratule slujitor al lui Dumnezeu; mă rog ţie, pentru adevărul pe care îl mărturiseşti, roagă-te ca şi eu nevrednicul să mă învrednicesc a fi slugă Dumnezeului tău, de al Cărui dar de mă voi încredinţa, mă voi căi de rătăcirea şi nebunia mea cea dinainte". Iar sfântul a zis către dânsul: "Fii cu suflet bun, o! minunate eparh, şi nu te îndoi de bunătatea lui Dumnezeu, căci eu Îl ştiu pe El îndurat şi milostiv şi nădăjduiesc că şi pe tine, care vii către El, nu numai că nu te va lepăda, ci şi în cărţile vieţii va scrie numele tău, primind credinţa ta întru El, cea cu osârdie şi, precum mi-a descoperit mie despre tine, El voieşte ca şi tu, prin mucenicie, să preamăreşti numele Lui cel dumnezeiesc".
    Acestea zicând, sfântul a văzut că poporul a petrecut toată ziua nemâncat, pentru că toţi privind cele ce se făceau şi minunându-se, uitară de mâncare; încât nici unul nu voia a se duce de la privelişte, de când cu acea preaslăvită minune şi de când s-a făcut acea rugăciune dulce grăitoare a mărturisitorului lui Hristos. Aceasta pricepând sfântul a ieşit singur din privelişte şi a poruncit ca şi poporul să se risipească, făgăduind că a doua zi dimineaţă va veni iarăşi la privelişte şi va grăi multe din cele ce sunt pentru sfânta credinţă, apoi îi va povăţui şi pe ei ce se cuvine a face. Iar Ermoghen nu s-a despărţit de Sfântul Mina, ci toată noaptea a petrecut cu dânsul, povăţuindu-se pe calea cea dreaptă a cunoştinţei lui Dumnezeu şi învăţându-se tainele credinţei în Hristos.
    A doua zi atâta popor din Alexandria s-a adunat la privelişte, încât nu mai încăpea locul priveliştii. Iar Sfântul Mina împreună cu Ermoghen, ieşind la privelişte şi întâmpinându-i mulţimea de elini, strigau: "Noi toţi credem în Dumnezeul cel propoveduit de tine, Aceluia făgăduim a-I sluji şi ne lepădăm de toată rătăcirea noastră cea dinainte!". Iar sfântul mulţumea lui Dumnezeu, Care întoarce către Sine pe cei împietriţi şi povăţuieşte pe cei rătăciţi la calea cea dreaptă. Apoi lăuda întoarcerea lor cea grabnică către Dumnezeu şi-i mângâia pe dânşii prin cuvinte înţelepţite de Dumnezeu, făcându-i să aibă nădejde tare în darul lui Dumnezeu, Căruia se vor învrednici prin Sfântul Botez.
    Intrând ei şi stând în mijlocul priveliştei, au zis către tot poporul: "Dumnezeu să vă sfinţească pe voi cu semnul Său - Sfânta Cruce - şi să vă facă lesnicioşi către tot lucrul cel bun". Apoi a poruncit fiecăruia dintre dânşii să întrebe cele despre Dumnezeu şi să se înveţe cele ce se cade. Iar judecătorul cu tot poporul a zis: "Nu este nici o îndoială în noi despre Dumnezeul tău, o! prea sfinte omule al lui Dumnezeu, căci toate aevea le-am cunoscut şi credem în toate cele grăite de tine. Numai această cerem, ca să ne unim cu Dumnezeu prin Botez". Iar un om din popor, văzând pe Ermoghen apropiindu-se către Hristos a zis: "Cu adevărat nu este făţărie la Dumnezeu, pentru că şi elinului i-a dăruit cunoştinţa şi darul Său, pentru mila Lui cea multă către cei săraci".
    După acestea, adunându-se episcopii de prin locurile cele din jur şi din pustie, au venit în Alexandria, unii ca să-şi cerceteze oile cele cuvântătoare, iar alţii vrând ca să vadă nevoinţele mucenicilor. Şi erau episcopii treisprezece la număr; care, adunându-se şi apa fiind pregătită, au botezat pe Ermoghen, prin trei afundări, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Astfel a fost botezat judecătorul, înaintea poporului şi înălţa slavă lui Hristos Dumnezeu. Tot atunci s-a botezat şi o mulţime de popor şi s-a făcut bucurie mare în toată cetatea, veselindu-se credincioşii de Domnul Dumnezeul lor.
    Ermoghen, după puţine zile a fost ales episcop al cetăţii Alexandria şi şi-a împărţit toată averea sa la săraci. Apoi s-a înarmat tare asupra diavolului, cu toată turma să cea cuvântătoare, pentru că în puţină vreme a risipit capiştile cele păgâneşti, a sfărâmat idolii şi în locul lor a zidit biserici. Apoi, mulţime fără de număr de elini aducând către Hristos, îi boteza şi tot felul de boli tămăduia prin chemarea numelui Domnului nostru Iisus Hristos şi prin semnul Sfintei Cruci. Apoi şi duhurile cele viclene le izgonea din oameni şi învăţa tot poporul bună credinţă, îndemnând pe toţi curăţenie, smerenie, dragoste, blândeţe şi la celelalte fapte bune şi singur se dădea pe sine pildă turmei sale.
    Acestea făcându-se astfel, un elin împietrit, cu numele Rustic, ce era de neam mare, a mers la împărat şi i-a spus toate cele ce s-au făcut în Alexandria; cum eparhul Ermoghen, ascultând învăţătura lui Mina, s-a făcut creştin şi cum tot poporul Alexandriei, urmând lui Mina şi lui Ermoghen, a primit aceeaşi credinţă că şi ei.
    Împăratul Maximin, auzind acestea, s-a umplut de mânie nu numai asupra lui Ermoghen şi a lui Mina, ci şi asupra cetăţii Alexandria şi fără zăbavă a mers în Alexandria, luând cu sine multă oaste înarmată, ca la zece mii şi intrând în cetate a prins îndată pe Mina şi pe Ermoghen şi pregătindu-se loc de privelişte şi poruncind să se adune toată cetatea acolo, a şezut la judecată. Fiind duşi sfinţii la divan după porunca lui, goi şi văzându-i tiranul, a strigat: "O! zeilor, ce să fie aceasta, că aceia cărora li s-a dat de la noi cinstea cea mai înaltă, toate le-au trecut cu vederea de bunăvoia lor şi, alegându-şi viaţa cea lepădată şi proastă, s-au lepădat de voi?" Apoi a zis către Ermoghen: "Spune-mi, nenorocitule, pentru ce ţi-am încredinţat stăpânirea a tot pământul şi a mării? Au, nu pentru aceea ca să fii credincios zeilor şi nouă? Au, nu ţi-am zis că pe Mina, cel căzut în rătăcire, să-l întorci către legea cea părintească? Dar tu nu numai că nu l-ai întors din rătăcire, ci încă credinţei lui te-ai făcut părtaş şi ţi-ai tuns capul, o! nebunule, ca unul din făcătorii de râs".
    Astfel iuţindu-se împăratul cu mândrie şi suflând cu îngrozire asupra lor, Împăratul ceresc Cel prea bun cu milostivire a căutat din înălţime spre robii Săi, căci îndată li s-au arătat îngerii, umplându-i pe dânşii de îndrăzneală şi, întărindu-i spre nevoinţă, le-a poruncit a nu se teme de mânia împăratului, pentru că a lor vă va fi biruinţa. Atunci Ermoghen a răspuns împăratului, zicând: "De vei voi o! împărate, a mă asculta cu răbdare pentru care pricină am lepădat de voie zeii - care se socotesc de tine că aduc norociri şi pentru ce am voit a fi socotit că unul fără de minte, sărac şi batjocorit şi a mă numi al lui Hristos, apoi a fi gata pentru El, spre foc, spre sabie şi spre dinţii fiarelor şi a pofti pentru El moarte, mai mult decât viaţa - îţi voi spune, numai ia aminte".
    Împăratul a zis: "De vei spune ceva adevărat, te voi asculta, numai păzeşte-te, că nu în loc de adevăr să spui minciuni". Iar Ermoghen a început a povesti într-acest chip: "Eu, o! împărate, cita sârguinţa am avut a prigoni pe Hristos şi pe creştini, a cinsti pe zeii cei vechi şi a mă supune voii tale, ştii bine când m-ai trimis în cetatea aceasta, ca pe Mina, pe bărbatul cel înţelept, pe de o parte cu îmbunări, pe de o parte cu îngrozire, să-l întorc la credinţa cea părintească. Şi cu atâta putere ostăşească m-ai trimis, încât nici tu însuţi, n-ai venit aici cu mai multă. Martor îmi este tot poporul acestei cetăţi, cum am fost de aspru din început, momind, poruncind, înfricoşând şi îngrozind şi cu toate chipurile sîrguindu-mă a întoarce pe bărbatul acesta de la dreapta credinţă creştinească. Dar eu, fiind fără minte, n-am cunoscut ce fel de om am înainte, care fiind fără temere şi cu bărbăţie, avea limba slobodă la răspuns şi inima gata spre răbdarea muncilor şi chiar cele mai cumplite munci era gata a le răbda, mai bine decât a se lepăda de Hristos.
    Apoi, când l-am văzut că nu voieşte a se închina zeilor, nici se teme de stăpânire, nici se înfricoşează de munci, nici ascultă sfatul şi că zeii se necinstesc de dânsul şi că tot poporul se învoieşte cu el, cugetând la aceeaşi credinţă, pentru care eu voiam a-l munci - mai întâi am poruncit să-i taie tălpile picioarelor, până la oase, apoi să-i taie limba şi să-i scoată ochii. Atunci el, slăbind de durerea ranelor şi abia răsuflând, am poruncit să-l arunce în temniţă. După aceasta mi s-a făcut milă de dânsul, ca să spun adevărul, ca de un concetăţean şi greu m-a durut inima, pentru că pierea un asemenea bărbat înţelept şi bine grăitor. Iar a doua zi am poruncit să-i scoată trupul din temniţă, socotindu-l a fi mort şi când l-am văzut viu şi venind către mine singur cu picioarele sănătoase, cu ochii văzând şi cu limba grăind, atunci mi s-a părut a fi nălucire şi mi-am închis ochii, nevrând a vedea nici asemănarea aceluia care este vrăjmaş zeilor.
    Când m-am sculat de pe scaunul meu şi împreună cu alţii, am început a mă încredinţa de ceea ce vedeam, am pipăit cu mâinile pe cel ce se vedea şi am cunoscut că este însuşi Mina. Atunci îndată m-am biruit de adevăr, având ştiinţa de nemincinos martor. Iată, chiar Mina stă înaintea ta, împărate, iată şi poporul care a văzut muncile lui, să-ţi spună ţie însuţi precum voieşti, fiindcă minunea este înaintea ochilor tăi. Dar spune-mi tu, - jură-te pe zeii tăi, o! împărate - dacă ar fi văzut cineva aşa ceva, precum am văzut eu pe Hristos, Care pe tot omul l-a înnoit şi l-a înviat şi care, cu o minune ca aceea, a adeverit puterea Sa, că acele lucruri nu sunt ale altuia, ci numai ale lui Dumnezeu. Acela este însuşi care a creat pe omul cel dintâi şi care făgăduieşte celor ce cred într-însul împărăţie veşnică în ceruri. Deci, dacă ar fi văzut cineva acestea şi le-ar fi cunoscut, oare ar fi trecut cu vederea pe un Dumnezeu ca acesta şi oare n-ar fi voit a se face prietenul Lui? Oare, s-ar fi lepădat de un dar şi putere ca aceia a lui Dumnezeu, care poate a lumina orbii, a îndrepta şchiopii, a muta munţii, a învia morţii şi, cu un cuvânt să zic, toată materia cea zidită a o mişca numai cu singur cuvântul şi încă a avea făgăduinţa veseliei şi a împărăţiei celei veşnice? Cine ar fi lăsat pe un Dumnezeu ca acesta şi ar fi închis ochii împotriva acestei fericiri? Apoi, cine ar fi ales a cinsti pe zeii voştri? Cum l-ai fi socotit tu pe unul ca acela? Au nu cu adevărat fără de minte şi fără de socoteală, care nu vrea a cunoaşte ce este bun şi de folos?
    Pentru aceasta eu, o, împărate, lepădându-mă de rătăcirea şi de basmele voastre, de urâţii zei şi de toate bunătăţile cele deşarte şi vremelnice, m-am apropiat de Unul Dumnezeu şi am voit a fi socotit de voi ca unul fără de minte, precum însuţi ai zis, ca un nenorocit, mai bine decât a mă socoti între voi înţelept şi ales. Iată dar ale noastre, sunt precum ai auzit. Iar ale lui Hristos, de voieşti, fără de zăbavă încearcă cu lucrul, află mai degrab asupra noastră o muncă grea şi de nu poţi tu află, apoi eu, care nu puţină vreme am fost judecător şi muncitor şi sunt foarte iscusit în lucrul acela, singur voi afla o muncă asupra mea şi pe celelalte le voi aduce ţie aminte. Dă-ne spre mâncarea fiarelor, aruncă-ne de sus în prăpastie, aruncă-ne în mare, îngroapă-ne de vii în pământ, taie-ne cu sabia, arde-ne în foc, sau fiecărui mădular al trupului nostru adu-i durerea ce i se cuvine; pentru că tot aşa şi eu, când eram orbit cu păgânătatea, am făcut luminătorului meu, celui ce m-a scos la lumina adevărului, adică Sfântului Mina".
    Astfel, grăind Sfântul Ermoghen fără temere către împărat, se mira poporul de îndrăzneala şi limba lui slobodă şi mărturisea că înaintea tuturor se făcuse acele minuni cu Sfântul Mina. Iar împăratul, neputând răspunde nici un cuvânt împotriva celor grăite de Ermoghen, şi gândind că, de se va da la mai multă vorbă cu dânsul, se va umple de mare ruşine şi i se vor defăima zeii, a poruncit îndată să i se taie mâinile de la coate şi picioarele de la genunchi şi să le arunce în foc înaintea ochilor lui, ca să-şi vadă membrele lui arzând. Iar mucenicul, ridicându-şi capul puţin şi văzându-şi mâinile şi picioarele în foc, a zis: "Cât sunt eu de fericit, pentru că mâinile mele, pe care altă dată le ridicăm către zeii cei străini şi picioarele cu care am umblat în rătăcire, acum le primeşte Dumnezeu ca pe o jertfă bine plăcută". Apoi cu o suliţă i-a spart pântecele şi i-a vărsat toate măruntaiele, iar restul trupului, care încă răsufla, după porunca împăratului, l-au aruncat ostaşii în râu. Iar pe Sfântul Mina, temându-se împăratul a-l întreba despre credinţă, că nu cumva cu îndrăzneala cuvintelor şi cu minunile să-l ruşineze pe el şi să întoarcă de la zei rămăşiţa poporului celui de o credinţă cu el - a poruncit, ca fără întrebare, să-l ducă într-o temniţă întunecoasă şi acolo să-l spânzure legat de mâini şi să-i lege de picioare o piatră foarte mare, ca astfel, de greutatea cea mare, întinzându-se încheieturile lui, spânzurat îndelung să moară cu moarte silnică.
    Sfântul Mina, răbdând acea muncă, avea în gura sa cuvântul psalmistului şi grăia către Dumnezeu: Vezi smerenia şi osteneala mea, precum şi ceea ce grăieşte Apostolul: Nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum, pe lângă slava aceea ce are să se arate. Apoi, rupîndu-i-se încheieturile de la locul lor şi tot trupul lui fiind întins ca o strună şi durerile grele înmulţindu-se, a tăcut. Iar Dumnezeu care săvârşeşte puterea Sa cea minunată întru sfinţii Săi, nu numai că n-a lăsat pe răbdătorii de chinuri într-acele munci, ci a făcut negrăită minune cu dânşii. Căci prin dumnezeiasca Lui purtare de grijă, când Sfântul Ermoghen a fost aruncat în râu, încă puţin răsuflând, îndată arătându-se îngerii, l-au luat din apă, l-au scos la mal şi i-au tămăduit mâinile şi picioarele cele tăiate; apoi l-au făcut cu totul viu, sănătos şi întreg, încât era ca un nou născut. Sosind noaptea, l-au adus pe el la Sfântul Mina, care era spânzurat în temniţă şi era abia viu. Apoi, dezlegându-l şi pe Sfântul Mina din legături şi vindecându-l, îngerii îi mângâiau pe amândoi, cu răsplătirea ce avea să fie lor în ceruri, pentru că acum li s-au gătit cununile şi începătorul de nevoinţe îi aşteaptă, până când îşi vor săvîrşi bine alegerea nevoinţei lor. Deci îngerii au petrecut împreună cu dânşii până dimineaţa, întărindu-i spre pătimirea ce le stătea înainte.
    Făcându-se ziuă, foarte de dimineaţă a poruncit împăratul să se deschidă priveliştea şi să se adune tot poporul. Apoi venind şi el s-a aşezat pe scaunul de judecată şi ştiind că toată cetatea crede în Hristos, două lucruri cugeta în sine, zicându-şi: Nu este bine a lăsa pe cetăţeni fără pedeapsă, nici iarăşi nu este de folos a-i munci pe toţi şi a-i pierde. Deci s-a prefăcut că nu ştie nimic despre credinţa lor cea în Hristos şi a început a vorbi către popor: "Ştiu că voi toţi cinstiţi pe marii noştri zei, cu jertfe şi cu închinăciuni, şi către împăraţi arătaţi cu frică datornică supunere întru toate. Dar de vreme ce de la început n-aţi stat împotriva acelor oameni răi, care au îndrăznit a împânzi învăţătura Celui răstignit şi nu i-aţi ucis cu pietre, mai înainte de venirea noastră la voi, pentru aceea nu puţină minie aţi ridicat asupra voastră din partea zeilor. Iar eu, dorind ca nici unul din voi să nu cadă în oarecare nevoie, prin voia zeilor, nu vă voi lăsa fără oarecare pedepsire, făcând izbândă pentru minia zeilor. Deci poruncesc să se ia cinstea cea dintii de la cetatea voastră, ca să nu fie nimeni din voi cu dregătorie, nici să se ridice cineva la stăpâniri înalte. Să ştiţi şi aceasta, cum că Răstignitul pe nimeni nu izbăveşte din răutăţi, decât numai că aduce în toate nevoile şi la moartea cea rea pe cei ce cred într-însul. Iar cum că sunt adevărate cele grăite de mine, să fie întru mărturie cei doi vrăjitori de ieri, Mina şi Ermoghen, care mai înainte de munci făgăduiau a învia morţii, dar fiind pierduţi de mine, cu grele munci după vrednicia lor, nici lor singuri n-au putut să-şi ajute. Deci unde este acum puterea acelui înşelător Hristos?"
    Astfel, bârfind împăratul şi numele lui Hristos hulind, cu greu se învoia la aceasta tot poporul, care cârtea în sine, cugetând un lucru nou împotriva împăratului. Apoi, zicându-i prin dregători să tacă, iar împăratul vrând iarăşi a vorbi, îndată s-au arătat sfinţii mucenici Mina şi Ermoghen, venind către împărat; atunci toţi întorcându-şi ochii spre dânşii cu multă mirare, ca şi cu un glas şi o gură au strigat: "Mare cu adevărat este Dumnezeul creştinilor". Iar împăratul a rămas în mare nedumerire şi spaimă. Iar unul din cei ce stă acolo în popor, cu numele Evgraf, iscusit în înţelepciunea elinească, care era oarecând unul din scriitorii vremii, când era Sfântul Mina judecător în cetate - văzând pe sfinţii mucenici vii şi sănătoşi s-a umplut de râvna dumnezeiască şi însemnându-se cu semnul Crucii, a ieşit cu îndrăzneală în mijlocul priveliştii şi a zis împăratului: "Şi eu, împărate, sunt creştin şi lepăd poruncile tale, iată, înaintea ta sunt, necruţând trupul meu pentru Hristos şi să nu nădăjduieşti că mă vei birui cu îngrozirile sau cu îmbunările şi nu numai pe mine, dar nici pe un creştin din noi nu vei putea birui, pentru că nouă a trăi împreună cu voi ne este moarte, iar a muri pentru Hristos, cu adevărat ne este viaţă. Ai intrat ca un leu în cetatea noastră, vrând a înghiţi turma lui Hristos şi prin închinarea de idoli a pierde sfânta credinţă, dar noi nu băgăm seamă iuţimea ta, gata fiind spre moarte, pentru bună credinţă şi râdem de tine ca de o vulpe bătrână".
    Acestea auzindu-le împăratul, s-a aprins de mânie şi sculându-se iute de pe scaun s-a pornit asupra lui; apoi, smulgând sabia de la unul din cei ce stăteau în faţa lui, cu mâna sa a tăiat pe Sfântul Evgraf şi, în marea lui mânie, l-a făcut bucăţi. Iar sfântul fiind tăiat, ocăra cât putea necredinţa tiranului şi mulţumea lui Dumnezeu că, mai înainte decât alţii, merge către El şi că nu numai printr-o rană primeşte sfârşitul său, ci prin multe rane, care vor mijloci lui multe cununi. Astfel şi-a dat sufletul său cel mucenicesc în mâinile lui Dumnezeu, fiind tăiat în mijlocul priveliştii.
    Împăratul, iarăşi şezând pe scaunul său, s-a întors către sfinţii Mina şi Ermoghen şi a zis: "Mă jur cu puterea zeilor mei că niciodată n-am văzut astfel de vrăjitori ca aceştia şi nu este de mirare că-i ascultă pe dânşii poporul cel simplu; pentru că, înşelând cu meşteşugul vrăjitoriei, pe cei neînvăţaţi îi depărtează de la zei şi-i sfătuiesc să moară pentru Cel răstignit. Dar eu îndată vă voi arăta vouă, o! ticăloşilor, ce sunteţi voi, adevărată înnoire a trupului, ori nălucire şi întunecare a ochilor?" Iar sfinţii au răspuns: "De vreme ce mintea ta este nebună şi sufletul tău urât, cum şi inimă împietrită, de aceea şi lucrul cel adevărat ţi se pare ţie a fi nălucire. Căci nu eşti tu orb cu adevărat, când nu crezi lucrului celui mai luminat decât soarele? Dacă te îndoieşti, apoi cearcă singur cu sârguinţă, dacă noi suntem cu adevărat. Şi dacă cu îngrozire te iuţeşti, apoi iarăşi cu munci şi cu rane încearcă-ne şi cunoaşte că suntem trup, iar nu nălucire. Ori voieşti cu făgăduinţele bunătăţilor cele vremelnice a ne uni pe noi cu tine? Apoi să ştii că de ne-ai fi dat nouă chiar împărăţia ta, care este la voi lucrul cel prea înalt, nici atunci nu ne-ai fi înşelat pe noi. Deci dă asupra noastră răspunsul tău cel desăvârşit, ştiind că nu sporeşti nimic".
    Iar împăratul văzându-i pe ei că nu sunt năluciri, ci trupuri adevărate - pentru că mulţi îi pipăiau cu mâinile şi vedeau trupuri întregi şi vindecate de rane -, a poruncit să le tăie capetele cu sabia. Iar el sculându-se s-a dus în palatul său, ruşinîndu-se că n-a putut în nici-un fel să biruiască pe ostaşii lui Hristos. Deci, sfinţii fiind duşi la locul cel de tăiere, tot poporul mergea după dânşii, iar ei ridicându-şi ochii, s-au rugat mult către Dumnezeu ca să dea sfintelor biserici şi la toată creştinătatea pace şi linişte şi ca nimeni din cei ce vor cere ajutor de la dânşii să nu se întoarcă în deşert. Îmbrăţişându-se unul pe altul şi dându-şi pace, şi-au întins cinstiţii lor grumaji sub sabie spre a fi tăiaţi de ostaşi. Apoi, Sfântul Mina, fiind încă viu, a rugat pe împărat ca trupul său să fie dus în Vizantia, care lucru chiar când îşi dă sfârşitul l-a poruncit şi credincioşilor ce stăteau înaintea lui.
    Împăratul Maximin a poruncit însă să facă un sicriu de fier, să pună într-însul trupurile sfinţilor mucenici şi să le arunce în mare, pentru ca să nu fie cinstite de creştini. Iar el, pricepând gâlceava poporului şi cârtirea cea mare şi temându-se să nu se ridice tulburare asupra lui, a ieşit degrabă din cetate şi s-a întors în Vizantia. Iar sicriul de fier cu moaştele sfinţilor nu s-a cufundat în mare; ci cu puterea lui Dumnezeu, plutind pe deasupra apei, a întrecut pe împărat plutind spre Vizantia, zburând ca o pasăre cu aripi. Atunci, noaptea s-a arătat vedenie dumnezeiască episcopului Constantinopolului, poruncindu-i ca fără zăbavă să meargă la ţărmul mării şi să ia cu cinste sicriul cu moaştele sfinţilor.
    Episcopul, în aceeaşi noapte, chemând clerul său şi pe oarecare din cetăţenii cei credincioşi, bărbaţi cinstiţi, au ieşit la mare şi au văzut toţi lumină, pogorându-se ca un stâlp din cer şi care era deasupra unei bărci; iar doi bărbaţi prea străluciţi, venind în acea barcă, către ţărm, unde era episcopul şi clerul. Apropiindu-se de ţărm, au văzut că nu barcă, ci un sicriu pluteşte, fiind tras pe apă de doi îngeri purtători de lumină. Apoi, punând sicriul pe ţărm, s-au făcut nevăzuţi. Iar episcopul şi cei împreună cu dânsul, primind racla cu bucurie şi cunoscând că este de fier, foarte mult s-au mirat, cum greutatea fierului nu s-a scufundat în adâncul mării, ci ca un lemn uşor a plutit pe apă. Şi sărutând cinstitele trupuri ale sfinţilor mucenici, le-au pus într-un loc ascuns, până la o vreme.
    Pe împăratul Maximin, când mergea pe cale, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, pentru că s-a lipsit de ochii cei trupeşti, cel ce era orb demult de cei sufleteşti şi, precum a spus el prietenilor săi de casă, a fost bătut cu mâini nevăzute şi după puţine zile a murit ticălosul. Atunci episcopul cu mare cinste a îngropat moaştele sfinţilor mucenici lângă zidul cetăţii, ca să fie acestea strajă şi păzitori celor ce înoată pe mare, iar celor ce pătimesc în boli, să le fie doctori, întru slava marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

ARTE 24 Iulie


INVITAŢIE LA BALET 24 Iulie

Giselle de Adolphe Charles Adam
Giselle - Russian State Ballet and Opera House: 



Corsarul de Adolphe Charles Adam




MUZICĂ 24 Iulie

Ernest Bloch, compozitor elvețian naturalizat american



Robert Farnon, cântăreţ şi şef de orchestră canadian.




Giuseppe di Stefano




Alexandru Jula
Alexandru Jula ‎-- Mă-ntorc La Tine - ALBUM – 1987: 



Barbara Jean Love, vocalistă americană (Friends Of Distinction).
The Friends Of Distinction 



(Burt) Heinz, basist şi vocalist britanic (Tornados).
Heinz Burt: 



Alan Whitehead, baterist britanic (Marmalade).
The Marmalade - 



Mike Karn (Anthony Michaelides), saxofonist britanic (Japan).
Japan live — Methods of Dance with Mick Karn: 




Jennifer Lopez







Vladimir Visoțki, actor, poet și muzician rus







Benedetto Marcello


ÎNREGISTRĂRI NOI:


LUIS MIGUEL TODOS SUS CANCIONES PURAS ROMANTICAS - LUIS MIGUEL 20 ÉXITOS BALADAS VIEJITAS INMORTALES




ABBA Greatest New Songs - The Best Of ABBA



Cafe Music: Jazz & Bossa Nova Instrumental Music




POEZIE 24 Iulie

Emil Bota

Biografie Emil Bota
Nastere: 15 septembrie 1911, Adjud
Deces: 24 iulie 1977, București

Emil Botta a fost un poet, prozator și actor roman. Este absolvent al Conservatorului de Arta Dramatica din București (1932). Ca actor Emil Botta a fost unul dintre cei mai originali.

S-a nascut la 15 septembrie 1911 in Adjud- Putna. Tatal sau, medicul Theodor Botba, se trage dintr-o familie transilvaneana, cu descendenti ilustri. Facuse studiile la Viena, apoi, persecutat pentru vederile sale inaintate, este obligat sa paraseasca Transilvania, stabilindu-se la Adjud ca medic al cailor ferate. Mama viitorului poet este originara din Corsica, familia ei ramanand in Moldova in 1872. Dupa stingerea din viata a tatalui, in 1921, Aglaia Botba devine directoare a orfelinatului de langa Campulung Muscel.

Emil Botta urmeaza scoala primara si cursurile liceale la Adjud si Cluj. Rupe legaturile cu familia la 15 ani, fiind un timp functionar al Institutului de Statistica din Bucuresti. Concomitent cu slujba, viitorul poet da curs pasiunii sale pentru teatru, urmand, in acelasi timp, intre 1929 si 1932, cursurile Conservatorului de Arta Dramatica din Bucuresti. in iunie 1929 debuteaza in celebra revista „Bilete de papagal, cu poezia Strofa ultima. De acum inainte va colabora sustinut cu poezie, proza, publicistica pe teme diverse la revistele vremii: „ Universul literar, „ Gandirea „Facla, „Rampa, „Ulise, „Vremea, sau „Romania literara condusa de Liviu Rebreanu. Atractia catre actorie se va finaliza in incheierea Conservatorului si semnarea unui contract de angajare la „Compania 13 + 1 condusa de G. M. Zamfirescu, unde joaca si primele roluri.

Marele poet nu va putea fi disociat niciodata de cealalta jumatate a existentei sale; tot atat de mare actor, va interpreta de-a lungul carierei sale roluri de referinta in piese precum Suferintele tanarului Werther de Goethe, ingerul a vestit pe Maria de Claudel, Asta-seara se joaca fara piesa de Luigi Pirandello, Revizorul de Gogol, Strigoii si Hedda Gabler de Ibsen, Unchiul Vanea de Cehov, Regele Lear, Othello «Romeo si Julieta de Shakespeare, Napasta de Ion Luca Caragiale sau Seringa de Tudor Argbezi.

Activitatea de poet se va concretiza in aparitia, in 1937, a primului sau volum de poezii, intunecatul April, care este incununat de Fundatiile Regale cu Premiul Scriitorilor Tineri. Publica apoi sustinut in revista „ Universul literar, poezii care vor constitui in mare parte continutul celui de-al doilea volum al sau, Pe-o gura de rai (1943)- De acum Emil Botta aproape va abandona activitatea literara, dedican-du-se din ce in ce mai mult rampei, care-i aduce o a doua meritata consacrare. Dupa 1966 poetul isi reia activitatea literara, publicand in acest an culegerea retrospectiva Poezii, cu modificari notabile fata de volumele anterioare. Colaboreaza din nou la revistele vremii: „Romania literara, „Luceafarul, „ Viata Romaneasca, „Arges, „Tomis, „Steaua. in 1971 primeste Premiul „Mihai Eminescupentru Poezie al Academiei Romane. in anul 1975 moare mama sa. Cu mult inainte, in 1958, isi pierduse si fratele, poetul Dan Botta, a carui moarte il afectase de asemenea foarte mult. Suferintele ii vor agrava boala de inima si ne va parasi, in urma unui stop cardiac, la 24 iulie 1977.

Poetului i se confera cu asiduitate doua constante pentru creatia sa, aparent oponentiale: filiatii nenumarate cu vocile poetice distincte din poezia universala a epocii, ca si caracterul original al poeziei sale. Cautand neaparat filiatiile, vom simti in lirica lui Emil Botta apropierea de romantismul german, francez si englez, de asemenea de expresionismul german cu care poetul este, intr-un fel, contemporan. Trimiterile se fac catre Tristan Corbiere sau Gerard de Nerval, Georg Trakl, Else lasker-Schuller si multi altii. In fond, poate ft vorba de un principiu al formelor si formulelor poetice comunicate, ceea ce si justifica afirmatia ca, avand consonante cu poezia moderna a vremii, poetul se integreaza ei fara a-si pierde prin aceasta originalitatea. Apoi, influenta actorului asupra poeziei confera acesteia noi valente. Vocea poetica se dedubleaza, foloseste o masca impersonala sub care se ascunde, textul poetic devine un amalgam unic si inconfundabil. Criticul literar Doina Uricariu nota ca „ respira in poeziile lui Emil Botta un soi de primitivism superrafinat care amesteca groaza, extazul, grotescul si tandretea, sarcasmul si inocenta, si ca poetul „are o imensa putere de iluzionare si de ipostaziere halucinatorie. Cultiva o poezie in care ecourile livresti sunt nu numai depistabile, ci si exprimate, intr-un contact liric neasteptat si, deci, proaspat. Versul sau este tragic si ludic, cosmic si teluric, real si fantastic, dionisiac si apolinico-uranic, dandu-ne masura intreaga a candorii si a suferintei. Este in mod incontestabil, intr-o insusire neierarbizanta, cel de-al patrulea „B al liricii noastre interbelice: Bacovia, Blaga, Ion Barbu, Emil Botta, dupa cum a demonstrat criticul literar Doina Uricariu, valoroasa exegeta a creatiei poetului.

Volume de versuri: 

Intunecatul April, Bucuresti, F.P.L.A., 1937;
Pe-o gura de rai, Bucuresti, Editura Nationala Gh. Mecu, 1943; 
Poezii, editie retrospectiva, Bucuresti, E.P.L., 1966; 
Versuri, editie retrospectiva, Bucuresti, Editura Eminescu, 1971;
Poeme (cu inedite), Bucuresti, Editura Albatros, 1974 (colectia „Cele mai frumoase poezii); 
Un dor fara satiu. Bucuresti, Editura Eminescu, 1976; 
Un dor fara satiu, editie retrospectiva, Bucuresti, Editura Minerva, 1991.

Post ludum a aparut in volumul intunecatul April, Bucuresti, Editura Fundatiilor
Regale, 1937.
Un dor fara satiu a aparut in volumul Pe-o gura de rai, Bucuresti, Editura
Nationala Gh. Mecu, 1943.
Comentariu la o viata pierduta a aparut in volumul Pe-o gura de rai, 1943. Tanguioase, crengile a aparut in volumul Pe-o gura de rai, 1943-Poetul si lumea lui a aparut in volumul Pe-o gura de rai, 1943-incheierea coloanei a aparut in volumul Versuri, Bucuresti, Editura Eminescu,
1971.
Glin a aparut in volumul Un dor fara satiu, Bucuresti, Editura Eminescu, 1976.

Aprecieri critice

"Poetul tanjea inca din intunecatul April dupa ceva imprecis, se simtea manat de imbolduri tulburi, nedeslusite. () «Numele meu e dorinta» -scria Emil Botta, definindu-si nelinistea chinuitoare care-l impingea sa urmareasca somnambulic fantasmele reveriilor sale. in Pe-o gura de rai, acelasi impuls himeric ia o forma devastatoare, incendiaza fiinta si o mistuie. Sublimitatea padurii si a noptii romantice are o forta magnetica extraordinara, care-l atrage pe poet catre un centru tainic al neantizarii incandescente. E supliciul voluptuos, marturisit acum de Emil Botta, lasand la o parte orice poza, cu o sinceritate patetica zguduitoare."
(Ov. S. Crohmalniceanu - Literatura romana intre cele doua razboaie mondiale, voi. II, Editura Minerva, Bucuresti, 1974, p. 555.

"Padurea devine astfel insusi taramul poeziei, asa cum o concepe Emil Botta, ca pe imparatia umbrelor parelnice si a ingenuitatii infantile pierdute, unde reveria lenesa cunoaste deliciul fiorului thanatic. () Betia romantica pune imediat in miscare un sir de simboluri carora numai ea are facultatea sa le dea viata, facand din padure templul singuratatii, noptii, visului si mortii."
(Ov. S. Crohmalniceanu - Literatura romana intre cele doua razboaie mondiale, voi. II, Editura Minerva, Bucuresti, 1974, pp. 549, 551) (C. M.)

Remember
Ce departe eşti, întunecata mea iubită,
prin pereţii odăii te văd ca prin sită,
şi te-aud chemându-mă ca din altă planetă
şi-mi scrii poezii pe obrazul de cretă.
E posibil, e posibil oare să nu pot muri,
să-ţi aud vocea suind treapta nopţii, şi suind în zi,
să mă ridic în pat ca o stafie, ca marinarul de veghe,
să te zăresc în somn de la o mie de leghe?
Dar e posibil, întunecatul meu iubit,
să mă auzi cântând chiar când voi fi murit,
să mă vezi aeve în cereasca oglindă
şi în părul meu stele să se stingă şi să se aprindă.
Dar să nu te superi dacă sărutul meu va fi rece,
dacă dragostea mea ca un frig o să te sece,
dacă îmbrăţişarea mea te va face să suferi
aducându-ţi aminte, nu, să nu te superi.

O ultimă întrebare
Tu, care-mi vorbeşti doar în surdină,
aici, foarte aproape de inima mea,
ipocrită noapte, spune-mi,
n-ai văzut cumva lunecând o stea?
Ba da, căzu din salba Dianei
o stea ca lacrima de cleştar,
dar un om s-a încovoiat şi a ridicat-o,
omul tăcut, cu ochi lucios, de cămătar.
Vai, steaua era o fericire necunoscută,
promisă de Dumnezeu cuiva...
Dar, noapte senină, vistiernică a secretelor,
omul care a luat-o de ce tremura?

Spectacol


Elita luase loc la parter
si prostii sus, aproape de cer.
In loja statea o intamplare cam abatuta
si un napraznic destin in mare tinuta.
Un dezastru tare cat zece
tot spera ca totul va trece.
Un naufragiu dormita in fotoliu
infasurat in lintoliu.
O raceala
vagabonda prin sala.
O inocenta
stralucea printr-o totala absenta.
Piesa era o rafuiala
intre virtute si greseala.
Scena era un sanctuar
prin care adevarul trecea foarte rar.
Actorii isi indrugau rolul,
dar, incet, ii inghitea namolul ;
in pauze, tacute aplauze,
la finale, tacute urale.
Si cand cazu cortina
toti se-ntrebau cine poarta vina
si cine-i autorul
care-a faptuit omorul,
in cinci acte, cu sete,
ca o crima pe-ndelete.
Atunci aparu la rampa Ariel
si jerbe de flacari si anemone
pentru mult prea onorabilii " dramatis personae ".
Si aceasta fictiune, in tus, in carbune,
si spectacolul amuzant
au disparut in neant.




TEATRU/ FILM 24 Iulie

Cu Emil Botta

Biografie Emil Botta
Emil Botta a fost un poet, prozator și actor român.

Este fratele eseistului Dan Botta, precum și fiul lui Theodor Botta, medic, și al Aglaiei. Clasele primare le face la Adjud, dar la 15 ani fuge de acasă pentru a deveni actor. Urmează apoi Conservatorul de Artă Dramatică din București, în perioada 1929-1932. Devine actor al Teatrului Național din București, după mai mulți ani petrecuți pe unele scene de provincie. La Național joacă în roluri de excepție, Werther, Iago, Macbeth, Unchiul Vania, Ion din Năpasta etc.

A jucat în numeroase filme, cum ar fi: Se aprind făcliile (1939), Viața nu iartă, 1958, Erupția, 1958, Când primăvara e fierbinte, 1961, S-a furat o bombă (regia Ion Popescu Gopo), 1961, Pași spre lună (tot în regia lui Gopo), Pădurea spânzuraților (regia Liviu Ciulei), 1964, Răscoala, 1965, De-aș fi... Harap alb, 1965, Șah la rege, 1965, Dacii, 1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea (regia Lucian Pintilie),1969, Premiera, 1976.

A fost actor al Teatrului Național din București, jucând în numeroase piese, printre care Othello în regia lui Nicolae Massim și filme, inclusiv în Reconstituirea, celebrul film al regizorului Lucian Pintilie, în care a interpretat rolul profesorului Paveliu.

A debutat cu poemul Strofă ultimă în revista lui Tudor Arghezi Bilete de papagal în 1929. Poetul a făcut parte din grupul intitulat „Corabia cu ratați”, din care s-au desprins și filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat al generației Criterion, pentru versurile sale, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt aveau un adevărat cult. Este autorul unei poezii negre, existențialiste, cu personaje dintr-o mitologie proprie a morții, în consonanță cu filozofia Trăirismului interbelic. E un poet al măștilor, eul liric se devoalează prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a morții și a neputinței.
·         Premiera (1976) - sufleorul Vasilica Savu
·         Mastodontul (1975) - inginerul geolog Oscar Ocolescu
·         Dincolo de nisipuri (1974) - Printul Ipsilanti
·         Reconstituirea (1971) - Paveliu
·         Realitatea ilustrata (1969) - el insusi
·         Columna (1968) - Marele Preot al dacilor Trailer
·         Dacii (1967) - mare preot dac
·         Lettre a Carla (1967) - Profesorul
·         Subteranul (1967) - Barbu
·         Faust XX (1966) - profesorul Faust
·         De-aș fi... Harap Alb (1965) - Rosu Imparat
·         Pădurea spânzuraților (1965) - Cervenko
·         Răscoala (1965)
·         Sah la rege (1965)
·         Pași spre lună (1964) - Leonardo da Vinci
·         Poveste sentimentala (1961)
·         S-a furat o bombă (1961) - Somerhot
·         Când primăvara e fierbinte (1960)
·         Bijuterii de familie (1957)
·         Viața nu iartă (1957)
·         Se aprind facliile (1939) - Sasa Golfinu

Reconstituirea: 

Columna (1968)

Dacii (1967)


Domnisoara Nastasia - George Mihail Zamfirescu






GÂNDURI PESTE TIMP 24 Iulie

Alexandre Dumas – Citate:













Emil Botta – Citate:


















GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 24 Iulie

·                 Prin ce se deosebeste un om de o camila ?
R. Camila poate sa lucreze o saptamana fara sa bea, iar omul poate sa bea o saptamana fara sa lucreze ...

·         Ce este viata?
R. Cea mai raspandita boala transmisa pe cale sexuala...

·         Bula statea in penultima banca. Inspectorii se aseaza in spatele lui, in ultima banca. Profesoara pune intrebari, Bula tot cu mana pe sus. Intr-un sfarsit, il pune si pe el sa raspunda.

- Ia raspunde si tu Bula!

- Doamna, sa mor io ce picioare si tatze misto haveti.

- Nesimtitule, cum iti permiti? Ai nota 2 si iesi afara magarule!

In timp ce se ridica din banca, Bula se intoarce la inspectori:

- Ba, astia cu inspectia, nu mai soptiti minca-v-as, daca nu stiti!

·         Un domn trecut de prima tinerete, Dar cu portofelul gras, agata la bar o tanara frumoasa. Dupa putin timp ajung in apartamentul domnisoarei. Pana ce tanara se "pregateste", domnul vrea sa puna un CD pentru atmosfera. Pe raft:
Brahms, Verdi, Ceaikowski etc..
- Vai, draga, asemenea muzica asculti TU?!
- Ah, DA, am uitat sa va spun ca eu am absolvit Conservatorul.
Domnul se lasa pagubas cu muzica, Dar vede cartile din biblioteca. Pe raft:
Eliade, Goethe, Puskin etc.
- Vai, draga, asemenea carti citesti TU?!
- Ah, DA, am omis sa va spun ca am terminat si filologia.
- Pai, bine, fato, DA prostituata cum AI ajuns?!
- Ah, printr-un mare noroc!!!..

·          In fata unei usi:
- Deschide, iubito !
- Nu pot, sunt dezbracata.
- Nu-i nimic, sunt singur !
- Eu nu !

·          Un tip si o tipa fac dragoste. El ii spune: "Iubito, fiindca esti prima mea femeie, o sa-ti spun Eva."
Ea ii raspunde: "Iubitule, fiindca esti al 407-lea, o sa-ti spun Peugeot."

·          Fiul: E adevarat, taticule, ca in unele parti ale Africii barbatul nu isi cunoaste sotia decat dupa casatorie?
Tatal: La fel se intampla in toate tarile!

·         Cand un tanar proaspat insurat are o figura fericita se stie de ce.
Cand un barbat insurat de 10 ani are o figura fericita, te intrebi de ce…

·         Casatoria serveste la partajarea problemelor pe care nu le-ai fi avut niciodata daca ai fi ramas singur.

·          La un cabinet medical psihiatric intra un individ

-Domnule doctor, am inebunit, am inebunit, AM INEBUNIT!!!!!1
-Stati domnule, linistiti-va totul va fi bine; spuneti-mi ce s-a intamplat?
-Aseara am fost la iubita mea ....
-Si atunci ati inebunit....???
-Nu domnule, nu; si ne-am iubit si ne-am sarutat si....
-Atunci ati inebunit....?????
-Nu domnule nu; si a venit barba-su'si....
-Ati inebunit....????
-Nu nene, nu, si am sarit de la balcon
-Si ati inebunit....???
-Nu, nu, si ma tineam de balustrada, atarnam in jos si a venit cu ciocanul si mi-a dat peste fiecare deget!
- Si atunci ati inebunit..?????
-Nu; a venit cu fierul de calcat si mi-a dat peste fiecare degetel si...
-Atunci ati inebunit?????
-Nu nene, nu; si a venit cu apa fiarta si mi-a turnat in cap
-Atunci ati inebunit ?????
-Am inebunit cand m-am uitat in jos.
-Si ce ati vazut????
-ERAM LA PARTER

·          Un tip ii povesteste unui prieten ce a patit cu o zi in urma:
- Ma trezesc de dimineata si plec la serviciu. Cand ies din bloc, exact la scara, doi insi il bateau pe unul.
- Si?
- M-am gandit: sa ma bag, sa nu ma bag? Dar, tinand cont de faptul ca ma grabeam la serviciu, nu m-am bagat. La pranz, in fata restaurantului
unde servesc de obicei masa, patru il bateau pe unul.
- Si?
- Ma grabeam spre masa, asa ca iarasi nu m-am bagat. Seara, cand ma intorceam acasa, la iesirea din metrou, opt insi il bateau pe unul.
Acum, nemaiavand nimic de facut, m-am bagat.
- Si?
- Mama, ce l-am mai batut pe ala!

·          Un cetatean se trezeste dimineata si, uitandu-se in gradina propriei case, observa o gorila in stejarul personal. Intrigat suna la Asociatia
Coboratorilor de Gorile din Copaci care il asigura ca vor trimite un om care ii va rezolva problema. Acesta soseste rapid, fiind dotat cu o bata
de baseball, o pusca, o pereche de catuse si un caine Chihuaua.
Cetateanul nostru, uimit il intreaba ce are de gand sa faca. Omul raspunde:
- Eu voi urca in copac, lovesc gorila, ea cade, cihuaua o musca de testicole, gorila isi va apropria mainile intr-un gest disperat de aparare, iar dumneata ii vei pune catusele.
- Bine, bine, zice cetateanul, dar pusca la ce foloseste?
In cazul in care cad eu primul din copac, impusti chihuaua.

·          Suna un client la Hotline la Microsoft:
-Am instalat versiunea beta de Windows XP si de atunci nu mai functioneaza Office 2000!
-Si noi am avut aceeasi problema...
-Si ce ati facut?
-Am mai instalat o data Windows XP!
Dupa o ora suna din nou clientul:
-Acum nu mai functioneaza nimic!!!!
-Nici la noi....

·          Un melc bate la usa unui urs.
Iese ursul, se zgaieste, nu vede pe nimeni, dupa care se uita in jos si da de melc.
Enervat, il ia pe melc de guler si-l azvarle cat poate de departe.
Dupa 6 luni se aud iar batai in usa ursului, care iese din casa si da cu ochii de melc.
Melcul, nervos: "Ia asculta, ma, ce-a fost faza asta de adineauri? "

·          Un tip isi revine dintr-o coma profunda de 7 luni.
In tot acest timp, sotia lui a stat zilnic langa patul lui. La cateva zile dupa ce si-a revenit, isi cheama sotia:
- Draga mea, ai fost alaturi de mine in toate nenorocirile prin care am trecut: cand am fost concediat, m-ai sprijinit enorm; cand afacerea mea a dat faliment, ai fost langa mine; cand am fost impuscat, ai stat alaturi de mine; cand ne-am pierdut casa, ai fost tot langa mine; cand sanatatea mea s-a subrezit, m-ai sprijinit permanent. Stii ceva?
- Ce sa stiu, dragul meu? intreaba ea zambitoare.
- Cred ca imi porti ghinion!




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 IULIE 2024 ISTORIE PE ZILE 12 Iulie Evenimente ·           1153: Anastase IV (Corrado del Suburra), este i...