MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
MARȚI 15 IANUARIE 2019

Bună dimineața, prieteni!
În fiecare an, pe data de 15 ianuarie, Mihai Eminescu, „Luceafărul poeziei românești” ajunge la inimile celor care îl omagiază. Anul acesta se împlinesc 169 de ani de la nașterea celui mai mare poet român, care, chiar dacă îl trecem cu vederea de-a lungul anului, se face simțit prin poemele cunoscute. 

Are cel mai lung poem de dragoste, „Luceafărul” și a descris copilăria pe care a petrecut-o la Botoșani și Ipotești în versuri. Nu este român care la școală nu a învățat măcar o poezie de Eminescu sau vreun îndrăgostit care nu a putut alege vreun poem al poetului, pe care să-l recite iubitei.

RELIGIE ORTODOXĂ 15 Ianuarie

Sf Cuv Pavel Tebeul și Ioan Colibașul

În această lună, în ziua a cincisprezecea, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Pavel Tebeul.

Cuviosul Antonie, vieţuind în pustiul Egiptului cu ucenicii săi, după cum ne-au povestit Macarie şi Plotin, ucenicii lui, care l-au şi îngropat, că la nouăzeci de ani ai vieţii bătrânului, i-a venit dor să se ducă în pustia cea mai dinăuntru, ca să vadă dacă s-ar afla vreun rob al lui Dumnezeu, care mai înainte de dânsul să se fi sălăşluit în pustia aceea, şi să fi ales o viaţă ca a lui, depărtată de oameni; deci, într-acel pustiu, cinci ani rugându-se lui Dumnezeu, ca să nu-i treacă cu vederea rugăciunea lui, într-o zi a auzit un glas, zicându-i: "Antonie, este un rob al lui Dumnezeu mai înainte şi mai desăvârşit decât tine, la care de vei merge, îl vei afla în pustia cea mai dinăuntru. Deci, scoală-te degrabă şi te sârguieşte a merge la dânsul, mai înainte de a se duce el către Domnul!"

    Acestea auzindu-le bătrânul, îndată luându-şi toiagul său cel de finic, s-a dus degrabă în pustie, să apuce în viaţă pe cel dorit, de care i se vestise lui. Fiind arşiţa mare la amiază, încât şi pietrele ardeau în acea pustie, şi neştiind calea care duce către sfântul cel arătat lui, bătrânul a slăbit cu trupul, dar nu şi cu duhul, căci nu s-a întors din calea ce o începuse şi se ruga lui Dumnezeu, zicând: "Doamne, Dumnezeul meu, povăţuieşte-mă în calea cea dreaptă, şi învredniceşte-mă a vedea în trup pe robul tău, şi să nu mă laşi să pier în această pustie".

    Deci, nu după multă vreme, a văzut un om cu asemănare de cal, pe care făcătorii de stihuri îl numesc centaur, pe care văzându-l, s-a înarmat cu mântuitorul semn al Crucii şi cu îndrăzneală l-a întrebat: "Ascultă tu, în care parte locuieşte robul lui Dumnezeu?". Iar fiara plecându-se la cuvântul sfântului şi neputând să grăiască cu glas, i-a arătat cu mâna partea în care trebuia să meargă spre robul lui Dumnezeu, apoi a fugit cu grabă de la Cuviosul Antonie. Bătrânul s-a minunat de chipul cel de fiară şi mergea spre partea unde i-a arătat acesta cu mâna. Însă întru aceasta ori diavolul, spre înfricoşarea lui s-a închipuit, ca să împiedice drumul sfântului, ori cu adevărat era centaur, precum spun grecii, că în acea pustie se găseau nişte fiare ciudate ca acestea; iar această fiară Dumnezeu a trimis-o pentru povăţuirea robului său.

    Venind la un loc pietros, a văzut o altă fiară, care avea asemănare omenească până la brâu, iar cealaltă parte a trupului era de fiară, adică picioare de capră şi coarne în cap. De vederea acesteia minunându-se bătrânul şi cu credinţă neîndoită fiind înarmat, fără frică a întrebat, zicând: "Cine eşti tu?" Iar fiara, aducându-i poame de finic din cale, ca semn de pace, îi zicea: "Sunt un muritor din cei ce locuiesc în pustie, pe care neamurile cele întunecate cu rătăcirea numindu-ne satiri, între zeii lor ne-au cinstit. Dar sunt trimis de la turma mea, să slujesc ţie ca să te rogi pentru noi Stăpânului celui de obşte, pe care l-am cunoscut că a venit în lume şi în tot pământul a ieşit vestirea lui".

    Unele ca acestea grăind fiara, ostenitul călător îşi udă faţa sa cu lacrimi de bucurie; căci se bucura de slava lui Hristos şi de pierzarea satanei şi se minuna, cum a putut să înţeleagă vorba satirului. Lovind cu toiagul în pământ, zicea: "Vai ţie, cetatea Alexandriei, care în loc de Dumnezeu cinsteşti sluţeniile! Vai ţie, cetate păcătoasă, în care din toată lumea s-au adunat diavoli! Ce răspuns vei da, căci şi fiarele mărturisesc puterea lui Hristos, iar tu nălucirile cele din pădure ca pe zei le cinsteşti".

    Acestea zicându-le sfântul, fiara a fugit în pustie. Despre acea fiară nimeni să nu socotească că este lucru neadevărat, fiindcă şi în vremea împăratului Constanţiu (337-361) o fiară ca aceea, cu asemănare omenească, ce se numea satir, a fost dusă vie în Alexandria, spre marea mirare a tot poporul; iar după ce a murit, ca să nu putrezească îndată trupul ei, îmbălsămându-l, l-au trimis în Antiohia, la împărat, ca să-l vadă.

    Acum să ne întoarcem la povestirea dinainte. Umblând bătrânul prin acea pustie neumblată, nimic altceva nu vedea fără numai urme de fiară, ostenindu-se în călătorie două zile şi petrecând cealaltă noapte în rugăciune, nu ştia unde să se întoarcă. Apoi luminându-se de ziua a treia, a văzut o leoaică suindu-se spre vârful muntelui cu multă grabă, căreia de departe urmându-i, a venit aproape de peştera în care locuia Sfântul Pavel, plăcutul lui Dumnezeu.

    Văzând bătrânul peştera, s-a bucurat, iar cel ce locuia într-însa, simţind venirea lui Antonie, a închis uşa. Bătrânul apropiindu-se, a bătut, dar nu i s-a răspuns, însă el stătea afară, bătând fără spor. Deci, văzând că nu i se deschide uşa, a căzut înaintea peşterii şi până la al şaptelea ceas s-a rugat să i se dea voie să intre înăuntru, ca să vadă pe acela pe care cu atâta osteneală l-a căutat. El zicea: "Deschide-mi, robule al lui Hristos, deschide-mi; tu ştii cine şi de unde sunt şi pentru ce am venit, toate le ştii, Dumnezeu descoperindu-ţi ţie. Deci şi eu ştiu că nu sunt vrednic să văd sfânta ta faţă, însă de nu te voi vedea, nu mă voi duce de aici; nu te ascunde pe tine, căci Dumnezeu te-a arătat mie. Pe fiare le primeşti, iar pe om pentru ce îl goneşti? Te-am căutat şi te-am aflat, bat ca să mi se deschidă, iar de nu-mi vei deschide, apoi voi muri pe pragul tău şi vei îngropa aici trupul meu".

    Şi altele multe grăind el cu lacrimi şi ca pe un nemilostiv socotindu-l, păcătosul lui Dumnezeu a răspuns dinăuntrul peşterii, zicându-i: "Cine eşti tu, care plângi aici? Te minunezi că nu-ţi deschid şi te lauzi că vei muri pe prag?" Aşa zicându-i sfântul, a deschis uşa şi cuprinzându-se unul pe altul, se sărutau cu lacrimi şi pe nume se chemau; pentru că Dumnezeu fiecăruia dintre ei le descoperise numele. Şezând ei, părintele Antonie a zis: "Bucură-te Pavele, vasul alegerii şi stâlpul cel de foc, locuitorule al pustiei".

    Zis-a lui şi Avva Pavel: "Bine ai venit soare, care luminezi toată lumea, povăţuitorule al celor ce se mântuiesc, gura lui Dumnezeu, care din pustie ai făcut cetăţi şi pe diavolul l-ai gonit dintr-însa. De ce te-ai ostenit atâta pentru un om păcătos şi nevrednic? Iată, vezi un bătrân învechit de zile şi cu cărunteţile acoperite; vezi un om care îndată va fi praf şi cenuşă, dar de vreme ce dragostea toate poate să le facă, spune-mi, te rog, cum se află neamul omenesc acum? Cum împărtăşeşte lumea? Se mai află cei ce se ţin de rătăcirea idolilor, şi mai sunt prigoniri asupra creştinilor?". Iar Antonie a zis: "Cu rugăciunile tale lumea se ţine; prigoanele contra creştinilor au încetat şi Biserica laudă pe adevăratul Dumnezeu. Dar de vreme ce ai pomenit de prigoane, mă rog ţie pentru Domnul, să nu ascunzi de mine cele despre tine şi toate să-mi spui: pentru care pricină ai ieşit din lume şi ai venit în această adâncă pustie?".

    Iar Sfântul Pavel a început a-i spune: "Eu m-am născut în Tebaida şi am avut o soră, pe care părinţii, fiind încă vii, au însoţit-o cu bărbat; iar pe mine m-au învăţat carte elinească şi latinească, precum şi dreapta credinţă, singuri ei fiind drept-credincioşi. Dar sfârşindu-şi nevrednica viaţă, ne-au împărţit averea, care era foarte multă; iar după moartea lor, bărbatul sorei mele, fiind lacom, a poftit şi partea mea, şi gândea să mă dea ca pe un creştin la păgânul voievod spre chinuire, ca astfel prăpădindu-mă din acestă viaţă, să-mi ia moştenirea. Atunci erau împăraţii Deciu (249-251) şi Valerian (253-259), care chinuiau pe toţi cei ce mărturiseau pe Hristos, şi era frică mare prin toată Tebaida, de vreme ce erau cumplite chinuri.

    În acea vreme a fost prins de păgâni un tânăr creştin, pe care l-au chinuit mult; dar după ce n-au putut să-l întoarcă de la credinţa lui Hristos, mai pe urmă l-au pus într-o grădină mult înflorită şi frumos mirositoare, întinzându-l pe un pat frumos, cu faţa în sus; apoi i-au legat mâinile şi picioarele cu frânghii moi şi ducându-se toţi, au trimis la dânsul o fecioară tânără, ca să-l poată înşela spre amestecarea necurată; iar necurata fecioară cuprinzându-l şi sărutându-l, ba încă lucrul cel mai de ruşine, ce mi-e greu a-l spune, căutând părţile cele ascunse ale trupului său, îl îndemna spre păcatul cel necurat; dar ce a făcut viteazul pătimitor, care suferise atâtea chinuri?

    Văzându-se amăgit de patimă şi simţind tulburarea trupului întru sine, a strâns tare cu dinţii limba sa, a tăiat-o şi a aruncat-o în obrazul desfrânatei şi îndată cu durerea cea mare a potolit patimă; iar cu sângele a umplut obrazul şi hainele acestei femei şi astfel, cu darul lui Hristos, a biruit amăgirea.

    Încă şi pe un alt tânăr care era neclintit în credinţa creştinească, după multe chinuri, l-au uns cu miere peste tot trupul gol şi l-au pus în arşiţa soarelui, având mâinile legate la spate, ca rănindu-se de albine, de viespi şi de gărgăuni, să fie silit a jertfi idolilor; dar răbdătorul de chinuri cel viteaz, deşi era rănit peste tot trupul şi plin de sânge, încât nici chip de om nu avea, de Hristos nu s-a lepădat.

    Acestea văzând eu, iar bărbatul sorei mele mâniindu-se mai mult, încât nici lacrimile sorei, nici legătura rudeniei n-au putut să-l domolească, i-am lăsat aceluia toate şi am fugit în această pustietate; apoi venind încet, povăţuindu-mă de Dumnezeu până aici, am aflat această peşteră, în care aveam şi apă înăuntru şi cunoscând că Dumnezeu mi-a dat acest loc spre petrecere, m-am sălăşluit aici şi petrec având hrană de finice, iar haină din frunze".

    Sfântul povestind acestea, iată a zburat un corb aruncându-i o pâine întreagă, pe care punând-o înaintea lor încetişor, a zburat în văzduh. Atunci, fericitul Antonie minunându-se de aceasta, Sfântul Pavel a grăit: "Iată, Domnul a trimis prânz, nouă, robilor săi, fiind milostiv şi iubitor de oameni. Iată, sunt 70 de ani de când primesc jumătate de pâine, iar de la a ta venire Domnul Hristos a îndoit merticul ostaşilor Săi. Deci, luând sfinţii acea pâine, se invitau unul pe altul ca s-o binecuvânteze şi s-o frângă, unul pe altul mai mare făcându-se cu cinstea.

    Sfântul Pavel cinstea pe Cuviosul Antonie ca pe un oaspete, iar Cuviosul Antonie cinstea pe Sfântul Pavel că pe stăpânul casei şi ca pe unul mai bătrân cu anii; şi era între dânşii întrecere de iubire. Apoi, fericitul Pavel a apucat pâinea de o parte, iar pe cealaltă parte a pus-o în mâinile părintelui Antonie şi îndată pâinea singură s-a frânt prin mijloc şi fiecare şi-a luat partea sa.

    Drept aceea, şezând lângă izvor, robii lui Hristos au mâncat şi s-au săturat, şi au băut din izvorul acela apă curată şi foarte dulce; după aceea, făcând mulţumire, au şezut iarăşi şi au vorbit toată noaptea până dimineaţa. Iar făcându-se ziuă, Sfântul Pavel a zis prietenului Antonie: "De mult mi-a arătat Dumnezeu mie, frate, că sălăşluieşti în părţile acestea şi voiam să te am slujitor cu mine, ca împreună să slujim sfântului nostru, dar fiindcă vremea adormirii mele a venit, pe care totdeauna am aşteptat-o, dorind ca să vieţuiesc cu Hristos, de aceea Domnul te-a trimis la mine, ca să îngropi smeritul meu trup şi să-l dai pământului".

    Acestea auzind Antonie, tânguindu-se cu lacrimi, zicea: "Nu mă lăsa, părinte, singur, ci primeşte-mă împreună călător cu tine". Iar el a zis: "Nu ţi se cade să cauţi singur ale tale, ci pe cele ce sunt ale aproapelui; deci, de folos îţi este ca, lepădând greutatea trupului, să urmezi Mielului la ceruri; apoi şi celorlalţi fraţi le este de folos, ca de la tine încă să se mai povăţuiască şi să se mai întărească; dar te rog spre a te sârgui şi a merge în mânăstirea ta şi să-mi aduci mantia pe care Atanasie episcopul ţi-a dăruit-o, ca să înveleşti cu aceea trupul meu". Aceasta o dorea fericitul Pavel, nu că acea mantie îi trebuia - pentru că nu se îngrijea dacă trupul se va îngropa gol sau acoperit, căci în pământ putrezeşte, el care atâta vreme cu frunze de finic se îmbrăca, - ci, ca fără tulburare, sufletul lui să iasă din trup, de aceea îl trimitea la mânăstire pe părintele Antonie.

    Drept aceea, Antonie s-a minunat auzindu-l pe el grăind despre Atanasie şi despre mantia aceluia, ca şi cum vedea pe Însuşi Hristos în Pavel şi pe Dumnezeu care locuia într-însul cinstind; apoi nimic mai mult nu îndrăznea a răspunde, ci tăcând şi lăcrimând, i-a sărutat faţa şi mâinile şi se sârguia a săvîrşi porunca; deci, chiar nevrând, a pornit la mânăstire, deşi era obosit cu trupul, iar cu duhul biruia anii bătrâneţilor sale. Venind el în chilia sa, l-au întâmpinat cei doi ucenici ai lui, zicându-i: "Unde ai zăbovit atâta vreme, părinte?" Iar el a răspuns: "Vai mie, fiii mei, vai mie păcătosului, care sunt numai de formă monah şi numai nume de monah port; dar am văzut pe Ilie, am văzut pe Ioan în pustie, cum şi pe Pavel în Rai l-am văzut".

    Deci, vrând ucenicii ca să audă ceva mai mult de la dânsul şi rugându-l ca cu încredinţare să le spună lor despre aceasta, el punându-şi mâna la gură, a zis: "La tot lucrul este vreme, adică vreme a grăi şi vreme a tăcea". Apoi, luându-şi mantia şi hrană de cale neluându-şi, iarăşi a ieşit, alergând degrab în pustie, vrând să apuce viu pe sfântul, pentru că se temea că nu cumva zăbovind el, Sfântul Pavel să-şi dea datoria Domnului fără de dânsul.

    Iar a doua zi, la al treilea ceas, mergând Avva Antonie, a văzut în văzduh cetele îngereşti şi soboarele proorocilor şi ale apostolilor, iar în mijloc era sufletul Sfântului Pavel, mai curat decât soarele, suindu-se spre cer; atunci îndată a căzut la pământ şi presărându-şi capul cu nisip, se tânguia şi striga: "Pentru ce, Pavele, m-ai lăsat? Pentru ce te duci fără sărutarea cea de pe urmă? Atât de târziu te-ai făcut cunoscut mie şi atât de repede ai plecat de la mine?".

    Pe urmă, fericitul Antonie adeverea că a trecut cu atâta grăbire pe cealaltă cale, ca şi cum ar zbura prin văzduh înaripat, încât nici călcarea pe pământ n-o simţea de alergarea cea repede, şi îndată s-a aflat în peşteră; acolo văzând pe sfântul cu genunchii plecaţi şi cu mâinile în sus ridicate, apoi având capul drept în sus, socotea că este viu şi face rugăciune şi stătea cu dânsul împreună. Dar trecând un ceas, şi de vreme ce nu auzea glasul cel de rugăciune, nici obişnuitele suspinuri, s-a apropiat de dânsul şi l-a aflat mort; deci, a înţeles că trupul sfântului bărbat dă şi după moarte datornică închinăciune.

    Cu multă plângere şi tânguire sărutând sfântul lui trup, l-a învelit cu mantia cea adusă şi a început a cânta psalmii cei cuviincioşi de îngropare, după obiceiul creştinesc; şi nu se pricepea cum ar putea să îngroape pe sfântul, de vreme ce nu adusese nici o unealtă, ca să sape mormântul şi zicea întru sine: "Oare la mânăstire să mă întorc după unelte, cale de trei zile, sau aici să rămân? Dar nimic fără unelte nu pot să fac. Deci, voi rămâne aici şi voi muri, precum se cade, lingă ostaşul Tău, Hristoase, şi căzând, îmi voi da răsuflarea cea de pe urmă alături de el".

    Unele ca acestea gândindu-le el cu mintea, iată doi lei din pustia cea mai dinăuntru veneau răcnind, ca şi cum plângeau pentru lipsa sfântului. Iar Antonie mai întâi s-a înfricoşat puţin, după aceea văzând pe fiare blânde ca mieluşeii, tăvălindu-se lângă trupul sfântului şi arătând jalnică tânguire, se miră de bunul obicei al fiarelor acelora; iar ei au început cu unghiile lor a săpa pământul şi săpând groapa destul, iarăşi au venit la trupul sfântului, ca şi cum i-ar fi dat cea mai de pe urmă sărutare; apoi, venind la Cuviosul Antonie, îi lingeau mâinile şi picioarele lui, ca şi cum cereau rugăciune şi binecuvântare de la dânsul. Iar cuviosul lăuda pe Hristos, căci şi fiarele slăvesc pe Dumnezeu, şi zicea: "Doamne, fără de a Cărui voie nici frunză din copac şi nici una din păsări nu cade pe pământ, dă fiarelor acestora binecuvântarea Ta, precum ştii Tu". Şi făcând cu mâna, le-a poruncit să se ducă în pustie.

    Deci, ducându-se fiarele, Avva Antonie a îngropat cinstitul trup al Sfântului şi Cuviosului părinte Pavel, întâiul vieţuitor al pustiei, care avea anii vieţii lui o sută şi treisprezece. După îngroparea sfântului, Avva Antonie a petrecut noaptea următoare deasupra mormântului lui, plângând şi rugându-se. Iar a doua zi, întorcându-se la mânăstirea sa, a luat haina Sfântului Pavel cea împletită cu frunze de finic şi venind în chilia sa, a spus toate cu de-amănuntul ucenicilor săi, spre folos. Iar haina aceea de frunze de finic atât de mult o cinstea, încât numai de două ori se îmbrăca cu dânsa, la praznicul Sfintelor Paşti şi în ziua Cincizecimii.

    Cu ale acestor Cuvioşi părinţi, Pavel şi Antonie şi cu sfintele lor rugăciuni, ne rugăm să ne învrednicească şi pe noi în partea plăcuţilor Săi, Hristos Dumnezeul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine cinste şi slavă, în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Ioan cel sărac pentru Hristos, care s-a mai numit şi Colibaşul.

Sfântul Cuvios Ioan Colibașul – La jumătatea secolului al V-lea trăia în Constantinopol un general numit Eutropius, slujitor la curtea împărătească. Dumnezeu îi dăruise trei copii. Doi erau ca și el, în slujba împăratului, iar al treilea, anume Ioan, sporea cu învățătura și cu rugăciunea. Spre a-l îndemna și mai mult în căile Domnului, Eutropius i-a dăruit o evanghelie ferecată cu aur. Într-o zi s-a oprit la casa generalului un monah venit tocmai din mănăstirea akimiților (neadormiți) din Bitinia (Asia Mică) care călătorea spre Ierusalim. Tânărul Ioan s-a înțeles cu monahul ca la întoarcere să treacă din nou pe la ei și să îl ia și pe el la mănăstire, lucru care s-a și întâmplat. Ioan s-a făcut, astfel, monah în mănăstirea neadormiților așa cum își dorea. După 6 ani a început să îi fie dor de părinți. El a mărturisit acest lucru starețului care i-a dat binecuvântare pentru a pleca să își împlinească dorința. Pe drum, Cuviosul Ioan a întâlnit un sărac îmbrăcat în zdrențe cu care și-a schimbat hainele. Astfel, Ioan a stat trei ani la una din porțile lui Eutropius ca săracul Lazăr, în rugăciune, privindu-și părinții și frații, fără a mărturisii că este fiul și fratele acestora. Ioan nu voia să intre în casă. În cele din urmă, servitorii casei lui Eutropius i-au făcut o colibă chiar în locul de lângă poartă. După trei ani, Ioan s-a îmbolnăvit și știind că i se apropie sfârșitul, a cerut să fie dus în casă. Părinții au văzut la el Sfânta Evanghelie dăruită cu mulți ani în urmă și din acesta și-au dat seama că este fiul lor iubit. După patru ore, Cuviosul Ioan a trecut la Domnul în brațele părinților săi. Ei l-au îngropat lângă poartă, în locul unde îi fusese coliba și pe mormântul lui au zidit o biserică. Pentru timpul petrecut în colibă i se spune până astăzi „Ioan Colibașul”.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

ISTORIE PE ZILE 15 Ianuarie

Evenimente

·         69: Otho este proclamat împărat roman dar după trei luni se va sinucide. Marcus Salvius Otho (25 aprilie 32 – 16 aprilie 69),  a fost al doilea împărat al Anului celor patru împărați ai Romei. După asasinarea împăratului  Galba  și a lui Piso în for, la 15 ianuarie 69, Otho este proclamat împărat de către garda pretoriană, apoi confirmat de Senat. Este aclamat de legiunile dunărene și de cele din Orient, în schimb Germania, Gallia, Hispania și Britannia îl recunosc pe Aulus Vitellius, guvernatorul Germaniei Inferior, proclamat de trupele de aici încă de la1 ianuarie 69. Trupele trimise de Vitellius  împotriva sa traversează la începutul primăverii Alpii, pătrunzând în nordul Italiei, iar la14 aprilie 69 are loc la Bedriacum, la nord de Pad, bătălia decisivă cu armatele lui Otho. Înfrânt, Otho se sinucide, două zile mai târziu, în tabăra sa de la Brixellum.

·         1559: Elisabeta I a Angliei este încoronată la Westminster Abbey de către episcopul Owen Oglethorpe în loc de arhiepiscopul de Canterbury. Elisabeta I ( 7 septembrie 1533-24 martie 1603) regina  a Angliei și regină a Irlandei, a fost al cincilea și ultimul monarh al casei Tudor. A fost cunoscută și ca „Regina Fecioară” sau „Gloriana”. Elisabeta devine regină după moartea surorii sale, la vârsta de douăzeci și cinci de ani. Popularitatea sa este mult mai mare decât cea a surorii sale. În ajunul încoronării, trecerea Elisabetei prin oraș este întâmpinată cu bucurie de mulțime, iar răspunsurile ei deschise și pline de har fac să fie îndrăgită de spectatori. Elisabeta este încoronată în 15 ianuarie 1559. În acea vreme nu exista încă un arhiepiscop de Canterbury. Episcopii mai bătrâni refuză să participe la ceremonie(socotită ilegitimă după canoanele bisericii deoarece este protestantă), iar Elisabeta este încoronată la Westminster Abbey de episcopul de Carlisle, o figură puțin importantă, iar comuniunea este celebrată de capelanulul ei personal pentru a evita să fie celebrată cu ritualul catolic. Încoronarea Elisabetei va fi ultima celebrată cu ritualul latin: următoarele încoronări se vor desfășura cu ritualul în limba engleză. Mai târziu ea îl va convinge pe preotul mamei sale Mathew Parker, să devină primul arhiepiscop de Canterbury.

·         1582: Rusia cedează Letonia și Estonia Poloniei.

·         1759: Se deschide British Museum, devenit unul dintre cele mai importante muzee ale lumii. Fondat în 1753, British Museum (Muzeul Britanic) este unul dintre cele mai vechi și mai impozante muzee din lume, cu exponate variind de la mumii egiptene la comori romane. British Museum a fost fondat în anul 1753, fiind primul muzeu național public din lume. Înca de la început admitea intrarea liberă pentru „toate persoanele studioase și curioase”

·         1824 împăratul rus vizează hotărîrea Consiliului de Miniştri privind alegerea, pe un termen de trei ani, a mareşalilor  nobilimii din trei ţinuturi basarabene: Hotin, Iaşi şi Orhei. Drept urmare, în cadrul alegerilor nobiliare din 1825 au fost desemnaţi: Iordache Dimitriu (jud.Hotin), Dinu Rusu (jud.Orhei) şi Alexandru Leonard (jud.Iaşi).

·         1834: S-a deschis, pe lângă Societatea Filarmonică din București, "Școala de muzică vocală, de declamație și de literatură" ce avea menirea de a pregăti actori calificați. Directorul școlii era Ion Heliade Rădulescu. Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgoviște — d. 27 aprilie 1872, București), scriitor, filolog și om politic român, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română din prima jumatate a secolului al XIX-lea.

·         1870: Democrații din SUA au utilizat pentru prima dată, ca simbol al partidului lor, un măgar

·         1870: Ministrul de Externe adresează marilor puteri europene o notă prin care cere recunoașterea oficială a denumirii de România.

·         1880: Legea pentru înființarea Casei de Economii CEC.

·         1883: A apărut, la Iași, revista Recreații științifice (până în anul 1888), care a marcat dezvoltarea matematicii în România.

·         1895: La Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg, este prezentat cu o nouă coregrafie realizată de Marius Petipa și Lev Ivanov, spectacolul  baletului “Lacul lebedelor”, al lui Tchaikovski. Libretul  baletului (în 4 acte) este unul dintre cele mai cunoscute și a fost pus în scenă pentru prima dată în 1877 în Moscova la renumitul Teatrul Bolsoi, coregraf fiind Julius Reisinger, având ca sursă de inspirație o veche legendă rusă (după alții, o legendă germană, dacă judecăm după numele personajelor principale: Siegfried, Odette – Odillia, Rotbart ș.a.), dar nu a fost primit foarte bine pe moment. Totuși, în 15 ianuarie 1895, cu o nouă coregrafie realizată de Marius Petipa și Lev Ivanov a avut un succes enorm la Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg.  Între timp, textul a fost de mai multe ori transcris și modificat, astfel că unele versiuni au un final diferit față de cel original. Legenda despre prințese transformate în lebede de un vrăjitor rău, în care vraja lui poate fi spulberată numai prin iubirea unui prinț, se poate întâlni în basmele mai multor popoare.

·         1913: A fost inaugurată prima linie telefonică dintre Berlin și New York.

·         1919: Banca Naţională a României a deschis la Chişinău cea dintîi sucursala a sa.

·         1943: Mihai Antonescu, viceprim-ministru şi ministru de externe al României propune omologului său italian, contele Galeazzo Ciano, ieşirea simultană din război a Italiei, României şi Ungariei. Propunerea va fi repetată în vara aceluiaşi an, fără rezultat. Mihai Antonescu (n. 18 noiembrie 1904, comuna Nucet, județul Dâmbovița – d. 1 iunie 1946, Închisoarea Jilava) a fost avocat, politician român de extremă dreaptă și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri condus de Ion Antonescu. După război, a fost judecat, găsit vinovat de crime de război, condamnat la moarte și executat.

·         1943: A fost finalizată construcția clădirii Pentagon-ului american.

·         1953:  Secretarul de stat John Foster Dulles a declarat în fata Comisiei de Politica Externa a Senatului SUA, ca obiectivul major al politicii externe americane este „eliberarea popoarelor captive din Estul Europei”.

·         1959:  Fidel Castro și-a asumat funcția de premier al guvernului cubanez.

·         1969: Uniunea Sovietică lansează Soyuz 5.

·         1970: Muammar al-Gaddafi este proclamat premier al Libiei.

·         1971: În Egipt, se inaugurează barajul de la Assuan.

·         1990: Prin Decizia civilă nr.4 a Tribunalului Municipiului București, Partidul Național Liberal reapare oficial în viața politică românească.

·         1992: Comunitatea internațională recunoaște independența Sloveniei și a Croației față de Republica Socialistă Federativă Iugoslavia.

·         1993: Cel de-al III-lea Congres al UDMR, ținut la Brașov, este în atenția opiniei publice în urma apelului lansat de Gheorghe Funar, prin care se cerea convocarea, în sesiune extraordinară, a Parlamentului pentru interzicerea activității UDMR. Această propunere venea în urma intenției UDMR de a aproba în Congres un "Program de autoguvernare pe principii etnice".

·         1999: A cincea mineriadă: Greva minerilor din Valea Jiului este declarată ilegală.

·         1999: Conflictul din Kosovo: Un numar de 45 de civili sunt masacrați la Racak, în sudul provinciei.

·         2001: Se naște proiectul colaborativ Wikipedia, bazat pe o idee a lui Jimmy Wales. Jimmy Donal „Jimbo” Wales (n. 7 august 1966, Huntsville, Alabama, SUA) este un informatician și om de afaceri american specializat în domeniul companiilor Internet. Este fondatorul – împreună cu Larry Sanger – al enciclopediei libere Wikipedia. Este președintele actual al Fundației Wikimedia (Wikimedia Foundation)

·         2003: Statele Unite cer sprijinul NATO în cazul declanșării unui conflict cu Irakul.

·         2005: A fost lansat primul volum al ediției facsimilate a manuscriselor eminesciene sub egida Academiei Române.

·         2006: La Biblioteca Academiei au fost prezentate următoarele cinci volume ale ediției facsimilate a manuscriselor lui Mihai Eminescu.

·         2009: Liderul nord-coreean Kim Jong-il l-a desemnat la succesiune pe cel de-al treilea fiu al său.

·         2011: Începând cu acest an, de ziua poetului Mihai Eminescu, va fi sărbătorită "Ziua Culturii Naționale", în urma unei legi promulgate la 6 decembrie 2010.

Nașteri

* 1292: Ioana a II-a, Contesă de Burgundia (franceză Jeanne de Bourgogne; 15 ianuarie 1292 – 21 ianuarie 1330), a fost fiica cea mare a lui Otto al IV-lea, Conte de Burgundia și a soției acestuia, Matilda, Contesă de Artois. S-a căsătorit în 1307 cu Filip al Franței, al doilea fiu al regelui Filip al IV-lea al Franței. Ioana a avut cel puțin șapte copii dintre care numai patru fiice au supraviețuit.

·         1342: Filip al II-lea, Duce de Burgundia (d. 1404)

·         1432: Afonso al V-lea (15 ianuarie 1432, Sintra – 28 august 1481), numit Africanul (portugheză o Africano), a fost al 12-lea rege al Portugaliei. Porecla lui se referă la cuceririle din Africa de Nord.

Afonso s-a născut la Sintra ca fiul ce mare al regelui Eduard al Portugaliei și a soției acestuia, Eleanor de Aragon. Afonso al V-lea avea numai șase ani când i-a succedat tatălui său în 1438.

În timpul minoratului său, Alfonso V a fost plasat sub regența mamei sale. Atât ca străină cât și ca femeie, regina nu a fost o alegere populară pentru regență. Fără nici un aliat împotriva aristocrației portugheze în afară de Alfonso, Conte de Barcelos, fratele nelegitim al regelui Eduard, poziția reginei a fost de neconceput. În 1439 Adunarea regatului a decis înlocuirea reginei cu Infantele Pedro, Duce de Coimbra, unchiul micului rege.

Principala lui politică s-a concentrat pe evitarea dezvoltării marilor case nobile și pe concentrarea puterii în persoana regelui. Țara a prosperat sub domnia lui dar nu în mod pașnic deoarece legile lui interfereau cu ambiția nobililor puternici. Contele de Barcelos, inamicul personal al Ducelui de Coimbra (în ciuda faptului că erau frați vitregi), a devenit în cele din urmă unchiul favorit al regelui și a început o luptă constantă pentru putere.

În 1442, regele l-a numit pe Afonso primul Duce de Braganza. Cu acest titlu și cu domeniile sale, el a devenit cel mai puternic om din Portugalia și unul dintre cei mai bogați din Europa. Pentru a-și întări poziția de regent, Pedro și-a căsătorit fiica cea mare, Isabela de Coimbra, cu regele Alfonso în 1445.

În 1448, când regele a devenit major și a preluat puterea, a anulat toate legile și edictele aprobate în timpul regenței. Situația a devenit instabilă și, anul următor, Afonso l-a declarat pe Pedro un rebel și l-a învins în Bătălia de la Alfarrobeira, unde unchiul (și socrul său) a fost ucis. După bătălie și pierderea unuia dintre cei mai remarcabili infanți ai Portugaliei, Ducele de Braganza a devenit de facto conducător al țării.

·         1622: Jean-Baptiste Poquelin, cunoscut mai bine ca Molière (15 ianuarie 1622– 17 februarie 1673), a fost un scriitor francez de teatru, director și actor, unul dintre maeștrii satirei comice.

Organizator al asociației teatrale „L'Illustre Théâtre”, devenită din 1665 trupa lui Ludovifortnite

amestecate, epuizând întreaga gamă a mijloacelor comicului. Prin creația sa, a oferit comediei franceze, pornite de la nivelul farsei primitive, al teatrului italian cu măști și comediei de intrigă, valoare autonomă în câteva capodopere prin care a inaugurat comedia de moravuri.

Fiu de Tapissier du Roi ("Tapițer al Regelui"), Poquelin și-a pierdut mama din copilărie. A fost admis la prestigiosul Collège de Clermont iezuit, pentru a-și completa studiile. Există multe povești despre timpul petrecut la colegiu: se spune că tatăl său a fost foarte exigent în privința sa, că l-ar fi întâlnit pe Prințul de Conti sau că ar fi fost elev al filozofului Pierre Gassendi, dar niciuna dintre acestea nu par a fi veridice.

Este sigur, însă, că Poquelin a fost un prieten apropiat al abbéului La Mothe Le Vayer, fiu al lui François de La Mothe-Le-Vayer, în anii pe când abbé-ul edita lucrările tatălui său, și a fost sugerat că Poquelin ar fi fost influențat de către acestea. Printre primele sale lucrări a fost traducerea (astăzi pierdută) a De Rerum Natura de filozoful roman Lucretius.

Când Poquelin a ajuns la 18 ani, tatăl său i-a predat titlul de Tapissier du Roi, și oficiul asociat de valet de chambre, ceea ce-l aducea în contact frecvent cu regele. Se pretinde că Poquelin ar fi absolvit dreptul la Orléansîn 1642, însă există unele dubii în această privință.

În iunie 1643, împreună cu iubita sa Madeleine Béjart, cu un frate și o sora a acesteia, a fondat compania teatrală sau trupa L'Illustre Théâtre, care a falimentat în 1645. În această perioadă și-a asumat pseudonimul Molière, inspirat de numele unui mic sat din sudul Franței. Eșuarea companiei l-a forțat să stea câteva săptămâni la închisoare pentru datoriile acumulate. A fost eliberat cu ajutorul tatălui său și, însoțit de Madeleine Béjart, a plecat într-un tur al satelor drept comedian voiajor. Această viață a durat 14 ani, timp în care a jucat inițial alături de companiile lui Charles Dufresne, creându-și ulterior propria sa companie. În cursul călătoriilor sale, l-a întâlnit pe prințul de Conti, guvernatorul provinciei Languedoc, care a devenit sponsorul său, numind compania sa după acesta. Prietenia sa avea, însă, să se termine mai târziu, când Conti s-a alăturat inamicilor lui Molière în Parti des Dévots.

În Lyon, Mme Duparc, cunoscută ca la Marquise, s-a alăturat trupei. La Marquise era curtată, zadarnic, de Pierre Corneille, devenind mai târziu iubita lui Jean Racine. Racine i-a oferit lui Molière tragedia sa Théagène et Chariclée (una dintre primele lucrări pe care a scris-o după părăsirea studiilor sale teologice), dar Molière nu a interpretat-o, deși l-a încurajat pe Racine în a-și continua cariera artistică. Se spune că după puțin timp Molière a devenit foarte nervos pe Racine, când i-a fost spus că prezentase în secret tragedia sa și companiei Hôtel de Bourgogne.

Molière a ajuns la Paris în 1658 și a jucat la Louvre în tragedia Nicomède a lui Corneille și în farsa Le docteur amoureux(Doctor îndrăgostit), înregistrând ceva succes. A primit titlul de Troupe de Monsieur (Monsieur era fratele regelui) și cu ajutorul acestuia, compania sa s-a alăturat unei companii italiene faimoase pe plan local ce juca Commedia dell'arte. S-a stabilit cu fermitate la teatrul lor, Petit-Bourbon, unde pe 18 noiembrie 1659 a oferit premiera piesei Les Précieuses ridicules(Prețioasele ridicole), una dintre capodoperele sale. Aceasta a fost cu certitudine prima sa încercare în a batjocori anumite manierismuri și afectări comune la acea vreme în Franța.

A fost Molière, cu siguranță, care a materializat conceptul că satira castigat ridendo mores (critică obiceiuri prin umor) uneori confundat cu un proverb latin autentic. Stilul și conținutul primului său succes au devenit cu rapiditate subiectul unei vaste dezbateri literare.

·         1716: S-a născut Philip Livingston, politician american, autor al Declaraţiei de Independenţa a Statelor Unite (d. 1778).
* 1776: Prințul William, Duce de Gloucester și Edinburgh (William Frederick sau "Silly Billy"; 15 ianuarie 1776 – 30 noiembrie 1834) a fost membru al familiei regale britanice, strănepot al regelui George al II-lea al Marii Britanii și nepot de frate al regelui George al III-lea.

·         1791: Franz Grillparzer, poet austriac (d. 1872)

·         1809: Pierre-Joseph Proudhon (n. 15 ianuarie 1809, Besançon - d. 19 ianuarie1865, Passy, Paris), economist, sociolog francez, teoretician al socialismului, considerat părintele anarhismului.

În 1840 publică lucrarea sa de căpetenie, Ce e proprietatea?, întrebare la care răspunde: "Proprietatea e furt!". Aceasta va suscita atenția autorităților judiciare, precum și a lui Karl Marx, care va începe să corespondeze cu Proudhon. Legătura dintre Proudhon și Marx s-a terminat prin neînțelegerea ulterioară între cei doi. Proudhon denunță intoleranța lui Marx și "religiunea rațiunii" (materialismul dialectic) pus pe picioare de Marx. Această scrisoare marchează opoziția istorică dintre anarhiști și marxiști. În urma cărții " Sistemul contradicțiilor economice sau Filosofia mizeriei" a lui Proudhon (1846), Marx a ripostat prin lucrarea "Mizeria filosofiei".

·         1812: Peter Christen Asbjørnsen (n. 15 ianuarie 1812 - d. 5 ianuarie 1885) a fost scriitor și savant norvegian. Scrierile și studiile sale folcloristice au avut un rol important în evoluția limbii literare norvegiene, în variantele sale: Bokmål și Nynorsk.
* 1815: Eugène Poujade (n. 15 ianuarie 1815,^[1][2] Port Louis, Mauritius^[1] – d. 6 martie 1885^[1]) a fost un diplomat francez. Valul de revoluții europene de la 1848-1849 a cuprins și spațiul românesc. Revoluțiile din Principatele Române au fost însă înăbușite rapid prin intervenția forțelor „curților conservatoare”, iar convenția de la Balta-Liman de la 1 mai 1849 restabilea condominiumul ruso-otoman în Principate . Acest document stabilea statutul Moldovei și Munteniei după revoluție, căzându-se de acord ca domnitorii să fie numiți de către cele două puteri, suzerană și protectoare, pe o durată de șapte ani. Domnii Convenției de la Balta-Liman au fost Grigore Alexandru Ghica în Moldova și Barbu Știrbei în Muntenia.

În aceste împrejurări, Franța își schimbă reprezentanții în Țările Române, pe Guéroult de la Iași și De Niou de la București . Franța începuse să acorde o atenție mai mare Principatelor, fapt ușor sesizabil după încheierea tratatului de la Adrianopol, când este instituită funcția de consul general în Principate pentru reprezentantul francez de la București . În aceeași perioadă bugetele consulatelor franceze sunt mărite , iar funcțiile diplomatice în Principate încetează a mai fi atribuite unor funcționari limitați, în 1839 consul general al Franței fiind numit Adolphe Billecocq, „un personaj ambițios” și având o carieră diplomatică pertinentă (fost agent în Suedia și secretar de ambasadă la Constantinopol) . În aceeași direcție se înscrie și numirea lui Eugène Poujade în 1849 în funcția de consul general al Franței în Principatele Române. Eugène Poujade intră în Principate, trecând din Viena spre Moldova prin Cracovia și Galiția, deoarece revoluția ungară, nereprimată la acea dată, întrerupea căile directe de comunicație spre București . Ajuns la Iași, diplomatul francez se îndreaptă înspre București, unde își ia în primire postul la 20 iulie 1849 . De aici, pentru a cunoaște realitățile unei regiuni despre care Occidentul crease o imagine paralelă, confuză, respectând destul de puțin adevărul, el pleacă într-o excursie de informare în cele două Principate. Datele culese în urma acesteia îi vor putea permite să își formeze o imagine de ansamblu asupra Moldovei și Munteniei și asupra responsabilităților pe care le are ca reprezentant oficial al Franței.

Astfel, în data de 23 iulie 1849 el îi trimite un raport lui Tocqueville prin care prezintă aprecierile lui si ale locuitorilor asupra „domnilor de la Balta-Liman” . Se face o diferență între Grigore Alexandru Ghica și Barbu Știrbei, moldovenii explicând numirea lui Grigore Ghica ca domnitor în Moldova prin faptul că, pentru a-l avea în sfera de influență a sa pe Barbu Știrbei, Rusia a stăruit asupra numirii acestuia pe tronul Munteniei, cedând în cazul celui dintâi. Ghica se bucură astfel de o mai mare popularitate în rândul locuitorilor decât Știrbei, iar aceasta nu datorită capacităților ori inteligenței în afaceri, care, precizează Poujade, nu îi lipsesc lui Știrbei, care e cunoscut drept unul dintre cei mai luminați din Muntenia, dar i se reproșează acestuia lipsa totală de independență. Și Keith Hitchins este de părere că Barbu Știrbei a fost desemnat domnitor în Tara Românească datorită disponibilităților pe care le-a arătat în a servi interesele rusești.

În ciuda faptului că Știrbei era cunoscut drept un administrator eficient, el manifesta un conservatorism convins față de aspectele politice și sociale ale reformelor. Mai mult, el a conservat pentru un timp intactă administrația caimacamului Cantacuzino. Aceste lucruri au provocat aversiunea și opoziția constantă a pașoptiștilor din exil . Dar Știrbei nu îi avea numai pe aceștia printre dușmani. Viața politică frământată a jumătății de secol XIX a favorizat constituirea „partidelor” care promovau câte un lider pentru ocuparea tronului.

Printre aceste „partide” se afla și „partida Ghica” , condusă de Constantin Grigore Ghica, cel mai mare fiu al primului domn pământean după domniile fanariote în Muntenia, Grigore IV Ghica. El se baza în principal pe Eugène Poujade, care îi devine ginere prin căsătoria cu Maria Ghica după venirea lui la București. Intrând în familia Ghica, Poujade devenea un sprijin natural, firesc al socrului său și a depus eforturi consistente pentru a-l aduce pe tron . Astfel se explică aversiunea diplomatului francez față de Barbu Știrbei, promovându-l pe Constantin Ghica drept singurul capabil să conducă Muntenia . Deși Barbu Știrbei a încercat o politică de împăcare cu partida Ghica, prin restaurarea în funcția de spătar pe Constantin Ghica , conflictul dintre cele două tabere a continuat.

Multe dintre intrigile boierilor munteni nu erau străine de consulul general francez. Ion Ghica era și el la curent cu opoziția lui Poujade condusă de propria familie contra lui Barbu Știrbei, străduindu-se la rându-i chiar să îi ofere un aspect național. Ion Ghica chiar vedea în diplomatul francez principalul artizan al dezertării unor mari boieri români din tabăra rusofilă . Francezul se numără și printre partizanii unirii Moldovei și Munteniei. La câteva luni de la venirea sa în Principate, la 27 octombrie 1849, Poujade trăgea un semnal de alarmă relativ la pericolul rusesc, susținând față de ministerul său de resort că există o singură soluție pentru anihilarea influenței exclusive a Rusiei și pentru a-i opune acesteia o barieră impenetrabilă: renunțarea de către Principate la drepturile lor de suveranitate, incontestabile de altfel, dar care nu le oferă securitate și determinarea Marilor Puteri să contribuie la formarea unui stat independent sub un principe european și a cărui neutralitate să fie solemn garantată . Această idee apare în mod recurent la Poujade – , în 1853 , în 1857 în Revue Contemporaine și în 1859, atunci când la Paris a apărut cartea sa. Tot el a reclamat necesitatea realizării imediate a unor reforme politice, economice și sociale în Principatele Române. Într-un memoriu adresat lui Barbu Știrbei din februarie 1850 el punea accent pe oportunitatea rezolvării imediate a problemelor sociale prin îmbunătățirea relațiilor dintre cultivatori și proprietari și diminuarea obligațiilor țăranilor dependenți.

Eugène Poujade și-a manifestat adesea îngrijorarea față de ocupațiile străine din Principate. El aprecia că armatele de ocupație ruso-turce după Balta-Liman erau o forță care „strivește țara, în loc a o proteja” . Consulul general francez era neliniștit și din cauza lipsei de considerație a oficialilor turci și ruși față de domnitorii români. Atunci când l-a întrebat pe generalul rus Dannemberg care era statutul domnitorului Țării Românești, el află cu stupoare că acesta este considerat un subprefect. El semnala acest lucru guvernului său într-un raport: „Este ceva ciudat în situația Principatelor. Unde este adevărata guvernare? Este ea în mâinile domnului, ale comisarului otoman sau ale comisarului rus? Fiecare își exercită puterea rând pe rând sau împreună”.

Ocuparea Principatelor de către ruși în contextul declanșării războiului Crimeii a coincis cu o înrăutățire a raporturilor dintre reprezentanții consulari ai Marilor Puteri și domnitori, în special la București . Sprijinul pe care îl acorda partidei Ghiculeștilor îl punea în dezacord pe Poujade cu titularul tronului Munteniei cu atât mai mult cu cât Barbu Știrbei ducea o politică polivalentă, indecisă. Atunci când domnitorul muntean era nevoit să părăsească Țara Românească, în 1853, consulul general francez nu a încercat să facă nici un gest în sensul sprijinirii lui Știrbei . Mai mult, Poujade a apelat frecvent la mijloace nepotrivite funcției sale. Pentru a scăpa de acest fervent oponent, Barbu Știrbei s-a văzut nevoit să apeleze la autoritățile pariziene, semnalând-le politica de familie pe care o ducea reprezentantul francez de la București. Îl trimite pe fiul său, George, la Paris cu misiunea de a obține revocarea din funcție a lui Poujade . George Știrbei înmânează secretarului de stat francez Plagino la 17 noiembrie 1854 un memoriu, în fapt un veritabil și irefutabil rechizitoriu la adresa consulului general francez . Acesta era acuzat că, aflat între influența soției și bunicei sale, Maria Ghica (Hangerli), le acceptă ideile și, considerându-se arbitrul destinelor franceze în Principate, el urmărește realizarea planului personal: întărirea puterii prințului Ghica în Moldova și pregătirea ridicării unui Ghica în Valahia, loc ce părea „rezervat” beizadelei Constantin Ghica. După aceste etape, el urma să antreneze politica occidentală în a crede că familia Ghica este singura în drept a ocupa tronul moldo-vlah. George Știrbei menționa că pentru atingerea acestui obiectiv socrul lui Poujade s-a străduit să rămână „independent”, el trebuind să nu apară favorabil nici unei părți implicate în conflictul nou declanșat. De asemenea, era precizat în memoriu că după plecarea lui Știrbei, Poujade a mers la Constantinopol pentru a pregăti terenul. Acuzațiile erau grave, deoarece se insinua că s-a ajuns la un compromis cu lordul Redcliffe pentru susținerea unui candidat comun în persoana lui Ion Ghica, fapt ce făcea posibilă înlocuirea influenței ruse din Principate cu una britanică. Salonul Mariei Poujade de la Paris contribuia și el la formarea unei opinii favorabile obiectivelor familiei sale. Însă poate cea mai concretă probă a purtării lui Poujade a fost reprezentată de notele de mână ale acestuia către un publicist pe care George Știrbei le pune la dispoziția lui Plagino, fapt care releva lipsa de disciplină a reprezentatului francez de la București.

În finalul memoriului său, fiul lui Barbu Știrbei reclama „un act de justiție și imparțialitate”, solicitând înlocuirea lui Poujade dacă nu cu o persoană favorabilă domnitorului muntean, măcar neutră față de frământările interne . În urma acestui demers, Barbu Știrbei obține rechemarea lui Eugène Poujade la 27 decembrie 1854 . Locul său este luat de Béclard, care a întreținut raporturi bune cu Barbu Știrbei. La rândul său, domnitorul muntean a căutat să cultive relația cu Franța, iar fiului său, George, însuși Louis Napoleon Bonaparte i-a aprobat cererea de efectuare a unui stagiu în armata franceză . Chiar și aflat la Paris, Poujade nu a contenit să își sprijine familia din România. Astfel, el îl anunța pe caimacamul Alexandru D. Ghica în 1857 printr-o scrisoare că ar putea influența presa germană și engleză în favoarea partidei Ghica și ar reuși să creeze relații printre diplomații străini în capitala franceză în favoarea rudelor sale, doar că i-ar trebui și mijloace financiare pe măsură.

·         1833: Luis Paulsen, șahist german (d. 1891)
* 1833: Alexandru Papadopol-Calimah (n. 15 ianuarie 1833, Tecuci, județul Galați ^[1] - d. 18 iunie 1898, Tecuci ^[2]p. 393) a fost un istoric, publicist și om politic român, ministru de externe și ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, membru al Societății Academice Române. De asemenea, a fost membru și vicepreședinte al Academiei Române.
Alexandru Papadopol-Calimah a fost fiul căpitanului de corabie Nichifor Papadopol și al soției acestuia Eufrosina, născută Callimah.^[3]p. 349Eufrosina era fiica lui Scarlat Callimah Voevod, care a domnit în Moldova și în Țara Românească, la răndul său, fiu și nepot de domnitori ai Moldovei. Familia Callimah se trăgea din mazilul basarabean Vasile Călmașul. Numele familiei a fost grecizat, sub forma Callimaki, de Ioan Teodor Călmașul, care a domnit în Moldova între anii 1758 și 1761.

·         1850: Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie1850,^{[1][2][3][4][5][6][7]} Botoșani, Moldova – d. 15/27 iunie 1889,^[1]București, România) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.^[9] Receptiv la romantismeleeuropene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stéphane Mallarmé, bunăoară. Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă) și de teoriile lui Hegel.

Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe cîțiva lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al momentului.

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.^[10] A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902.^[11] Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunieEminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

La București, în 23 iunie^[Când?], pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de alienare mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”. Conform părerii dr. Ion Nica, exprimată în cartea „Eminescu, structura somato-psihică” (1972), poetul suferea de psihoză maniaco-depresivă - opinie adoptată și de criticul Nicolae Manolescu^[44].

Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului (locotenentul), care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la Oberdöbling, fiind însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.

În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.

În 7 martie la Ipotești, fratele lui, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare.^{[necesită citare]}

Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în Spitalul Sfântul Spiridon din Iași. În luna decembrie a primit vizita lui Alexandru Vlahuță, care l-a găsit în putere creatoare, chiar binedispus.

În perioada iulie–august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.

În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al societății studenților universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mănăstirea Neamț.

În primăvara lui 1887 Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la Iași pentru un consult medical. Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall în Tirol, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de doctorandul Grigore Focșa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a surorii sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.

Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele rămase la București. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”.^{[45][necesită sursă mai bună]} În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.

* 1850: Sofia Vasilievna Kovalevskaia (rusă Со́фья Васи́льевна Ковале́вская, n. 15 ianuarie 1850, Moscova - d. 10 februarie 1891, Stockholm) a fost prima mare matematiciană din Rusia și prima femeie din lume care a obținut un doctorat în matematici. Elevă și colaboratoare a lui Karl Weierstrass și Gustav Robert Kirchhoff, a devenit profesor universitar la Stockholm și a avut contribuții importante în domeniul ecuațiilor cu derivate parțiale, al integralelor abeliene și al mecanicii clasice.^[11]

Există mai multe variante de transliterare a numelui ei: Sophie Kowalevski(sau ocazional Kowalevsky), așa cum și-a semnat publicațiile academice, sau Sonja Kovalevsky după ce s-a mutat în Suedia.

·         1867: Prințesa Maria Teresa Maddalena de Bourbon-Două Sicilii^[1][2] (italianăPrincipessa Maria Teresa Maddalena di Borbone delle Due Sicilie^[1][2]; 15 ianuarie 1867 – 1 martie 1909) a fost singurul copil al Prințului Louis de Bourbon-Două Sicilii, Conte de Trani moștenitor aparent al fostului regat al celor Două Siciii și a soției acestuia, Ducesa Mathilde Ludovika de Bavaria.^[1][2] Maria Teresa a fost membră a Casei de Bourbon-Două Siciliiși a devenit membră a Casei de Hohenzollern-Sigmaringen prin căsătoria cu Prințul Wilhelm de Hohenzollern.

La 27 iunie 1889, la Sigmaringen, Maria Teresa s-a căsătorit cu Prințul Wilhelm de Hohenzollern.^[1][2] El era fiul cel mare al lui Leopold, Prinț de Hohenzollern și a Infantei Antónia a Portugaliei^[1][2] Maria Teresa și Wilhelm au avut trei copii:^[1][2]

• Augusta Victoria (19 august 1890 – 29 august 1966). S-a căsătorit cu Manuel al II-lea al Portugaliei apoi s-a recăsătorit cu Robert, Conte Douglas.
• Frederic Victor (30 august 1891 – 6 februarie 1965). S-a căsătorit cu Prințesa Margarete Karola de Saxonia, care era fiica lui Frederic Augustus al III-lea de Saxonia și a Arhiducesei Luise, Prințesă de Toscana.
• Franz Joseph (30 august 1891 – 3 aprilie 1964). S-a căsătorit cu Prințesa Maria Alix de Saxonia, de asemenea fiică a lui Frederic Augustus al III-lea de Saxonia și a Arhiducesei Luise, Prințesă de Toscana.

Soțul Mariei Teresa i-a succedat tatălui său ca Prinț de Hohenzollern la 8 iunie 1905. După aproape patru ani ca Prințesă de Hohenzollern, Maria Teresa a murit, cel mai probabil de scleroză multiplă, la 1 mai 1909 la Cannes, Franța, la vârsta de 42 de ani.^[1][2] După șase ani de la decesul ei, Wilhelm s-a recăsătorit cu Prințesa Adelgunde de Bavaria. Cuplul nu a avut copii.

* 1869: Stanislav Wyspiański (n. 15 ianuarie 1869,^[1][2][3][4] Cracovia, Austro-Ungaria^[5][6] – d. 28 noiembrie 1907,^{[1][2][3][4][7]} Cracovia, Austro-Ungaria^[6]) a fost un pictor, scriitor, poet, dramaturg și arhitect polonez, care amintește de marii maeștrii ai Renașterii, el fiind una din marile personalități ale Poloniei. Deasemenea, Wyspianski a fost un dramaturg novator, a revoluționat arta decorativă și a fost un mare inovator în arta plastică. A fost unul dintre promotorii de seamă a mișcării „Tânăra Polonie” și a fost membru fondator al Societății artiștilor polonezi Sztuka..

·         1879: Mazo de la Roche, scriitor canadian de limbă engleză (d. 1961)
* 1879: Ștefan Gheorghiu (15 ianuarie 1879, Ploiești — 19 martie 1914, București) a fost un militant socialist român. Academia de Studii Politice din Bucureștii-a purtat numele în perioada 10 februarie 1946 - 22 decembrie 1989.

·         1882: Prințesa Margaret de Connaught (Margaret Victoria Charlotte Augusta Norah; mai târziu Prințesă Moștenitoare a Suediei; 15 ianuarie 1882 – 1 mai 1920) a fost fiica Prințului Arthur, Duce de Connaught, al treilea fiu al reginei Victoria, și a soției sale, Prințesa Luise Margarete a Prusiei. A fost prințesă a Marii Britanii și în familie era cunoscută sub numele de Daisy.
A fost botezată la Castelul Windsor la 11 martie 1882 de arhiepiscopul de Canterbury, Archibald Tait iar nașii ei au fost: regina Victoria, Wilhelm I al Germaniei, Augusta împărăteasă a Germaniei, Victoria, Prințesă Moștenitoare a Germaniei, Prințul Friedrich Karl al Prusiei, Prințesa Friedrich Karl a Prusiei și Prințul de Wales.

Când Prințesa Margaret de Connaught avea 23 de ani iar sora ei Prințesa Patricia de Connaughtavea 18 ani, ambele fete erau cele mai eligibile prințese din Europa. Unchiul lor, regele Eduard al VII-lea, dorea ca nepoatele sale să se căsătorească cu regi europeni sau cu prinți moștenitori. În ianuarie 1905, Ducele și Ducesa de Connaught au vizitat Portugalia unde au fost primiți de Carlos al Portugaliei și de Amélie de Orléansîmpreună cu fiii lor Luís Filipe, Duce de Braganza și Prințul Manuel care au distrat tinerele prințese engleze.

Familia regală portugheză se aștepta ca una dintre prințesele Connaught să devină viitoarea regină a Portugaliei. Ducii de Connaught au vizitat Spania, unde se aștepta ca Patricia să devină viitoarea soție a regelui Alfonso al XIII-lea (mai târziu, Alfonso s-a căsătorit cu o altă nepoată a reginei Victoria, Prințesa Victoria Eugenia de Battenberg). Însă nici unul dintre aceste planuri nu s-au îndeplinit.

Ducii de Connaughts și-au continuat călătoria în Egipt și Sudan. La Cairo ei l-au întâlnit pe Prințul Gustaf Adolf al Suediei, viitorul Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei, nepot al regelui suedez Oscar al II-lea. Gustaf și Margaret s-au îndrăgostit la prima vedere. S-au căsătorit la 15 iunie 1905 la Castelul Windsor.

A devenit prima soție a Prințului Gustaf Adolf al Suediei și Ducesă de Scania la 15 iunie 1905. Când tatăl lui Gustaf Adolf, Gustav al V-lea a accedat la tron ca rege al Suediei în 1907, cei doi au devenit Prințul Moștenitor și Prințesa Moștenitoare a Suediei.

Prințesa Margaret este bunica actualului monarh al Suediei, Carl XVI Gustaf, precum și a actualului monarh al Danemarcei, Margareta a II-a și a fostei regine a Greciei, Prințesa Anne-Marie a Danemarcei.

La 1 mai 1920, Prințesa Margaret a murit brusc la Stockholm când infecția s-a instalat în urma unei mastoidite. Era însărcinată în opt luni și aștepta cel de-al șaselea copil.

* 1893: Georg, Prinț Moștenitor al Saxoniei,^[1] (15 ianuarie 1893 – 14 mai 1943) a fost ultimul Prinț Moștenitor al Saxoniei. A fost moștenitorul regelui Frederick Augustus al III-lea al Saxoniei,^[2] în momentul abolirii monarhiei la 13 noiembrie 1918
Prințul s-a născut la 15 ianuarie 1893 la Dresda, Saxonia, Germania.^[4] El a fost fiul cel mare al Prințului Frederic Augustus, mai târziu regele Frederick Augustus al III-lea al Saxoniei și a soției acestuia, Arhiducesa Louise de Austria. Bunicii paterni au fost regele George de Saxonia și Maria Ana a Portugaliei iar bunicii materni au fost Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana și Prințesa Alice de Parma.
În primăvara anului 1918, ziarele au anunțat logodna prințului cu Ducesa Marie Amelia, fiica lui Albrecht, Duce de Württemberg, moștenitorul tronului Regatului Württemberg.^[1] Sfârșitul monarhiei saxone și dorința prințului de a deveni preot a dus la ruperea logodnei. Ducesa a murit nemăritată în 1923

·         1895: Artturi Ilmari Virtanen, chimist finlandez, laureat Nobel (d. 1973)

·         1902: Ion Conea (n. 15 ianuarie 1902, Coteana, județul Olt, d. 22 iunie 1974, București) a fost un geograf și geopolitician român, doctor-docent, reputat specialist în geografie istorică și toponimie geografică. A condus activitatea de cercetare monografică a satului Clopotiva (județul Hunedoara), monografie care a fost tipărită integral în 1940 (cu titlul Clopotiva, un sat din Hațeg – Monografie sociologică). A colaborat la revista Geopolitică și geoistorie.

·         1906: Aristotel Onassis, om de afaceri grec (d. 1975)

·         1908: Edward (Ede) Teller (n. 15 ianuarie 1908, Budapesta, Austro-Ungaria – d. 9 septembrie 2003, Stanford, California, SUA) a fost un fizician teoretician american, de origine maghiar evreu, supranumit „părintele bombei cu hidrogen” (deși el a respins această caracterizare^[3]), membru al Academiei Americane de Arte și Științe (AAAS).

Profesor la Universitatea George Washington, Universitatea Chicago, Universitatea din California - Davis, Universitatea din California - Berkeley, Laboratorul Național Lawrence Livermore (Universitatea din California), Institutul Hoover, University College London, Universitatea Tel Aviv ș.a., Teller a adus contribuții în fizica nucleară și moleculară, în spectroscopie(efectele Jahn-Teller și Renner-Teller) și fizica suprafețelor, și a dezvoltat teoria lui Enrico Fermi privind dezintegrarea beta (sub forma tranzițiilor Gamow-Teller). Ca membru al Proiectului Manhattan a participat la crearea bombei atomice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Renumele mondial l-a căpătat atât pentru rolul său în dezvoltarea schemei Teller–Ulam (a bombei cu hidrogen), cât și pentru îndelungata colaborare din cadrul Laboratorului Național Lawrence din Livermore, California (LLNL), al cărui director și cofondator a fost^A.

Mărturia sa din anul 1954 la anchetarea fostului său coleg și șef de la Los Alamos, J. Robert Oppenheimer, care fusese acuzat de simpatii pro-comuniste și de lipsă de loialitate față de Statele Unite, i-a atras antipatii și desolidarizări din partea unora dintre foștii săi colegi din Proiectul Manhattan.

* 1909: Jean Bugatti (pe numele său complet Gianoberto Maria Carlo Bugatti) a fost un inginer, șofer de teste și stilist de automobile. ^[1] [2]

Al treilea din cei patru copii ai soților Bugatti, Jean s-a născut pe data de 15 Ianuarie 1909 în Köln, Germania. Provenind dintr-o familie de origine italiană și profund artistică printre care se număra tatăl său, renumitul Ettore Bugatti, designer și inginer excepțional de automobile și avioane, unchiul său, Rembrandt Bugatti, sculptor renumit, și bunicul său, Carlo Bugatti, decorator și designer vestit de mobilă Art Nouveau, Jean a copilărit în preajma fabricii de automobile a lui Ettore unde a observat în detaliu construcția automobilelor și a asistat la primele victorii în curse ale firmei de la începuturile anilor 1920, fiind determinat de mic copil să lucreze pentru aceasta. ^[1][2] [3]

Jean Bugatti a început munca în cadrul fabricii tatălui său la vârsta de doar 17 ani. Talentul său artistic, puternic inspirat după mișcarea Art Déco, a debutat în anul 1932, prin care, la cererea lui Ettore, tânărul stilist a proiectat deosebitul Royale Esders Roadster, o caroserie-prototip de Bugatti Royale ce avea să fie vândută aristocratului francez Armand Esders.^[1][2][4] În anii următori, acesta a realizat numeroase alte proiecte pentru firmă, printre care modelul Bugatti Type 50, decapotabila Bugatti Type 55 și variantele Bugatti Type 57, aici evidențiindu-se modelul Atalanteși prestigiosul Atlantic. În prezent, aceste mașini sunt cunoscute ca "Simbolurile Bugatti", fiind printre cele mai valoroase și cele mai reprezentative vehicule clasice din istorie. Talentul artistic al lui Jean a complementat geniul în inginerie al lui Ettore, iar Bugatti a devenit astfel unul dintre cei mai exclusiviști producători de automobile din perioada interbelică.^[1][2]

Jean Bugatti alături de prototipul Royale Esders Roadster

Începând cu anul 1932, Jean Bugatti prelua succesiv controlul asupra fabricii de automobile, iar în anul 1936 avea autoritate absolută. Mai mult, datorită competențelor sale dobândite în inginerie, tânărul a obținut titlul de coordonator al echipei de curse Bugatti, înlocuindu-l pe fostul pilot, Meo Constantini. Acesta a proiectat, construit și testat două variante de mașini de curse, Type 57G Tank și Type 57C Tank. Ulterior, compania a avut parte de două mari câștiguri ale Cursei de 24 de ore de la Le Mans, atât în anul 1937, cât și în anul 1939.^[1][2]

Ediția din 1939 a Cursei de 24 de ore de la Le Mans fusese câștigată de către pilotul de curse, Pierre Veyron, la volanul supraalimentatului Type 57C Tank. Doar o lună mai târziu, pe data de 11 August, folosind aceeași mașină pentru realizarea unui test drive, Jean Bugatti a suferit un accident fatal în urma evitării unui biciclist turmentat care se năpustise în fața mașinii și apoi ciocnirii de un copac la o viteză de peste 200 km/h. El a fost înmormântat la cimitirul municipal din Dorlisheim, iar în locul accidentului său a fost ridicat un monument comemorativ.^[1][2]

Decesul tragic al lui Jean Bugatti alături de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial cu doar 3 săptămâni mai târziu au avut un impact semnificativ asupra soartei companiei franceze, fapt care a condus către declinul acesteia, în cele din urmă fiind desființată în anul 1952 după câteva tentative ale fratelui său mai mic, Roland, de a relua afacerile.

·         1918: S-a nascut Gamal Abdel Nasser, preşedintele statului egiptean în perioada 1956-1970, lider de necontestat al mişcării panarabe. (d.28.09.1970). Gamel Abdel Nasser (n. 15 ianuarie 1918, Alexandria´ în Egipt, după unii în Sudan],; d. 28 septembrie 1970, Cairo) a fost ofițer și prim-ministru (1954-1956), președinte (1956-1970) și lider al Republicii Arabe Unite (1958-1961). A purtat două rǎzboaie cu Israelul în 1956 și în 1967. Datorită calităţilor diplomatice dovedite în perioada crizei Canalului Suez (în 1956), s-a situat între luptătorii din linia întîi ai naţionalismului arab.

·         1919: Boris Cazacu, lingvist și filolog român (d. 1987)

·         1922: Jerzy Kawalerowicz, regizor polonez
* 1923: Koji Miyata (n. 15 ianuarie 1923) este un fost fotbalist japonez.

·         1929: S-a nascut Martin Luther King, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, cunoscut militant pentru apărarea drepturilor civile ale populaţiei de culoare.A fost asasinat la 4 aprilie 1968. Martin Luther King Jr. (n.15 ianuarie 1929, Atlanta, Georgia – d. 4 aprilie 1968, Memphis, Tennessee) a fost un pastor baptist nord-american, activist politic, cunoscut mai ales ca luptător pentru drepturile civile ale persoanelor de culoare din Statele Unite ale Americii.

·         1937: Valeriu Cristea, critic și istoric literar român (d. 1999)

·         1938: Adrian Moisoiu, politician român

·         1940: Nicolae Anastasiu, geolog român, membru corespondent al Academiei Române

* 1941: Don Van Vilet, născut Don Glen Vilet (n. 15 ianuarie 1941 - d. 17 decembrie 2010) a fost un muzician american, cantautor și artist, cunoscut după numele său de scenă Captain Beefheart. Și-a desfășurat activitatea împreună cu un ansamblu de muzicieni pe care l-a numit The Magic Band. Împreună cu aceștia, a lansat 12 albume de studio între 1965 - 1982. Cunoscut pentru vocea puternică, Van Vilet mai cânta la muzicuță, saxofondar și la alte instrumente. Muzica sa îmbina rockul, bluesul și psihedelicul cu free jazzul, avangarda și compozițiile experimentale. Beefheart mai era cunoscut pentru controlul său aproape dictatorial asupra muzicienilor cu care lucra.
* 1941: William Cleland Lowe (15 ianuarie1941 – 19 octombrie2013) a fost coordonatorul proiectului care a dus la crearea IBM PC, precursorul calculatorelor personale utilizate în prezent pe scară largă.

A studiat fizica la Colegiul „Lafayette College” din Pennsylvania, pe care l-a absolvit în 1962. După terminarea studiilor, s-a alăturat echipei IBM ca inginer. ^[1]

În anul 1980 a devenit director al laboratoarelor Boca Raton de la IBM. Până la acel moment, IBM producea numai computere tip mainframe, extrem de mari și scumpe. În 1981, a încercat să convingă compania să încerce să producă și computere personale. Inițial, a încercat o colaborare cu compania Atari pentru acest proiect, dar cei de la IBM s-au opus acestei colaborări; în schimb, au acceptat colaborarea cu firmele Intel și Microsoft, mai puțin cunoscute la acel moment^[2] [3]

Computerul personal creat de IBM, cunoscut inițial sub denumirea de 5150:PC^[4], a fost lansat în august 1981. Sistemul de operare era MS-DOS versiunea 1.0, de la Microsoft, iar microprocesorul Intel 8088 de la Intel.^[2] [5]. Pretul computerului fără monitor era de 1.565 de dolari (circa 4.000 de dolari in banii actuali). Computerul s-a vândut în primul an în 250.000 de exemplare ^[6][3]

În 1988, a plecat de la IBM, pentru a se alătura companiei Xerox. În 1991 a devenit președinte al companiei Gulfstream, specializată în construcția de avioane. ^[2]

A decedat pe data de 19 octombrie 2013, în urma unui atac de cord

* 1942: Francesco Ricci Bitti (n. Faenza, 15 ianuarie 1942) este un administrator sportiv italian.^[1] El este președintele Federației Internaționale de Tenisîncepând cu anul 1999.^[2] De asemenea el a mai fost președinte al Asociatia Federațiilor Internaționale a Sporturilor Olimpice până la retragerea sa în decembrie 2012

* 1945: Prințesa Michael de Kent (Baroneasa Marie Christine Anna Agnes Hedwig Ida; născută von Reibnitz; n. 15 ianuarie 1945) este o membră a Familiei Regale Britanice, de origine germană și maghiară. Este căsătorită cu Prințul Michael de Kent, nepot al regelui George al V-lea și văr primar al reginei Elisabeta a II-a.

Marie Christine este scriitoare, iar în trecut a lucrat și ca designer de interior. A publicat mai multe cărți despre familiile regale din Europa. De asemenea, participă alături de soțul ei la unele evenimente publice. De obicei, familia de Kent nu are atribuții regale, deși uneori au reprezentat-o pe regina Elisabeta a II-a peste hotare.

Prințul și prințesa Michael de Kent s-au căsătorit în 1978 la Viena și au doi copii:

• Lordul Frederick Windsor (n. 6 aprilie 1979), căsătorit cu Sophie Winkleman, cu care are două fiice;
• Lady Gabriella Windsor (n. 23 aprilie 1981).

·         1946 - S-a născut regizorul şi scenaristul american Oliver Stone ("Platoon" -Premiul Oscar, 1986; "Născut pe 4 iulie" - Premiul Oscar, 1989; "Născuţi asasini" - premiul special al juriului).
* 1946: Ion Țurcanu (n. 15 ianuarie 1946, Găureni, Nisporeni) este un autor, pedagog, istoric, memorialist, profesor universitar, om politic și scriitor român din Republica Moldova, fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova între 1990-1994.

A fost redactor-șef al editurii „Cartea Moldovenească", director al editurii „Universtas”, redactor-șef al revistelor „Patrimoniu" și „Revista de istorie a Moldovei". Ion Țurcanu este unul din cei 278 de deputații ai primului parlament al fostei R.S.S. Moldovenească (devenită apoi Republica Moldova), care au votat în unanimitate Declarația de Independență a Republicii Moldova, la 27 august 1991.

* 1950: Josef (Ioji) Kappl (n. 15 ianuarie 1950, Petrila) este un compozitor și basist român, celebru ca membru al trupei rock Phoenix. În 2014 înființează supergrupul Pasărea Rock, fiind principalul compozitor din formație.
A absolvit Conservatorul din Timișoara. Din 1970 face parte din Phoenix, dar cu intermitențe în anii '80 și '90. În cadrul Phoenix a cîntat nu doar la chitară bas, ci și la vioară și blockflöte, și a îndeplinit și rolul de vocalist.
* 1950: Marius Trésor (n. 15 ianuarie 1950) este un fost jucător francez de fotbal, care a fost trecut de Pelé pe lista FIFA 100 în martie 2004.
* 1951: Doru Ioan Tărăcilă (n. 15 ianuarie 1951, Biled, județul Timiș) este un fost senator român în legislaturile 1990-1992, 1992-1996, 1996-2000, 2000-2004 și 2004-2008 ales în județul Călărași pe listele partidului FSN, FDSN, PDSR și PSD. A fost vicepreședinte al Senatului.
* 1952: Tatsuhiko Seta (n. 15 ianuarie 1952) este un fost fotbalist japonez.
* 1954: Balázs F. Attila (n. 15 ianuarie 1954, Târgu-Mureș, România) este un poet, prozator, redactor, editor și traducător.
* 1956: Emil Niță (n. 15 ianuarie 1956) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Social Democrat.
* 1958: Boris Tadić (în sârbă Борис Тадић, pronunție sârbă: /[bǒris tǎdiːt͡ɕ]/; n. 15 ianuarie 1958, Sarajevo, Republica Socialistă Bosnia și Herțegovina, RSF Iugoslavia) este un om politic sârb, care a fost al 3-lea președinte al Republicii Serbia. De profesie psiholog, este membru și președintele Partidului Democrat din Serbia, partid de factură social democrată.

Tadić a fost ales ca președinte pe o perioadă de 5 ani în 27 iunie 2004, instalat în funcție în 11 iulie 2004 și reales în 3 februarie 2008. Înainte de a fi președinte a lucrat în Ministerul Telecomunicațiilor RSF Jugoslavia și în Ministerul Apărării Serbiei și Muntenegrului. Pe data de 5 aprilie 2012, a demisionat din funcția de președinte pentru a grăbi alegerile din 6 mai 2012.

* 1968: Iñaki Urdangarín Liebaert (n. 15 ianuarie 1968) este un om de afaceri și fost handbalist spaniol, soțul infantei Cristina a Spaniei, fiica cea mică a regelui Juan Carlos I și a reginei Sofía și sora actualului rege, Felipe al VI-lea.

* 1969: Tudorel Pelin (n. 15 ianuarie 1969, Tichilești, Brăila, România) este un fost fundaș român de fotbal.

·         1976: Florentin Petre (n. 15 ianuarie 1976, București) este un fotbalist român retras din activitate^[1][2] și actual antrenor la Dacia Unirea Brăila. A cunoscut consacrarea la clubul Dinamo București, la care și-a făcut junioratul și a evoluat apoi timp de 11 sezoane. A jucat și la reprezentativa României, pentru care a strâns 52 de meciuri, marcând șase goluri și alături de care a jucat la Campionatele Europene din 2000 și 2008.

·         1977: Daciana Octavia Sârbu (n. 15 ianuarie 1977, Arad) este un politicianromân, fost membru în Partidul Social Democrat (1996 - iulie 2018), care reprezintă din 2007 România în Parlamentul European.^[1] Din 2014 este vicepreședinte al Comisiei de Mediu și Sănătate publică din Parlamentul European^[2], iar în 2015 a fost nominalizată pentru marele premiu la categoria „Sănătate” la Gala Premiilor Parlamentului European^[3]. Daciana Sârbu este fiica politicianului și fostului ministru Ilie Sârbu și este căsătorită cu politicianul Victor Ponta.

Daciana Sârbu a fost aleasă ca deputat PSD în legislatura 2004-2008 dar a demisionat pe data de 30 noiembrie 2007 și a fost înlocuită de deputatul Ion Burnei. În cadrul activității sale parlamentare, Daciana Sârbu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Bulgaria și Regatul Spaniei.

Membră PSD din 1996, Daciana Sârbu și-a anunțat demisia din PSD în iulie 2018, urmând să-și continue mandatul în Parlamentul European ca independent, în Grupul S&D

* 1979:  Andrew Christopher Brees, cunoscut mai ales ca Drew Brees (n. 15 ianuarie 1979, Austin, Texas, Statele Unite ale Americii) este un jucător american de fotbal american, care evoluează pe postul de quarterbackpentru echipa New Orleans Saints, din sezonul 2006.
* 1980: Dmîtro Mîkolaiovîci Kariucenko (ucraineană Дмитро Миколайович Карюченко) (n. 15 ianuarie 1980, Harkiv) este un scrimer ucrainean specializat pe spadă. A participat la Jocurile Olimpice de vară din 2004 și la Olimpiada din 2012. Cu echipa Ucrainei a fost campion mondial la Moscova 2015 și campion european la Koblenz 2001.
* 1980: Florin Lazăr (n. 15 ianuarie 1980, Craiova, Dolj) este un fotbalistromân care evoluează la clubul FC Brașov pe postul de fundaș.
* 1981: El Hadji Ousseynou Diouf (n. 15 ianuarie 1981) este un fotbalist senegalez care în prezent evoluează la echipa engleză Leeds United. Diouf este mijlocaș la origine, dar poziția lui favorită este cea de atacant.
* 1982: Predrag Lazić (sârbă Предраг Лазић) (n. 15 ianuarie 1982, Iugoslavia) este un fotbalist sârb legitimat la echipa FK Sloboda Sevojno Uzice din Serbia. Evoluează pe postul de mijlocaș. A jucat în Liga I în perioada 2008-2010, la echipele CS Otopeni și Pandurii Târgu Jiu.
* 1983: Hugo Miguel Ferreira Gomes Viana (pronounție în portugheză: /ˈuɡu viˈɐnɐ/; n. 15 ianuarie 1983) este un fotbalist portughez, care în prezent evoluează la Al Ahli Club (Dubai) în Emiratele Arabe Unite, ca mijlocaș.
* 1984: Jermaine Pennant (n. 8 iunie, 1984 în Nottingham) este un jucător de fotbalenglez care în prezent joacă la echipa Tampines Rovers. În trecut a evoluat la clubul Liverpool FC.
* 1986: Ibraima Baldé (n. 15 ianuarie 1986) este un internațional de fotbal din Guineea Bissau care evoluează pe postul de atacant. În 2011 juca la FC Vizela în Portugalia.
* 1987: Barbara Jean "Barbie" Blank (n. 15 ianuarie 1987) este un fotomodel, dansatoare și wrestler profesionist american, cunoscută ca Kelly Kelly.
Blank s-a născut în Jacksonville, Florida dintr-un tată evreu și o mamă creștină.^[2][6] A fost fană a wrestlingului de mic copil și îl citează pe Stone Cold Steve Austin drept wrestlerul său favorit
* 1988: Sonny John Moore (n. 15 ianuarie 1988, Los Angeles, California, SUA), cunoscut ca Skrillex este un producǎtor american de muzică electronică(în special dubstep și brostep). A început primul său turneu în calitate de artist solo la sfârșitul anului 2007, mergând la primul tur de Team Sleep Tour cu Team Sleep, Strata, și Monster in the Machine. Moore viziteazǎ America de Nord cu Alternative Press Tour, sprijinind așa trupe, ca All Time Low și The Rocket Summer, a apǎrut pe coperta revistei Alternative Press, într-un numǎr anual a "100 de grupuri pe care trebuie sǎ le cunoașteți" (100 Bands You Need to Know). În iunie 2008 împreunǎ Noe Shane au început înregistrǎrile pentru albumul lor de debut, Bells. Tot atunci au lansat un mini-album Scary Monsters and Nice Sprites. A participat la înregistrarea albumului The Path of Totality al formației Korn. Skrillex a fost nominalizat la trei premii "Grammy", în 2011, inclusiv "Best New Artist". La a 54-a ceremonie "Grammy", a fost acordat în trei categorii: «Scary Monsters and Nice Sprites» - Cel mai bun album electronic; «Scary Monsters and Nice Sprites» - Cea mai bunǎ înregistrare dance; «Benny Benassi - Cinema (Skrillex Remix)» - Cel mai bun remix.

Skrillex a fost adoptat, până la vârsta de 16 ani cunoscându-și mama biologică ca fiind o prietenă de familie.

Sonny Moore – Skrillex – vine în premieră națională în România, la 1 mai 2015, pe plaja Complexului Enigma Beach din Mamaia, în cortul The Mission. Cunoscut pentru cele șase premii Grammy, producții pentru artiști precum Justin Bieber, Lady Gaga, La Roux și Bruno Mars, eadliner-ul a peste 300 de show-uri anuale, DJ, cântăreț și compozitor, Skrillex are peste 10 milioane de single-uri vândute în întreaga lume, reinventând dubstep-ul și modelându-l într-un stil personal, incluzând în acest amalgam de la dub, drum-and-bass și speed garage până la techno. Este cunoscut și pentru numeroase melodii nelansate și versiuni ''VIP''. Unele dintre ele precum Kyoto (VIP) (nelansată vreodată de el) au fost postate de ''Ervade'' pe lângă multe altele

* 1991: Maxim Antoniuc (n. 15 ianuarie 1991) este un fotbalist din Republica Moldova care evoluează la clubul Milsami Orhei. Anterior el a mai jucat la Zimbru Chișinău, Iskra-Stali Rîbnița și FC Veris.^[1]

Fratele său, Alexandru Antoniuc, de asemenea este fotbalist

* 1991: Marc Bartra Aregall (n. 15 ianuarie 1991,^[1] Sant Jaume dels Domenys[*], Spania) este un fotbalist spaniol care a început junioratul la Espanyol în sezonul 2001-2002, iar în între anii 2002-2009 la FC Barcelona. Cariera sa de senior a început la Barcelona B, evoluând între anii 2009-2012, apoi a mers la echipa mare a Barcelonei. El joacă pe postul de fundaș central.Acesta a fost operat cu succes la mâna stăngă,după ce i-au sărit cioburi în braț după un atac bombă la autocarul echipei germane Borrusia Dortmund,la care acesta a jucat.

* 1994: Eric Jeremy Edgar Dier (Format:Dat iografice) este un fotbalist englez, care joacă ca fundaș la Totthenham Hotspurdin Premier League din Anglia și pentru Echipa națională de fotbal a Angliei.

* 1997: Valentina Zenere (n. 15 ianuarie 1997, Buenos Aires, Argentina) este o actriță și model argentinian. Este cel mai bine cunoscută pentru rolul maleficăi Ámbar Smith din telenovela Disney Channel, Soy Luna

Decese

·         69: A murit imparatul roman Galba; (n. 3 î.Hr.). Servius Sulpicius Galba ( n. 24 decembrie  3 i Hr)  a fost imparat roman din iunie  68  până la moartea sa. A fost primul împărat al Anului celor patru imparati. Răscoala legiunilor din Germania îl proclamă împărat la 1 ianuarie 69 pe Aulus Vitellius. Acest lucru îl determină pe Galba să-l adopte pe L. Calpurnius Piso Frugi Licinianus, numindu-l caesar și coregent. Dezamăgit în speranța sa de a fi adoptat, M.Salvius Otho profită de nemulțumirea provocată în rândul pretorienilor de refuzul donativului, instigându-i împotriva împăratului. La 15 ianuarie 69, Galba și Calpurnius Piso sunt uciși în For de către pretorieni răzvrătiți.

·         849: A decedat Teofilact ( n.793), fiul cel mai mare al imparatului Mihail I. A fost co-împărat alături de tatăl sau pana la abdicarea acestuia, dupa care a fost exilat si castrat, calugarindu-se sub numele monahal Eustratie.

·         936: Raoul (de asemenea, Radulf, Ralph sau Rudolph ) (c. 890 – 14/15 ianuarie 936) a fost Duce de Burgundia între 921 și 923 și rege al Franciei de Vest din 923 până la moartea sa. Raoul a moștenit ducatul de Burgundia de la tatăl său, Richard, Duce de Burgundia. El s-a căsătorit cu Emma a Franței, fiica regelui Robert I al Franței și a Béatricei de Vermandois.

A fost ales rege al Franciei de Vest de adunarea nobililor pentru a-i succeda socrului său și a fost încoronat de Walter, arhiepiscop de Sens la St Médard în Soissons, sâmbătă 13 iulie 923. Asumându-și coroana, el a trecut Burgundia fratelui său mai mic, Hugh cel Negru, după numai doi ani de domnie.

Carol al III-lea era în viață și pretindea regatul însă cumnatul lui Raoul, contele Herbert al II-lea de Vermandois, care era căsătorit cu sora Emmei, l-a păcălit pe Carol să se întâlnească cu el și l-a luat prizonier. Primul act al lui Raoul ca rege a fost să conducă armata împotriva regelui Henric I al Germaniei care făcuse un pact cu regele Robert la Jülich mai devreme în același an. Încercând să anexeze Lorena, monarhul german s-a întâlnit cu armata considerabilă a lui Raoul și a făcut pace din nou. Totuși, în 925 Henric a preluat controlul Lorenei, Raoul nemaifiind în poziția de a-i rezista.

* 1249: Archambaud al IX-lea de Bourbon (d. 15 ianuarie 1249) (supranumit "cel Tânăr"), a fost senior de Bourbonnais în actuala regiune Auvergne, din Franța.

El era fiul lui Archambaud al VIII-lea de Bourbon. S-a căsătorit cu Iolanda I de Chatillon, contesă de Nevers.

Archambaud a murit în Cipru în 1249, în timpul participării la Cruciada a șaptea. Unul dintre copiii săi a fost Matilda a II-a de Nevers.

·         1568: Nicolaus Olahus (n. 10 ianuarie 1493, Sibiu – d. 15 ianuarie 1568, Pojon) a fost un umanist, istoriograf și om politic de origine română care a activat în Regatul Ungariei, ocupând demnitatea de arhiepiscop de Esztergom (în latină Strigonium), regent al Ungariei și apoi guvernator al țării. Tatăl său, Ștefan, era originar din Orăștie. Mama sa, Barbara Huszár, era descendentă din familia lui Ioan de Hunedoara, voievodul Transilvaniei.

Este cunoscut faptul că în anii tinereții sale, între cca 1522-1526, Olahus a fost consilier al regelui Ludovic al II-lea și mai ales al reginei Maria a Ungariei, totodată regentă a Olandei, deținând funcția de secretar-consilier la curtea regală. În 1542 Nicolaus Olahus și-a început cariera politică. Două decenii mai târziu, în anul 1562, devine arhiepiscop de Strigonium și, prin aceasta, primat al Bisericii Catolice din Regatul Ungariei. În această calitate va fi numit guvernator al teritoriilor maghiare de vest, controlate de Habsburgi ca noi titulari ai coroanei Ungariei, după moartea regelui Ludovic al II-lea în timpul bătăliei cu turcii la Mohács în anul 1526.

În 1562 Nicolaus Olahus a fost ridicat la rangul de cardinal al Bisericii Catolice de către papa Pius al IV-lea.

Nicolaus Olahus a înființat în 1561 colegiul iezuit din Trnava(Nagyszombat), ridicat de Petrus Pázmány în 1665 la rang de academie, instituție considerată ca fiind prima universitate modernă din Regatul Ungariei.

În calitate de umanist și cărturar a întreținut o vastă corespondență cu intelectualii epocii, câștigând simpatia și recunoașterea lui Erasmus din Rotterdam. Lucrările sale cele mai importante, Hungaria și Attila, redactate probabil în perioada șederii în Țările de Jos, oferă informații valoroase cu privire la topografia și istoria Ungariei și, în special, a Transilvaniei.

·         1595:  A murit  sultanul otoman  Murat al III-lea; (n. 4 iulie 1546). Murad al III-lea (n. 4 iulie 1546 − d. 15 ianuarie 1595)  a fost sultanul Imperiului Otoman din 1574 până la moartea sa. Sub domnia sa otomanii au suferit o gravă înfrângere din partea armatei habsburgice în bătalia de la Sissek în 1593. Sub domnia sa otomanii au suferit o gravă înfrângere din partea armatei habsburgice în bătalia de la Sissek în 1593. Este descris de istoricul român Nicolae Bălcescu drept „un duh slab şi superstiţios, dulce la trai, iar iute la mânie şi adesea atunci şi cu cruzime, era dat cu totul la misticism, la poezie şi la voluptate; amator de danţ şi muzică, de vorbe cu duh, ba încă şi de mucalitlâcuri, el iubea mecanica, ceasornicăria şi actele de reprezentaţie; el trăia încunjurat de tălmăcitori de vise, astrologi, şeici, poeţi şi femei, dănţuitori, de pitici şi nebuni, lăsând domnia în mâna femeilor saraiului” Murad al lll-lea a urmat exemplul tatalui sau Selim al II-lea de a nu lua parte la campaniile militare, ceea ce dovedeste faptul ca acesta nu era interesat de marirea Imperiului, rămânând in istoria Imperiului Otoman ca fiind al doilea sultan care nu s-a implicat în expediti militare. În ultimi ani de domnie Murad al lll-lea nu părasea Palatul Topkapi, ducand o viață liniștită pentru un sultan.
* 1615: Virginia de' Medici (29 mai 1568 – 15 ianuarie 1615) a fost fiica lui Cosimo I de' Medici, Mare Duce de Toscana și a Cammilei Martelli. A fost Ducesă de Modena și Reggio prin căsătoria sa cu Cesare d'Este, Duce de Modena.

Virginia s-a născut la doi ani după ce părinții săi s-au căsătorit. Ea a fost promisă lui Francesco Sforza di Santa Fiora însă Cosimo s-a răzgândit și l-a ales pe Cesare d'Este.

Pe 6 februarie 1586, Virginia s-a măritat cu Cesare d'Este, Duce de Modena, fiul lui Alfonso d'Este, Signor de Montecchino și a Guliei Rovere.

Virginia a murit pe 15 ianuarie 1615; se crede că a murit otravită de către soțul ei.

Copii:

• Giulia d'Este (1588–1645); a murit nemăritată.
• Alfonso III d'Este, Duce de Modena (1591–1644), Duce de Modena din 1628; s-a căsătorit cu Prințesa Isabella de Savoia.
• Laura d'Este (1594–1630;) s-a căsătorit cu Alessandro I Pico, Duce de Mirandola
• Luigi d'Este, Signore de Montecchio și Scandiano (1593/1594–1664)
• Caterina d'Este (1595–1618); a murit nemăritată.
• Ippolito d'Este (1599–1647); a murit nemăritată.
• Niccolo d'Este (1601–1640); s-a căsătorit cu Sveva d'Avalos, nu au avut copiii.
• Borso d'Este (1605–1657); s-a căsătorit cu Ippolita d'Este (fiica fratelui său Luigi)
• Foresto d'Este (1606–1639/1640)
• Angela Caterina d'Este (m 1651); a murit nemăritată, a fost călugăriță.

·         1781: Infanta Mariana Victoria a Spaniei (portugheză Mariana Vitória) (31 martie 1718 – 15 ianuarie 1781) a fost regină a Portugaliei și soția regeluiIosif I. A fost de asemenea regent al Portugaliei.

Ea are descendenți variind de la actualul rege al Spaniei, Marele Duce de Luxembourg, regele Mihai I al României, Ducele de Parma (linia Parma a fost înființată de al doilea frate, Filip, Duce de Parma) precum și un pretendent francez Contele de Paris.

Născută la Madrid, ea a fost fiica cea mare a regelui Filip al V-lea al Spanieiși a celei de-a doua soții Elisabeth Farnese. Mama sa era moștenitoarea Ducatului de Parma. În momentul nașterii sale, Mariana Victoria era a patra în linia la succesiune la tronul Spaniei.

În 1721, Infanta a fost logodită cu verișorul ei primar Ludovic al XV-lea al Franței. Cuplul trebuia să se întâlnească pe Île des Faisans (Insula Faisans) unde se întâlniseră strămoșii lor comuni, Ludovic al XIV-lea al Franței și Maria Theresa a Spaniei în 1660. După întâlnire a trebuit să-și lase în urmă suita spaniolă. Mariana Victoria a ajuns la Paris la 2 martie 1721. A locuit cu Ludovic la Palatul Luvru. În Franța numele ei a fost schimbat în Marie Anne Victoire d'Espagne sau de Bourbon.

Propunerea de căsătorie făcea parte dintr-un set mai larg de angajamente care includea propunerea (și căsătoria) dintre cel mai mare fiu al lui Flip V, Ludovic I al Spaniei și Louise Élisabeth d'Orléans; o altă propunere era cea dintre Philippine Élisabeth d'Orléans și Infantele Carol al Spaniei. Philippine Élisabeth și Louise Élisabeth erau amândouă fiicele lui Filip al II-lea, Duce de Orléans, regentul Franței. Ultima căsătorie n-a avut loc, în cele din urmă Philippine a fost trimisă acasă. Regentul care aranjase căsătoriile murise iar noul prim-ministru, Louis Henri Duce de Bourbon se temea de haos în cazul în care tânărul Ludovic XV ar fi murit fără moștenitori de sex masculin. Infanta în vârstă de 7 ani era departe de vârsta nașterilor. S-a decis să se caute o altă mireasă pentru rege.

Întoarcerea ei în Spania a fost considerată o jignire de către spanioli și a provocat un blocaj diplomatic între Spania și Franța. La scurt timp, spaniolii ofensați au semnat un tratat cu Austria (Tratatul de la Viena, 1725).

Mai târziu, sora ei mai mică, Infanta Maria Theresa, s-a căsătorit cu fiul cel mare al lui Ludovic al XV-lea, Ludovic, Delfin al Franței.

În 1724 tatăl ei a abdicat în favoarea fratelui ei vitreg, Ludovic I al Spaniei, care a fost rege pentru doar nouă luni -- a murit în luna august. Tatăl ei a devenit rege din nou. În 1727 ambasadorul Portugaliei a început aranjamentul pentru căsătoria dintre Mariana și viitorul Iosif I al Portugaliei. Căsătoria a avut loc la 19 ianuarie 1729 la Elvas, Portugalia.

Era o femeie foarte serioasă și a moștenit independența și puterile soțului ei. Soțul ei a fost în nenumărate rânduri infidel dar mândra Mariana Victoria nu se temea să vorbească deschis despre asta în societate deși nimeni nu se aștepta ca ea să facă asta. Mariana Victoria a fost o mare iubitoare de muzică și a moștenit pasiunea pentru vânătoare a Bourbonilor.

În timpul vieții ei din Portugalia ea a întreținut corespondență cu familia ei din Spania. În octombrie 1777, Mariana Victoria a plecat în țara ei de origine unde a condus alături de fratele ei mai mare, Carol al III-lea.

A stat în Spania doar un an și a fost responsabilă pentru aranjarea căsătoriei dintre nepoții ei și copiii fratelui ei Carol. Una dintre aceste căsătorii a fost cea dintre Infantele Gabriel al Spaniei și Infanta Mariana Victoria a Portugaliei.^[1]. A doua căsătorie a fost cea dintre Infanta Charlotte a Spaniei, fiica cea mare a lui Carol al IV-lea al Spaniei și nepotul Marianei, Infantele Ioan al Portugaliei.

·         1815: Emma, Lady Hamilton, amanta Lordului Nelson (n. 1761)

·         1886 - A murit Amilcare Ponchielli, compozitor, organist, dirijor şi pedagog italian, profesorul lui Puccini ("Gioconda", "Marion Delarme") (n.31.08.1834).

·         1891: Leo Delibes, compozitor și critic muzical francez (n. 1836)

·         1919: Roza Luxemburg, unul dintre liderii mișcării comuniste germane (n. 1870)

·         1937: Anton Holban, prozator român (n. 1902)

* 1947: "Black Dahlia" este o porecla atribuită lui Elizabeth Short^[2][3][4] (n. 29 iulie 1924 – posibil că a fost ucisă pe data de 15 ianuarie 1947), a fost o americană devenită victima unei crime îngrozitoare și mult mediatizate. Ea și-a dobândit porecla post-mortem în ziare, din obiceiul lor de a porecli crimele pe care le considerau deosebit de sinistre. Short a fost mutilată, corpul său fiind tăiat în jumătate la nivelul taliei, pe 15 ianurie 1947, în Leimert Park, Los Angeles, California. Cazul nerezolvat al omorului lui Elisabeth Short a fost sursa unor speculații de scară largă, conducând la apariția unei liste lungi de suspecți, alături de câteva cărți și un film, adaptate după poveste. Omorul lui Short este unul din cele mai vechi cazuri de omor nerezolvat din istoria Los Angeles-ului.

·         1955: Yves Tanguy, pictor francez (n. 1900)
* 1955: Tit Liviu Chinezu (n. 22 iunie 1904, Iernuțeni,^[1], Comitatul Mureș-Turda, din alte surse Huduc, azi Maiorești, Comitatul Alba de Jos, azi în județul Mureș - d. 15 ianuarie 1955, Închisoarea Sighet) a fost profesor la Academia Teologică din Blaj, episcop martir al Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică).

În 28 octombrie 1948 Tit Liviu Chinezu a fost arestat și dus la Mănăstirea Neamț, împreună cu alți 25 de preoți greco-catolici, și apoi la Căldărușani, unde, ulterior, au fost aduși și episcopii greco-catolici, ținuți până atunci la Dragoslavele, Mușcel, la vila, patriarhului Justinian Marina. În timp ce mai era la Căldărușani, la data de 3 decembrie 1949, la propunerea lui Ioan Ploscaru, părintele Tit Liviu Chinezu a fost consacrat episcop de către ceilalți episcopi veterani (tot acolo a fost consacrat și Ioan Cherteș, în noaptea de Crăciun, 24/25 decembrie 1949). Cu toate precauțiunile luate pentru a nu se divulga acest secret, securitatea a aflat ce se întâmplase, și cu ocazia unei vizite, pe care un delegat al Ministerului Afacerilor Interne o făcea la Sighet, a spus tuturor: "Știați că aceștia doi, îi arăta pe Chinezu și Cherteș, sunt episcopi?". Toți au rămas uimiți de această revelație.

Tot la Închisoarea Sighet un căpitan de securitate a repetat propunerea episcopului vicar patriarhal Teoctist Arăpașu, de a trece la Biserica Ortodoxă Română. La categoricul refuz al tuturor, căpitanul de securitate a plecat furios. Însă Vasile Ciolpan, directorul închisorii, s-a reîntors nervos în celulă, și părintele Chinezu a fost sancționat cu izolare timp de două săptămâni.

În primii ani, la Sighet, a luat și el parte la corvezile din închisoare, până când șubrezia totală a sănătății nu i-a mai permis să părăsească celula. „Din cauza sensibilității sale deosebite, spune părintele Alexandru Rațiu, episcopul Chinezu a suferit foarte mult în închisoare, dar nu s-a plâns niciodată, dimpotrivă, a încercat pe cât putea să întărească speranțele celor care sufereau în jurul său. Exemplul său va rămâne viu pentru noi cei care am trăit alături de el”.^[3]

De multe ori, securistul închisorii venea și ținea teorii despre cum trebuie să treacă la Ortodoxie, cu toții. Într-o zi episcopul Chinezu i-a spus: «- Domnule, sunt cât se poate de uimit să constat că guvernul comunist, care se declară ateu, manifestă atâta interes pentru convertirea noastră.» Dar securistul a replicat: «- Tu, care ești deținut, ar trebui să ai grijă ce vorbești. Există între noi oameni care știu mai multă teologie decât tine.» Mai târziu, în aceeași zi, a venit comandantul închisorii, care le-a spus că au fost reclamați pentru obrăznicie.

Ca să le arate că rezistența preoților și episcopilor greco-catolici poate fi înfrântă, conducătorii închisorii au luat măsuri drastice. Era geroasa iarnă a anului 1955. Episcopul Chinezu s-a îmbolnăvit grav. Într-o noapte a început să scuipe sânge, dar n-a avut parte de nici o asistență medicală. Chemat sanitarul închisorii, acesta a decis să-l izoleze în infirmierie, ceea ce era o mare minciună, căci, în realitate, infirmierie nu exista. Cu toate că i-a implorat să nu-i lase să-l ia de lângă ceilalți, aceștia nu aveau niciun fel de autoritate. Comandantul închisorii, Vasile Ciolpan, a ordonat ca fereastra celului sale să fie deschisă, pe un ger groaznic, Episcopul Chinezu aproape că a înghețat. Îl închiseseră, singur, într-o celulă mare, celula 62, de pe aripa din dreapta a T-ului (închisoarea de la Sighet avea forma unui „T”) unde, nu după mult timp, a și murit, bolnav și înghețat. Documentele cercetate recent de către Biserica Română Unită arată că Tit Liviu Chinezu a petrecut până în ultima zi de viață alături de colegii săi episcopi și că a fost mărturisit cu o zi înainte, de către Părintele protopop de Reghin (viitorul mitropolit greco-catolic și cardinal) Alexandru Todea. Drept dovadă stă și mărturia Părintelui Coriolan Tămâian reținută de Postulatura care cercetează cauza de canonizare a episcopului-martir. "În 12 ianuarie 1955 i s-a făcut rău [episcopului Chinezu], nu mai vorbea, nu mânca, până în dimineața zilei de 15 ianuarie. Noi căutam să-l «acoperim», să nu-l vadă paznicul, ca și cu episcopul Frențiu și cu episcopul Suciu, altfel îi ducea de acolo să moară. A intrat întâmplător paznicul, un rutean, l-a văzut bolnav, a sesizat gardianul, care l-a transportat împreună cu mine în altă cameră, de o persoană, spunând că va fi dus la spital, ceea ce eu am contestat. El s-a prins de mine, de reverul hainei, nu voia să plece. Peste două ore a murit."

În după-amiaza de 15 ianuarie, tocmai când se trăgea clopotul la biserica romano-catolică din Sighet, se stinsese martir, unul dintre cei mai luminoși arhierei tineri ai Bisericii Române Unite cu Roma. A fost îngropat în același cimitir al vagabonzilor și sinucigașilor, unde fusese înhumat și prietenul său de o viață, Ioan Suciu, precum și alți episcopi, preoți și atâția demnitari, între care Iuliu Maniu. „Se poate spune că a fost ucis cu premeditare, prin frig și boală. Când măturătorii-preoți au trecut pe acolo, au avut răgaz să deschidă vizeta. Bolnavul atârna cu capul peste marginea patului, iar jos era o baltă de sânge... Adevărată moarte de martir”. Noaptea a fost cărat cu căruța și îngropat în Cimitirul Săracilor, un cimitir fără cruci și fără morminte, părăsit, de pe malul Izei, unde au fost înmormântați toți cei care au murit la Sighet. A fost al patrulea episcop martir al Bisericii Române Unite, după Vasile Aftenie, Valeriu Traian Frențiu și Ioan Suciu.

* 1970: Nicolae Coval (în rusă Николай Григорьевич Коваль) (n. 19 decembrie1904 – d. 15 ianuarie 1970) a fost un lider comunist din Republica Moldova, care a îndeplinit funcțiile de președinte al Sovietului Comisarilor Poporului din RSS Moldovenească (1945–1946) și de prim-secretar al Partidului Comunist din RSS Moldovenească (1946–50).

·         1974: Ovid Caledoniu, poet român (n. 1914)

·         1980: Constantin Motaș (n. 8 iulie 1891, Vaslui - d. 15 ianuarie 1980, București) a fost un zoolog, biolog, ecolog și hidrobiolog român, membru titular al Academiei Române. Împreună cu Stanko Karaman^⁠(en) și P.A. Chappuis a pus bazele freatobiologiei.

S-a născut la Vaslui, la 8 iulie 1891. Pǎrinții murind de tineri, a fost crescut de unchiul său Ioan N. Motaș. A urmat școala primară și două clase gimnaziale în orașul natal, apoi și-a continuat studiile la Liceul Național din Iași, trecându-și examenul de bacalaureat în 1911. In acealași an devine student la Facultatea de Stiințe din Iași, secția Stiințe Naturale, unde a fost îndrumat de o pleiadă de remarcabile cadre didactice, printre care s-au numărat: Paul Bujor, Ion Borcea, Ion Simionescu, Mihail D. David, Al. Popovici, Petre Bogdan și alții. După trecerea examenului de licanță în anul 1915 își începe cariera didactică universitară ca asistent la Laboratorul de Zoologie al Universității ieșene de sub conducerea profesorului Ion Borcea.

A făcut studii de specializare la Institutul de Zoologie al Universității din Basel (Elveția) și la Universitatea din Grenoble(Franța), unde absolvă, în 1926, secțiile de Piscicultură și Hidrobiologie aplicată.^[1]

În 1928, își trece doctoratul la Universitatea din Grenoble cu teza Contribution à la connaissance des Hydracariens français et particulièrement du sud-est de la France.

* 1983: Meyer Lansky (născut Majer Suchowliński, 4 iulie 1902 — d. 15 ianuarie1983) a fost un gangster american care, alături de Charles „Lucky” Luciano, a avut un rol principal în dezvoltarea „Sindicatului Național al Crimei” (National Crime Syndicate) din SUA.
* 1988: Seán MacBride (n. 26 ianuarie 1904; d. 15 ianuarie 1988) a fost un om politic irlandez, ministru de externe al Irlandei^[1] și politician de talie internațională, fost șef al Statului Major al IRA.

După o carieră politica în Irlanda, a înființat mai multe organizații non-guvernamentale la începutul secolului al XX-lea, participând inclusiv la formarea Națiunilor Unite, Consiliului Europei și Amnesty International. A primit Premiul Nobel pentru Pace în 1974, Premiul Lenin pentru Pace în 1975–76, și Medalia de Argint UNESCO pentru Servicii în 1980.

* 1991: Iuliu Podlipny (prenumele grafiat și Julius sau Gyula; n. 12 aprilie 1898, Bratislava – d. 15 ianuarie 1991, Timișoara) a fost un pictor, grafician și pedagog timișorean. A fost căsătorit cu istoricul de artă și criticul de artă Annemarie Podlipny-Hehn.

De origine cehă, Julius Podlipny s-a născut la Pressburg, în Austro-Ungaria, azi Bratislava, Slovacia.^[1] După un accident de tren soldat cu pierderea brațului drept, s-a mutat mai târziu la Budapesta, oraș unde a urmat cursurile Academiei de Arte Frumoase.^[2]

În 1926, Gallas Ferdinand și Varga Albert au deschis o „școală liberă de pictură și sculpltură”. Stabilit în Timișoara, în același an, Julius Podlipny s-a alăturat celor doi, rămânând din 1928 conducătorul atelierului și al școlii.^[3]Activitatea sa expozițională s-a extins la București, Cluj Napoca, Arad.

La începutul anilor ’30, Podlipny era angajat al cinematografului orașului pentru a picta, pe panouri-gigant, reclame ale filmelor cu Tarzan interpretat de Johnny Weissmuller. Văzând lucrările, patronul sălii de la Palatul Széchényi din Timișoara i-a propus să expună cât mai multe lucrări. Podlipny a expus zeci de portrete, multe lucrate în cărbune, reprezentând fețe de cerșetori, schilozi, nebuni. Nu s-a găsit decât un client, unul dintre directorii fostei întreprinderi Ilsa, care a ales câteva portrete, le-a plătit și l-a rugat pe tânărul artist să le împacheteze bine. Nu știe unde au ajuns aceste opere de început.^[4]

În anul 1934 a fost numit profesor la Școala de Arte Frumoase din Timișoara, activitate din care s-a retras peste trei decenii.^[2] Printre elevii săi s-au numărat, printre alții, Traian Brădean^[5], Artur Vetro și Ștefan Câlția.

În 1957, în urma restructurării învățământului artistic, profil liceal, a fost înființat Liceul de Artă Plastică Timișoara. Printre profesori se numărau Julius Podlipny, Gabriel Popa, Victor Gaga, Romul Nuțiu și Octavian Maxim.^[6]

În perioada 1951-1955 a fost primul președinte al filialei Timișoara a Uniunii Artiștilor Plastici.^[2]

Julius Podlipny a fost cunoscut ca promotor al artei moderne în perioada interbelică, legându-și numele de acela al revistei socialiste și de avangardă Ma, editată de criticul Lajos Kassák . A practicat un stil cu ecouri expresioniste și s-a situat în rândul maeștrilor care au influențat arta plastică românească, mai cu seamă ca pedagog.^[1] Podlipny nu suporta decât desenul, pentru el coloriștii erau niște sclifosiți fără vlagă, incapabili să tragă o linie.^[7]

A murit la 15 ianuarie 1991.

Relieful din bronz de pe mormântul pictorului Julius Podlipny, cu chipul său în altorelief, realizat de sculptorul Ionel Chinghiță, a fost furat de colectori de fier vechi

* 1993: Sammy Cahn (n. 18 iunie 1913, Lower East Side, New York; d. 15 ianuarie1993, Los Angeles, California) a fost un muzician și compozitor american. A fost căsătorit cu Gloria Nelson (1945-1964) și cu Virginia Vasile(1970-1993). A colaborat cu Dean Martin, Doris Day, Frank Sinatra. Compozitie:All The Way,Be My Love,Let It Snow. Este compozitorul coloanei sonore din serialul de comedie Familia Bundy,alaturi de Jimmy Van Heusen (Love And Marriage-Frank Sinatra).

·         1994 – A încetat din viaţă poetul Damian Ureche (“Elegie cu Francesca da Rimini”) (n. 2 septembrie 1935)

·         2000: A murit Dan Smântânescu, scriitor, istoric si profesor, secretar particular al marelui istoric Nicolae Iorga în perioada 1931-1940.

·         2003: Raymond Franchetti, coregraf francez (n. 1921)

·         2004: Felicia Meleșcanu, jurnalistă de televiziune (n. 1941)

* 2011: Vladimir Eremciuc (n. 29 septembrie 1951, Moșana - d. 15 ianuarie 2011, Chișinău) a fost un medic sanitar și politician moldovean, deputat în Parlamentul Republicii Moldova în legislaturile 2005-2009, 2009-2010 și 2010-2014, ales pe listele Partidului Comuniștilor din Republica Moldova(PCRM).

Pentru ultima dată acesta a fost ales deputat și în urma alegerile parlamentare anticipate din 28 noiembrie 2010, fiind candidat pe locul 32 în lista Partidului Comuniștilor.^[1] În ultimul legislativ, era membru al Comisiei pentru protecție socială, sănătate și familie.^[2] Vladimir Eremciuc a decedat la Spitalul Clinic Republican în vârstă de 59 de ani din cauza unei boli incurabile ^[3][4] În locul său în parlament a venit comunistul Ghenadie Morcov

·         2013: Prințesa Margarita de Baden (Margarete Alice Thyra Viktoria Marie Louise Scholastica; 14 iulie 1932 – 15 ianuarie 2013) a fost primul copil din cei trei ai lui Berthold, Margraf de Baden și ai Prințesei Theodora a Greciei și Danemarcei.

Bunicii paterni ai Margaritei au fost Prințul Maximilian de Baden și Maria Luise de Hanovra. Bunicii materni au fost Prințul Andrei al Greciei și Danemarcei și Prințesa Alice de Battenberg. Margarita a fost nepoata de soră a Prințului Filip, Duce de Edinburgh, soțul reginei Elisabeta a II-a, și verișoară primară a Prințului Charles de Wales.

Prințesa Margarita a crescut la reședința familiei, Schloss Salem. La mijlocul anilor 1950, ea a petrecut o perioadă de timp la Londra, unde a lucrat ca asistentă medicală la spitalul St. Thomas. La Londra Margarita l-a cunoscut pe viitorul ei soț, Prințul Tomislav al Iugoslaviei, al doilea fiu din cei trei ai regelui Alexandru I și a reginei Maria (fiica regelui Ferdinand I al României și a reginei Maria a României). Fratele mai mare al lui Tomislav, regele Petru al II-lea, era căsătorit cu Prințesa Alexandra a Greciei.

Logodna a fost anunțată la 2 ianuarie 1956. Prințul Tomislav avea 28 de ani și viitoarea lui soție 24. Cu numai cinci luni mai înainte, verișoara Margaritei, Prințesa Christina, s-a căsătorit cu fratele mai mic al lui Tomislav, Prințul Andrej.

La 5 iunie 1957, la Salem, Prințesa Margarita s-a căsătorit cu Prințul Tomislav al Iugoslaviei, fratele mai mic al regelui Petru al II-lea al Iugoslaviei.^[2] Printre oaspeții de la nuntă s-au inclus unchiul Margaritei, Ducele de Edinburgh, și regii Simeon al Bulgariei și Umberto al Italiei. Margarita și Tomislav s-au stabilit în Anglia și au avut doi copii: Prințul Nikolas (n. 1958) și Prințesa Katarina (n. 1959). Cuplul a divorțat în 1981.

Prințesa Margarita a rămas apropiată de unchiul ei, Ducele de Edinburgh, și, de asemenea, a menținut o foarte bună relație cu Alexandru, Prinț Moștenitor al Iugoslaviei.

În urma decesului Prințesei Katherine a Greciei și Danemarcei în 2007, Prințesa Margarita a devenit cea mai în vârstă descendentă pe linie feminină a reginei Victoria.

Prințesa Margarita a murit la 15 ianuarie 2013 în casa ei din Surrey, Londra, după o lungă suferință, la vârsta de 80 de ani.

* 2017: James Reiher Snuka (n. 18 mai 1943,^[3][4] Fiji – d. 15 ianuarie2017,^[5][6][3][4] Pompano Beach[*], SUA) a fost un wrestler profesionistamerican, mai cunoscut sub numele de Jimmy "Superfly" Snuka. Este cunoscut pentru perioada sa în World Wrestling Federation (WWF) la mijlocul anilor '80. În plus, este creditat ca primul Campion ECW, și a introdus stilul de luptă aerian în WWE. El are o fiică, Tamina și un fiu adoptat, Deuce, ambii, de asemenea, luptători profesioniști.

Sărbători

·         Sf Cuv. Pavel Tebeul și Ioan Colibasul (calendar creștin-ortodox)

·         Sf. Paul, primul pustnic (calendar romano-catolic)

·         Sf. Pavel Tebanul; Sf. Ioan Colibasul (calendar greco-catolic)

·         România: Ziua Culturii Naționale (din 2011)

ARTE 15 Ianuarie

INVITAȚIE LA OPERĂ – BALET 15 Ianuarie

Lacul lebedelor de P I Ceaikovski

Tchaikovsky The Swan Lake https://youtu.be/OANMSsqfJzU.

Lakme de Leo Delibes

"Lakmé" - Opera by Leo Delibes 

Coppelia de Leo Delibes

Coppélia Léo Delibes ballet en deux actes: http://youtu.be/0UNKS7R2gw8.

Gioconda de Amilcare Ponchieli

AMILCARE PONCHIELLI .- ÓPERA.- La Gioconda - (Completa): https://youtu.be/ZieNPGR9kEU.

MUZICĂ 15 Ianuarie

Amilcare Ponchielli, compozitor, organist, dirijor şi pedagog italian

Ponchielli: Dansul orelor

Leo Delibes

Angela Gheorghiu - Les Filles de Cadix - by Léo Delibes: https://youtu.be/d_ZyyRjzmuI.

The Best of Delibes: https://youtu.be/qkh8IjqlpxQ.

MUZICĂ PE VERSURI DE MIHAI EMINESCU

Maria Raducanu & Maxim Belciug - Pe langa plopii fara sot (Guilelm Sorban / Mihai Eminescu): https://youtu.be/U6CVjclc5FA?list=PL21A48F3F8013C482;

Mihai Eminescu - Sara pe deal: https://youtu.be/H8stN1fkeCU?list=PLCxong8rIgVmEaBHkPAXiFxUVtnHr7Kww;

Eminescu - Oda in metru antic / Dor de Eminescu - pe Muzica de Alexandru Zarnescu: http://youtu.be/U8GpQczqusA;

Daca iubesti fara sa speri - Versuri:Mihai Eminescu: http://youtu.be/vaNGROtG48k;

Filip Merca MONDIAL-DEPARTE SUNT DE TINE de MIHAI EMINESCU: http://youtu.be/n8YVLKMhe6Q;

La steaua Eminescu: http://youtu.be/q6c4sM_llG8;

Pe langa plopii fara sot - Gheorghe Sarac: http://youtu.be/Dr9EDUZok1c;

Mai am un singur dor romanta voce Gh Sarac: http://youtu.be/Fvazm6RSkpg;

MARIOARA TANASE -- O RAMAI ( romanta): http://youtu.be/O6PBlesx-1k;

De ce nu-mi vii (versuri Mihai Eminescu), arr. Augustin Medan: http://youtu.be/sjPDD0tqWWw;

Mihai Eminescu – Adio: http://youtu.be/wvTxN3t4JCs;

ALEXANDRU GROZUTA - DE- ACUMA NU TE-OI MAI VEDEA (romanta): http://youtu.be/dMa8tsrygy4.

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Best Elegant Love Melodies Cocktail - Just For You Collection

F.Couperin: Concert No 4 in E Minor: For you, my friend

Greatest Guitar & Piano Love Songs – Best Piano Instrumental Music 2019 – Relaxing Guitar Solo 2019

Creedence Clearwater Revival Greatest Hits - Best Rock Songs of CCR (HQ)

POEZIE 15 Ianuarie

Mihai Eminescu

Biografie

1850, 15 ianuarie  Se naşte la Botoşani, al şaptelea din unsprezece copii zămisliţi de Gheorghe si Răluca Eminovici. Tatăl Gheorghie-ş avea rangul de căminar şi muncise ca vechil pe moşia din Dumbrăveni (spre Suceava).

Mihai îşi petrece copilăria la Botoşanişi, desigur, călătoreşte în trăsura părinţilor la moşia Durneşti.

Familia Eminovici, cumpărase moşia cu 4000 de galbeni, dărăma casa bătrânească şi ridica un conac nou. Mihai era înconjurat de patru fraţi:Şerban, Niculae, Iorgu si Ilie (acesta era prietenul de năzdrăvănii). Surorile Ruxandra şi Maria au murit de copile. Dar, "dulcea mamă" mai naşte patru prunci după Mihai: Aglae, Harieta, Matei şi Vasile, ultimul încetând din viaţă la vârstă fragedă. 1858-1860 După ce învăţase două clase acasă, severul căminar Gheorghieş,  îl duce peste hotar, în Bucovina stăpânită atunci de Imperiul austro-ungar, la Cernăuţi. În paşaport, tatăl declara că Mihai de 8 ani are "părul negru, ochii negri, nasul potrivit, faţa smolita".

Clasele a III-a şsi a IV-a le urmează la Şcoala primară greco-orientală numita "Naţional-Hauptschule". Locuieşte la Aron Pumnul (profesor şi revoluţionar paşoptist ardelean), prieten cu tatăl sau. Ceilalţi fraţi sunt la gimnaziu. Mihai învăţa binişor, dar programul milităresc şi dorul de casă îl determina să fugă singur, pe jos, până la Ipoteşti. Biciul usturător al căminarului îl obliga să revină în căpitala Bucovinei. 1860, în septembrie Tatăl îşi duce iarăşi băieţii, prin vama Mihaileni, la Cernăuţi. Mihai e inscris la "K.K. ober-Gymnasium" 
1860-1863 Frecventeaza gimnaziul. Rezultate bune în prima clasă ("excelent" la română, "foarte bine" la istorie), dar în clasa a II-a merge ca racul şi, neglijând matematica şi latina, rămâne repetent. Fuge iarăşi la Ipoteşti, peste graniţă, mai simte o data biciul tatălui, care-l duce legat la Cernăuţi. Repetă clasa a II-a gimnazială, dar după Paşti (1863) nu mai e înscris în cataloage. 
1864 Atras de teatru, insoţeşte trupa Fanny Tardini-Vladicescu care soseşte la Hotel Moldova din Cernăuţi. Este angajat ca sufleur şi pleacă în turneu cu trupa la Braşov. Era fascinat de frumuseţea actriţei Fanny Tardini. Toamna e copist în administraţia judeţului Botoşani, până în martie 1865. 
1865-1866 Mihai mai are o şansă: să-şi continue la Cernăuţi studiile liceale în particular. Are grijă de biblioteca lui Aron Pumnul. Dar în ianuarie, când număra 16 ani, e zguduit de moartea, tocmai lânga el, a profesorului. Plânge în hohote, fiindcă se ştie, spiritul vorbind, fiul adoptiv al ardeleanului. Seara, îi citeşte colegului Stefanelii poema La moartea lui Aron Pumnul, compusă în acea zi. E prima creaţie, publicată în broşura omagiala Lăcrămioarele  La Ipoteşti, adolescentul Mihai e copleşit de prima iubire. Se zice că o chema Casandra Elena şi era fiica lui Gheorghe Alupului. Arăta ca floarea albăde cireş. Se plimba prin lunci, prin codru, până la lacul fermecat. E mai mare decât junele amorezat. Mai apoi, fiind departe, Mihai află că fata de 19 ani a fost luatăde zburătorul, rapusă de dropică(hidropizie) ş e inmormântată în tintirim. Trist, o evoca în: De-as avea, Din străinătate, Mortua est (întitulatăla început Elena), Aveam o muză ori Floare albastră. Trimite poezia De-aş avea revistei Familia, condusă de Iosif Vulcan, care o publică imediat (martie 1866), schimbându-i numele din Eminovici in Eminescu. Călătoreşte mai mult pe jos la Blaj ("mica Roma", despre care-i vorbise Pumnul). Cu ghetele rupte şi o traistă în spinare (cu nişte cărţi şi caiete în care adunase folclor), Mihai coboară de pe dealul Hula în "vatra romanismului" - Blaj, încearcă sa-şi dea examenele, dar nu le ia, neavand condiţii de invăţătură. Fară parale, doarme într-un pod de fân, îmbuca din piată prune cu pâine neagra şi se scălda în Târnava (fiind un bun înotător). Citeşte cu nesat cărţile de la gimnaziu, scrie versuri prin parcuri. Banii de la Ipoteşti nu-i vin la timp şi pleacă la Sibiu, în căutarea fratelui său Neculai, dar acesta plecase la Timişoara. La vremea strugurilor, este în mizerie, cu picioarele goale. Un teolog îi dă nişte ghete. Paşaportul fiind expirat, este ajutat de Popa Bratu din Răşinari (bunicul dinspre mama al poetului O. Goga) să treaca clandestin graniţa austro-ungară spre ţara sa, România, furişându-se prin munţi. Străbate Oltenia şi Muntenia, atras de Bucureşti. 
1867-1869 îl aflăm la Giurgiu - hamal în port. Devine sufleur in trupa ambulanta a lui Iorgu Caragiale şi, apoi, îl cunoaşte pe nepotul acestuia, Ion Luca Caragiale. împreună cu trupa teatrală a lui Mihai Pascaly face un turneu la Lugoj, Sibiu, Arad, Orăviţa, Buziaş. Se angajează, cu ajutorul acestuia, ca "sufleur II şi copist" la Teatrul Naţional din Bucureşti. întreprinde un nou turneu, cu trupa Pascaly, la Galaţi, Iaşi, Cernăuţi şi Botoşani, unde e reţinut de tată său Gheorghieş ş trimis, toamna, la studii în străinătate, în septembrie, purcede cu fratele cel mare Şerban la Praga, incercând să se înscrie la Universitatea Carolina. Îşi face o fotografie, în atelierul pictorului-fotograf Jan Tomas, însă pleacă din acest oraş. La 2 octombrie îl aflăm la Viena. 
1869-1872 în capitala Imperiului Habsburgic figurează ca student la Universitate. Neavând diploma de bacalaureat, e inscris ca "audient extraordinar "şi nu ca "student ordinar", precum ceilalţi. Urmeazăcursuri de filosofie, drept, economie politică, limbi romanice, anatomie etc. Scrie mult. 
1870 Colaborează la revista Convorbiri literare din Iaşi cu poezia Venere si Madona. Vara, I. Negruzzi îl găseşte la Viena, invitându-l săse stabileasca în Iaşi. O cunoaşte la Viena (martie 1872) pe frumoasa doamnă Veronica Micle, venită la un tratament. 
1871, 15 august Participă la sărbătorirea a 400 de ani de la sfinţirea mănăstirii Putna, fiind unul dintre organizatori. 
1872-1874 Părăseşte Viena şi vine, prin Botoşani, la Iaşi. La1 septembrie citeşte la şedinţa Junimii poezia Egipetul şi nuvela Sărmanul Dionis. Impresionaţi, membrii societăţii decid sa-i acorde o importanta sumă de bani pentru continuarea studiilor la Berlin. Titu Maiorescu î voia "doctor în filozofie" şi urmaş al său la catedra din Iaşi. Se înscrie la Universitatea Humboldt din Berlin şi frecventează iarăşi cursuri diverse. Maiorescu îi trimite 100 de galbeni, ca să-şi ia doctoratul, insă Eminescu părăseşte brusc Berlinul, renunţând la examene. Călătoreşte cu trenul tocmai la Marea Baltică, la Konigsberg, oraşul marelui filozof Kant, căutând documente din istoria românilor. În plina vara 1874, descinde la Iaşi, fără titlul de doctor în filozofie. Supărarea lui Maiorescu va trece repede. Îi oferăpostul de director al Bibliotecii Centrale, depunând jurământul în faţa rectorului Ştefan Micle, soţul Veronicăi. Este poftit în salonaşul literar al V. Micle, din casa rectorului. Preda germana la Institutul Academic. 
1875 Numit de Maiorescu revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Văslui, vizitează multe şcoli şi face rapoarte detaliate. Se împrieteneşte cu Ion Creangă. Dragostea pentru Veronica se amplifică. 
1876, 15 august Moare "dulcea mamă" Raluca, înmormântând-o la Ipoteşti. Revenit la Iaşi e, până în 1877, redactor la Curierul de Iaşi (100 de lei lunar). 
1876 Părăseşte redacţia, în urma unui conflict cu cei de la "foaia vitelor de pripas". Totodată, pleacă din Iaşi, unde stătuse 4 ani şi crease perlele din ciclul veronian: Făt-Frumos din tei, Călin, Lacul, Dorinţa, Peste vârfuri s.a. 
1877-1883 Redactor al ziarului conservator Timpul. Munca epuizantă la articole şi poezii, viaţa intimă dezordonată, firea de boem - toate contribuie la dărămarea sa psihica. Se declanseaza boala, are dureri de cap. 
1875-1883 Timpul capodoperelor: Luceafărul, Scrisorile (5 la numar), Doina s.a. 
1883 Vara, acasă la Maiorescu, Eminescu îi declară că vrea să înveţe albaneză şi să se călugărească. Altădată, se duce la cafeneaua "Capsa", scoate revolverul şi răcneşte că regele trebuie împuşcat, pentru că-i ţine pe liberali în braţe. Apoi se baricadează într-o baie publică, opt ore, lăsând apa să se reverse peste tot. Gardienii sparg uşa şi-i pun cămaşa de forţă. Ajunge la casa de sănătate a dr. Sutu si Bucureştiul află că "D-l Eminescu a înnebunit". Are 33 de ani şi, panăla moarte, va trăi într-o agonie prelungă, prin spitale şi ospicii, fară a mai putea scrie ceva important. Vieţuieşte din mila publică, apoi din mica pensie viagera (250 lei lunar). 

La 2 noiembrie 1883 soseşte la Viena, însoţit de prietenul Chibici-Ravneanu, fiind internat la Sanatoriul Ober-Dobling. Apare prima ediţie a poeziilor lui Eminescu, îngrijită de Maiorescu. 1884-1885 Locuieşte la Iaşi. Călătoreşte ân Italia (cu Chibici).
1886 Este internat la ospiciul de la mănăstirea Neamţ, unde îl vizitează Creangă. 
1886-1888 Locuieşte la Botoşani, îngrijit de sora sa paralitică Harieta. 
1888, aprilie Pleacă de la Botoşani la Bucureşti, unde Veronica Micleîl ia pentru îngrijiri medicale. 
1889, februarie Internat din nou la Sanatoriul dr. Suţu. Pietrele i se par diamante, frunzele bani. Se crede voievodul Matei Basarab. 

1889, 15 iunie Pacientul Petrea Poenarul îl loveşte în cap cu o piatră trasă din praştie. Dar moartea e consecinţa unei endocardite vechi. Creierul sau cântăreste 1495 de grame, aproape cât al poetului german Schiller. Este inmormântat la Bellu, cu onoruri nationale. 

Înger de pază

Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze,
Vedeam ca în vis pe-al meu inger de paza,
Incins cu o haina de umbre si raze,
C-asupra-mi c-un zimbet aripele-a-ntins;
Dar cum te vazui intr-o palida haina,
Copila cuprinsa de dor si de taina,
Fugi acel inger de ochiu-ti invins.

Esti demon, copila, ca numai c-o zare
Din genele-ti lunge, din ochiul tau mare
Facusi pe-al meu inger cu spaima să zboare,
El, veghea mea sfinta, amicul fidel ?
Ori poate !... O,-nchide lungi genele tale,
Să pot recunoaste trasaturile-ti pale,
Căci tu - tu esti el.

Iubind in taina

Iubind în taina am pastrat tacere,
Gindind ca astfel o să-ti placa tie,
Căci în priviri citeam o vecinicie
De-ucigatoare visuri de placere.

Dar nu mai pot. A dorului tarie
Cuvinte da duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvapaiere
A celui suflet ce pe al meu stie.
Nu vezi ca gura-mi arsa e de sete
Si-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi,
Copila mea cu lungi si blonde plete?

Cu o suflare racoresti suspinu-mi,
C-unzimbet faci gindirea să se-mbete.
Fa un sfirsit durerii... vin' la sinu-mi.

Luceafarul

A fost odata ca-n povesti,
A fost ca niciodata,
Din rude mari imparatesti,
O prea frumoasa fata.

Si era una la părinti
Si mindra-n toate cele,
Cum e Fecioara intre sfinti
Si luna intre stele.

Din umbra falnicelor bolti
Ea pasul si-l indreapta
Linga fereastra, unde-n colt
Luceafarul asteapta.

Privea în zare cum pe mari
Rasare si straluce,
Pe miscatoarele carari
Corabii negre duce.

Il vede azi, il vede mini,
Astfel dorinta-i gata;
El iar, privind de saptamini,
Ii cade draga fata.

Cum ea pe coate-si razima
Visind ale ei timple
De dorul lui si inima
Si sufletu-i se imple.

Si cât de viu s-aprinde el
In orisicare sara,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apara.

*

Si pas cu pas pe urma ei
Aluneca-n odaie,
Tesind cu recile-i scântei
O mreaja de vapaie.

Si când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge miinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Si din oglinda luminis
Pe trupu-i se revarsa,
Pe ochii mari, batind inchisi
Pe fata ei intoarsa.

Ea il privea cu un suris,
El tremura-n oglinda,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prinda.

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftind din greu suspina:
- "O, dulce-al noptii mele domn,
De ce nu vii tu? Vina!

Cobori în jos, luceafar blind,
Alunecind pe-o raza,
Patrunde-n casa si în gând
Si viata-mi lumineaza!"

El asculta tremurator,
Se aprindea mai tare
Si s-arunca fulgerator,
Se cufunda în mare;

Si apa unde-au fost cazut
In cercuri se roteste,
Si din adânc necunoscut
Un mândru tinar creste.

Usor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestrei
Si tine-n mâna un toiag
Incununat cu trestii.

Parea un tinar voievod
Cu par de aur moale,
Un vinat giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra fetei stravezii
E alba ca de ceara -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afara.

- "Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ti urmez chemarea,
Iar cerul este tatal meu
Si muma-mea e marea.

Ca în camara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborit cu-al meu senin
Si m-am născut din ape.

O, vin'! odorul meu nespus,
Si lumea ta o lasa;
Eu sunt luceafarul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasa.

Colo-n palate de margean
Te-oi duce veacuri multe,
Si toata lumea-n ocean
De tine o s-asculte."

- "O, esti frumos, cum numa-n vis
Un inger se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata;

Strain la vorba si la port,
Lucesti fără de viata,
Căci eu sunt vie, tu esti mort,
Si ochiul tau mă-ngheata."

*

Trecu o zi, trecura trei
Si iarasi, noaptea, vine
Luceafarul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-si aduca
Si dor de-al valurilor domn
De inim-o apuca:

- "Cobori în jos, luceafar blind,
Alunecind pe-o raza,
Patrunde-n casa si în gând
Si viata-mi lumineaza!"

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
In locul unde piere;

In aer rumene vapai
Se-ntind pe lumea-ntreaga,
Si din a chaosului vai
Un mândru chip se-ncheaga;

Pe negre vitele-i de par
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevar
Scaldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfasor
Marmoreele brate,
El vine trist si ginditor
Si palid e la fata;

Dar ochii mari si minunati
Lucesc adânc himeric,
Ca doua patimi fără sat
Si pline de-ntuneric.

- "Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult s-acuma,
Si soarele e tatal meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O, vin', odorul meu nespus,
Si lumea ta o lasa;
Eu sunt luceafarul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasa.

O, vin', în parul tau balai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să rasai
Mai mindra decât ele."

- "O, esti frumos cum numa-n vis
Un demon se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata!

Mă dor de crudul tau amor
A pieptului meu coarde,
Si ochii mari si grei mă dor,
Privirea ta mă arde."

- "Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-ntelegi tu oare,
Cum ca eu sunt nemuritor,
Si tu esti muritoare?"

- "Nu caut vorbe pe ales,
Nici stiu cum as incepe -
Desi vorbesti pe inteles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar daca vrei cu crezamint
Să te-ndragesc pe tine,
Tu te coboara pe pământ,
Fii muritor ca mine."

- "Tu-mi cei chiar nemurirea mea
In schimb pe-o sarutare,
Dar voi să stii asemenea
Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naste din pacat,
Primind o alta lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege."

Si se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

*

In vremea asta Catalin,
Viclean copil de casa,
Ce imple cupele cu vin
Mesenilor la masa,

Un paj ce poarta pas cu pas
A-mparatesii rochii,
Baiat din flori si de pripas,
Dar indraznet cu ochii,

Cu obrajei ca doi bujori
De rumeni, bata-i vina,
Se furiseaza pinditor
Privind la Catalina.

Dar ce frumoasa se facu
Si mindra, arz-o focul;
Ei Catalin, acu-i acu
Ca să-ti incerci norocul.

Si-n treacat o cuprinse lin
Intr-un ungher degraba.
- "Da' ce vrei, mari Catalin?
Ia du-t' de-ti vei de treaba."

- "Ce voi? As vrea să nu mai stai
Pe ginduri totdeuna,
Să rizi mai bine si să-mi dai
O gura, numai una."

- "Dar nici nu stiu macar ce-mi ceri,
Da-mi pace, fugi departe -
O, de luceafarul din cer
M-a prins un dor de moarte."

- "Daca nu stii, ti-as arata
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te minia,
Ci stai cu binisorul.

Cum vinatoru-ntinde-n cring
La pasarele latul,
Când ti-oi intinde bratul sting
Să mă cuprinzi cu bratul;

Si ochii tai nemiscatori
Sub ochii mei ramiie...
De te inalt de subtiori
Te-nalta din calciie;

Când fata mea se pleaca-n jos,
In sus ramii cu fata,
Să ne privim nesatios
Si dulce toata viata;

Si ca să-ti fie pe deplin
Iubirea cunoscuta,
Când sarutindu-te mă-nclin,
Tu iarasi mă saruta."

Ea-l asculta pe copilas
Uimita si distrasa,
Si rusinos si dragalas,
Mai nu vrea, mai se lasa,

Si-i zise-ncet: - "Inca de mic
Te cunosteam pe tine,
Si guraliv si de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...

Dar un luceafar, răsărit
Din linistea uitarii,
Da orizon nemarginit
Singuratatii marii;

Si tainic genele le plec,
Căci mi le imple plinsul
Când ale apei valuri trec
Calatorind spre dinsul;

Luceste c-un amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se inalta tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Patrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
In veci il voi iubi si-n veci
Va raminea departe...

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca niste stepe,
Dar noptile-s de-un farmec sfânt
Ce-l nu mai pot pricepe."

- "Tu esti copila, asta e...
Hai s-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Si nu ne-or sti de nume.

Căci amindoi vom fi cuminti,
Vom fi voiosi si teferi,
Vei pierde dorul de părinti
Si visul de luceferi."

*

Porni luceafarul. Cresteau
In cer a lui aripe,
Si cai de mii de ani treceau
In tot atitea clipe.

Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele -
Parea un fulger nentrerupt
Ratacitor prin ele.

Si din a chaosului vai,
Jur imprejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentii,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorind il inconjor
Ca niste mari, de-a-notul...
El zboara, gând purtat de dor,
Pin' piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaste,
Si vremea-ncearca în zadar
Din goluri a se naste.

Nu e nimic si totusi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitarii celei oarbe.

- "De greul negrei vecinicii,
Parinte, mă dezleaga
Si laudat pe veci să fii
Pe-a lumii scara-ntreaga;

O, cere-mi, Doamne, orice pret,
Dar da-mi o alta soarte,
Căci tu izvor esti de vieti
Si datator de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire,
Si pentru toate da-mi în schimb
O ora de iubire...

Din chaos, Doamne,-am aparut
Si m-as intoarce-n chaos...
Si din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos."

- "Hyperion, ce din genuni
Rasai c-o-ntreaga lume,
Nu cere semne si minuni
Care n-au chip si nume;

Tu vrei un om să te socoti,
Cu ei să te asameni?
Dar piara oamenii cu toti,
S-ar naste iarasi oameni.

Ei numai doar dureaza-n vint
Deserte idealuri -
Când valuri afla un mormânt,
Rasar în urma valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Si prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Si nu cunoastem moarte.

Din sinul vecinicului ieri
Traieste azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarasi soare;

Parind pe veci a rasari,
Din urma moartea-l paste,
Căci toti se nasc spre a muri
Si mor spre a se naste.

Iar tu, Hyperion, ramii
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvintul meu dentii -
Să-ti dau intelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia muntii cu paduri
Si insulele-n mare?

Vrei poate-n fapta să arati
Dreptate si tarie?
Ti-as da pamintul în bucati
Să-l faci imparatie.

Iti dau catarg lângă catarg,
Ostiri spre a strabate
Pamintu-n lung si marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...

Si pentru cine vrei să mori?
Intoarce-te, te-ndreapta
Spre-acel pământ ratacitor
Si vezi ce te asteapta."

*

In locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Si, ca si-n ziua cea de ieri,
Lumina si-o revarsa.

Căci este sara-n asfintit
Si noaptea o să-nceapa;
Rasare luna linistit
Si tremurind din apa.

Si imple cu-ale ei scântei
Cararile din cringuri.
Sub sirul lung de mindri tei
Sedeau doi tineri singuri:

- "O, lasa-mi capul meu pe sin,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Si negrait de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gindirile strabate-mi,
Revarsa liniste de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Si de asupra mea ramii
Durerea mea de-o curma,
Căci esti iubirea mea dentii
Si visul meu din urma."

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor fata;
Abia un brat pe git i-a pus
Si ea l-a prins în brate...

Miroase florile-argintii
Si cad, o dulce ploaie,
Pe crestetele-a doi copii
Cu plete lungi, balaie.

Ea, imbatata de amor,
Ridica ochii. Vede
Luceafarul. Si-ncetisor
Dorintele-i increde:

- "Cobori în jos, luceafar blind,
Alunecind pe-o raza,
Patrunde-n codru si în gând,
Norocu-mi lumineaza!"

El tremura ca alte dati
In codri si pe dealuri,
Calauzind singuratati
De miscatoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
In mari din tot inaltul:
- "Ce-ti pasa tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Traind în cercul vostru strimt
Norocul va petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor si rece."

Ovid Caledoniu

Biografie Ovid Caledoniu
Ovid Caledoniu (n. 22 martie 1914, d. 15 ianuarie 1974) a fost un poet român.
A colaborat la revistele "Gândirea", "Iconar", "Sfarmă-Piatră", "Literatura", "Meşterul Manole", "Revista Dobrogeană" etc.

Opere 

* Endymion, 1937
* Vrăjitorul apelor, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1942
* Pasărea de foc, Editura Junimea, Iaşi, 1973

În 1943, a apărut la Editura Librăriei Pavel Suru antologia "13 poeţi, 13 poezii de dragoste", coordonată de Ovid Caledoniu împreună cu Ştefan Baciu şi Vintilă Horia, antologie ce mai cuprinde, pe lângă poeziilor coordonatorilor, poezii de Virgil Carianopol, Gherghinescu Vania, Ion Aurel Manolescu, Petre Păulescu, Teodor Scarlat, Ştefan Stănescu, Simion Stolnicu, Gh. Tuleş, E. Ar. Zaharia.

Zi de toamnă\'n Caucaz
din revista Gândirea, XXI, nr. 9, noembrie 1942 

O frunză cade şi altele se-alungă,
Încet, pe-un drum la Răsărit ce creşte.
O, spune-mi inimă, cine să ne-ajungă,
Nu peste toată luna, azi, străluceşte?

Întind, sfios, o mână. O, ce grădini cereşti
De-o nesfârşită-aromă sufletul mi-l umple
Ca o răcoare, calmă, în care simţi că eşti
Singurătate, clară, ce urcă pân' la tâmple.

Printre copaci poetul îşi duce 'ncet povara,
Întoarce vremi cu faţa spre apele mirării,
Ca'ntr'o oglindă-şi vede iubita, lanul, ţara
Şi steaua ce 'ntârzie şi umbra înserării.


Kamensk, Septembrie, 1942

Damian Ureche

Biografie

Damian Ureche s-a nascut la Rugetu, Slatioara, jud. Valcea la 2 septembrie 1935 si a incetat din viata la Timisoara la 20 septembrie 1994. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din anul 1967. Dupa studiile primare savarsite in satul natal, urmeaza Liceul Moise Nicoara din Arad si Liceul C.D.Loga.

Studiile universitare si le desavarseste la Facultatea de Filologie din Timisoara si Facultatea de Ziaristica Bucuresti. Devine corector la publicatiile “Scrisul Banatean” si redactor la revista “Orizont” din Timisoara, seful sectiei poezie. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania din anul 1967.

A publicat 21 de carti. Majoritatea volumelor de versuri sunt premiate de Uniunea Scriitorilor din Romania si Asociatia Scriitorilor din Timisoara. Centrul de librarii Timlibris ii decerneaza Marele Premiu de Popularitate in anul 1992. Are onoarea functiei de redactor sef al revistei “Timisoara mon amour”.


Dupa trecerea in eternitate a poetului, ia fiinta Fundatia Literara „Damian Ureche”. Presedintele de onoare al fundatiei este scriitorul Fanus Neagu.


Cu sprijinul Asociatiei Scriitorilor din Timisoara si a confratilor de litere, o librarie din Timisoara poarta numele lui Damian Ureche, iar la scara imobilului din Calea Sagului nr.53, unde a locuit poetul, s-a dezvelit o placa de marmura si o efigie de bronz in memoria lui.

Cu sprijinul consiliului local al comunei Slatioara , al primarului Sorin Romcescu si al maestrului Dinu Sararu, Biblioteca de la Casa de Cultura Taraneasca “Dinu Sararu” si Scoala din satul natal poarta numele lui Damian Ureche. In fiecare an de la trecerea in eternitate a poetului, in septembrie, au fost organizate comemorari, atat la Timisoara cat si in satul Rugetu.

Prin grija domnilor Dinu Sararu si Adrian Paunescu, poeziile lui Damian Ureche mai vad si astazi lumina tiparului in publicatiile "Clipa" lui Dinu Sararu si "Flacara" lui Adrian Paunescu, la rubrici consacrate, „restituiri” sau „reconsiderari necesare”.

Teiule 

Teiule, tu nu dai fructe;
Recunoşti: rodirea doare;
Numai tu din toţi copacii
Ştii să te opreşti la floare.

Dar mireasma, dar mireasma,
Care ne-a-mbătat natura?
Sunt şi fructe ce se gustă
Cu-alte simţuri decât gura.

Adio şi-un cer înstelat 

Bongoiorno, srăina mea dragă,
Mai iartă-mi un plâns demodat,
Dar prea te-am pierdut şi sunt singur,
Adio şi-un cer înstelat.

Oraşele mari ale lumii
Cu numele tău s-au fardat,
Eu nu ţi-l mai pot nici atinge,
Adio şi-un cer înstelat.

Inelul de nuntă cu altul
E chiar la Paris comandat,
Ce lesne uităm o iubire,
Adio şi-un cer înstelat.

La nord stau gheţarii de pază,
La tropice plouă turbat,
Cu ceaţă din Londra-n pahare,
Adio şi-un cer înstelat.

Acest animal, suferinţa
Pe veci lângă ea m-a legat,
Tu pleacă în luna de miere,
Adio şi-un cer înstelat.

Curge Dunărea de lacrimi 

Pentru că ne-a luat recolta
Celor douăzeci de toamne,
Cum nu vii să-l scuipi în faţă
Velerim şi Ţepeş Doamne?

Pentru că ne-a luat chiar ţara
Şi nu-i lege să-l condamne,
Cum nu vii să-l tragi în ţeapă
Velerim şi Ţepeş Doamne?

Curge Dunărea de lacrimi
Curg decretele de frică
Nu-i nici Românie mare
Nu-i nici Românie mică.

Şi nici doamna-i nu-nţelege
Sub o mască de ministru
Plâng zadarnic ochii ţării
Fără Tisă, fără Nistru.

Nu mai strălucesc speranţe,
Nu mai srăluceşte luna
23 de milioane
De ostateci plâng întruna,

Nu mai e nici pâine-n sate,
Nici puterea rugăminţii,
Nici bisericile ţării,
Unde se-nchinau părinţii,

Curge Dunărea de lacrimi,
Curg durerile-n balade
De la scripca lui Enescu
Pân'la Mircea Eliade.

Peste lacrimile ţării,
Doamne, să ne-ntinzi o mână
Soarele ce-o să răsară
Pentru naţia română.

1985

TEATRU/FILM 15 Ianuarie

Bolnavul închipuit de Moliere

Moliere - Bolnavul Închipuit (Teatru Radiofonic): https://youtu.be/S3ULU_SnM34.

Tartuffe de Moliere

TARTUFFE de Moliere - Teatru Radiofonic: https://youtu.be/ZmVdDr1g9nc.

Scoala bărbaților de Moliere

SCOALA BARBATILOR de Moliere - Teatru Radiofonic: https://youtu.be/zxVw-YDBFow.

Insula 1987 Mihail Sebastian

Duhul padurii 1985 Anton Pavlovici Cehov

Hortensia Papadat Bengescu - Concert din muzica de Bach (1981)

SFATURI UTILE 15 Ianuarie

CEAIUL DE ROZMARIN TOPEȘTE GRĂSIMEA

Rozmarinul este o plantă aromatică cu proprietăţi uimitoare pentru organism. Se crede că a început să fie folosit pentru aromarea mâncărurilor şi în scop terapeutic cu sute de ani înaintea erei noastre. Cu timpul, rozmarinul a început să fie folosit şi în industria produselor cosmetice, iar de câţiva ani este considerat un duşman al kilogramelor în plus.

Ceaiul de rozmarin este băutură perfectă în dietă, întrucât topeşte stratul adipos şi îţi conferă o energie de invidiat.

Cum prepari ceaiul de rozmarin

Ceaiul de rozmarin are o aromă delicată, însă pentru a beneficia de toate proprietăţile lui este recomandat să ai grijă la modul de preparare. La o cană de apă, trebuie să foloseşti o lingură de frunze de rozmarin.

Apă pe care o foloseşti pentru infuzie nu trebuie să fie clocotită, altfel multe dintre substanţele active vor fi distruse. Adu apă la punctul de fierbere, apoi las-o la răcorit 3-4 minute. Abia după aceea o poţi turna peste frunzele de rozmarin. După alte 5 minute, ceaiul este numai bun pentru a fi consumat.

Vei asimila vitamina A, tiamină (vitamina B1), riboflavină (vitamina B2), niacina (vitamina B3), vitamina B6, vitamina B12 şi vitaminele C, D, E şi K.

Ceaiul de rozmarin este un excelent detoxifiant. Ştii deja că acumularea toxinelor, a grăsimilor şi a altor substanţe nocive în organism nu este deloc benefică pentru sănătatea ta. Pe lângă faptul că îţi încetineşte activitatea rinichilor şi a ficatului, te şi împiedică să slăbeşti. Aici intervine minunatul ceai de rozmarin. Consumat cu regularitate, timp de 7 zile, ceaiul de rozmarin contribuie la eliminarea substanţelor nocive din organism şi la accelerarea metabolismului.

Un alt motiv pentru care ceaiul de rozmarin te ajută să slăbeşti este legat de digestie. Ceaiul de rozmarin îmbunătăţeşte digestia şi contribuie la descompunerea mai rapidă a alimentelor. De acum înainte, nu te vei mai confrunta cu senzaţia de balonare sau cu alte tulburări digestive.

Consumat înaintea meselor principale, ceaiul de rozmarin îţi conferă rapid senzaţia de saţietate şi împiedică absorbţia grăsimilor rele în organism. Astfel, vei reuşi să arzi stratul adipos deja existent, însă vei preveni formarea altuia în loc.

Dietă cu ceai de rozmarin ţine o săptămâna. În cele 7 zile de cură cu ceai de rozmarin vei slabi 3 kilograme, îţi vei tonifia corpul şi vei reduce aspectul celulitei.

Zilnic trebuie să bei 3 căni de ceai de rozmarin, înainte de fiecare masă. Această este varianta optimă, însă dacă nu reuşeşti să respecţi planul, poţi consuma ceaiul de rozmarin dimineaţa, în locul cafelei, apoi între mesele principale.

Cele mai bune rezultate ale ceaiului de rozmarin se observă atunci când alimentaţia este echilibrată şi sănătoasă. Aşadar, uită de junk food, fast food şi produsele de patiserie şi consumă în special legume, fructe, cereale integrale şi alimente bogate în proteine.

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 15 Ianuarie

Traian și fiica lui Decebal, întâlnire în Rai

Câteva ziceri adunate de la lume:

GÂNDURI PESTE TIMP 15 Ianuarie

Eminescu