MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
DUMINICĂ 17 FEBRUARIE 2019

Bună dimineața!

RELIGIE ORTODOXĂ 17 Februarie

Sf M Mc Teodor Tiron; Sf Mariamna; Sf împărați Marcian și Pulheria; Duminica a 33-a după Rusalii - a Vameșului și a Fariseului - Începutul Triodului

Viaţa Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron 

    Împărăţind Maximian şi Maximin, împăraţi păgâni, mare primejdie era asupra neamurilor care credeau în Hristos. Căci au trimis porunci înfricoşătoare, iar împreună cu poruncile lor cele păgâneşti şi fără de Dumnezeu, au trimis ighemoni, oameni tirani, cruzi şi fără de omenie prin toată stăpânirea lor, poruncind ca oricare dintre creştini ar voi să se lepede de Hristos, mare cinste şi dregătorii să aibă de la împăraţi. Iar dacă vor fi tari în credinţa lor şi nu vor voi să jertfească zeilor elineşti, au să pătimească munci, pedepse grozave şi cumplite şi cu amară moarte să se omoare.

    Era mare frică şi nevoie asupra creştinilor. Unii dintre dânşii, care erau mai mari la suflet şi tari în credinţă, se duceau şi mărturiseau la arătare şi cu îndrăzneală înaintea tiranilor acelora, că Hristos este Dumnezeul cel adevărat. Apoi mureau cu multe şi cumplite munci. Alţii, de frică, vai! se duceau şi se lepădau de Hristos şi jertfeau idolilor. Iar câţi nu puteau să mărturisească pe Hristos înaintea tiranilor, nici să se închine idolilor, fugeau şi se ascundeau prin munţi şi peşteri. Iar alţii, temându-se a se descoperi că sunt creştini, se făţărniceau că sunt elini, dar într-ascuns erau creştini.

    Unul dintre aceştia era şi Sfântul mare mărturisitor Teodor, creştin într-ascuns, din moşi-strămoşi, din cetatea Amasiei, care se numea Mialon. Nu că doară se temea a mărturisi că este creştin şi că-i era frică de munci, dar avea în mintea sa că nu va fi încă pe voia lui Dumnezeu să mărturisească pe faţă. De aceea voia să ispitească de este voia lui Dumnezeu şi ispitirea lui a fost astfel: vrând să meargă cu ceaţă în care era numărat şi sfântul care se numea Tiron, pentru cunoştinţa şi vitejia lui, în părţile Răsăritului pentru păzire, l-a pus pe el mai mare peste ceaţa ce se numea Legheon. Legheon era oastea cea mai aleasă din toate cetele, în care erau 893 de ostaşi, căci oamenii Legheonului atâta număr cuprindea.

    Această ceată, pentru că era mai aleasă din toate cetele avea şi numele deosebit şi se numea Mărgăriti, adică tari şi puternici. Deci s-au ridicat din Amasia şi au mers cu generalul lor Vringa în părţile Răsăritului, la locul ce se numea Evhlita. Aproape de locul acesta, ca de 40 de mile, era o pădure şi în pădurea aceea era un balaur înfricoşător, încât nimeni nu mai îndrăznea să treacă pe acea cale. Prin târârea acelei fiare, toate lemnele de prin jurul locului erau dezrădăcinate. Încă şi mulţi oameni de frica fiarei şi-au lăsat ţarinile şi viile lor, pe care le aveau pe acolo pe aproape. Când şuiera acel balaur, toată latura din jur tremura de frica fiarei şi multă frică aveau locuitorii de la el.

    Sfântul Teodor, vrând să ispitească, precum am zis mai sus, şi să cunoască de este voia lui Dumnezeu să mărturisească numele lui, s-a dus acolo în pădurea aceea şi a căutat să afle balaurul. Umblând cu calul său multă vreme, căutându-l, s-a dat în lături puţin şi, descălecând, se odihnea după osteneală şi a adormit. Iar o femeie, anume Evsevia, s-a întâmplat să treacă în acel ceas prin locul acela şi a văzut pe sfânt dormind. Ea, ca o iubitoare de oameni, s-a dus şi l-a deşteptat, zicându-i cu lacrimi: "O! prea frumosule tânăr, dacă voieşti să-ţi dobândeşti viaţa şi să fii viu, fugi din locul acesta, căci aici s-a încuibat un balaur mare şi înfricoşător, de a cărui frică nu îndrăzneşte nimeni să treacă pe aici. Cum ai îndrăznit de ai venit în locul acesta?" Atunci, sfântul i-a zis: "Cine eşti tu?" Femeia i-a răspuns: "Eu sunt creştină şi am avut aici moşie de la părinţii mei, dar acum, de frica acestei fiare, voiesc s-o părăsesc, căci am văzut cu ochii mei că pe mulţi oameni i-a omorât, înaintea mea, balaurul acesta. Pentru aceasta, te jur pe tinereţile tale să nu întârzii aici, să nu cumva să vie fiara aceea asupra ta şi să te mănânce".

    Sfântul a zis: "O! femeie, nu te teme şi nici nu plânge, căci astăzi te voi libera de această fiară, de vreme ce Domnul meu, Iisus Hristos, va surpa puterea lui şi vă va izbăvi de ispită. Iar pentru binele ce mi-ai făcut, că m-ai deşteptat, Dumnezeu să-ţi dea iarăşi moşia pe care ai avut-o moştenire". Acestea a zis sfântul, apoi îndată şi-a făcut cruce, a încălecat pe cal şi a pornit iarăşi spre pădure. Şi, numaidecât cum a auzit zgomotul fiarei, a alergat şi a văzut că balaurul venea asupra lui cu totul înfricoşător, căci din ochii lui ieşea foc şi şuiera foarte tare. Dar sfântul, îndată şi-a făcut cruce şi a alergat asupra balaurului. Apoi, aruncând tare cu suliţa, l-a lovit în cap şi l-a străpuns. Balaurul, de durere a şuierat foarte tare şi cu coada se încolăcea şi se zvârcolea. Apoi, făcând câteva învârtituri înfricoşătoare, a murit acolo. Atunci sfântul a ieşit din pădurea aceea, bucurându-se, căci a cunoscut că este voia lui Dumnezeu ca să mărturisească pentru El. Căci pusese în mintea sa, că de vreme ce a biruit acea fiară înfricoşată, va birui şi puterea diavolului, care este fiara cea gândită. Şi aşa, locul acela s-a slobozit de ispita acelei fiare, iar sfântul s-a dus iarăşi la locul unde era adunată cealaltă oaste.

    Dar a venit vremea în care oastea şi Vringa, generalul ei, voiau să jertfească idolilor. Ceilalţi ostaşi s-au dus şi au jertfit, iar Sfântul Teodor stătea în cortul său. Atunci s-a făcut cunoscut că este creştin. Vringa, mai marele oastei, înştiinţându-se că sfântul este creştin, a adunat toată oastea şi a zis către el: "Teodore, pentru ce nu jertfeşti zeilor ca noi toţi? Oare numai tu singur eşti creştin?" Adevăratul ostaş al lui Hristos, Sfântul Teodor, umplându-se de Duh Sfânt, cu multă îndrăzneală a răspuns: "Eu sunt creştin din început şi cred în Hristosul meu şi Lui voiesc să-I jertfesc, având pe Iisus Hristos Dumnezeu adevărat şi împărat al tuturor, iar celor desfrânaţi zei, nicidecum nu le voi jertfi".

    Atunci, Vringa prepozitul a zis: "Ascultă-mă, Teodore, ia toate armele tale şi, ostăşindu-te, vino şi jertfeşte zeilor ". Sfântul Teodor a răspuns: "Eu sunt ostaş Împăratului meu, Hristos, iar mai mult nu pot să slujesc altuia". Zis-a Vringa: "Şi aceştia toţi, care sunt acolo, sunt creştini şi este ostaş împăraţilor Romei". Răspuns-a sfântul: "Fiecare ştie cui ostăşeşte, iar eu ostăşesc Stăpânului meu şi Împăratului ceresc, Dumnezeu, şi Unuia Născut Fiul său". Posidon sutaşul, stând de faţă, a zis: "Are şi Fiu Dumnezeul tău, o! Teodore?" Sfântul Teodor a zis: "Are cu adevărat fiu, pe Cuvântul adevărului, prin care a făcut toate".

    Prepozitul a zis lui: "Putem să-L cunoaştem şi noi pe El?" Grăit-a sfântul: "Aş fi voit de v-ar fi dat vouă Dumnezeu o înţelegere ca aceasta, ca să-L fi cunoscut pe El". Zis-a Posidon lui: "Chiar de L-am cunoaşte pe El, apoi am putea oare să lăsăm pe împăraţii noştri şi să ne apropiem de El?" Grăit-a Sfântul Teodor: "Nimeni nu vă opreşte pe voi că să lăsaţi întunericul şi pe vremelnicii împăraţi pământeşti şi să vă apropiaţi de Dumnezeul cel viu, Împăratul şi Stăpânul cel veşnic şi să-I oştiţi Lui ca şi mine". Vringa a zis către sutaş: "Să-l lăsăm pe el câteva zile ca să-şi aleagă cele de folos". Apoi, luând Sfântul Teodor vremea cea dată lui, se ruga neîncetat şi lăuda pe Dumnezeu. Iar paginii cârteau cu mânie asupra unora din cetăţeni, pe care îi prinseseră şi-i duseseră în temniţă pentru Hristos. Sfântul Teodor, mergând în urma lor, striga, învăţându-i pe ei calea cea mântuitoare şi răbdarea şi să nu se lepede de Hristos Împăratul. Aceia fiind închişi în temniţă, Sfântul Teodor a aflat vreme lesnicioasă şi a ars noaptea capiştea maicii zeilor. Dar un oarecare slujitor al capiştei, cu numele Cronid, văzuse pe sfânt când a dat foc capiştei şi, temându-se să nu cadă vina pe dânsul, a prins pe Teodor şi l-a dus la ighemonul Puplie, zicând: "Domnul meu, acest om pierzător, din nou ales tiron, cu răutate venind în cetatea noastră, a ars capiştea maicii zeilor noştri şi a necinstit pe zei. Deci, prinzindu-l, l-am adus la măria ta, ca după poruncile împăraţilor şi stăpânilor lumii, să ia vrednică pedeapsă pentru lucrul făcut cu îndrăzneală". Ighemonul, chemând pe Vringa, prepozitul, i-a zis lui: "Tu ai dat putere acestuia ca să ardă capiştea maicii zeilor noştri?" El a răspuns: "Eu adeseori l-am sfătuit pe el, dându-i vreme ca să jertfească zeilor, iar de a făcut el acestea, apoi a defăimat cu totul pe zei şi a trecut cu vederea împărăteştile porunci, dar tu, fiind judecător, fă ceea ce împăraţii au poruncit".

    Atunci ighemonul, şezând la judecată, a pus de faţă pe fericitul Teodor şi i-a zis lui: "Pentru ce, când se cădea să aduci jertfă zeilor şi tămâie zeiţei, tu i-ai adus foc?" Grăit-a Sfântul Teodor: "De ceea ce am făcut nu mă lepăd. Am aprins lemnele ca să ardă piatra, pentru că astfel este zeiţa voastră şi puterea ei, căci focul se atinge de ea şi o arde". Mâniindu-se, judecătorul a poruncit să-l bată, zicându-i: "Vorba mea cea blândă te-a făcut îndrăzneţ; nu-mi răspunde cuvinte multe, căci te aşteaptă muncile cele mai cumplite, dacă nu te supui poruncilor împărăteşti". Grăit-a Sfântul Teodor: "Nici de tine, nici de muncile tale nu mă tem, deşi sunt foarte cumplite. De acum, fă ceea ce voieşti - căci aşteptarea bunătăţilor celor viitoare, care sunt pregătite de Dumnezeul meu, mă îndeamnă să îndrăznesc pentru nădejdea cea păstrată mie şi pentru cununa cea împletită mie de la Dumnezeu".

    Zis-a judecătorul: "Jertfeşte zeilor, Teodore, şi te vei libera de chinurile ce te aşteaptă; pentru că rău şi cu amar ai să mori". Grăit-a Sfântul Teodor: "Muncile cele aduse de tine asupra mea nu sunt chinuri; pentru că Domnul şi Împăratul meu, Iisus Hristos, este înaintea feţei mele, izbăvindu-mă de muncile tale şi pe Care tu nu-L vezi, de vreme ce nu vezi cu ochii minţii".

    Apoi, judecătorul, umplându-se de mânie şi răcnind ca un leu, a poruncit să-l arunce în temniţă, să pecetluiască uşile şi să-l lase acolo să moară de foame. Dar fericitul Teodor, fiind aruncat în temniţă, era hrănit de Sfântul Duh. Căci, în noaptea aceea, i s-a arătat Domnul, care i-a zis: "Îndrăzneşte, Teodore, iată Eu sunt cu tine. Să nu primeşti hrană sau băutură pământească, că vei avea altă viaţă nepieritoare şi veşnică în ceruri". Acestea zicând, Domnul S-a dus de la dânsul. Iar Sfântul Teodor a început a cânta şi a se veseli şi-i slujeau o mare mulţime de îngeri. Străjerii, auzind acea dulce cântare de laudă, au alergat la uşile temniţei şi, văzând uşile încuiate şi pecetea întreagă, au privit prin ferăstruie şi au văzut mult popor cu haine albe, cântând împreună cu Sfântul Teodor.

    Temându-se străjerii, au spus ighemonului Puplie. Iar el, sculându-se, a mers cu sârguinţă la uşile temniţei şi, văzându-le încuiate, iar lanţul cel de fier cu pecetea întreagă, apoi auzind înăuntru glasul celor ce cântau împreună cu Sfântul Teodor, a poruncit ostaşilor înarmaţi să înconjoare temniţa, parându-i că şi alţi creştini sunt cu Teodor. Dar, intrând înăuntru, n-a aflat pe nimeni, decât numai pe Teodor, sluga lui Hristos, legat în obezi. Atunci a căzut asupra ighemonului frică şi cutremur, precum şi asupra tuturor celor ce erau cu dânsul. Apoi, ieşind din temniţă, a încuiat uşile iarăşi şi s-a dus. După aceea, judecătorul a poruncit, ca să-i dea în toate zilele o bucată mică de pâine şi apă. Iar marele şi credinciosul mucenic al lui Hristos, precum este scris - dreptul din credinţă va fi viu - nicidecum n-a voit să ia de la dânşii pâine şi apă, zicându-le lor: "Pe mine mă hrăneşte Domnul şi Împăratul meu, Iisus Hristos".

    A doua zi, a poruncit judecătorului să-l scoată la divan. Deci, stând înaintea lui, i-a zis: "Ascultă-mă şi jertfeşte marilor zei, ca să scriu degrab pentru tine la stăpânii lumii, căci vei fi slujitor mare al zeilor şi vei lua nu puţină cinste şi pe acelaşi scaun pe care şedem noi, vei şedea şi tu". Sfântul Teodor, căutând spre cer şi cu semnul Crucii însemnându-se, a grăit către tiran: "Chiar şi cu foc de ai arde trupul meu şi cu felurite munci de l-ai rupe, cu săbiile de-l vei tăia, fiarelor spre mâncare de-l vei da, totuşi, până ce duhul meu este în mine, nu mă voi lepăda de numele Hristosului meu".

    Tiranul, sfătuindu-se cu prepozitul, a poruncit să-l spânzure pe lemn pe sfânt şi cu unghii de fier să-i strujească trupul lui. Atât de mult a strujit pe mucenicul, până au rămas oasele goale. Însă fericitul Teodor nu răspundea nimic ighemonului, ci cântă: "Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea". Tiranul mirându-se de atâta răbdare şi bărbăţie, i-a zis: "Oare nu te ruşinezi, o! ticălosule, mai mult decât oamenii a nădăjdui spre Omul ce se cheamă Hristos, Care a fost omorât cu moarte silnică şi pentru Dânsul te dai la chinuri şi la pedeapsă, cu atâta nesoco-tinţă?" Sfântul Teodor, mucenicul lui Hristos, i-a răspuns: "Necinstea aceasta să-mi fie mie şi tuturor celor ce cheamă numele Domnului nostru, Iisus Hristos".

    Atunci, poporul a strigat: "Să se ridice din mijloc, Teodor!" Ighemonul l-a întrebat pe Teodor, zicându-i: "Voieşti să aduci jertfă zeilor sau te chinuiesc şi mai mult?" Dar sfântul mucenic i-a răspuns cu îndrăzneală: "Necuratule şi plin de toată înşelăciunea, fiu al diavolului, nu te temi oare de Dumnezeu, Care ţi-a dat atâta stăpânire şi putere? Căci printr-Însul împăraţii împărăţesc, iar puternicii stăpânesc pământul. Tu mă sileşti şi pe mine să părăsesc pe Dumnezeul cel viu şi să mă închin pietrei celei neînsufleţite?"

    Judecătorul, gândindu-se mult, a zis Sfântului Teodor: "Spune, voieşti să fii cu noi sau cu Hristos al tău?" Sfântul i-a răspuns cu mare bucurie: "Cu Hristos al meu am fost, sunt şi voi fi, iar tu, de acum, fă ceea ce voieşti". Văzând ighemonul că nimic nu-l poate ucide, nici chinurile împotriva răbdării lui Teodor nu fac nimic, a hotărât asupra lui condamnare la moarte, zicând: "Pe Teodor, care nu s-a supus stăpânirii slăviţilor împăraţi şi mărilor zei şi a crezut în Iisus Hristos, Care a fost răstignit pe vremea lui Pilat din Pont precum povestesc iudeii, poruncesc să-l dea focului". Hotărârea fiind luată, se împlini grabnic. Îndată, slujitorii adunând mulţime de lemne de pe la casele ce erau aproape, au adus pe fericitul Teodor la locul cel de moarte.

    Ostaşii au voit să-l pironească pe pământ, dar sfântul n-a voit şi a zis: "Lăsaţi-mă nepironit, căci Hristos, Care mi-a dat putere să rabd celelalte torturi, mă va întări să rabd şi focul". Deci nu l-au pironit. Atunci, sfântul a ridicat mâinile spre cer către Dumnezeu şi se rugă cu lacrimi, zicând: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule, Unule Născut al Tatălui Celui fără de moarte, Care pentru a noastră mântuire Te-ai pogorât din cer şi ai venit pe pământ, Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit să rabd cazne şi chinuri pentru sfântul Tău nume. Te slăvesc că m-ai învrednicit să urmez patima Ta; mă mărturisesc Ţie, că m-ai întărit să mărturisesc pentru dragostea Ta. Învredniceşte-mă, Hristoase al meu şi împărăţiei Tale şi, precum am răbdat chinurile pentru dragostea Ta, aşa şi Tu, Dumnezeul meu, slăveşte-mă în împărăţia Ta. Apoi şi pe ostaşii care au fost cu mine, iar acum sunt în temniţă pentru numele Tău, învredniceşte-i şi pe ei, să mărturisească şi să ia moarte, pentru dragostea Ta, ca şi mine".

    Astfel a zis şi era ascuns acolo un creştin, cu numele Cleonic, care vedea pe sfânt şi lăcrima. Iar sfântul i-a zis: "Frate Cleonic, te aştept, vino!" Acestea a zis sfântul şi iarăşi a început a se ruga lui Dumnezeu, zicând: "Hristoase al meu, Dumnezeule adevărat, Care ai arătat întâi această mucenicie Care ai răbdat cruce şi moarte pentru mântuirea noastră, ca să ne arăţi drumul mântuirii şi cum să venim la împărăţia Ta, primeşte această mică mucenicie a mea şi ia sufletul meu în veşnica împărăţie a Ta şi-l rânduieşte cu sufletele sfinţilor Tăi mucenici, căci, îndrăznind în Tine, am răbdat muncile şi caznele şi, nădăjduind spre slava Ta, voiesc să iau moarte". Acestea a zis sfântul şi îndată a sărit în mijlocul focului aceluia, lăudând şi slăvind pe Dumnezeu.

    Dumnezeu, ca să arate minune şi să slăvească pe sfântul Său, a iconomisit un lucru ca acesta: văpaia aceea s-a făcut ca o lumânare, încât numai a înconjurat trupul sfântului, dar nu l-a vătămat deloc. Sfântul, mulţumind lui Dumnezeu, şi-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. "Şi am văzut, zice scriitorul care a fost martor, cinstitul şi sfântul său suflet ridicându-se spre cer, ca un fulger!" Femeia aceea, Evsevia, de care am mai spus mai înainte că a deşteptat pe sfânt în pădure, a cumpărat moaştele lui cu multă bogăţie şi le-a dus în patria ei, Evhaita, şi-l avea ajutător la toată nevoia. Nu numai ea, dar şi toţi bolnavii locului aceluia şi lumea toată îl avea doctor sufletesc şi trupesc şi nu numai citi erau aproape, dar şi cei ce erau îndepărtaţi luau deasemenea, darurile lui. Întâiul semn este minunea pe care o voi povesti, cu puterea lui Dumnezeu.

    Constantinopolul mai de mult se numea Bizanţ şi, pentru că marele Constantin a făcut zidurile cetăţii, s-a numit Constantinopol, adică cetatea lui Constantin. În această cetate a împărăţit împăratul Constantin şi în vremea aceea era întărită dreapta credinţă. Vrăjmaşul adevărului, diavolul, văzând că creştinătatea creşte, căuta de-a pururea să afle un ceas rău şi un om viclean, să facă voia lui. Apoi, căutând necuratul, a aflat un ceas blestemat şi pe Iulian împăratul. După moartea marelui Constantin, au împărăţit cei trei fii ai lui Constantin: Constantie şi Constă, iar după ei a împărăţit necuratul Iulian. Câte rele a făcut păgânul acesta, ce cuvânt de om le va povesti? Acela era elin, de trei ori blestematul, deşi mai înainte de a lua împărăţia era creştin, însă în ascuns era elin, căci se temea de moşul său, marele Constantin. După ce a murit marele Constantin şi Iulian Apostatul a luat împărăţia, a căutat să prigonească pe creştini. Aducându-şi aminte, că în săptămâna întâi a marelui post, mai ales creştinii au post, a vrut să spurce bucatele întregii cetăţi cu sângele de la jertfe. Atunci, a chemat pe eparhul cetăţii şi i-a zis: "Ascultă, eparhule, zeii cei mari mi-au adus aminte că creştinii nazarineni şi galileeni nu ne ascultă bine, ci ne fac rău. Să facem şi noi ceva ca să ne asculte de silă. Porunceşte să nu se vândă în cetate altă mâncare decât numai cele împărăteşti, dar acestea să fie îmbibate cu sângele jertfelor, căci aşa făcând, se vor împărtăşi creştinii cu sila şi ni se vor supune. Dar acestea să se facă pe ascuns, ca să nu ştie creştinii şi să se păzească". Aceasta a zis necuratul împărat şi eparhul a răspuns: "Pe puterea marilor zei, acesta este sfat dumnezeiesc, iar nu omenesc". Şi îndată a poruncit de s-a îndeplinit porunca împăratului. Însă, creştinii nu cunoşteau nicidecum gândul cel rău al păgânului împărat.

    Dar ochiul cel atotvăzător al lui Dumnezeu, care poticneşte pe cei răi şi meşteşugurile lor şi poartă grijă robilor Săi, Domnul a stricat meşteşugul cel tăinuit şi înşelător al călcătorului de lege, pentru că a trimis la Evdoxie, care era pe atunci patriarh al Constantinopolului, pe răbdătorul Său de chinuri, Sfântul marele mucenic Teodor, care era din rânduiala tironilor în oaste şi se chema Tiron. Acesta, venind la arhiereu, i-a zis astfel: "Degrab sculându-te, să aduni turma lui Hristos şi să porunceşti cu tărie ca nimeni să nu mănânce bucăţele şi băuturile cele ce se vând în târg, căci toate sunt întinate cu sânge din jertfele idoleşti, după porunca păgânului împărat". Arhiereul întrebă: "Cum s-ar putea ca cei săraci să nu cumpere bucate din târg?" Atunci i-a grăit sfântul: "Să li se dea colivă şi se va mângâia neajungerea lor".

    Apoi, nepricepându-se ce este coliva, i-a zis marele Teodor: "Coliva este făcută din grâu fiert şi aşa ne-am obişnuit noi a numi griul fiert în Evhaita".

    Arhiereul a întrebat iarăşi pe cel ce i s-a arătat: "Cine eşti tu, sfinte al lui Dumnezeu, care ai venit la mine? Spune-mi numele tău ca să-l ştiu". Sfântul i-a răspuns: "Eu sunt mucenicul lui Hristos, Teodor, care am mărturisit în Evhaita şi m-a trimis Dumnezeu să-ţi descopăr sfatul păgânului împărat Iulian. Pentru aceasta fă cum îţi zic! Şi s-a făcut nevăzut.

    Patriarhul, sculându-se îndată, a adunat toată lumea creştinilor şi le-a spus ceea ce a văzut şi a auzit. Deci, făcând colivă, a ferit turma lui Hristos nevătămată de meşteşugul vrăjmaşului. Nimeni n-a cumpărat din bucăţele împărăteşti, încât toate s-au stricat în săptămâna aceea şi le-au aruncat în mare. Nelegiuitul împărat, văzând că tăinuita lui cursă s-a vădit şi nimic n-a sporit, foarte tare s-a ruşinat. El a poruncit ca iarăşi să se vândă în târg obişnuitele bucate. Iar poporul lui Hristos, sfârşindu-se săptămâna întâia a marelui post, în Sâmbăta aceea a făcut pomenirea Sfântului Mucenic Teodor, cu colivă, mulţumind lui Dumnezeu şi cinstindu-l pe sfântul Său rob, Teodor. De atunci până acum, cei dreptcredincioşi din toată lumea, în sâmbăta întâia a marelui post, săvârşesc pomenirea minunii ce s-a făcut în zilele cu coliva şi cinstesc pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos, ca să nu se uite milostivirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru creştini şi ajutorul Sfântului Marelui Mucenic Teodor.

    Dar şi alte minuni preaslăvite, a făcut sfântul şi acesta: pe cei robiţi i-a eliberat, bolnavii i-a vindecat şi pe fiul unei văduve l-a eliberat din robia perşilor. În Constantinopol era o biserică a lui, care se numea Fanerotis (adică arătătoare). Oricine ar fi pierdut pe robul său, numai dacă ar fi venit într-acea biserică îl află, orişiunde ar fi fost. Unii au furat din mijlocul bisericii nişte bani şi cu toate acestea sfântul i-a arătat pe dânşii. Pe nişte ostaşi i-a certat să se ferească de răpire. Apoi, pe un prunc l-a dăruit celor ce-l căutau; şi pe nişte oameni, care se primejduiau în mare, i-a scăpat de la moarte. Şi multe alte minuni mari şi preaslăvite a făcut spre slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, a unei dumnezeiri şi Împărăţii. Prin a căreia iubire de oameni să dobândim veşnicele bunătăţi, întru nemărginiţii veci fără de sfârşit. (Istoria despre uciderea balaurului în cărţile ruseşti se află pusă la Sfântul marele mucenic Teodor Stratilat, în ziua a şapte a acestei luni, iar în cele greceşti este la celălalt mucenic, Teodor Tiron, care pătimise cu puţin mai înainte. Deci, sau că este vreo greşeală, sau că s-a făcut minunea aceasta a uciderii balaurilor de amândoi Teodorii, pentru că la Stratilat se arată că l-a ucis într-un câmp pustiu, iar la Tiron într-o pădure, tot lângă Evhaita. Tot despre aceeaşi dreptcredincioasă femeie, Evsevia, se vorbeşte la amândoi, care şi moaştele lor le-a îngropat).

Viața Sfintei Cuvioase Mariamna,  sora sfântului Filip apostolul.

După Înălţarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Sfântul Filip găsindu-se la Ierapole cu Vartolomeu şi Mariamna, sora lui, pentru că propovăduiau acolo cuvântul lui Hristos, a fost spânzurat. Şi în timp ce se săvârşea, a rugat pe Dumnezeu, şi antipatrul şi poporul ce era sub ascultarea lui au fost scufundaţi în pământ. Iar ceilalţi, temându-se, s-au rugat de Sfântul Vartolomeu şi de Sfânta Mariamna, care şi ei se găseau spânzuraţi, ca să nu fie scufundaţi şi ei. Atunci Sfântul Vartolomeu şi Mariamna s-au rugat Sfântului Filip şi nu i-a mai prăpădit, ci încă pe cei ce erau scufundaţi i-a scos afară. Iar pe antipatru şi pe Ehidna, femeia lui, i-au lăsat dedesubt. Atunci Vartolomeu şi Mariamna au fost sloboziţi. Vartolomeu s-a dus de aici în India, unde fiind răstignit şi-a dat sfârşitul; iar Mariamna, mergând la Licaonia a propovăduit acolo cuvântul lui Hristos şi făcând pe mulţi să se boteze, s-a săvârşit în pace.

Sf împărați Marcian și Pulheria

Sfintii Pulheria si Marcian au trait si au imparatit in Constantinopol, in secolul al V-lea. Sfanta Pulheria a fost fiica imparatului bizantin Arcadie, iar Sfantul Marcian a fost un dreptcredincios general si senator din Tracia. Impreuna, cei doi sfinti sunt praznuiti de Biserica lui Hristos in ziua de 17 februarie.

Binecredinciosul împărat Marcian sau Flavius Marcianus (392 – ianuarie 457) a fost împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin) între anii 450 si 457. După urcarea sa pe tronul imperial, a convocat în anul 451 al patrulea Sinod Ecumenic la Calcedon, pentru a rezolva controversele religioase datorate ereziei monofizite. Marcian și soția sa, împărăteasa Pulcheria, au fost canonizați de Biserica Ortodoxă; ei sunt pomeniți în fiecare an la 17 februarie.

Sfanta Pulheria s-a nascut in anul 399, in familia imparatului Arcadie si a imparatesei Eudoxia. A fost sora mai mare a imparatului Teodosie al II-lea. In data de 1 mai 408, imparatul Arcadie a trecut la cele vesnice, in Constantinopol. Cei patru copii ai sai, Pulheria, Teodosie, Arcadia si Marina, au ramas orfani. Pe atunci, Sfanta Pulheria avea noua ani.

Sfânta și drept-credincioasa Pulcheria Împărăteasa (sau Poulcheria) a fost fiica lui Arcadie, împăratul Imperiului Roman de Răsărit, și a soției sale Aelia Eudoxia. Ca regentă a fratelui ei mai mic Teodosie al II-lea și împărăteasă în nume propriu, ea a influențat cu tărie comportamentul guvernării imperiale în relația cu creștinii, în special în perioada controverselor nestoriene din secolul al V-lea. Prăznuirea ei se face pe 10 septembrie; de asemenea, ea mai este pomenită de către Biserica Ortodoxă pe 17 februarie împreună cu soțul său Împăratul Marcian.

Tronul imperial a fost mostenit de fiul imparatului, Teodosie al II-lea. Pentru ca era inca minor, de treburile imperiului s-a ocupat o vreme Antim, un ministru al fostului imparat si un bun prieten al Sfantului Ioan Gura de Aur.

In data de 14 iulie 414, desi nu avea decat 16 ani, Sfanta Pulheria a fost proclamata regenta. Ea a primit titlul de Augusta, din partea Senatului. Ei i s-a incredintat ocrotirea fratelui ei mai mic, viitorul imparat Teodosie al II-lea. Ea a condus imperiul pana la majoratul fratelui sau.

Sfanta Pulheria s-a daruit cu totul slujirii sale imperiale, punandu-si darurile in slujba imperiului si a Bisericii lui Hristos. Ea s-a aratat intotdeauna gata sa apere interesele Bisericii. Ea s-a asigurat ca palatul imparatesc sa fie chivernisit dupa temeiuri deplin crestine.

Sfanta Pulheria a facut un legamant de feciorie vesnica, pe care l-a pecetluit cu ctitoria unei Sfinte Mese, din aur si pietre scumpe, in catedrala cetatii. Exemplul ei a fost urmat si de surorile ei, Arcadia si Marina. Ele au fagaduit sa nu-si ia barbati care sa poata pretinde mostenirea tronului imperial.

Sfanta Pulheria s-a ingrijit cu multa dragoste de educatia si viata fratelui ei. La vremea potrivita, ea a randuit casatoria lui cu Atena, fiica filozofului atenian pagan Leontie. Noua imparateasa a primit de bunavoie crestinismul, fiind botezata Evdochia. Casatoria a avut loc in data de 7 iunie 421, pe cand imparatul Teodosie avea 20 de ani.

La indemnul surorii sale, imparatul Teodosie a convocat Sinodul al Treilea Ecumenic, intrunit in cetatea Efes, in anul 431. Acum a fost osandita erezia nestoriana si a fost dat oficial titlul de "Nascatoare de Dumnezeu".

In anul 438, impreuna cu Sfantul Proclu, Patriarhul Constantinopolului, Sfanta Pulheria a randuit aducerea in Constantinopol a Moastelor Sfantului Ioan Gura de Aur. Acest lucru a dus la impacarea Bisericii din Constantinopol cu "Biserica Ioanitilor", care, dupa exilarea pe nedrept a Sfantului Ioan Gura de Aur, nu ii mai recunostea pe patriarhii din Constantinopol.

Sfanta Pulheria a ajutat la aflarea Moastelor celor Patruzeci de Mucenici din Sevastia, praznuiti de Biserica in ziua de 9 martie. Pentru viata ei curata, sfanta a primit o descoperire dumnezeiasca in vis. Sfantul Thirs si cei Patruzeci de Muncenici i-au spus unde se afla cinstitele lor Moaste, ascunse de mai bine de o suta de ani.

Dupa un timp, insa, Evdochia a reusit sa-l intoarca pe imparat impotriva Pulheriei, care a fost surghiunita la o mosia din Hevdomon. Sfanta Pulheria privea retragerea ei ca pe un dar ceresc si isi daruia tot timpul lui Dumnezeu; nu se plangea de nerecunostinta fratelui, nici de imparateasa care ii datora totul.

In lipsa Pulheriei, insa, lucrurile au inceput sa se schimbe. Influentata de ministrul Chrisafie, imparateasa Evdochia a inceput sa sprijine erezia lui Eutihie, o forma radicala de monofizism. Aceasta erezie se punea impotriva credintei marturisite in primele trei Sinoade Ecumenice. Imparatul a convocat sinodul de la Efes, din anul 449, care a intarit aceasta erezie. Sfantul Leon cel Mare, papa al Romei, a numit acest sinod cu numele de "sinodul talharesc".

Nu dupa multa vreme, in data de 29 iulie 450, imparatul Teodosie al II-lea a cazut de pe cal si a murit. Astfel, vrednica Pulheria a ajuns din nou stapana imperiului.Pentru a-si intari puterea, ea s-a casatorit cu dreptcredinciosul Marcian, un general si senator din Panonia, Tracia. El era vaduv. Pulheria l-a incoronat ca imparat, in fata Senatului, in data de 24 august 450.

Sfanta Imparateasa Pulheria si Sfantul Imparat Marcian au intrunit Sinodul al Patrulea Ecumenic, in cetatea Calcedon, in anul 451. Sinodul a condamnat erezia lui Eutihie si a intarit dreapta credinta a primelor trei Sinoade Ecumenice.

Cei doi imparati crestini si-au folosit averea spre a zidi case pentru saraci, spitale, biserici si manastiri. Ei s-au indeletnicit pana la sfarsitul vietii lor cu privegherea, postul, rugaciunea si invatarea altora. Pentru varsta lor inaintata, cei doi au trait in feciorie. Ei au fost intr-un gand, in dorinta de a carmui imparatia in chip crestinesc.

Sfanta Imparateasa Pulheria a trecut la cele vesnice in data de 10 septembrie 453, la varsta de 54 de ani. Ea a fost ingropata cu multa cinste. Si-a impartit intreaga avere saracilor. Sfantul Marcian a continuat sa domneasca singur, aparand cu tarie hotararile Sinodului de la Calcedon. Sfantul Marcian a trecut la cele vesnice in anul 457.

Duminica a 33-a după Rusalii - a Vameșului și a Fariseului - Începutul Triodului

Ev. Luca 18, 10-14

Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând drept, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, preadesfrânaţi, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa

Ap. II Timotei 3, 10-15

Fiule Timotei, tu mi-ai urmat în învăţătură, în purtare, în năzuinţă, în credinţă, în îndelungă-răbdare, în dragoste, în stăruinţă, în prigonirile şi suferinţele care mi s-au făcut în Antiohia, în Iconiu, în Listra; câte prigoniri am răbdat!, şi din toate m-a izbăvit Domnul. Şi toţi care voiesc să trăiască în chip cucernic întru Hristos Iisus, vor fi prigoniţi. Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi. Tu, însă, rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat, şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus.

Predică la Duminica a XXXIII-a după Rusalii
( a Vameşului şi a Fariseului )
Despre mîndrie şi smerenie

Voi sînteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre;
căci ceea ce la oameni este înalt, urîciune este înaintea lui Dumnezeu
(Luca 16, 15)

Iubiţi credincioşi,

În multe locuri ale Sfintei Scripturi se arată cît de mare, cît de păgubitoare de suflet şi cît de urîtă de Dumnezeu este patima mîndriei, dar nu puţin se poate cunoaşte răutatea acestui păcat şi din învăţătura Sfintei Evanghelii de astăzi. Eu, fiind prea mic şi nepriceput a arăta prin scris sau prin cuvînt cîte înfăţişări are şi cît de felurită este această răutate a păcatului mîndriei, voi aduce în mijloc o învăţătură preaminunată a Sfîntului Ioan Scărarul în această privinţă. Prin aceasta se va cunoaşte cîte capete are această înfricoşată fiară a mîndriei şi prin care cei înţelepţi şi iscusiţi vor înţelege cît de pestriţ şi primejdios este acest păcat.

Iată ce zice acest sfînt părinte despre mîndrie: "Mîndria este lepădătoare de Dumnezeu, învăţătură a diavolilor, defăimare a oamenilor, maica osîndirii, strănepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, ieşirea din minţi, înaintemergătoare de căderi, pricină a epilepsiei, izvor al mîniei, uşă a făţărniciei, întărire a diavolilor, străjuitoare a păcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, neştiinţă de îndurare, amară luătoare de seamă a greşelilor altora, judecătoare fără de omenie, împotrivă luptătoare a lui Dumnezeu" (Filocalia, IX, Cuvîntul 25, Despre mîndrie, Bucureşti, 1980).

Se cuvine mai întîi să arătăm cît de vechi este acest păcat şi prin cine a intrat în lumea de sus şi în cea de jos. Vechimea acestui păcat numai singur Dumnezeu o cunoaşte, fiindcă numai El ştie cînd a căzut satana cu îngerii lui din cer. Nouă nu ni s-a făcut cunoscut cu cîte mii de ani înainte de zidirea lumii văzute a fost căderea îngerilor în acest păcat. Dumnezeiasca Scriptură ne arată că acest greu păcat a fost pricina căderii din cer a satanei şi a îngerilor celor de un gînd cu el. Iată ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia în această privinţă: "Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu. Şedea-voi pe muntele cel înalt peste munţii cei înalţi care sînt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preaînalt (Isaia 14, 13-14).

În aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi se arată care a fost gîndul satanei mai înainte de căderea lui. Iar despre căderea lui şi a celorlalţi îngeri de un gînd cu el, Sfînta Scriptură ne arată, zicînd: Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsare dimineaţa, zdrobitu-s-a de pămînt cel ce trimitea la toate neamurile... Şi iarăşi: Acum în iad te vei pogorî, în temeliile pămîntului (Isaia 14, 15). Şi iarăşi zice Sfînta Scriptură de căderea satanei: Pogorîtu-s-a în iad mărirea ta şi multa veselie a ta, sub tine voi aşterne putrejune şi rămăşiţa ta vor fi viermii (Isaia 14, 11).

Dacă ne vom întoarce acum cu mintea la rugăciunea fariseului din Evanghelia ce s-a citit astăzi şi dacă vom cerca cu luare aminte înţelesul cuvintelor lui, vom înţelege mult din vicleniile păcatului mîndriei care s-a strecurat în cuvintele cele pline de laudă ale fariseului. Dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul zice că mîndria este "amară luătoare de seamă şi judecătoare fără de omenie a păcatelor altora". Sfînta Evanghelie ne arată că: Fariseul, stînd în biserică, aşa se ruga întru sine: Dumnezeule, mulţumesc Ţie că nu sînt ca ceilalţi oameni: răpitor, nedrept, preadesfrînat. Dar ce fel de mulţumire aducea el lui Dumnezeu în rugăciunea lui dacă, plin de mîndrie, osîndea pe ceilalţi oameni că sînt răpitori, nedrepţi, preadesfrînaţi etc.? După cum se cunoaşte, rădăcina rugăciunii lui era mîndria. Din această blestemată rădăcină ieşeau cuvintele lui pline de îndreptăţire de sine înaintea oamenilor. El a uitat cuvîntul Sfintei Scripturi care zice: Cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu cu inimă îndrăzneaţă, unul ca acesta este nebun (Pilde 28, 26).

Fariseul mulţumea lui Dumnezeu cu gura sa, dar cu inima şi cu mintea sa se mîndrea foarte mult şi din prisosinţa inimii sale pline de mîndrie scotea cuvinte de laudă defăimînd pe ceilalţi oameni că sînt răpitori, nedrepţi, preadesfrînaţi şi păcătoşi.

Dumnezeiasca Scriptură ne arată că: Necurat este înaintea Domnului cel înalt cu inima (Pilde 16, 6), şi că Înaintea ochilor lui Dumnezeu sînt căile omului şi toate urmele lui le cunoaşte (Pilde 5, 21). După învăţătura Sfinţilor Părinţi trebuie să avem convingerea că nu este clipă în care să nu greşim înaintea lui Dumnezeu. De aceea, în fiecare clipă sîntem datori să ne smerim şi să ne pocăim, măcar printr-un suspin al inimii noastre. Dar în rugăciunea cea plină de laudă a fariseului în loc de smerenie şi cunoştinţa neputinţelor sale, el osîndeşte cu mîndrie pe aproapele său căci din prisosinţa inimii sale vorbea gura lui (Matei 12, 34; 15, 18). Însă dumnezeieştii Părinţi ne învaţă, zicînd: "Taci tu, să vorbească faptele tale" (Filocalia, X, Bucureşti, 1981).

La fariseul mîndru vedem lucrurile cu totul întoarse. El se laudă şi trîmbiţează înaintea oamenilor faptele sale cele bune şi defaimă, osîndind pe ceilalţi oameni. Dar cine a pus pe fariseu să judece, să arate păcatele oamenilor şi să scoată la iveală faptele sale cele bune? Oare nu mîndria, iubirea de arătare şi lauda cea plină de îngîmfare? Oare nu trebuie ca să avem înaintea noastră păcatele noastre, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea (Psalmul 50). Oare nu ne învaţă şi Sfîntul Efrem Sirul, în rugăciunea sa din postul mare, zicînd: "Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele şi să nu osîndesc pe fratele meu...?". Fariseul însă scoate la iveală isprăvile lui şi osîndeşte păcatele altora prin rugăciunea sa plină de mîndrie.

Să auzim mai departe laudele fariseului care zice: Postesc de două ori pe săptămînă. Care erau zilele săptămînii în care posteau iudeii? Erau joia şi lunea, căci după datina bătrînilor, nu după poruncă, socoteau că Moise s-a suit pe Muntele Sinai joi şi după patruzeci de zile s-a pogorît luni. Dacă fariseul postea aceste două zile, ce l-a silit să arate, înaintea oamenilor, fapta lui, dacă nu mîndria încuibată adînc în inima lui? Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, în privinţa postirii, ne învaţă dimpotrivă: Tu, însă cînd posteşti să nu te arăţi oamenilor că posteşti (Matei 6, 17-18). Fariseul nu numai că nu ascunde fapta cea bună a postului, ci şi cu mare glas o vestea înaintea oamenilor, zicînd: Postesc de două ori pe săptămînă (Luca 18, 12).

Să urmărim şi celelalte laude ale fariseului. Căci după ce s-a lăudat cu postirea, acelaşi lucru îl face şi cu milostenia: Dau zeciuială din toate cîte cîştig (Luca 18, 12). Mîntuitorul însă ne învaţă: Cînd faci milostenie, să nu ştie stînga ta ce face dreapta ta, ca milostenia să fie întru ascuns şi Tatăl tău care vede întru ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 3-4).

Iubiţi credincioşi,

După ce am vorbit despre mîndria şi lauda cea fără minte a fariseului, să ne întoarcem privirea minţii noastre şi spre aşezarea cea smerită şi vrednică de laudă a vameşului. Să aducem în mijloc cuvintele Sfintei Evanghelii de azi: Iar vameşul, departe stînd, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci îşi bătea pieptul, zicînd: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul(Luca 18, 13). Vedeţi, fraţii mei, că vameşul stătea departe de jertfelnic şi nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice către cer; ci îşi bătea pieptul şi din inima lui smerită şi zdrobită, zicea cu căinţă: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul! O, fericite vameşule, tu cu rugăciunea ta smerită din adîncul inimii tale, foarte mult te-ai asemănat cu tîlharul de pe cruce care a strigat din inimă: Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta! (Luca 23, 42).

Acest fericit tîlhar, socotind că nu are alt chip a se pocăi de păcatele sale, nici vreme să facă alte fapte bune, deoarece şi picioarele şi mîinile îi erau răstignite pe cruce, dar fiind înţelept, şi văzînd că moare, s-a gîndit să strige la Dumnezeu din adîncul inimii, cu mare credinţă şi zdrobire. Pentru aceasta a fost auzit de Mîntuitorul, Care i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43).

Bine a zis Sfîntul Efrem Sirul despre acest tîlhar: "O, tîlharule, şi al raiului tîlhar! Multe ai furat în viaţa ta, iar acum, prin puţine cuvinte zise din inimă, ai furat cu limba raiul! O, tîlharule preaînţelept care ai ştiut să furi cu limba raiul pentru că te-ai smerit şi ţi-ai recunoscut păcatul. O floare timpurie a Crucii lui Hristos!" Vedeţi cît de mare este puterea smereniei? Ea singură poate ucide mîndria şi izbăveşte de osîndă sufletele noastre, cînd nu mai putem face alte fapte bune.

Iată, fraţii mei, după cum vedeţi, rugăciunea vameşului din Sfînta Evanghelie de azi se aseamănă cu rugăciunea fericitului tîlhar de pe cruce. Că şi acela, ca şi vameşul din Sfînta Evanghelie, nu cu multe cuvinte s-a rugat, dar a strigat la Dumnezeu din adîncul inimii sale şi cu mare smerenie. De aceea a auzit: Astăzi vei fi cu Mine în rai! La fel şi fericitul vameş, puţine cuvinte a zis din inimă: Dumnezeule milostiv fii mie, păcătosul! Pentru smerita lui rugăciune auzim răspunsul cel preasfînt din gura Domnului: Zic vouă, mai îndreptat s-a pogorît acesta la casa sa, decît fariseul. Că tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa (Luca 18, 14).

Iubiţi credincioşi,

Nu fără rost s-a rînduit de Biserică Evanghelia Vameşului şi Fariseului în Duminica de astăzi, cu care se începe Triodul, adică perioada Postului Mare, care este cel mai potrivit timp de pocăinţă de peste an. Căci precum îngerii au căzut din cer şi primii oameni au căzut din rai din cauza mîndriei, tot aşa neamul omenesc a fost mîntuit şi ridicat la cinstea cea dintîi în Împărăţia cerurilor prin smerenia întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a morţii Lui pe Cruce.

Şi dacă mîndria a făcut pe îngerii neascultători diavoli şi pe primii oameni care erau nemuritori în rai i-a făcut muritori pe pămînt, înţelegem că precum căderea şi moartea noastră a venit prin mîndrie, tot aşa pocăinţa, mîntuirea şi nemurirea noastră începe întîi prin smerenie. De aceea s-au şi rînduit de Sfinţii Părinţi trei Duminici pregătitoare înainte de începerea Sfîntului şi marelui Post al Paştilor. Prima Duminică, cea de astăzi, care ne pregăteşte pentru post, este tocmai aceasta numită "a Vameşului şi a Fariseului", ca să ne amintească de moartea noastră prin mîndrie şi de învierea noastră prin smerenie.

A doua Duminică pregătitoare este numită "a Fiului Risipitor". Aceasta ne îndeamnă la pocăinţă. A treia Duminică pregătitoare pentru Sfîntul şi Marele Post este numită "a Înfricoşatei judecăţi", cînd se lasă sec de carne. Aceasta ne aminteşte de sfîrşitul lumii şi de Judecata de apoi, cînd fiecare va lua plată după faptele sale. Ultima Duminică cu care începe Postul Mare se numeşte "a izgonirii lui Adam din rai". Ea are scopul de a ne reaminti de păcatul strămoşilor noştri, care au fost alungaţi din rai din cauza mîndriei şi lăcomiei, pentru a ne îndemna la rugăciune şi la post cu toată stăruinţa şi evlavia.

Iată dar că, începînd din Duminica de astăzi, a vameşului şi a fariseului, ne pregătim pentru începerea Marelui Post al Sfintelor Paşti. Începutul pocăinţei şi al postului îl facem prin rugăciunea unită cu smerenie, dacă vom urma vameşului. De aceea, fraţii mei, ştiind că mîndria a creat iadul şi a aruncat pe îngerii căzuţi şi pe oamenii nepocăiţi în adîncul gheenei, sîntem datori să punem de astăzi început bun de pocăinţă şi să urmăm vameşului pocăit, iar nu fariseului mîndru.

Mare păcat este mîndria, fraţilor. Ea se arată şi în vorbire şi în îmbrăcăminte luxoasă, şi în mînie, care este fiica mîndriei, şi în lenevire la biserică şi în amînarea pocăinţei şi în spovedanie nesinceră, că cel mîndru nu vrea să-şi mărturisească preotului păcatele mari, nici nu se căieşte pentru ele din cauza slavei deşarte care îl stăpîneşte. Mai cumplită este mîndria minţii, cînd omul se crede mai capabil, mai bun decît alţii. Cea mai grea este, însă mîndria sufletului, cînd omul se socoteşte mai învăţat, mai talentat, mai corect şi mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decît mulţi şi chiar decît toţi oamenii.

Asemenea creştini stăpîniţi de duhul mîndriei, sînt lăsaţi de Dumnezeu să cadă în desfrînare şi în alte păcate grele, ca să se smerească. Alţii, însă cad în păcate şi mai grele. Unii, din mîndrie diabolică, nu mai cred în Dumnezeu. Alţii, hulesc şi batjocoresc Sfînta Scriptură, Biserica, Crucea, icoanele, sfintele slujbe şi pe sfinţii slujitori. Iar alţii, tot din mîndrie, se rup de Biserică, nu vor să mai asculte de preoţi şi se duc la tot felul de secte, căci mîndria este izvorul tuturor sectelor.

Fraţii mei, să fugim de cumplitul păcat al mîndriei, care a aruncat o parte din îngeri în iad şi a scos pe primii oameni din rai. Să fugim de mîndria diabolică care a umplut pămîntul de secte, de oameni necredincioşi, răzvrătiţi şi răi, şi iadul de suflete condamnate la osîndă veşnică. În locul mîndriei să alegem smerenia lui Hristos, smerenia vameşului, smerenia sfinţilor, lepădînd orice cuget de slavă deşartă, de laudă personală şi de îngîmfare.

Smerenia este cel mai bun leac pentru creştinii de astăzi, pentru mîntuirea noastră. Vom putea scăpa de mîndrie prin mai multă rugăciune, ajutată de post, prin citirea cărţilor sfinte şi prin deasă spovedanie la duhovnici iscusiţi.

Postul Mare este cale bună de nevoinţă, de smerenie, de pocăinţă şi împăcare cu Dumnezeu. Să ne pregătim pentru a-l străbate cu folos şi cu bucurie, şi să-L rugăm pe Bunul nostru Mîntuitor să ne scape de păcatul cel greu al mîndriei şi să ne îmbrace în veşmîntul cel dumnezeiesc al smereniei, al rugăciunii curate şi al iubirii, care ne asigură tuturor mîntuirea sufletelor. Amin.

ISTORIE PE ZILE 17 Februarie

Evenimente

·         1370 – Cruciada Nordului: Armata Marelui Ducat al Lituaniei si Cavalerii Teutoni se ciocnesc in Batalia de la Rudau. Cronicarul teuton Wigand din Marburg și Cronica Livoniana a lui Hermann de Wartberge relateaza ca lituanienii au suferit o grea înfrângere.

·         1411 – Musa Celebi, unul din fiii sultanului Baiazid devine cu sprijinul lui Mircea cel Bătrân, sultan al Imperiului Otoman. Mircea il ajuta pe Musa cu o armata condusa de nepotul sau Dan, gratie careia acesta il bate in 1411 pe rivalul sau Soleiman si se proclama sultan.

·         1600: Filosoful Giordano Bruno este ars pe rug pentru erezie, la Campo de' Fiori în Roma. Nascut Filippo Bruno, la Nola, in 1548, viitorul savant si astronom si-a petrecut copilaria in sudul Italiei, intrand, la varsta de 17 ani, in Ordinul Dominicanilor la manastirea San Domenico Maggiore din Napoli, unde-si va lua si prenumele Giordano. A devenit preot in 1572, la varsta de 24 de ani, uluindu-i pe toti cu memoria lui sclipitoare si fiind invitat chiar in fata papei Pius al V-lea, spre a demonstra sistemul mnemonic pus la punct de el. Dar apetenta lui pentru gandirea liberala si pentru cartile puse la index de Biserica Catolica ii va aduce in curand necazuri. Cand in chilia lui s-a gasit o carte a lui Erasmus, adnotata de calugar, Bruno a fost nevoit sa fuga din Napoli, spre a evita sa fie judecat. Dupa numeroase peregrinari, s-a stabilit in cele din urma la Venetia, unde, sustin unii biografi, ar fi devenit protestant, desi nu este nimic cert in aceasta privinta.  Sigur este faptul ca noi scrieri si conflictele in care a intrat cu profesorii reputati ai universitatilor din nordul Italiei au intarit faima sa de „eretic” si acuzatiile se vor inmulti, obligandu-l pe calugar sa se refugieze in Franta. Aici, la Toulouse, isi va lua doctoratul in Teologie si va fi ales de studenti lector la catedra de Filosofie. Tot memoria lui prodigioasa va atrage atentia regelui Henric al III-lea, care-l cheama la curte, spre a-l testa. Va fi o perioada fasta in viata lui Bruno, el publicand acum o serie de lucrari despre mnemonica si filosofie. Pretutindeni, teza sa, similara cu a lui Copernic, ca Pamantul se invarte in jurul Soarelui, declanseaza critici si controverse si este din nou fortat sa plece, de asta data in Germania. Convins ca Inchizitia incetase sa-l mai urmareasca, revine in Italia,dar este arestat la Venetia, in 1592 si tinut in temnita sapte ani, inainte de a fi condamnat la moarte pentru erezie si ars pe rug la Roma, in Campo de Fiori, dupa ce refuzase categoric sa renunte la opiniile sale privind pluralitatea lumilor.

·         1753: În Suedia ziua de 17 februarie este urmată de 1 martie; țara face trecerea de la calendarul iulian la calendarul gregorian.

·         1850 – Domnitorul Barbu Ştirbei a emis actul domnesc privind organizarea şcolilor din Ţara Românească. A ridicat teatrul din București, a redeschis școlile închise pe timpul Revoluției de la 1848 si a îmbunătățit dispozițiile Regulamentului Organic cu privire la țărani. Barbu Dimitrie Știrbei (n. august 1799, Craiova – d. 12 aprilie 1869, Nisa) a fost domn al Țării Românești în perioadele iunie 1849 – 29 octombrie 1853 și 5 octombrie 1854 – 25 iunie 1856.

·         1863 – Se infiinteaza Crucea Rosie Internationala. La 9 februarie 1863, o organizaţie de caritate cu sediul la Geneva, a decis să creeze o comisie din cinci membri pentru a examina posibilitatea de a pune în aplicare ideile lui Dunant de creere a unei organizatii internationale pentru ajutorarea ranitilor. Comitetul – compus din Moynier, Guillaume-Henri Dufour, Louis Appia, Maunoir Teodor şi Dunant însuşi – s-a întrunit pe 17 februarie şi a fondat “Comitetul Internaţional pentru Ajutorarea Răniţilor”, care va lua mai târziu numele de “Comitetul internaţional Crucea Roşie. “
Prima convenţie a Crucii Roşii se va întruni în anul 1864.

·         1864 – Prima nava de suprafata scufundata de un submarin.In timpul Razboiului Civil american,cuirasatul nordist USS Housatonic a fost scufundat în afara portului Charleston din Carolina de Sud de către un submarin al Confederatiei sudiste CSS HL Hunley.

·         La 17 februarie 1866 și-a început activitatea la București, ca bancă de scont şi emisiune - Banca României, constituita prin transformarea filialei din București a Banque Imperiale Ottomane. Activitatea băncii a fost posibilă în umra unei concesii acordate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 19 octombrie 1865. Banca Românieia fost creată în baza capitalului străin în principal englez și francez, avîndu-i ca principali acţionari, pe E. Grenfell, asociat al celebrului bancher evreu londonez Morgan, precum şi pe evreul francez Isaac Pereire, creatorul cartelului bancar francez Société Generale. Aceştia ţineau sub control şi Banque Imperiale Ottomane din Istanbul, motiv din care Banca României apărea ca afiliată (filială) a băncii de la Istanbul. Trebuie remarcat că filiala București a Băncii Imperiale Otomane activa încă din 1861. Primul preşedinte al Consiliului de administraţie al Băncii României a fost Ion Ghica. În programul din 1867, liberalii inserau un punct referitor la organizarea sistemului de credit: "Vom îmbunătăţi finanţele noastre mai cu deosebire, îndată ce vom organiza creditul prin bănci agricole şi comerciale, cari să ridice comerţul, industria, agricultura, să le dea viaţă prin stimularea şi înlesnirea transacţiunilor private, precum şi a lucrărilor publice ale Statului şi ale judeţelor", căci "fără...institute de credit, un stat nu poate prospera"; între 1870-1876, au fost elaborate mai multe proiecte de înfiinţare a unei bănci naţionale: de către un grup de bancheri bucureşteni (1873), de către ministrul conservator de Finanţe , Petru Mavrogheni (1874) şi de către un grup de deputaţi liberali (1876). Concesiunea acordată de Cuza Băncii României era valabilă pînă în 1903, dar, din raţiuni de stat, după obţinerea independenţei României (1877), conducerea țării a decis crearea unei alternative pentru Banca României, prin crearea unei bănci naţionale centrale, care să sprijine efectiv dezvoltarea economică a ţării. După retragerea privilegiului de emisiune, Banca României a continuat operaţiile bancare ca o bancă de scont sub numele de Bank of Roumania. Crearea unei bănci naționale românești în baza capitalului inten s-a realizat totuși, chiar dacă exista un lobby puternic al investitorilor srăini pentru aplicare și în continuare a capitalului străin preponderent sau în toatlitate pentru Banca Națională a României. Banca Națională a României a fost înființată ca bancă centrală în 1880 după modelul băncii centrale a Belgiei. În dezbaterile parlamentare asupra proiectului de lege, ministrul Finanțelor, Ioan Cîmpineanu, s-a opus participării capitalului străin la constituirea Bancii Naționale. Capitalul băncii a fost stabilit la 30 de milioane, din care 20 de milioane prin subscriție publică, iar 10 milioane, depuse de stat. Ion Ghica (n. 12 august 1816, București – d. 22 aprilie 1897, Ghergani, județul Dâmbovița), personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Economist, matematician, scriitor, pedagog, diplomat și om politic, Ion Ghica a fost prim-ministru de cinci ori: de trei ori al guvernului României (în 1866, în 1866-1867 și în 1870-1871) și de două ori între 1859 și 1860, la Iași și la București, în perioada în care țările române se uniseră într-un stat, însă păstrau încă două guverne separate. A fost din 1874 membru titular al Societății Academice Române și președinte al ei din 1876 până în 1879, când instituția a fost redenumită în Academia Română. A fost președinte al Academiei Române de mai multe ori (1879 – 1882, 1884 – 1887, 1890 – 1893 și 1894 – 1895). Cartea Scrisori către V. Alecsandri este capodopera sa de scriitor.

·         1867: S-a realizat dualismul austro-ungar luand astfel naștere Imperiul Austro-Ungar. Austro-Ungaria, cunoscută și ca Monarhia Dunăreană nu s-a numit niciodată oficial „Imperiul Austro-Ungar”, ci Kaiserreich und Königreich Österreich-Ungarn în germană și Osztrák Birodalom és Magyar Királyság în maghiară, adică „Imperiul austriac și regatul maghiar”. Austro-Ungaria a fost un stat dualist alcătuit, pe de o parte, din Cisleithania, adică statele (regate, ducate etc.) din administrarea austriacă, aflate dincolo de râul Leitha, din partea vestică și nordică a statului austro-ungar, și, pe de altă parte, din Transleithania, adică statele aparținând Regatului Ungariei (la care a fost încorporat în 1867 și Marele Principat al Transilvaniei).

·         1880: Banca Naţională a României, construită în urma „Legii pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi de circulaţiune” promulgată la 17 aprilie 1880, a fost construită între 1882 – 1890 după planurile arhitecţilor Cassien Bernard şi Albert Galleron pe locul fostului han Şerban Vodă. Motivele care au întârziat finalizarea lucrărilor au fost diverse: declanşarea războiului sârbo-bulgar, organizarea licitaţiilor pentru achiziţionarea materialelor sau încredinţarea lucrărilor, capriciile vremii. Poziţionat cu faţada principală către strada Lipscani, construit în stil eclectic de factură academică, palatul Băncii Naţionale are un parter înalt şi două niveluri, cu traveea centrală a intrării marcată de ordonanţa celor patru coloane corintice, având către cele două colţuri câte două nişe, delimitate de coloane ionice, în care sunt amplasate cele patru statui ce reprezintă Agricultura, Industria, Comerţul şi Justiţia, realizate de sculptorul Ioan Georgescu

·         1904: A avut loc, la Milano, premiera mondială a operei "Madame Butterfly" de Puccini.

·         1941 – In timpul celui de-al doilea război mondial preotul catolic polonez Maximillian Kolbe, este arestat de către trupele germane pentru scrierile sale anti-naziste și ajutorul dat unor refugiați evrei. Kolbe își va da viața la Auschwitz în locul altui prizonier. După terminarea războiului, au început demersurile pentru ridicarea lui la cinstea sfintelor altare. În anul 1974 papa Paul al VI-lea l-a trecut în rândul „fericiților”, iar la 10 octombrie 1982 papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat „sfânt”. Este sărbătorit în data de 14 august. Sfântul Maximilian Kolbe (n. 7 ianuarie 1894, Zduńska Wola, azi Polonia – d. 14 august 1941) preot romano-catolic, polonez, decedat în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Astăzi este sfânt al Bisericii Catolice, sărbătorit la 14 august.

·         1947: În Austria, a fost emisă "A doua lege privind național-socialismul", prin care foștii naziști erau excluși din viața publică.

·         1950: Prin decret al Consiliului de Miniștri, a fost modificat statutul de organizare și funcționare a Academiei, devenită Academia Republicii Populare Române.

·         1965 – Colonia africana britanica Gambia a devenit stat independent.

·         1979 – Se declanșeaza războiul de graniță chino-vietnamez. In urma interventiei armate vietnameze din Cambodgia, 250.000 militari chinezi invadeaza Vietnamul. In prima faza chinezii înregistreaza câştiguri importante, dar in cele din urma au fost forţati să se retragă cu mari pierderi.

·         1987: Pe fondul nemulțumirii generale cauzată de restricțiile economice, pe teritoriul României au avut loc mai multe manifestații de protest; la Iași, studenții au manifestat împotriva condițiilor inumane din cămine, scandând Vrem apă să ne spălăm și lumină să învățăm!

·         1993: Academia Română a hotărât revenirea la scrierea cu "â" în interiorul cuvântului și a formei "sunt" în loc de "sînt". După așa de mult timp mai există printre noi persoane, nu dau nume, care nu cunosc aceste reguli noi și scriu cu  sau â la începutul cuvântului, sau cu â la sfârșitul cuvântului! Am mai spus și repet: cititul doare pe mulți!!!

·         1993: Vizita oficială a președintelui României, Ion Iliescu, la sediul NATO din Bruxelles.

·         1997: Constituirea Asociației Camerelor de Comerț din zona Mării Negre, în cadrul unei reuniuni desfășurate la Centrul Român de Afaceri "Marea Neagră", de la Mangalia

·         1999 – Grupurile de mineri conduse spre Bucuresti de Miron Cozma, după ce au reusit să dea peste cap câteva baraje şi filtre de circulaţie, au fost oprite de forţele de ordine la Stoeneşti, în apropiere de Caracal. Miron Cozma a fost arestat, împreună cu Romeo Beja şi Dorin Loiş.

·         1999: NATO a aprobat un "plan de operare" pentru o eventuală forță internațională de menținere a păcii în Kosovo (KFOR), care să cuprindă 26.000 de oameni.

·         2001: A fost efectuat, în SUA, cel de-al doilea transplant de mână reușit.

·         2008 – Parlamentul din Kosovo proclamă independenţa acestui teritoriu fost iugoslav. Serbia şi aliatul său, Rusia, resping această proclamare a independenţei, recunoscută de 69 de ţări, intre care Statele Unite şi 22 dintre cele 27 de state membre UE. Albanezii din Kosovo au vazut implinit visul mai multor generaţii, odata cu proclamarea independenţei.

·         2009 – Manifestatie de protest a imblanzitorilor de serpi din India. Aproape 1000 de imblanzitori şerpi au demonstrat în Calcuta, în estul Indiei,in sunete de flaut cerand dreptul de a aparea în public cu reptile vii. Aparitiile publice ale imblanzitorilor de serpi sunt interzise în India din anul 1991, dar rămân vizibile în ţară, fiind tolerate inclusiv în zonele turistice şi la sate.

·         2013 – A 63-a ediție a Festivalului International de Film Ursul de aur de la Berlin. Marele premiu i-a fost acordat lui Călin Peter Netzer pentru filmul „Poziția copilului”. Acest film dramatic românesc regizat de Călin Peter Netzer și produs de Ada Solomon a câștigat și premiul pentru cel mai bun film la Festivalul cinematografic de la de la Namur, pe 4 octombrie 2013

Nașteri

·       1180:  Constanța a Ungariei sau Konstancia (n. 17 februarie 1180, la Esztergom - d. 4 decembrie 1240, la Předklášteří) a fost fiica lui Béla al III-lea al Ungariei și a Annei de Châtillon și cea de-a doua soție a lui Ottokar I al Boemiei. Membră a dinastiei Árpád, ea a fost regină a Boemiei și mama lui Venceslav I al Boemiei, a Annei de Boemia și a sfintei Agnès de Boemia
*  1519: S-a născut François de Guise, militar și om de stat francez (d. 1563)

·         1591: Jose de Ribera, pictor și gravor spaniol (d. 1652)

·         1653: Arcangelo Corelli, compozitor, violonist, pedagog și dirijor italian (d. 1713). Corelli a murit la Roma si este îngropat în Panteonul de la Roma. Compozițiile sale ocupă un loc important în dezvoltarea muzicii de cameră, iar influențele sale nu se limitează doar în Italia; Johann Sebastian Bach a studiat lucrările lui Corelli iar fuga sa pentru orgă (BWV 579) a fost inspirată după lucrarea Opus 3 a lui Corelli din 1689. Stilul de interpretare introdus de Corelli și păstrat de elevii săi, printre care Francesco Geminiani, Pietro Locatelli, Pietro Castrucci și Francesco Gasparini, printre alții, a avut o importanță vitală pentru interpretarea la vioară. Concerto Grosso Op. 6 a lui Händel este inspirată după propria colecție Concerto Grosso Op. 6 a lui Corelli. De asemenea, se spune că toți violoniștii italieni importanți din secolul XVIII-lea l-au avut pe Corelli ca model.

·         1752: Friedrich Maximilian Klinger, scriitor francez (d. 1831)

·         1766: Robert Thomas Malthus, economist britanic (d. 1834)

·         1781: René Laënnec, medic francez (d. 1826)

·         1792: Karl Ernst von Baer, biolog german (d. 1876)

·         1803: Edgar Quinet (n. 17 februarie 1803,^{[2][3][4][5][6][7][8]} Bourg-en-Bresse, Franța – d. 27 martie 1875,^{[2][3][5][6][7][8]} Versailles, Franța) a fost un reputat scriitor, istoric și om politic francez. În perioada 1842-1846 a fost profesor la Collège de France, unde i-a avut ca studenți pe mulți dintre „pașoptiștii” români. În 1852, după moartea primei sale soții, s-a căsătorit cu Hermione Asachi, fiica scriitorului român Gheorghe Asachi. A rămas cunoscut și ca filoromân, atât prin scrierile sale, cât și prin sprijinul moral pe care l-a acordat generației de la 1848 din Țările Române.
Edgar Quinet s-a născut la Bourg-en-Bresse, în departamentul Ain, la 17 februarie 1803, fiind unicul fiu al lui Jérôme Quinet, comisar (intendent militar) al armatei republicane. Mama sa era Eugénie Rozat Lagis.

Tatăl său, Jérôme Quinet, a demisionat din armată, întrucât epoca napoleoniană l-a dezgustat profund și s-a dedicat științelor, îndeosebi matematicii. Mama sa, Eugénie Rozat Lagis, a exercitat o influență profundă asupra copilului Edgar. Deși era calvinistă, ea fost de acord cu botezul lui Edgar în catolicism. Familia locuia în Bourg-en-Bresse, dar își petrecea verile la Certines, proprietate a familiei Quinet de trei sute de ani.^[9] În 1811 s-a mutat împreună cu părinții și cu sora sa mai mică, Blanche (născută în 1807), la Charolles.

Edgar a fost trimis la școală la colegiul din Bourg-en-Bresse (între 1815 și 1817), apoi la Lyon (1817-1819). Tatăl său ar fi dorit să-l vadă pe Edgar terminând repede studiile pentru a se dedica carierei militare, ori afacerilor. Totuși, tânărul Edgar era atras de literatură, aceasta având câștig de cauză în final.

După ce a absolvit colegiul în Lyon, Edgar Quinet s-a înscris la examenul de admitere de la celebra École polytechnique, fiind declarat „admisibil” (1820). Nu a urmat cursurile acesteia deoarece, în urma unui consiliu de familie, a fost obligat să se înscrie la Facultatea de Drept.^[10]

În paralel cu frecventarea cursurilor de la Facultatea de Drept, Edgar Quinet a studiat și matematicile, istoria filosofiei și limbile străine. Din perioada studenției datează și prima sa scriere ieșită de sub tipar: Les tablettes de juif errant („Tabletele evreului rătăcitor”, 1823), o povestire satirică în maniera lui Voltaire.^[11] În același an, 1823, susține examenul de absolvire a Facultății de Drept.

În ianuarie 1839 devine doctor, susținând la Universitatea din Strasbourg două teze de doctorat, în franceză și în latină: Essai d'une classification des arts („Eseu despre o clasificare a artelor”), respectiv De indicae poesis antiquissimae natura et indole („Despre originea și caracterul poeziei antice”).

În 1824 Edgar Quinet începe traducerea lucrării lui Herder „Idei asupra filosofiei istoriei omenirii” (după o versiune în limba engleză). Primind un acont pentru drepturile de traducător, în anul următor Quinet face o călătorie în Anglia. Tot în 1825 el devine corespondent la Revue britannique și la Revue germanique și începe să colaboreze la publicația Le constitutionnel.

În 1826 Quinet întreprinde o călătorie în Germania. La Heidelberg, centrul romantismului german din acea perioadă, l-a cunoscut pe profesorul Friedrich Creuzer^⁠(de), fondatorul mitologiei comparate. Tot la Heidelberg, face cunoștință cu Wilhelminna More, viitoarea sa soție, fiica unui notar din Grunstadt.^[12] Edgar Quinet frecventează cursurile Universității din Heidelberg, cunoscându-i pe romanticii germani: Tieck, Schlegel, Görres și Uhland.

În 1828 îi apare volumul al treilea al traducerii operei lui Herder Idei asupra filosofiei istoriei omenirii, precum și Eseu asupra operelor lui Herder.^[13] Publică eseul De la Grèce moderne, et de ses rapports avec l’antiquité („Despre Grecia modernă și raporturile ei cu antichitatea”, 1830), care este tipărit și în limba germană în anul următor (1831). În mai 1831 publică articolul Des épopées françaises du XII-e siècle („Despre epopeile franceze din secolul al XII-lea”), care stârnește vii controverse în ziarele vremii, Le National și Le Temps.^[14] Publică lucrarea De l’Allemagne et de la Révolution („Germania și Revoluția”) în 1832.

În 1833 apare poemul în proză Ahasvérus, parabolă a istoriei umanității, la care Edgar Quinet meditase încă din adolescență. Despre această „epopee romantică” Léon Cellier spunea că oferă „o doctrină raționalistă a perfectibilității continue, colective, a speței umane”.^[15]

În următorii ani continuă să publice poeme, eseuri și articole de filozofie, istorie și critică literară. În 1837 face cunoștință cu Adam Mickiewicz și este vizitat de poetul Heinrich Heine, iar în martie 1838 publică poemul Prométhée („Prometeu”).

La 29 aprilie 1838 Edgar Quinet a fost numit cavaler al Legiunii de onoare.^[16]

După susținerea celor două teze de doctorat la Universitatea din Strasbourg (ianuarie 1839) Edgar Quinet este numit profesor universitar, titular al catedrei de literaturi străine, la Universitatea din Lyon, în luna mai 1839. Cursul său inaugural a fost Uniunea morală a popoarelor moderne. În anul următor, 1840, soții Quinet se stabilesc definitiv la Paris. În același an Edgar Quinet publică broșura 1815 - 1840, un pamflet îndreptat împotriva oligarhiei burgheze din Franța, în care afirmă deschis ideile sale republicane. Îi apare lucrarea Génie des religions („Geniul religiilor”, 1841), fundamentală pentru concepțiile sale despre filozofia istoriei. Tot în 1841 publică articolul Avertissement au pays („Avertizare către țară”), una dintre cele mai lucide critici la adresa regimului lui Ludovic-Filip

Pentru Edgar Quinet începe lunga perioadă a exilului: 19 ani (mai exact, din decembrie 1851 pînă în septembrie 1870). „Ca și Hugo, el se îndărătnici să nu se întoarcă în Franța imperială a «uzurpatorului» și trăi astfel pe pământul de exil al Belgiei”^[26]. La 9 ianuarie 1852 este publicat oficial decretul prin care erau expulzați nominal din Franța Victor Hugo, Edgar Quinet și alți opozanți ai noului regim.

Stabilit la Bruxelles, Quinet se recăsătorește în iulie 1852 cu Hermiona Asachi, care îl urmase în exil.^[27] Continuă să scrie: în 1852 îi apare partea a doua a renumitei sale lucrări Les Révolutions d’Italie („Revoluțiile din Italia”), în 1853 poemul dramatic în 5 acte Les Esclaves („Sclavii”, în revista Revue des Deux Mondes, tipărit și separat la editura Vanderauwera, Bruxelles), în 1854 lucrarea biografică Fondation de la République des Provinces-Unies: Marnix de Sainte-Aldegonde, evocare a eroului național al Țărilor de Jos din secolul al XVI-lea, iar în 1855 Philosophie de l'Histoire de France („Filozofia Istoriei Franței”).

Deoarece între Franța și Belgia se semnase o convenție de extrădare, la 1 noiembrie 1858 soții Quinet se stabilesc la Veytaux, în Cantonul Vaud din Elveția. Republică federală promovând principii liberale, Elveția putea oferi exilatului acea libertate de mișcare și de exprimare indispensabile spiritului său. În acei ani de exil, pentru Edgar Quinet era esențial ca prin scrieri sale și prin fermitatea atitudinii sale să lupte împotriva puterilor care înăbușiseră în Europa mișcarea democratică de la 1848. În acest context el publică la 30 august 1859 articolul Protestation contre l'Amnistie („Protest împotriva amnistiei”) în care el refuză (ca și Victor Hugo) amnistia acordată de Napoleon al III-lea exilaților politici.^[28] El scria: „Nu sunt nici acuzat, nici condamnat, sunt un exilat. [...] Nu recunosc nimănui dreptul să mă exileze și să mă cheme înapoi după bunul lui plac. [...] Nu mă pot preta la acest joc în care se năruie și se înjosește natura umană”.^[29]

În cei doisprezece ani de exil în Elveția casa soților Quinet de la Veytaux a fost un punct de atracție pentru prietenii libertății, care aflau aici sprijin moral, îmbărbătare și speranță. Edgar Quinet a fost deseori vizitat de soții Michelet, de Charles-Louis Chassin (primul său biograf), de socialistul Pierre Leroux și de alți publiciști ai opoziției și simpatizanți republicani. Prin unii dintre aceștia Quinet își trimitea manuscrisele în Franța, pentru a-i fi tipărite acolo.

După „Dezastrul de la Sedan” (1-2 septembrie 1870) din timpul războiului franco-prusac, încheiat cu înfrângerea și capitularea trupelor franceze de sub conducerea lui Napoleon al III-lea, Edgar Quinet a revenit imediat în Franța (7 septembrie 1870). La 17 noiembrie 1870 și-a redobândit postul de profesor universitar la Collège de France. În timpul asedierii Parisului de către armata prusacă a scris vehement împotriva germanilor în presa pariziană.

În 1871 (8 februarie) a fost ales deputat în Adunarea Națională (din partea Departamentului Sena), contribuind activ la instaurarea celei de-a Treia Republici Franceze. A fost unul dintre cei mai îndârjiți opozanți ai termenilor nefavorabili francezilor din tratatul de pace încheiat între Franța și Germania.

Mormântul lui Edgar Quinet, în cimitirul Montparnasse, din Paris

A continuat să scrie; în 1871 a publicat Le Siège de Paris et la défense nationale („Asediul Parisului și apărarea națională”), în 1872 La République, conditions de la régénération de la France (Republica, condițiile renașterii Franței”), iar la începutul anului 1875 eseul L’Esprit nouveau („Spiritul nou”) - un paralelism amplu între cosmosul fizic și cel spiritual.^[30]

Edgar Quinet a murit la 27 martie 1875, în Versailles. Nu a avut parte de funeralii naționale, guvernul de orientare clericală din acea perioadă refuzându-i dreptul la onorurile militare și la prezența colegilor săi deputați. La înmormântarea sa (29 martie 1875) au ieșit însă pe străzi circa 200.000 de parizieni (după relatările din presa vremii), iar studențimea a însoțit carul funerar până la Cimitirul Montparnasse, acolo unde au ținut discursuri Victor Hugo, Léon Gambetta și alții.^[31]

Mormântul său se află în Cimitirul Montparnasse, din Paris.

* 1817: Willem al III-lea (Willem Alexander Paul Frederik Lodewijk; 19 februarie1817 – 23 noiembrie 1890) a fost rege al Olandei și Mare Duce de Luxembourg din 1849 până la moartea sa și Duce de Limburg până la abolirea Ducatului în 1866.

William s-a născut la Bruxelles ca fiu al regelui Willem al II-lea al Țărilor de Jos și al reginei Anna Pavlovna, fiica Țarului Paul I al Rusiei și a Țarinei Maria Feodorovna. S-a căsătorit cu verișoara sa primară, Sofia de Württemberg, fiica regelui Wilhelm I de Württemberg și a Marii Ducese Ecaterina Pavlovna a Rusiei, la Stuttgart la 18 iunie 1839. Mariajul a fost nefericit. Sofia de Württemberg era liberală și ura înclinațiile spre dictatură. Willem era simplu, conservator și iubea armata.

Regele William și a doua lui soție, Emma.

În 1877, regina Sofia a murit. În același an, regele William și-a anunțat intenția de a se căsători cu Eleonore d'Ambre, o cântăreață de operă franceză, pe care a înobilat-o cu titlul de Contesă d'Ambroise – fără consimțământul guvernului. Sub presiunea făcută de guvern, a abandonat planurile de nuntă.^[1][2]

În 1879, regele Willem a decis să se căsătorească cu Prințesa Emmade Waldeck și Pyrmont. Unii politicieni n-au fost de acord din cauza diferenței de vârstă; Emma era cu 41 de ani mai mică decât William. În cele din urmă nunta are loc la 7 ianuarie 1879 la Arolsen. Emma n-a fost prima lui alegere, Willem fusese refuzat de sora Emmei, Prințesa Pauline de Waldeck și Pyrmont și de Prințesa Thyra a Danemarcei.

William speră ca odată cu această căsătorie să rezolve problema succesiunii dinastice și să evite stingerea glorioasei Case de Orania Nassau. Împreună cu prima soție avusese trei fii însă nici unul nu era apt să devină rege: Prințul Willem de Orania se retrage la Paris unde duce o existență bulevardieră; moare la 38 de ani, cu 11 ani înaintea propriului tată. Prințul Mauritz a murit la vârsta de 7 ani iar Prințul Alexandru era handicapat mintal.

După primul an de căsnicie, regina îi dăruiește o fiică: Wilhelmina. Emma are o influență bună asupra personalității capricioase a lui William iar mariajul este fericit. Ultimii 10 ani sunt fără dubii cei mai buni ai domniei.

În 1884, după decesul ultimului fiu din primul mariaj, Wilhelmina devine moștenitoarea coroanei.

Regele Willem se îmbolnăvește grav în 1887. Totuși, în 1888, înmânează personal medalia de aur eroului Dorus Rijkers care salvase viața a 20 de oameni. Moare la Het Loo în 1890. Pentru că Wilhelmina este minoră, Emma devine regentă pentru fiica ei. Va rămâne regentă până când Wilhelmina împlinește 18 ani în 1898. Marele Ducat de Luxembourg nu putea fi moștenit decât pe linie masculină și acesta revine lui Adolphe, fostul Duce de Nassau.

·         1820: Henry Vieuxtemps, compozitor și violonist belgian (d. 1881)

* 1821: Elizabeth Rosanna Gilbert (n. 17 februarie 1821 – d. 17 ianuarie 1861), cunoscută sub numele de Lola Montez, a fost o dansatoare și actriță irlandeză care a devenit cunoscută ca o dansatoare exotică, curtezană și metresă a regelui Ludwig I al Bavariei.

Lola Montez în 1851.

• 17 februarie 1821 - se naște în Grange, Comitatul Sligo, Irlanda și este botezată Eliza Rosanna Gilbert.
• 1823 - familia Gilbert se mută în India. La câteva luni după sosire tatăl ei moare de holeră. Mama ei se recăsătorește în anul următor.
• 1826-1827 - Eliza este trimisă la rudele tatălui ei vitreg în Scoția, voiaj în care împlinește șase ani.
• 1832 - la vârsta de unsprezece ani, Eliza este trimisă la internatul din Bath, în Anglia.
• 1837 - împotriva aranjamentului matrimonial al mamei sale, Eliza plecă la șaisprezece ani cu locotenentul Thomas James, care o însoțise pe mama acesteia în călătoria din India înapoi la Bath. Cuplul se desparte după cinci ani.
• 1843 - în luna iunie a acestui an are loc debutul ca „Lola Montez, dansatoarea spaniolă”. Debutul ei este întrerupt când este recunoscută ca doamna James. Totuși cariera nu-i este afectată și devine rapid faimoasă pentru dansul inventat de ea „dansul păianjenului”, cât și pentru expresia „Orice își dorește Lola, Lola primește.”
• 1846 - dansează la München și devine amanta lui Ludwig I al Bavariei asupra căruia are o influență nefastă făcându-l nepopular în fața poporului său.
• 1847 - este numită Contesă de Landsfeld de ziua regelui, la data de 25 august.
• 1848 - odată începută revolta bavareză, Ludwig I abdică și Lola fuge din țară.
• 1851-1853 - dansează pe coasta de est a Statelor Unite ale Americii.
• 1853 - sosește în mai la San Francisco, se căsătorește cu Patrick Hull în iulie și se mută în Grass Valley, California în august. Pe la mijlocul anului 1850 mariajul ei se destrăma.
• 1855-1856 - face turul Australiei pentru a-și reface averea distrând minerii și căutătorii de aur.
• 17 ianuarie 1861 - moare la New York de pneumonie.

·         1836: Gustavo Adolfo Bécquer, poet spaniol (d. 1870)

·         1836: S-a născut Iosif Goldiș, episcop român, membru corespondent al Academiei Române (d. 1902)

·         1845: Infanta Antónia a Portugaliei (Antónia Maria Fernanda Micaela Gabriela Rafaela Francisca de Assis Ana Gonzaga Silvéria Júlia Augusta de Saxe-Coburgo-Gotha e Bragança; n. 17 februarie 1845 – 27 decembrie 1913), a fost infantă a Portugaliei, prințesă a casei de Braganza-Saxa-Coburg-Gotha, fiica reginei Maria a II-a a Portugaliei și a soțului ei, regele consort Ferdinand al II-lea al Portugaliei.

Antónia s-a născut în 1845 la Palatul Necessidades din Lisabona. S-a căsătorit cu Leopold, Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen la 12 septembrie 1861. Au avut trei băieți:

• Wilhelm (1864–1927), care a succedat ca Prinț de Hohenzollern; căsătorit prima dată cu Prințesa Maria Teresa a Celor Două Sicilii și a doua oară cu Prințesa Adelgunde de Bavaria
• Ferdinand (1865–1927), mai târziu Rege al României; căsătorit cu Prințesa Maria de Edinburgh
• Karl Anton (1868–1919), căsătorit cu Prințesa Josephine Caroline a Belgiei

Antónia de Braganza a murit în Germania în 1913.

* 1856: Joseph-Henri Rosny Ainé este pseudonimul lui Joseph Henri Honoré Boex (n. 17 februarie 1856, Brussels - d. 11 februarie 1940), un autor francez de origine belgiană care este considerat unul dintre întemeietorii literaturii științifico-fantastice moderne. Este autorul primei nuvele SF moderne Xipehuzii (Les Xipehuz) (1887) (apărută în nr. 234 al Colecției de „Povestiri științifico-fantastice”).

·         1861: Prințesa Helena de Waldeck și Pyrmont (Helena Frederica Augusta; 17 februarie 1861 – 1 septembrie 1922) a fost fiica lui George Victor, Prinț de Waldeck și Pyrmont și a soției lui Prințesa Helena de Nassau, care prin căsătorie a devenit membră a familiei regale britanice.

S-a născut la Arolsen, capitala principatului Waldeck din Germania. A fost sora: Friedrich, ultimul Prinț de Waldeck și Pyrmont; Marie, prima soție a lui Wilhelm al II-lea de Württemberg; și Emma, soția regelui Willem al III-lea al Țărilor de Jos (și mama reginei Wilhelmina).

Bunicii materni au fost Wilhelm, Duce de Nassau și a doua soție, Prințesa Pauline de Württemberg. Pauline a fost fiica Prințului Paul de Württemberg și a soției sale, Prințesa Charlotte de Saxa-Hildburghausen.

Paul a fost fiul lui Frederic I de Württemberg și a soției sale, Ducesa Augusta de Brunswick-Wolfenbüttel. Augusta a fost fiica cea mare a lui Karl Wilhelm Ferdinand, Duce de Brunswick-Luneburg și a Prințesei Augusta a Marii Britanii, sora mai mare a regelui George al III-lea al Regatului Unit.

·         1862: Mori Ōgai, romancier și poet japonez (d. 1922)

·         1864: Contele Gheorghe (George) Wassilko de Serecki (Graf Georg Wassilko von Serecki) (n. 17 februarie 1864, Berhomet pe Siret - d. 24 martie 1940, Cernăuți) a fost un politician și patriot român din Imperiului Austro-Ungar, membru ereditar al Camerei Superioare (Herrenhaus) a imperiului, șambelan imperial, consilier secret imperial și căpitan (mareșal) al Ducatului Bucovinei. După Primul Război Mondial a fost deputat în Parlamentul României, în care a deținut funcția de vicepreședinte al senatului.

·         1874: Thomas John Watson, Sr. (n. 17 februarie 1874– d. 19 iunie 1956) a fost președintele companiei International Business Machines (IBM),^[2] în timpul căruia compania a crescut între 1914 și 1956, devenind o forță internațională. Watson a dezvoltat stilul caracteristic de management și cultura companiei IBM, transformând-o într-o organizație deosebit de eficientă, operând pe piața mașinilor de calcul cu cartele perforate. Industriaș de marcă,^[3] a fost unul dintre cei mai bogați oameni ai vremii sale, iar la moartea sa a fost denumit „cel mai mare vânzător al lumii”
* 1875: Prințesa Louise a Danemarcei (Louise Caroline Josephine Sophie Thyra Olga; 17 februarie 1875 – 4 aprilie 1906) a fost prințesă daneză, al treilea copil și fiica cea mare a regelui Frederic al VIII-lea al Danemarceiși a soției acestuia, Lovisa a Suediei și Norvegiei.

Mama și mătușa Louisei, Prințesa Louise a Suediei și Prințesa Thyra a Danemarcei, după care ea și sora ei au fost numite.

Prințesa Louise s-a născut la Palatul Amalienborg din Copenhaga la 17 februarie 1875. Tatăl ei era Prințul Moștenitor al Danemarcei, mai târziu regele Frederic al VIII-lea. Mama ei era Louise a Suediei, fiica regelui Carol al XV-lea al Suediei și al Norvegiei.

S-a căsătorit cu Prințul Frederic de Schaumburg-Lippe(1868–1945), la Palatul Amalienborg, la 5 mai 1896. Cuplul a avut trei copii. Mariajul a fost unul nefericit și Prințesa Louise a petrecut mult timp vizitându-și familia, unde stătea câte 2-3 luni. De asemenea, tatăl ei venea s-o viziteze în fiecare an.

Prințesa Louise a murit la castelul Ratiboritz la 4 aprilie 1906, la vârsta de 31 de ani. Ea și socrul ei, Prințul Wilhelm de Schaumburg-Lippe au murit la cinci ore distanță.^[1] Cauza oficială a morții Prințesei Louise a fost "inflamare cerebrală" cauzată de meningită, după săptâmâni de boală. S-a zvonit că a încercat să se sinucidă prin înecarea în lacul castelului de pe domeniul soțului ei Ratiboritz.

·         1876: Iosif Popovici, lingvist, specialist în slavistică, în fonetică și dialectologie (d. 1928)

·         1877 – S-a născut André Maginot, om politic francez, ministru de război. La 11.12.1929, propune întărirea graniţei franco-germane printr-o linie de fortificaţii, cunoscută sub numele de “Linia Maginot”; (m.07.01.1932).

·         1881: Ion Manolescu, actor român (d. 1959). A fost un actor român de teatru și film care a debutat în 1905. A jucat la Teatrul Național din București, în Compania Davila, la Teatrul de Comedie, la Teatrul Municipal din București etc. În 1919 a înființat și a condus primul sindicat al artiștilor din România. A ocupat și funcția de inspector general al teatrelor. Prin Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, actorului Ion Manolescu i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”. În 1962 i-a apărut volumul de „Amintiri”.

* 1884: Ion D. Enescu (cunoscut și ca I.D. Enescu; n. 17 februarie 1884, Curtea de Argeș - d. 1973, București) a fost un arhitect român, proiectant al mai multor clădiri publice din România și Subsecretar de stat la Ministerul Lucrărilor Publice în mai multe guverne interbelice, conducător al Colegiului arhitectilor din România.^[1].

Printre operele sale se numără clădirea Teatrului Dramatic din Galați sau Palatul Arhiepiscopal din Constanța.

·         1888: Otto Stern (n. 17 februarie 1888 la Sohrau, actualmente Żory în Polonia- d. 17 august 1969 la Berkeley, California) a fost un fizician germanamerican. Împreună cu Walther Gerlach, a efectuat experimentul Stern-Gerlach; rezultatele acestuia au pus în evidență proprietăți ale sistemelor microscopice (electroni și atomi) care nu pot fi explicate în cadrul fizicii clasice. Ele ilustrează principii fundamentale ale fizicii cuantice și au dus la formularea ipotezei privitoare la existența momentului cinetic intrinsec al electronului, numit spin.

A fost distins cu Premiul Nobel pentru Fizică (1943), cu motivația „pentru contribuția sa la dezvoltarea metodei fasciculelor moleculare și pentru descoperirea momentului magnetic al protonului”.

* 1910: Alfred Mendelsohn (n. 17 februarie 1910, București – d. 9 mai 1966, București) a fost un compozitor și pedagog român de origine evreiască 

Tatăl său, Leon Mendelsohn, a fost prim-violist al Orchestrei Filarmonicii din București, colaborator al maestrului George Enescu în numeroase concerte camerale, precum și compozitor al unor lucrări simfonice și camerale. Mama sa era pianistă, cu o bogată activitate concertistică

Alfred Mendelsohn a studiat între 1927 - 1931 la Academia de Muzică (Akademie für Musik und darstellende Kunst) din Viena cu Joseph Marx și Franz Schmidt și la Conservatorul din București cu Mihail Jora. Între 1944 - 1963 a fost dirijor al Operei din București.

În mai 1955, Alfred Mendelsohn alături Mihail Jora, Alfred Alessandrescu, Constantin Silvestri și Ion Dumitrescu, a făcut parte dintr-un grup de muzicieni români care s-a deplasat la Paris cu sarcina de a depune coroane la mormântul lui George Enescu, la exact un an de la decesul artistului

·         1916 - S–a născut actorul italian Raf Vallone; în 1961 a primit Premiul Oscar pentru rolul interpretat în filmul „Vedere de pe pod”, regizat de Sidney Lumet (m.31.10.2002).

·         1917: Ioana Radu (n. 17 februarie 1917, București, România^[1] – d. 19 septembrie 1990, București, România) a fost o cântăreață română de muzică populară și romanțe. A fost sora cântăreței Mia Braia și a doua femeie motociclist din România

Pe numele adevărat Eugenia (Jana) Braia, copilărește în Craiova, unde era stabilită familia artistei. De la lăutarii cârciumei tatălui său, Constantin Braia („La ieftenirea traiului”) – Ion al lui Țache, Gheorghe al lui Gâgă, Limbă – culege și învață primele cântece populare și lăutărești.

Studiază la Liceul „Elena Cuza” din Craiova, unde profesoara de muzică, Elena Simionescu, îi cultivă dragostea pentru cântecul lăutăresc și mai ales pentru romanță. După un periplu la Calafat și Corabia, în 1936, din cauza situației financiare precare, și-a părăsit soțul – compozitorul și profesorul de muzică Romeo Rădescu – stabilindu-se la București.

În ianuarie 1936 sosește în București.^[3][4][5] Aici, se înscrie, cu ajutorul cântărețului Petre Alexandru (soțul Miei Braia), la un concurs de muzică populară organizat de Societatea Română de Radiodifuziune, care a durat trei luni și la care erau înscriși 800 de candidați.^[6] La acest concurs s-a prezentat cu cântecele „În pădure la Stroești” și „Dorule și-o boală grea”.^[7]Au fost admise doar Eugenia Braia și Eugenia Nedelea (Rodica Bujor). Comisia, condusă de Theodor Rogalski, era alcătuită din soprana Valentina Crețoiu, tenorul Aurel Alexandrescu (amândoi prim soliști ai Operei), Alfred Pagoni, Grigoraș Dinicu, compozitorii Alfred Alessandrescu și Ion Filionescu (pianistul lui George Enescu), cel care i-a ales pseudonimul artistic – Ioana Radu.^[8]

Cântă prima oară la Radio pe 30 aprilie 1939, într-un program de muzică ușoară cu Petre Alexandru și Mia Braia, cu numele Jana Radu și acompaniată de Ansamblul „Serenada” condus de Sandu Marian. Melodiile pe care le-a interpretat au fost „Pădure și iar pădure”, „De cine dorul se leagă” și „Dorule”.^[9] Debutul radiofonic real, cu pseudonimul ales de Ion Filionescu, s-a desfășurat în 29 octombrie 1939, în cadrul căruia a prezentat un buchet de melodii populare („Dorule și-o boală grea”, „Când o fi la moartea mea”, „Am iubit și-am să iubesc”, „Mă suii pe dealul Cernei”, „La Ciolpan, la crucea'naltă”, „Foaie verde ca cicoarea”) în acompaniamentul orchestrei Vasile Julea

După succesul de la Radio ajunge în Ploiești unde cântă la restaurantul „Azuga” timp de 6 luni.^[11] A avut drept acompaniament orchestra fraților Melak din Lugoj.^[12] De trei ori pe săptămână revenea în București pentru a-și susține „micro-recitalurile” la Radio.^[13]

După încheierea contractului cu restaurantul „Azuga” se stabilește definitiv în Capitală, cultivând cu mare succes de public valorile muzicii populare în vestite restaurante și grădini de vară ale timpului („Potcoava”,^[14] „Princiar”, „Motanul negru”,^[15] „Cina”), acompaniată de formațiile instrumentale Vasile Julea, Dumitru Spirescu-Oltenița (cu care a fost și căsătorită), Nicușor Predescu, Victor Predescu, Nicu Stănescu etc. Concomitent, în urma sfatului primit de la Gaby Michailescu (impresarul artiștilor Maria Tănase, Petre Ștefănescu-Goangă),^[16] se dedică interpretării romanței românești.

După război, și-a continuat activitatea concertistică la Radiodifuziunea Română, la Teatrul de Estradă „Constantin Tănase” (unde cânta și Maria Tănase), la Circul de Stat și la Orchestra de muzică populară „Barbu Lăutaru” din București.

În 1947, cântă împreună cu Maria Tănase, Rodica Bujor, Ion Luican, Petre Gusti și Nicu Stoenescu, la sărbătorirea a 40 de ani de carieră a compozitorului Grigoraș Dinicu, la Ateneul Român, având drept acompaniament Orchestra „Barbu Lăutaru” dirijată de Victor Predescu.

A participat la mai multe ediții ale Festivalului național de romanțe „Crizantema de Aur”, de la Târgoviște, și a făcut parte din juriul Festivalului-concurs „Maria Tănase” de la Craiova încă de la prima ediție (1969).

Cântă în filmul „O zi în București” (an 1987, regia și scenariul Ion Popescu-Gopo) piesele Aș vrea iar anii tinereții (Henry Mălineanu – Harry Negrin) și În chioșc fanfara cânta (Florentin Delmar și Aurel Giroveanu – Aurel Felea). În film mai apar cântând Gică Petrescu, Anda Călugăreanu, Angela Similea. În același an (1987) Pompiliu Gâlmeanu realizează filmul „Omagiu romanței — Ioana Radu”, ce are drept personaj principal artista.

Într-un turneu, în anul 1961,^[17] pe șoseaua Orșova-Caransebeș, autobuzul care transporta artiștii a fost implicat într-un accident de circulație, Ioana Radu a fost grav rănită la picioare, rămânând cu sechele pe viață.^[18]

Spectacolele de adio, de retragere din viața muzicală, le-a dat în 1967^[19] în Timișoara, Arad și Cluj-Napoca, pe stadioane, datorită mulțimii oamenilor care doreau să fie alături de marea artistă.

Pe 8 februarie 1987, la Sala Radio, a avut loc spectacolul aniversar Omagiu romanței, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de viață ai artistei. Printre invitații care au cântat pe scenă s-au numărat Cleopatra Melidoneanu, Elvira Cârje, Dorin Teodorescu, Petre Gusti, Alla Baianova, Nicolae Nițescu, Angela Similea, Corina Chiriac, Marius Țeicu, Ștefania Rareș, Daniela Condurache ș.a.

Se stinge din viață pe 19 septembrie 1990, într-o cumplită singurătate.^[20] Este înmormântată în cimitirul Bellu din București

* 1917: Albert Lester Lehninger (n. 17 februarie 1917 – d. 4 martie 1986) a fost un biochimist american care a cercetat metabolismul energetic. Tratatele sale de biochimie sunt scrieri etalon în acest domeniu. A investigat rolul energetic al mitocondriei.

·         1921: Vera Călin, eseistă născută în România

·         1922 - S-a născut Tommy Edwards, cântăreţ şi compozitor american.
* 1924: Sever Suciu (n. 17 februarie 1924, Gâmbuț, Mureș — d. 2 august 1997, Târnăveni) a fost un sculptor român având arta cu ecouri adânci în sculptura naivă populară.

·         1925: Angel Grigoriu, textier român (d. 2001)

·         1929: Nicolae Dan Cristescu, matematician român, membru al Academiei Române

·         1930: Vali Niculescu (n. 17 februarie 1930, București) este o sopranăconsiderată una dintre vocile de aur ale operetei române.

Născută într-o familie cu legături în vodevilul bucureștean, își manifestă pasiunea pentru muzică de la o vârstă fragedă. În 1950 dă admiterea la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București, la Facultatea de instrumente și canto, specialitatea canto clasic. Aici a studiat cinci ani în clasa de canto a profesoarei emerite Arta Florescu și clasa de operă a renumiților profesori Jean Rânzescu, Constantin Bobescu și Ioan Chirescu.

Își face debutul în București pe scena Teatrului de Operă și Balet în rolul Rosinei din Bărbierul din Sevilla și câștigă notorietate în rolurile lui Blondchen din Răpirea din Serai și Siebel în Faust. În următorii ani, concurează și câștigă premii naționale și internaționale. Este laureată a concursului internațional de interpretare “Mozart” din Salzburg în 1956^[1] și câștigă primul loc la concursul național al tinerilor soliști la categoria canto în 1962.

In 1960 se angajează la Teatrul Național de Operetă unde va primi roluri principale în opere comice, operete și muzicaluri din repertoriul național și internațional. Vocea ei cristalină, pe tot largul ambitusului, cu acut sigur, mediu captivant, capabil de cele mai subtile nuanțe, grav neobișnuit de sonor și comunicativ, a slujit muzica operetei de la J. Strauss, Zeller, Kalman, Lehar, Offembach, de la Herve la Rodgers, Loewe, Bernstein, dar și la Kirculescu, Grigoriu, Dendrino, M. Țeicu, încununând succes după succes și deschizând noi drumuri interpretative.^[1]

Pentru una din primele ei performanțe în Don Pasquale, criticii își dau imediat seama de talentul actoricesc deosebit al sopranei:

“O excelență impresie ne-a produs tânăra soprana Vali Niculescu în rolul Norinei. Posedând o voce frumoasă, pură, cu un timbru cristalin, pătrunzător, cântăreața dispune și de o tehnică bine pusă la punct, evidențiată în pasajele de coloratură, mai ales în celebra cavatină din actul I. Totodată, Vali Niculescu s-a dovedit și o talentată actrița, deosebit de indicată pentru asemenea roluri”^[2]

Un alt rol foarte cunoscut este cel al Anitei în premiera românească a piesei “Poveste din Cartierul de Vest”. Și aici reușește să câștige aprecierea tuturor celor care o văd. Smaranda Oțeanu, critic muzical la ziarul Scînteia scrie:

“Valli Niculescu, de neîntrecut, în Anita, vibrantă, cu treceri spectaculoase de la vesela iubită a lui Bernardo, cea plină de vervă, la femeia cu fața încremenită de durere care privește în gol și știe că nimeni nu-i va da alinarea. De mare profunzime este scena întâlnirii la barul lui Doc cu cei care i-au ucis iubitul. Nu-i vorba nici de experiență, nici de cristalinul vocii, nici de mobilitatea scenică… ci de talent, de un foarte mare talent"^[3]

Talentul a venit întotdeauna însoțit de multă muncă. Vali Niculescu devine un artist complet între 1960 și 1990. Participă la numeroase turnee în străinătate începând cu anii ‘60. Cântă în Polonia, în Germania în Stuttgart, Dortmund și Regensburg, în Italia, Belgia, Ungaria, Bulgaria și Israel. Are recitaluri săptămânale la radio și integrale televizate dintre care amintim “Directorul de Scenă” de Mozart, “Poveste din Cartierul de Vest” de Bernstein și “Sânge Vienez” de Johan Strauss. În plus, capătă experiență pe cele mai mari scene ale țării în turnee cu filarmonicile din București, Ploiești, Craiova, Arad, Timișoara, Bacău, Botoșani, Oradea și Baia Mare.

Profesoara Arta Florescu oferă o descriere completă^[1] sopranei Vali Niculescu la finalul carierei:

"Vali Niculescu este un nume ce se înscrie cu mândrie în arta interpretativă contemporană a operetei noastre. Vocea ei cristalină pe tot largul ambitusului, cu acut sigur, mediu captivant, capabil de cele mai subtile nuanțe, grav neobișnuit de sonor și comunicativ, a slujit muzica operetei de la J. Strauss, Zeller, Kalman, Lehar, Offembach, de la Herve la Rodgers, Loewe, Bernstein dar si la Kirculescu, Grigoriu, Dendrino, M. Țeicu, încununând succes după succes, deschizând noi drumuri interpretative. În profilul său muzical, Vali Niculescu îmbină stilistic patru școli distincte: cea vieneză, din care se desprind muzicalitate și frazare, cea franceză, cu rafinament și expresivitate, muzical-ul american, cu ritm și exuberanță, cea a creației noastre cu avânt, nostalgie și încredere în viitor. Întreagă această cunoaștere a profesionalității artistice, conjucată cu o prezență scenică în care știința se exprimă cu un minunat farmec personal, cu nerv susținut pe toată desfășurarea spectacolului, a creat din Vali Niculescu un model... pentru noi care am aplaudat-o, pentru cei care au vrut să învețe... Dacă am căuta să descifrăm "secretul" măiestriei lui Vali Niculescu, am stabili: muncă formativă aprigă, la bază având principiile recunoscutei în lume Școli românești de cânt, larga experiență căpătată pe mai toate scenele țării și peste hotare, genul operetei extinzându-se la cel al operei și concertului. Mi-o amintesc cu duioșie și plăcere, având-o studentă, cât de minunat tălmăcea vocal și stilistic temerara arie de Mozart, Mia speranza adorata. În anii din urmă, s-a preocupat susținut de inovarea genului "show", îmbinând, în forme cât mai atrăgătoare și instructive pentru publicul nostru, stiluri muzicale, proză, poezie, dans. Vali Niculescu este astăzi în arta muzicală interpretativă un nume de rezonanță, un nume îndrăgit și prețuit de întregul public românesc."

 Dupa încheierea carierei de soprană, devine profesor de canto și ține cursuri la Teatrul Național de Operetă și la Universitatea Ecologică din București. Tot în această perioadă, se reunește cu trupa de actori din piesa de teatru radiofonic Corina și cu regizorul Matei Alexandru și prezintă muzicalul românesc în multe orașe ale țării. În 2001, primește Ordinul Național Steaua României în gradul de cavaler, iar în 2017, Uniunea Muzicienilor Interpreți din România îi acordă diploma de excelență pentru întreaga activitate solistică de operetă

·         1932: Doru Popovici, compozitor și muzicolog român

·         1933 - S-a născut Bobby Lewis, cântăreţ american.

·         1934 - S-a născut actorul american Alan Bates ("Departe de lumea dezlănţuită").

·         1935 - S-a născut Ioan Ladea, specialist în acupunctură şi om de litere (m.15.03.2001).

·         1935 - S-a născut Johnny Bush, cântăreţ american.

·         1939 - S-a născut John Leyton, actor şi cântăreţ britanic.

·         1939: Constantin Dicu, regizor român de film TV

·         1941 - S-a născut Gene Pitney, cântăreţ şi compozitor american.

·         1941: Mihai Ursachi, scriitor român (d. 2004)

·         1942: Ilie Cioartă, pictor român

·         1944: Robert Dessaix, romancier, eseist și jurnalist australian
* 1944: Karl William Jenkins (n. 17 februarie 1944) este un muzician și compozitor galez. Jenkins a fost declarat ofițer al Order of the British Empire în Lista de Onoruri a Anului Nou pe anul 2005. Fost membru al formației Soft Machine.

·         1947 - S-a născut Dodie Stevens (Gerladine Ann Pasquale), cântăreaţă americană.
* 1947: Yukio Hatoyama (鳩山由紀夫 Hatoyama Yukio^?) (n. 11 ianuarie 1947) este un politician japonez. A fost ales prim-ministru al Japoniei ca urmare a scrutinului din 30 august 2009 și a avut acest post până la 8 iunie 2010, când a demisionat.
* 1948: Valentin Ceaușescu (n. 17 februarie 1948) este un fizician român, fiul cel mare al lui Nicolae Ceaușescu și al Elenei Ceaușescu. Este cunoscut și pentru implicarea, în perioada comunistă, în conducerea clubului de fotbal Steaua București. Prin activitatea sa managerială a clubului românde fotbal a contribuit decisiv la câștigarea Cupei Campionilor Europeni în 1986, la Sevilla, în Spania.

Fiul cel mare al fostului șef de stat român, Nicolae Ceaușescu și al soției sale, Elena, Valentin Ceaușescu a urmat cursurile Școlii Petru Groza, unde a terminat studiile liceale în anul 1965. În următorii doi ani a fost student al Facultății de Fizică din București, după care a urmat și a absolvit cursurile prestigiosului Imperial College din Londra.

În 1970 s-a reîntors în țară, angajându-se la Institutul de Fizică Atomică.

În același an, la 3 iulie, s-a căsătorit cu Iordana Borilă, fiica lui Petre Borilă și a comunistei de origine evreiască Ecaterina Abraham, cu care are un fiu, Daniel Valentin, născut în 1981. Valentin și Iordana au divorțat în 1988. În 1995, Valentin Ceaușescu s-a recăsătorit. Din această a doua căsătorie, fizicianul are o fată, Alexandra, născută în 1996.

În prezent este pensionar și trăiește în București

După arestarea în decembrie 1989 a părinților săi, Nicolae și Elena Ceaușescu, Valentin a plecat din București, împreună cu prietena lui, viitoarea soție, și s-a ascuns la un prieten. La 25 decembrie 1989, chiar în ziua în care părinții săi au fost executați, a fost arestat și acuzat formal de subminare a economiei naționale. A fost apoi ținut în detenție la Domnești până în august 1990.

Valentin Ceaușescu este un bibliofil și colecționar de artă pasionat, care a acumulat de-a lungul a peste patru decenii și jumătate numeroase piese valoroase. După arestarea sa ilegală din 25 decembrie 1989 i s-a confiscat, de către organele de stat de atunci, o importantă parte a colecției sale de artă și cărți. După multe "bătălii" juridice, în numeroase din curțile de justiție post-decembriste, colecționarul a reușit să recupereze aproape toate piese sale, cu excepția tabloului „Natură statică cu ulcică de aramă” de Gheorghe Petrașcu, încă "sechestrat" de Muzeul Național de Artă al României, ^[2]în ciuda existenței unei sentințe definitive de returnare a picturii dată de Curtea Supremă de Justiție a României din 19 aprilie 2007. 

·         1949: Ioan Mircea Pașcu, (n. 17 februarie 1949, Satu Mare) este om politic român, membru al Partidului Social Democrat, vicepreședinte al Parlamentului European^[4][1], profesor titular al cursurilor Mari teme ale politicii mondiale, Politica externă a României, Relațiile Externe ale Uniunii Europene ținute la Departamentul de Relații Internaționale și Integrare Europeană din SNSPA.

Căsătorit, tată a trei fete, Pașcu este unul din fondatorii Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative, al cărei Departament de Relații Internaționale l-a condus între anii 1990 și 1996.

·         1950: Octavian Doclin, poet român

* 1950: Dumitru Lupescu (n. 17 februarie 1950) este un deputat român, ales în 2016

·         1951: Ion Lilă, scriitor român

·         1951 - S-a născut Ioan Atanase Octavian Bellu, antrenor al lotului naţional de gimnastică al României.

·         1952: Stelian Tănase (n. 17 februarie, 1952, București) este un scriitor, eseist, istoric, politolog, publicist, scenarist, regizor, realizator de televiziune și analist politic român. Stelian Tănase este Președintele Societății Române de Radio și Televiziune.

Stelian Tănase a absolvit Facultatea de Filosofie din București a Universității din București în 1977. Înainte de 1989, a scris trei cărți, din care două au fost interzise de cenzura comunistă, fiind publicate abia după căderea regimului comunist. Stelian Tănase a fost un participant activ la în evenimentele protestatare, revoluționare, din 21-22 decembrie 1989, care au dus la căderea regimului comunist totalitar. Imediat după schimbarea regimului, Stelian Tănase a devenit în cîteva săptămîni o personalitatate de referință a societății civile românești, fiind membru și primul președinte al Grupului pentru dialog social (GDS) (din care la înființare mai făceau parte Călin Anastasiu, Gabriel Andreescu, Dan Arsenie, Radu Câmpeanu, Magda Cârneci, Mariana Celac, Andrei Cornea, Mircea Dinescu, Radu Filipescu, Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Alexandru Paleologu, Dan Petrescu, Andrei Pleșu, Dan Oprescu, Anca Oroveanu, Mihai Șora, Alin Teodorescu, Sorin Vieru ș.a.m.d); a fost unul dintre fondatorii și redactorul-șef al revistei ”22”, publicată de GDS, împreună cu Dan Pavel, Gabriela Adameșteanu, Rodica Palade ^[2]. Inițial, revista 22avea un tiraj de peste 150.000 de exemplare, iar impactul ei a fost deosebit asupra societățitii civile din România; editorialele semnate de Stelian Tănase prezentau ”pentru prima dată articulate în mod coerent argumentele cu privire la natura gorbaciovistă a conducerii fenesniste a țării și la supraviețuirea corpului monstruos al comunismului, în ciuda dispariției sale ca sistem”^[3]. Stelian Tănase a fost una dintre cele mai active personalități publice implicate în demonstrațiile maraton intrate în istoria postcomunistă sub numele de ”fenomenul Piața Universității”, alături de Ana Blandiana, Doina Cornea, Radu Filipescu, Marian Munteanu, Octavian Paler, Victor Rebengiuc, Gheorge Zamfir; aceste manifestări împotriva Frontului Salvării Naționale, a lui Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan & ceilalți lideri feseniști, au pregătit fenomenele organizate de opoziție și luptă politică, de la Alianța Civică la Convenția Democratică din România ^[4].

În continuarea implicării sale civice, a fost unul dintre primii membri ai Alianței Civice, fondate de Ana Blandiana și alți militanți civici. Spre deosebire de alți colegi din Alianța Civică, Stelian Tănase era adeptul implicării directe a intelectualilor critici în viața politică; drept urmare, a fost în 1991 unul dintre fondatorii Partidului Alianței Civice, alături de criticul literar Nicolae Manolescu, Alexandru Popovici, Nicolae Constantinescu; PAC a fost pe 26 noiembrie 1991 unul dintre partidele fondatoare ale Convenției Democratice. ^[5]. A fost ales vicepreședinte al Partidului Alianței Civice, în 1991. A devenit deputat în Parlamentul României în 1992, candidând pe listele Convenției Democratice. La sfîrșitul anului 1992, Stelian Tănase (împreună cu Dan Pavel) a înființat prima revistă de științe politice din România postcomunistă, Sfera Politicii^[6]. Membru al grupului PAC-PL'93, a devenit liderul grupului parlamentar PAC în 1993, când cele două partide s-au separat. Între alte responsabilități, a fost vicepreședinte al comisiei pentru relații externe a Camerei Deputaților ^[7].

După alegerile din 1996, Stelian Tănase a ieșit din viața politică activă și s-a dedicat activităților sale de scriitor, realizator media, precum și carierei profesionale în domeniul științelor politice. În această perioadă este beneficiarul unor granturi oferite de Școala Woodrow Wilson (1994) și de Fundația Fulbright (1997) ^[8]. În perioada postcomunistă, cînd mulți dintre participanții la evenimentele revoluționare din 1989 s-au zbătut să obțină avantaje de pe urma participării reale sau fictive la doborîrea comunismului, Stelian Tănase a refuzat să capitalizeze statutul de ”revoluționar”, fiind implicat în fondarea Asociației Revoluționarilor Fără Privilegii (Președinte - Radu Filipescu; vicepreședinți - Ion Caramitru, Dan Pavel; membri Marius Oprea, Victor Rebengiuc, Stelian Tănase ș.a.m.d.). Una dintre constantele sale preocupări postcomuniste a fost legată de studierea arhivelor comunismului; Stelian Tănase a fost unul dintre primii cercetători români care au intrat în arhivele fostei poliții politice, Securitatea; pe vremea cînd era deputat, a făcut numeroase cereri către autorități pentru a i se permite accesul la arhivele SRI, unde erau păstrate dosarele Securității, iar pînă la urmă a obținut accesul, cu mult înaintea altor cercetători. Studiul arhivelor Securității s-a concretizat în publicarea a numeroase cărți despre personalitățile urmărite de Securitate (vezi mai jos, ”Opera literară și științifică”). Una dintre cele mai mari surprize ale cercetării arhivelor a fost legată de descoperirea faptului că unul dintre cei mai vechi prieteni ai săi și coleg de facultate îl monitorizase și îl ”turnase” la Securitate^[9], chiar și în ultimele săptămîni ale regimului comunist . A obținut doctoratul în sociologie politică la SNSPA in 1996. În 1997, este profesor delegat la UCLA.

Realizator al unor talk showuri pe teme politice sau culturale la posturile de televiziune TVR, Antena 1 și Realitatea TV. În prezent, este profesor la Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității din București.

A susținut conferințe la Roma, Paris, Oslo, Viena, Budapesta, Washington, precum și la prestigioase universități americane: Berkeley University, UCLA, Standford University, New York University, Columbia University, Maryland University Washington DC, The New School for Social Research, New York. Este laureat a numeroase premii de televiziune, și premii literare. Lucreaza ca editor coordonator al revistei Sfera Politicii.

A fost o perioadă angajat al concernului de presă Realitatea aparținând lui Sorin Ovidiu Vântu, având două emisiuni săptămânale la Realitatea TV și numeroase articole în Cotidianul. A continuat să publice în revista 22 și după ce a părăsit colegiul redacțional. În 2006, Stelian Tănase a făcut parte din Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (cunoscută și sub numele ”Comisia Tismăneanu”), alături de Vladimir Tismăneanu, Sorin Alexandrescu, Mihnea Berindei, Constantin Ticu Dumitrescu, Radu Filipescu, Paul Goma, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Marius Oprea, Horia Roman Patapievici, Dragoș Petrescu, Andrei Pippidi, Romulus Rusan, Levente Salat, Alexandru Zub ^[10].

La data de 28 septembrie 2010 a fost numit în funcția de director general al postului Realitatea TV.^[11]. Ulterior, a demisionat din funcție, datorită dificultăților întîmpinate în punerea în practică a programului de restructurare a postului pe modelul BBC. În decembrie 2013, după ce primul nominalizat în funcție, Bogdan Rareș, nu a fost votat de Parlament, a fost numit Președinte interimar al Societății Române de Radio și Televiziune (SRTV), la propunerea Partidului Național Liberal, care nu ieșise încă din Uniunea Social Liberală. Ulterior, în ciuda ieșirii PNL din USL și a zvonurilor privind faptul că nu va fi susținut de PSD și premierul Victor Ponta, în iunie 2014, cele două camere reunite ale Parlamentului României au votat numirea lui Stelian Tănase în funcția de Președinte al Societății Române de Radio și Televiziune^[12].

Pe 19 aprilie 2014 a suferit un infarct miocardic, fiind internat la secția de terapie intensivă din cadrul Spitalului Fundeni din București.^[13]

În data de 23 octombrie 2014, intr-o ceremonie ce a avut loc la Castelul Peleș din Sinaia a primit din partea Casei Regale a României decorația Ordinul Coroana României în grad de Ofițer cu ocazia celei de-a 93-a aniversări a Regelui Mihai I al României, decorație inmânată de Principesa Moștenitoare Margareta a României.Dupa eveniment a fost urmat un dineu care a avut loc în Sufrageria de Stat a Castelului Peleș. Printre personalitățile care au mai fost decorate s-au aflat Draga Olteanu-Matei și Tamara Buciuceanu, , care au primit Ordinul Coroana României în grad de Ofițer, și interpretele de muzică populară Sofia Vicoveanca și Maria Ciobanu, cărora le-au fost înmânate însemnele Ordinului Coroana României în grad de Cavaler.^[14]

A realizat emisiunea radiofonică „Conversația de joi seara”, la Radio Contact și emisiunile de televiziune „2 plus 1” și „Orient Express”, la Antena 1^[15] și „Zece și un sfert”, la Realitatea TV^[16].

La sfârșitul anului 2003 a realizat, pentru trei luni, talk-show-ul „Mașina de tocat” la postul public de televiziune TVR 1^[17]. Conform informațiilor de presă, emisiunea a fost oprită datorită intervenției PSD, partidul aflat la putere la acea vreme^[17][18][19].

În septembrie 2010, realiza emisiunile „3x3” și „Tănase și Dinescu” de la Realitatea TV^[11]. După ce a fost nominalizat ca Președinte interimar al SRTV, Stelian Tănase a declarat public că nu va apărea în emisiunile Televiziunii Române cîtă vreme va fi conducătorul respectivei instituții 

Opera lui Stelian Tănase are trei părți importante: textele ficționale (literatura), textele nonficționale (știință politică, istorie, cercetarea arhivelor), memorialistica. O parte semnificativă dintre cărțile nonficționale reprezintă rodul cercetărilor de decenii făcute de Stelian Tănase în arhivele comunismului românesc, arhivele PCR și arhivele fostei poliții politice, Securitatea. Despre romanele lui Stelian Tănase au scris mai mulți critici literari.

* 1953: Nina Josu (n. 17 februarie 1953, Țiganca, Moldova) este o poetă și ziaristă din Republica Moldova.

S-a născut într-o familie de intelectuali.^[1] A studiat la Institutul de Literatură „Maxim Gorki”^⁠(d) din Moscova în anii 1971-1976.^[2]

Nina Josu colaborează la săptămânalul „Literatura și arta”,^[2] după o scurtă activitate la „Glasul Națiunii”.^[1]

Lucrările sale includ volumele de poezie La șezători (1975), Trecere în alb (1980), Stare totală (1986), Dorul (1991), Steaua de dimineață(2000).^[2][3]

Criticul literar Mihai Cimpoi remarca în operele autoarei „o poezie a ingenuității, marcată de blândețe și fraternitate blândă cu o iubire fără margini și cu o predispoziție extatică spre lumină, liniște... într-un cuvânt, spre tot ce dă «ideea de gingășie»”.^[2]

În 1993, Nina Josu a reactivat Asociația pentru Literatură și Cultură Română Astra „Onisifor Ghibu”, devenind președinta acesteia.^[1] Este membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova din 1977.^[2]

Printre distincțiile primite se numără premiul „Iancu Flondor” (Rădăuți, 1992) și premiul „Dimitrie Bolintineanu” (Gârgu Jiu, 1994).^[2] În 2017, a fost decorată cu Medalia Jubiliară „70 de ani ai AȘM”

·         1954: Rene Russo, actriță de film americană
* 1954: Don Coscarelli, Jr. (născut la 17 februarie 1954, Tripoli, Libia) este un regizor american de film, producător și scenarist^[1] cel mai bine cunoscut pentru realizarea unor filme de groază. A regizat seria de filme Phantasm^[2] sau filme precum The Beastmaster și Bubba Ho-Tep

·         1955: Mo Yan, scriitor chinez, laureat Nobel

·         1961: Andrei Korotaev (în rusă Андрей Витальевич Коротаев) (n. 17 februarie 1961) este un antropolog, istoric și economist rus.^[1] El este directorul Centrului pentru Orientul Apropiat de la Moscova. Opera sa explorează teme filozofice, speculații asupra tehnologiei, natura inteligenței, locul omenirii în Univers.

·         1963: Michael Jordan, jucător de baschet american

·         1964: Dragoș Petre Dumitriu, politician român
* 1965: Michael Benjamin Bay (născut la 17 februarie 1965) este un regizor și producător de film american. A fost născut la Los Angeles. Este cunoscut pentru filmele sale cu buget mare. Dintre cele mai importante pelicule ale sale pot fi menționate Bad Boys (1995, cu Will Smith), The Rock (1996, cu Sean Connery și Nicolas Cage), Armageddon (1998, cu Bruce Willis și Ben Affleck), Bad Boys 2 (2003, cu Will Smith), Transformers (2007), Transformers 2: Răzbunarea celor învinși (2009) și Transformers 3: Fața ascunsă a Lunii (2011).
* 1969: Răzvan Lucescu (n. 17 februarie 1969 în București) este un fost jucător român de fotbal, în prezent antrenor al echipei PAOK Salonic.
* 1970: Dominic Haakon Myrtvedt Purcell^[1] (n. 17 februarie 1970), cunoscut pe larg ca Dominic Purcell, este un actor englez de origini norvegiană și irlandeză, care activează în SUA și este cunoscut în special pentru rolurile jucate în John Doe și Prison Break difuzate de Fox și rolul lui Dracula din Blade: Trinity.
* 1971: Denise Lee Richards (n. 17 februarie 1971)^[1] este o actriță americană și fost fotomodel. Ea a devenit celebră la sfârșitul anilor 1990, după o serie de filme care i-au pus în valoare sex appeal-ul, printre care Starship Troopers, Wild Things și The World Is Not Enough. Richards a fost alesă ca "Worst Supporting Actress" în 1999 la Razzie Awardspentru rolul ei în "Wild Things, and The World Is Not Enough". În 2003 apare în Pur și simplu dragoste.

·         1972: Billie Joe Armstrong, solist Green Day

·         1974: Al-Muhtadee Billah, prinț moștenitor al Brunei
* 1974: Csaba Ferenc Asztalos (n. 17 februarie 1974, Baia Mare) este un juristși politician maghiar din România, fost membru al UDMR, formațiune din care a demisionat în septembrie 2013. În prezent este președintele Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, la al doilea mandat.
* 1974: Jeremiah "Jerry" O'Connell (n. 17 februarie 1974, New York) este un actor american, cel mai cunoscut pentru rolurile Quinn Mallory din serialul TV Călătorii în lumi paralele (Sliders), Andrew Clements din My Secret Identity, Vern Tessio din filmul Prietenii (Stand by Me), Derek din Scream 2, Charlie Carbone din Cangurul Jack (Kangaroo Jack) și Detectivul Woody Hoyt din Jordan (Crossing Jordan). A interpretat rolul lui Pete Kaczmarek din serialul CBS Avocați în Las Vegas (The Defenders) până la anularea serialului în 2011. A mai apărut în filmul de comedie de groază Piranha 3D și în Scary Movie 5.
* 1976: Svein Berge (n. 17 februarie 1976, Tromso, Norvegia) este unul din cei doi membri ai grupului Röyksopp.
* 1976: Almira Scripcenco, alternativ Elmira Scripcenco sau Elmira Scripcenco-Lautier^[1] (n. 17 februarie 1976, în Chișinău) este o șahistăfranceză, cu titluri de Maestru Internațional FIDE și Woman Grandmaster. Almira Scripcenco este fiica șahistei și matematicianei Naira Agababean, Antrenor Emerit al Moldovei la Șah, și a șahistului moldovean Tudor Scripcenco.
* 1980: Rahamim „Klemi” Saban (n. 17 februarie 1980, în Netanya) este un fost jucător de fotbal israelian care a activat pe postul de fundaș dreapta

·         1981: Paris Whitney Hilton (n. 17 februarie 1981) este o celebritate din Statele Unite ale Americii și o moștenitoare a imperiului financiar constituit din hotelurile Hilton, precum și a celorlalte proprietăți imobiliare ale tatălui său. Pe lângă faptul că este o persoană foarte mediatizată, ea este fotomodel și actriță. Ea a fost descrisă drept o "celebutantă", un amestec indedit de "celebritate" și "debutantă"

Hilton s-a născut în New York City, ca primul născut dintre cei patru copii ai lui Richard Hilton și Kathy Richards. Sora sa mai mică este Nicky Hilton, iar frații săi sunt Barron Hilton II și Conrad Hilton II.

În partea maternă a familiei sale, Hilton este nepoata a doi copii vedete din anii '70, Kim Richards și Kyle Richards, care au apărut în filmul Escape to Witch Mountain și programe TV precum Nanny and the Professor, Little House on the Prairie și mai apoi ER. Prin alianță, ea este de asemenea rudă cu Zsa Zsa Gabor (actrița născută în Ungariacare s-a căsătorit cu străbunicul lui Paris, Conrad Hilton) precum și cu Elisabeth Taylor (primul soț al actriței a fost chiar unchiul lui Paris Hilton, Conrad Nicholson Hilton Jr.).

Bunicii paterni sunt președinții lanțului hotelier Barron Hilton și soția sa, fosta Marilyn Hawley, iar străbunicii paterni au fost fondatorii hotelurilor Hilton Conrad Hilton și prima sa soție, Mary Barron. Când Conrad Hilton a decedat în 1979, el nu le-a lăsat prin testament nimic copiilor săi sau celorlator descenți. Barron Hilton a contestat această decizie și a câștigat în 1988. Conform revistei Forbes în 2005, valoarea netă a averii lui Barron Hilton era estimată la puțin peste 1 miliard de dolari americani, din care se așteaptă ca Paris să moștenească puțin mai mult de 50 de milioane de dolari.

În copilărie Hilton s-a mutat între mai multe case exclusiviste, incluzând aici un apartament în hotelul Waldorf-Astoria din Manhattan, Beverly Hills și the Hamptons. În momentul de față, părinții săi dețin o casă estimată la 30.5 milioane de dolari în Bel Air, o proprietate de 12.3 milioane în the Hamptons, precum și o casă de 10 milioane pe colinele de la Hollywood (Hollywood Hills) în care ea și sora ei stau pentru a avea parte de intimitate și de acces rapid la cluburile din Los Angeles.

Paris Hilton a debutat în iulie 2006 cu single-ul "Stars are blind" care va fi urmat de un album, pregătit de lansare pe 22 august 2006.

* 1981: Tiberiu Gabriel Bălan (n. 17 februarie 1981,^[1] Ocna Mureș, România) este un fotbalist român retras din activitate.
* 1981: Hugo Miguel Magalhaes Évora (n. 17 februarie 1981) este un fotbalist portughez. Între 2007 și 2009 a jucat la echipele românești Ceahlăul, FC Știința Bacău și Luceafărul Lotus.
* 1982: Adriano Leite Ribeiro (n. 17 februarie 1982,^[1] Rio de Janeiro, Brazilia), cunoscut sub numele de Adriano, este un fotbalist brazilian, care evoluează la clubul francez Le Havre.
* 1982: Ștefan Vasile (n. 17 februarie 1982) este un canoist de origine română, vice-campion european în 2012 la proba de K-4 1000 m.
* 1985: Iulian Mamele (n. 17 februarie 1985, București, România) este un fotbalistromân care evoluează la echipa Concordia Chiajna pe postul de fundaș central.
* 1988: Iurie Livandovschi,^[1] uneori scris și Levandovschi^[2] (n. 17 februarie1988, Chișinău) este un fotbalist din Republica Moldova care joacă pe postul de atacant.
* 1988: Vasîl Anatoliovici Lomacenko (n. 17 februarie 1988) este un boxer ucrainean.
* 1989: Daniel Georgievski (în macedoneană Даниел Георгиевски; n. 17 februarie 1989, Blacktown, Sydney, Australia) este un fotbalist macedonean care joacă pentru echipa Newcastle Jets și pentru echipa națională de fotbal a Macedoniei, ca fundaș dreapta.
* 1991: Elena Mirela Lavric (n. 17 februarie 1991, în Armășoaia, județul Vaslui) este o atletă din România, care s-a specializat la proba de 800 de metri. Reprezintă România la Jocurile Olimpice de vară din 2012.
* 1991: Miral Samardžić (n. 17 februarie 1991, Jesenice, Yugoslavia) este un fotbalist aflat sub contract cu Sheriff.

Decese

·         364 – A murit in imprejurari suspecte imparatul roman Jovian. S-a născut în anul 331 la Singidunum, azi Belgrad. In anul 363, in timpul campaniei impotriva partilor, imparatul Iulian Apostatul a fost rănit mortal de o sulita care l-a lovit în abdomen. Există controverse cu privire la alegerea lui Iovian ca împărat. Unele surse susțin că, pe patul său de moarte, însuși Iulian l-ar fi desemnat succesor. Alte surse susțin că ar fi fost ales de soldați, unele afirmând că alegerea s-ar datora soldaților creștini. Crestin convins, Jovian a promulgat un nou edict de toleranta religioasa, bine primit de populatia imperiului. A murit in urma unui accident, in drum spre Constantinopol, la Dadastana (Asia Mica), la varsta de 33 de ani, dupa opt luni de domnie.

·         440: A murit Mesrob Maștoț sau Mesrop Mașdoț , primul doctor al Bisericii Armene, teolog si lingvist inventator al alfabetului armean care a fost un pas fundamental în consolidarea statalității armean și legătura între Regatul armean și armenii care trăiau în Imperiul Bizantin si Imperiul Persan. A inventat si alfabetul georgian si probabil alfabetele etiopian și albanez caucazian si a fost traducătorul Bibliei in limba armeana; (n.362).

·         1371 – A decedat Țarul bulgar Ioan Alexandru (Ivan Alexandru). A domnit între 1331 și 1371, în timpul celui de-al doilea Imperiu Bulgar. Data nașterii sale este necunoscută.. Ioan Alexandru și-a început domnia confruntându-se cu probleme interne, dar și cu amenințări externe venite din partea vecinilor Bulgariei, Imperiul Bizantin și Serbia, dar și-a condus imperiul spre o perioadă de revenire economică și de renaștere culturală și religioasă. Totuși, nu a putut să reziste incursiunilor succesive ale otomanilor si invaziilor maghiare dinspre nord-vest. Într-o tentativă sortită eșecului de a rezolva aceste probleme, și-a împărțit țara între cei doi fii ai săi, dar fiind slăbită și fărâmițată, Buglaria nu a putut face fata iminentei cuceriri otomane.

·         1600 – Este ars pe rug Giordano Bruno. Nascut Filippo Bruno, la Nola, in 1548, viitorul savant si astronom si-a petrecut copilaria in sudul Italiei, intrand, la varsta de 17 ani, in Ordinul Dominicanilor la manastirea San Domenico Maggiore din Napoli, unde-si va lua si prenumele Giordano. A devenit preot in 1572, la varsta de 24 de ani, uluindu-i pe toti cu memoria lui sclipitoare si fiind invitat chiar in fata papei Pius al V-lea, spre a demonstra sistemul mnemonic pus la punct de el. Dar apetenta lui pentru gandirea liberala si pentru cartile puse la index de Biserica Catolica ii va aduce in curand necazuri. Cand in chilia lui s-a gasit o carte a lui Erasmus, adnotata de calugar, Bruno a fost nevoit sa fuga din Napoli, spre a evita sa fie judecat. Dupa numeroase peregrinari, s-a stabilit in cele din urma la Venetia, unde, sustin unii biografi, ar fi devenit protestant, desi nu este nimic cert in aceasta privinta. Sigur este faptul ca noi scrieri si conflictele in care a intrat cu profesorii reputati ai universitatilor din nordul Italiei au intarit faima sa de „eretic” si acuzatiile se vor inmulti, obligandu-l pe calugar sa se refugieze in Franta. Aici, la Toulouse, isi va lua doctoratul in Teologie si va fi ales de studenti lector la catedra de Filosofie. Tot memoria lui prodigioasa va atrage atentia regelui Henric al III-lea, care-l cheama la curte, spre a-l testa. Va fi o perioada fasta in viata lui Bruno, el publicand acum o serie de lucrari despre mnemonica si filosofie. Pretutindeni, teza sa similara cu cea a lui Copernic despre rotatia Pamantului in jurul Soarelui, declanseaza critici si controverse si este din nou fortat sa plece, de asta data in Germania. Convins ca Inchizitia incetase sa-l mai urmareasca, revine in Italia, dar este arestat la Venetia, in 1592 si tinut in temnita sapte ani, inainte de a fi condamnat la moarte pentru erezie si ars pe rug la Roma, in Campo de Fiori, dupa ce refuzase categoric sa renunte la opiniile sale privind pluralitatea lumilor.

·         1609: Ferdinando I de' Medici, Mare Duce de Toscana (n. 1549)

·         1673 – A murit Moliere (Jean Baptiste Poquelin), dramaturg francez, autor a numeroase piese în versuri sau proză, în care a ridiculizat tarele societăţii  contemporane lui (“Avarul”, “Mizantropul””Burghezul gentilom”) (n. 15 ianuarie 1622). Jean-Baptiste Poquelin, cunoscut mai bine ca Molière (15 ianuarie 1622 – 17 februarie 1673), a fost un scriitor francez de teatru, director și actor, unul dintre maeștrii satirei comice. Organizator al asociației teatrale „L’Illustre Théâtre”, devenită din 1665 trupa lui Ludovic al XVI-lea, a desfășurat o vastă activitate teatrală. În opera sa dramatică în versuri și proză, a abordat modalități diferite ale comediei, în genere în forme amestecate, epuizând întreaga gamă a mijloacelor comicului. Prin creația sa, a oferit comediei franceze, pornite de la nivelul farsei primitive, al teatrului italian cu măști și comediei de intrigă, valoare autonomă în câteva capodopere prin care a inaugurat comedia de moravuri. Unul dintre cele mai faimoase momente din viața lui Molière este ultimul, care a devenit proverbial: a murit pe scenă, în timp ce juca Le Malade imaginaire (Bolnavul închipuit). În timp ce declama, s-a prăbușit pe scenă și a murit la puține ore după aceasta in casa sa, fără împărtășanie pentru că doi preoți refuzaseră să-l viziteze, iar al treilea a ajuns prea târziu. Se spune că purta culoarea galbenă, iar din acest motiv există o superstiție cum că galbenul aduce nenoroc actorilor. Ca actor, nu i-a fost permis din prisma legilor vremii a fi îngropat într-un cimitir obișnuit, pe tărâm sfânt. Soția sa Armande a fost cea care i-a cerut regelui Ludovic al XIV-lea să-i permită funeralii „normale“ pe timp de noapte. În 1792, rămășițele sale au fost aduse la muzeul monumentelor franceze și în 1817 transferate la Cimitirul Le Père Lachaise , Paris, în apropiere de cele ale lui La Fontaine.

·         1788: Maurice Quentin de la Tour, pictor francez (n. 1704). A fost un portretist francez rococo care a lucrat în primul rând pasteluri. Printre subiectele sale faimoase au fost portretele lui Voltaire, Rousseau, Louis XV și Madame de Pompadour. Jeanne-Antoinette Poisson, marchiză de Pompadour (n. 29 decembrie 1721, Paris – d. 15 aprilie 1764, Versailles) cunoscută ca Madame Pompadour a fost metresă a regelui Franței Ludovic al XV-lea.

·         1827 – A murit pedagogul elvețian Johann Heinrich Pestalozzi ; (n. 1746). Johann Heinrich Pestalozzi (n. 12 ianuarie 1746 – d. 17 februarie 1827) a fost un pedagog elvețian și reformator al educației. A îmbogățit și reînnoit conținutul și metodele învățământului primar, fiind considerat întemeietorul școlii populare. În spațiul românesc, ideile lui Pestalozzi au pătruns mai întâi în Transilvania prin intermediul lui Stephan Ludwig Roth, care i-a fost discipol și colaborator la Yverdon. Aceste idei au influențat regulamentele școlare din Țara Românească (1832) și din Moldova (1835).

·         1856: Heinrich Heine, poet, ultimul reprezentant al romantismului german (n. 1797). Christian Johann Heinrich Heine (numele la naștere Harry Heine), (n. 13 decembrie 1797, Düsseldorf – d. 17 februarie 1856, Paris) a fost un poet și prozator german. A fost unul dintre cei mai semnificativi poeți germani și reprezentant de seamă al liricii romantice universale. Lirica sa reflexivă este marcată de o originală subiectivitate, fiind subordonată deopotrivă fanteziei și reveriei romantice, dar și înclinației către ironie, autoparodie și umor. A exercitat o puternică influență asupra literaturii germane.
* 1865: George Phillips Bond (1825-1865), astronom american pionier al astronomiei fotografiate. Împreună cu tatăl său, William Cranch Bond, au înființat Observatorul astronomic de la Harvard, Harvard College Observatory, unul dintre cele mai importante centre astronomice din Statele Unite.

George Bond s-a născut la Dorchester în 20 mai 1825 (după unele date 1826), Massachusetts și a studiat la Universitatea Harvard. După moartea tatălui său, în 1859 a devenit directorul observatorului de la Harvard.

A folosit fotografia în astronomie pentru a calcula exact poziția corpurilor cerești și magnitudinea stelelor. A făcut prima fotografie a unei stele(Vega) în 1850 de asemenea a fotografiat suprafața Lunii și a fost primul care a fotografiat o stea binară (Mizar), în 1857. În 1848, în timp ce lucra cu tatăl său a descoperit Hyperion, al optelea satelit a lui Saturn și inelul C.

Lucrând la Observatorul Harvard (al cărui director a devenit după deceseul tatălui său), a studiat planeta Saturn și Nebuloasa Orion și a descoperit numeroase comete la care le-a calculat și orbita.

De asemenea, a publicat lucrări asupra perturbațiilor orbitelor cometelor și asupra constituției inelului lui Saturn. În 1858, s-a remarcat și printr-un memoriu asupra cometei Donati.

A fost premiat cu medalia de aur la Societatea Astronomică Regală în 1865.

Craterul G. Bond de pe Lună îi poartă numele, la fel și craterul Bond de pe Marte.

·         1890 – A murit americanul Christopher Sholes inventatorul masinii de scris. În 1868, Christopher Sholes a primit brevetul pentru maşina de scris.A murit la varsta de 71 de ani.

·         1909: Geronimo, lider apaș (n. 1829). Goyaałé, scris uneori Goyathlay (sau Goyahkla în engleză; n. 16 iunie 1829 – d. 17 februarie 1909), numit mai târziu și Geronimo, a fost un lider și vraci din triburile apașe Chiricahua. S-a remarcat în luptele care au durat câteva decenii împotriva Mexicului și impotriva Statelor Unite și a expansiunii acestor state în zonele locuite de apași Seful apas Geronimo a murit la vârsta de 80 de ani. Odata cu el a disparut unul dintre cele mai puternice simboluri ale rezistenţei bastinasilor indieni in fata invadatorilor albi. In 1905, Geronimo si-a dictat memoriile jurnalistului SM Barrett care le-a publicat cu titlul: ”Geronimo, propria sa istorie.”

·         1923: A murit Teodor T. Burada, folclorist, etnograf și muzicolog, descoperitorul bocetului popular (n. 1839)

·         1934: Albert I (8 aprilie 1875 – 17 februarie 1934) a fost rege al Belgiei din 1909 până în 1934.

Născut Albert Léopold Clément Marie Meinrad (germană Albrecht Leopold Clemens Marie Meinrad) la Bruxelles, a fost al cincilea copil și al doilea fiu al Prințului Filip, Conte de Flandra și a soției lui Prințesa Marie de Hohenzollern-Sigmaringen. Tatăl său era al treilea fiu al regelui Leopold I al Belgiei, care a fost primul rege al belgienilor și fratele mai mic al regelui Leopold al II-lea. Mama sa era rudă a kaiserului Wilhelm al II-lea al Germaniei și membră a familiei Hohenzollern (era sora regelui Carol I al României). La naștere, Albert era al patrulea în linia de succesiune la tronul din Belgia.

Când singurul fiu legitim al unchiului său Leopold al II-lea a murit în copilărie și fratele mai mare al lui Albert, Prințul Baudouin al Belgiei, care fusese instruit pentru a deveni rege, a murit în tinerețe, Albert, la vârsta de 16 ani a devenit în mod neașteptat moștenitor (după tatăl său) al coroanei belgiene. Retras și studios, Albert s-a pregătit singur pentru sarcina regală. În adolescență, Albert era concentrat pe situația clasei muncitoare a Belgiei și a călătorit incognito în mai multe districte ale clasei muncitoare pentru a observa condițiile de trai ale oamenilor.

La scurt timp după ascensiunea sa la tron în 1909, Albert a efectuat un tur extins al Congo belgian care fusese anexat Belgiei în 1906 găsind zona în mare sărăcie. La întoarcerea în Belgia a recomandat reforme pentru protejarea populației autohtone și a continuat progresul tehnologic în colonie.

Albert și soția sa, Elisabeta

Albert s-a căsătorit la München la 2 octombrie 1900 cu ducesa Elisabeta Gabrielle Valérie Marie de Bavaria, o prințesă Wittelsbach pe care o întâlnise la o înmormântare. Elisabeta, fiica ducelui Karl-Theodor și a infantei Maria Josepha a Portugaliei, s-a născut la Castelul Possenhofen din Bavaria, Germania la 25 iulie 1876. Judecând după scrisorile pe care și le-au trimis în timpul logodnei și a căsătoriei, cei doi erau îndrăgostiți unul de celălalt. Împreună au cultivat prietenia cu proeminenți oameni de știință , artiști, matematicieni, muzicieni și filosofi transformând curtea de la Laeken într-un salon cultural.

Albert și Elisabeta au avut trei copii:

• Léopold Philippe Charles Albert Meinrad Hubertus Marie Miguel, Duce de Brabant, Prinț al Belgiei, care mai târziu a devenit al patrulea rege al belgienilor sub numele Leopold al III-lea (n. 3 noiembrie 1901, d. 25 septembrie 1983).

• Charles-Théodore Henri Antoine Meinrad, Conte de Flandra, Prinț al Belgiei, Regent al Belgiei (n. 10 octombrie 1903, d. 1 iunie 1983).
• Marie-José Charlotte Sophie Amélie Henriette Gabrielle, Prințesă a Belgiei (n. 4 august 1906, d. 27 ianuarie 2001). S-a căsătorit la Roma la 8 ianuarie 1930 cu Prințul Umberto Nicola Tommaso Giovanni Maria, Prinț de Piemont care a devenit regele Umberto al II-lea al Italiei.

Regele Albert (stânga) și regele Victor Emmanuel al III-lea al Italiei(dreapta).

După decesul unchiului său, Leopold al II-lea, Albert îi succede la tron în decembrie 1909. Regii anterior depuseseră jurământul numai în limba franceză; Albert a depus jurământul și în olandeză. El și soția lui, regina Elisabeta, erau populari în Belgia datorită stilului lor simplu de viață, modest și a familiei armonioase, care se afla în contrast cu modul autocratic și viața privată tulbure a lui Leopold al II-lea.

În primii ani de domnie, Albert s-a cantonat strict în rolul său constituțional.^[1]. S-a înconjurat cu personalități liberale ca Jules Ingenbleek, secretarul său, și Harry Jungbluth, șeful casei sale militare ^[2]. De asemenea, a încearcat să apropie monarhia de popor, inclusiv prin eliminarea escortei armate care îl despărțea de mulțime și a permis jurnaliștilor să-l însoțească în călătoriile sale.^[3].

La 8 noiembrie 1910, regele reînvie tradiția discursul tronului, abandonat de Leopold al II-lea. Cu această ocazie, regele călare și familia regală au trecut prin Bruxelles, în aplauzele mulțimii. În drumul său, socialiștii au distribuit pliante în sprijinul votului universal. Discursul regelui s-a axat pe încurajarea artelor, dezvoltarea învățământului, pensii pentru mineri și pentru limită de vârstă, reforme contractului de muncă.^[4].

În preajma Primului Război Mondial, atunci când tensiunea a crescut, țările au început să formeze alianțe. În 1913, regele Albert s-a dus în Franța (în aprilie) și în Germania (noiembrie) pentru a sublinia neutralitatea Belgiei și pentru a avertiza că, în cazul încălcării teritoriul belgian, țara se va apăra. "Eu sunt Saxa-Coburg", a spus regele împăratului german; "Eu sunt, de asemenea, Orléans dar nu pot uita că sunt belgian!"

La începutul Primului Război Mondial, Albert a rezistat cererii germane pentru a muta trupele prin Belgia neutră, în scopul de a ataca Franța. Refuzul de a permite trecerea trupelor a fost bazat pe respectul pentru legile internaționale și preocuparea pentru balanța puterii în Europa, care, la momentul respectiv, cerea ca Belgia să fie o zonă tampon între Germania, Franța și Marea Britanie. De asemenea, regele Albert a protejat interesele belgienilor deoarece o națiune mică ar fi putut cădea pradă cu ușurință unei mari puteri. Când Germania a invadat Belgia (4 august ora 8 dimineața), regele Albert, conform constituției Belgiei, a preluat comanda armatei și i-a ținut pe germani suficient cât Marea Britanie și Franța să pregătească Prima bătălie de pe Marna (6–9 septembrie 1914).

·         1947 – A murit la Paris, scriitoarea franceză de origine română Elena Văcărescu, cea pe care Nicolae Iorga a numit-o “ambasadoarea sufletului românesc”. Elena Văcărescu (n. 21 septembrie 1864 București – d. 17 februarie 1947 Paris) a fost o scriitoare română stabilită în Franța, membră de onoare a Academiei Române, laureată în două rânduri cu premiul Academiei Franceze. A avut o bogată activitate politică și literară la Paris. A avut o idilă cu viitorul rege Ferdinand, relație dezaprobată de regele Carol I și guvern. În 1959, a fost reînhumată la cimitirul Bellu, în cavoul familiei Văcărescu, alături de Iancu şi Ienăchiţă Văcărescu (S-a nascut la 21 septembrie 1866).

* 1947: 

·         1954: Mihail Manicatide, medic pediatru. Cercetări în domeniul meningitei cerebrospinale la copii, a seroterapiei tusei convulsive (n. 1867)

·         1958: Petr Bezruč, poet ceh (n. 1867)
* 1958: Tala Birell (n. 10 septembrie 1907 București, România^[4] – d. 17 februarie 1958, Landstuhl, Germania) a fost o actriță română de teatru și film.

A debutat ca actriță de teatru și film în Viena. Birell a dublat-o pe Marlene Dietrich în filme germane. A venit apoi în Anglia pentru a apărea în versiunea germană a Cape Forlon, și mai târziu a plecat în America pentru a juca în versiunea în limba germană a Budoar Diplomats(Diplomați de budoar). Stea a scenei teatrale din Europa, ea a devenit populară în filmele americane, inclusiv un mic rol în Bringing Up Baby(1938).

În 1940 a apărut pe scenă în Dragii Mei Copii (My Dear Children), la Teatrul Belasco din New York City. Unul din ultimele ei filme a fost popularul serial de televiziune Orient Express din 1953, în episodul intitulat Eșarfă Roșie (Red Sash).^[6]

Este înmormântată în satul bavarez Marquartstein într-un mormânt de familie.

·         1962 - A murit dirijorul german Bruno Walter (n.15.09.1876).

·         1967: Ciro Alegría, scriitor peruvian (n. 1909)

·         1970: Alfred Newman, compozitor american de muzică de film (n. 1901)

·         1970: Samuel Agnon, scriitor evreu (n. 1888)

·         1971: A murit  Miron Radu Paraschivescu, poet, publicist și traducător român (n. 1911).

·         1972: Ion Petrovici, filosof și memorialist (n. 1882)

·         1996 – A murit Hervé Bazin, poet, romancier, eseist, președinte al Academiei Goncourt din Franta (1973 – 1996); (n. 1911). Scriitorul Hervé Bazin, preşedintele Academiei Goncourt din 1973, a murit la scurt timp înainte să împlinească varsta de 85 de ani, ca urmare a unui accident vascular cerebral.

·         1996: Alexandru Roșca, psiholog, membru al Academiei Române (n. 1906)

·         2001: Richard Wurmbrand, misionar creștin, autor a peste 18 cărți tipărite în peste 70 de limbi, deținut politic în regimul comunist (n.1909)
* 2007: Michael Lee Alfonso (n. 24 ianuarie 1965 – d. 17 februarie 2007) a fost un wrestler american, mai cunoscut sub numele de ring Mike Awesome.
* 2016: Gelu Barbu (n. 14 aprilie 1932, Lugoj – d. 17 februarie 2016, Las Palmas^[1]) a fost un balerin și coregraf român de naționalitate spaniolă.

Gelu Barbu s-a născut în 1932 în Lugoj, fiu al compozitorului Filaret Barbu. I-a fost sugerat să se apuce de dans de Cornelia Brediceanu, soția poetului Lucian Blaga, prieteni de familie cu Filaret. În copilărie, a urmat cursuri de dans expresionist german în orașul natal, continuându-și studiile la București sub îndrumarea Floriei Capsali (școala franceză), a lui Andrei Romanovski (școala rusă), a lui Trixy Checais (dans modern) și a lui Oleg Danovski.^[2]

În 1950, Barbu a început studiile la Institutul Coregrafic de Stat din Leningrad (acum Sankt Petersburg), având-o ca profesoară pe Agrippina Vaganova, cea care a dat mai apoi numele școlii. A dansat pe scena Teatrului Kirov.^[2] După cinci ani petrecuți în Rusia, s-a întors în țară unde a fost prim balerin al Operei Naționale București. În urma unei acuzații conform căreia Barbu a vorbit de rău regimul socialist la Ambasada Statelor Unite ale Americii, acestuia i s-a propus să devină spion. Cu ajutorul lui Mihai Brediceanu, director al Operei din București de atunci și naș al său, lui Barbu i s-a permis să plece într-un turneu în Germania de Est, de unde a reușit să treacă Zidul Berlinului spre vest. A făcut parte din corpul de balet a unei televiziuni bavareze, iar mai apoi a încheiat un contract cu un producător de televiziune care a realizat o serie de emisiuni în Italia, Barbu interpretând diverse personaje antice.^[2]

În 1966 s-a stabilit în Las Palmas, un oraș din Insulele Canare, Spania. Aici a fondat propria companie de balet, Barbu declarând că a făcut „o mică revoluție”, întrucât țara nu avea în acel moment o școală de dans contemporan.^[2] Cu privire la Spania, acesta a mărturisit: „M-am simțit exilat în Franța sau în Germania, dar niciodată aici. Aceasta este a doua mea patrie, aproape prima, întrucât am făcut aici mai multe lucruri decât în țara mea”.^[3]

S-a întors în România după revoluție, la treizeci de ani după ce a părăsit-o, fiind invitat la Festivalul „George Enescu”.^[2] În 2002, a fost decorat cu titlul de Cavaler al Ordinului național „Steaua României” de președintele Ion Iliescu.^[2] De asemenea, Barbu a primit Ordinul Constituției din partea lui Olav al V-lea al Norvegiei,^[4] precum și distincțiile de cetățean de onoare al Lugojului și al localității Las Palmas, cea din urmă venind din partea regelui Juan Carlos I al Spaniei.^[2]

Barbu a murit în 2016, la 83 de ani, în Las Palmas. Cauza decesului a fost o tromboză cerebrală suferită cu doi ani înainte care i-a deteriorat grav starea de sănătate.

Sărbători

• Calendarul creștin ortodox: Sf M Mc Teodor Tiron; Sf Mariamna; Sf împărați Marcian și Pulheria; Duminica a 33-a după Rusalii - a Vameșului și a Fariseului - Începutul Triodului
• Calendarul romano-catolic: Ss. Întemeietori ai Societății „Slujitorii Sf. Fecioare Maria”
• Calendarul greco-catolic:  Sf. Teodor Tiron, martir († secolul al IV-lea)

ARTE 17 Februarie

INVITAȚIE LA OPERĂ 17 Februarie

"Madame Butterfly"  Puccini

MUZICĂ 17 Februarie

Arcangelo Corelli, compozitor, violonist, pedagog și dirijor italian

Arcangelo Corelli (1653-1713) 

Henry Vieuxtemps, compozitor și violonist belgian

Ioana Radu, cântăreață româncă (romanțe și muzică populară)

Tommy Edwards, cântăreţ şi compozitor american

Valy Niculescu, soprană româncă de operetă

Doru Popovici, compozitor și muzicolog român

                                                                        

Bobby Lewis, cântăreţ american

Johnny Bush, cântăreţ american

John Leyton, actor şi cântăreţ britanic

Gene Pitney, cântăreţ şi compozitor american

Dodie Stevens (Gerladine Ann Pasquale), cântăreaţă americană

Billie Joe Armstrong, solist Green Day

Billie Joe Armstrong & Norah Jones 

Dirijorul german Bruno Walter

Alfred Newman, compozitor american de muzică de film

ÎNREGISTRĂRI NOI: 

Brain Power & Classical Music | Mozart Vivaldi Bach Beethoven

Viola d'amore solo

POEZIE 17 Februarie

Octavian Doclin (Chisăliță), poet român

Biografie

Poet.

Născut la 17 februarie 1950, Doclin, jud. Caraş-Severin.

Studii:

Şcoala generală Doclin (1957–1965),

Liceul Grădinari, Caraş-Severin (1965–1969),

Institutul Pedagogic Oradea, secţia română-franceză (1969–1972).

Profesii şi locuri de muncă:

Profesor, şcoala generală nr. 1 Bixad, jud. Satu Mare (1972–1977),

Referent, Centrul Judeţean Caraş-Severin de Cultură şi Civilizaţie Tradiţională (1977–până în prezent),

Redactor-şef revista„Reflex”,Reşiţa,

Director al Editurii Modus, Reşiţa.

Colaborează la:„Contemporanul”, „Familia”, „Orizont”, „Caraş-Severinul”, „Flamura”, „Luceafărul”, „România literară”, „Transilvania”, „Tribuna”, „Književni život”, „Semenicul”, „Steaua” etc.

Volume publicate:

Neliniştea purpurei, versuri, Timişoara, Editura Facla, 1979;

Fiinţa Tainei, Timişoara, Editura Facla, 1981;

Muntele şi iluzia, Timişoara, Editura Facla, 1984;

Curat şi nebiruit, Bucureşti, Cartea Românească, 1986;

Cu gândul la metaforă, Bucureşti, Editura Eminescu, 1989;

Metafore gândite-n stil pentru când voi fi copil, Reşiţa, Editura Semenicul, 1991;Ceasul de apă, Timişoara, Editura Hestia, 1991;

A te bucura în eroare, Timişoara, Editura Hestia, 1992;

În apărarea poemului scurt,Timişoara, Editura Hestia, 1993;

Climă temperat continentală/ Temperate Continental Climate, traducere engleză, Ada D. Cruceanu, Timişoara, Editura Hestia, 1995;

Agresiunea literei pe hârtie, Timişoara, Editura Hestia, 1996;

Essau, 33 de poeme, Reşiţa, Editura Timpul, 1997;

47 de poeme despre viaţă, dragoste şi moarte, Reşiţa, Editura Timpul, 1998;

47 Poems about Life, Love and Death, traducere Ada D. Cruceanu, Reşiţa, Editura Timpul, 1998; Poeme duminicale, Reşiţa, Editura Timpul, 1998;

Între pereţi de plută sau Moartea după Doclin, Timişoara, Editura Marineasa, 1999;Dubla eroare, Timişoara, Editura Marineasa, 1999;

Metafore gândite-n stil pentru când voi fi copil (ediţia a II-a), Reşiţa, Editura Timpul, 1999;

Poeme dinaintea tăcerii, Reşiţa, Editura Timpul, 1999;

Urma paşilor în vale, Timişoara, Editura Hestia, 2001;

Nisip, ape de odihnă, Timişoara, Editura Marineasa, 2002;

Carte din iarna mea, Timişoara, Editura Marineasa, 2003;

Pîrga, Timişoara, Editura Marineasa, 2004;

Pîrga II, Reşiţa, Editura Modus P. H., 2005;

55 de poeme, Reşiţa, Editura Modus P. H., 2005;

Cărţi în colaborare:

Ritmuri din ţara lui Iovan Iorgovan, Reşiţa, 1970;

Uneori zborul: şapte poeţi tineri, Timişoara, Editura Facla, 1973;

Fluturi, păsări, cai, Bucureşti, Editura Minerva, 1983;

Nichita Stănescu — frumos ca umbra unei idei, Bucureşti, Editura Albatros, 1985;Casa faunului. 40 de poeţi contemporani, Timişoara, Editura Hestia, 1995;

Oraşul cu poeţi, Reşiţa, Editura Timpul, 1995;

O mie şi una de poezii româneşti,Bucureşti, Editura Du Style, 1997;

Nichita.O carte gândită şi realiată de Gheorghe Jurma (ediţia a II-a, Reşiţa, Editura Timpul, 1998),

Eminescu — pururi tânăr, dedicaţii lirice, Bucureşti, Editura Litera, 1998;

Vid Tystnadens Bord, Stockholm, Brutus Östlings Bokförlag, Symposion, 1998;Antologia poeţilor ardeleni contemporani, Tg. Mureş, Editura Ardealul, 2003;Sacralitate/ Sacrality, Bucureşti, Editura Academiei Internaţionale Orient-Occident, 2004;

Medalionul literar — structură permanentă de cultură şi educaţie, Craiova, Editura Ramuri, 2006.

A colaborat la alcătuirea Dicţionarului General al Literaturii Române, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, 2005.

Premii:

Premiul Filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România (1992),

Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara (1996);

Premiul Uniunii Scriitorilor din România la Festivalul Naţional de Poezie „George Coşbuc”, Bistriţa (1998, 2002);

Premiul „C. S. Anderco”, la Fontiera Poesis, Satu Mare (1999);

Premiul pentru poezie al Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România (2002); Premiul pentru poezie al Festivalului Internaţional EMIA – Deva (2005);

Premiul Eminescu şi Titlul de Cavaler al Ordinului Cultural „Eminescu”, Oraviţa (2006); Ordinul Meritul Cultural în Grad de Cavaler (2004).

Referinţe critice

În periodice: Gheorghe Grigurcu, „Orizont”, 15 martie 1973; Dinu Flămând, „Scânteia Tineretului”, nr. 7693, 1974; Marcel Pop-Corniş, „Orizont”, 5 aprilie 1979; Liviu Papadima, „Tribuna României”, 1 mai 1984; Cornel Ungureanu, „Orizont”, nr. 15, 1987; Traian T. Coşovei, „Contem-poranul – Ideea europeană”, nr. 13, 1992; Alexandru Cistelecan, „Luceafărul”, nr. 19, 1994; Valentin F. Mihăescu, „Supliment literar”, nr. 23, 1997; Cornelia Ştefănescu, „România literară”, nr. 18, 2001; Adrian Dinu Rachieru, „Convorbiri literare”, nr. 3, 2006.

În volume:Alexandru Piru, Debuturi,Bucureşti, Cartea Românească, 1981; Gheorghe Pituţ, Locuri şi oameni, întâmplări şi parabole, Bucureşti, Cartea Românească, 1982; Nicolae Ciobanu, Întâlnire cu opera,Bucureşti, Cartea Românească, 1982; Petre Stoica, Caligrafie şi culori,Bucureşti, Cartea Românească, 1984. Laurenţiu Ulici,Prima verba vol. III, Timişoara, Editura de Vest, 1992; Alexandru Ruja, Parte din întreg,Timişoara, Editura de Vest, 1994; Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană vol. I, Promoţia ’70, Bucureşti, Editura Eminescu, 1995; Olimpia Berca, Dicţionar al scriitorilor bănăţeni,Timişoara, Editura Amarcord, 1996; Gheorghe Mocuţa, Răspântia scriiturii,Arad, Editura Mirador, 1996; Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul Scriitorilor Români,Bucureşti, Fundaţia Culturală Română, 1998; Victoria Bitte, Tiberiu Chiş, Nicolae Sârbu, Dicţionarul scriitorilor din Caraş-Severin,Reşiţa, Editura Timpul, 1998; Călin Chincea, Jurnal sentimental,Oraviţa, 1999; Alexandru Ruja, Parte din întreg,II, Timişoara, Editura Excelsior, 1999; Doru Timofte, Microeseuri pentru clavecin şi orchestră, Timişoara, Editura Marineasa, 1999; Aquilina Birăescu, Diana Zărie, Scriitori şi lingvişti timişoreni,Timişoara, Editura Marineasa, 2000; Călin Chincea, Peisaje din Caraş. Cronici literare,Oraviţa, 2000; Dumitru Micu, Istoria literaturii române. De la creaţia populară la postmodernism,Bucureşti, Editura Saeculum, 2000; Rodica Oprean, Flux continuu, Timişoara, Editura Augusta, 2000; George Vulturescu, Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului, Satu Mare, Editura Muzeului Sătmăren, 2000; Gheorghe Mocuţa, Pe aceeaşi Arcă,Arad, Editura Mirador, 2001; Gheo Vasile, Poezia română între milenii — Dicţionar de autori,Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002; Marian Popa,Istoria literaturii române de azi pe mâine,Bucureşti, Fundaţia Luceafărul, 2001;Who’s who,Bucureşti, Pegasus Press, 2002; Călin Chincea, Cronicile de la Berzovia,Timişoara, Editura Eubeea,2001; Dicţionarul General al Literaturii Române,vol. II, Academia Română, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004; Gheorghe Pituţ, Culoarea visului. Portrete, cronici, tablete, Bucureşti, România Press, 2004; Dicţionar al Scriitorilor din Banat,coordonator Alexandru Ruja, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2005; Titus Crişciu, Cei de lângă noi — portrete şi interviuri,Reşiţa, Editura Tim, 2005; Cornel Ungureanu, Geografia literaturii române, azi,vol. IV Banatul, Piteşti, Editura Paralela 45, 2005; Paul Aretzu,Viziuni critice,Craiova, Editura Ramuri, 2005; Dimitrie Costa, Carte cu scriitori,Reşiţa, Editura Tim, 2006; Aurel Sasu, Dicţionarul biografic al literaturii române,Piteşti, Editura Paralela 45, 2006.

Pîrga 

Poetul - pîrga cuvintelor 
început de rod o nouă naştere ultima - 
coroana de slavă a poemei altoiul 
trunchiului de pămînt al poemului în putrezire 

naştere din naştere 
putrezirea înviată de neputrezire 
lemn din ceruri înflorit din lemn de pămînt - 
pe fruntea poetului săpată forma literei T 
mereu adîncindu-se 
în palma mîinii lui drepte ivită rana 
încet deschizîndu-se 
întîiul rod - deodată cu pîrga 


Fuiorul 

I 

Stătea ascuns în lanul de cînepă 
din grădina casei de la doclin 
de tălpile de copil se prindea 
pămîntul reavăn răcoarea lui 
dacă (abia) îi stîmpăra sîngele înfierbîntat 
verdele crud al cînepii tinere 
îi colora ochii tineri cu care vedea 
lumea visată şi cerul albastru 
era verde crud precum snopii de cînepă 
puşi de bunica la murat ascunşi sub mal 
în apa rece şi limpede înverzită şi ea repede 
de picioarele lui şi ele prea tinere 
sub care-i strivea într-un dans nici azi înţeles 
era verde crud un verde închis 
de la tălpi pînă la creştet 
cu toate că atunci părul lui de copil 
avea culoarea aurului ca al mamei sale 
cînd l-a născut 


II 

ascuns în lanul de cînepă 
din grădina casei copilăriei 
chema roiul de viespi şi privea cerul albastru 
culcat pe spate în răcoarea cînepii 
vedea mai bine lumea visată 
prin crăpătura ochilor lui verzi 
mai cruzi ca verdele crud al cînepii 
cînepa - pîrga puterilor cuvintelor sale 
în tinereţe 


III 

cine mai cheamă astăzi oare cuvîntul la el 
se auzi gîndind deodată cu voce tot mai puternică 
şi crezu pentru o clipă că sîngele verde crud 
de odinioară al copilăriei 
va fi fuiorul în care va lega 
pentru totdeauna lîngă el poema 
între timp însă fără s-o fi simţit în preajmă 
ea îi lipise cu apă verde pleoapele 
ele acum aurii 
mai auzi doar plesnetul despicînd 
în două lumea visată şi cerul albastru 
precum trupul de mult uscat al cînepii 
adunat în fuior pe braţul bunicii 
cîndva 

Turnul Unghiului 

Din Turnul Unghiului priveşte poetul 
doar cu ochiul care vede numai înlăuntrul său 
domeniul poemului 
cuvintele mici pe care el le trecuse victorios 
prin încercarea din Vale 
plesnesc acum în pîrgă deplină 
se bucură mult văzînd cum îşi trec 
povara lucrării din gură în gură 
aşa cum în copilărie văzuse el în muşuroaiele de furnici 
la care se uita ore în şir 
bucuria-i ţinu însă cît durata fulgerului 
timp destul pentru naşterea florii de mină 
gîndul că după primul rod 
o altă încercare îl aşteaptă în Vale 
fără să ştie cît de puternice 
vor fi vinele picioarelor noilor născuţi 
îl nelinişti peste măsură 
deschise celălalt ochi care vedea numai în afara sa 
şi desluşi cum dinspre partea de sud a domeniului 
cu steag alb în mînă (şi) în goană nebună 
se apropie punctul 


Apărarea domeniului 

Pentru ca fiecare să aibă 
locul ce i se cuvine 
şi domeniul să poată fi apărat 
şi pentru ca poetul să nu îl arunce afară 
ca pe-o mlădiţă stearpă fără putinţa rodirii 
cuvîntul trebuie să se nască în afara poemului 
dar să crească şi să rămînă în el 

fiindcă atît de mult a iubit poetul poemul 
încît a dat pe singurul său cuvînt afară din el 
născîndu-i poema 

Heinrich Heine, poet, ultimul reprezentant al romantismului german

Biografie Heinrich Heine

Christian Johann Heinrich Heine (numele la naștere Harry Heine), (n. 13 decembrie 1797, Düsseldorf – d. 17 februarie 1856, Paris) a fost un poet și prozator german.

A fost unul dintre cei mai semnificativi poeți germani și reprezentant de seamă al liricii romantice universale. Lirica sa reflexivă este marcată de o originală subiectivitate, fiind subordonată deopotrivă fanteziei și reveriei romantice, dar și înclinației către ironie, autoparodie și umor. A exercitat o puternică influență asupra literaturii germane.

Heine s-a născut dintr-o familie evreiască din Düsseldorf, Germania. Tatăl său a fost un comerciant care, în cursul ocupației franceze a constatat că s-au deschis noi perspective pentru evrei. Când tatăl său a dat faliment, Heine a fost trimis la Hamburg, unde unchiul său, Salomon, un bancher bogat, l-a încurajat să se pregătească pentru o carieră în comerț. După ce și afacerea lui Heine a dat faliment, el s-a hotărât să studieze dreptul la universitățile din Göttingen, Bonn și la Universitatea Humboldt din Berlin, dar în final, deși a absolvit în 1825, a constatat că literatura este mai interesantă decât dreptul. În această perioadă s-a hotărât să se convertească de la Iudaism la Protestantism. Acest lucru i-a fost necesar, deoarece în multe din statele germane, li se aplicau restricții severe evreilor, în multe cazuri fiindu-le chiar interzisă practicarea unor profesii. Una din profesiile interzise pentru evrei era și cea de profesor la universitate, care devenise țelul lui Heine. Heine și-a justificat convertirea, spunând că aceasta a fost „biletul său de intrare în cultura europeană”. De fapt se pare că nu a fost chiar așa. Vărul și binefăcătorul său, compozitorul Meyerbeer, nu a fost nevoit să se convertească pentru a pătrunde în cultura europeană. Pentru tot restul vieții, Heine a s-a confruntat cu elementele incompatibile ale dublei sale identități, germane și evreiești.

Heine este cel mai bine cunoscut pentru poezia lirică, din care o bună parte (mai ales lucrările de tinerețe) a fost pusă pe muzică de compozitori de lieduri, dintre care cel mai reprezentativ a fost Robert Schumann. Și alți compozitori, între care Richard Wagner, Franz Schubert, Felix Mendelssohn, Fanny Mendelssohn, Hugo Wolf și Johannes Brahms, au pus pe muzică versuri ale lui Heine. Chiar și în secolul al XX-lea, Hans Werner Henze și Lord Berners le-au urmat exemplul.

Ca poet, Heine a debutat în 1821 cu volumul Gedichte (Poezii). Pasiunea sa amoroasă unilaterală față de verișoarele sale Amalie și Therese l-au inspirat să scrie cele mai reușite versuri, Buch der Lieder (Cartea cântecelor, 1827).

În 1831 Heine a plecat în Franța, la Paris. Acolo a aderat la socialismul utopic, reprezentat de adepții ideilor lui Saint-Simon, care propovăduiau un paradis egalitarist, fără clase sociale, bazat pe meritocrație.

Cu excepția unei scurte vizite în Germania, în 1843, el și-a petrecut restul vieții la Paris. În Germania lucrările sale au fost interzise, împreună cu ale celor care erau considerați ca făcând parte din mișcarea Junges Deutschland (Germania tânără)

Cu toate acestea, de la distanță, a continuat să comenteze politica germană. În 1844 a scris Deutschland. Ein Wintermärchen (Germania. O poveste de iarnă), un fel de dare de seamă a călătoriei întreprinse de el în Germania și a climatului politic de acolo. Prietenul său, Karl Marx, a publicat lucrarea în ziarul Vorwärts. În lucrarea Atta Troll: Ein Sommernachstraum (Atta Troll: Visul unei nopți de vară), el a satirizat politica utopică a opozanților regimului din Germania.

Experiența emoționantă a exilului său se oglindește în poezia In der Fremde (Printre străini). În ultimii săi opt ani de viață a fost țintuit la pat, unii cred că a avut scleroză în plăci, în timp ce alții opinează că a avut sifilis. A murit la Paris și a fost înmormântat în Cimitirul Montmartre.

În 1933, în cursul raidului întreprins de naziști asupra Institut für Sexualwissenschaft (Institutul pentru științe sexuale), printre cărțile arse în Piața Oprerei (Opernplatz) din Berlin s-au găsit și lucrările lui Heine.

Se pare că replica din piesa sa Almansor, din 1821: Dort, wo man Bücher verbrennt, verbrennt man am Ende auch Menschen (Acolo unde se ard cărți se vor arde, până la urmă, și oamenii) a reprezentat o sumbră prevestire.

Scrieri

·         Auf Flügeln des Gesanges

·         Gedichte, 1821

·         Lyrisches Intermezzo, 1822 (Intermezzo liric)

·         Tragödien, nebst einem lyrischen Intermezzo, 1823

·         Reisebilder, 1826-31 (Imagini de călătorie)

·         Die Harzreise, 1826 (Călătorie în Harz)

·         Ideen, das Buch le Grand, 1827

·         Englische Fragmente, 1827

·         Buch der Lieder, 1827 (Cartea cântecelor)

·         Französische Zustände, 1833

·         Zur Geschichte der neueren schönen Literatur in Deutschland, 1833

·         Die romantische Schule, 1836

·         Der Salon, 1836-40

·         Über Ludwig Börne, 1840

·         Neue Gedichte, 1844 - (Poezii noi)

·         Deutschland. Ein Wintermärchen, 1844 - (Germania, o poveste de iarnă)

·         Atta Troll. Ein Sommernachtstraum, 1847 (Atta Troll. Visul unei nopți de iarnă)

·         Romanzero, 1851

·         Der Doktor Faust, 1851

·         Les Dieux en Exil, 1853

·         Die Harzreise, 1853 (Călătorie în Harz)

·         Lutezia, 1854

·         Vermischte Schriften, 1854

·         Letzte Gedichte und Gedanken, 1869

·         Sämtliche Werke, 1887-90 (7 Vols.)

·         Sämtliche Werke, 1910-20

·         Sämtliche Werke, 1925-30

·         Werke und Briefe, 1961-64

·         Sämtliche Schriften, 1968

Angelica 

Să nu m-alungi, chiar de mi-a stins
Pojarul al tău vin.
Mai ține-mă un sfert de an –
Voi fi atunci prea plin.

Prietenă-mi vei fi atunci,
Iubito, negreșit:
Prietenia începe când
Iubirea s-a sfârșit.

Traducere Petre Solomon

Am plans in somn, iubito 

Am plans in somn, iubito,
Visam c-ai fi murit
Si chiar dupa trezire
Plansei necontenit.

Am plans in somn, iubito,
Visam ca m-ai lasat
Si chiar dupa trezire
Plansei nemangaiat.

Am plans in somn, iubito,
Visam ce drag ti-s eu
Si chiar dupa trezire
Amarnic plang mereu.



Editura Minerva,Bucuresti,2000
Traducere de Ion Bentoiu

Lorelei

Nu stiu ce va sa-nsemne

Ca sunt asa de trist;

Un basm din alta vreme,

Nu ma lasa sa exist.

E racoare si amurgeste,

Si Rhinul curge maiestuos;

Piscul muntelui  sclipeste

In lumina soarelui apus.

Cea mai frumoasa  fecioara

Sade minunat acolo sus,

Isi piaptana pentru a nu stiu a cata oara

Parul auriu in auriul soarelui apus.

Si-l piaptana cu un piepten auriu,

Cantand un cantec ce nu-l stiu;

Este o minunata armonie

In navalnica-i melodie.

Timonierul in mica lui corabie

E cuprins de-un dor salbatic;

Nu mai cata la a stancilor indicatie,

Ci doar la fata de pe piscul singuratic.

Cred ca el pana la urma

In valuri cu corabia se scufunda;

Facut-a asta , prin cantul ei,

Frumoasa  fecioara  Lorelei.

Elena Văcărescu

Biografie Elena Văcărescu
...s-a născut în 1864, în Bucureşti. Tatăl ei provenea dintr-o veche familie de boieri munteni, patrioţi şi literaţi deopotrivă, ce-l dăduseră pe cultivatul Ienăchită Văcărescu sau pe curajosul Ioan, potrivnicul greu de stăpânit al ruşilor în epoca Regulamentului Organic. Mama sa a imbogatit blazonul Vacarestilor cu stema Falcoienilor, boieri olteni cunoscuţi din timpul lui Mihai Viteazul, lipsiţi de talente literare, nu şi de pricepere în adiministrarea treburilor statului în diferite funcţii. Elencuţa şi-a împărţit copilăria între moşia bunicilor săi de la Falcoi, pe malul drept al Oltului, şi conacul de la Văcăreştii Dâmboviţei, unde descoperă nu numai plăcerea lecturii dar şi pe aceea a petrecerii timpului în natură sau a explorării satului din apropiere. Literatura engleză o va cunoaste prin intermediul guvernantei engleze sosite la noi ca atâtea altele, iar datorită studiilor la Paris se va familiariza cu cea franceză, mai ales ca aici are şansa să-i cunoasca pe Leconte de Lisle şi Victor Hugo, pe care il va evoca mai târziu în amintirile sale. Izbucnirea războiului de independenţa trezeşte în sufletul copilei de 13 ani o dublă emoţie, pe de-o parte provocată de entuziasmul romantic faţă de cauza romanească, ce se va reflecta în câteva poezii cuprinse in volumul de debut din 1886, iar pe de alta datorită grijii pentru soarta tatălui sau, ofiţer pe frontul balcanic. Educaţia şi-o desăvârşeşte la Paris, unde audiază cursuri de filosofie, estetică şi istorie în cadrul Universităţii Sorbona, iar arta poetica îi este desăvârşită sub îndrumarea celebrului poet parnasian Sully Prudhomme. Însă ăntalnirea care îi va schimba viaţa a fost aceea cu regina Elisabeta, Carmen Sylva. Întoarsă în ţară în 1888, pătrunsă de cultura occidentală şi cu speranţa regăsirii satului romanesc şi a pădurii de la Văcăreşti, are surpriza unei invitaţii la palat din partea reginei, ce aflase de preocuparile sale de la generalul Theodor Văcărescu, unchiul Elenei si mareşal al palatului. Carmen Sylva, încă neconsolată după pierderea unicului copil, principesa Mărioara, va transfera întreaga sa dragoste maternă catre Elena, într-o legatură trainică şi de durată. În anul următor publicarea \"Rapsodului Dâmboviţei\", o culegere de cântece populare adunate de ea şi traduse în limba germană de regină, îi va asigura faima europeana datorită apariţiilor succesive în diferite ţări. Fericirea va fi brutal întreruptă în urma proiectului neinspirat al Elisabetei care sprijină logodna dintre Elena Văcărescu, devenită domnişoara sa de onoare şi prinţul moştenitor al tronului, Ferdinand, o mezalianţă care a întampinat refuzul categoric şi măsurile punitive ale regelui. Elena Văcărescu îşi va urma regina în exilul veneţian la sfârşitul căruia se va stabili în capitala Franţei, consolată şi încurajată de prietenii ei literaţi. A fost numită de Nicolae Iorga „ambasadoarea sufletului românesc”. A fost laureată în două rânduri a premiului Academiei Franceze.A tradus în limba franceză din poeziile lui Eminescu, Blaga, Goga, Toparceanu, Minulescu, Vinea...
S-a stins din viaţă pe 17 februarie 1947, la Paris.

Dragoste eternă

Eu te-am iubit întotdeauna. Din liniştitul început
Şi până-n ceasul de acuma, mai sumbru şi mai învrăjbit,
Ca un refren ce te subjugă, şi-l tot repeţi deşi-i ştiut,
Iubirea ta mângâietoare în sufletu-mi a dăinuit.

Te voi iubi întotdeuna. Din ceasu-acesta care-mi scapă
Şi până-n viitor când timpul, nepăsător, victorios,
Îşi va goli clepsidra toată, la cea din urma-a mea etapă,
În inimă îmi va rămâne amorul nostru luminos.

Iar mai departe, sub ţărâna, în care trupu-o să coboare
Spre a putea dormi mai bine, vreau să te port cu mine-n gând,
Iar cei ce-mi vor călca cenuşa cu inima nepăsătoare,
De-or fi pe nume să te cheme, sub paşi mă vor simţi vibrând.

Rugăciune

Tu-arunci sclipiri de soare pe şesuri şi coline,

Spre coastele în floare apleci copaci străbuni,

Şi mările le legeni ca nişte cupe pline

În ritmul fără stavili al marilor furtuni.

O, tu, ce-n cupa goală mai vezi încă lucind

Cel mai amar din plânsu ce l-aş fi plâns vreodată,

Îţi dau inima-ntreagă s-o umpli mai curând,

E largă şi adâncă şi veşnic însetată.

Îi trebuie putere şi pace şi lumină.

Să pui în ea apusuri cu mari speranţe-n ele,

Şi zori săltând pleoapa cu raza lor senină,

Şi proaspăta răcoare a serii din vâlcele.

Şi astre gânditoare, şi cerurile toate

În inima aceasta cu-abisuri să se-afunde,

Şi ea s-adoarmă-n cânturi supreme, avântate,

Ce leagănă toţi sorii prin spaţiale unde.

Când va fi plină, Doamne, de ale tale glorii,

Ea va vedea zâmbindu-i în treacăt o durere,

Şi peste strălucirea din clipe iluzorii,

Se va-mbăta de-o calmă, puternică tăcere.

Patriei mele

Iar dacă îţi devin străină

Şi cântecu-mi de început

Grăirea n-a ales, divină,

A plaiului ce m-a născut.

Seninul dulce grai în care

Lin, ruga, buzele-mi şoptesc,

O, patrie, putea-vei oare

Să-mi ierţi păcatul meu firesc?

Lua-vei viersul meu în seamă,

Grea munca-mi binecuvântând,

Cum îşi blagosloveşte-o mamă

Copiii mâine-n luptă stând ?

Miron Radu Paraschivescu, poet, publicist și traducător român

Biografie 

Miron Radu Paraschivescu s-a nãscut la 2 octombrie 1911 la Zimnicea, într-o familie de intelectuali. A studiat artele plastice, întâi la Cluj şi apoi la Bucureşti. La Bucureşti a urmat şi cursurile Facultãţii de Litere. 
Primele versuri le scrie în 1926 şi le publicã în revista Povestea, editatã la Vãlenii de Munte. În 1933 aderã la PCR, iar din 1936 face parte din redacţia revistei de orientare comunistã Era nouã. Colaboreazã, cu versuri şi articole, la aproape toate publicaţiile de stânga din perioada interbelicã: Facla, Cuvântul liber, Meridian, Societatea de mâine, Korunk, Azi, Lumea româneascã, Reporter. 
În timpul rãzboiului, ca redactor al paginii literare a ziarului Ecoul, se înconjoarã de colaboratori din rândurile tinerilor scriitori (spre sfârşitul vieţii se va mândri cu faptul cã i-a remarcat, înaintea altora, pe Marin Preda şi Geo Dumitrescu). În 1945 lucreazã ca reporter la România liberã, iar ulterior este redactor-şef, succesiv, la Revista literarã şi la Almanahul literar din Cluj, publicaţii în jurul cãrora adunã, de asemenea, tineri. 
În anii stalinismului şi ulterior, publicã numeroase volume de versuri proprii şi traduceri din poeţi strãini, face parte din conducerea Uniunii Scriitorilor şi primeşte diverse premii, inclusiv Premiul de Stat, fiind agreat de oficialitate. Poemele sale declarative şi patetice (un volum apãrut în 1960 are chiar titlul Declaraţia pateticã) reprezintã însã doar una din laturile unei personalitãţi scindate. Într-un jurnal intim (pe care îl ţine din 1936 şi pânã în ultimul an al vieţii), "M.R.P.", cum îi spun prietenii, analizeazã – chiar în anii în care laudã în mod public comunismul – efectele dezastruoase ale instaurãrii comunismului în România. 
Cu o generozitate surprinzãtoare la un autor ambiţios, chinuit de sentimentul ratãrii, Miron Radu Paraschivescu se ocupã în continuare de identificarea şi susţinerea tinerelor talente. Pentru promovarea reprezentanţilor noii generaţii foloseşte orice ocazie, transformând, de exemplu, modestul supliment literar Povestea vorbei al revistei Ramuri din Craiova într-o adevãratã instituţie a debutului, de importanţã naţionalã. Imaginea sa rãmâne aureolatã de aceastã generozitate în amintirea multor scriitori. 
Moare la 17 februarie 1971 la Bucureşti. 
Poet al clasei muncitoare 
n tinereţe, Miron Radu Paraschivescu visa sã fie un reformator al poeziei. Primele versuri şi le-a publicat în revista avangardistã Unu, considerându-le o dinamitã liricã, utilizabilã fãrã riscuri numai de cãtre iniţiaţi. În realitate, producţia lui liricã juvenilã nu ieşea din raza unui simbolism minor: 
"Toamna, alãutã,/ Cântã în grãdinã/ Simfonia mutã/ De aur şi ruginã.// Statuile cu zei/ ªi nude baccanale/ Danseazã pe alei/ Mai albe şi mai goale." (Autumnalã). 
Dupã 1933, când a devenit membru al PCR, partid subversiv, scos de altfel în afara legii, scriitorul a început sã creadã cu şi mai multã fervoare cã are menirea sã revoluţioneze poezia. Aşa cum altãdatã îşi imagina cã este un avangardist, acum îşi face iluzia cã scrie o poezie-manifest, în stare sã înflãcãreze mulţimile. De fapt, versurile lui din aceastã perioadã – discursive şi tacticoase, în genul poemelor lui Geo Dumitrescu – n-ar fi avut ecou dacã ar fi fost citite de la o tribunã în faţa a mii de oameni. Cel mult, ar fi provocat hilaritate: 
"Veţi recunoaşte, desigur,/ cã burta rotundã a unei femei însãrcinate plimbându-se prin Cişmigiu/ seamãnã leit cu invoalta coadã a pãunului." (Buna-Vestire). 
În sfârşit, când partidul comunist vine la putere în România, prin voinţa ocupanţilor sovietici, Miron Radu Paraschivescu se erijeazã în propovãduitor al ideologiei marxist-leniniste, considerându-se un Maiakovski al românilor. Dramatismul – autentic – al conştiinţei lui, experienţa de versificator, ca şi o culturã poeticã relativ întinsã sunt folosite, fãrã graţie, pentru propagarea unor idei primitive, cum este aceea a luptei de clasã: 
"Cãdeau rãcnind şţãranii rãsculaţiţ, cu braţele deschise,/ Ca rãstigniţii de pe cruce,/ Cu ochii tot cãscaţi spre 
ne-mplinite vise,/ Când pe cãmãşi apusul prindea sã le usuce/ Mari trandafiri de sânge/ ªi purta peste câmp fumul conacului,/ Obida cea frântã şi jalea sãracului...// Dar din sângele lor/ ªi focurile-aprinse pe zare,/ Boierii mai vãd din pridvor/ Cum tremurã, sus, ca un nor,/ O roşie flamurã, cãlãuzitoare,/ Pe cerul încruntat de fum şi dogoare// Iatã, o altã/ Stea, mai înaltã,/ Mai vie rãsare:/ Steaua clasei proletare..." (Cântarea României). 
Din aceste reverii de poet al clasei muncitoare Miron Radu Paraschivescu este trezit de... el însuşi, şi anume de acea parte a personalitãţii sale care îşi pãstreazã luciditatea. Iatã ce noteazã la un moment dat în jurnalul lui intim: 
"Am recitit azi câteva poeme de Maiakovski şi mi-am dat seama de inferioritatea mea faţã de el: sunt scund. Privirea mea asupra lucrurilor pleacã de jos în sus ş...ţ". 
Nu era vorba doar de o inferioritate fizicã, dar formula este expresivã şi fixeazã foarte bine incapacitatea lui Miron Radu Paraschivescu de a privi existenţa de sus în jos. El este un Cãtãlin agitat, dornic de glorie ieftinã, un Adrian Pãunescu lipsit de forţã, un Miticã în ipostaza de propagandist. 
Din tot ce a scris ca poet prezintã interes textele de facturã livrescã şi, înainte de toate, faimoasele Cântice ţigãneşti, în care – dupã modelul lui Federico Garcia Lorca, dar cu mai mult umor – este parafrazatã creaţia popularã ţigãneascã: 
"Sã spuie care-o cunoaşte/ cum era de datã-n Paşte;/ cã, bãtu-o-ar stelele,/ şi-a tras şi sprâncenele/ subţirel, pe lângã coadã,/ de-mi suci mintea nãroadã.// P-urmã, ce sã vã mai spui?/ Umblam dupã ea hai-hui,/ şi unde se fandosea/ cã este gagica mea.// ªi mã lua îndelicat,/ numa-n şoapte şi oftat.// Of, pupa-o-ar mã-sa rece,/ cã dorul ei nu-mi mai trece!// Eu credeam cã-i doar a mea;/ dar pititã sub perdea,/ la toţi fanţii se gimbea..." (Cântic de dor şi of). 
Concentrarea maximã de farmec livresc se gãseşte într-un Epitaf compus în stilul lui Anton Pann: 
"Aicea s-au dus cu jale/ ªi în tihnã se albesc/ Oasele domniei-sale/ de Miron Paraschivesc,/ Ce au fost trecut pe lume/ Ca sã dea la toate nume./ Astãzi, una cu ţãrâna,/ De iubire n-are ştire/ ªi un vreasc îi este mâna/ Care scrise aste şire./ Când zâmbiţi, din întâmplare,/ Întorcând aceste foi,/ Domnişori şi domnişoare,/ Va zâmbi şi el cu voi." 
Superficialitate voioasã 
impresie de risipã şi zãdãrnicie ne produc şi traducerile lui Miron Radu Paraschivescu. Poeţi fãrã nimic comun, chiar incompatibili, ca Rainer Maria Rilke şi Louis Aragon, Robert Desnos şi Nicolae Tihonov sunt "tãlmãciţi" cu o superficialitate voioasã, care îi uniformizeazã. Arthur Rimbaud, în versiunea lui Miron Radu Paraschivescu, pare un poet socialist român de la sfârşitul secolului nouãsprezece: 
"Cetate a durerii care te scoli din morţi,/ Când pieptul tãu şi fruntea spre Viitor s-avântã/ Spre chipul tãu de cearã deschizând mii de porţi,/ Când pânã şi Trecutul trist bine-te-cuvântã". 
Reportajele sunt şi ele verbioase, revãrsate pe mari suprafeţe, deşi în cazul lor scriitorul a fãcut o tentativã de a sistematiza materia, preluând câte ceva din metodologia investigaţiilor sociologice întreprinse de Dimitrie Gusti şi discipolii lui şi luând, probabil, ca model şi reportajele-monografii ale lui Geo Bogza. Cititorul are frecvent senzaţia cã ascultã pe cineva vorbind în gol, fãrã sã aibã ceva de spus. Textul cel mai consistent, cel puţin sub raport etno-monografic, este Bâlci la Râureni. Dar şi în cuprinsul lui apar tirade scrise în binecunoscuta limbã de lemn a presei triumfaliste: 
"Continuând o veche şi sãnãtoasã tradiţie popularã, îmbinând efortul creator cu cântecul şi jocul, stimulând munca obşteascã şi cu iniţiativa şi iscusinţa particularã, fãcând oamenii şi produsele lor sã circule pe-o scarã cât mai întinsã, înviorând masele, propagând umorul, atracţia şi buna dispoziţie, cointeresându-le la bunul mers al economiei generale, bâlciul rãmâne una din instituţiile populare ce de-abia de-acum înainte are sã cunoascã maximul de înflorire, spre a da roade cât mai bune şi cât mai numeroase." 
Piesele de teatru - dintre care doar Asta-i ciudat!... s-a jucat, fãrã succes - au ceva iremediabil fals. Personajele sunt generice, ca în teatru expresionist: Poetul, Plugarul, Aviatorul, Marinarul, Omul cu mascã şi aşa mai departe. Iar situaţiile în care se aflã, artificiale, nu se însumeazã şi nu reuşesc sã creeze suflul necesar susţinerii unui spectacol. 
Autoflagelare 
şi cinism 
eea ce şocheazã în Jurnalul unui cobai (cuprinzând însemnãri din perioada 1940-1954), mai mult chiar decât duplicitatea politicã, este duplicitatea esteticã a autorului. Procopius din Cesareea pãstra acelaşi stil, de discurs, şi în textele sale apologetice, şi în Istoria secretã. Procopius din România este cu totul altul în însemnãrile pe care şi le face pe ascuns. Poetul verbios şi emfatic devine, ca autor de jurnal, un intelectual copleşit de sentimentul ratãrii şi plictisit de sine pânã la exasperare. El îşi noteazã impresiile cu o febrilitate nevroticã sau, dimpotrivã, cu o greaţã care anunţã un fel de paralizie a gândirii. Luând în considerare cele mai dramatice însemnãri, jurnalul ar putea fi intitulat "accesele de luciditate ale unui nebun". Nici stilul livresc - altã expresie a nesinceritãţii lui Miron Radu Paraschivescu din scrierile sale "oficiale" - nu pãtrunde în jurnal. În caietele sale secrete, scriitorul nu face decât sã fie sincer şi sã meargã cu sinceritatea pânã la ultimele consecinţe, adicã pânã la autoflagelare şi cinism: 
"Azi, Margareta îmi spunea cã sunt murdar; fizic, material murdar: pe haine, pe corp. Avea dreptate."; 
"Sunt inconsistent în fibra mea, sunt destrãmat, risipit. Încerc sã mã adun şi nu izbutesc mare lucru."; 
"Mã privesc în oglindã: pe faţa mea se scriu, tot mai accentuat, brazdele unei conştiinţe falsificate faţã de mine şi faţã de oameni, ale unei timpurii bãtrâneţi, lipsitã de suportul unei datorii precise, statornice şi modeste."; 
"E adevãrat cã îmi mai rãmâne o singurã poziţie de apãrat. Aceea a unui radicalism de stânga – mândria şi necesitatea mea de existenţã. Dar şi lucrul ãsta cuprinde prea mult orgoliu, prea multã orbire de mine spre a nu mã teme cã – dincolo de orice generozitate – se aflã la temelia acestei atitudini o îndârjire disperatã şi subiectivã, fãrã alt obiect decât propria mea gãunoşenie.". 
Aceastã ultimã însemnare dateazã din 5 mai 1942, când autorul n-avea cum sã fie deziluzionat de aplicarea marxism-leninismului în România. Este evident cã el vrea de fapt sã-şi ia revanşa, în jurnal, pentru modul inautentic în care îşi trãieşte viaţa de fiecare zi. 
Dupã 1944, în anii sumbri ai stalinizãrii României, prãpastia dintre personajul diurn şi cel nocturn se adânceşte. Miron Radu Paraschivescu consemneazã aceastã scindare a personalitãţii sale. Într-o însemnare din 18 octombrie 1952, dupã ce reproduce un citat pueril din Stalin, mãrturiseşte: 
"ªi aş putea continua cu citatele, dar mi-e silã. Mi-e silã, dar mã şi cutremur gândindu-mã cã sute de milioane de oameni primesc azi, în secolul al douãzecilea, în 1952, aceste truisme grosolane, drept «geniale previziuni ale celui mai mare geniu al omenirii». Dumnezeule! ş...ţ 
ªi eu însumi, o recunosc cu ruşine dar şi cu satisfacţie meschinã, trebuie sã mã declar de acord cu aceste tâmpenii «geniale», când vorbesc cu un Rãutu, de pildã. Sunt eu de vinã cã îmi apãr astfel minimul de existenţã? Aş schimba cu ceva acest climat general dacã aş vorbi deschis spunând ce cred despre toate aceste penibile gogoşi? Desigur cã nu. Înotãm în minciunã şi poltronerie ca într-o baltã, singura în care poţi vieţui. Altfel, puşcãria, canalul sau, în cel mai bun caz, mizeria totalã." 
Este exact perioada în care Miron Radu Paraschivescu, cel de la lumina zilei, publicã amplul poem apologetic Cântare României, urmat de un volum întreg de Laude versificate. Ceea ce glorificã în ziare şi în cãrţi, scriitorul contestã furibund în Jurnal. Schizofrenia este deplinã. 
Momente de poezie 
este cincizeci-şaizeci de ani, când indignarea provocatã de amintirea comunismului se va stinge, se va vedea cã în jurnalul lui Miron Radu Paraschivescu existã şi un roman erotic foarte interesant, mai interesant poate chiar decât romanul politic. Autorul jurnalului se prezintã pe sine fãrã jenã ca pe un priapic, gata sã facã declaraţii patetice unei femei numai pentru a o determina sã-i cedeze şi înclinat, apoi, când vine vremea sã îşi asume şi o rãspundere în legãturã cu ea, sã o pãrãseascã în grabã, cuprins de panicã. El ne câştigã totuşi bunãvoinţa şi înţelegerea, uneori chiar simpatia, prin francheţea desãvârşitã cu care îşi analizeazã veşnica agitaţie de motan în cãlduri. Curajul de-a apãrea "gol", fãrã justificãri morale, în faţa virtualului cititor al jurnalului aminteşte de dezinvoltura cu care I. Negoiţescu îşi descrie, în propriu-i jurnal, practicile de homosexual. 
În mod spectaculos, din aceastã mlaştinã a sexualitãţii rãsar uneori nuferii unor poveşti de dragoste de o mare puritate: 
"şScriitorul întâlneşte pe stradã pe o femeie frumoasã şi, prezentându-se drept pictor, se oferã sã-i facã nişte recomandãri în legãturã cu genul de pãlãrie care i-ar sta bine. Stratagema reuşeşte.ţ Mã uitam cu o privire serioasã şi preocupatã, cãreia aveam grijã sã-i dau un aer expert: 
- Vedeţi, la linia nasului şi a bãrbiei, ca şi la aceea a coafurii dumneavoastrã... din pãcate, nu-mi pot da seama dacã sunteţi tunsã sau aveţi pãrul strâns sub pãlãrie... 
Atunci s-a întâmplat un lucru la care nu mã aşteptasem: cu un gest extrem de firesc şi de simplu, şi-a scos pãlãriuţa şi a scuturat din cap, vrând parcã sã dea pãrului forma lui obişnuitã. Eu îmi plimbam mâna în jurul capului ei, desenând în aer imaginarele curbe ale unei pãlãrii nu mai puţin imaginare. Pânã la urmã, ceea ce era mai puternic decât stãpânirea mea s-a produs: i-am atins pãrul cu palma. Eram electrizat..." 
Miron Radu Paraschivescu este mai poet în asemenea secvenţe decât în poemele propriu-zise publicate în timpul vieţii. 
Bibliografie 
VERSURI. Cântice ţigãneşti, Buc., Ed. Prometeu, 1941 (ed. a II-a, Buc., ESPLA, 1957; ed. a III-a, ilustr. de Magdalena Rãdulescu, Buc., ESPLA, 1958; ed. a IV-a, Buc., Tin., 1969; ed. a V-a, ilustr. de Marcel Chirnoagã, Buc., CR, 1972) l Cântare României, 1951 (cupr. un singur poem, amplu; nu este menţionatã editura; poemul este reluat în vol. Laude din 1953) l Laude, Buc., ESPLA, 1953 l Laude şi alte poeme, Buc., Espla, 1959 l Declaraţia pateticã, Buc., Tin., 1960 (cupr. poeme scrise în per. 1935–1948) l Poezii, cuv. în. de Dumitru Micu, Buc., Tin., col. "CMFP", 1961 (ant.) l Declaraţia pateticã, Cântice ţigãneşti, Laude şi alte poeme, pref. de Radu Popescu, Buc., EPL, col. "BPT", 1963 (ed. retr.) l Versul liber, Buc., Tin., 1965 (cupr. poeme scrise în per. 1931–1964) l Tristele, Buc., Tin., 1968 (ant.; cupr. şi un grupaj de poeme din per. 1926–1932, intitulat Primele) l Ultimele, Buc., CR, 1971. 
ÎNSEMNÃRI DE JURNAL. Journal d’un hérétique, fragments, traduit du Roumain par Claude Jaillet, préface par Virgil Ierunca, Paris, Editions Olivier Orban, 1976 (cupr. însemnãri ref. la per. 1940–1954; extrase din acest vol. au fost citite sub formã de serial la postul de radio "Europa Liberã") l Jurnalul unui cobai (1940–1954), ed. îngr. de Maria Cordoneanu, pref. de Vasile Igna, Cluj, D., col. "Remember", 1994 (fragmente din acest vol. au apãrut în 1968–1979 în reviste). 
REPORTAJE. Bâlci la Râureni, Buc., ESPLA, 1954 l Drumuri şi rãspântii, Buc., EPL, 1967. 
TRADUCERI. Tãlmãciri dupã opt poeţi europeni, cu portrete desenate de Mircea Alifanti, Buc., FR, 1946 l În afara acestei culegeri, Miron Radu Paraschivescu a mai publicat traduceri din Maxim Gorki, A. S. Puşkin, N. A. Nekrasov, Adam Mickiewicz, F. G. Lorca, R. M. Rilke, R. Desnos, A. Rimbaud, A. Malraux ş. 

Blestem de dragoste 

Când ţi-o fi lumea mai dragă,
să-ţi pice dreapta beteagă
şi s-ajungi, la cap de pod,
cerşetor, slut şi nărod.
Din puterea ta a plină,
suptă de vreo curviştină,
să rămâi sfrijit ca paiul,
urle-ţi versul ca buhaiul,
limba să ţi se-mpletească,
să vorbeşti pe păsărească,
să te topeşti de-a-n picioare,
galbin, ca o lumânare!

Să nu fie boală rea,
care-n tine să nu dea!
Ardite-ar focul, mangalul,
să fii scopit ca muscalul!
Cânte-ţi popa din Scriptură,
să-ţi văz dafinul pe gură!
Crai parşiv, din ţigănie,
că m-ai omorât de vie,
când m-ai luat din casă fată,
crudă şi nevinovată,
şi m-ai spintecat în două
sub cerul cu lună nouă.

Şi-n loc să mă iei mireasă,
m-ai lăsat să zac borţoasă
şi te-ai dus, duce-te-ar apa,
unde şi-a dus mutul iapa!
Dar de-o fi şi-o fi să vii,
iar în braţe să mă ţîi,
să-mi săruţi ţâţa şi gura
şi să-mi stingi din sân arsura,
Vedea-te-aş tot cum te ştiu:
’nalt, bălan şi cilibiu,
cu ochi arzători ca focul;
Aduce-mi-te-ar ghiocul!

Rică 

Bate-un vânt pe ulicioară
peste inima amară,
bate-un vânt prin ţigănie
peste inima pustie,
vânt uşor de primăvară
cu parfum de domnişoară.
Treci vântule fără teamă
că nu te mai bagă-n seamă
nici-o pirandă-mpudrată
cu buzele de muşcată!
Poci, tu vântule, să treci,
că focul lor n-o să-l seci
şi nici lacrămile lor
după Rică din Obor!
Îl făceau toţi zurbagiu,
dar altul ca el nu ştiu:
ăl mai prima barbugiu,
cuţitar, caramangiu,
ca un fante de spatiu.
Că nu era nici o fată
de el neamurezată,
nici nevastă cu bărbat
să nu-l fi râvnit la pat.
Şi-avea ochii de migdale
de cătau la el cu jale,
şi-avea ghiersul cântător
de cătau la el cu dor,
Rică - fante de Obor.

Când trecea prin cartier,
avea pasul de boier,
legănat şi nepripit
unde se ştia iubit.

De se lăsa cu bătaie
(că avea duşmani o droaie!),
atunci o făcea de oaie,
că până să scoţi cuţitul,
el îţi şi lua piuitul.

N-avea pe lume păreche:
purta cercel la ureche
şi-avea degetu-nflorat
c-o piatră de matostat.

Noaptea, când venea matol,
zicea din gură, domol,
ca un vânt care se duce
în inimă, s-o usuce,
ca steaua tremurătoare
de clipeşte-n bolta mare.

Uite-l, ăsta era Rică:
el de nimeni n-avea frică,
de nimeni nu se ferea,
cât este lumea de rea!

Şi cum venea într-o seară
senină, de primăvară,
un ţigan mai mărunţel
se tot da pe lângă el:
- "Dă, bă Rică, o ţigare!"
Când căta prin buzunare,
parşivul, cu mâna scurtă,
i-a băgat cuţitu-n burtă.
Rică s-a-ndoit niţel
da' l-a muclit pe mişel
de-a sunat şi baba-n el.

Văicăreală mare-n stradă,
au dat toţi buluc, grămadă:
sângele-i curgea şiroi
ca apa dintr-un butoi.
Toată partea muierească
a sărit să-l oblojească,
dar el nu vroia deloc;
se ţinea doar de mijloc
şi şi-a pus o barză-n cioc,
a aprins-o şi-a zâmbit:
- "Ce-o să mor dintr-un cuţit?"
Pân' vin ăi de la Salvare,
mai poci să trag o ţigare!"
Aşa era Rică - tare.

Se cruceau ţiganii toţi,
(mardeiaşi, giolari şi hoţi)
şi ţigăncile-nlemnite
se tânguiau pe şoptite.
Aoleo, ce n-ar fi dat
să-l vază pe Rică lat;
dar el, drept ca pălimarul,
îşi ţinea doar brăcinarul
cu o mână, apăsat
şi umbla în lung şi-n lat
Rică - fante-njunghiat.

Ieşea luna dintr-un nor
roşie ca un bujor
şi bătea un vânt de seară
subţirel, pe ulicioară
ca un plânset în suspine.

Dar Salvarea nu mai vine...

Rică s-a lăsat pe vine
şi s-a-ntins pe îndelete
rezimat de un părete.

Craii toţi, de bucurie,
se făceau că îl îmbie:
- "Spune bă, tot te mai doare?"
El tăcea cu ochii-n zare.
- "Vrei Rică, să joci barbutu?"
Dar el tot făcea pe mutul.
Una, cum dădea să-l frece,
a ţipat - că era rece!
Şi când a sosit Salvarea
din el mai ardea... ţigarea.

Bate vânt, lacrimă pică
după inima voinică!
Plânge-l inimă amară
că s-a dus în primăvară
ca o apă d-a uşoară
şi ca fumul de ţigară!

Cântă-l ghiers şi du-l departe
pe Rică - fante de Moarte!

Romanţă

De câte ori pe înserat
În târgul mic te-am aşteptat,
Când tremurând că n-o să vii
Umblam pe străzile pustii?...

Se însera – şi-n câte-o poartă
Pica domol o floare moartă
Ce risipea un stins parfum
De liliac sau de salcâm.

Prin case albe, cu zorele,
Clipea o lampă sub perdele
Şi răsuna un vechi pian
Prin vălul serii, sub castan.

O ceaţă cobora uşor,
Simţeam în suflet un fior,
Iar lampagiu-n cap de uliţi
Prindea o stea în vârf de suliţi

Şi se pierdea cu pasul rar
Prin pâcla serii, pe trotuar,
Când eu pândeam ca şi-alte dăţi
Pe-acelaşi drum să te arăţi.

Treceam, pe gânduri, fără zor,
Plângea un greier prin mohor,
Şi peste pomi domol cădea
A nopţii tainică perdea.

Când te iveai într-un târziu
Prin târgul ce dormea pustiu,
Părea că pomii toţi sunt plini
De flori, de cântec şi lumini.

TEATRU/FILM 17 Februarie

În regia Constantin Dicu

Filme regizate de Constantin Dicu

·         Ciocârlia (2002)

·         Valsul lebedelor (2002)

·         Frumosii nebuni ai marilor orase / (1998)

·         Mesagerul (1995)

·         Capul de rățoi (1992)

·         Milionar...la minut (1992)

·         ...Escu... (1990)

·         Hangita (1983)

·         Cîntec pentru fiul meu (1980)

·         Serenada pentru doua varste / (1978)

·         Uitarea (1977)

·         Cand vine barza /

Filmografie - scenarist

·         Mesagerul (1995)

De Moliere (“Avarul”, Burghezul gentilom”)

Biografie

Jean-Baptiste Poquelin, cunoscut mai bine ca Molière (15 ianuarie 1622 – 17 februarie 1673), a fost un scriitor francez de teatru, director și actor, unul dintre maeștrii satirei comice.

Organizator al asociației teatrale „L'Illustre Théâtre”, devenită din 1665 trupa lui Ludovic al XIV-lea, a desfășurat o vastă activitate teatrală. În opera sa dramatică în versuri și proză, a abordat modalități diferite ale comediei, în genere în forme amestecate, epuizând întreaga gamă a mijloacelor comicului. Prin creația sa, a oferit comediei franceze, pornite de la nivelul farsei primitive, al teatrului italian cu măști și comediei de intrigă, valoare autonomă în câteva capodopere prin care a inaugurat comedia de moravuri.

Fiu de Tapissier du Roi ("Tapițer al Regelui"), Poquelin și-a pierdut mama din copilărie. A fost admis la prestigiosul Collège de Clermont iezuit, pentru a-și completa studiile. Există multe povești despre timpul petrecut la colegiu: se spune că tatăl său a fost foarte exigent în privința sa, că l-ar fi întâlnit pe Prințul de Conti sau că ar fi fost elev al filozofului Pierre Gassendi, dar niciuna dintre acestea nu par a fi veridice.

Este sigur, însă, că Poquelin a fost un prieten apropiat al abbéului La Mothe Le Vayer, fiu al lui François de La Mothe-Le-Vayer, în anii pe când abbé-ul edita lucrările tatălui său, și a fost sugerat că Poquelin ar fi fost influențat de către acestea. Printre primele sale lucrări a fost traducerea (astăzi pierdută) a De Rerum Natura de filozoful roman Lucretius.

Când Poquelin a ajuns la 18 ani, tatăl său i-a predat titlul de Tapissier du Roi, și oficiul asociat de valet de chambre, ceea ce-l aducea în contact frecvent cu regele. Se pretinde că Poquelin ar fi absolvit dreptul la Orléans în 1642, însă există unele dubii în această privință.

În iunie 1643, împreună cu iubita sa Madeleine Béjart, cu un frate și o sora a acesteia, a fondat compania teatrală sau trupa L'Illustre Théâtre, care a falimentat în 1645. În această perioadă și-a asumat pseudonimul Molière, inspirat de numele unui mic sat din sudul Franței. Eșuarea companiei l-a forțat să stea câteva săptămâni la închisoare pentru datoriile acumulate. A fost eliberat cu ajutorul tatălui său și, însoțit de Madeleine Béjart, a plecat într-un tur al satelor drept comedian voiajor. Această viață a durat 14 ani, timp în care a jucat inițial alături de companiile lui Charles Dufresne, creându-și ulterior propria sa companie. În cursul călătoriilor sale, l-a întâlnit pe prințul de Conti, guvernatorul provinciei Languedoc, care a devenit sponsorul său, numind compania sa după acesta. Prietenia sa avea, însă, să se termine mai târziu, când Conti s-a alăturat inamicilor lui Molière în Parti des Dévots.

În Lyon, Mme Duparc, cunoscută ca la Marquise, s-a alăturat trupei. La Marquise era curtată, zadarnic, de Pierre Corneille, devenind mai târziu iubita lui Jean Racine. Racine i-a oferit lui Molière tragedia sa Théagène et Chariclée (una dintre primele lucrări pe care a scris-o după părăsirea studiilor sale teologice), dar Molière nu a interpretat-o, deși l-a încurajat pe Racine în a-și continua cariera artistică. Se spune că după puțin timp Molière a devenit foarte nervos pe Racine, când i-a fost spus că prezentase în secret tragedia sa și companiei Hôtel de Bourgogne.

Molière a ajuns la Paris în 1658 și a jucat la Louvre în tragedia Nicomède a lui Corneille și în farsa Le docteur amoureux (Doctor îndrăgostit), înregistrând ceva succes. A primit titlul de Troupe de Monsieur (Monsieur era fratele regelui) și cu ajutorul acestuia, compania sa s-a alăturat unei companii italiene faimoase pe plan local ce juca Commedia dell'arte. S-a stabilit cu fermitate la teatrul lor, Petit-Bourbon, unde pe 18 noiembrie 1659 a oferit premiera piesei Les Précieuses ridicules (Prețioasele ridicole), una dintre capodoperele sale. Aceasta a fost cu certitudine prima sa încercare în a batjocori anumite manierismuri și afectări comune la acea vreme în Franța.

A fost Molière, cu siguranță, care a materializat conceptul că satira castigat ridendo mores (critică obiceiuri prin umor) uneori confundat cu un proverb latin autentic. Stilul și conținutul primului său succes au devenit cu rapiditate subiectul unei vaste dezbateri literare.

În ciuda preferinței sale pentru tragedie, Molière a devenit faimos pentru farsele sale, în general într-un act și interpretate după tragedie. Unele dintre aceste farse erau scrise doar parțial și erau jucate în stilul Commediei dell'arte cu improvizare asupra unui canovaccio. De asemenea, a scris două comedii în versuri, însă acestea au înregistrat mai puțin succes și sunt considerate în general de importanță scăzută.

„Les Précieuses“ i-a câștigat lui Molière atenția și critica multora, dar nu a înregistrat un succes popular. I-a cerut atunci partenerului său italian Tiberio Fiorelli, cunoscut pentru opera sa Scaramouche, să-l învețe tehnicile Commediei dell'arte. Opera din 1660, Sganarelle, ou le Cocu imaginaire (încornoratul imaginar), pare a fi un tribut atât pentru Commedia dell'arte, dar și pentru învățătorul său. Subiectul relațiilor conjugale a fost îmbogățit aici de o inserție a unei opinii a lui Molière despre cantitate de falsitate în relațiile interumane, pe care le-a descris cu un dram de pesimism. Aceasta a fost evidentă și în lucrările sale de mai târziu, fiind o sursă de inspirație pentru mulți autori de după el, incluzându-l (într-un domeniu diferit și cu un efect diferit) pe Luigi Pirandello.

În 1662 Molière s-a mutat la Théâtre du Palais-Royal, tot alături de partenerii săi italieni și s-a căsătorit cu Armande, pe care o credea a fi sora Madeleinei; era însă fiica sa nelegitimă, rezultatul unui flirt cu Ducul de Modène în 1643, când Molière și Madeleine își începeau aventura. În același an a jucat L'École des femmes (Școala femeilor), o altă capodoperă. Atât lucrările, cât și mariajul său au atras criticism. Pe latura artistică a răspuns cu două lucrări minore, deși elegante și interesante La Critique de „l'École des femmes“ (în care își imagina spectatorii anterioarei lucrări ca fiind prezenți) și L'Impromptu de Versailles (privind pregătire unei improvizări a trupei sale). Aceasta a fost așa-numita la guerre comique (Războiul comic), în care opozanții erau scriitori precum Donneau de Visé, Boursault, Montfleury.

Însă opoziție mai serioasă și mai puțin artistică se forma împotriva sa. Un așa numit parti des Dévots s-a ridicat în societatea înaltă franceză, protestâmd împotriva „realismului“ excesiv al lui Molière în ireverența sa, ceea ce cauza ceva stânjeneală; aceste persoane l-au acuzat și că s-ar fi căsătorit cu fiica sa.; Prințul de Conti, odată prietenul său, s-a alăturat acestei tabere. Molière avea alți inamici, de asemenea, între ei janseniștilor și unii autori tradiționaliști. Regele și-a exprimat, însă, solidaritatea pentru autor, acordându-i o pensie și fiind de acord în a fi nașul primului fiu al lui Molière. Boileau, de asemenea, l-a susținut prin declarații pe care le-a inclus în a sa Art poétique.

Prietenia lui Molière cu Jean Baptiste Lully l-a influențat în scrierea operelor Le Mariage forcé și La Princesse d'Élide (subtitulată „Comédie galante mêlée de musique et d'entrées de ballet“), scrisă pentru divertismente regale la Versailles.

Le Tartuffe, ou L'Imposteur a fost interpretată, de asemenea, la Versailles, în 1664, creând cel mai mare scandal din cariera artistică a lui Molière. Descrierea sa a ipocriziei generale a claselor dominante a fost a fost considerată un ultragiu și a fost contestată violent. Același rege se pretinde că i-ar fi sugerat să suspendeze reprezentațiile, iar Molière a scris cu rapiditate Don Juan, ou le Festin de Pierre pentru a o înlocui. A fost o lucrare bizară, derivată dintr-una a lui Tirso de Molina și inspirată de viața lui Giovanni Tenorio, scrisă într-o proză ce pare încă actuală; ea descrie povestea unui ateist care devine un ipocrit religios și pentru aceasta este pedepsit de Dumnezeu. Și această lucrare a fost suspendată degrabă. Regele, demonstrându-și încă o dată protecția, a devenit oficial noul sponsor al trupei lui Molière.

Cu minunată muzică de Lully, Molière a prezentat L'Amour médecin (Doctorul Iubire); subtitlurile acestei ocazii relatând că lucrarea a primit „par ordre du Roi“, din ordinul regelui, aceasta înregistrând o mult mai caldă recepție decât predecesoarele sale.

în 1666, Le Misanthrope a fost produsă. Se consideră acum în mare măsură cea mai distinsă capodoperă a lui Molière, cea cu cel mai înalt conținut moral, dar a fost foarte puțin apreciată la vremea respectivă. A cauzat „transformarea“ lui Donneau de Vasé, care a devenit iubitor al teatrului său. Dar a fost un pleosc comercial, forțându-l pe Molière să scrie imediat Le Médecin malgré lui ( Doctor fără voie), o satiră împotriva științelor oficiale; aceasta a fost un succes în ciuda unei lucrări de către Prințul de Conti, criticând teatrul în general și al lui Molière în particular. În mai multe din piesele sale de teatru, Molière a descris doctorii timpurilor sale ca invidizi pompoși care vorbesc (puțină) latină pentru a-i impresiona pe alții cu erudiție falsă, și cunosc doar clistirele și sângerările ca remedii (ineficiente).

După Mélicerte și Pastorale comique, a încercat să joace din nou Tartuffe în 1667, de data aceasta cu numele de Panulphe sau L'imposteur. Însă de îndată ce regele a plecat de la Paris pentru un tur, Lamoignon și arhiepiscopii au interzis piesa (regele a impus în final respect pentru această lucrare puțini ani mai târziu, când a câșigat mai multă putere absolută asupra clerului).

Molière acum bolnav, își reduce producția. Le Sicilien, ou l'Amour peintre a fost scrisă pentru festivitățile de la castelul din Saint-Germain, și a fost urmată în 1668 de un foarte elegant Amphitryon, inspirat evident de versiunea lui Plautus, însă cu evidente aluzii la aventurile amoroase ale regelui. George Dandin, ou le Mari confondu (Soțul zăpăcit) a fost puțin apreciată, însă succesul s-a întors cu L'Avare (Avarul), astăzi foarte cunoscută.

A folosit din nou muzica lui Lully pentru Monsieur de Pourceaugnac, Les Amants magnifiques, și în final pentru Le Bourgeois Gentilhomme (Burghezul Gentilom), o altă capodoperă a sa. Se pretinde a fi în particular dirijată împotriva lui Colbert, ministrul care îl condamnase pe fostul său, Fouquet. Colaborarea cu Lully s-a încheiat cu un balet tragic, Psyché, scris cu ajutorul lui Thomas Corneille (fratele lui Pierre).

În 1671, Madeleine Béjart moare, iar Molière suferă din pierderea sa și din pricina înrăutățirii bolii sale. Totuși, a oferit o piesă de succes, Les Fourberies de Scapin (Vicleniile lui Scapin), o farsă și o comedie în 5 acte; următoarea, La Comtesse d'Escarbagnas nu s-a încadrat, însă, la nivelul său obișnuit.

Les Femmes savantes (Doamnele savante) din 1672, a fost o capodoperă născută din finalul posibilei folosințe a muzicii în teatru, din moment ce Lully influențase în oarecare măsură opera în Franța, astfel încăt Molière a fost nevoit să se întoarcă la specia sa tradițională. A fost un real succes și a condus mai departe spre ultima sa lucrare, de asemenea considerată de mare valoare.

Unul dintre cele mai faimoase momente din viața lui Molière este ultimul, care a devenit proverbial: a murit pe scenă, în timp ce juca Le Malade imaginaire (Bolnavul închipuit). În timp ce vorbea, s-a prăbușit pe scenă și a murit la puține ore după aceasta la casa sa, fără împărtășanie pentru că doi preoți refuzaseră să-l viziteze, iar al treilea a ajuns prea târziu.

Se spune că purta culoarea galbenă, iar din acest motiv există o superstiție cum că galbenul aduce nenoroc actorilor.

Ca actor, nu i-a fost permis din prisma legilor vremii a fi îngropat într-un cimitir obișnuit, pe tărâm sfânt. Soția sa Armande a fost cea care i-a cerut regelui Ludovic al XIV-lea să-i permită funeralii „normale“ pe timp de noapte.

În 1792, rămășițele sale au fost aduse la muzeul monumentelor franceze și în 1817 transferate la Cimitirul Le Père Lachaise, Paris, în apropiere de cele ale lui La Fontaine.

Listă a operelor importante

·         1645: Doctorul zburător (Le Médecin volant)^[5]

·         1659: Les Précieuses ridicules ("Prețioasele ridicole");

·         1660: Sganarelle ou le cocu imaginaire ("Sganarelle sau încornoratul închipuit");

·         1661: L'École des maris ("Școala bărbaților");

·         1662: L'École des femmes ("Școala femeilor");

·         1655: L'Étourdi ("Zăpăcitul");

·         1664: La Princesse d'Élide ("Prințesa din Elida");

·         1664: Le Mariage forcé ("Căsătorie cu de-a sila");

·         1665: Don Juan ou le festin de Pierre ("Dom Juan sau petrecerea lui Pierre");

·         1666: Mélicerte;

·         1667: Le Misanthrope ("Mizantropul");

·         1667: Pastorale comique ("Pastorala comică");

·         1667: Le Sicilien ou l'amour peintre ("Sicilianul sau amorul pictor");

·         1668: L'Avare ("Avarul");

·         1668 Le Médecin malgré lui ("Doctor fără voie");

·         1668: Amphitryon;

·         1669: Tartuffe;

·         1669: Monsieur de Pourceaugnac;

·         1670: Le Bourgeois Gentilhomme ("Burghezul gentilom");

·         1670: Les Amants magnifiques ("Îndrăgostiții magnifici");

·         1671: Les Fourberies de Scapin ("Vicleniile lui Scapin");

·         1672: Les Femmes savantes ("Femeile savante");

·         1673: Le Malade imaginaire ("Bolnavul închipuit");

·         La Jalousie du Barbouillé

·         Le dépit amoureux

·         Dom Garcie de Navarre

·         Les Fâcheux

·         La critique de l'École des femmes

·         L'Impromptu de Versailles

·         L'Amour médecin

·         Georges Dandin

·         Psyché

·         La Comtesse d'Escarbagnas.

Avarul – Moliere: 

Burghezul gentilom (teatru radiofonic) comedie: 

Soseaua Nordului - Eugen Barbu 1969

Nastratin Hogea - Anton Pann

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 17 Februarie

La cumparaturi - Dem Radulescu, Misu Fotino

SFATURI UTILE 17 Februarie

REȚETĂ MIRACULOASĂ PENTRU SLĂBIT

Atunci cand simtiti ca ati incercat orice metoda pentru a slabi, insa nimic nu a functionat, va rugam sa nu intrati in panica, deoarece noi avem solutia! Aceasta bautura magica, preparata cu ajutorul a doar doua ingrediente, va scapa de kilogramele in plus imediat!

Exista un motiv pentru care este numita bautura miraculoasa in materie de slabit! Deoarece efectul sau se vede in mai putin de o luna.

Acest amestec va ajuta organismul sa scape de retentia de apa, de balonare, distruge grasimea si elimina toxinele.

Principalul avantaj al acestei bauturi este acela ca ingredientele sunt foarte ieftine si este gata in doar 5 minute. Putem spune faptul ca reteta pe care v-o prezentam este ideala pentru persoanele nerabdatoare sa vada rezultatele.....

Ingrediente:

• 1 lamaie

• 50 de grame de telina radacina

• 50 de ml de apa

Mod de preparare:

Stoarceti lamaia si tocati marunt radacina de telina. Puneti totul intr-un bol si turnati apa peste. Mixati bine cu un blender.Puteti dubla cantitatile pentru a va ajunge pentru mai multe zile cu conditia sa pastrati amestecul la frigider.

Utilizare:

Consumati intotdeauna pe stomacul gol. Consumati intregul continut pe stomacul gol. Nu trebuie sa-l beti pe tot deodata, important este ca nu trebuie sa mancati nimic pana nu veti termina intregul amestec.

Consumati amestecul 10 zile consecutive, apoi faceti pauza 3 zile, relunad procedeul.

Pe langa  scaderea rapida in greutate aceasta reteta va reduce nivelul de zahar din sange, fiind foarte bun si pentru diabetici.

Vă imaginați că cei ce au gastrită sau ulcer nu pot consuma acest amestec!

Remedii naturiste pentru gastrita 

GÂNDURI PESTE TIMP 17 Februarie