MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
LUNI 18 FEBRUARIE 2019

Bună dimineața!

RELIGIE ORTODOXĂ 18 Februarie

Sf Ier Leon, episcopul Romei

Papa Leon I este unul dintre sfintii Bisericii nedespartite ai primului mileniu crestin, pe care ii regasim in Calendarul Ortodox. Leon s-a nascut in Italia intr-o familie crestina.  Ajungand arhidiacon al Papei Sixt al III-lea, dupa moartea acestuia, Leon a fost numit Papa al Romei. Papa Leon I a fost cel care a salvat orasul de la distrugere, atunci cand Attila si hunii sai s-au apropiat de Roma. Sfantul, intampinandu-i imbracat in vesmintele arhieresti, a reusit sa negocieze cu Attila, facandu-l sa se retraga.

Sfantul Leon s-a afirmat si ca aparator al dreptei credinte impotriva ereziei lui Eutihie si Dioscor. In cadrul celui de-al Patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon, tinut in anul 451, a fost citita si epistola Sfantului Leon, in care el sustinea cu tarie, cele doua lucrari si cele doua vointe in Hristos. A trecut la Domnul in anul 461.

Viaţa Sfântului Ierarh Leon, Episcopul Romei

    Acest mare arhiereu şi păstor al Bisericii lui Dumnezeu, Leon, era de neam din Italia. Tatăl său era Chintian. Din tinereţe a fost crescut în învăţătura cărţii, întru înţelepciunea cea din afară şi în faptele cele bune creştineşti. Alegând duhovniceasca viaţă mai mult decât cea mirenească, mai întâi a fost arhidiacon la papă Sixt al III-lea. Apoi, pentru multa lui înţelepciune şi curăţie, după moartea lui Sixt, prin alegerea tuturor, a luat scaunul Romei şi păştea bine cuvântătoarele oi ale lui Hristos, ca un bun păstor, punându-şi sufletul său pentru dânsele.

    Când Atila, stăpânitorul hunilor şi tiranul cel cumplit, care se numea "biciul lui Dumnezeu", biruind multe ţări, a mers şi asupra Italiei, vrând să o pustiiască cu foc şi sabie, papa Leon, văzând că nimeni nu putea să se împotrivească aceluia, s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu cu postire şi cu lacrimi, cerând de la El apărare şi chemând în ajutor pe Sfinţii marii Apostoli Petru şi Pavel. Apoi a mers singur la acel tiran ca să-l roage să se potolească, gata fiind să moară pentru oile sale. Şi vorbind către dânsul cu dulci cuvinte de Dumnezeu insuflate, l-a prefăcut din lup în oaie. Pentru că, a ascultat tiranul cuvintele plăcutului lui Dumnezeu, cu blândeţe şi cu smerenie, minunându-se de arhierească să îmbrăcăminte şi înspăimîntându-se de cinstitaşi sfânta lui faţă. Deci a făcut toate după dorirea lui şi s-a dus din hotarele Italiei la locul său.

    Boierii şi voievozii lui Atila, mirându-se de neobişnuita şi grabnica lui schimbare în blândeţe, îl întrebau pe dânsul: "Pentru ce s-a temut de un roman, care fără de arme venise la dânsul şi l-a ascultat şi ca un biruit a fugit, lăsând atâta pradă în pământul Italiei?" Atila le-a răspuns: "N-aţi văzut voi ceea ce am văzut eu. Am văzut doi bărbaţi, în chip de îngeri, pe Sfinţii mari Apostoli Petru şi Pavel, de amândouă părţile papei, iar în mâini ţinând săbii, cu moarte mă îngrozeau pe mine, de nu voi asculta pe arhiereul lui Dumnezeu". Astfel, era înfricoşat marele şi plăcutul lui Dumnezeu Leon, nu numai celor nevăzuţi, ci şi celor văzuţi vrăjmaşi. Apoi era preaiubit de oile sale, că pentru dânsele nu s-a temut a merge la tiranul care năvălea şi chiar de i-ar fi fost lui a pătimi, nu se înspăimântă.

    În timpul arhieriei lui, după eresul lui Nestorie, veni Eutihie, arhimandritul monahilor din Constantinopol, şi Dioscor, patriarhul Alexandriei, hulitorii cei fără de ruşine, care pe cele două firi ale lui Hristos, Domnul nostru, adică cea dumnezeiască şi omenească, le amestecau într-una şi cu acel eres tulburau Biserica lui Dumnezeu foarte mult. Adunând al lor sobor în Efes, pe Sfântul Flavian, patriarhul Constantinopolului, apărătorul credinţei, cu nedreptate l-au judecat şi l-au ucis şi multă răutate făceau celor dreptcredincioşi.

    Atunci Sfântul Leon, papa, a arătat mare sârguinţă ca să îndrepteze şi să pocăiască Biserica cea tulburată de eretici, scriind către împăraţi, mai întâi lui Teodosie, apoi lui Marchian, ca să rânduiască să fie sobor din toată lumea. Deci, s-a adunat sfântul şi a toată lumea al IV-lea sinod în Calcedon, al Sfinţilor Părinţi în număr de 630, pe vremea împărăţiei lui Marchian şi a Pulheriei, contra lui Eutihie şi Dioscor, care ziceau că în Hristos Domnul este o fire şi o lucrare şi o voie. La acel sinod, deoarece era cu neputinţă că prea sfinţitul Leon să fie, pe de o parte pentru lungimea drumului şi pentru neputinţele bătrâneţii, iar pe de alta, pentru nelesnicioasa trecere, din pricina deselor năvăliri barbare ce se făceau atunci asupra Italiei; pentru aceea, a trimis pe episcopul Pascasie şi Luchentie şi pe presbiterii Bonifacie şi Vasilie.

    Fiind la sinodul acela ceartă cu ereticii şi îndoire multă, atunci, după porunca Sfinţilor Părinţi, pentru învingerea ereticilor, s-a citit epistola acestui Sfânt Leon, papă al Romei, scrisă către cel ce a fost mai înainte patriarh al Constantinopolului, adică Sfântul Flavian, care adunase în Constantinopol sinod local contra ereticilor. Despre epistola aceea se povesteşte că a îndreptat-o chiar Sfântul şi marele Apostol Petru, de care lucru adevereşte Sfântul Sofronie al Ierusalimului, scriind aşa: "Ne-a spus ava Mina, părintele chinoviei, care se numea Salamana, ce este aproape de Alexandria, că a auzit pe ava Evloghie, patriarhul Alexandriei, spunând: "Când am mers în Constantinopole, am găzduit cu domnul Grigorie, arhidiaconul Bisericii Romei, bărbat cu adevărat ales şi îmbunătăţit. Vorbind cu dânsul, mi-a spus de prea sfinţitul şi fericitul Leon, papă al Romei, povestindu-mi ceea ce este scris în Biserica Romei.

    Scriind Sfântul Leon epistola către Sfântul Flavian, episcopul Constantinopolului, împotriva rău-credinciosului Eutihie şi Nestorie, a pus-o pe mormântul mai marelui Apostol Petru şi cu rugăciuni şi cu privegheri şi cu postiri se ruga lui, zicându-i: "De am greşit întru ceva ca un om, tu, căruia de la Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ţi s-a încredinţat apostolia, mântuieşte-mă". După 40 de zile i s-a arătat apostolul, pe când se ruga, şi i-a zis: "Am citit şi am îndreptat". Apoi, luând Leon epistola sa de pe mormântul fericitului Apostol Petru, a deschis-o şi a aflat-o îndreptată de apostoleasca mână.

    Acea epistolă a Sfântului papă Leon, când s-a citit la cel de-al patrulea sinod, toţi Sfinţii Părinţi au strigat: "Petru, Apostolul, prin gura lui Leon grăieşte". Sfântul sinod s-a întărit prin acea scrisoare a Sfântului Leon, ruşinând pe eretici. Dar nu numai atunci, ci şi după aceea, epistola aceea ce întărea credinţa şi astupa gurile eretice, în mare cinste era la Sfinţii Părinţi, precum şi la fericitul Evloghie, patriarhul Alexandriei, cel sus pomenit, care răspundea ereticilor, celor ce o huleau, împotrivindu-se cu tărie pentru dânsa. De aceea, era şi iubit Sfântul Leon şi după ce se dusese din cele de aici, fiind cu sfinţii înaintea lui Dumnezeu.

    De acest lucru, acelaşi sfânt, Sofronie povesteşte: "Sfântul Teodor, episcopul cetăţii Darnia, din Likia, ne-a spus nouă: "Când eram postelnic la Sfântul Evloghie, patriarhul Alexandriei, am văzut în vis un bărbat cu sfinţită cuviinţă şi luminat, care mi-a zis: "Să spui pentru mine lui Evloghie patriarhul". Iar eu i-am zis: "Cine eşti tu, stăpâne? Cum voi spune de tine?" El mi-a răspuns: "Eu sunt Leon, papă al Romei". Şi, intrând eu am spus Sfântului Evloghie, zicând: "Prea sfinţitul şi prea fericitul papă Leon, întâiul şezător al scaunului Romei, voieşte să intre la tine". Auzind de aceasta patriarhul Evloghie şi sculându-se, degrabă a ieşit în întâmpinarea lui, şi, făcând rugăciune, s-au sărutat şi au şezut.

    Atunci dumnezeiescul Leon a zis Sfântului Evloghie, patriarhul: "Ştii pentru ce am venit la voi?" El a răspuns: "Ba nu." Leon i-a zis: "Am venit să vă mulţumesc că bine şi cu vitejie sufletească aţi răspuns la epistola mea, astupând cu dânsa gura ereticilor. Această epistolă am scris-o fratelui meu Flavian, patriarhul Constantinopolului, pentru mustrarea păgânescului eres al lui Nestorie şi Eutihie. Să ştii, frate, că nu numai mie mi se cuvine laudă pentru dumnezeiasca osteneală şi sârguinţă, ci şi marelui Apostol Petru, care a citit şi a îndreptat epistola mea. Iar mai întâi de toţi se cuvine laudă Adevărului celui propovăduit de noi, care este Hristos, Dumnezeul nostru. Acestea, zice episcopul Teodor, le-am văzut nu numai o dată, ci şi de două ori şi de trei ori că, adunându-se, au vorbit despre aceea între dânşii şi am spus vedenia aceasta Sfântului Evloghie. El a lăcrimat şi, ridicându-şi mâinile spre cer, a dat mulţumire lui Dumnezeu, zicând: "Mulţumesc Ţie, Stăpâne, Hristoase, Dumnezeul nostru, că m-ai învrednicit pe mine, nevrednicul, ca să fiu propovăduitorul adevărului Tău şi cu rugăciunile robilor Tăi, Petru şi Leon, acea puţină îndrăzneală a noastră, ca pe cei doi bani ai văduvei, a voit s-o pomenească negrăita Ta bunătate".

    Vedenia aceasta a fost după mulţi ani de la moartea lui Leon. Sfântul Evloghie a vieţuit mai pe urmă, pe vremea împărăţiei lui Iraclie. Iar Sfântul Leon s-a sfârşit mai înainte de el, pe vremea împărăţiei celui de un nume cu sine, împăratul Leon cel Mare. Sosind prea sfinţitul Leon la adânci bătrâneţe şi apropiindu-se de sfârşitul său, s-a încredinţat pentru iertarea neputinţelor sale cele omeneşti. A petrecut 40 de zile lângă mormântul Sfântului Apostol Petru în rugăciune şi în post, rugând pe Sfântul Apostol să se roage lui Dumnezeu pentru el şi să-i ierte greşelile lui. După sfârşitul celor 40 de zile i s-a arătat Sfântul Apostol Petru şi i-a zis: "M-am rugat pentru tine şi iertate îţi sunt păcatele, afară de hirotonii, pentru că de acelea vei fi întrebat, de ai hirotonisit pe cineva bine şi legiuit, sau nu".

    După această înştiinţare, Sfântul Leon a îndesit rugăciunile sale, postirile şi milosteniile, strigând în zdrobirea inimii până ce a luat uşurarea cea desăvârşită. Astfel, mai înainte pregătindu-se precum i se cădea spre ieşire, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Apoi s-a dus la sfinţii cei mai dinainte, mari ierarhi şi învăţători, stând cu dânşii înaintea scaunului lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel slăvit şi închinat, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

ISTORIE PE ZILE 18 Februarie

Evenimente

·         1395: Regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, a acordat privilegii comerciale negustorilor brașoveni. Sigismund de Luxemburg (n. 14 februarie 1368, Nürnberg – d. 9 decembrie 1437, Znaim, Moravia, azi Republica Cehă) a fost principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 și din 1411 până în 1415, rege al Ungariei și Croației din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 și împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437. A fost ultimul împărat din Casa de Luxemburg și unul dintre cei mai longevivi regi ai Ungariei, domnind peste 50 de ani. A fost înmormântat în catedrala catolică din Cetatea Oradea, distrusă în timpul ocupației otomane.

·         1563: Franța este zguduită de atentatul asupra Ducelui de Guise, cel mai înfocat nobil catolic ostil toleranței față de protestanți. François de Guise atins de un glonț va muri șase zile mai târziu.

·         1790: A apărut, la Iași, periodicul de limbă franceză "Courier de Moldavie", primul ziar tipărit pe teritoriul țării noastre (până în aprilie 1790).

·         1854: A început construirea liniilor de telegraf electric București–Giurgiu, București–Ploiești–Brașov, Timișoara–Lugoj–Orșova, făcându–se astfel legatura între liniile telegrafice din Principate și cele din Transilvania.

·         1879 – Este brevetata Statuia Libertatii. La 18 februarie 1879, i-a fost acordat sculptorului francez Bartholdi , brevetul D11. 023, pentru Statuia Libertatii conceputa de el, si care era descrisa astfel : “O statuie a Libertăţii Edificatoare a Lumii care este de fapt un personaj feminin cu un braţ ridicat, care poartă o torţă, în timp ceare o coroană pe cap “ In brevet se mai precizeaza de asemenea că faţa statuii are”trasaturi clasice, dar grave şi liniştite”, şi se constată că statuia este înclinata uşor spre stânga pe piciorul stâng, astfel că monumentul este în echilibru.

·         1884 – Poliţia țaristă a interzis cartea "În ce cred eu" a lui Lev Tolstoi. Contele Lev Nicolaevici Tolstoi,(n. 28 august(sv) / 9 septembrie(sn) 1828, Iasnaia Poliana – d. 7 noiembrie(sv) / 20 noiembrie(sn) 1910, Astapovo), a fost un scriitor rus, considerat unul dintre cei mai importanți romancieri ai lumii. Alături de Fiodor Dostoievski, Tolstoi este unul dintre scriitorii de seamă din timpul perioadei cunoscută ca vârsta de aur a literaturii ruse (începută în 1820 cu primele opere ale lui Pușkin, și terminată în 1880 cu ultimele lucrări ale lui Dostoievski).

·         1916 – In timpul primului razboi mondial, fortele franco-britanice ocupa colonia germana Camerun.

·         La 18 februarie 1917 (stil vechi) începe Revoluția din Februarie în Rusia țaristă, considerată ulterior primul stadiu al Revoluţiei ruse din 1917. Trupele garnizoane din Petrograd trec de partea poporului răsculat. Se formează un guvern provizoriu, iar rezultatul imediat al acestei revoluţii este abdicarea țarului Nicolae II-lea la 2 martie 1917. Revoluția Rusă din Februarie a apărut în mare parte ca rezultat al insatisfacției provocate de modul în care țarul conducea țara și, în mod particular, de tot mai adînca implicare a Rusiei în luptele din cadrul Primului Război Mondial. A fost un transfer al puterii în mare parte lipsit de vărsare de sînge. Regimul instituit a fost o alianță dintre liberali și socialiști care a vrut să inițieze reforme politice, să aducă la putere un executiv (guvern) și o Adunare Constituțională alese în mod democratic. În prima jumătate a lunii februarie, proasta aprovizionare a provocat revolte în capitala Petrograd. Pe 18 februarie (stil vechi) în marea intreprindere din Petrograd, Uzinele Putilov, s-a anunțat o grevă; s-a deschis focul asupra greviștilor și unele magazine s-au închis, ceea ce a provocat neliniște și în alte fabrici. Pe 23 februarie, stil vechi (8 martie, stil nou), o serie de întîlniri și demonstrații care au fost ținute cu ocazia Zilei Internaționale a Femeii, s-au transformat treptat în demonstrații cu caracter economic și politic. Ele au continuat în zilele care au urmat. La un moment dat, un batalion de soldați a fost trimis să reprime revolta, dar mulți au dezertat sau și-au împușcat ofițerii și s-au alăturat revoltei. Acest fapt a dus la abdicarea țarului Nicolae al II-lea la 2 martie 1917. Fratele ţarului, Marele Duce Mihail, a refuzat a doua zi să preia tronul. Guvernul Provizoriu Rus care l-a înlocuit pe țar a fost inițial condus de un aristocrat liberal, Prințul Gheorghi Evghenievici Lvov. După căderea guvernului său, el a fost succedat de un socialist, Alexandr Kerenski.

·         La 18 februarie 1918 se încheie pacea de la Brest-Litovsk între Rusia Sovietică și Germania.

·         1918 – Este inaugurată Universitatea Populară din Chișinău, Republica Democratică Moldovenească. La inceputurile sale Universitatea Populară avea trei secții: literatură, juridică și științifico-medicală. Universitatea a editat Buletinul Universității Populare din Chișinău.

·         1929 – A avut loc prima transmisie de teatru radiofonic la Radiodifuziunea Romana, (piesa intr-un act “Ce stie satul?” de V. Al. Jean), in interpretarea actorilor Maria Filotti, Ronald Bulfinski si Victoria Mierlescu).

·         1929: La Hollywood, California au fost decernate primele trofee ale Academiei Americane de Film.

·         1930: Descoperirea celei de–a noua planete a sistemului solar – Pluto – de către americanul Clyde Tombaugh de la Observatorul Lowell, aflat la Flagstaff, statul Arizona. Clyde William Tombaugh (n. 4 februarie 1906, lângă Streator, Illinois – d. 17 ianuarie 1997, Las Cruces, New Mexico) a fost un astronom american. Deși el este cel mai bine cunoscut pentru descoperirea planetei Pluto în 1930, primul obiect pe care l-a descoperit a fost identificat mai târziu ca centura Kuiper. Tombaugh a descoperit, de asemenea, aproape 800 de asteroizi în timpul căutărilor sale după planeta Pluto. De asemenea el a cerut să fie realizată o cercetare științifică serioasă privind obiectele zburătoare neidentificate. Pluto (numit adesea Pluton, mai ales în lucrări mai vechi) este o planetă pitică din Sistemul Solar, a doua ca masă după Eris și, ca volum, cea mai mare planetă pitică. A fost descoperită în anul 1930 de către astronomul american Clyde William Tombaugh. Obiectele cu orbite asemănătoare cu cea a lui Pluto se mai numesc plutine.  Până în 2006 a fost considerată a a noua planetă a Sistemului Solar, atât în ordinea distanței față de Soare, cât și a descoperirii. Pluto împreună cu satelitul său Charon sunt uneori considerate sistem binar, deoarece baricentrul orbitelor nu se află în interiorul niciunuia dintre cele două corpuri.

·         1932 – Japonia declara independenta statului marioneta Manciuria, fata de Republica China.

·         1941: Pentru a asigura ordinea tulburată de rebeliunea legionară din ianuarie 1941, generalul Ion Antonescu a inițiat o serie de decrete printre care și Decretul din 18 februarie 1941 prin care instituțiile și întreprinderile mai importante din țară au fost militarizate, indiferent dacă erau proprietate de stat sau privată. Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu; n. 2 iunie 1882, Pitești – d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava), militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului.

·         1952: Grecia și Turcia au aderat la NATO.

·         1979 - A nins în deşertul Sahara.

·         2001 – Cel mai grav caz de spionaj din istoria F.B.I. Robert Philip Hanssen, angajat al Agenţiei Federale F.B.I. de 27 de ani in divizia responsabila pentru “securitatea naţională”, este arestat în Virginia, sub acuzatia că a livrat Moscovei timp de peste 15 ani secrete importante în domeniile apărării şi spionajului. Robert Philip Hanssen a fost acuzat de vânzare secrete la Moscova si ca a primit 1,4 milioane dolari în numerar şi diamante timp de 15 ani. Trădarea lui a fost descrisa ca fiind ”cel mai mare dezastru din istoria serviciilor secrete americane”. A consimtit sa colaboreze cu autorităţile SUA pentru a evita pedeapsa cu moartea şi a fost condamnat la închisoare pe viaţă. Hanssen isi executa acum pedeapsa într-un penitenciar federal de inalta securitate, fiind 23 de ore pe zi complet izolat, departe de ceilalţi deţinuţi.

·         2004 - Paleontologii clujeni au descoperit în zona Haţeg scheletul unei păsări care a trăit în urmă cu 70 de milioane de ani, în Cretacicul terminal, precum şi fragmente de ouă fosilizate.

·         2005: Hăituirea și vânătoarea vulpilor, una din distracțiile preferate ale nobilimii, este interzisă în Anglia și Țara Galilor.

·         2006: Are loc cel mai mare concert al trupei The Rolling Stones, în fața a aproximativ 1,5 milioane de oameni pe plaja Copacabana din Rio de Janeiro.

·         2014 – Cel puțin 26 de persoane sunt ucise și alte cateva sute rănite în ciocnirile dintre demonstrantii antiguvernamentali si poliție în Kiev, Ucraina. La 18 și 19 februarie, la puțin 26 de persoane ucise în luptele cu poliția Jurnalistul Viacheslav Veremiy a fost ucis de pro-guvern împușcat Titușki în piept și atunci când tragatorii guvernamentali izolati (asa numitii “titiuski”) au atacat taxiul in care se afla. S-a anuntat si ca 40-50 de persoane au murit în incendiu care a cuprins cladirea Sindicatelor, după ce poliția a încercat să o ocupe.

Nașteri

·         1404: Leon Battista Alberti, umanist italian, arhitect, principal inițiator al teoriei artei Renașterii (d.1472)

·         1516 – S-a nascut regina Maria Tudor (Maria I), regina a Angliei si a Irlandei (1553-1558);  Maria I (engleză Mary I) (n. 18 februarie 1516 – d. 17 noiembrie 1558), cunoscută și sub numele de Maria Tudor, a fost regina Angliei și regina Irlandei din 6 iulie 1553 (de facto) sau 19 iulie 1553 (de jure) până la moartea sa în 17 noiembrie 1558. Maria a fost al patrulea monarh al dinastiei Tudor, după regina neîncoronată Lady Jane Grey și predecesoare a reginei Elisabeta I. Este în principal cunoscută pentru scurta reinstaurare în Anglia a catolicismului. Până la sfârșitul domniei, Maria I a executat aproximativ trei sute de opozanți religioși; drept urmare a primit porecla de Bloody Mary (Maria Sângeroasa).

·         1543: Carol al III-lea, Duce de Lorena (d. 1608)

·         1632 – S-a nascut violonistul si muzicianul italian Giovanni Battista Vitali (d. 10 12 octombrie 1692).
Profesorul său în primii ani a fost, probabil Maurizio Cazzati (1616-1678), maestro di cappella la Basilica San Petronio din Bologna. Primele dovezi documentate ale activități sale muzicale apare în evidențele orchestrei San Petronio din 1658. Perioada dintre anii 1680 și 1685 e cea mai productivă: a publicat șase colecții de muzică și a fost promovat la maestru di cappella în 1684. Ultimele sale două publicații, Musicali artificii, Opus 13 (1689) si Sonata, Opus 14 (1692), nu fac nici o mențiune despre Vitali.

·         1745: Alessandro Volta (n.18 februarie 1745, Como, Ducatul Milanului, astăzi în Italia - d. 5 martie 1827, Camnago lângă Como, Lombardia-Veneția), fizician italian, a inventat pila electrică, iar numele său a fost dat unității de tensiune electrică (volt).

Alessandro Volta s-a născut în orașul italian Como, într-o familie nobilă. A studiat în școlile publice din orașul său, intrând apoi, în 1758, la colegiul iezuit. De la vârsta de 14 ani începe să fie atras de știință și refuză să urmeze cariera bisericească, o tradiție în familia sa. În anul 1769 publică prima sa lucrare despre electricitate (un subiect științific "la modă" în vremea sa) - De vi attractiva ignis electrici - care atrage atenția asupra sa și îl ajută să obțină postul de profesor de fizică la liceul din Como, unde a activat între anii 1774-1779.

În paralel cu activitatea de profesor, Volta își continuă studiile și experimentele, devenind cunoscut în domeniu, iar în anul 1779 obține numirea în funcția de profesor la Universitatea din Pavia, unde își continuă munca în domeniul electricității și face o serie de invenții revoluționare, care îi aduc importante distincții, printre care medalia Copley (1791) a Royal Society din Londra al cărui membru era, Legiunea de onoare și altele.

În anul 1801 Napoleon îl invită la Paris și îi acordă statutul de membru al Institut de France și îl numește conte, iar mai târziu senator al Lombardiei, în 1810. Cea mai mare onoare a primit-o din partea comunității oamenilor de știință, care, în cinstea lui, au numit unitatea de măsură pentru forța electromotoare și potențial electric – "volt".

Contribuția sa în domeniul fizicii și al electricității în special a fost deosebit de importantă, fiind punctul de plecare pentru numeroase cercetări și descoperiri ulterioare. A făcut cercetări și în domeniile chimiei (în 1778 a fost primul savant care a izolat metanul, principalul constituent al gazului natural), meteorologiei (a inventat electrometrul, instrument de măsurare a electricității atmosferice).

Invenții: 

• electroforul (un instrument pentru acumularea de electricitate statică – care stă la baza condensatoarelor utilizate și astazi) (1774)
• electroscopul (un instrument care permite evidențierea diferențelor de potențial) (1779)
• prima baterie electrică din istorie, așa-numita "pilă voltaică" - "strămoșul" bateriilor electrice, ce permitea transformarea energiei chimice în energie electrică. (1800)

·         1825: Mór Jókai, scriitor și publicist ungur (d. 1904)

·         1838: Ernst Mach, fizician și filozof austriac (d. 1916)
* 1858: Louise-Marie (18 februarie 1858 – 1 martie 1924), prințesă a Belgiei, a fost fiica cea mare a regelui Leopold al II-lea al Belgiei și a soției lui, Marie Henriette de Austria.

Născută Louise-Marie Amelie a Belgiei, Louise-Marie s-a căsătorit cu Philipp, prinț de Saxa-Coburg și Gotha-Koháry, văr de gradul al doilea, la Bruxelles, la 4 februarie/4 mai 1875 și au avut doi copii:

• Leopold Clement Philipp August Maria (19 iulie 1878, Ungaria - 27 aprilie 1916, Viena).
• Dorothea Maria Henriette Auguste Louise (30 aprilie 1881, Viena - 21 ianuarie 1967, Württemberg), căsătorită la 2 august 1898 cu Ernst Gunther, Duce de Schleswig-Holstein.

Căsătoria n-a fost pe placul tatălui ei, care a privit-o ca o alianță nedorită cu Prusia, însă mama sa a aprobat-o deoarece Philip locuia în Ungaria. Relația dintre Louise și Philip nu a fost bună: s-a spus că Philip era autoritar și a introdus-o în pornografie iar Louise a răspuns la autoritatea lui cu un stil de viață generos la curtea Vienei, unde a atras multă atenție. În 1880, ea a sugerat o căsătorie dintre sora ei mai mică Stephanie și Prințul Moștenitor Rudolf al Austriei.

Louise-Marie, ducesă de Saxa-Coburg și Gotha

La douăzeci de ani de la căsătorie, în 1895, Louise-Marie a intrat într-o relație cu Géza Mattachich, fiu vitreg al lui Oskar Keglevich, conte de Buzin. Mattachich era locotenent într-un regiment din Croația al armatei austriece. S-au întâlnit la Prater, Viena.

În ianuarie 1897, a scandalizat Viena părăsindu-și soțul, Prințul Philipp, pentru Mattachich și luând-o pe fiica ei cu ea.^[1] Au călătorit la Paris, apoi la Cannes, locuind în diverse destinații din sudul Franței și în restul Europei. Fiul ei s-a înstrăinat de ea, deoarece a interpretat că acțiunile ei i-au scăzut șansele la moștenire. Curând, fiica ei, la sfatul logodnicului, și-a părăsit mama.

În 1898, Prințul Philipp și Mattachich s-au duelat la Viena, prima dată cu arme, apoi cu săbiile, când prințul a fost rănit.^[2]

Mattachich a fost arestat la Zagreb și închis timp de patru ani pentru fals, deoarece, el nu era fiul vitreg al lui Oskar Keglevich.^[3]

În cele din urmă, Louise-Marie și Prințul Philipp au divorțat la Gotha la 15 ianuarie 1906, la aproape opt ani după ce Louise începuse procedura de divorț.

Înstrăinată de tatăl, soțul și copiii ei, cheltuielile extravagante ale Louisei-Marie au înglodat-o și mai mult în datorii. În ciuda faptului că probabil era fiica celui mai bogat rege din timpul său, a fost forțată să ceară faliment după ce s-a descoperit că Mattachich falsificase semnătura surorii Louisei-Marie, Prințesa Stéphanie, pe un bilet la ordin pentru bijuterii în valoare de aproximativ 2.500.000 $.^[4] Ca urmare a acestui episod a fost instituționalizată în mai 1898 timp de șase ani. Mattachich a fost condamnat la patru ani de închisoare pentru fals. După terminatea sentinței, a ajutat-o pe Louise-Marie să scape de la azilul în care ea a fost internată în 1904; au fost împreună până la moartea lui în Paris. După moartea lui Mattachich, a primit o casă de la Elisabeta, soția vărului ei, Albert I al Belgiei.

·         1882 – S-a nascut Ion Mihalache, om politic român, lider al Partidului Taranesc Roman si mai tarziu al Partidului National-Taranesc Roman; (d. 1963). Ion Mihalache (n. 3 martie 1882, Topoloveni — d. 6 martie 1963, Râmnicu Sărat, în închisoarea cu regim de exterminare fizică a deținuților politici) învățător, om politic, ministru în mai multe guverne, fondator și președinte al Partidului Țărănesc, vicepreședinte al Partidului Național-Țărănesc.

·         1883 - S-a născut pictorul Nicolae Dărăscu ("Han vechi la Balcic") (m.04.08.1959).

·         1883: Nikos Kazantzakis, scriitor grec (d. 1957)

·         1885: Eugen Boureanul, prozator și traducător român (d. 1971)
* 1891: Oreste Puliti (n. 18 februarie 1891, Livorno – d. 5 februarie 1958, Lucca) a fost un scrimer italian specializat pe floretă și sabie, campion mondial la floretă în 1927 și 1929. Cu echipa Italiei a fost de trei ori campion olimpic la sabie și de o dată campion olimpic la floretă.
* 1895: Kazys Škirpa (n. 18 februarie 1895, Pasvalys[*], Imperiul Rus – d. 18 august 1979, Washington, SUA) a fost un ofițer militar și diplomat lituanian implicat în încercările de obținere a independenței Lituaniei din 1941 și în ororile Holocaustului.

În Primul Război Mondial a fost mobilizat în armata țaristă și a încercat să formeze detașamente lituaniene în Petrograd. După ce Lituania și-a declarat independenta în 1918, s-a întors și s-a oferit voluntar în Războaiele de Independență a Lituaniei. A decis să urmeze o educație militară în Kaunas și Bruxelles. Kazys Škirpa a lucrat ca Șef al Marelui Stat Major, dar a fost forțat să demisioneze după lovitura de stat din Lituania din 1926 deoarece a fost un opozant activ al acesteia și a încercat să strângă sprijin militar pentru a proteja Guvernul.

După aceea a servit ca reprezentant al Lituaniei în Germania (1927-1930), Liga Națiunilor (1937), Polonia (1938) și din nou în Germania(1938-1941). După ocupația sovietică a Lituaniei în 1940, Škirpa a fugit în Germania și a fondat Frontul Activist Lituanian cu caracter antisemitic și antipolonez, o organizație efemeră având scopul precis de eliberare a Lituaniei cu sprijinul naziștilor.^[1] După invadarea URSS de către Germania în iunie 1941, Škirpa s-a întors în Lituania și a încurajat populația să ucidă evrei prin intermediul transmisiunilor radio. Până la finalul acelui an, au fost uciși 2,500 de evrei în urma progromurilor, iar unitățile Einsatzgruppe au ucis 133,346 de oameni dintre care 114,856 erau evrei.

·         1896: André Breton, poet francez (d. 1966)

·         1907: S-a născut Traian Herseni, sociolog, psiholog, etnolog român (d. 1980)

·         1911: Gabriel Georgescu, poet și traducător român (d. 1973)

·         1914 - S-a născut Pee Wee King (Julius Frank Kuczynski), acordeonist, violonist, compozitor şi şef de orchestră american.
* 1919: Jack Palance (n. Volodymyr Jack Palahniuk; n. 18 februarie 1919 – d. 10 noiembrie 2006) a fost un actor american. De-a lungul carierei de jumătate de secol de film și televiziune, Jack Palance a fost nominalizat la trei premii Oscar, toate la categoria Cel mai bun actor în rol secundar, câștigând unul în 1991 pentru rolul lui Curly din City Slickers.
* 1920: Cornelis Johannes van Houten (n. 1920 - d. 24 august 2002) a fost un astronom olandez, uneori menționat sub numele de Kees van Houten.

Născut în Haga, și-a petrecut întreaga carieră la Universitatea din Leiden, cu excepția unei perioade scurte (1954-1956) când a fost asistent de cercetare la Observatorul Yerkes. El a primit diploma de licență în 1940, dar al Doilea Război Mondial i-a întrerupt studiile și nu a primit titlul de doctor până în 1961 (cu un proiect despre fotometria de suprafață a nebuloaselor extragalactice).

A descoperit sute de asteroizi

·         1924 - S-a născut Şerban C. Andronescu, istoric al culturii, eseist, traducător, stabilit, din 1969, în SUA. A publicat, în 1976, lucrarea "Who's Who in Romanian America", importantă sursă de documentare asupra comunităţii româneşti din Statele Unite.

·         1925: George Kennedy (n. 18 februarie 1925, New York, New York, SUA – d. 28 februarie 2016, Middleton[*], SUA^[1]) a fost un actor american de film și TV. El a devenit cunoscut prin rolurile Carter McKay în serialul Dallas, respectiv Ed Hocken în seria Un polițist cu explozie întârziată.

·         1931: Toni Morrison (pseudonim pentru Chloe Anthony Wofford), scriitoare americană de culoare, laureată a Premiului Nobel pentru literatură pe anul 1993

·         1932: Jan Tomáš Forman (API: /ˈjan ˈtomaːʃ ˈforman/) (n. 18 februarie1932,^[1][2][3][4] Čáslav[*], Cehia^[2][4] – d. 13 aprilie 2018,^[2][3][4]Danbury[*], SUA^[5]), cunoscut mai ales ca Miloš Forman (API: /ˈmɪloʃ ˈforman/), a fost un actor, scenarist, profesor și regizor de film ceh, care până în 1968 a trăit și lucrat în fosta Cehoslovacia.

Forman a fost unul dintre cei mai importanți regizori ai Noului Val Cehoslovac. Filmul Balul pompierilor (1967), ce era la suprafață o reprezentare naturalistă a unui eveniment social nereușit dintr-un oraș de provincie, a fost văzut atât de criticii de film, cât și de autoritățile din Cehoslovacia ca o satiră la adresa comunismului est-european, determinând interzicerea lui timp de mai mulți ani în țara de origine a lui Forman.

După ce Forman a părăsit Cehoslovacia, două dintre filmele sale, Zbor deasupra unui cuib de cuci și Amadeus, i-au adus un renume deosebit, făcându-l să obțină Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor. Zbor deasupra unui cuib de cuci a fost al doilea film care a obținut toate cele cinci premii Oscar majore (cel mai bun film, actor în rol principal, actriță în rol principal, regizor și scenariu) după S-a întâmplat într-o noapte(1934), eveniment ce s-a mai repetat abia în 1991 de Tăcerea mieilor. Forman a fost, de asemenea, nominalizat pentru Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor pentru Scandalul Larry Flynt. El a mai obținut premii decernate de organizatorii festivalurilor de film Globul de Aur, Festivalul de Film de la Cannes, Berlinale, BAFTA, Cesar, David di Donatello, Academia Europeană de Film și Leul Ceh

Actrița Hana Brejchová era fosta cumnată în vârstă de 18 ani a lui Forman în momentul când a primit primul ei rol în celebrul film Dragostea unei blonde, care i-a adus locul 3 la categoria Cea mai bună actriță de la Festivalul de Film de la Veneția.^[8]

Forman s-a născut în Čáslav, Cehoslovacia (azi Republica Cehă), ca fiul al Annei (născută Švábová), care conducea un hotel dintr-o stațiune de vară. În tinerețe, el a crezut că tatăl său biologic era profesorul Rudolf Forman.^[9] Anna și Rudolf Forman erau protestanți. Rudolf Forman era membru al rezistenței antinaziste în timpul ocupației și a fost anchetat deseori de Gestapo.^[10] Rudolf a fost arestat pentru distribuirea de cărți interzise și a murit la Buchenwald în 1944. Mama lui Forman a murit la Auschwitz în 1943.^[11] Forman a declarat că el nu a înțeles pe deplin ce s-a întâmplat cu ei până la vârsta de 16 ani, când a văzut imagini din lagărele de concentrare.^[10]

Miloš a trăit cu rudele mamei sale în timpul celui de-al Doilea Război Mondial^[11] și a aflat mai târziu că tatăl său biologic a fost, de fapt, un arhitect evreu, Otto Kohn, ce a supraviețuit Holocaustului.^[12] El are un frate, Pavel Forman, cu 12 ani mai mare, un pictor ceh care a vrut să devină în tinerețe producător de teatru și mai târziu, după invazia din 1968, a emigrat în Australia. Prin tatăl său biologic, el este frate vitreg cu matematicianul Joseph J. Kohn.

După război, Forman a studiat la școala de elită Regele George din orașul balnear Poděbrady, unde i-a avut drept colegi pe Václav Havel, frații Mašín și pe viitorii cineaști Ivan Passer și Jerzy Skolimowski.^[13] El a studiat mai târziu scenaristica la Academia de Arte din Praga, după care a devenit asistentul lui Alfréd Radok, creatorul Teatrului Laterna Magika. În timpul invadării Cehoslovaciei de către armatele Pactului de la Varșovia din 1968, el a părăsit Europa și s-a mutat în Statele Unite ale Americii.

Prima soție a lui Forman a fost actrița cehă Jana Brejchová. Cei doi s-au cunoscut în timpul realizării filmului Štěňata (1957) și au divorțat în 1962. Forman are doi băieți gemeni cu cea de-a doua lui soție, actrița cehă Věra Křesadlová-Formanová. Ei s-au separat în 1969. Atât fiii, Petr Forman și Matěj Forman, născuți în 1964, lucrează în domeniul teatral. Forman s-a căsătorit apoi cu Martina Zbořilová pe 28 noiembrie 1999. Ei au împreună tot doi băieți gemeni, Jim și Andy (născuți în 1999 și numiți după comicii Jim Carrey și Andy Kaufman) și locuiesc în prezent în Connecticut, SUA.

În 2006 a primit Premiul cetățenesc Hanno R. Ellenbogen decernat de Societatea Pragheză pentru Cooperare Internațională.

El este profesor emerit la Columbia University.^[14]

Asteroidul 11333 Forman a fost numit după Forman.

În 2009 a fost produs un film documentar despre Forman intitulat Miloš Forman: Co te nezabije... și regizat de Miloš Šmídmajer.

Forman a scris poezii și a publicat o autobiografie numită Turnaround.

Împreună cu operatorul Miroslav Ondříček și cu vechiul coleg de școală Ivan Passer, Forman a filmat documentarul mut Semafor despre Teatrul Semafor. Prima producție importantă a lui Forman a fost documentarul Audition, al cărui subiect a fost cântăreții de la un concurs. A regizat mai multe comedii în limba cehă în Cehoslovacia. Cu toate acestea, în timpul Primăverii de la Praga și a invaziei sovietice din 1968 care i-a urmat, el se afla la Paris unde negocia producția primului său film american. Angajatorul său, un studio ceh, l-a concediat, susținând că el a plecat din țară în mod ilegal. S-a mutat la New York, unde a devenit mai târziu profesor de film la Columbia University și co-președinte (împreună cu fostul său profesor de František Daniel) la departamentul de film de la Universitatea Columbia. Unul dintre protejații a fost viitorul regizor James Mangold, căruia Forman i-a oferit sfaturi cu privire la scenaristică.

Primul său film de succes a fost Zbor deasupra unui cuib de cuci, un alt succes fiind Amadeus, pentru care a câștigat un premiu Oscar, alături de actorul Murray Abraham (Salieri) - actor in rol principal, de Peter Shaffer (scenariu) și alte 5 categorii. Zbor deasupra unui cuib de cuci i-a adus lui Miloš Forman cinci Premii Oscar, șase Premii BAFTA, pelicula fiind apreciată atât pe plan național, cât și internațional. Datorită notorietății și a talentului său reușește să pătrundă pe scena de la Broadway cu lungmetrajul Hair, în 1979.^[15]

În 1977 a devenit cetățean naturalizat al Statelor Unite ale Americii.

A prezidat în 1985 juriul de la Festivalul de Film de la Cannes și în 2000 pe cel de la Festivalul de Film de la Veneția, precum și ceremonia de decernare a Premiilor César în 1988.

În 1997 a primit premiul Globul de Cristal pentru contribuția sa artistică remarcabilă la cinematografia mondială la Festivalul Internațional de Film de la Karlovy Vary. Forman a apărut, alături de actorul Edward Norton în debutul regizoral al lui Norton, Keeping the Faith (2000), în rolul prietenului înțelept al lui Norton.

În aprilie 2007 opera de jazz Dobře placená procházka a avut premiera la Teatrul Național din Praga, în regia fiului lui Forman, Petr Forman.

Forman a primit o diplomă de onoare în 2009 de la Colegiul Emerson din Boston, SUA.^[16]

A colaborat în mod regulat cu operatorul Miroslav Ondříček.

·         1933: Yoko Ono Lennon (n. 18 februarie 1933) este o artistă și muziciană japonezo-americană. Este cunoscută pentru lucrările sale de avangardădar mai ales pentru mariajul ei cu John Lennon.

·         1933: Sir Robert William "Bobby" Robson, CBE (18 februarie 1933 – 31 iulie 2009)^[1] a fost un jucător și antrenor de fotbal englez, care a antrenat șapte cluburi europene și Echipa națională de fotbal a Angliei de-a lungul carierei sale.

·         1934: Adina Caloenescu (n. 18 februarie 1934, Buzău - d. 13 octombrie 2011, Düsseldorf) a fost un pictor, grafician și gravor român al secolului al XX-lea^[1][2][3], membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, din anul 1973, al asociatiei Malkasten si al BBK de Nordrhein-Westphalien, Düsseldorf, Germania. Pictura, dar mai ales grafica artistei aduc dovada unei sensibilități remarcabile, a unei gândiri plastice clare. După 1998 se dedică studiului și practicării buddhismului esoteric japonez care va avea influență asupra demersului artistic.

Experiențele sale se situează pe o linie postcubistă, iar prin unele laturi, se apropie și de coordonatele expresionismului abstract. La expoziția din 1974, preocuparea pentru construcție în relație directă cu arhitectura, în spiritul constructivismului lui Gabo și Pevsner, a devenit dominantă, indicând stabilitatea unor parametri de evoluție<ref name="Barbosa/">.

Întreprinde o călătorie de studii, în 1971, în Cehoslovacia_{. 1982 se stabilește în Germania, la Düsseldorf}

Debutează la bienala din 1966, participând, apoi, la alte bienale, precum și la expoziții ale tineretului sau saloane de grafică. Expune la Varșovia, în 1967.

Expune, în nume personal, la București, în 1968, cu pictură, în 1970, cu grafică și în 1974, cu artă constructivă. Între 1972 și 1986 participă la manifestările internaționale de grafică și desen din: Baden-Baden, Barcelona, Fredrikstad, Grenchen, Krakowia,  Ljubljana, Mulhouse precum și alte expoziții de grup.

1982 Târgul internațional de artă, Basel

1983-1984 Muzeul de Artă Bochum “Prinzip Hoffnung”

1984 Salonul artistic anual, Düsseldorf

1985 Schloß Borbeck, Essen, Stadthalle Mettmann

Muzeul de Grafică Contemporană, Norvegia

1986 Wire-Art Düsseldorf, (8 Obiecte din sârmă de oțel cuprată)

1988 Galeria Pinax, Skelleftea/Suedia

2012 Galeria Emilia Suciu, Arta contemporană din România

·         1935 - S-a născut artistul plastic Gheorghe Pătraşcu.

·         1938: Ion Stendl, artist plastic român

* 1938: István Szabó (n. 18 februarie 1938) este un regizor maghiar, singurul regizor maghiar câștigător al unui premiu Oscar.

·         1941 - S-a născut Irma Thomas (Irma Lee), cântăreaţă americană de soul.
* 1943: Alexander Rodewald (născut la 18 februarie 1943, Tulcea, județulinterbelic Tulcea) (Profesor universitar Dr. rer. nat., Dr. Doc. med.) este un biolog, genetician și paleo-genetician german, originar din România, director al Institutului de biologie umană al Universității din Hamburg, Germania.^[1][2]

Alexander Rodewald este cel mai bine cunoscut publicului român ca fiind co-autor al unui studiu complex comparativ de paleogenetică al populațiilor vechi și foarte vechi de pe teritoriul României. Studiul a fost realizat, între anii 2003 și 2007, la Institutului de biologie umană din Hamburg, împreună cu biologul doctor Georgeta Cardoș (de la Institutul de biologie Victor Babeș din București, pentru care studiul a constituit totodată și lucrarea sa de doctorat) pe un eșantion semnificativ de populație actuală (din diferite zone ale României) comparat paleo-genetic cu resturi de oameni al populațiilor vechi și foarte vechi de pe teritoriul României

Alexandru Rodewald s-a născut la Tulcea, la 18 februarie 1943, ca fiu al lui Ludovic Rodewald-Rudescu, biolog și al Mariei-Josefa Rodewald-Rudescu, casnică, ambii germani bucovineni.^[4] Tatăl paleo-geneticianului, pe numele său complet Ludovic Iosif Urban Rodewald-Rudescu, era specialist în hidrobiologie și stuficultură, membru corespondent al Academiei Române din 21 martie 1963,^[5] și membru al Societății Americane de Limnologie și Oceanografie, precum și al Societății Americane de Microscopie și al Societății Internaționale de Limnologie.

Studiile liceale le face în București, la Liceul "Mihail Eminescu" București, pe care îl termină ca șef de promoție. După examenul de bacalaureat, susținut în 1960, studiază între 1960 și 1965 la Universitatea București, Facultatea de Biologie, pe care o absolvă în 1965 cu "Diploma de Merit," ca șef de promoție pe țară cu media generală 10.

Între 1971 și 1974 a studiat la Facultatea de Biologie a Universității din München, în specializarea antropologie și genetică umană, după care a obținut doctoratul în biologie (Doctor rerum naturalium).

·         1945 - S-a născut Jimmy Jewell, saxofonist şi clarinetist britanic (Gallagher & Lyle).
* 1945: Bartolomeu Constantin Săvoiu (n. 18 februarie 1945, București)^[1] este un general de brigadă (în rezervă) al Armatei Române, înalt demnitar francmason,^[2] fost judecător la Tribunalul Prud`hommes în Franța, arhonte al Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, consilier în relații economice internaționale și militant politic. Are dublă cetățenie, română și franceză.

Este francmason din anul 1976.^[3] În martie 2008, a devenit Marele Maestru al MLNUR, devenită între timp MLNR 1880.^[4]

În 2017 devine Președintele unui nou partid “Alianța Lege și Ordine” (A.L.O.), de centru-dreapta, care militează pentru apărarea identității naționale a României, pentru rădăcinile și moștenirea comună iudeo-creștină, pentru societatea occidentală și Europa iudeo-creștină. Partidul este în prezent în curs de organizare la nivel național.

·         1947 - S-a născut Dennis de Young, vocalist, pianist şi compozitor american (Styx).

·         1948 - S-a născut Marty Simon, baterist britanic (Holy Smoke, Life, Sharks, April Wine).
* 1948: Valeriu Cazacu (în rusă Валериу Казаку; n. 18 februarie 1948, satul Mateuți, raionul Rezina) este un actor de teatru și film din Republica Moldova.

Valeriu Cazacu s-a născut la data de 18 februarie 1948, în satul Mateuți din raionul Rezina. A făcut studii la Institutul de Arte „Gavriil Musicescu” din Chișinău, la clasa actor de operetă a profesorului Victor Gherlac.

După absolvirea studiilor universitare, în anul 1967, a fost angajat ca actor la Teatrul Muzical-Dramatic „A. S. Pușkin” din Chișinău, unde a jucat până în 1990. Aici a interpretat roluri în mai multe spectacole dintre care menționăm următoarele: Trufaldino din Slugă la doi stăpâni de Carlo Goldoni, Trăsnea din Amintiri de Ion Creangă, Gerilă și alte roluri mai mici în Amu cică era odată…, Nae în Cântec de leagăn pentru bunici, Fimca în Tata ș.a.

În anul 1990 s-a numărat printre fondatorii Teatrului municipal „Satiricus Ion Luca Caragiale” din Chișinău, unde joacă și în prezent. Împreună cu trupa teatrului s-a aflat în 1992, între soldații care erau pe front, la Tighina, în zilele războiului de pe Nistru: Nu că am luptat, dar aduceam minute de relaxare bravilor ostași moldoveni. Chiar și în momentele celea grele ostașii nu se lăsau de glume ^[1].

Printre rolurile teatrale cele mai cunoscute menționăm următoarele: Romeo, Brutus, Ginghis-Han, Fiul din Ce e viața omului? de Arcadii Arkanov; Tipul III din Unde mergem, domnilor? după I.L.Caragiale și Vasile Alecsandri; Cambiz, Parlamentarul I - Hercule de Friedrich Durrenmatt; Moțoc din Moțoc după Grigore Ureche, B.P.Hasdeu, Costache Negruzziși Vasile Alecsandri; Sălbaticul III din Care-s sălbaticii? de Iulian Filip; Țăranul din SRL Moldovanul de Nicolae Esinencu; Faranga din Ciuleandra de Liviu Rebreanu; Marchizul de Charron din Moliere de Mihail Bulgakov; Avocatul din Jertfe patriotice de Ion Luca Caragiale și Vasile Alecsandri; Caiafa din Maestrul și Margarita de Mihail Bulgakov; Nae Cațavencu din O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale; Orgon din Salvați America! de Dumitru Crudu; Rică Venturiano din O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale ș.a.

De asemenea, Valeriu Cazacu a jucat în peste 50 de filme. El a fost distins cu titlurile onorifice de „Artist al Poporului”^[2] și „Maestru în artă”^{[necesită citare]}. A obținut Premiul pentru cel mai bun rol masculin de planul II (pentru interpretarea rolului Rică Venturiano din spectacolul O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale) în cadrul Galei Premiilor UNITEM 2006.

În anul 2008, Teatrul „Satiricus - Ion Luca Caragiale" din Chișinău a publicat cartea omagială Artistul născut în Zodia Bucuriei, consacrată actorului Valeriu Cazacu, carte care conține articole, medalioane, evocări, amintiri, schițe de portret semnate de Sandu Grecu, Pavel Proca, Elfrida Coroliova, Iulian Filip, Larisa Ungureanu, Constantin Cheianu, Iurie Negoiță, Igor Grosu ș.a.

Filmografie: 

• Istoria unui galben (1973)
• Я готов принять вызов (1983)
• Cum să devii celebru (1984)
• Nistrul în flăcări (1984)
• Corbii prada n-o împart (1988) - Porumbel
• Văleu, văleu, nu turna! (Telefilm Chișinău, 1991)
• Polobocul (1991)
• Când se stinge lumina (s/m, 2006)

·         1950: Cybill Shepherd, actriță americană

·         1952 - S-a născut Randy Crawford, cântăreţ american.

·         1952 - S-a născut Juice (Judy Kay) Newton, cântăreaţă country/pop americană.

·         1953 - S-a născut Derek Pellici, baterist australian (Little River Band).

·         1953 - S-a născut Robin Bachman, baterist canadian (Bachman-Turner Overdrive).

·         1954: John Joseph Travolta (n. 18 februarie 1954, New Jersey) este un actor, dansator și cântăreț american, cunoscut pentru rolurile sale din filmele Saturday Night Fever, Grease și Pulp Fiction.

E căsătorit cu actrița Kelly Preston și are 2 copii.

• A fost nominalizat de două ori la premiul Oscar, cel mai recent pentru portretizarea asasinului filosof în Pulp Fiction (regia Quentin Tarantino). De asemenea a mai fost nominalizat la premiile BAFTA și Globul de Aur pentru același rol extrem de apreciat și a fost ales ’Cel mai bun actor’ de către Los Angeles Film Critics Association, pe lângă alte premii importante.

• A fost la fel de apreciat pentru rolul mafiotului devenit producător de filme din comedia de senzație Get Shorty (Un mafiot la Hollywood), obținând premiul Globul de Aur pentru ’Cel mai bun actor într-un film de lung-metraj, muzical sau de comedie’. În anul 1998 , Travolta a fost distins cu premiul Britannia de către British Academy of Film and Television Arts (BAFTA). Tot în 1998, Travolta a obținut premiul Lifetime Achievement la Festivalul Filmului din Chicago.

• Travolta a fost distins cu premiul prestigios Alen J. Pakula de către U.S. Broadcast Critics Association pentru rolul său din filmul A Civil Action (Avocatul - regia Steve Zaillian) care a fost realizat după romanul de succes omonim. Anul trecut a fost nominalizat la Globul de Aur pentru rolul din Primary Colors (regia Mike Nichols).

• Anterior a avut numeroase roluri principale în unele dintre cele mai remarcabile filme ale generației noastre. A fost nominalizat pentru prima oară la Oscar și Globul de Aur pentru rolul din blockbusterul Saturday Night Fever, care a dat naștere fenomenului disco la sfârșitul anilor 1970. A jucat apoi în versiunea pentru marele ecran musical-ului longeviv Grease și în filmul de succes Urban Cowboy, care de asemenea a influențat de asemenea anumite orientări din cultura populară. Din filmografia sa mai amintim: Carrie și Blowout (ambele regizate de Brian DePalma), precum și comedia de succes Look Who’s Talking (Uite cine vorbește - regia Amy Heckerling).

• Travolta a deținut rolul principal în Phenomenon și a schimbat genul ca erou de acțiune în thriller-ul de acțiune cu cele mai mari încasări pentru regizorul John Woo, Broken Arrow (Operațiunea “Broken Arrow”).

·         1955: Constantin Cotimanis, actor român

·         1962 - S-a născut Austin Howard, vocalist şi compozitor britanic (Ellis, Beggs & Howard).
* 1962: Dinu Olărașu (n. 18 februarie 1962, Vulpășești, județul Neamț) este un poet și cantautor român de muzică folk. Pasionat de poezie, scrie primele versuri în școala generală, dar învață și să cânte la chitară, transpunerea versurilor sale pe muzică fiind o consecință logică. Între 1984 și 1985 evoluează în Cenaclul Flacăra.
Volume de poezie:

• Dăruit eternității pe fereastră, Editura Albatros, București, 1983
• Traficul de transparență, Editura Marineasa, Timișoara, 1997
• Frenetic, Editura Timpul, 1998
• In, Colecția Semn, Editura Brumar, Timișoara, 2001
• Caietele toamnei, Editura Artisis, 2003
• Caietele iernii, Editura Artisis, 2003
• Caietele primăverii, Editura Artisis, 2004
• Caietele verii, Editura Artisis, 2004
• Vamă, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010
• Dar, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013
• An

* 1963: Michel Der Zakarian (armeană Միքայել Տեր–Զաքարյան, n. 18 februarie 1963 în Erevan, Uniunea Sovietică) este un fost fotbalist armean, în prezent antrenorul echipei Stade Reims din Ligue 1 din Franța

·         1965: Dr. Dre, născut Andre Romelle Young, compozitor de muzică rap
* 1965: Florin Cazacu (n. 18 februarie 1965, Brad, România) este primarulmunicipiului Brad, județul Hunedoara.
Florin Cazacu s-a născut la Brad în 18 februarie 1965 fiind primul copil într-o familie de constructori, mama, Doina din comuna Blăjeni, binecunoscuta așezare din nordul județului Hunedoara, iar tatăl, Ștefan venit la Brad ca zidar constructor din sudul Olteniei, comuna Poiana Mare, Județul Dolj. În 1968 se naște Mihaela Carmen sora lui Florin Cazacu.

Începe studiile elementare în anul 1971 la Școala generală din Orașul Nou Brad și tot aici, la Brad, continuă din 1979, liceul "Avram Iancu", pe care l-a absolvit în anul 1983.

1983-1984 stagiul militar la U.M.01841, parașutiști din Caracal jud. Olt

1984-1985 Student la Institutul de Mine Petroșani

1989-1993 Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Facultatea de Științe Economice, specializarea finanțe contabilitate (ff)

2004-2005 Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale comunicării master științe Administrative

2006-2007 Școala de studii Academice Post universitare "Ovidiu Șincai" București, Master în Management Politic

2007 Universitatea Națională de apărare "Carol I" Colegiul Național de Apărare curs postuniversitar specializarea Securitate și bună Guvernare

2010-2011 Academia de Studii Economice București (cu Universitatea d'Artois) Master în Managementul Întreprinderii și al Teritoriului

2012-2015. Doctorand la Academia de Studii Economice București. în curs de elaborare teza de doctorat

Familia: căsătorit cu Cristina Elena. Doi copii Florin Răzvan și Sorina Lăcrămioara.

Pasiuni: călătoriile și lectura

* 1967: Roberto Baggio (pronunție în italiană: /roˈbɛrto ˈbaddʒo/; n. 18 februarie 1967, Caldogno, Italia) este un fost fotbalist italian. Baggio a evoluat cu echipa națională a Italiei la trei Campionate Mondiale de Fotbal, în perioada 1990–1998.
* 1967: Colin Jackson (n. 18 februarie 1967, Cardiff) este un fost atlet britanic specializat în proba de 110 m garduri. La această probă a fost campion mondial în 1993 și 1999, și vicecampion olimpic în 1988. La proba de 60 m garduri a fost campion mondial în sală în 1999.

După ce s-a retras din activitate competițională a devenit antrenor, apoi comentator sportiv.

* 1967: Costel Șoptică (n. 18 februarie 1967, Suharău, România) este un parlamentar român, deputat în legislatura 2012–2016 și senator ales în 2016.

* 1973: Claude Makélélé (n. 18 februarie 1973, în Kinshasa, Zair) este un fost fotbalist francez, retras din activitate în 2011. În prezent el activează la clubul KAS Eupen ca antrenor principal.

* 1974: Evgheni Aleksandrovici Kafelnikov (în rusă Евгений Александрович Кафельников; n. 18 februarie 1974) este un fost jucător profesionist rus, de tenis de câmp, născut la Soci. S-a aflat pe poziția 1 în ierarhia ATP, timp de 6 săptămâni, încapând cu 3 mai 1999.

·         1975: Gary Neville (n. 18 februarie 1975 în Bury, Greater Manchester) a fost un jucător de fotbal englez. Este cel mai selecționat fundaș dreapta din echipa națională a Angliei. Neville și-a început cariera pe Old Trafford ca fundașcentral însă s-a considerat că era prea mic pentru acea poziție și a fost trecut pe banda dreaptă. În toată cariera a jucat numai la Manchester United, echipă cu care a câștigat multe trofee.
* 1975: Csoma Botond (n. 18 februarie 1975) este un deputat român, ales în 2016.
* 1975: Igor Dodon (n. 18 februarie 1975, Sadova, Călărași) este un politician și economist din Republica Moldova, președinte al Republicii Moldova din 23 decembrie 2016.^[2] A fost deputat în Parlamentul Republicii Moldovadin 2009, conducând Partidului Socialiștilor din Republica Moldova.^[3]. A îndeplinit funcția de prim-viceprim-ministru al Republicii Moldova din 2008 până în 2009 și ministru al economiei și comerțului din 2006 până în 2009.

Igor Dodon s-a născut la data de 18 februarie 1975, în satul Sadova din raionul Călărași (astăzi în Republica Moldova). A absolvit Facultatea de Economie din cadrul Universității Agrare de Stat din Moldova (1997) și apoi Facultatea de Management din cadrul Academiei de Studii Economice din Moldova (1998).

Ulterior a absolvit Facultatea de Drept în economie din cadrul Institutului Internațional de Management. A obținut titlul științific de Doctor în științe economice la Academia de Studii Economice din Moldova, Catedra Bănci și Burse de Valori ^[4].

În paralel cu activitatea de bază, în perioada anilor 1997–2005, Igor Dodon lucrează în activitatea pedagogică. Astfel, el deține funcțiile de lector asistent la Academia de Studii Economice din Moldova (Catedra de Bănci și Burse de Valori), lector superior la Universitatea Liberă Internațională din Moldova (Catedra de Bănci și Burse de Valori), Institutul Internațional de Management (Catedra de Finanțe) și Universitatea de Stat din Moldova. Igor Dodon este și membru al Comisiilor la examenul de licență în cadrul ULIM și IMI.

Pe lângă limbile română și rusă, Igor Dodon vorbește fluent limba franceză și are cunoștințe de engleză și germană. Este căsătorit cu Galina și are trei fii: Vlad, Bogdan și Nicolae

* 1977: Vasilica-Steliana Miron (n. 18 februarie 1977) este un politician român, senator în Parlamentul României în mandatul 2012-2016 din partea PPDD Suceava.

* 1977: Cristian Vlad (n. 18 februarie 1977) este un fost jucător de fotbalromân, actualmente președinte executiv la clubul Petrolul Ploiești

* 1978: Josip Šimunić (pronunție în croată: [jǒsip ʃîmunit͡ɕ]; n. 18 februarie 1978) este un fotbalist croat retras din activitate.

* 1979: Michael Kauter (n. 18 februarie 1979, Berna) este un scrimer elvețian specializat pe spadă, laureat cu bronz european la individual în 2008 și vicecampion european pe echipe în 2009.

* 1980: Cezar Florin Ouatu (n. 18 februarie 1980, Ploiești, România), cunoscut și ca Cezar The Voice sau Cezar, este un interpret român de operă, pop-opera și pianist. Este cunoscut datorită piesei „It's My Life”, cu care a câștigat Selecția Națională 2013 și cu care a participat la Concursul Muzical Eurovision 2013 din Malmö, Suedia.^[2] Cezar, alături de soprana Angela Gheorghiu, va cânta la concertul pe care tenorul italian Andrea Bocelli îl va susține pe 25 mai, la Romexpo.^[3] În 2011, a acordat un interviu amplu pentru numărul prestigioasei reviste lunare de specialitate, “Das Opernglas”.^[4] A apărut de asemenea și pe coperta acesteia

S-a născut într-o familie de muzicieni, fiind fiul flautistului Florin Ouatu, de la Filarmonica din Ploiești și fost profesor la Universitatea Mozarteum din Salzburg, Austria. La doar 6 ani a învățat să cânte la pian, urmând un profil artistic. A absolvit Liceul Muzical „Carmen Sylva” din Ploiești; în 2004 a absolvit cu notă maximă secția de canto clasic a Conservatorului „Giuseppe Verdi” din Milano unde fusese admis în 2001. A studiat de asemenea și muzică barocă. A debutat ca interpret profesionist pe scena Teatrului „La Fenice” din Veneția, a cântat pe cele mai importante scene din lume^{[necesită citare]} și a obținut numeroase distincții la concursuri de canto în orașe precum Barcelona, Dresda, Milano și în țări precum Monaco și San Marino. A cântat la opere prestigioase precum cele din Lausanne, Barcelona, Potsdam ș.a

* 1980: Regina Spektor (rusă: Регина Ильинична Спектор, n. 18 februarie 1980) este o cântăreață și pianistă americană. Muzica ei este asociată scenei anti-folk, centrată în East Village, New York.

Spektor s-a nascut în URSS, Moscova, într-o familie de evrei. Tatăl ei, Ilya Spektor este un fotograf și un violonist amator. Mama sa, Bella Spektor, a fost o profesoară de muzică într-un colegiu rus de muzică, iar in prezent predă într-o școală primară publică în Mount Vernon, New York.

Spektor a invățat să cânte la pian exersând la un Petrof vertical, care a fost dat mamei ei de către bunicul acesteia. A fost introdusă muzicii rock and roll prin formații cum ar fi The Beatles, Queen și The Moody Blues, de către tatal ei, care a obtinut astfel de înregistrari din Europa de Est și facea schimb de casete cu prieteni în Uniunea Sovietica. Familia a părăsit Uniunea Sovietică în anul 1989, când Regina avea nouă ani, în timpul perioadei Perestroika, când cetățenilor sovietici le era permis să emigreze. Regina a trebut să își lase pianul în urmă.

Călătorind inițial în Australia, apoi în Italia, familia s-a așezat în Bronx, New York, unde Spektor a absolvit la Academia SAR, o școală gimnazială în secțiunea Riverdale a Bronxului. A urmat apoi liceul, timp de doi ani, la Școala Frisch, o yeshiva în Paramus, New Jersey, după care s-a transferat la o școală publică, Fair Lawn High School, în Fair Lawn, New Jersey, unde a terminat ultimii doi ani ai educației sale liceale.

Spektor a studiat pianul clasic în New York cu Sonia Vargas, un profesor la Manhattan School of Music, până când a împlinit 17 ani; tatăl lui Spektor a întâlnit-o pe Vargas prin intermediul soțului acesteia, violonistul Samuel Marder. Deși familiei nu i-a fost în putință să aducă pianul lor din Rusia, Spektor a gasit un pian la care să cânte în subsolul sinagogii ei.

Spektor a fost inițial interesată numai în muzica clasică, dar mai târziu și de hip hop, rock și punk. Deși a compus la început cântece în jurul casei, Spektor a devenit interesată pentru prima oară de compuneri mai formale în timpul unei vizite în Israel cu Institutul Nesiya în anii săi de adolescență când a atras atenția celorlalți copii din excucrsie cu cântecele pe care le-a compus în timpul drumețiilor și a realizat că avea o aptitudine pentru compus cântece.

În urma acestei excursii, a fost expusă muzicii lui Joni Mitchell, Ani DiFranco și alți compozitori/cântăreți, care au încurajat-o spre a-și compune propriile cântece. A scris primele cântece acapella în jurul vârstei de șaisprezece ani, iar primele cântece pentru voce și pian când avea aproape optsprezece ani.

Spektor a terminat programul de patru ani de compunere studio la Conservatorul de Muzică de la Purchase College, în trei ani, absolvind cu onoruri in 2001. În acest timp, a lucrat pentru o scurtă perioadă la o fermă de fluturi în Luck, Wisconsin și a studiat in Tottenham, Anglia timp de un semestru.

A căpătat faimă prin spectacole pe scena anti-folk în New York City, în special la Sidewalk Cafe din East Village, dar și la Living Room, Tonic, Fez, Knitting Factory și CBGB. În această perioadă, a vândut CD-uri produse de ea la spectacolele sale: 11:11 (2001) și Songs (2002).

Spektor a afirmat că a creat un număr mare de cântece, dar de rare ori le scrie. De asemenea, a afirmat că nu a aspirat niciodată să scrie cântece, ci acestea vin de la sine. Cântecele lui Spektor nu sunt, de obicei, autobiografice, ci sunt bazate pe scenarii și personaje din imaginația sa. Cântecele sale sunt influențate de muzica folk, punk, rock, evreiască, rusă, hip hop, jazz și clasică. Stilul muzical al lui Spektor a fost comparat cu cel al lui Tori Amos și al Fionei Apple și cu stilul vocal al lui Bjork. Spektor a afirmat că lucrează din greu pentru a se asigura că fiecare cântec al ei are propriul stil muzical, în loc de a adopta unul distinctiv.

Spektor posedă o largă gamă vocală și o exploatează cu succes. De asemenea, explorează o serie de tehnici vocale variate și deosebite, neobișnuite, cum ar fi versuri ce constituie numai din sunete de trompetă, făcute cu buzele sau porțiuni în stil beatboxing, în mijlocul baladelor. Se folosește și de unele tehnici muzicale neobișnuite cum ar fi utilizarea unei baghete pe suprafața pianului sau a scaunului pentru a crea ritmul. O parte a stilului ei rezultă dintr-o exagerare a unelor aspecte ale vocalizării, cum ar fi ocluziunea glotală, care apare de multe ori în single-ul "Fidelity". În pronunțarea anumitor cuvinte, folosește un puternic accent New York-ez, care provine din iubirea ei față de New York și cultura acelui loc.

Reușește să combine versurile, astfel încât deseori iau forma narațiunilor abstracte sau a studiilor de personaje la persoana întâi, asemănător poveștilor scurte adaptate muzical. Spektor, de obicei, cântă în engleză, deși câteodată include versuri în latină, rusă, franceză și alte limbi. Unele versuri reprezintă aluzii literare, cum ar fi F. Scott Fitzgerald și Ernest Hemingway în "Poor little rich boy", "Micul prinț" în "Baobabs", Virginia Woolf și Margaret Atwood în "Paris", Ezra Pound și William Shakespeare în "Pound of Flesh", "Hamlet" în "The Virgin Queen", Boris Pasternak în "Apres Moi", Samson și Deliah în "Samson" și "Regele Oedipus" în "Oedipus", Billie Holiday în "Lady" și "Ethan Frome" în "2.99 cent blues". A facut aluzii și la The Beatles și Paul McCartney în cântecul "Edit". A folosit și o replică din "California" în cântecul ei "The Devil Came to Bethlehem". Temele și motivele din versurile lui Spektor cuprind dragostea, moartea, religia, viața citadină și unele fraze cum ar fi "săpători de morminte", copacul cunoașterii binelui și răului și numele "Mary Ann". Satira lui Spektor este evidentă în cântecul "Wasteside", care se referă la romanul satiric al scriitorilor sovetici Ilif și Petrov, intitulat "Cele doisprezece scaune", ce descrie orașul în care oamenii se nasc, li se taie părul și sunt trimiși la cimitir.

În primele albume ale lui Spektor, multe din piese aveau o producție vocală "săracă". În albumele recente, în special "Begin to Hope", a atribuit mai multă importanță producției pieselor și s-a bazat mai mult pe instrumente rock și pop. Spektor spune că albumele care au cel mai mare impact asupra ei sunt cele în care "muzica este foarte implicată", mai ales The Beatles, Bob Dylan, Billie Holiday, Radiohead, Tom Waits și Frederic Chopin, ca influențe principale.

* 1982: Marcel Bîrsan (n. 18 februarie 1982, București, România) este un arbitru român de fotbal. A debutat în Divizia A la data de 20 august 2012, când a condus un meci dintre FC Viitorul Constanța și CS Gaz Metan Mediaș. Este de profesie jurist.
* 1983: Vika Jigulina (n. 18 februarie 1983) este o producătoare muzicală, cântăreață și DJ originară din Republica Moldova.^[1] Din anul 2000 trăiește și activează în România.

Vika Jigulina pe numele său adevărat Victoria Corneva, s-a născut pe 18 februarie 1986 în orașul Cahul din Republica Moldova și a absolvit Liceul de Muzică din orașul Cahul care poartă numele sopranei Maria Cebotari. În anul 2000, s-a mutat în Timișoara, România, unde și-a continuat studiile muzicale. A lucrat în mai multe cluburi din Timișoara și a ajuns să lucreze, în cele din urmă, și în București, unde locuiește în prezent. A obținut postul de moderator al unei emisiuni săptămânale, la Radio Deeași, mai târziu, la postul de radio VIBE FM, care i-au adus notorietate națională.

Vika Jigulina a mixat alături de Steve Murrano, ATB, Tomcraft, DJ DOX, Steve Angello, Sebastian Ingrosso, dar și de mulți artiști români. Ea este co-producătoarea și vocea în hit-urile internaționale precum „Stereo Love” This is My Life și Desert Rain al muzicianului și producătorului român Edward Maya.

* 1983: Roberta Vinci (n. 18 februarie 1983,^[1] Taranto, Italia^[1]) este o jucătoare profesionistă de tenis din Italia.

* 1984: Lucian Burdujan (n. 18 februarie 1984) este un jucător român de fotbal.
* 1984: Vasile Marius Curileac (n. 18 februarie 1984, Satu Mare) este un fotbalist român, care evoluează pe postul de portarla clubul din Liga I, ACS Poli Timișoara.
* 1984: Idriss Carlos Kameni (n. 18 februarie 1984, Douala) este un fotbalist camerunez care evoluează ca portar la Fenerbahçe SK.
* 1985: Drissa Diakité (n. 18 februarie 1985, Bamako, Mali) este un fotbalist aflat sub contract cu OGC Nice.
* 1985: Anton Julian Ferdinand (n. 18 februarie 1985, Peckham, Londra) este un fotbalist englez, în prezent legitimat la Reading. Joacă pe postul de fundaș central.
* 1986: Horațiu Eugen Pungea (n. 18 februarie 1986, Luduș, România) este un jucător de rugby în XV profesionist român. Evoluează ca pilier drept la clubul francez de Top 14 Oyonnax Rugby.
* 1987: Skin Diamond (născută Raylin Christensen pe 18 februarie 1987 în Los Angeles, California) este o actriță porno americană.
* 1990: Irina Glibko (n. 18 februarie 1990, la Odesa)^[1] este o handbalistăucraineană care joacă pentru clubul românesc SCM Râmnicu Vâlcea^[2] și pentru echipa națională de handbal a Ucrainei pe postul de coordonator de joc

Decese

·         814 – A decedat Angilbert (Sfantul Angilbert), diplomat si poet, născut aproximativ 750. Era rudă cu imparatul Carol cel Mare (Charlemagne), conte de Ponthieu si al șaptelea stareț al manastirii Sf. Riquier. Se pare ca Angilbert a dus o viață foarte lumească, departe de restrictiile monahale. Charlemagne a folosit virtuțile și talentele lui Angilbert pentru binele Bisericii și statului. El l-a trimis de trei ori la Roma ca ambasador la Papa.
Angilbert care s-a stins din viața la manastirea St. Riquier, este venerat ca un sfânt în ziua morții sale, la 18 februarie.

·         999: A murit Papa Grigore al V-lea (n. 972). Grigore al V- lea, (Bruno von Kärnten sau Bruno din Carinthia), originar din Saxonia s-a  născut în anul 973 si  a fost Papa de la 3 mai 996 pana la 18 februarie 999.  După un pontificat de 2 ani şi 9 luni si jumatate, a fost îngropat în Basilica Sf. Petru vechi.

·         1139- A murit marele cneaz al Kievului Iaropolk II Vladimirovici (1082 – 18 februarie 1139), A fost Prințul de Pereiaslav (1114-1132) si Mare Cneaz al Kievului (1132-1139), fiul lui Vladimir II Monomakh și Gytha de Wessex. A luptat împotriva cumanilor o dată în 1103 și din nou în 1116.

·         1294: A murit Kublai Khan, împărat mongol (n. 1215). A fost un Mare Han mongol care a domnit între anii (1215-1294) si unul din nepoții întemeietorului Imperiului mongol Ginghis Han. Kubilai han era fratele hanului Möngke. A fost până în 1271 împăratul Chinei si este considerat a fi fost unul dintre cei mai importanți conducători mongoli din dinastia Yuan. Pe timpul regnului său în China, a adunat în jurul său mulți demnitari chinezi destoinici, ca Lien Hsi-hsien, Liu Binzhong, care se străduiau să îmbunătățească administrația mongolă. În anul 1253, Kubilai s-a convertit la religia budistă. A luat măsuri în sprijinul ei și al mănăstirilor din Tibet, astfel ca budismul a ajuns în timpul său religie de stat.

·         1405: Timur Lenk, sultan (1388-1405), întemeietorul imperiului turco-mongol al Timurizilor (n. 1336)

·         1455 – A murit pictorul italian Fra Angelico; (n. 1395). Fra Angelico, (c. 1395 – 18 februarie 1455) pictor renascentist timpuriu, cel mai valoros reprezentant al pictorilor de inspirație sacră din quattrocento. Este menționat în lucrarea lui Giorgio Vasari Viețile artiștilor ca având un „talent rar și desăvârșit„. Acest pictor toscan al Renasterii timpurii, pe numele său adevărat Guido di Pietro, s-a născut în Toscana, lângă Florenţa si a intrat intr-o manastire dominicana în 1418. În jurul anului 1425, a devenit călugăr şi a luat numele de Fra Giovanni. A fost supranumit”Angelico”, pentru profunzimea spirituală a picturii sale. Fra Angelico a fost chemat in 1445 la Roma de papa Eugeniu al IV-lea, pentru a picta frescele din Capela Preasfântului Sacrament din Vatican.

·         1535: Heinrich Cornelius Agrippa, astrolog și alchimist german (n. 1486)

·         1546: Martin Luther (n. 10 noiembrie 1483, Eisleben, Saxonia - d. 18 februarie1546), pastor și doctor în teologie, a fost primul reformator protestant ale cărui reforme au dus la nașterea Bisericii Evanghelice-Luterane. Primele idei ale Reformei protestante au fost enunțate de Martin Luther în 1517, în calitatea sa de preot catolic și profesor de exegeză la Universitatea din Wittenberg. Excomunicarea sa din Biserica Catolică a survenit în anul 1521.

Martin Luther s-a născut în Eisleben, Saxonia, la 10 noiembrie 1483, părinții lui fiind Hans Luther, un părinte anticlerical sever, irascibil, ursuz, și Margaret Ziegler Luther, o mamă timidă, modestă, dedată la rugăciune. La scurt timp după nașterea lui Martin Luther, familia s-a mutat în Mansfeld, unde tatăl a lucrat ca miner. Tatăl fusese țăran în Möhra, apoi miner la Mansfeld și apoi mic industriaș la Eisleben. Lui Martin i-au urmat alți șase frați, iar copilăria i-a fost extrem de marcată de severitatea părinților. La școala din Mansfeld a avut parte mai mult de rigoare, severitate decât de catehism. Într-o zi, de exemplu a fost bătut de 15 ori pentru că a declinat greșit un substantiv. El își va aminti, peste ani, că într-o zi, tatăl său l-a bătut cu atâta zel încât mult timp i-a păstrat adversitatea, iar altă dată mama lui l-a bătut până la sânge pentru că furase o nucă. „Viața severă și grea pe care am dus-o cu ei, avea să spună mai târziu Luther, a fost rațiunea pentru care am căutat mai apoi refugiul în mănăstire și m-am făcut călugăr . Tabloul divinității, pe care părinții săi i l-au transmis, reflecta propriul lor caracter: un tată dur și judecător sever, cerând o virtute fără bucurie, și împreună cu soția lui crezând în vrăjitori, în îngeri și demoni de tot felul și de toate specialitățile. Și Martin a păstrat toate aceste superstiții până la sfârșitul vieții sale. „O religie a terorii într-un cămin al disciplinei riguroase a contribuit la formarea tinereții și a credinței sale”.

La 13 ani a fost promovat la o școală secundară, ținută de o confrerie religioasă la Magdeburg, iar la 14 ani a fost transferat la școala Sf. Gheorghe de la Eisenach, unde a petrecut trei ani, relativ fericit, în confortabilul cămin Frau Cotta – Ursula Cotta. În 1501, tatăl lui Luther, căruia îi mergeau afacerile, l-a trimis la Universitatea din Erfurt. Aici studiile erau axate pe teologie și filozofie, care era încă scolastică. Dar triumfase și aici nominalismul lui Occam și Luther a făcut aici cunoștință cu doctrina lui, după care papii și sinoadele puteau să greșească. Nu agrea scolastica, dar a învățat puțină greacă, puțină ebraică și a citit principalii clasici latini și în special filozofia lui Aristotel. În 1505 a obținut titlul de licențiat în litere. Tatăl său, mulțumit de el, i-a făcut cadou o scumpă ediție a colecției de legi Corpus Juris, și a fost bucuros când fiul său a început să studieze dreptul.

Deodată, după două luni de la începerea studiilor de drept, spre consternarea tatălui său, Luther care avea 22 de ani, s-a decis să se călugărească. Decizia exprima contradicțiile caracterului său. El se hotărâse să intre în mănăstire încă din 2 iulie 1505, când întorcându-se de la studii acasă, a fost surprins de o furtună, cu fulgere care brăzdau cerul. Când un copac de lângă el a fost mistuit de trăsnet, înspăimântat, Luther a crezut că este un avertisment divin și a făcut o promisiune Sf. Ana, anume, dacă va supraviețui furtunii va deveni călugăr. El s-a rugat disperat:”Sf. Ană, scapă-mă și mă voi călugări”.

La Erfurt erau 20 de mănăstiri. Luther a găsit una, cunoscută pentru fidelitatea observării regulilor monastice, aceea a ermiților augustinieni. Mai întâi și-a adunat prietenii, a băut, a cântat cu ei, declarându-le că este ultima dată când face acest lucru și a doua zi și-a început noviciatul. Era un frate model, își împlinea ascultările cele mai grele cu o mare umilință; recita rugăciunile cu o tonalitate hipnotizantă, îngheța într-o chilie fără căldură, se autoflagela, în speranța exorcizării, îndepărtării demonilor din corpul său. „Eram un călugăr pios, și observam atât de strict regulile ordinului meu, căci…dacă vreodată un călugăr mergea către cer prin spiritul monastic, eu aș fi avut dreptul să merg aici. Dacă ceva ar fi durat prea mult timp, aș fi fost torturat până la moarte prin ascultări, rugăciuni, lecturi și alte munci” . La câtva timp, după câteva zile, în care Luther nu s-a arătat, prietenii au intrat în chilia sa și l-au găsit întins, inconștient, pe jos. Au adus o lăută și unul dintre ei a început să cânte. Luther și-a revenit și a mulțumit prietenilor. În septembrie 1506, el a pronunțat votul irevocabil al sărăciei, fecioriei și ascultării.

În mai 1507 a fost hirotonit preot, dar era chinuit, încă, de gândul că, în ciuda atâtor posturi și abțineri ascetice, nu avea siguranța mântuirii. Ispitele și îndoielile îl devorau, scepticismul și chiar disperarea îi copleșeau zilele și nopțile cu viziuni cerești și îndeosebi diabolice. Colegii călugări îi dădeau sfaturi amicale. Unul dintre ei l-a asigurat că Jertfa lui Hristos a răscumpărat păcatul omului și i-a deschis, astfel, porțile raiului. Lecturarea misticilor germani, și în special a lui Tauler, i-a dat lui Luther speranța aruncării unui pod peste oribila prăpastie a unui suflet păcătos și a unui Dumnezeu Atotputernic. Apoi, un tratat al lui Jan Hus i-a căzut în mâini și îndoielile doctrinare s-au adăugat tumultului său sufletesc. El se întreba de ce „un om care a putut scrie atât de creștinește și cu atâta putere a fost ars…am închis cartea și m-am întors cu inima rănită”, spunea el. Johann von Staupitz, vicarul provincial al eremiților augustinieni, observându-i frământările, l-a sfătuit să înlocuiască ascetismul cu lectura alternativă a Sf. Scripturi și a Sf. Augustin. Călugării și-au exprimat solicitudinea și i-au oferit o Biblie latină, carte pe care un om o poseda cu mare greutate, în epocă. Într-una din zile, poate în 1508 sau 1509, Luther a fost marcat de o frază din epistola către Romani, a Sf. Ap.Pavel: „Iar dreptul prin credință va fi viu”(I,17). Încet, aceste cuvinte l-au condus la concluzia că omul poate să fie justificat, adică să se mântuiască numai prin credința totală în Hristos. De aici, sola fide sau mântuirea prin credință și sola scriptura, ideea că Scriptura este singura autoritate pentru păcătoșii care caută mântuirea, au devenit principalele puncte ale sistemului său teologic. În această viziune harul și faptele bune nu-și mai aveau locul. La Sf. Augustin, Luther a găsit o altă idee, care a reînnoit teama sa, predestinația, după care Dumnezeu, chiar înainte de creație, a destinat pentru totdeauna unele suflete la mântuire și altele la pierzare. Aleșii au fost căutați arbitrar de voia liberă a lui Dumnezeu, pentru a fi mântuiți prin jertfa lui Hristos. Această grosolană absurditate revine, la Luther și apoi la toți protestanții și neoprotestanții, în speranța fundamentării mântuirii prin credință.

În 1508, la recomandarea lui Staupitz, Luther a fost transferat la o mănăstire din Wittenberg devenind călugăr al ordinului augustinian, unde a obținut un post de instructor în logică și în fizică, apoi de profesor de teologie, la Universitate. Wittenberg-ul era capitala nordică, rareori reședința, a lui Frederic cel Înțelept. Un contemporan descrie orașul în culori destul de închise, iar la momentul declanșării Reformei nu avea mai mult de 3000 de locuitori. Luther descrie locuitorii ca „bețivi, grosolani și dedați la dezmăț, peste măsură”. De altfel, locuitorii orășelului aveau reputația de a fi cei mai mari bețivi din tot ținutul Saxei, socotit a fi provincie a Germaniei unde domnea beția cea mai nestăpânită. „La doi km spre est, spunea Luther, civilizația se sfârșea și începea barbaria”. Aici Luther a locuit până la sfârșitul vieții sale.

Credem că între timp, Luther devenise un călugăr exemplar căci, în octombrie 1510, împreună cu un alt frate de mănăstire au fost trimiși la Roma, cu o oarecare misiune pentru eremiții augustinieni. Prima reacție, la vederea cetății eterne, a fost o teamă pioasă: se prosterna, ridica mâinile și striga: Te salut, o Romă sfântă! După care a observat toate gesturile unui pelerin, înclinându-se cu venerație în fața sf. moaște, urcând scara sfântă în genunchi, vizitând aproximativ douăzeci de biserici și câștigând atât de multe indulgențe pentru el dar și pentru părinții lui, pe care, deși erau morți, el dorea să-i scoată din Purgatoriu. A rămas cu totul insensibil de realizările renascentiste din Roma. Timp de mulți ani, după acest pelerinaj la Roma, Luther nu a făcut nici un comentariu asupra mondenității clerului roman sau imoralității, la ea acasă atunci, în cetatea sfântă. Zece ani mai târziu, totuși, și chiar după aceea, el descria Roma anului 1510, ca o nelegiuire, papii ca mai răi decât împărații păgâni și curtea pontificală ca fiind servită de douăsprezece fete goale.

După întoarcerea la Wittenberg (februarie 1511), Luther a fost rapid avansat între cadrele didactice și a devenit vicar provincial al ordinului său. El ținea cursuri asupra Bibliei și predica cu regularitate în biserica parohială, și căuta să-și facă datoria cu zel și devotament. Un erudit apusean consemnează faptul că ”scrisorile sale oficiale respiră o profundă solicitudine pentru cei slabi, o nobilă simpatie pentru cei căzuți(în păcat s.n.); ele marchează profunde sensuri religioase și un rar simț practic, fără să fie tulburat de sfaturile cu tendințe eterodoxe.

A făcut studii teologice pentru a răspunde angoasei privind mântuirea, determinându-l să ajungă la concluzii personale privind rolul credinței și al faptelor în procesul îndreptățirii omului. Și-a luat doctoratul în teologie în 1512 și a devenit profesor de științe biblice la prestigioasa universitate din Wittenberg.

În 1515 a adus învinuiri clerului, că dă un rău exemplu creștinilor, care au creat, din această cauză, satiri, maxime și fabule pe seama lui. El cerea preoților să ofere oamenilor modelul divin al Scripturii și nu al pământeanului corupt de păcat.

Ciuma din 1516, l-a găsit curajos, la postul său, pe care nu a vrut să-l părăsească, în ciuda invitațiilor făcute de prietenii săi” . Totuși, lent, în cursul acestor ani (1512-1517), ideile religioase ale lui Luther s-au îndepărtat de doctrina oficială a Bisericii. A început prin a vorbi de teologia noastră, în contrast cu cea care se preda la Erfurt.

Seriozitatea cu care Luther și-a susținut vocația sa religioasă l-a condus la o criză personală profundă: se întreba cum era posibil să reconcilieze cerințele legii lui Dumnezeu cu incapacitatea omului de a le urma. El a găsit răspunsul în Noul Testament: Dumnezeu, devenind om în Isus Christos, a împăcat omenirea cu el. Ceea ce era cerut omenirii nu era o respectare strictă a legilor și a obligațiilor religioase, ci un răspuns de credință, răspuns acceptat de Dumnezeu. Această credință trebuia să se bazeze pe dragoste, nu pe frică.

Martin Luther

Luther este cunoscut ca „părintele Reformei”. Intenția lui însă nu a fost crearea unei biserici noi, alternative, ci înnoirea Bisericii Universale.

A fost o personalitate plină de contradicții interioare, clădită din extreme și exprimată în paradoxuri, o mare de puteri, de impulsuri, de cunoștințe, de nerăbdare. Emotiv și sincer, simplu și vesel, binevoitor și naiv chiar în relațiile lui intime și familiare, dar tumultos, brutal și chiar ordinar în lupta și polemicele duse nu numai cu oamenii papalității, ci și cu foștii lui colaboratori, prieteni ori țărani răsculați, sau anabaptiști răsculați, Luther a fost prezentat uneori ca un apostol sau profet prin gura căruia a grăit Spiritul Sfânt cum n-a mai făcut-o de la Sf. Ap. Pavel încoace (Joule. Kostlin), alteori ca un erou și ca o personalitate puternică, plină de calități geniale (Thomas Carlyle, Thiele), ori ca cel mai genial creator de sistem filosofic și religios (Holl), iar alteori crezut drept un rătăcit răufăcător sau un psihopat care a făcut din pasiunile lui un crez cu care a infectat omenirea întreagă (Denifle, Grisar ș.a.). La fel este prezentată și opera reformatorului: când expresie a răbufnirii vechii uri naționale a germanilor față de tutela romanică (Michelet, Imbart de Tours, H. Preuss), când adevărata sinteză spirituală și culturală a Renașterii și umanismului (Jacob Burckhardt, Ranke ș.a.), sau chiar numai încercarea de unificare sufletească a germanilor, în locul celei politice, care lipsea, prin crearea limbii naționale, în special prin traducerea Bibliei (Funk-Brentano). Dar toate aceste prezentări sunt secvențiale și incomplete, așa cum o dovedește cunoașterea conjuncturii, a contextului în care s-a derulat Reforma, precum și a biografiei și operei marelui reformator.

În 1525 Martin Luther s-a însurat cu fosta călugăriță Katharina von Bora, arătându-se astfel adversar al celibatului impus de catolicism preoțimii. Restul vieții și l-a petrecut scriind, ținând predici și organizând reforma bisericii în Saxonia. Luther a murit la 18 februarie 1546 în orașul său natal, Eisleben.

·         1564: Michelangelo Buonarroti (n. 6 martie 1475, Caprese, Provincia Arezzo - d. 18 februarie 1564, Roma) a fost, alături de Leonardo da Vinci, cel mai important artist în perioada de vârf a Renașterii Italiene. Geniul său universal este deopotrivă oglindit de pictură, desen, sculptură și arhitectură. A scris și poezii, în special în genul sonetuluiși madrigalului.

Michelangelo di Ludovico Buonarroti Simoni a fost al doilea din cei cinci fii ai lui Lodovico di Buonarroti Simoni și ai Francescăi di Neri di Miniato del Sera. După întoarcerea la Florența, de unde provenea familia lor, Michelangelo este lăsat în grija unei doici. Aceasta fiind fiică și soție de pietrar, i-a insuflat micului Michelangelo dragostea pentru marmură. Această pasiune timpurie îl determină să părăsească școala, deși părinții lui ar fi dorit ca el să studieze gramatica și să se consacre studiilor umaniste. Datorită prietenului său, pictorul Francesco Granacci, Michelangelo descoperă pictura și, în 1488 este dat la ucenicie în cel mai vestit atelier de pictură din Florența aparținând lui Domenico Ghirlandaio. În acea perioadă, acesta, împreună cu fratele său David, executa frescele din biserica Santa Maria Novella. Totuși, dorința de a lucra în marmură nu-l părăsește; are paisprezece ani când începe să studieze sculptura pe lângă Bertoldo di Giovanni, un elev al lui Donatello, pe baza statuilor antice aflate în grădina lui Lorenzo de Medici, supranumit Il Magnifico, conducătorul politic al Florenței. În palatul acestui bogat mecena, protector al artelor, are posibilitatea de a cunoaște pe artiștii care veneau la curte, devenită un centru important de cultură umanistă. Printre aceștia sa afla și poetul Angelo Poliziano, cu care Michelangelo poartă discuții despre Homer, Virgiliu, despre Dante și Petrarca.

Michelangelo va locui la familia Medicilor între anii 1489-1492. În această perioadă realizează Lupta centaurilor și Madona della Scala. După moartea lui Lorenzo Magnificul, părăsește palatul și se întoarce la casa părintească. Florența traversează în acea vreme o perioadă tulbure, în care timp Michelangelo pleacă pentru un an la Veneția, după ce s-a oprit pentru un timp în Bologna, unde are ocazia să admire operele lui Jacopo della Quercia și realizeaza trei sculpturi pentru catedrala San Petronio. Se întoarce la Florența în 1495, o dată cu restabilirea păcii, și - în timp ce Savonarola condamna în predicile sale luxul și imoralitatea - Michelangelo realizeaza sculptura „Il bambino”. În anul 1496, se duce pentru prima dată la Roma, unde primește câteva comenzi de sculptură din partea cardinalului Riario și a bancherului Jacopo Galli printre care si Bachus beat. Sculptează pentru bazilica Sfântul Petru celebra Pietà, a cărei frumusețe îi va face pe contemporanii artistului să-i recunoască geniul. În anul 1501, revenind la Florența, realizează statuia lui David, precum și alte opere de sculptură și pictură, printre care Tondo Doni și Tondo Pitti, care trezesc admirația concetățenilor săi.

Statuia lui David - Museo dell'Accademia - Florența

În anul 1505 papa Iuliu al II-lea l-a chemat la Roma, dându-i comanda realizării unui monumental mausoleu, în care arhitectura să se îmbine, după maniera clasică, cu sculptura. Stă opt luni la Carrara pentru a alege cele mai bune blocuri de marmură. La acest proiect va lucra, cu întreruperi, timp de patru decenii, desăvârșindu-l abia în anul 1545. Tot papa Iuliu al II-lea l-a însărcinat în 1508 cu pictura boltei Capelei Sixtine din Palatul Vatican, proiect gigantic la care Michelangelo va lucra timp de patru ani.

În anii următori Michelangelo s-a dedicat realizării decorațiilor pentru fațada bisericii San Lorenzo din Florența, rămase însă în stare de proiect, și construirii unei sacristii cu mormântul ducelui Lorenzo de Urbino. Cunoscut deja sub numele de Il Divino, începe în anul 1521 lucrările la cavoul familiei de Medici. Între timp Florența devine din nou republică, însă va fi curând asediată de detașamentele papale și imperiale. Michelangelo primește funcția de inspector al fortificațiilor. Florența capitulează în anul 1530 și de Medici revin la putere. Papa Clement al VII-lea, care a făcut parte din această familie, îi trece artistului cu vederea participarea activă la apărarea orașului asediat. Michelangelo revine la lucrările desfășurate în biserica San Lorenzoși la finisarea cavourilor familiei de Medici, lucrări care îl vor absorbi vreme de câțiva ani.

Michelangelo - Crearea lui Adam - Capela Sixtină, Vatican

În anul 1534 papa Clement al VII-lea l-a adus din nou la Roma, unde Michelangelo va rămâne până la sfârșitul vieții. Papa îl însărcinează cu pictarea peretelui altarului din Capela Sixtină cu tema Judecății de Apoi. Când, la 31 octombrie 1541, papa Paul al II-lea, urmașul papei Clement, a dezvelit pictura, toți cei prezenți au rămas uimiți în fața tabloului apocaliptic cu peste trei sute de personaje, dominat de figura lui Isus-Judecătorul Suprem. Nu au lipsit nici vocile de dezaprobare a celor care au fost revoltați de goliciunea personajelor, considerând opera ca pe o blasfemie.

În anul 1549 a fost numit de papă „arhitect-șef și constructor al bazilicii Sfântul Petru”, pentru a continua construirea catedralei, începută de Bramante. Până la sfârșitul vieții se ocupă mai mult de arhitectură: termină construcția palatului Farnese, execută planurile pentru sistematizarea pieții Capitoliului și pentru cupola Bazilicii Sfântul Petru. Ultimele sale sculpturi tratează din nou tema Pietà (pentru Domul din Florența și altele). Michelangelo Buonarroti moare la Roma la 18 februarie 1564, la vârsta de 89 de ani. Conform dorinței artistului, corpul său va fi dus la Florența, unde va fi depus într-o criptă a bisericii Santa Croce.

Moise, Biserica San Pietro in Vincoli, Roma

Sculptura a reprezentat totdeauna marea pasiune a lui Michelangelo. În anul 1504, grație grupurilor statuare Pietà și David, dobândise deja renumele de sculptor atât la Roma cât și la Florența.

Pietà, 1499
Bazilica San Pietro

Pietà (1499), realizată de Michelangelo la vârsta de 24 de ani, se îndepărtează cu mult de modul tradițional de prezentare a Fecioarei Maria, care apare foarte tânără, cu trăsături imaculate. Suferința ei înobilează dragostea și frumusețea, cufundată în durere, stă cu capul ușor aplecat, ținând tragic în brațe trupul inert al fiului, care pare să curgă ca o undă de pe genunchii ei. Sculptura s-a dovedit a fi o capodoperă a genului și contemporanii au recunoscut imediat geniul artistului.

Statuia lui David (1501-1504) a fost realizată din însărcinarea consiliului municipal al Florenței. David apare ca un personaj plin de energie și forță, chipul minunat finisat și privirea îndreptată către stânga îi conferă un aspect hotărât și brav. Cioplit într-un bloc de marmoră având o înălțime de patru metri, personifică forța și siguranța. A fost nevoie de trei zile pentru a transporta statuia în piața Signoria din centrul Florenței. În anul 1873, pentru a-l proteja de intemperii, originalul va fi mutat în interiorul Muzeului Academiei de Belle-Arte, locul lui din piață fiind ocupat de o copie. Alte opere sculpturale ale lui Michelangelo sunt Moise (în biserica San Pietro in Vincoli, Roma), Sclav înlănțuit și Sclav murind (prevăzuți pentru mausoleul papei Iuliu al II-lea, în prezent în Muzeul Luvru di Paris), grupul statuar Ziua și Noaptea, Amurgul și Aurora la mormântul lui Giuliano de Medici, Il Pensioroso (Gânditorul) reprezentându-l pe Lorenzo Magnificul, grupul de sclavi (așa zișii Giganți), sculpturi neterminate aflate în Muzeul Academiei din Florența. Ultimele sculpturi cu tema Pietà se deosebesc de cea din tinerețe printr-un dramatism impresionant.

Valoarea și celebritatea operei lui Michelangelo a pus în umbră viața sa personală. Cercetări mai recente au dezvăluit și aspecte obscure ale existenței sale. Deși nu era sărac, avea un mod de viață auster și solitar, asemeni unui călugăr. Adeseori lucra fără pauză chiar și în timpul nopții, uitând să mănânce sau să se odihnească.^[6]

Prezența a numeroase nuduri masculine în opera sa a făcut pe mulți comentatori să creadă că marele artist era homosexual, deși acesta nu a recunoscut niciodată. Astfel, cu Gherardo Perini, tânăr utilizat ca model în lucrările sale, maestrul a avut o relație de opt ani.^[7] Dar cea mai mare afecțiune a avut-o față de Tommaso dei Cavalieri, care avea 23 de ani pe când l-a întâlnit Michelangelo (care pe atunci avea 57 de ani) și căruia i-a dedicat peste 300 de sonete și madrigale.^[8]

Michelangelo a avut o relație platonică cu marchiza Vittoria Colonna de Pescara, care era cu 15 ani mai tânără și căreia i-a dedicat mai multe sonete. Povestea sentimentală începe pe când maestrul avea 61 de ani.^[9]

Către sfârșitul vieții, relația sa cu Biserica Catolică a fost încordată și aceasta deoarece artistul a criticat fastul și opulența instituției religioase. Mai mult, după unii autori, mesajul ascuns al operelor sale sugerează că omul poate ajunge la divinitate numai grației inteligenței sale, fără a avea nevoie de intermediari.

·         1583: Antonio Francesco Grazzini, scriitor italian (n. 1503)
* 1690: Maria Anna Victoria de Bavaria (28 noiembrie 1660, München - 20 aprilie 1690, Versailles), a fost Delfină a Franței. Era cunoscută și ca Delfina Victoria sau Marea Delfină. Numele complet era Maria Anna Christine Victoria von Wittelsbach. Este strămoașa Prințului Henri, Conte de Paris, pretendent orleanist la tronul Franței, a monarhilor: Juan Carlos I al Spaniei, Albert al II-lea al Belgiei, Henri, Mare Duce de Luxembourgși a pretendentului la tronul Italiei, Vittorio Emanuele, Prinț de Neapole.

Era fiica mai mare a lui Ferdinand Maria, Elector de Bavaria și a soției sale Adelaide Henriette de Savoia. Bunicii materni erau Victor Amadeus I, Duce de Savoia și Christine Marie a Franței. Christine Marie era a doua fiică a lui Henric al IV-lea al Franței și a Mariei de Medici.

Născută la München în Germania de astăzi, Maria Anna a fost logodită cu Delfinul Franței în 1668, la vârsta de opt ani. S-a acordat o atenție specială educației ei; știa să vorbească câteva limbi străine: franceza, italiana, latina. S-a spus că a aștepta cu nerăbdare să devină Delfină a Franței. Maria Anna a fost foarte apropiată de mama ei care a murit în 1676.

Frații Mariei Ana erau: Violante de Bavaria, viitoarea soție a lui Ferdinando de' Medici și viitorul Maximilian al II-lea Emanuel, Elector de Bavaria.

Înainte de căsătoria cu Ludovic, a avut loc o ceremonie la München la 28 ianuarie 1680; cuplul s-a întâlnit pentru prima dată la 7 martie 1680 la Châlons-sur-Marne. A fost prima Delfină a Franței de la Maria Stuartcare s-a căsătorit cu Francisc al II-lea al Franței în 1558.

Maria Anna Christina Victoria de Bavaria, Delfină a Franței, în anul căsătoriei, 1680.

S-a căsătorit cu Ludovic, Monseigneur, fiul și moștenitorul lui Ludovic al XIV-lea al Franței, la 7 martie 1680 la Chalons-sur-Marne.

După căsătorie, a luat rangul soțului ei care era Fils de France (Fiu al Franței); formula de adresare la curte era Madame la Dauphine.

Când a ajuns în Franța, a făcut o impresie excelentă cu buna ei franceză. La întâmpinarea ei la Strasbourg atunci când lumea i s-a adresat în germană, ea i-a întrerupt spunând Messieurs, parlez-moi français !. (Un secol mai târziu, în același loc, o altă Delfină, austriacă de data asta, arhiducesa Maria Antoaneta a răspuns în același fel). Totuși, impresia generală asupra înfățișării ei nu era prea bună; a fost descrisă ca fiind "teribil de urâtă". Alții au spus că poate nu este o frumusețe însă are farmec personal.

De la sosirea în Franța, rangul său o situa pe poziția a doua de la Curte, după soacra sa, regina Maria Tereza a Spaniei. Regina a murit în iulie 1683 iar Maria Ana a devenit personajul feminin cel mai important, cu rangul cel mai mare din regat și a primit apartamentele reginei. Regele se aștepta să îndeplinească funcțiile primei doamne de la Curte însă starea sa de sănătate n-a lăsat-o să-și îndeplinească datoria.
Soțul ei a avut metrese iar ea a trăit izolată în apartamentele ei unde vorbea cu prietenii ei în germană, limbă pe care soțul ei n-o înțelegea. A fost apropiată de Elizabeth Charlotte, Prințesă Palatină, care era a doua soție a lui Filip, care era fratele mai mic al regelui Ludovic al XIV-lea.

A suferit pentru că nu era frumoasă la o Curte unde frumusețea era foarte importantă, lucru care a deprimat-o. A murit în 1690 și a fost înmormântată la biserica St Denis.

Copii:

Nume	Portret	Date	Note
Ludovic al Franței Delfin al Franței		16 august1682 - 18 februarie 1712 (29 de ani)	Născut la Versailles, a deținut titlurile de Duce de Burgundia și Delfin al Franței; s-a căsătorit cu Marie-Adélaïde de Savoia iar fiul său a devenit rege al Franței sub numele Ludovic al XV-lea.
Filip al Franței Rege al Spaniei		19 decembrie1683 - 9 iulie 1746 (62 de ani)	Născut la Versailles, a deținut titlul de Duce de Anjou; s-a căsătorit prima dată cu Maria Louisa de Savoia cu care a avut patru fii; a doua oară s-a căsătorit cu Elisabeta de Parma cu care a avut șapte copii. În 1724 a devenit rege al Spaniei.
Charles al Franței		31 iulie1686 - 5 mai 1714 (27 de ani)	Născut la Versailles, a deținut titlul de Duce deBerry; s-a căsătorit cu verișoara sa primară Marie Louise Élisabeth de Orléans; au avut copii însă nu au supraviețuit vârstei de un an.

·         1712: Ludovic, Delfin al Franței și Duce de Burgundia (16 august 1682 - 18 februarie 1712) a fost fiul lui Ludovic, Marele Delfin și al Mariei Anna de Bavaria. El este, uneori, cunoscut ca Le Petit Dauphin. A devenit Delfin al Franței după decesul tatălui său în 1711.

Născut la Palatul Versailles, el a fost al doilea în linia de succesiune la tronul Franței. De la naștere a fost numit Duce de Burgundia. A fost botezat printr-o ceremonie privată în ziua nașterii, în camera mamei sale de Emmanuel-Théodose de La Tour d'Auvergne, Cardinal de Bouillon și de Nicolas Thibault, pastor la biserica Saint-Julien de Versailles, în prezența regelui Ludovic al XIV-lea și a lui Filip de Orléans.^[1].

La 18 ianuarie 1687, în aceeași zi cu cei doi frați mai mici, Filip al Franței, Duce de Anjou și Charles al Franței, Duce de Berry, Ludovic a fost botezt public în capela regală a Palatului Versailles, în prezența lui François Hébert, pastor al bisericii Notre-Dame de Versailles. Nașii lui au fost: bunicul său, regele Ludovic al XIV-lea și mătușa lui, Elisabeth Charlotte.^[2].

La vârsta de opt ani își pierde mama. Tatăl lui n-a jucat niciodată un rol politic major. După moartea tatălui său în 1711, Ludovic devine moștenitor (Delfin) al tronul Franței.

Atât el cât și soția sa Marie-Adélaïde de Savoia au contractat o boală și au murit la începutul anului 1712. Fiul lor mai mare, Ludovic, Duce de Bretania devine Delfin însă moare și el de aceeași boală. Fiul mai mic, Ducele de Anjou, care avea numai doi ani, a supraviețuit și a devenit regele Ludovic al XV-lea al Franței în 1715.

La 7 decembrie 1697 s-a căsătorit cu Marie-Adélaïde de Savoia (1685-1712). Ea era fiica cea mare a lui Victor Amadeus al II-lea al Sardiniei și a primei sale soții, Anna Maria de Orléans. Marie-Adélaïde a pierdut patru sarcini și a născut trei copii:

• Ludovic, Duce de Bretania (1704-1705)
• Ludovic, Delfin al Franței (1707-1712)
• Ludovic al XV-lea (1710-1774)

·         1743: Anna Maria Luisa de' Medici (11 august 1667 – 18 februarie 1743) a fost ultima urmașă a Casei de Medici. Patroană a artelor, ea a lăsat moștenire colecția mare de artă a familiei Medici inclusiv Uffizi, Palatul Pitti și vile pe care le-a moștenit la moartea fratelui ei, Gian Gastone în 1737 și comorile palatine ale statului toscan

Anna Maria Luisa în anii 1680.

Anna Maria Luisa de' Medici, singura fiică și al doilea copil al lui Cosimo III de' Medici, Mare Duce de Toscana și a Prințesei Marguerite Louise d'Orléans, s-a născut la Florența la 11 august 1667. A fost numită după mătușa maternă, Anne Marie Louise d'Orléans, Ducesă de Montpensier.^[3]

Relația dintre părinții ei nu era foarte bună, Marguerite Louise n-a ratat nici o șansă pentru a-l umili pe Cosimo.^[4] După ce toate încercările de conciliere au eșuat, Cosimo a acceptat ca soția sa să plece la mănăstirea Montmartre din Franța. Prin contractul creat în acea zi, ea a renunțat la drepturile ca nepoată a Franței și a declarat că la moartea ei, averea va fi moștenită de copii. În compensație, Cosimo i-a garantat un venit de 80.000 de livre.^[5] Ea a abandonat Toscana în iunie 1675; Anna Maria Luisa n-a mai văzut-o niciodată.^[6] Deși Cosimo era afectuos cu fiica sa, ea a fost crescutăde bunica paternă, Vittoria della Rovere

În 1669, Anna Maria Luisa a fost considerată ca o potențială mireasă pentru Ludovic, le Grand Dauphin, moștenitorul regelui Ludovic al XIV-lea al Franței.^[8] Lui Cosimo al III-lea nu i-a plăcut ideea unei căsătorii franceze și nu s-a dedicat niciodată acestei cauze (ulterior ea a fost respinsă).^[8] În schimb, Cosimo l-a vrut pe Petru al II-lea al Portugaliei. Miniștrii lui Petru, temându-se că Prințesa Anna Maria Luisa îl va domina pe Petru al II-lea și temându-se ea ar fi putut moștenit manierele Marguerite Louise, au refuzat oferta.^[9]

Portret al Annei Maria Luisa de’ Medici, 1700.

În urma refuzurilor din Spania, Portugalia, Franța și Savoia, Leopold I, Împărat Romanl-a sugerat pe Johann Wilhelm, Elector Palatin.^[10] El și Anna Maria Luisa s-au căsătorit prin procură la 29 aprilie 1691. Ea a plecat spre Düsseldorf, capitala soțului ei, la 6 mai 1691, acompaniată de fratele ei mai mic, Gian Gastone. Johann Wilhelm a surprins-o la Innsbruck, unde s-au căsătorit oficial.

Anna Maria Luisa a rămas însărcinată în 1692 însă a avortat.^[3] Se crede că s-a îmbolnăvit de la soțul ei cu sifilis, lucru care ar explica de ce Anna Maria Luisa și Johann Wilhelm nu au avut moștenitori.^[11][12][13]

Anna Maria Luisa și Johann Wilhelm au avut o căsnicie armonioasă.^[14] Prințesa Electoare își petrecea timpul bucurându-se de baluri, spectacole muzicale și alte festivități.^[15] El a construit un teatru pentru ea, unde se jucau comediile franceze ale lui Molière.^[15] Deoarece Anna Maria Luisa a patronat mulți muzicieni, curtea era privită ca un centru internațional al muzicii.^[16]

Ea l-a invitat la curte pe Fortunato Chelleri și l-a numit maestro di cappella. Agostino Steffani a fost sponsorizat de Prințesa Electoare de la sosirea lui în Düsseldorf în 1703 până la întoarcerea ei în Toscana.

La îndemnul tatălui ei, Anna Maria Luisa a aranjat o căsătorie pentru fratele ei mai mic: la Düsseldorf, la 2 iulie 1697, Gian Gastone de' Medici s-a căsătorit cu Anna Maria Franziska, moștenitoare a ducatului de Saxa-Lauenburg Düsseldorf.^[17] Lui Gian Gastone, soția lui i-a repugnat și din acest motiv s-au despărțit în 1708

* 1840: Elisabeth Christine de Brunswick-Lüneburg (8 noiembrie 1746 - 18 februarie 1840), a fost prima soție a Prințului Frederic Wilhelm, vărul ei primar și viitorul rege Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei.

Elisabeth Christine a fost al șaptelea copil și a treia fiică a lui Carol I, Duce de Brunswick-Lüneburg și a soției lui, Prințesa Philippine Charlotte a Prusiei, care era sora lui Frederic cel Mare. A fost aleasă de unchiul ei, regele Prusiei, ca mireasă potrivită pentru moștenitorul tronului Prusiei. La 14 iulie 1765 Elisabeth s-a căsătorit cu Frederic Wilhelm, Prințul Moștenitor, la moșia familiei în Salzdahlum.

Curând a devenit clar: cuplul nu a fost fericit unul cu altul. Regele Frederic a sperat că mariajul ar duce la producerea unui moștenitor, însă a observat că Frederic Wilhelm își neglija soția și îi era necredincios. Când primul lor copil s-a dovedit a fi o fată, relația lor s-a deteriorat. Rănită de neglijarea soțului ei și infidelitatea sa, Elisabeth a început să aibă aventuri cu muzicieni și ofițeri din Potsdam, lucru care a condus la un scandal în 1769 când a rămas însărcinată.

Fiica Elisabetei, Prințesa Frederica Charlotte a Prusiei.

A plănuit să fugă împreună cu amantul ei însă a fost trădată și căsătoria a fost dizolvată în câteva zile. Frații Elisabetei au forțat-o să plece. Prințesei nu i s-a permis să-și păstreze titlul. Regele și-a forțat nepotul să se recăsătorească în termen de câteva luni.

În acest timp, Elisabeth a fost pusă sub arest la castelul din Stettin sub supravegherea unei rude. În cele din urmă, Frederic i-a îmbunătățit condițiile de viață. Începând cu anul 1774, reședința de vară a fost într-o mănăstire medievală din Jasenitz, acum parte a districtului Police în Pomerania. După moartea lui Frederic cel Mare în 1786, ea a fost tratată mai puțin strict. Când armata franceză a ocupat orașul în 1810, Elisabeth s-a mutat la o moșie în afara zidurilor orașului, pe care ea a numit-o Friedrichsgnade (mila lui Frederic).

Elisabeth a murit la vârsta de 93 de ani, supraviețuind tuturor fraților și surorilor sale. A avut un mausoleu separat deoarece nu a vrut să fie lângă rudele ei.

După divorț nu și-a mai văzut fiica niciodată. Frederica Charlotte a Prusiei a fost educată de bunica și mama vitregă și s-a căsătorit cu Prințul Frederic, Duce de York și Albany.

·         1851: Carl Gustav Jacob Jacobi (n. 10 decembrie 1804 în Potsdam; d. 18 februarie 1851 în Berlin) a fost un matematician german. A fost fratele lui Hermann Jacobi.

Jacobi s-a născut într-o familie de origine evreiască. În perioada 1816 - 1821 urmează Victoria-Gymnasium. În 1825 încheie studiile la Universitatea de la Berlin cu titlul de Doctor în filozofie. În perioada 1829 - 1842 este profesor la Universitatea de la Königsberg.

Jacobi se implică politic în Revoluția de la 1848 și candidează pentru parlament din partea grupării liberale. Ca prețuire a activității sale, în 1836 este ales ca membru străin al Academiei Regale de Științe din Suedia.

În 1828, concomitent cu Abel, a creat teoria funcțiilor eliptice. În 1839 utilizează cu succes coordonatele eliptice la rezolvarea unor ecuații diferențiale.

Jacobi a introdus funcțiile theta pe care le-a reprezentat sub formă de serii trigonometrice, funcții care ulterior aveau să joace un rol important în studiul funcțiilor eliptice. Mai târziu, după modelul acestor funcții, Henri Poincaré a creat funcțiile fuchsiene.

Funcțiile eliptice l-au condus pe Jacobi la diverse teoreme despre reprezentarea numerelor sub formă de sume de pătrate.

Jacobi a studiat o anumită clasă de integrale pe care, în cinstea lui Abel, le-a denumit integrale abeliene. A studiat și determinanții stabilind diverse proprietăți ale acestora. A introdus o clasă de determinanți funcționali, care ulterior vor fi denumiți determinanți jacobieni (de ordinul n, asociat unui ansamblu de n funcții cu n argumente). Jacobi s-a ocupat și cu teoria calculului variațional, domeniu unde a adus contribuții importante.

·         1873 – Revoluționarul bulgar Vasil Levski este executat prin spanzurare la Sofia de către autoritatile otomane. Nascut la 18 iulie 1837 Vasil Levski a inființat in 1869 Organizatia revolutionara interna, o retea de comitete revolutionare regionale secrete care a încercat să organizeze o revoltă a poporului bulgar la nivel national.

·         1886: Constantin D. Aricescu (n. 18 martie 1823 la Câmpulung - d. 18 februarie 1886 la București) a fost un istoric și publicist român, participant la Revoluția din 1848 din Țara Românească. A fost membru din Divanurile ad-hoc, desfășurând o intensă activitate în favoarea unirii principatelor române. Ca director al Arhivelor statului din București, a sistematizat fondul arhivistic. A publicat lucrări istorice privind istoria orașului Câmpulung, revoluția din 1848 și răscoala din 1821. Ca scriitor, Aricescu a compus versuri naive și un roman neizbutit („Misterele căsătoriei”, 3 volume apărute în 1862, 1863, 1886).

* 1895: Arhiducele Albrecht Friedrich Rudolf Dominik de Austria, Duce de Teschen (3 august 1817 – 18 februarie 1895) a fost membru al Casei de Habsburg și general austriac. Inspector General timp de 36 de ani, a primit rangul de feldmareșal în armata austriacă (1888) și cea germană (1893).
* 1899: Prințesa Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii^[1] (14 aprilie 1844- 18 februarie 1899) a fost al cincilea copil și a doua fiică a regelui Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii și a soției lui, Maria Tereza de Austria.^[1] Prin căsătoria cu Arhiducele Karl Salvator de Austria, Prinț de Toscana, Maria Immaculata a devenit Arhiducesă de Austria, Prințesă a Austriei, Ungariei, Croației și Boemiei.

S-a căsătorit la Roma, la 19 septembrie 1861 cu vărul ei primar, Arhiducele Karl Salvator, Prinț de Toscana, fiu al lui Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana și a celei de-a doua soții, Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii

Cuplul a avut zece copii:

1. Arhiducesa Maria Theresia Antoinette Immakulata Josepha Ferdinanda Leopoldine Franziska Caroline Isabella Januaria Aloysia Christine Anna (18 septembrie 1862 - 10 mai 1933); s-a căsătorit la Viena, la 28 februarie 1886 cu Arhiducele Karl Stephen de Austria; au avut copii
2. Arhiducele Leopold Salvator Maria Joseph Ferdinand Franz von Assisi Karl Anton von Padua Johann Baptist Januarius Aloys Gonzaga Ranier Wenzel Gallus (15 octombrie 1863 - 4 septembrie 1931); s-a căsătorit la Frohsdorf la 24 octombrie 1889 cu Blanca, Infantă a Spaniei; au avut copii
3. Arhiducele Franz Salvator Maria Joseph Ferdinand Karl Leopold Anton von Padua Johann Baptist Januarius Aloys Gonzaga Rainer Benedikt Bernhard (21 august 1866 - 20 aprilie 1939); s-a căsătorit la Ischl la 31 iulie 1890 cu Arhiducesa Marie Valerie de Austria (22 aprilie 1868 - 6 septembrie 1924), au avut copii; s-a căsătorit a doua oară morganatic la Viena la 28 aprilie 1934 cu Melanie Freiin von Riesenfels (20 septembrie 1898 - 10 noiembrie 1984), fără copii
4. Arhiducesa Carolina Maria Immakulata Josepha Ferdinanda Therese Leopoldine Antoinette Franziska Isabella Luise Januaria Christine Benedikta Laurencia Justiniana (5 septembrie 1869 - 12 mai 1945), s-a căsătorit la Viena la 30 mai 1894 cu Prințul August Leopold de Saxa-Coburg-Kohary (6 decembrie 1867 - 11 octombrie 1922)
5. Arhiducele Albrecht Salvator Marie Joseph Ferdinand Karl Anton Johannes Xaver Aloys Rainer Klemens Roman (22 noiembrie 1871 - 27 februarie 1896), necăsătorit și fără copii
6. Arhiducesa Marie Antoinette Immakulata Josepha Ferdinanda Theresia Leopoldine Franziska Karoline Isabella Januaria Luise Christine Appolonie (18 aprilie 1874 - 14 ianuarie 1891)
7. Arhiducesa Maria Immakulata Rainera Josepha Ferdinande Theresia Leopoldine Antoinette Henriette Franziska Karoline Aloysia Januaria Christine Philomena Rosalia (3 septembrie 1878 - 25 noiembrie 1968), s-a căsătorit la Viena la 29 octombrie 1900 cu Ducele Robert de Württemberg (14 ianuarie 1873 - 12 aprilie 1947)
8. Arhiducele Rainier Salvator Maria Joseph Ferdinand Leopold Karl Anton von Padua Franz von Assisi Johann Baptist Xaver Aloys Gonzaga Stephan Protomartyr Alexander (27 februarie 1880 - 4 mai 1889)
9. Arhiducesa Henriette Maria Immakulata Adelgunde Josepha Ferdinande Theresia Leopoldine Franziska Karoline Isabella Januaria Luise Christine Eleonore (20 februarie 1884 - 13 august 1886)
10. Arhiducele Ferdinand Salvator Franz von Assisi Anton von Padua Johann Baptist Xaver Aloys Gonzaga Rainer Erasmus (2 iunie 1888 - 28 iulie 1891)

·         1916: Elisabeta a României, pseudonim literar Carmen Sylva (lat. „cântecul pădurii”), nume complet Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied, n. 29 decembrie 1843, Neuwied, Germania - d. 18 februarie 1916 (S.N. 2 martie), Curtea de Argeș, Regatul României) a fost regina României în timpul domniei soțului său, Carol I al României. Patroană a artelor, fondatoare a unor instituții caritabile, poetă, eseistă și scriitoare.

Elisabeta era fiica lui Hermann, principe de Wied. În 1869 principesa Elisabeta de Wied s-a căsătorit cu domnitorul Carol I al României, devenind în 1881 prima regină a României, în urma recunoașterii țării drept regat atât de Poarta Otomană cât și de marile Puteri Europene după Războiul de Independență a României de la 1877.

S-a născut pe 29 decembrie 1843 în castelul Monrepos din Neuwied(astăzi în unul din cele 16 state federale ale Germaniei, Renania-Palatinat) pe Rin. Prințesa Elisabeta von Wied a venit în România în 1869, la vârsta de 26 de ani, pentru a se căsători cu Prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a guvernat sub numele regal de Carol Ial României. În acea vreme Principatul era sub tutela Imperiului Otoman. După Războiul de Independență din 1877 și Tratatul de la Berlin (1878), România a fost recunoscută ca regat în 1881 și Elisabeta a devenit prima Regină a României.

Articol principal: Ceremonia de încoronare a regelui Carol I al României‎.

În timpul războiului din 1877, Elisabeta a înființat spitale, servicii de ambulanță și îngrijire și a procurat medicamente pentru răniți. Regina Elisabeta s-a implicat energic în sprijinirea artelor și a societății filantropice, prin intermediul cărora a încurajat doamnele din înalta societate să aibă un rol activ în strângerea de fonduri și în gestionarea actelor caritabile. În absența unui sistem de caritate, Societatea Regina Elisabeta a reginei, fondată în 1893, a tratat benevol circa 17.000 de pacienți pe an, a distribuit medicamente gratuite și a monitorizat starea familiilor nevoiașe.

Mormântul reginei Elisabeta a României de la Curtea de Argeș

Regina a avut și inițiativa de a identifica potențialul meșteșugurilor românești. Ea însăși se înveșmânta adesea în portul național românesc, socotit până atunci strai al țăranilor, și a încurajat doamnele din suita ei să facă la fel, dându-i astfel o valoare socială deosebită. Regina a organizat la castelul regal de la Sinaia un centru de meșteșuguri naționale.

Și-a făcut o datorie din a încuraja tinerii talentați să studieze prin intermediul unui program de burse. Regina s-a înconjurat cu artiști în devenire cum ar fi George Enescu sau Elena Văcărescuși a sprijinit financiar pictorul Nicolae Grigorescu și poetul Vasile Alecsandri.

Elisabeta a fost conștientă de beneficiul major al turismului într-o țară care nu era încă în circuitul turistic internațional. A inițiat în acest domeniu o campanie susținută de publicitate pentru a-și face cunoscută în străinătate țara sa adoptivă. Trenul Orient Express făcea o haltă la Sinaia și călătorii erau găzduiți la castelul regal.

Ca parte a aceleiași campanii, România a participat la Expoziția Universală de la Paris în anii 1867, 1889 și 1900 cu multe articole lucrate tradițional de femei, cum ar fi broderii și tapițerii, iar în 1912, regina a organizat la Berlin expoziția Die Frau im Kunst und Beruf (Femeia în artă și meșteșuguri).

Talentul său lingvistic desăvârșit a ajutat-o să publice diverse opere în limbile franceză, germană și engleză sub pseudonimul Carmen Sylva, prin lucrările sale făcând cunoscută în străinătate România; astfel a atras atenția lui Pierre Loti și Mark Twain, care evocând-o a spus despre ea: „Acea prințesă și poetă germană încântătoare, adorabilă, își aduce aminte că florile codrului și câmpiile «i-au vorbit»”.

Regina a ales pseudonimul Carmen Sylva, latinescul pentru „cântecul pădurii”, chiar la îndemnul lui Carol, pentru a delimita poeta de regină.^[1]

Regina Elisabeta a murit cu puțin timp înainte ca România să declare război Germaniei și a fost îngropată la mănăstirea de la Curtea de Argeș.

Opera literară:

A scris enorm, peste o mie de poezii, nouăzeci de nuvele strânse în patru volume antologice, treizeci de opere dramatice și patru romane. A scris în limba germană, uneori chiar cu caractere gotice. Opera ei a fost transpusă în limba română de Mihai Eminescu, George Coșbuc, Mite Kremnitz sau Adrian Maniu. Se poate menționa ca un fapt divers că s-a afirmat adesea că poemul Peste vârfuri al lui Mihai Eminescu ar fi doar versiunea modificată în limba română a unui poem scris în limba germană de poeta Carmen Sylva.

• Poezii românești
• Pelerinajul Dunării (1882)
• Cugetările unei regine (1882)
• O rugăciune (1883)
• Din două lumi (1884)
• Schițe (1882)
• Printre veacuri (1885), dedicat lui Vasile Alecsandri
• Astra (1882), roman scris în colaborare cu Mite Kremnitz
• Bate la ușă (1887)
• Poșta militară (1887), în colaborare cu Mite Kremnitz, Bonn, 1887
• La voia întâmplării (1888), în colaborare cu Mite Kremnitz
• Poveștile Peleșului (1882)
• Robia Peleșului (1888)
• Răzbunarea și alte novele (1888)
• Deficit (1890), Bonn
• Rinul meu (1894)
• Vârful cu dor, dramă lirică scrisă în colaborare cu poetul Mihai Eminescu
• Cuibul meu
• Cântece din valea Dâmboviței
• Cugetările unei regine
• Cântecele mării

A tradus în limba germană multe din operele lui Vasile Alecsandri, de care era legată printr-o puternică prietenie literară.

* 1932: Frederic August al III-lea (în germană Friedrich August III.) (n. 25 mai1865, Dresda – d. 18 februarie 1932) a fost ultimul rege al Saxoniei (1904–1918) și membru al Casei de Wettin.

Născut la Dresda, Frederic August a fost fiu al regelui George al Saxoniei (1832–1904) și al soției acestuia, Maria Anna, infantă a Portugaliei (1843–1884).

A fost fratele mai mare al Prințesei Maria Josepha a Saxoniei. Printre verișorii primari materni s-au inclus printre alții: Carlos I al Portugaliei, Infantele Afonso, Duce de Porto, Prințul Wilhelm de Hohenzollern-Sigmaringen și Ferdinand I al României.

Frederic August a servit în armata regală saxonă înainte de a deveni rege și mai târziu a fost înaintat la grad de Generalfeldmarschall. Ca rege a abdicat la 13 noiembrie 1918 după înfrângerea Imperiului German în Primul Război Mondial. A murit la Sibyllenort (în prezent în Silezia Inferioară) și a fost înmormântat la Dresda.

Frederic August în 1902

Frederic August a intrat în armata regală saxonă în 1877 ca locotenent secund, în ciuda celor numai 12 ani pe care îi avea. Având în vedere statutul său regal, el a avansat rapid în grad. Inițial a servit în regimentul 100 de grenadieri. A fost promovat prin locotenent în 1883, căpitan în 1887, maior în 1889 și locotenent-colonel în 1891.

La 20 septembrie 1894, la 29 de ani, prințul a fot promovat la rangul de general maior și a primit comanda brigăzii 1 infanterie. La 22 mai 1898 a fost promovat Generalleutnant și a primit comanda diviziei 1 infanterie. A comandat divizia până la 26 august 1902 când a preluat comanda corpului XII. A fost promovat la rang de general de infanterie o lună mai târziu, la 24 septembrie. A rămas la comanda corpului până în octombrie 1904 când a devenit rege.

Frederic Augustus s-a căsătorit cu Arhiducesa Luise de Austria, Prințesă de Toscana la Viena la 21 noiembrie 1891. Cei doi au divorțat în 1903 printr-un decret regal al regelui după ce ea a fugit în timp ce era însărcinată cu ultimul ei copil. Luise a părăsit Dresa după ce socrul ei a amenințat-o că o va închide într-un sanatoriu de boli mentale pe viață. Fratele ei a susținut-o și a ajutat-o să plece din Saxonia. Împăratul Franz-Josef al Austro-Ungariei nu a recunoscut divorțul lor.

Împreună au avut șapte copii:

• Georg, Prinț Moștenitor al Saxoniei (1893–1943). După ce a devenit preot iezuit, a renunțat la drepturile sale în 1923.
• Friedrich Christian, Margraf de Meissen (1893–1968). Căsătorit cu Prințesa Elisabeta Elena de Thurn și Taxis (1903–1976) și au avut copii.
• Prințul Ernst Heinrich (1896–1971). Căsătorit prima dată cu Prințesa Sofia de Luxemburg (1902–1941), fiica lui William al IV-lea, Mare Duce de Luxemburg, în 1921 și a doua oară cu Virginia Dulon (1910–2002) în 1947 (morganatic). A avut copii cu Sofia.
• Prințesa Maria Alix Karola (n. și d. la 22 august 1898)
• Prințesa Margarete Karola (1900–1962). Căsătorită cu Prințul Friedrich de Hohenzollern (1891–1965).
• Prințesa Maria Alix Luitpolda (1901–1990). Căsătorită cu Franz Joseph, Prinț de Hohenzollern-Emden (1891–1964).
• Prințesa Ana Monica Pia (1903–1976). Căsătorită prima dată cu Arhiducele Joseph Franz de Austria (1895–1957) și a doua oară cu Reginald Kazanjian (1905–1990).

Fiii cei mari, Friedrich August și Friedrich Christian s-au născut în același an, 1893, însă nu au fost gemeni. Friedrich August s-a născut în ianuarie, în timp ce Friedrich Christian s-a născut în decembrie.

* 1938: Louis de La Vallée Poussin sau Louis Etienne Joseph Marie de la Vallée Poussin (n. 1 ianuarie 1869, Liège, Belgia - d. 18 februarie 1938, Uccle, Bruxelles) a fost un renumit indolog și specialist în budismulsanscrit.

Își face studiile la Universitatea din Liege (1884-1888), unde obține titlul de Docteur en philosophie et lettres (iulie 1888), urmează apoi Universitatea Catolică din Louvain (1888-1891), unde obține titlul de Docteur en langues orientales (iulie 1891), cu teza La doctrine du salut dans le bouddhisme posterieur ("Doctrina salutului in buddhismul tarziu"). Preia catreda de sanscrită de la Universitatea din Liege în perioada 1891-1892. Din 1892 până în 1930 este profesor de "Gramatică comparată a limbii grecești și latine" și este numit pentru a preda sanscrită în cadrul cursului "Langue et litterature sanscrites" la Universitatea Ghent (Belgia). Este membru al Academiei Regale a Belgiei din 1910, membru de onoare al Royal Asiatic Society, membru de onoare Ecole francaise d'Extreme-Orient, Doctor honoris causa al Oxford University.

* 1943: Emanoil Catelli (n. 25 ianuarie 1883, Zgărdești, Imperiul Rus - d. 18 februarie 1943, Sverdlovsk, URSS) a fost un politician român originar din Basarabia.

·         1956 - A murit compozitorul francez Gustave Charpentier (n.25.06.1860).

·         1959 – A decedat compozitorul, pianistul și dirijorul român Alfred Alessandrescu (n.1893).

* 1962: Philippe Cattiau (n. 28 iulie 1892, Saint-Malo – d. 17 februarie 1962 în același oraș) a fost un scrimer francez care a practicat floreta și spada. Din cinci participări a cucerit opt medalie olimpice, inclusiv trei de aur. A fost și de patru ori campion mondial la spadă, inclusiv de două ori la individual.

·         1964: Fredrik Ljungström, inginer, constructor și industriaș suedez (n. 1875)

·         1964: A murit  George Lövendal, pictor de origine danezo-norvegiană, care a activat în România (n. 1897). George Lövendal (cunoscut și ca George Baron de Lövendal) (n. 10 mai 1897, Sankt Petersburg – d. 18 februarie 1964, București), a fost un pictor care a lucrat în România. S-a născut în Sankt Petersburg, fiind un descendent al regelui Frederic al III-lea al Danemarcei și Norvegiei. În 1752, familia Lövendal a plecat din Suedia și a ajuns în Rusia. George baron de Lövendal a fost a noua generație după Frederick al III-lea. Între 1914 și 1917, George a urmat școala de Belle Arte la Sankt Petersburg dovedind un mare talent de portretist. După absolvire, a profesat la Soroca și Chișinău, în Basarabia. Revoluția bolșevică din 7 noiembrie 1917 a avut un impact trist asupta familiei sale. Tatăl său, Lorentius Löwendal, ofițer de marină în armata țaristă, aflat la comada fortăreței Kronstadt, a fost ucis de bolșevici, George fiind obligat să-și câștige singur existența, ca actor și balerin. În 1918, când Basarabia s-a unit cu România, Lövendal a continuat să profeseze în noua sa patrie, inițal ca scenograf la teatrul din Chișinău. În 1928, la Cernăuți, George Lӧwendal a fondat primul teatru cult de păpuși și marionete din România. George Lovendal a creat la București Academia liberă de arte plastice (1938), fiind totodată unul dintre membrii fondatori ai Fondului Artiștilor Plastici din România (1945). George Lovendal, care a fost directorul tehnic al Teatrului Național din Cernăuți (1926-1935), al Teatrului Național din Craiova (1942-1943), dar a desfășurat și o bogată activitate la teatrele „Lucia Sturdza Bulandra” și „Constantin Tănase” din capitală. Apoi s-a mutat la București, unde, între 1950–1964, a fost profesor la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”. A avut ca elevi personalități remarcabile ale artei românești, între care Grigore Vasiliu-Birlic, Radu Beligan, Nineta Gusti și Oleg Danovschi. A fost un artist multilateral, afirmându-se în multe domenii ale artei, între care designer, creator de cosume, a lucrat în teatru, operetă, gazetărie, actorie, balet, regie artistică și a fost și arhitect. Tot el a creat primul teatru de păpuși din țară. A devenit cunoscut în special ca pictor portretist, care a avut ca subiect principal țăranul român, pictând în special țărani bucovineni.

·         1966 - A murit Egizio Massini, dirijor român de origine italiană (n.26.07.1894).

·         1967 – A incetat din viata fizicianul Iacob Robert Oppenheimer; impreuna cu un grup de cercetatori a construit prima bomba atomica;( n. 22 aprilie 1904). J. Robert Oppenheimer (n. 22 aprilie 1904, d. 18 februarie 1967) a fost un fizician teoretician evreu-american, cunoscut pentru rolul său ca director al Proiectului Manhattan, efortul din timpul celui de-al doilea război mondial de a dezvolta primele arme nucleare, la laboratorul secret din Los Alamos în New Mexico. Cunoscut ca „părintele bombei atomice,” Oppenheimer a fost șocat de puterea criminală a bombei după ce aceasta a fost folosită pentru a distruge orașele japoneze Hiroshima și Nagasaki. Citând din Bhagavad Gita, el a spus: „Dacă lumina a o mie de sori ar exploda odată pe cer, ar fi ca frumusețea celui puternic. Sunt prefăcut în Moarte, distrugătorul lumilor.”
* 1979: Viorica Agarici, numele la naștere Viorica Maria Ecaterina Ana Văsescu (n. 24 februarie 1886, București - d. 18 februarie 1979, București) a fost o activistă pe tărâm social, feministă, filantrop, descendentă a familiei de boieri patrioți liberali Văsescu, a îndeplinit funcția de președintă a filialei locale a Societății Naționale de Cruce Roșie din orașul Roman în timpul celui de-al doilea război mondial. A fost omagiată, post mortem, de către Statul Israel cu titlul și diploma de „Drepți între popoare” ( חסיד אומות העולם Hasid Umot HaOlam) pentru salvarea, în iulie 1941, a mii de evrei, urcați în zilele pogromului de la Iași în „trenurile morții”, sub pretextul deportării spre lagărul de la Călărași (Ialomița).

Potrivit unor biografi, Viorica Maria Ecaterina Ana Văsescu s-ar fi născut la Dămienești^[1], lângă Roman, în familia soților Ortansa Văsescu, născută Morțun, și a lui Gheorghe Văsescu, fiul boierului Alexandru Văsescu din Coțușca Botoșani, fost deputat și ministru liberal în guvernul Crețulescu.^[2] Copilăria și-o petrece la București sau la moșia bunicilor de la Coțușca. O dată cu numirea tatălui său Gheorghe Văsescu ca atașat militar la Legația României de la Paris, cu gradul de căpitan, Viorica va trăi în Franța definitivându-și studiile la Institutul ”Les Ruches”. Aceasta era o școală particulară care dădea o educație feministă, elevată, tinerelor care aspirau la o carieră de lider. Printre elevele Institutului s-a numarat și Eleanor Roosevelt, viitoarea activistă feministă și primă doamnă a Americii.

O nouă etapă din viața Vioricăi Văsescu este povestea de dragostea trăită cu tânărul, mai mare cu cinci ani decât ea, Ion C. Agarici, proaspăt inginer agronom, licențiat al Universității berlineze de la Charlottenburg. Primii fiori ai iubirii între cei doi s-au întrezărit încă din anii copilăriei Vioricăi petrecuți la moșia Morțunilor, bunicii dinspre mamă, de la Dămienești, regiunea în care își avea proprietățile și familia boierilor Agarici.^[3] Tânărul inginer agronom, instruit la Berlin, Ion Agarici a format pe moșiile sale de la Călugăreni și Drăgești o adevărată școală de cercetare agricolă, realizând noi soiuri de grâu și ovăz rezistente la dăunători și boli. Urmând exemplul bunicului său, va fi predispus și el spre fapte caritabile^[4]. A înființat Școala primară din satul Călugăreni, în anul 1919. Viorica și Ion Agarici au avut trei copii: Gheorghe (George) născut la 28 martie, anul 1911, Constantin (Costăchel) născut la 27 iulie, anul 1912 și Vasile născut în 1913(?) În anul 1927 ing. Ion Agarici s-a stins fulgerător din viață, la nici 47 de ani, după o apendicită acută gangrenoasă, în ciuda operației și îngrijirilor faimosului profesor dr. N. Hortolomei.

La 30 septembrie 1927, cernită de moartea soțului, Viorica Agarici donează Școlii primare “Costache Morțun” Nr. 2 din satul Drăgești, suma de 500 de lei pentru unele reparații și dotări. Din anul următor, 1928, Viorica Agarici se va dărui cu pasiune și cu toată energia activităților sociale și caritative din urbea Roman, preluând de la înaintașa sa, Cornelia Morțun președinția Filialei Societății Naționale de Cruce Roșie.

Activitatea Vioricăi Agarici în sprijinul celor defavorizați a fost mult mai amplă. A început prin a face parte din Comitetul de sprijin al Orfelinatului din Roman, a fost și președintă, timp de 23 de ani a Comitetului de sprijin al Școlii nr. 1 de fete din același oraș.

Viorica Agarici contribuise cu bani pentru construcția de școli în mai multe sate, fapt pentru care, în anul 1937 i s-a acordat medalia „Răsplata Muncii pentru construcții școlare”, clasa I. Ca președintă a Crucii Roșii, filiala Roman a fost răsplătită, în anii interbelici, cu Crucea „Meritul Sanitar” clasa I sau cu “Brevetul pentru Semnul de Distincție la Contribuția adusă Operelor Societății Naționale de Cruce Roșie”.^[1]

Doamna Viorica Agarici va rămâne însă în conștiința umanității prin atitudinea ei în calitatea de șef al Filialei orașului Roman a Societății Naționale de Cruce Roșie când, în ziua de 3 iulie 1941 trecând peste teamă, prejudecăți și reținerea celor care o înconjurau, a dat dovadă de curaj, înalt umanism, oferind ajutor în numele organizației căreia îi era devotată și în ale cărei principii credea^[5].

* 1996: Ioan Jak Rene Juvara (n. 2 ianuarie 1913, București - d. 18 februarie1996, București) a fost un medic chirurg român, profesor universitar la Facultatea de Medicină din București, membru de onoare (1992) al Academiei Române.

Despre familia Juvara aflăm că la sfârșitul secolului al XVIII-lea, conducători ai revoluției macedonene contra dominației turcești fiind, s-au refugiat în România. O ramură în Moldova care se iscăleau Juvara, alta în Muntenia, care se iscăleau Djuvara.

La 1812 Ion Dumitrache Juvara era stolnic la Huși, iar fiul lui, Iorgu Juvara, căsătorit cu Maria Docan, a avut cinci copii, o fetiță Clemansa și patru feciori – Ernest, Nicu, Emil și Iorgu. Emil Juvara s-a căsătorit cu Maria Botez, descendentă din Mihalache Cantacuzino-Pașcanu. Familia Juvara a avut moșii și conace în zona târgului Murgeni și a satului Sărățeni. Școala care a existat în anii 1908-2000 în satul Sărățenieste legată de familia Juvara, Emil Juvara fiind cel care a construit, pe cheltuiala sa, școala. Clădirea avea inițial două săli de clasă și o cancelarie, făcută din cărămidă, fiecare cărămidă purta inițialele E.J. și anul construcției 1908, cu o arhitectură impunătoare. În anul 2000 cea mai mare parte a localului școlii vechi a fost demolat iar pe amplasament, cu fonduri de la Banca Mondială, a fost construit un nou local de școală, rămânând regretul că nu s-a păstrat originalul în întregime.

·         2001: Balthus (Balthasar Klossowsky), pictor francez (n. 1908)

·         2001 - A murit cîntăreţul francez Charles Trenet (n.18.05.1913).
* 2001: Dale Earnhardt (n. 29 aprilie 1951 — d. 18 februarie 2001) a fost un pilot din campionatul NASCAR, considerat de mulți cel mai bun pilot din istoria acestui campionat. Humphy Wheeler, proprietarul circuitului de la Charlotte a spus despre el că "a fost Michael Jordan al acestui sport", în timp ce Bill France Jr. îl considera pe Dale "cel mai mare pilot care a existat vreodată". Dale Earnhardt a câștigat de 7 ori NASCAR Winston Cup (1980, 1986, 1987, 1990, 1991, 1993, 1994) fiind alături de Richard Petty singurul pilot cu 7 titluri în acest campionat. Dale Earnhardt este și deținătorul recordului de victorii pe circuitul de la Daytona, nu mai puțin de 34 de victorii pe celebrul circuit. Însă ghinionul a făcut ca Dale Earnhardt să nu câștige decât o singură dată celebra Daytona 500, în 1998. În ciuda faptului că Richard Petty are tot 7 titluri de campion, nu mai puțin de 200 de victorii (față de 76 ale lui Dale) și 7 victorii la Daytona 500 (față de una singura a lui Dale), epocile în care au concurat cei doi nu pot fi comparate, Petty de multe ori concurând aproape singur într-o epocă în care avea cea mai bună mașină, era singurul pilot care lua startul în absolut toate cursele.

* 2008: Mihaela Mitrache (n. 8 iulie 1955, București - d. 18 februarie 2008) a fost o actriță română de teatru și film.

A absolvit Institutul de Teatru și Film București în 1978 la clasa profesorului Marin Moraru.

Teatrul Național din București Merula - „Coada" de Paul Everac, regia Paul Everac, 2004 Victoria - „Crimă pentru pământ" după Dinu Săraru, dramatizarea și regia Grigore Gonța, 2002 Fanelly - „Mofturi la Union" după I.L. Caragiale, regia Gelu Colceag, 2002 Hangița - „Omul din la Mancha" de Dale Wasserman, regia Ion Cojar, 2001 Felicia - „Generația de sacrificiu" de I. Valjan, regia Dinu Cernescu, 1999 Pina - „Satana cel bun și drept" de Tudor Popescu, regia Gelu Colceag și Puiu Ștefan, 1998 Chiralina - „Năluca" după Panait Istrati, regia Dan Micu, 1998 Teatrul Ion Creangă din București Vidra - „Răzvan și Vidra" de Bogdan Petriceicu Hasdeu Jurjea - „Bogdan Dragoș" de Mihai Eminescu Oana - „Terra II" de Tudor Popescu Magda - „Un tânăr printre alții" de Mihai Constantinescu Mrs. Murdstone - „David Copperfield" după Charles Dickens Henriette - „Romanțioșii" de Edmond Rostand Janine - „Ce nemaipomenită harababură" de Eugene Ionesco Corcodușa - „Țiganiada" după Ion Budai Deleanu Martafița - „Țara lui Goofi" de Matei Vișniec Prietena - „Dragonul" de Evgheni Svartz Filmografie: Filme românești „Prea tineri pentru riduri", regia Aurel Miheleș, 1982 Pădurea de fagi (1987) „Moartea unui artist", regia Horea Popescu, 1989 „Balanța", regia Lucian Pintilie, 1992 „Excursia", regia Mircea Moldovan „Filantropica", regia Nae Caranfil, 2002 Coproducții româno-israeliene „Vremea singurătății", regia Peter Vogel „Baby-sitter", regia Ali Nasser „Milky way", regia Ali Nasser

Teatrul Alexandru Davila din Pitești Magda - „Întâmplări din capitală" de Tudor Mușatescu Julieta - „Măsură pentru măsură" de William Shakespeare Neda - „Ospățul lui Trimalchio" de Cristian Munteanu Miza - „Titanic vals" de Tudor Mușatescu Prințesa Henrietta - „Regele gol" de Evegeny Svartz Magda Minu - „Ultima oră" de Mihail Sebastian Mița Baston - „D'ale carnavalului" de I.L. Caragiale Dora - „Profesorul de franceză" de Tudor Mușatescu Beatrice Rasponi - „Slugă la doi stăpâni" de Carlo Goldoni Honey - „Cui i-e frică de Virginia Woolf" de Edward Albee Sofica - „Ordinatorul și zaibărul" de Paul Everac Margareta - „Gaițele" de Alexandru Kirițescu Florica - „Fantomiada" de Ion Băieșu Leria - „Regăsire" de Gheorghe Dumbrăvescu Zamfirița - „Gaițele" de Alexandru Kirițescu, regia Lia Niculescu - debut

* 2008: 

·         2013: Damon Harris, cântăreț american (The Temptations) (n. 1950)

·         2013: Kevin Ayers, cântăreț, compozitor și muzician englez (n. 1944)

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Ier Leon, episcopul Romei; Lăsatul secului pentru Postul Sfintelor Paști; Duminica Izgonirii lui Adam din Rai – a Lăsat6ului sec de brânză

• În calendarul romano-catolic:  Sf. Bernadeta Soubirous, fecioară
• În calendarul greco-catolic: Sf. Leon, papă († 461); Sf. Bernadeta Soubirous († 1879). Papa Leon I cunoscut ca Papa Leon cel Mare, papă în perioada 440 – 461. În anul 452, Papa Leon cel Mare a stăvilit invazia lui Attila în peninsula Italică, întâlnindu-se cu el la Mantova, unde l-a convins să elibereze robii și să facă drum întors. Papa Leon cel Mare s-a pronunțat în numeroase chestiuni teologice. S-au păstrat 69 de predici în care Papa Leon cel Mare a clarificat unele probleme dogmatice fundamentale. Papa Leon cel Mare a fost elevat în rândul sfinților și este recunoscut în Occident precum și în Orient.
• Gambia : Ziua națională - Aniversarea proclamării independenței (1965)

ARTE 18 Februarie

MUZICĂ 18 Februarie

Nicolai Rimski Korsakov

Rimsky-Korsakov: Scheherazade - op.35: 

Rimsky Korsakov Capriccio Espagnol Op 34: 

Robert Lee Smith, cântăreţ soul american (The Tams)

Horia Moculescu, compozitor

Charley Pride, cântăreţ country american

Kenny Lynch, cântăreţ şi actor britanic

Travis Pritchett, cântăreţ amrican (Travis & Bob)

Wilson Pickett, cântăreţ şi compozitor soul american

WILSON PICKETT Greatest Hits: 

Jean-Claude Pascal „Nous les amoureux"

Eurovision 1961 - Luxembourg - Jean-Claude Pascal - Nous les amoureux [HQ SUBTITLED]: 

Isabelle Aubret „Un premier amour"

Eurovision 1962 - France - Isabelle Aubret - Un premier amour [HQ SUBTITLED]: 

Barry Wilson, baterist britanic (Paramounts, Procol Harum)

PROCOL HARUM 

Eugen Cuteanu, compozitor român

Eugen Cuteanu - concert vioara si orchestra: 

Charles Williams Butterfield, americanul cotat printre cei mai buni trompetiști albi de dixieland

John Hartman, baterist american (Doobie Brothers)

Doobie Brothers 

Irene Cara, cântăreaţă şi actriţă americană

Taja Sevelle, cântăreaţă şi compozitoare americană

Vanessa Williams, actriță și cântăreață americană

Vanessa Williams - Save The Best For Last: 

ÎNREGISTRĂRI NOI:

ConcertoVeneziano: Vivaldi, Locatelli,Tartini (Giuliano Carmignola & Andrea Marcon)

Murray Perahia plays Bach Keyboard concertos Nos 1, 2 & 4, BWV 1052, 1053 & 1055

Best Elegant Piano For Love Songs - The Sweet Dreams Collection

J S Bach: Die Kunst der Fuge (Johannes Ernst Köhler) CD 1

 CD2

POEZIE 18 Februarie

Andre Breton

Biografie

André Breton (Tinchebray (Orne), n. 19 februarie 1896 - Paris, d. 28 septembrie 1966) a fost un poetfrancez, eseist, editor și critic, șef inițiator și unul dintre fondatorii curentului cultural suprarealism, împreună cu Paul Eluard, Luis Buñuel și Salvador Dalí printre alții. Manifestele suprarealiste ale lui Breton conțin cele mai importante expuneri teoretice ale mișcării.

André Breton s-a născut la Tinchebray (Orne) ca fiu al unui negustor. Și-a petrecut copilăria pe meleagurile britanice începând să scrie de mic poeme – l-a cunoscut pe poetul Paul Valéry. A studiat medicina și mai târziu psihiatria datorită căreia, în 1921, l-a cunoscut pe Sigmund Freud. În timpul primului război mondial, l-a cunoscut pe Jacques Vaché, un dadaist înfocat.

În 1916 el s-a alăturat curentului cultural dadaist, dar după un timp a formulat o serie de obiecții la adresa dadaismului, declarând: „Lasă tot. Lasă Dada. Lasă-ți nevasta. Lasă-ți amanta. Lasă-ți speranțele și temerile. Lasă-ți copii în păduri. Lasă-ți substanța pentru umbră. Lasă-ți viața ușoară, lasă-ți ceea ce aveai pentru viitor. Haide, la drum.” Atunci s-a întors la suprarealism și a colaborat cu Louis Aragon și Philippe Soupault la revizuirea operei Littérature. Foarte importante pentru el au fost întâlnirile din timpul războiului cu Guillaume Apollinaire. Manifestele sale suprarealiste au fost publicate în 1924. Influențat de teoriile psihologice, Breton definea Suprarealismul ca fiind „autonomism psihic pur, prin care o încercare este făcută să exprime, fie oral, în scris sau într-o altă manieră, adevărata funcționare a gândului. Comanda gândului, în absența totală a controlului gândului, excludând orice preocupare morală sau excentrică.” În Al Doilea Manifest, Breton afirmă că suprarealismul luptă să obțină „avantaj mintal, din care viața și moartea, realul și imaginarul, trecutul și viitorul, înțelesul și neînțelesul, nu vor mai fi percepute contradictoriu.”

Breton și colegii lui credeau că izvoarele libertății personale și liberării sociale stau în inconștient. Au găsit exemple în tablourile pictorilor Hieronymus Bosch și James Ensor, în scrierile lui Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Alfred Jarry și chiar în conceptele revoluționare ale lui Karl Marx.

Deși mișcarea suprarealistă a fost, încă de la început, în continuă schimbare sau conflictuală, totuși, în toate lucrările majore, La Révolution surréaliste (1924 - 1930) și Le Surréalisme au service de la révolution (1930 - 1933), au canalizat cooperarea și răspândirea ideilor și peste hotarele Franței.

„Subiectivitatea și obiectivitatea comit o serie de atacuri una alteia în timpul vieții unde prima suferă cele mai mari lovituri.”(citat din Nadja, 1928).

Din 1930 publică câteva colecții de poeme printre care Iubire nebună (1937), volum ce apără emoțiile iraționale ale iubiților, inspirat din mitul Cenușăresei. Proza scrisă de el a fost mai bine văzută decât poeziile sale dintre care se remarcă opera Nadja (publicată în 1928), un portret al lui Breton și al unei femei nebune. Titlu se referă la un nume de femeie, de fapt numele soției sale, și începutul cuvântului "speranță" sau "nădejde" în rusește.

Într-o plimbare cu barca la Martinique, în 1941, Breton îl cunoaște pe antropologul Claude Lévi-Strauss cu care discută despre creația artistică. Claude Lévi-Strauss critică definiția dată de Breton unei capodopere spunând că este un rezultat al spontaneității minții fără a analiza valoarea estetică a operei. Breton îi răspunde că „foarte puțin îl interesează ierarhia operelor suprarealiste – chiar dacă am făcut o ierarhie a operelor romantice și simboliste.”

În timpul războiului Breton a scris trei poeme epice în care a tratat tema exilului. După cel de-al doilea război mondial el a călătorit în sud-vestul și în vestul Indiei, întorcându-se în Franța în 1946. La scurt timp după întoarcerea în Franța, el devine un fel de meditator al unui grup de tineri suprarealiști.

Între 1940 și 1950 el a scris eseuri și colecții de poeme printre care Arcane 17 (1945). Ultima sa lucrare poetică se numește CONSTELLATIONS (1959).

Moare la Paris la 28 septembrie 1966.

Iarba roşie

Iarba rosie, aurul marilor palarii marine
Compun pentru fruntea ta muzica si penele
Infernului. Pe drumul tau înalbesc nicovalele
De se face frumos în inima ta ce tuna pe rinichii tai

Niciodata valea iubirii! Printre frunze dispar
Trenuri prinse cu lassouri de bruma...
Sânii spre ale cascadelor spuma
Sa le întorci etern: lumina este tot ceea ce îmbratisez.

Cometa a râsului, pleaca unde neantul te cheama, 
Deschide picioarele tale ca un evantai sau o inflorescenta;
Doar tu stii sa-mi faci primavara în sânge si apa.

Balantele vietii, cu tine pe post de brat.

Tiki

Te iubesc în fata marilor
Rosu ca un ou când e verde
Tu ma transporti într-o clarificare
Dulce ca laptele închegat mâinilor
Tu ma îmboldesti pe burtile femeilor
Ca si cum ar fi fost un maslin al sidefului
Tu îmi dai echilibru
Tu ma culci
Cât despre faptul de a fi trait
Înainte si dupa
Sub pleoapele mele de cauciuc

Gabriel Georgescu, poet și traducător român

Biografie

Poetul, traducătorul şi profesorul Gabriel Georgescu este o personalitate literară marcantă, pe care Craiova i-a dăruit-o Sătmarului.

G. Georgescu s-a născut la Craiova, în 4 septembrie 1911. Părinţii săi au fost Petre Udrea, (originar din Turceni, pribeag de la 13 ani, apoi marinar călător pe mările lumii cu un nume nou, Georgescu), şi Elisabeta Atena Nicolau, de origine macedo-română. Tatăl, marinarul cu o vastă experienţă, era o fire dinamică, inventivă, devenind, printre altele, unul dintre întemeietorii sportului în Craiova. În Primul Război, tatăl pleacă voluntar, primeşte decoraţii, iar Corneliu Baba îi face portretul. Mama, rămasă orfană la 16 ani, moşteneşte o bibliotecă bogată. Copilăria şi-a petrecut-o în casa de pe strada „B.P. Hasdeu” (fosta „Norilor”), ridicată de bunicul său dinspre mamă. Poetul Gabriel Georgescu a avut două surori: Florica (n. 1908) şi Rodica (n. 1919). Moartea pretimpurie a acesteia din urmă, bolnavă de inimă, l-a marcat pe Gabriel profund pentru tot restul vieţii.

Şcoala primară a făcut-o în Craiova, apoi a urmat cursurile Liceului “Carol I” din acelaşi oraş, perioadă în care face lecturi intense din Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Mallarmé, Valéry. În 1930, în ultima clasă de liceu traduce şi scrie poezii. Devine apoi student la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, iar în 1932-1933 studiază slavistica la Sofia. Aici trăieşte o altă dramă. Iubita lui, o studentă bulgară, moare (o moarte neelucidată) în intervalul în care poetul revenise în ţară pentru câteva luni, ceea ce îi provoacă o suferinţă enormă, convertită în versuri.

Ca poet, G. Georgescu debutează la revista „Vremea” (10 iunie 1934, nr. 341, pag. 7) cu poezia „Epicritica bucuriei”, semnată G. Mavrogheni. Ca student, asistă la cursurile marilor profesori ai epocii: Mihail Dragomirescu, Ovid Densusianu, Iorga, Simion Mehedinţi. Este apreciat de Dim. Caracostea şi P.P. Negulescu, iar Tudor Vianu se oferă să-i prefaţeze un volum de traduceri din Paul Verlaine şi volumul de poezie originală Poemul fără flăcări. Publică, de asemenea, în “Revista Fundaţiilor Regale”, “Floarea de foc”, “Luceafărul” de la Sibiu, “Pământul” de la Călăraşi etc.

În 1935 devine licenţiat în filologie modernă şi, după ce ocupă diferite funcţii, ia în 1936 drumul Transilvaniei. Înşiră în statul său de funcţiuni licee din Năsăud, Oradea, Arad, Oraviţa, Orăştie. Vin la rând Ismail, Craiova şi Petroşani. Iar după toate acestea urmează Satu Mare, unde, între 1 septembrie 1946 şi 30 septembrie 1963, a fost un eminent profesor de literatură la actualul Colegiu “Mihai Eminescu”, după care devine lector la Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic de 3 ani din Baia Mare, unde a predat teoria literaturii, literatura universală şi folclorul până la pensionare, în 1 octombrie 1972. Amintirea lui este şi acum vie în partea nord-vestică a ţării. Nu se găseşte absolvent de liceu sau de facultate din acea perioadă care să nu-şi aducă aminte cu veneraţie de profesorul lor, Gabriel Georgescu.

În Satu Mare s-a căsătorit cu Zamfira Tarţa (1952), născându-li-se o fetiţă, Tudoriţa, care a însemnat pentru el singura mare bucurie a unei existenţe dramatice, aspect vizibil în mai multe poeme din ciclul Copilul floare. A fost legat de oraşul de pe Someş unde a trăit 27 de ani (din 1946 până la moartea survenită în 1973), aici şi-a creat opera şi tot aici şi-a ales locul de viaţă veşnică, în Cimitirul Greco-Catolic situat lângă gara din localitate. Pe crucea de marmură neagră stau săpate două versuri din poemul Cădem arzând: “Mai sus de fericirea şi chinul tuturor / Cădem arzând, cu mâna spre lumea aşteptată”.

În perioada sătmăreană, a publicat în presa locală din nord-vestul ţării, dar şi în revistele literare importante ale Ardealului, “Familia”, “Steaua”, “Tribuna”. Lirica proprie, traducerile şi articolele semnate de el în presa locală au reprezentat, pentru tinerii scriitori sătmăreni, o adevărată şcoală de poezie, poetul devenind un model de atitudine civică şi de opţiune estetică.

O mare pasiune a sa a fost biblioteca, aspiraţia lui tinzând spre “liniştea cărţilor”, fapt pentru care a redactat “un plan al unei biblioteci ideale” (Nae Antonescu). Retras, având un cerc restrâns de prieteni, era cunoscut mai mult ca traducător, deşi “poezia era adevărata lui vocaţie.” Ostracizat şi suspectat de regimul comunist pentru simplul fapt că era un produs al marii şcoli interbelice, G. Georgescu îşi publica “producţiile lirice ca traduceri din poeţi bulgari sau ruşi”. (Ion Ghiur).

Într-un interviu din 1968, luat de Petre Got (în “Pentru socialism”, Baia Mare, 27 ianuarie 1968), se considera “poet fără public” şi vorbeşte de şapte-opt volume de poezii, împreună cu traducerile, pe care le are în posesie. Au mai rămas în manuscris două lucrări dramatice, La gura furtunii (dramă în trei acte) şi Simetriile destinului (dramă în trei acte). La acestea trebuie adăugate cele 15 lucrări ştiinţifice, rămase în manuscris sau risipite prin diferite publicaţii. O listă completă a acestora a fost realizată de poetul Ion Ghiur.

Opera literară
Poemul fără flăcări, Bucureşti, 1934, 1969;
Versuri, prefaţă de Gheorghe Grigurcu, Satu Mare, 1996.

Traduceri
Ady Endre, Scăpărătorul focului, Cluj, 1948 (în colaborare cu V. Herman), Spre mâine, Cluj, 1970;
Paul Verlaine, Versuri, Bucureşti, 1967;
Charles Baudelaire, Mici poeme în proză, Bucureşti, 1971.

Constantin Aricescu

Biografie

Constantin D. Aricescu s-a nascut pe data de 18 martie 1823, in Câmpulung-Muscel si a decedat pe 18 februarie 1886, Bucureşti). Istoric, prozator, dramaturg, poet, publicist şi om politic. 

Se naşte într-o familie înstărită, burgheză (este fiul serdarului Dimitrie Aricescu şi al Elenei Chiliaşu), ceea ce îi permite să beneficieze de o educaţie aleasă. Urmează cursurile şcolii naţionale din Câmpulung şi apoi pe cele ale Colegiului Sf. Sava din Bucureşti (1837-1844). 

Activează în mai multe domenii: inginer de poduri şi şosele, copist la Ministerul de Finanţe, director al Arhivelor Statului (1869-1876), revizor şcolar (1877-1879), director al Domeniilor Statului şi al Tipografiei (Imprimeriile Statului), avocat, redactor şi administrator al ziarelor "Român 

ul", "Pressa" şi "Buciumul", colaborator al mai multor publicaţii: "Reforma", "Naţionalul", "Trompeta Carpaţilor", "Foaie pentru minte, inimă şi literatură" ş.a., director al internatului Matei Basarab din Câmpulung etc. 

Activează ca revoluţionar paşoptist, lucru care l-a costat luni de detenţie la Snagov (1850) şi Văcăreşti (1863). Aflând de existenţa unui imn slugarnic la adresa ruşilor, în speţă a generalului Duhamel, consideră că este datoria sa de bun român şi, june progresist, să demaşte protectoratul perfid al ţarului"; astfel, creează imediat un contra-imn manifest, intitulat, sugestiv, Blestemul României contra apăsătorilor ei. 

Pentru răspândirea şi intenţia de a-l publica a fost condamnat şi închis la Snagov (ianuarie-decembrie 1850). Ca deputat în Adunarea ad-hoc (1857) de la Bucureşti, desfăşoară o intensă activitate unionistă, fiind secretar al comitetelor locale şi coordonatorul celui din Câmpulung-Muscel. în timpul domniei lui Al.I. Cuza este deputat şi susţinător fervent al politicii reformatoare a domnului. Debutează în 1846 în "Curierul românesc". Publică mai multe poezii cu iz revoluţionar: Rugă libertăţii, Libertate României ş.a. în timpul evenimentelor din 1848 şi un volum de Memorii, scrise în detenţia de la Snagov, încredinţat că funcţia primă a acestora este nedisimulat didactică. Editează mai multe volume de versuri, scrie despre viaţa monahală, făcând mai multe observaţii critice la adresa acesteia; autor al unor piese de teatru cu caracter satiric, patriotic, educativ, cele mai multe reprezentate la teatrul pe care l-a fondat la Câmpulung (1846-47) dar şi în alte oraşe, precum şi la Teatrul Naţional din Bucureşti. 

Ca istoric, elaborează prima monografie a oraşului său natal, Istoria Câmpulungului, prima reşedinţă a României (1855-1856); publică, într-un volum, mai multe documente referitoare la revoluţionarii paşoptişti: Capii revoluţiunii de la 1848, judecaţi prin propriile acte (1866), Istoria revoluţiunii de la 1821 (1874), prima monografie a mişcării de la 1821, în care un rol important îi este rezervat iniţiatorului Tudor Vladimirescu, Corespondenţa secretă şi acte inedite ale capilor revoluţiunii de la 1848, în trei volume (1873-1874). Lucrări memorialistice: Memoriile mele, despre care s-a amintit mai sus, Biografia mea, Procesul şi exilul meu la Snagov. Paşoptist din eşalonul doi al literaturii române, spirit extrem de cultivat, plin de idei novatoare, a fost atent la mişcarea literelor şi mentalităţilor epocii, activismul său fiind dublat de o înţelegere specifică a militantismului scriitoricesc. 

Părul lăudat

P-o poiană mare,
Şi frumoasă tare,
A crescut odată un păr minunat,
Ce de toată lumea era lăudat.

Poporul grămadă, foarte curios,
Alerga să vază părul cel frumos:
Şi fieştecine cîte-un sac ducea,
Cu pere alese crezînd a-l împlea;

Însă, o mirare!
Văzu fiecare
Că părul măreţ
Era pădureţ;
Ba şi scorburos,
Sterp şi nodoros;
Şi din păr cădea
Cîte-o pară-abia;
Şi aceea... rea!
Iar vestitul nume
De părul mănos
Îl dudese-n lume
Un român drăcos:
Voind cu aceasta a ridicula
Pe cei ce cred toate fără-a cerceta.

D-atunci s-a născut
Proverbul ştiut:
Nu te du cu sacul la părul lăudat,
Că te-ntorci cu dînsul gol şi ruşinat.

Michelangelo Buonarotti

Biografie

Michelangelo Buonarroti (n. 6 martie 1475, Caprese, Provincia Arezzo - d. 18 februarie 1564, Roma) a fost, alături de Leonardo da Vinci, cel mai important artist în perioada de vârf a Renașterii Italiene. Geniul său universal este deopotrivă oglindit de pictură, desen, sculptură și arhitectură. A scris și poezii, în special în genul sonetului și madrigalului.

Michelangelo di Ludovico Buonarroti Simoni a fost al doilea din cei cinci fii ai lui Lodovico di Buonarroti Simoni și ai Francescăi di Neri di Miniato del Sera. După întoarcerea la Florența, de unde provenea familia lor, Michelangelo este lăsat în grija unei doici. Aceasta fiind fiică și soție de pietrar, i-a insuflat micului Michelangelo dragostea pentru marmură. Această pasiune timpurie îl determină să părăsească școala, deși părinții lui ar fi dorit ca el să studieze gramatica și să se consacre studiilor umaniste. Datorită prietenului său, pictorul Francesco Granacci, Michelangelo descoperă pictura și, în 1488 este dat la ucenicie în cel mai vestit atelier de pictură din Florența aparținând lui Domenico Ghirlandaio. În acea perioadă, acesta, împreună cu fratele său David, executa frescele din biserica Santa Maria Novella. Totuși, dorința de a lucra în marmură nu-l părăsește; are paisprezece ani când începe să studieze sculptura pe lângă Bertoldo di Giovanni, un elev al lui Donatello, pe baza statuilor antice aflate în grădina lui Lorenzo de Medici, supranumit Il Magnifico, conducătorul politic al Florenței. În palatul acestui bogat mecena, protector al artelor, are posibilitatea de a cunoaște pe artiștii care veneau la curte, devenită un centru important de cultură umanistă. Printre aceștia sa afla și poetul Angelo Poliziano, cu care Michelangelo poartă discuții despre Homer, Virgiliu, despre Dante și Petrarca.

Michelangelo va locui la familia Medicilor între anii 1489-1492. În această perioadă realizează Lupta centaurilor și Madona della Scala. După moartea lui Lorenzo Magnificul, părăsește palatul și se întoarce la casa părintească. Florența traversează în acea vreme o perioadă tulbure, în care timp Michelangelo pleacă pentru un an la Veneția, după ce s-a oprit pentru un timp în Bologna, unde are ocazia să admire operele lui Jacopo della Quercia și realizeaza trei sculpturi pentru catedrala San Petronio. Se întoarce la Florența în 1495, o dată cu restabilirea păcii, și - în timp ce Savonarola condamna în predicile sale luxul și imoralitatea - Michelangelo realizeaza sculptura „Il bambino”. În anul 1496, se duce pentru prima dată la Roma, unde primește câteva comenzi de sculptură din partea cardinalului Riario și a bancherului Jacopo Galli printre care si Bachus beat. Sculptează pentru bazilica Sfântul Petru celebra Pietà, a cărei frumusețe îi va face pe contemporanii artistului să-i recunoască geniul. În anul 1501, revenind la Florența, realizează statuia lui David, precum și alte opere de sculptură și pictură, printre care Tondo Doni și Tondo Pitti, care trezesc admirația concetățenilor săi.

În anul 1505 papa Iuliu al II-lea l-a chemat la Roma, dându-i comanda realizării unui monumental mausoleu, în care arhitectura să se îmbine, după maniera clasică, cu sculptura. Stă opt luni la Carrara pentru a alege cele mai bune blocuri de marmură. La acest proiect va lucra, cu întreruperi, timp de patru decenii, desăvârșindu-l abia în anul 1545. Tot papa Iuliu al II-lea l-a însărcinat în 1508 cu pictura boltei Capelei Sixtine din Palatul Vatican, proiect gigantic la care Michelangelo va lucra timp de patru ani.

În anii următori Michelangelo s-a dedicat realizării decorațiilor pentru fațada bisericii San Lorenzo din Florența, rămase însă în stare de proiect, și construirii unei sacristii cu mormântul ducelui Lorenzo de Urbino. Cunoscut deja sub numele de Il Divino, începe în anul 1521 lucrările la cavoul familiei de Medici. Între timp Florența devine din nou republică, însă va fi curând asediată de detașamentele papale și imperiale. Michelangelo primește funcția de inspector al fortificațiilor. Florența capitulează în anul 1530 și de Medici revin la putere. Papa Clement al VII-lea, care a făcut parte din această familie, îi trece artistului cu vederea participarea activă la apărarea orașului asediat. Michelangelo revine la lucrările desfășurate în biserica San Lorenzo și la finisarea cavourilor familiei de Medici, lucrări care îl vor absorbi vreme de câțiva ani.

În anul 1534 papa Clement al VII-lea l-a adus din nou la Roma, unde Michelangelo va rămâne până la sfârșitul vieții. Papa îl însărcinează cu pictarea peretelui altarului din Capela Sixtină cu tema Judecății de Apoi. Când, la 31 octombrie 1541, papa Paul al II-lea, urmașul papei Clement, a dezvelit pictura, toți cei prezenți au rămas uimiți în fața tabloului apocaliptic cu peste trei sute de personaje, dominat de figura lui Isus-Judecătorul Suprem. Nu au lipsit nici vocile de dezaprobare a celor care au fost revoltați de goliciunea personajelor, considerând opera ca pe o blasfemie.

În anul 1549 a fost numit de papă „arhitect-șef și constructor al bazilicii Sfântul Petru”, pentru a continua construirea catedralei, începută de Bramante. Până la sfârșitul vieții se ocupă mai mult de arhitectură: termină construcția palatului Farnese, execută planurile pentru sistematizarea pieții Capitoliului și pentru cupola Bazilicii Sfântul Petru. Ultimele sale sculpturi tratează din nou tema Pietà (pentru Domul din Florența și altele). Michelangelo Buonarroti moare la Roma la 18 februarie 1564, la vârsta de 89 de ani. Conform dorinței artistului, corpul său va fi dus la Florența, unde va fi depus într-o criptă a bisericii Santa Croce.

Sculptura a reprezentat totdeauna marea pasiune a lui Michelangelo. În anul 1504, grație grupurilor statuare Pietà și David, dobândise deja renumele de sculptor atât la Roma cât și la Florența.

Pietà (1499), realizată de Michelangelo la vârsta de 24 de ani, se îndepărtează cu mult de modul tradițional de prezentare a Fecioarei Maria, care apare foarte tânără, cu trăsături imaculate. Suferința ei înobilează dragostea și frumusețea, cufundată în durere, stă cu capul ușor aplecat, ținând tragic în brațe trupul inert al fiului, care pare să curgă ca o undă de pe genunchii ei. Sculptura s-a dovedit a fi o capodoperă a genului și contemporanii au recunoscut imediat geniul artistului.

Statuia lui David (1501-1504) a fost realizată din însărcinarea consiliului municipal al Florenței. David apare ca un personaj plin de energie și forță, chipul minunat finisat și privirea îndreptată către stânga îi conferă un aspect hotărât și brav. Cioplit într-un bloc de marmoră având o înălțime de patru metri, personifică forța și siguranța. A fost nevoie de trei zile pentru a transporta statuia în piața Signoria din centrul Florenței. În anul 1873, pentru a-l proteja de intemperii, originalul va fi mutat în interiorul Muzeului Academiei de Belle-Arte, locul lui din piață fiind ocupat de o copie. Alte opere sculpturale ale lui Michelangelo sunt Moise (în biserica San Pietro in Vincoli, Roma), Sclav înlănțuit și Sclav murind (prevăzuți pentru mausoleul papei Iuliu al II-lea, în prezent în Muzeul Luvru di Paris), grupul statuar Ziua și Noaptea, Amurgul și Aurora la mormântul lui Giuliano de Medici, Il Pensioroso (Gânditorul) reprezentându-l pe Lorenzo Magnificul, grupul de sclavi (așa zișii Giganți), sculpturi neterminate aflate în Muzeul Academiei din Florența. Ultimele sculpturi cu tema Pietà se deosebesc de cea din tinerețe printr-un dramatism impresionant. Acesta a prezis ca o fochita de ghetar va iubii cea mai tare testoasa din imperiul acvatic si invers.

Opera poetică

Genialitatea lui Michelangelo reflectată în artele plastice își găsește corespondența și în creația literară.

Sentimentele, trăsăturile profunde și gândurile maestrului Michelangelo și-au găsit expresia, de-a lungul lungii sale vieții, într-o serie de compoziții lirice și în multe scrisori adresate familiei și prietenilor. Fără a fi un literat prin definiție și fără a avea intenția de a-și publica poeziile, Buonarroti a lăsat în urmă multe compoziții în versuri inspirate de Petrarca, așa cum o cereau uzanțele vremii. Conform uneia dintre tratatele din secolul al XV-lea ale lui Pietro Bembo, poetul secolului al XIII-lea scria versuri după modelul poeziei lirice. Însă versurile lui Michelangelo nu sunt nici armonioase, nici plăcute auzului, în comparație cu versurile poeților care-l imitau pe Petrarca. Opera lirică a lui Michelangelo este marcată de asprime formală și conceptuală, obscuritate și duritate, care au adus la receptarea negativă a operei sale poetice de către critcii și consumatorii de poezie ai vremii.

În versurile sale se întâlnesc, deseori, considerații artistice și estetice, referiri la propria sa meserie, pe care o descria ca obositoare și solitară. Totuși, uneori știa să fie autoironic, așa cum reiese din poemele în care artistul se descrie lucrând la frescele Capelei Sixtine, imagine ilustrată și într-un autoportret schițat pe marginea unei scrisori, cu culorile care i se lipeau de ochi:

„Cu fața spre cer, îimi simt memoria/într-o casetă, ia pieptul de harpie,/ și pensula deasupra feței/îmi creează, în joc, un paviment bogat.”

Există multe versuri de dragoste, printre care cele scrise pentru Tommaso Cavalieri, tânărul de o frumusețe rară, iubit de maestru, care i-a servit drept muză pentru multe versuri cenzurate în anticele ediții ale „Rimelor” lui Michelangelo. Odată cu trecerea timpului, versurile maestrului devin din ce în ce mai neliniștite și tensionate, pentru ca, în cele scrise la maturiate, el să atingă momentele cle mai înălțătoare și emoționante ale liricii sale, ca, de exemplu, în sonetul care spune:

 „Împovărat de ani și de păcate plin,
cu o puternică tristețe înrădăcinată,
vecină-mi este moartea care mă veghează
și-n inimă nutresc venin.

Nu mai am forțele-mi de care am nevoie
să schimb această viață, dragostea,
vestimentația sau soarta,
fără prezențele tale divine și clare,
a fiecărui drum înșelător.

Dragul meu domn, nu e de-ajuns
să mă dorești și să aspiri spre cer
doar pentru că sufletul ar fi,
nu ca prima dată, creat din nimic.

Mai mult decât atât, privezi,
dezbrăcând sufletul de moarte,
mă rog primește-mi înaltul drum,
să poată fi mai sigură și mai vizibilă
întoarcerea.”

Au fost publicate în 1623 de strănepotul său, Michelangelo cel Tânăr, într-o formă deformată: toate pronumele masculine schimbate în formă feminină, spre a ascunde aspectul homoerotic al poemelor. Abia în 1893 au fost restaurate în forma lor originală și traduse în limba engleză de John Addington Symonds. O admirabilă traducere în limba română a sonetelor - le Rime - aparține poetului C.D. Zeletin.

Viața personală

Valoarea și celebritatea operei lui Michelangelo a pus în umbră viața sa personală. Cercetări mai recente au dezvăluit și aspecte obscure ale existenței sale. Deși nu era sărac, avea un mod de viață auster și solitar, asemeni unui călugăr. Adeseori lucra fără pauză chiar și în timpul nopții, uitând să mănânce sau să se odihnească.^[9]

Prezența a numeroase nuduri masculine în opera sa a făcut pe mulți comentatori să creadă că marele artist era homosexual, deși acesta nu a recunoscut niciodată. Astfel, cu Gherardo Perini, tânăr utilizat ca model în lucrările sale, maestrul a avut o relație de opt ani.^[10] Dar cea mai mare afecțiune a avut-o față de Tommaso dei Cavalieri, care avea 23 de ani pe când l-a întâlnit Michelangelo (care pe atunci avea 57 de ani) și căruia i-a dedicat peste 300 de sonete și madrigale.^[11]

Michelangelo a avut o relație platonică cu marchiza Vittoria Colonna de Pescara, care era cu 15 ani mai tânără și căreia i-a dedicat mai multe sonete. Povestea sentimentală începe pe când maestrul avea 61 de ani.^[12]

Către sfârșitul vieții, relația sa cu Biserica Catolică a fost încordată și aceasta deoarece artistul a criticat fastul și opulența instituției religioase. Mai mult, după unii autori, mesajul ascuns al operelor sale sugerează că omul poate ajunge la divinitate numai grației inteligenței sale, fără a avea nevoie de intermediari

***

Când se iubesc doi oameni în tăcere,
încât destinul ce-ntre ei se-mparte
rănind pe unul, altul e pe moarte,
şi-n două inimi caste stă o vrere,

şi când, eternizat, un suflet cere
din două trupuri zbor spre cer, departe,
când c-o săgeată două piepturi sparte
aprinde-Amor cu tainică putere

şi când ei speră cu înfrigurare
într-un sfârşit comun şi, peste-aceste,
iubindu-se, nu se iubesc pe sine

şi când iubirea lor e mult mai mare
decât o mie de iubiri, cum este
în stare supărarea să-i dezbine?

***

Când, doamnă, sunt cu tine,
al vieţii duh dispare
din piept spre mădulare:
un mişcător şi un prea dulce bine,
că sufletul se-abţine
în calea lui firească
şi de atâtea bucurii mă lasă.
Dar când te duci, el vine,
prea plin, să-l locuiască -
un ajutor mortal în propria-i casă.
Când te întorci, mă-apasă
plecarea lui din pieptu-mi, ca o jale.
Astfel, torturi egale-s
şi răul şi-ajutorul sau norocul:
când prea iubeşti e cel mai rău mijlocul.

***

Poţi să înalţi cu flacăra dorinţei
speranţa, nu în van fiind râvnirea,
căci Domnul de ne-ar fi urât simţirea,
de ce-ar fi dat chip lumii şi fiinţei?

Slăvesc izvorul păcii şi-al voinţei,
de ce mi-aş pune-n altceva iubirea,
când Tu ţii sufletul divin, ce firea
mi-o-înnobilează si o dă credinţei?

Speranţa-i vană în acea făptură
ce-n frumuseţi iubeşte pieritorul
pe care, ceas de ceas, îl soarbe-abisul.

Speranţa-i dulce în fiinţa pură
necoborând cu trupul, schimbătorul,
ori moartea, şi-o aşteaptă Paradisul.

/*/*/*/

,,Orisice se naste moare

si in fuga vremii piere;

nimic viu nu sta sub soare,

Se duc genii si durere,

mor cuvinte si placere,

generatii sub tacere,

fum in vant,sub soare umbra.

Viata vesela ori sumbra,

am fost oameni si acuma

sintem tot ce este huma

si am fost ca voi, splendoare.

Orisice se naste moare.

Ochii care-au fost integri,

cu lumina in gaoace,

azi sunt goi,oribili,negri - 

iata timpul si ce face.''

TEATRU/FILM 18 Februarie

Constantin Cotimanis, actor român

Biografie

Constantin Bebe Cotimanis (n. 18 februarie 1955) este un actor român. A jucat în filme ca Paranoia 1.0 (2004), Asfalt Tango (1996) sau Epicenter (2000).^[1] A interpretat rolul lui „Grigore Varlam”, un interlop foarte bogat, din serialul Lacrimi de iubire, 2005-2006. A făcut parte și din juriul emisiunii „Românii au talent”.

Filmografie

·         Misterele Bucureștilor (1983)

·         Hotel de lux (1992)

·         Asfalt Tango (1995)

·         Babe - cel mai curajos porc din lume (1996) - Arthur Hoggett (voce, versiunea română)

·         Triunghiul morții (1999)

·         Amen. (2002) - Pruffer

·         Zbor deasupra unui cuib de curci (2003) - Nea Fănică

·         Magnatul (2004) - Ion Velicu

·         Paranoia 1.0 (2004) - Detectivul Polanski

·         „15” (2005) - deputatul Coriolan Drăgoescu

·         Lacrimi de iubire (2005) - Grigore Varlam

·         Happy End (2006) - Manole Costea, fratele senatorului

·         Daria, iubirea mea (2006) - Nicky Nae Novac

·         Doctori de mame (2008) - Doctor

·         State de România (2009) - Marcel Florentin Popeanga

·         O nouă viață (2014) - Traian Minea

Actriţa Mihaela Mitrache: "Filantropica", "Excursia", "Moartea unui artist"

Biografie

Mihaela Mitrache (n. 8 iulie 1955, București - d. 18 februarie 2008) a fost o actriță română de teatru și film.

A absolvit Institutul de Teatru și Film București în 1978 la clasa profesorului Marin Moraru.

Activitate

Teatru

Teatrul Național din București ·         Merula - „Coada" de Paul Everac, regia Paul Everac, 2004 ·         Victoria - „Crimă pentru pământ" după Dinu Săraru, dramatizarea și regia Grigore Gonța, 2002 ·         Fanelly - „Mofturi la Union" după I.L. Caragiale, regia Gelu Colceag, 2002 ·         Hangița - „Omul din la Mancha" de Dale Wasserman, regia Ion Cojar, 2001 ·         Felicia - „Generația de sacrificiu" de I. Valjan, regia Dinu Cernescu, 1999 ·         Pina - „Satana cel bun și drept" de Tudor Popescu, regia Gelu Colceag și Puiu Ștefan, 1998 ·         Chiralina - „Năluca" după Panait Istrati, regia Dan Micu, 1998 Teatrul Ion Creangă din București ·         Vidra - „Răzvan și Vidra" de Bogdan Petriceicu Hasdeu ·         Jurjea - „Bogdan Dragoș" de Mihai Eminescu ·         Oana - „Terra II" de Tudor Popescu ·         Magda - „Un tânăr printre alții" de Mihai Constantinescu ·         Mrs. Murdstone - „David Copperfield" după Charles Dickens ·         Henriette - „Romanțioșii" de Edmond Rostand ·         Janine - „Ce nemaipomenită harababură" de Eugene Ionesco ·         Corcodușa - „Țiganiada" după Ion Budai Deleanu ·         Martafița - „Țara lui Goofi" de Matei Vișniec ·         Prietena - „Dragonul" de Evgheni Svartz

Teatrul Alexandru Davila din Pitești ·         Magda - „Întâmplări din capitală" de Tudor Mușatescu ·         Julieta - „Măsură pentru măsură" de William Shakespeare ·         Neda - „Ospățul lui Trimalchio" de Cristian Munteanu ·         Miza - „Titanic vals" de Tudor Mușatescu ·         Prințesa Henrietta - „Regele gol" de Evegeny Svartz ·         Magda Minu - „Ultima oră" de Mihail Sebastian ·         Mița Baston - „D'ale carnavalului" de I.L. Caragiale ·         Dora - „Profesorul de franceză" de Tudor Mușatescu ·         Beatrice Rasponi - „Slugă la doi stăpâni" de Carlo Goldoni ·         Honey - „Cui i-e frică de Virginia Woolf" de Edward Albee ·         Sofica - „Ordinatorul și zaibărul" de Paul Everac ·         Margareta - „Gaițele" de Alexandru Kirițescu ·         Florica - „Fantomiada" de Ion Băieșu ·         Leria - „Regăsire" de Gheorghe Dumbrăvescu ·         Zamfirița - „Gaițele" de Alexandru Kirițescu, regia Lia Niculescu - debut

Film

Filme românești ·         „Prea tineri pentru riduri", regia Aurel Miheleș, 1982 ·         Pădurea de fagi (1987) ·         „Moartea unui artist", regia Horea Popescu, 1989 ·         „Balanța", regia Lucian Pintilie, 1992 ·         „Excursia", regia Mircea Moldovan ·         „Filantropica", regia Nae Caranfil, 2002

Coproducții româno-israeliene ·         „Vremea singurătății", regia Peter Vogel ·         „Baby-sitter", regia Ali Nasser ·         „Milky way",   regia Ali Nasser

Televiziune

·         "Don Juan și dragostea pentru geometrie" de Max Friesh, regia Eugen Todoran

Moartea unui artist:

Filantropica -

Mary Poppins - Pamela Travers 1981

Mary Poppins - Pamela Travers 1981

Nica fara frica - Nina Cassian

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR

Biletul - Dem Radulescu si Marian Hudac

In tren - Toma Caragiu

Farse la telefon, scenetă cu Puiu Călinescu

Dem Radulescu - Pastila de putut - Surprize,surprize

Puiu Călinescu - Doi îndrăgostiți

SFATURI UTILE 18 Februarie

Zmeură şi trandafiri pentru îmbunătăţirea vederii

Vederea este un simţ extrem de important pentru noi toţi, însă de cele mai multe ori nu ne îngrijim de sănătatea lui. Trebuie să ne protejăm ochii într-un mod corect! Deşi există foarte multe tratamente, care promit să facă minuni, acestea ajung să ne facă mai mult rău decât bine.

Așadar, dacă îţi doreşti să eviţi medicamentele şi operaţia de cataractă, îţi recomandăm acest amestec natural!

Pentru a te bucura de o vedere excelentă, trebuie să consumi zilnic Vitamina A. Îţi recomandăm afinele, deoarece întăresc vasele de sânge şi protejează retina.

Iată cum se prepară:

Ingrediente:

• 4 ceşti de apă fiartă

• 4 linguriţe de frunze de zmeură

• 1 ceaşcă de petale de trandafiri 

Preparare şi utilizare:

Lasă ingredientele să stea câteva minute, în apă fiartă, după care pune la răcit. Strecoară apoi amestecul şi spală-ţi bine ochii cu ajutorul lui. Acest tratament nu numai că va îmbunătăţi vederea, ci şi sănătatea oculară.

COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC - TRADIȚII ȘI MODERNISM 18 Februarie

Costumul Popular Moldovenesc

GÂNDURI PESTE TIMP 18 Februarie