MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
LUNI 25 FEBRUARIE 2019

Bună dimineața de după DRAGOBETE, atunci când s-au iubit băieți cu fete! A fost interesantă sărbătoarea pentru tine? Pentru mine, da! Am sărbătorit prin muncă pentru a selecționa aceste material pe care le prezint în revista mea de pe pagina de blogger dicuoctavian.blogspot.com pentru că sunt blocat de Facebook și nu pot posta în alte grupuri decât în cele pe care le administrez până la 1 Martie!
3Să începem săptămâna cu muzică bună: 

The Very Best Of Sweet Saxophone Love Songs - Beautiful Romantic Saxophone Music

RELIGIE ORTODOXĂ 25 Februarie

Sf Ier Tarasie, patriarhul Constantinopolului

Viaţa Sfântului Ierarh Tarasie, Patriarhul Constantinopolului

    Sfântul Tarasie s-a născut în Constantinopol. Tatăl său se numea Gheorghe şi maică să Encratia, care era de neam bun şi cu dregătorie de patriciu. Ajungând în vârstă şi trecând toată înţelepciunea cărţii, a primit în palatele sale împărăteşti diferite dregătorii şi cinste; căci pentru bună înţelegere şi obiceiul său cel bun era iubit şi cinstit de toţi, şi ajunsese unul din sfetnicii împărăteşti.

    Împărăţind pe atunci împăratul Constantin, fiul lui Leon, nepotul lui Copronim, cu maică să Irina, Constantin avea de la naşterea sa zece ani; şi când a început a împărăţi, iarăşi a început eresul contra sfintelor icoane, care începuse de la Leon Isaurul. Atunci era patriarh Pavel Cipriotul, bărbat îmbunătăţit, drept credincios şi care fusese ridicat în scaun pe vremea împărăţiei pomenitului Leon, fiul lui Copronim. El, văzând tirania care se făcea multora pentru sfintele icoane, de către rău-credinciosul împărat, îşi tăinuia dreapta credinţă şi se amesteca cu ereticii. Iar după moartea împăratului aceluia, deşi voia să preamărească dreapta credinţă şi închinăciunea sfintelor icoane, tot nu putea, deoarece nu avea pe nimeni în ajutor; iar lupta contra sfintelor icoane se întărea foarte mult în toată cetatea şi în părţile dimprejur. De aceea era foarte mâhnit şi, văzând că nimic nu sporeşte, gândea să lase scaunul patriarhiei, în care nu şezuse decât patru ani. Dar, îmbolnăvindu-se, s-a dus din casa patriarhiei în taină, la mănăstirea sfântului Flor, şi a luat pe el sfânta schimă; apoi s-a dus vestea despre aceasta pretutindeni, încât toţi erau în mare mirare.

    Împărăteasa Irina s-a mâhnit că patriarhul a făcut aceea nespunând nimănui şi s-a dus la dânsul cu fiul său Constantin, împăratul, şi l-a întrebat: "De ce ai făcut aceasta, părinte?" Iar el a răspuns: "Boala mea şi aşteptarea morţii celei grabnice m-au adus să iau acest sfânt chip al schimei. Dar mai ales tulburarea Bisericii şi grozăvia m-au silit să las scaunul patriarhiei, deoarece Biserica boleşte de eresul luptei contra sfintelor icoane şi a luat rană nevindecată, iar eu de trei ori ticălosul, cu mâna mea şi cu cerneală, m-am învoit la acea erezie. Căci nici nu se putea să scap de cursele credinţei celei rele de m-am legat cu limba şi cu mâna şi de care lucru mă căiesc foarte mult. Iar ceea ce răneşte sufletul meu cu mai multă şi nemăsurată mâhnire este aceasta: "Văd în toate părţile, peste tot pământul care este sub stăpânirea voastră, că nu se păzeşte rânduiala credinţei nemişcată şi nu petreceţi întru credincioasa învăţătură, ci se înstrăinează de Biserica noastră şi se gonesc creştinii de la turma lui Iisus, ca nişte oi străine. Pentru aceea mă lepăd de a mai fi păstor la acea eretică adunare; şi am voit ca mai bine să petrec în mormânt, decât să cad sub anatema celor patru sfinte scaune apostoleşti.

    Dar de vreme ce puterea sceptrului a dat-o Dumnezeu în mâinile voastre ca să aveţi purtare de grijă de turma cea creştinească ce este sub cer, de aceea, să nu treceţi mâhnirea Bisericii maicii voastre, nici să nu o lăsaţi întru nemângâiata întristare mai mult; ci să vă sârguiţi ca aceasta să-şi primească iarăşi bună sa podoabă, cea de demult. Să nu lăsaţi mai mult ca eresul cel urât, ce iese din pădure ca un porc sălbatic, să pustiiască şi să piardă via lui Hristos, în vremea credincioasei voastre împărăţii, şi să o întineze cu păgâneasca socoteală. Aveţi lucrător iscusit care poate să dea strugurele adevăratei mărturisiri pe care, storcându-l în dumnezeiescul teasc al Bisericii, va umple paharul de înţelepciune şi va pregăti credinciosului popor băutura dreptei înţelegeri".

    Apoi l-a întrebat pe el: "Pentru cine grăieşti acestea, părinte?" Răspuns-a patriarhul: "Pentru Tarasie grăiesc, care este întâi între sfetnicii voştri cei împărăteşti; pe acela îl ştiu că este vrednic de ocârmuirea Bisericii, care este puternic să gonească cu toiagul înţelegerii mincinoasele cuvinte cele eretice, să pască bine turma lui Hristos cea cuvântătoare şi să o adune într-o singură ogradă a dreptei credinţe". Nişte cuvinte ca acestea auzindu-le de la patriarhul Pavel, drept-credincioasa împărăteasa Irina şi fiul ei, împăratul Constantin, s-au dus mîhnindu-se. Iar Pavel a zis către unii din senatorii cei ce rămăseseră cu dânsul: "O, mai bine de n-aş fi şezut eu vreodată pe acel scaun, când Biserică era tulburată de tiranie şi blestemată de scaunele a toată lumea! Căci de nu se va aduna un sobor din toată lumea, adică al şaptelea, şi eresul luptei contra icoanelor de nu se va şterge, nu veţi putea să vă mântuiţi". Grăit-au lui senatorii: "Deci pentru ce tu, în vremea arhieriei tale ai iscălit la patriarhie pentru lupta contra sfintelor icoane?" Răspuns-a Pavel: "Pentru aceea acum am făcut pocăinţă, de vreme ce atunci m-am iscălit şi mă tem că să nu mă pedepsească Dumnezeu, căci de frică am tăcut şi nu v-am grăit adevărul; iar acum mă căiesc şi vă spun că nu este nădejde de mântuire, de veţi petrece în eresul acela". Apoi, după puţine zile, patriarhul Pavel s-a odihnit cu pace. De atunci a început poporul în Constantinopol să vorbească cu libertate şi fără de temere şi să se întrebe cu ereticii de sfintele icoane; pentru care, din vremea lui Leon Isaurul, nu era cu putinţă cuiva să-şi deschidă gura pentru apărarea cinstitelor icoane.

    Iar credincioasa împărăteasă Irina, cu tot sfatul său împărătesc, căutând în locul lui Pavel un om vrednic şi înţelept care ar putea să împace tulburarea bisericească, n-a aflat decât pe Tarasie, care era încă în rânduiala mirenească, şi pe care şi Pavel i-a sfătuit să-l aleagă. Dar Tarasie se lepădă cu totul. Deci, adunându-se de împărăteasa Irina toată rânduiala duhovnicească şi mirenească şi pe tot poporul, în palatul ce se numea Magnavra, care era înaintea cetăţii, în locul Evdomului, a grăit în auzul tuturor: "Ştiţi că ne-a lăsat Pavel patriarhul, deci este de nevoie nouă, ca în locul lui să alegem un alt păstor şi învăţător bun Bisericii". Şi au strigat toţi, zicând: "Nimeni altul nu poate să fie, fără numai Tarasie!" Iar fericitul Tarasie, stând în mijloc, a zis: "Văd iarăşi Biserica lui Dumnezeu risipită şi despărţită, iar cei de la Răsărit şi cei de la Apus în toate zilele ne blesteamă; şi cumplit este blestemul, şi depărtarea de la Biserica lui Dumnezeu. De se va aduna sobor din toată lumea şi toţi ne vom uni într-o credinţă - ca, precum Botezul este unul, aşa şi credinţa să fie una - pentru că nimic nu este aşa de plăcut lui Dumnezeu, ca toţi să petreacă în unirea credinţei şi în dragoste. Apoi voi primi, deşi sunt nevrednic şi neiscusit, a lua cârmuirea Bisericii. Iar dacă nu va fi sobor din toată lumea, ca să se piardă erezia, şi de nu ne vom uni cu toate drept-credincioasele Biserici ale Răsăritului şi ale Apusului, apoi eu nu voiesc a fi blestemat şi osândit şi nu voiesc a primi patriarhia; că nici un împărat nu mă va scoate din dumnezeiasca judecată şi din veşnica pedeapsă".

    Aceasta auzind-o toţi, au voit să se facă al şaptelea sobor din toată lumea. Şi a rugat pe fericitul ca să nu se lepede a le fi lor păstor; iar ei au făgăduit să fie ascultători întru toate, ca oile păstorului, ştiind despre dânsul cu încredinţare, că va povăţui la adevărata cale turma cea cuvântătoare. Deci, înduplecîndu-se, sfântul a primit sfatul lor şi soborniceasca rugăminte şi a luat rânduiala sfinţirii după trepte şi scaunul patriarhiei, având scăpare şi nădejde numai spre ajutorul lui Dumnezeu, cum că va putea să piardă din Biserică eresul luptei contra icoanelor". Deci, schimbându-se Sfântul Tarasie din mireneasca rânduiala în cea duhovnicească, îndată a început o viaţă sfântă, măcar că şi în mirenie a vieţuit nu după trup, ci după duh. Însă în arhierie cu mult mai mult s-a deosebit prin duhovniceasca vieţuire, cea plăcută lui Dumnezeu, şi s-a făcut înger în trup, slujind Domnului şi robind pe trup duhului şi, prin chinuirea aceluia, păzindu-şi curăţia neprihănită, făcând-o părtaşă îngerilor.

    Înfrânarea şi postirea lui era mare de-a pururea, având somn puţin, şi petrecea în gândiri dumnezeieşti şi în rugăciuni toată noaptea. Nu s-a odihnit pe pat şi în aşternut moale, nici s-a îmbrăcat în haine moi, nici nu l-a văzut cineva din slujitorii lui lepădând cândva brâul său şi hainele, când avea nevoie să se odihnească, nici a lăsat ca cineva să-i scoată încălţările din picioare, având întru pomenire cuvintele lui Hristos: "N-am venit ca să-mi slujească mie". Ci singur îşi era slugă, dând altora pildă de smerenie. Spre cei săraci şi scăpătaţi era milostiv fără de seamă, hrănind pe cei flămânzi şi îmbrăcând pe cei goi, cărora şi bolniţă le-a făcut şi în toate zilele le-a făgăduit hrană din venitul patriarhiei; şi singur le slujea lor, iar mai ales la ziua Învierii lui Hristos le punea masa cu mâinile sale; apoi şi în alte zile aceeaşi făcând, având scris pe nume pe fiecare dintre dânşii. După aceea a făcut casă de străini şi o mănăstire din averile părinteşti în Bosforul Traciei şi a adunat ceată de monahi îmbunătăţiţi într-însa, dintre care mulţi, în atâta sfinţenie şi desăvârşire au ajuns, încât au fost chemaţi şi la arhiereştile scaune şi s-au făcut stâlpi nemişcaţi soborniceştii credinţe.

    Sfântul Tarasie avea mare sârguinţă şi neîncetată grijă pentru sfintele icoane, cum ar putea să le pună în cinstea cea dintâi, surpând hulitorul eres, cel adus asupra lor; pentru aceea, totdeauna supăra pe împăraţi ca să poruncească să se facă soborul din toată lumea. Drept aceea, au scris împăraţii Constantin şi Irina, care atunci cârmuiau toată împărăţia - fiind împăratul minor; iar cu dânşii a scris şi Sfântul Tarasie, la toţi patriarhii şi episcopii, chemându-i la sobor; atunci s-au adunat din toate părţile episcopii în Constantinopol, iar patriarhii au trimis pe slujitorii lor, căci Adrian al Romei, pentru depărtarea şi greutatea căii n-a venit, iar patriarhii alexandrian, antiohian, ierusalimtean, fiindcă erau sub jugul robiei agarenilor, nu puteau să fie la soborul acela. Deci, în locul lor au trimis bărbaţi aleşi în dreapta credinţă şi în înţelepciunea cea duhovnicească.

    Atunci s-a pregătit locul soborului în biserica cea mare a apostolilor, care este zidită de marele Constantin, întâiul împărat al creştinilor, în care, şezând prea sfinţitul Tarasie şi cu trimişii celorlalţi patriarhi, episcopii fiind acolo, şi însuşi împăratul cel tânăr, Constantin, şi cu maică să Irina - a venit fără de veste o ceată mare de oaste înarmată, în a căror inimă era întărit eresul luptei contra sfintelor icoane pe care l-au primit de la Constantin Copronim, moşul împăratului, care fusese înainte împărat şi în acel eres a îmbătrânit; aceia, îndemnaţi în taină de unii episcopi şi boieri, îmbolnăviţi de eresul acela, adunându-se înarmaţi, au intrat în biserică, strigând cu multă tulburare: "Nu vom lăsa dogmele împăratului Constantin să se lepede, ci pe cele ce le-a întărit el, cu soborul său şi ca pe nişte legi le-a întărit, acelea să fie tari şi neschimbate; nu vom lăsa că idolii (astfel ziceau sfintelor icoane) să fie aduşi iarăşi în biserica lui Dumnezeu, iar de va îndrăzni cineva ca soborul lui Constantin şi dogmele aceluia să le lepede şi să aducă înăuntru idolii, apoi, îndată, pământul acesta se va înroşi cu sângele episcopilor". Împăraţii, văzând o gâlceavă ca aceasta, au făcut semn episcopilor să se scoale din locurile lor şi, îndată, toţi s-au risipit. Iar ostaşii aceia şi povăţuitorii lor, după câteva zile au fost pedepsiţi de drept-credincioasa Irina şi scoşi din rânduiala ostăşească şi risipiţi prin sate, ca să lucreze pământul.

    După aceasta, s-a pregătit locul sinodului în Bitinia, cetatea Niceei, în care a fost şi altă dată Sinodul I al celor 318 Sfinţi Părinţi, care se adunase aupra rău-credinciosului Arie. Acolo s-au adunat a doua oară. Şi a mers Sfântul Tarasie, având cu sine trimişii patriarhilor, adică de la Adrian al Romei era Petru arhipresbiterul şi un alt părinte Petru; de la Politian alexandrinul, era Toma monahul şi preotul; iar de la Teodorit antiohianul şi de la Ilie ierusalimleanul, era Ioan monahul şi preotul. Sfântul Tarasie a mai luat cu sine şi pe Nichifor, din sfatul împărătesc, care era bărbat ales şi care mai pe urmă, după Sfântul Tarasie, a fost primitorul scaunului patriarhiei pentru viaţa sa cea îmbunătăţită. Cu aceştia şi cu toţi Sfinţii Părinţi, care erau trei sute şaizeci şi şapte, adunându-se prea sfinţitul Tarasie în Niceea, a format Sinodul al 7-lea a toată lumea, în biserica sobornicească cea mare a acelei cetăţi. Şi a fost întâia şedinţă a Sfinţilor Părinţi în 24 de zile ale lunii Septembrie, întru pomenirea Sfintei marei Muceniţe Tecla, unde prea sfinţitul Tarasie, făcând înainte cuvântare pentru care pricină sunt adunaţi, sfătuia pe episcopi să judece cu dreptate, dezrădăcinând învăţăturile cele rău-credincioase, aduse din nou în Biserică. Apoi s-a citit împărăteasca scrisoare către sinod, în care se pomenea patriarhul Pavel, care, la sfârşitul său, a sfătuit ca prin soborniceasca judecată să se lepede eresul luptătorilor împotriva sfintelor icoane. Deci Sfinţii Părinţi au binecuvântat pe împăratul şi pe maică să, că au avut o purtare de grijă ca aceea pentru credinţă.

    După aceasta, s-a ascultat întoarcerea la pocăinţă şi mărturisirea credinţei episcopilor celor căzuţi în eres, dintre care era Vasile al Ancirei, care, ţinând în mâinile sale o hârtie, citea dintr-însa astfel: "Cei ce nu cinstesc sfintele icoane să fie anatema; cei ce aduc cuvinte din dumnezeiasca Scriptură împotriva sfintelor icoane să fie anatema; cei ce numesc idoli sfintele icoane să fie anatema; cei ce leapădă predaniile Sfinţilor Părinţi, precum le lepădau Arie, Nestorie, Eutihie, Dioscor, şi nu voiesc să le primească pe acelea care sunt arătate lor din dumnezeiasca Scriptură, să fie anatema; cei ce zic că sfintele icoane nu sunt date de către Sfinţii Părinţi să fie anatema; cei ce grăiesc că soborniceasca Biserică primeşte idoli să fie anatema". Astfel au făcut şi ceilalţi episcopi şi li s-a primit pocăinţa lor, apoi li s-a dat loc în sinod între credincioşii episcopi. Iar alţii, nelepădându-se cu totul de eres, li s-a mutat judecata pentru altă vreme. Pentru că Sfântul Tarasie zicea: "Bolile cele învechite şi năravurile rele cele obişnuite, cu greu se tămăduiesc". Însă şi pe aceia, pocăindu-se cu adevărat, i-a primit Sfântul Sinod şi nu i-a depărtat din dregătoriile lor. Deci s-a lungit acel Sfânt Sinod până la 20 de zile şi vorbeau din dumnezeiasca Scriptură şi din scrierile celor mai înainte sfinţi mari părinţi şi învăţători şi din predaniile bisericeşti cele vechi, pentru cinstitele icoane; şi astfel biruiau eretica socoteală cea rău-credincioasă.

    După aceea s-a adus la mijloc adevărata istorie, pentru sfânta mahramă pe care Domnul nostru Iisus Hristos, închipuind Sfânta Sa faţă, a trimis-o lui Avgar, stăpânitorul Edesei, şi cum acesta, închinându-se, s-a tămăduit de boală. Asemenea şi despre icoana Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, pe care Sfântul Silvestru, papă al Romei, a arătat-o împăratului Constantin, cum şi despre icoana lui Hristos, cea batjocorită de evrei în Beirut, despre care povesteşte Sfântul Atanasie. Această povestire citindu-se în sobor, toţi sfinţii părinţi au plâns.

    La sfârşit au blestemat eresul luptei contra sfintelor icoane, iar cinstirea lor au întărit-o şi s-a făcut bucurie mare sfintelor biserici, primind podoaba lor cea dintâi, adică icoanele. Apoi toate popoarele drept-credincioase prăznuiau, urând mulţi ani împăraţilor şi păstorilor. Astfel, prin purtarea de grijă a prea sfinţitului patriarh Tarasie şi prin sârguinţă drept-credincioasei împărătese Irina, s-a lepădat eresul luptării contra sfintelor icoane, iar pacea lui Hristos s-a dăruit Bisericii.

    Sfântul Tarasie, cârmuind bine Biserica lui Dumnezeu, apăra pe cei năpăstuiţi şi ajuta celor ce erau în primejdie. Pe Ioan, întâiul spătar al împăratului, care pentru o vină grea a fost schingiuit cu asprime, apoi scăpând din legături noaptea a alergat la biserică şi apucându-se de colţurile mesei sfântului altar, cerând milă şi izbăvire de la moarte, arhiereul lui Dumnezeu l-a apărat şi nu l-a dat ostaşilor care alergaseră după el din porunca împărătesei Irina. Iar ei, lângă uşile bisericii străjuiau ziua şi noaptea până ce va ieşi, pentru că aşteptau cu adevărat să iasă din biserică pentru nevoile fireşti. Dar arhiereul lui Dumnezeu îl păzea în altar, dându-i hrană din masa sa; iar când avea nevoie trupească îl scotea sub mantia sa pe uşa din dreapta şi, ducându-l la locul de ieşire, aştepta afară; apoi iarăşi pe sub mantie îl ducea în altar. Şi aceasta o făcea în toate zilele, cât era trebuinţa omului aceluia, slujindu-i ca un rob şi neîngreţoşîndu-se de un lucru ca acela. Astfel, păstorul cel bun păştea oaia sa, apărând-o de moarte. La sfârşit, cu puterea sa cea arhierească, a legat fără temere pe cei ce căutau moartea omului aceluia, ameninţându-i cu despărţirea de Biserică, dacă ar fi voit să-i facă aceluia vreun rău mai mare. Şi a fost liber de judecată şi de pedeapsă întâiul spătar, prin apărarea bunului păstor, adică a Sfântului Tarasie.

    Ajungând împăratul Constantin la 20 de ani şi întărindu-se în puterea împărătească, apoi fiind îndemnat de sfetnicii săi cei răi, a depărtat de la puterea cea împărătească pe drept-credincioasa Irina, maică să, care cârmuia bine şi cu înţelepciune toată împărăţia. Deci, împărăţind singur şi având viaţa liberă - nu precum era înainte sub stăpânirea maicii -, s-a răzvrătit foarte şi vieţuia cu necuviinţă, urând fără pricină pe Maria, împărăteasa, soţia sa cea legitimă. Apoi a poftit pe alta, anume Teodotia, cu care în taină păcătuia şi voia s-o facă soţie şi împărăteasă, iar pe cea legiuită s-o izgonească. Şi, căutând vină asupra ei, a spus o mincinoasă clevetire, zicând că ar fi voit să-l omoare cu otravă. Deci, povestea tuturor acea nedreptate ca pe un adevăr şi toţi îl credeau pe împărat. Şi a străbătut vestea aceea în popor, că împărăteasa a voit să-l piardă pe împărat cu otravă. Atunci a înştiinţat despre aceea pe sfinţitul patriarh Tarasie, care s-a mâniat foarte, cunoscând meşteşugul împăratului şi nevoinţa împărătesei Maria, şi se gândea cum ar putea să-l mustre de nedreptatea aceea de păcat şi apoi să-l aducă spre îndreptare.

    În acea vreme, un boier iubit de împărat, fiind trimis de el, a venit la prea sfinţitul patriarh şi i-a spus despre împărăteasă lucrul cel mincinos, zicând "că a pregătit otravă împăratului şi este trebuinţă, ca negreşit, prea sfinţite părinte, să laşi pe împărat să-şi ia altă soţie mai credincioasă". Iar sfântul, suspinând din adâncul inimii, cu lacrimi a început a grăi: "Dacă aceasta a grăit împăratul, precum zici, şi trupul cu care s-a însoţit şi s-a făcut una cu dânsul, prin legea lui Dumnezeu, să-l gonească de la sine, eu nu ştiu cum va suferi de la toţi ruşinea şi defăimarea şi cum pe cei ce sunt sub stăpânirea lui îi va îndemna către întreaga înţelepciune şi înfrânare, cum va judeca şi va pedepsi păcatele desfrânării, fiind singur robit de o poftă cu fărădelege. Dar chiar adevărate dacă ar fi cele spuse de tine, este trebuinţă însă a asculta glasul Domnului Care zice: "Tot cel care îşi lasă femeia sa, fără de cuvânt de desfrânare, o face să fie desfrânată". Dar pe cine ar fi poftit împărăteasa mai mare cu cinstea şi mai împodobită cu frumuseţea să-l aibă bărbat, decât pe acesta, fiind împărat frumos şi tânăr, ca acum să-i fi pregătit otravă de moarte, precum zici tu? Precum văd această minciună s-a închipuit, ca să se necinstească cinstita însoţire, iar patul cel curat să se întineze, apoi să intre uriciunea desfrânării şi să se înalţe. Deci să primeşti acest răspuns de la noi şi de la alţi părinţi ca noi şi să-l duci celor ce te-au trimis: "Nu credem cele spuse de tine şi voim a suferi mai bine moarte şi munci grele decât să slujească binecuvântarea noastră la un lucru fărădelege ca acela; să ştie împăratul că nu ne învoim cu sfatul lui cel nedrept". Auzind acestea acel boier, s-a dus mâhnit şi a spus împăratului toate cele auzite. Deci împăratul s-a îndoit şi s-a mirat de o asemenea tărie a minţii patriarhului şi se temea că nu cumva să-l împiedice de la dorinţa lui; apoi a trimis de a chemat pe sfânt cu cinste, nădăjduind ca să-l înmoaie singur, prin cuvinte şi să-l plece spre voinţa sa.

    Venind sfântul patriarh Tarasie la împărat, cu cinstitul stareţ Ioan care era la sobor alături de patriarhii Antiohiei şi al Ierusalimului şi şezând după obicei, împăratul a început a grăi către prea sfinţitul patriarh, astfel: "Am vestit sfinţiei tale, prin trimis, despre lucrul ce mi s-a întâmplat; căci nimic nu voi să tăinuiesc înaintea cinstei tale, iubindu-te şi cinstindu-te ca pe un părinte; dar era trebuinţă ca şi cu gura să-ţi spun vrajba ce s-a făcut asupra mea, cum şi vicleşugul soţiei mele, care nu de la Dumnezeu mi s-a dat ajutătoare, căci s-a arătat învrăjbitoare iar nu ajutătoare, de care chiar legea îmi porunceşte a mă despărţi şi nimeni nu poate să mă oprească, deoarece este arătată pricina aceasta şi lucrul cel rău, pentru care, ori moarte prin judecată va lua, ori - ce este mai cu milostivire -, să ia schima monahicească, să plângă şi să se căiască în toate zilele vieţii sale de un păcat ca acela, că a voit să ucidă cu otravă nu un om prost sau străin, ci chiar pe bărbatul său, împărat credincios şi înfricoşat barbarilor; şi dacă s-ar fi săvârşit aceea, în toată împărăţia ar fi fost mare tulburare şi ar fi străbătut vestea de o faptă rea ca aceea în toată lumea de sub cer". Acestea zicând, împăratul a făcut semn celor ce stăteau de faţă şi au adus nişte vase de sticlă, care aveau în ele o băutură tulbure şi le arătă patriarhului, spunându-i că aceea este otravă cea purtătoare de moarte cu care a vrut împărăteasa în taină să-l lipsească de viaţa aceasta, zicând: "Ce semn mai învederat poate să fie ura ei asupra mea şi de ce este vrednică şi este trebuinţă a lungi vremea, amânând judecata? Mai degrab, o! prea cinstite părinte, sfătuieşte-o să se călugărească îndată de voieşti s-o vezi între cei vii, că eu nu mai pot să locuiesc cu dânsa în însoţire, şi nici să privesc la dânsa, nici să rabd mai mult, văzând înaintea mea această băutură de moarte, pregătită de dînsaţ".

    Iar prea sfinţitul Tarasie, văzând pe împărat legat în cursele desfrânării şi că aduce vina cea mincinoasă asupra curatei şi nevinovatei împărătese, a zis către dânsul cu curaj: "Să nu ridici, o! împărate, război asupra legii lui Dumnezeu, nici să te oşteşti prin vicleşugul cel tăinuit asupra adevărului, calcând şi stricând poruncile lui Dumnezeu sub chipul dreptăţii, pentru că semnul de stăpânire împărătească este că pe toate să le faci la arătare cu libertate şi cu ştiinţă nemustrătoare; şi să nu se înceapă nimic în taină şi cu meşteşug împotriva lui Dumnezeu, Cel ce i-a dat coroana împărătească, călcând dumnezeieştile porunci ale Lui. Pentru că, arătat este tuturor că nu este vinovată împărăteasa de acel lucru rău, care cu nedreptate se aduce asupra ei, ca şi cum ea ţi-ar fi pregătit moarte; căci cine - precum am zis - cu frumuseţile tinereţilor sale lăudându-se, ar putea să se asemene cu frumuseţile tinereţilor tale, cu care împărăteasa înşelându-se, l-ar fi iubit pe acela mai mult decât pe tine şi ar fi gândit cu otravă să te piardă din viaţa aceasta? Cine este mai mare cu cinstea, cu stăpânirea, cu bunul neam, cu slavă, cu bogăţia mai mult decât cinstea împărăţiei tale, decât cu stăpânirea şi cu bunul neam, cu slava şi cu bogăţia pe care l-ar fi cinstit împărăteasa ta? Pe cine ar fi socotit mai înalt şi mai bun decât pe tine, care eşti împărat, stăpânind atâtea ţări şi covârşind prin bunul tău neam împărătesc pe toţi? Căci cu neamul eşti fiu, nepot şi strănepot de împărat şi slava ta ajunge la marginile pământului, iar bogăţia ta este nenumărată. Deci cine ar fi fost mai bun şi mai iubit împărătesei tale decât tine? Nu este aşa o! împărate, ci această minciună e scornită spre ocara sceptrului împărătesc, spre pilda limbilor şi spre răzvrătire între popoare. Pentru aceea nu îndrăznim a dezlega însoţirea voastră cea legiuită şi împărăteasca unire, temându-ne de dumnezeiasca judecată, nici nu credem cuvintele prin care se cleveteşte soţia ta, chiar de am suferi noi şi munci; pentru că ştim de demult a ta aprindere de păcat, spre desfrânata aceea cu care acum voieşti a greşi cu nunta fără de lege. Cum vom cinsti porfira ta, când pe faţă te vom vedea făcând desfrânare? Cum vei intra în altar la dumnezeiescul prestol, ca să te împărtăşeşti cu noi, din preacuratele lui Hristos Taine? Acestea îţi facem cunoscut înaintea lui Dumnezeu, că nu te vom mai lăsa, deşi eşti împărat, ca să intri în altar la dumnezeiasca împărtăşanie, pentru că s-a zis preoţilor celor de demult: "Să nu lăsaţi să calce altarul meu, cei ce fac fărădelege".

    Acestea zicându-le, prea sfinţitul patriarh cu râvnă şi cu jalea inimii, a tăcut. Asemenea şi Ioan stareţul a grăit multe cuvinte sfătuitoare şi cu bună înţelegere către împărat; iar el nici nu voia să asculte, ci mai mult se iuţea şi se mânia. Dar se mâniau şi toţi boierii şi stăpânitorii care erau acolo, lingă împărat, dintre care unul, având dregătorie de patriciu, se lăuda că va înfige sabia cu mâinile sale în pântecele stareţului Ioan, celui ce grăia cele potrivnice împăratului. Atunci a poruncit împăratul cel plin de mânie ca să-i izgonească de la sine pe amândoi, cu necinste, pe prea sfinţitul patriarh Tarasie şi pe cinstitul Ioan şi de Dumnezeu înţelepţitul stareţ. Deci au ieşit cei izgoniţi pentru dreptate, următorii Sfântului Ioan Botezătorul, cel ce a mustrat oarecând nunta cea fără de lege a lui Irod. Şi ieşind, şi-au scuturat picioarele de praf, zicând: "Curaţi suntem de fărădelegea voastră". Iar împăratul, gonind pe legiuita împărăteasă din palatul său la o mănăstire de călugăriţe şi călugărind-o cu sila, s-a însurat cu cea zisă mai înainte, Teodotia, care-i era lui şi rudenie după tată. Iar mijlocitorul lor la acea nuntă era un preot oarecare, Iosif, econom al Bisericii, neştiind patriarhul; pentru aceea, preotul acela, mai pe urmă a fost izgonit din Biserică pentru lucrul ce a îndrăznit să facă.

    Atunci se sârguia prea sfinţitul patriarh în tot chipul ca să despartă acea nuntă prea desfrânata a împăratului, dar nu putea; fiindcă împăratul se lăuda că va ridica tot eresul împotriva sfintelor icoane, dacă l-ar opri pe el de la acea nuntă. Pentru aceea, prea sfinţitul Tarasie a lăsat să petreacă împăratul în fără de lege, că nu cumva mai amară răutate să vină asupra Bisericii lui Hristos prin acela care avea din naştere rădăcină eretică, fiu, nepot şi strănepot de împăraţi luptători contra sfintelor icoane, care pe mulţi sfinţi, pentru cinstirea sfintelor icoane i-au ucis.

    Şi mâniindu-se împăratul asupra patriarhului, îi făcea lui diferite supărări, iar sfântul le răbda pe toate, mulţumind lui Dumnezeu şi făcând cele cuvincioase rânduielii sale celei păstoreşti; iar pe împărat, după aceea, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu. Pentru că după câtăva vreme maica lui, drept-credincioasa Irina, văzând viaţa lui cea rea şi în fărădelege, dumnezeiasca lege călcându-se de dânsul, apoi vrând să ridice iarăşi lupta contra sfintelor icoane, s-a sculat asupra lui cu dreaptă mânie, iubind mai mult pe Dumnezeu şi dreptatea lui, decât pe fiul său. Şi, sfătuindu-se cu cei mai de frunte boieri, a apucat pe fiul şi l-a închis în palatul său, ce se numea Porfiria, unde îl născuse. După aceea, a poruncit să-i scoată ochii, precum şi el făcuse la trei unchi de-ai săi, fraţi ai tatălui său, Nichita, Antim şi Eudoxie, cu cinci ani mai înainte scoţându-le ochii. Şi aşa, împăratul, primind pedeapsa cea vrednică după faptele sale, a murit de durere. Iar Irina iarăşi a luat sceptrul împărăţiei şi a îndreptat toate cele răzvrătite de fiul său.

    Din acea vreme sfântul şi plăcutul lui Dumnezeu Tarasie a petrecut în pace şi în linişte, bine păscând turma cea cuvântătoare şi ocârmuind Biserica lui Hristos şi curăţind-o de eresuri. Iar în ziua sfinţirii sale ca arhiereu, săvârşea în toate zilele dumnezeiasca Liturghie şi niciodată nu a lăsat-o, chiar şi în boală fiind. Pentru că, ajungând la adânci bătrâneţe şi apropiindu-se de sfârşitul său, de durere trupească s-a cuprins; însă nu înceta slujirea cea de toate zilele, până ce s-a îngreunat foarte mult de boală, încât nici din pat nu mai putea acum să se scoale. Numai atunci a încetat din slujire.

    Iar la ieşirea sa din trup se lupta cu diavolii, întrebându-se cu dânşii şi la toate le răspundea, ca un biruitor. Când aceia, urmându-i viaţa lui din tinereţe, multe lucruri nedrepte aruncau cu minciună asupra lui, el grăia împotriva lor: "Nevinovat sunt de ceea ce ziceţi; minciună clevetiţi asupra mea şi nu aveţi întru mine parte!" Era lângă dânsul scriitorul vieţii sale, Ignatie, episcopul Niceii, fiind încă în diaconeasca rânduiala, atunci şezând lingă bolnav, auzea cuvintele sfântului, cu care se împotrivea duhurilor celor nevăzute.

    Deci, slăbindu-i limba, cu mâna gonea pe diavoli şi-i alunga, biruindu-i. Apoi, plecându-se ziua şi săvârşind cântărea de seară după obicei, când s-a început psalmul lui David: "Pleacă, Doamne, urechea Ta şi mă auzi", prea sfinţitul patriarh Tarasie, cu paşnic chip şi cu faţa luminoasă, şi-a dat duhul său în mâinile Domnului, păscând Biserica Domnului 22 de ani, şi s-a sfârşit pe vremea lui Nichifor împărat, care a venit după Irina, plângând după dânsul împăratul, boierii şi toată cetatea, bărbaţii cei duhovniceşti şi mirenii, dar mai ales săracii şi scăpătaţii, sărmanii şi văduvele, căci era către aceia foarte milostiv, tuturor bun păstor, părinte iubit şi învăţător folositor şi fiecăruia ajutător şi apărător în primejdii.

    Apoi a fost înmormântat în mănăstirea cea zidită de dânsul în Bosfor şi se da tămăduire de la mormântul său multor bolnavi. O femeie oarecare avea curgere de sânge de mulţi ani. Aceea, de vreme ce nu era slobod să intre femeile în acea mănăstire, schimbându-se în haină bărbătească a intrat acolo şi, atingându-se de mormântul Sfântului Tarasie, apoi luând untdelemn din candelă care era la mormânt, îndată a câştigat tămăduire. Făcând acelaşi lucru şi alte femei, s-au învrednicit de tămăduire. Un bărbat oarecare, orb de un ochi, a căpătat vedere de la mormântul sfântului, prin ungere cu untdelemn din candela lui. Altul, cu mână uscată, venind cu credinţă, a uns-o cu untdelemn şi îndată s-a întins mâna lui şi s-a făcut sănătoasă. Apoi se tămăduiau şi alte neputinţe şi se goneau diavolii cu puterea sfintelor rugăciuni ale plăcutului lui Dumnezeu Tarasie. Dar nu se cade a o tăcea şi pe aceasta: acest mare râvnitor al credinţei nu numai că s-a nevoit în viaţa sa asupra eresului luptării contra sfintelor icoane, ci şi după moartea sa asupra aceluia se înarmă căci, mulţi ani trecând şi Leon Armeanul luând împărăţia grecească şi înnoind lupta de icoane, Sfântul Tarasie s-a arătat în vis, cu mare mânie, lui Leon, luptătorul contra icoanelor, şi a poruncit unui ostaş, Mihail, cu sabia să-l lovească pe rău-credinciosul împărat; iar acela, lovindu-l, a străpuns pe împăratul Leon prin mijloc. Deşteptându-se Leon din somn, cu frică şi cutremur, era în mare nepricepere, părându-i-se că în mănăstirea Sfântului Tarasie se află cineva cu numele de Mihail, neştiind că pe acel Mihail îl are la sine, voievod, care se chema Valvos sau Travlos. Acela l-a ucis în ziua naşterii lui Hristos şi a pierit cu sunet necuratul împărat, fiind biruit de rugăciunile Sfântului Tarasie şi de izbândirea lui Hristos Dumnezeu, Celui zugrăvit pe icoane cu Prea-curata Sa Maică şi cu toţi sfinţii cinstit şi închinat, Căruia I se cuvine cinste şi slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh în veci. Amin.

ISTORIE PE ZILE 25 Februarie

Evenimente

·         138: Împăratul roman Hadrian îl adoptă pe Antoninus Pius, făcându-l succesorul său. Titus Aurelius Fulvus Boionius Arrius Antoninus Pius (19 septembrie 86-7 martie 161).  A fost împărat Roman în perioada 138-161.In timpul domniei lui  Antoninus Pius s-a sărbătorit în  anul 148 cea de-a 900-a aniversare a fondării Cetății Eterne. Domnia lui a fost identificată cu apogeul dinastiei antonine și al întregului principat.

·         628 – Khosrau al II-lea este răsturnat de la putere de fiul său Kavadh II. Patru zile mai târziu,  a fost ucis în palatul său (29 februarie 628). A fost ultimul mare rege al Imperiului Sasanid domnind de la 590 la 628. El a fost ultimul rege al Persiei si a avut  o domnie lungă înainte de cucerirea musulmană din Iran, care a început la cinci ani după  asasinarea sa.

·         1570: Papa Pius al V-lea o excomunică pe regina Elisabeta I a Angliei. Regele Angliei Henric al VIII-lea a murit in 1547, cand Elisabeta avea treisprezece ani. Conducatorii englezi din urmatorii unsprezece ani au fost cu totul nesemnificativi. Eduard al Vl-lea, fratele vitreg al Elisabetei, a domnit din 1547 pina in 1553. Sub conducerea lui, guvernul a initiat o politica fa­vorabila protestantismului. Regina Maria Tudor, care a domnit in urma­torii cinci ani, a militat pentru suprematia papala si reinstaurarea religiei romano-catolice. In timpul domniei sale, protestantii englezi au fost crunt persecutati, circa trei sute fiind ucisi din ordinul ei. (Aceasta prigoana i-a adus porecla de “Maria Singeroasa’.) Chiar si Elisabeta a fost ares­tata si intemnitata in Turnul Londrei. Desi a fost eliberata mai tirziu, putin a lipsit sa-si piarda viata. La moartea Mariei Tudor (in 1558) si incorona­rea tinerei Elisabeta, in virsta de douazeci si cinci de ani, poporul s-a bucurat din toata inima. La scurt timp dupa incoronarea sa, Elisabeta a emis asa-numitul Act de Suprematie si Uniformitate (1559), care consfintea anglicanismul drept religia oficiala a statului en­glez. Acest decret a oferit satisfactie protestantilor moderati, dar puritanii doreau o reforma mai radicala, in ciuda opozitiei puritanilor pe de-o parte si a catolicilor, pe de alta, Elisabeta nu si-a revizuit aceasta hotarire pina la sfirsitul domniei sale. Situatia religioasa s-a complicat din cauza reginei Maria a Scotiei. Nevoita sa paraseasca Scotia, aceasta se refugiase in Anglia. Acolo insa, se trezise prizoniera Elisabetei. Actiunea Elisabetei a fost bine gindita: Maria era romano-catolica si avea tot dreptul sa aspire la tronul Angliei. Prin urmare, in cazul unei rebeliuni incununate de succes sau al unui asasinat, Anglia ar fi avut din nou o regina catolica. De fapt, in cei nouasprezece ani de detentie, s-au urzit citeva comploturi impotriva Elisa­betei si au existat dovezi clare ale complicitatii Mariei Stuart. in cele din urma, in 1587, Maria a fost condamnata la moarte. Elisabeta a semnat ordinul de executie cu parere de rau, la indemnul ministrilor si membrilor Parlamentului, care abia asteptau sa scape de aceasta amenintare. Desigur, conflictul religios prezenta un pericol destul de mare pentru Elisabeta. La 25 februarie 1570, papa Pius al V-lea a excomunicat-o si a cerut detrona­rea ei şi a absolvit supuşii săi de orice obligaţie de ascultare faţă de coroana Angliei, după ce aceasta a promulgat treizeci şi nouă de legi prin care persecuta Biserica  Romano-Catolica. In 1580, papa Grigore al XlII-lea a declarat ca daca ar asasina-o cineva, n-ar comite nici un pacat. Dar aceasta situatie prezenta si anumite avantaje pentru ea. Protestantii se temeau de o restaurare catolica in Anglia, iar Elisabeta oferea garantia stabilitatii, ceea ce i-a extins popularitatea in rindul marii mase a populatiei engleze.

·         1817: A fost deschis oficial „Muzeul Brukenthal” din Sibiu, cel mai vechi muzeu din România și una dintre primele instituții de acest gen din Europa. Considerat a fi în acest moment, cel mai mare muzeu din sud-estul Europei, muzeul adăpostește importante colecţii aflate într-un vast complex muzeal naţional alcătuit din Palatul Brukenthal, Muzeul de Istorie Naturală, Muzeul de Istorie, Muzeul de Istoria Farmaciei şi Muzeul de Arme şi Trofee de Vânătoare. Clădirea Palatului Brukenthal, situată în centrul istoric al oraşului Sibiu, este unul dintre cele mai însemnate monumente în stil baroc din România, fiind construit în mai multe etape, între anii 1778-1788, având ca destinaţie iniţială reşedinţa baronului Samuel von Brukenthal, dar şi spaţiu dedicat colecţiilor pe care acesta le deținea. Palatul găzduieşte Galeria de Artă, ce are în componență Galeria de artă naţională, Galeria de artă europeană, Cabinetul de Stampe, Colecţia de Artă decorativă, Pinacoteca şi Biblioteca Samuel von Brukenthal. Colecţia de artă națională este dedicată evoluţiei picturii româneşti, aici găsindu-se tablouri semnate de artiști de referinţă ai picturii române precum Nicolae Grigorescu, Theodor Pallady, Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu și alții. Colecţia de pictură europeană, deţine un număr de aproximativ 1200 tablouri, creații ale unor artiști celebri precum: Tizian, Jan van Eyck, Rubens, Pieter Bruegel cel Bătrân, Paolo Veronese, Lucas Cranah, Anton van Dyck şi mulţi alţii. În ceea ce privește istoria recentă a muzeului Brukenthal, trebuie amintit că acest muzeu a fost ținta unui jaf celebru, jaf care a ținut mult timp, prima pagină a ziarelor. Astfel, în ziua 26 mai 1968, un grup de hoți a intrat în muzeu, ca niște vizitatori obișnuiți și după ce s-au ascuns la etajul doi al muzeului, noaptea au coborât și au furat opt dintre cele mai valoroase lucrări expuse și anume: Anton van Dyck – „Moartea Cleopatrei”, Frans van Mieris cel Bătrân – „Bărbat cu pipă la fereastră”, Jorg Breu – „Portret de bărbat”, pictura a unui anonim german – „Bărbat cu haină de blană”, Cristoph Amberger – „Portret de bărbat”, Tizian – „Ecce homo”, Rosalba Carriera – „Portret de femeie” . După ce au furat aceste tablouri evaluate la peste 25 de milioane de dolari, hoții au dispărut prin pod și apoi prin curtea bisericii reformate. Ancheta a stabilit că picturile au fost scoase din țară într-un timp record, de numai două zile și în ciuda numeroaselor cercetări ale Miliției și ale Securității, autorii furtului nu au putut fi descoperiți. Abia după 30 de ani de la comiterea furtului, patru dintre tablouri au fost găsite în America și repatriate în anul 1998, Muzeului Brukenthal. Aceste tablouri au fost : „Portret de bărbat” a lui Cristoph Amberger , „Ecce Homo” a lui Tizian; „Portret de femeie” de Rosalba Carriera și „Portret de bărbat cu pipă în fereastră” de Frans van Mieris cel Bătrân.

·         1836: Samuel Colt a brevetat primul revolver cu repetitie . Samuel Colt (n. 19 iulie 1814 – d. 10 ianuarie 1862) a fost un inventator și industriaș american. El a înființat Colt’s Patent Fire-Arms Manufacturing Company.

·         1837- Thomas Davenport inventează primul motor electric pe care îl foloseşte la propulsoarea pe distanţe scurte a trăsurilor modificate. Americanul este şi cel care deţine patentul pentru primul motor electric comercializat.

·         1856 – A inceput Congresul de pace de la Paris, moment care a constituit sfârşitul războiului Crimeii, incheiat prin infrangerea Rusiei. Congresul a avut ca rezultat un angajament luat de toate marile puteri de a menține în comun „integritatea Imperiului Otoman”. Este garantata de asemenea independența Turciei. De asemenea, Rusia a renunțat la malul stâng al gurilor  Dunării, inclusiv o parte din Basarabia in favoarea Moldovei. S-a acordat o protecție specială  creștinilor din Imperiul Otoman. Moldova și Țara Românească (care s-au unit in 1859) si  Serbia au fost recunoscute ca principate autonome cvasi-independente sub protecția Puterilor Europene.  Marea Neagră a fost neutralizata. De asemenea Dunărea a fost deschisa pentru transportul maritim tuturor națiunilor. Unele dintre normele și acordurile hotarate aici au fost modificate 22 ani mai târziu, de către Congresul de la Berlin.

·         La 25 februarie 1866 (9 martie 1866 pe stil nou) are loc debutul literar al poetului, prozatorului și jurnalistului român Mihai Eminescu (Mihail Eminovici) în revista Familia, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan, directorul revistei, a schimbat numele autorului poeziei din Mihail Eminovici în Mihai Eminescu, nume pe care poetul l-a adoptat imediat și l-a păstrat pentru totdeauna. Mihai Eminescu (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani sau Ipotești - d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Revista Familia a fost o revistă enciclopedică de cultură și literatură, una dintre cele mai valoroase publicații transilvănene, înființată în 1865 la Pesta de publicistul și scriitorul Iosif Vulcan. Începând din 27 aprilie 1880 și până la 31 decembrie 1906, ea a fost tipărită la Oradea, devenind un important mesager al culturii românești, publicând lucrări ale unor mari personalități ale literaturii noastre. Printre colaboratorii revistei Familia au figurat și Vasile Alecsandri, Andrei Bîrseanu, Dimitrie Bolintineanu, Timotei Cipariu, Aron și Nicolae Densușianu, George Coșbuc, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru Vlahuță, Barbu Delavrancea, Duiliu Zamfirescu etc.

·         1885: Se înființează prima organizație profesională a ziariștilor români, Societatea Presei, sub președenția lui C.A. Rosetti.

·         1916 – S-au desfăşurat, la Bucureşti, în saloanele Cercului Finanţei, Comerţului şi Industriei din Palatul Camerei de Comerţ a României, lucrările „primului Congres al Arhitecţilor din toată ţara”; (25-26 februarie 1916).

·         1919 - Statul Oregon introduce prima taxă pe combustibil, percepând 1% din preţul unui galon de benzină comercializa. Fondurile colectate erau folosite pentru asfaltare şi întreţinerea drumurilor existente.

·         1921:  Tbilisi, capitala Republicii Democrate Georgia, a fost ocupată de armata bolșevică.

·         1925: Scaunul Arhiepiscopal și Mitropolitan al Ungro-Vlahiei este ridicat la rangul de Scaun Patriarhal. Miron Cristea devine, în calitatea sa de primat al României, patriarh al Bisericii ortodoxe Române. Miron Cristea, pe numele de mirean Elie Cristea (n. 20 iulie 1868, Toplița d. 6 martie 1939, Cannes, Franța) a fost un teolog, filolog, politician român, senator, regent (20 iulie 1927 – 8 iunie 1930), primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1925 – 1939). În perioada 1 februarie 1938 – 6 martie 1939, a fost prim-ministru al României. La 7 iunie 1919 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

·         1935 - Al. Vaida-Voievod, fruntaş al Partidului Naţional Ţărănesc din România, a înfiinţat o nouă formaţiune politică, Frontul Românesc, motiv pentru care, la 22 martie, va fi exclus din partid. Noua formaţiune va susţine tendinţele autoritare ale regelui Carol al II-lea. În general, ea va avea un impact scăzut asupra vieţii politice a ţării şi asupra electoratului românesc,

·         1954: Premiera comediei Mielul turbat de Aurel Baranga.

·         1956: În cadrul Congresului al XX-lea al PCUS, Nikita Hrușciov a ținut discursul Despre cultul personalității și consecințele sale, prin care a condamnat acțiunile predecesorului său, Iosif Stalin.

·         1960 - A fost arestat, sub acuzaţia de "uneltire contra ordinii sociale", scriitorul Ion Negoiţescu. A fost condamnat în decembrie 1961 la 5 ani închisoare corecţională, eliberat prin graţiere la 8 aprilie 1964, stabilit în RFG în 1978.

·         1961 - Proclamarea independenţei în Kuweit. Ziua naţională.

·         1964: Cassius Clay îl învinge pe Sonny Liston la Miami Beach, Florida și devine campion al lumii la categoria supergrea. Doua zile mai tarziu s-a alaturat miscarii musulmane luindu-si numele de Muhammad Ali.

·         1969: Germania a dat 5 milione $ unui terorist arab ca răscumpărare pentru pasagerii și echipajul unui jumbo jet deturnat.

·         1986: Preşedintele Ferdinand Marcos al Filipinelor, fuge din tara , functia sa fiind preluata de Corazon Aquino, văduva a adversarului regimul de Marcos, Benigno Aquino, asasinat pe 21 august 1983 la întoarcerea sa din exil.

·         1990: A început să emită, la București, Radio Contact (transformat în 2004 în Radio KISS FM).

·         1994: Masacrul din Hebron (În timp ce cca 500 de palestinieni se rugau în genunchi la Mormântul Patriarhilor din Hebron, un colonist israelian cu vederi extremiste, Baruh Goldstein, a deschis focul și a ucis 29 de musulmani)

·         2001: În Republica Moldova comuniștii anti-reformă câștigă alegerile.

·         2003: Preşedintele irakian Saddam Hussein a anunţat că nu intenţionează să distrugă rachetele interzise al-Samud, conform cerinţelor ONU.

·         2003 - Preşedintele american, George W. Bush, afirmă că numai dezarmarea totală a Irakului ar putea împiedica războiul, iar o nouă rezoluţie ONU ar fi utilă, dar nu strict necesară.

·         2006: Numărul estimat pentru populația lumii este de 6,5 miliarde de locuitori.

·         2008: Indonezia, cutremur de 7,2 grade pe scara Richter, la o distanță de 160 km de coastă și la o adâncime de 35 km în largul sud-vest de Sumatra.

Nașteri

·        938:  Chōnen (奝然^?) (25 februarie 938 -- 25 aprilie 1016) a fost un călugăr budistjaponez din perioada Heian, cunoscut pentru pelerinajul său la muntele Wutai în China.

S-a născut în clanul Hata^⁠(en) în provincia Yamashiro (actualmente prefectura Kyoto) lângă Heian-kyo, pe atunci capitala Japoniei.^[1] În adolescență a fost trimis la templul Tōji (東寺^?) din capitală, unde a devenit discipolul maestrului Kanri (観理^?)(894-974) și a studiat învățăturile Celor Trei Tratate^⁠(en). Mai târziu a plecat la templul Ishiyama-dera^⁠(en) (石山寺^?) în Otsu, unde a fost inițiat în budismul ezotericsub conducerea lui Gengō (元杲^?) (911-995).^[2]

În 970 a început pregătirile pentru călătorie în China. Chōnen dorea să urce muntele Wutai, locul pretins de manifestare a lui bodhisattva Manjusri, și să viziteze locurile sfinte ale lui Buddha Shakyamuni în India. Însă realizarea pelerinajului s-a confruntat cu o critică dură, Chōnen fiind considerat lipsit de talent și nedemn de un asemenea pelerinaj.^[3]

În 983 a călătorit în China^[4], unde a petrecut trei ani, făcând pelerinaj la munții sacri　Tiantai^⁠(en)[5] și Wutai^⁠(en)[6], vizitând curtea imperială a dinastiei Song și primind titlul de Daishi (大師 mare maiestru^?)^[7] din mâinile împăratului Taizong^⁠(en). În 986 s-a întors în Japonia aducând cu el o nouă ediție a textelor sacre^[8](Tripitaka) tipărită la curtea imperială de la Kaifeng și o statuie a lui Buddha Shakyamuni^[7] cioplită din lemn de santal^⁠(en). În anul următor statuia a fost instalată în templul Jobonrendai-ji^⁠(ja) din Kyoto, iar în 989 a fost numit^[9] al 51-lea stareț la templul Todai-ji în Nara. După moarte a fost distins cu numele postum de Jokkyō (法済^?).

În prezent statuia adusă de Chōnen are statut de Tezaur Național al Japoniei^⁠(en) și se află în templul Seiryō-ji^⁠(en) în Kyoto.

Lucrarea „Genealogia împăraților Japoniei”, prezentată^[10] de Chōnen curții imperiale din China a fost inclusă în descrierea Japoniei din „Song Shi^⁠(en)” („Istoria dinastiei Song”). La fel și descrierea Japoniei din „Xin Tangshu^⁠(en)” („Noua cronologie a dinastiei Tang”) este insirată din „Genealogia împăraților Japoniei”, fără a o menționa explicit.

* 1304: Abū ‘Abd Allāh Muḥammad Ibn ‘Abd Allāh al-Lawātī al-Tanjī Ibn Baṭṭūṭa, cunoscut sub numele de Ibn Battuta, (n. 25 februarie 1304 - 1369) a fost un cunoscut explorator arab și un negustor itinerant care a călătorit în toate țările lumii islamice - de la Bolgar pânǎ la Mombasa, din Timbuktu pânǎ în China. Călătoriile sale s-au întins pe mii de kilometri și au durat mai mult de 31 de ani, făcând din el cel mai mare călător care a existat vreodată.

În cursul primei sale călătorii, Ibn Battuta a traversat Algeria, Tunisia, Egiptul, Palestina și Siria, ajungând până la Mecca. După ce a vizitat Irakul, Șirazul și Mesopotamia s-a întors din nou pentru a împlini Hajjul la Mecca, unde a rămas timp de trei ani. Apoi călătorind spre Jeddah, a ajuns în Yemen pe mare, a vizitat Aden și apoi a plutit spre Mombasa(Estul Africii). După ce a ajuns la Kulwa, s-a întors la Oman și a repetat pelerinajul la Mecca în 1332 prin Ormuz, Siraf, Bahrain și Yamama. Ulterior plănuiește să ajungă în India, dar odată ajuns la Jeddah, pare să se răzgândească (probabil datorită lipsei unui vas care să ajungă cu el în India), și vizitează a doua oară Cairo, Palestina și Siria, ajungând apoi la Aleya (în Asia Mică) pe apă și călătorind prin Anatolia și Sinop. Navighează pe Marea Neagră și după multe peripeții ajunge la Constantinopol prin sudul Ucrainei.

La întoarcere, a vizitat Horasanul prin Hiva și cunoscând toate orașele importante ca Buhara, Balch, Herat, Tus, Mashhad și Nișapur, traversează munții Hindukușprin trecătoarea Khawak ajungând în Afghanistan, după care trece prin Ghani și Kabul pentru a intra în India. După ce vizitează Lahri, Sukkur, Multan, Sirsa și Hansi, ajunge la Delhi. Timp de câțiva ani Ibn Battuta se bucură de ocrotirea sultanului Muhammad Tughlaq, și în cele din urmă este trimis de acesta ca ambasador în China. Trecând prin India Centrală și Malwa, închiriază un vas din Kambay până la Goa, și după ce vizitează multe porturi înfloritoare de-a lungul coastei Malabar ajunge în Insulele Maldive, de unde se îndreaptă spre Ceylon. Continuându-și călătoria, debarcă pe coasta Coromandal și se întoarce din nou în Maldive, de unde se îndreaptă spre Bengal și vizitează Kamrup, Sylhet și Sonargaon (lângă Dhaka). Navigând de-a lungul coastei Arakan ajunge în Sumatrași mai târziu ancorează la Canton după ce trecuse prin Malaea și Cambodgia. În China călătorește spre nord până la Beijing prin Hangșow. Reîntorcându-se pe propriile urme ajunge la Calicut și ia un vas până la Dhafari și Muscat, de unde trecând prin Iran, Irak, Siria, Palestina și Egipt împlinește cel de-al șaptelea și ultimul pelerinaj la Mecca în noiembrie 1348, după care se întoarce în orașul natal Fès. Călătoriile sale nu se încheie aici – mai târziu vizitează Spania musulmană și pământurile Nigerului, dincolo de Sahara.

La întoarcerea la Fès, Ibn Battuta și-a dictat relatările călătoriilor sale lui Ibn Juzay al-Kalbi (1321 - 1356) la curtea sultanului Abu Inan (1348 - 1358). Lui Ibn Juzay i-au trebuit trei luni ca să-și ducă la bun sfârșit munca, pe care a terminat-o în ziua de 9 decembrie 1355. Scrierile rezultate sunt cunoscute ca faimoasa operă Rihala a lui Ibn Battuta.

Ibn Battuta a fost singurul călător medieval despre care se știe cu certitudine că a vizitat pământurile fiecărui șef politic musulman contemporan lui. A călătorit și în Ceylon, China, Bizanț și Sudul Rusiei. Simpla însumare a călătoriilor sale este estimată la nu mai puțin de 120.000 km tereștri, o cantitate care probabil că nu a fost depășită înainte de inventarea motorului cu aburi.

* 1591: Friedrich Spee, iezuit german, critic al torturii (d. 1635)
* 1628: Claire Clémence de Maillé (25 februarie 1628 – 16 aprilie 1694) a fost nobilă franceză din familia Brézé și nepoată a Cardinalului Richelieu. S-a căsătorit cu Ludovic al II-lea de Bourbon supranumit Le Grand Condé("Marele Condé") și a devenit mama lui Henri Jules, Prinț de Condé. A fost Prințesă de Condé și Ducesă de Fronsac.

Claire Clémence s-a născut la Brézé, în departamentul Maine-et-Loire ca fiică a lui Urbain de Maillé, marchiz de Brézé, mareșal al Franței și Nicole du Plessis de Richelieu, sora Cardinalului Richelieu. Ea a avut un fratele mai mic, Jean Armand de Maillé-Brézé, care a devenit amiral al marinei franceze.

Când avea cinci ani, unchiul ei, Cardinalul, i-a aranjat o logodnă cu prințul de sânge francez Louis de Bourbon. Mai târziu, când Louis, pe atunci duce d'Enghien, avea 20 de ani el avea deja mai multe iubite. Îndrăgostit de Marthe Poussard (numită Mlle du Vigean),^[1][2] el a protestat în van împotriva căsătoriei; tatăl său l-a forțat să se căsătorească cu Claire Clémence.

Căsătoria a avut loc la 11 februarie 1641 la Palais-Royal în Paris.

Cum ea s-a măritat cu un membru al Casei regale de Bourbon, a devenit Prințesă de Sânge. După decesul tatălui lui în 1646, soțul ei a devenit Primul Prinț de Sânge, care era cel mai înalt rang în afara membrilor familiei regale.

Deși ea a născut soțului ei trei copii, el a pretins mai târziu că ea a comis adulter cu un număr de bărbați în scopul de a justifica izolarea ei la Castelul Châteauroux însă acest lucru nu a fost crezut de ceilalți oameni; Ducele de Saint-Simon în timp ce admitea că ea era familiară și plictisitoare îi lăuda virtutea, pietatea și blândețea în fața abuzului neobosit pe care îl îndura.^[3]

După rușinea, arestarea și detenția soțului ei în ianuarie 1650 la forăreața Vincennes, după Frondă, Claire Clémence s-a distins prin comportamentul ei energic și devotat, urmărind cauza soțului ei, susținându-i prietenii și înfruntând mânia regelui, ordinele lui Mazarin și amenințările populare. În ciuda eforturilor ei, soțul ei a stat închis până la 7 februarie 1651.

Claire s-a alăturat soțului ei în Flandra spaniolă cu fiul lor. Ei au revenit în 1660 și s-au instalat la Castelul Chantilly. Totuși, când a izbucnit un scandal din cauza legăturii ei cu un paj, prințul și-a exilat soția la castelul Raoul^[4] în Châteauroux, unde ea a rămas până la moartea ei în 1694. A trăit să vadă nașterea primului ei nepot, Marie Thérèse de Bourbon, Mademoiselle de Bourbon în 1666; primul ei strănepot, Marie Anne de Bourbon, Mademoiselle de Conti, s-a născut în 1689 și mai târziu a devenit Prințesă de Condé.

·         1643 – S-a nascut sultanul otoman Ahmed al II-lea; (d. 6 februarie 1695). A fost sultan al Imperiului Otoman în perioada 1691 – 1695. Ahmed al II-lea s-a născut la Palatul Topkapî , Constantinopol, fiul sultanului  Ibrahim I și al Valide Sultan Hatice Muazzez. A fost  fratele sultanului Suleiman al II-lea. A murit  în urma unei boli necunoscute. În timpul domniei sale scurte, sultanul Ahmed al II-lea a dedicat cea mai mare atenție războaielor împotriva Habsburgilor și politicii  externe antiaustriece.  A suferit infrangeri majore militare în razboaiele cu  Habsburgii austrieci în lungul război ungar.

·         1682:  Giovanni Battista Morgagni, medic și anatomist italian, fondatorul anatomiei patologice (d. 1771)

·         1707: S-a nascut dramaturgul Carlo Goldoni; (d. 6 februarie 1793), cunoscut dramaturg și libretistul italian al unora dintre cele mai cunoscute opere italiene. Suprnumit de Voltaire “Molière al Italiei”, Goldoni a scris peste 120 de piese în limba italiană, în dialectul venețian și în franceză.
* 1726: Wilhelmina von Hessen-Kassel (25 februarie 1726 – 8 octombrie 1808) a fost prințesă prusacă, căsătorită cu Prințul Henric al Prusiei.

Wilhelmine von Hessen-Kassel, portret de Antoine Pesne, 1745

Wilhelmina a fost fiica prințului Maximilian de Hesse-Kassel și a soției acestuia, Friederike Charlotte de Hesse-Darmstadt. Wilhelmina a fot nepoata Landgrafului Wilhelm al VIII-lea de Hesse-Kassel și a regelui Frederic I al Suediei. A făcut cunoștință cu Henric când a vizitat Kassel în 1751 și s-a căsătorit cu el la 25 iunie 1752.

Wilhelmina a fost descrisă ca o frumusețe a vremii. Wilhelmina li Henric au avut propria lor curte și au locuit la castelul Rheinsberg din Berlin. Wilhelmina nu a avut copii cu Henric, despre care s-a spus că acorda mai multă atenție preietenilor bărbați decât ei. Cuplul s-a separat în 1766 după o presupusă aventură a Wilhelminei. După separare, ea a locuit la palatul Unter den Linden din Berlin.

Prințesa suedeză Hedwig Elizabeth Charlotte de Holstein-Gottorp a descris-o la momentul vizitei ei în 1798:

Era o doamnă înaltă și frumoasă, cu o figură bine păstrată, deși foarte subțire, și puteți vedea în continuare remarcabila ei frumusețe din tinerețea ei. Ochii ei sunt mari și plini de viață, deși oarecum proeminenți și cu o privire neliniștită. Este plină de duh și literal, ca urmare a vârstei, ea poartă uneori discuții ale mai multor discipline în același timp. Manierele ei sunt regale și ea a fost foarte politicoasă și față de mine, foarte plăcută.^[3]

Ea a fost unul dintre puținii membri ai Casei Regale care au rămas în Berlin în timpul ocupației franceze din 1806. În timp ce cea mai mare parte a familiei regale au plecat din cauza criticilor anti-napoleoniene pe care le-au exprimat, și membrii curții regale fie că i-au urmat sau au părăsit capitala pentru moșiile lor de la țară, Wilhelmina a rămas cu Prințul Augustus Ferdinand al Prusiei și soția acestuia, Elisabeth Louise de Brandenburg-Schwedt din cauza "vârstei lor înaintate", precum și Prințesa Augusta a Prusiei, care era însărcinată în acel moment

* 1752: John Graves Simcoe^[1] (n. 25 februarie 1752; d. 26 octombrie 1806) a fost primul locotenent-guvernator al Canadei de Sus (Haut-Canada). A fost fondatorul orașului Toronto, numit inițial York.

A contribuit la introducerea unor instituții, cum ar fi instanțele de judecată, procesul cu juriu, abolirea sclaviei, în Canada de Sus, cu mult timp înainte ca aceasta să fie abolită în restul Imperiului Britanic.

John Graves Simcoe a fost fiul unic al lui John^[2] și al Katherinei Simcoe.

·         1778: José Francisco de San Martín Matorras, cunoscut sub numele de José de San Martín (n. 25 februarie 1778 – d. 17 august 1850), a fost un general argentinian, lider al luptei pentru independență din jumătatea sudică a Americii de Sud.

Născut la 25 februarie 1778 la Yapeyú, astăzi în Provincia Corrientes din Argentina, a plecat din țară la șapte ani și a studiat la o școală aristocratică din Madrid, Spania, unde s-a împrietenit cu chilianulBernardo O'Higgins.

În 1808, după ce a luptat în armata spaniolă în Războiul Peninsularîmpotriva Franței, și după ce a participat la mai multe bătăliei, cum ar fi cea de la Bailén, San Martín a început să aibă contacte cu sudamericani susținători ai independenței față de Spania.

În 1812, a plecat din Anglia spre Buenos Aires, unde și-a oferit serviciile Provinciilor Unite ale Americii de Sud (Argentina de astăzi). După bătălia de la San Lorenzo din 1813, și după o perioadă în care a condus Armata Nordului în 1814, a început să-și aplice planul de înfrângere a armatei spaniole ce amenința Provinciile Unite din Perú Superior, luând un drum puțin umblat către Viceregatul Perú. Acest obiectiv a impus înființarea unei noi armate, Armata Anzilor, în Provincia Cuyo, Argentina. De acolo, el a condus Traversarea Anzilor în Chile și a învins armatele spaniole în bătălia de la Chacabuco și în cea de la Maipú (1818), eliberând astfel Chile de sub dominația regalistă. Apoi a plecat pe mare cu scopul de a ataca fortăreața spaniolă de la Lima, Perú.

La 12 iulie 1821, după ce a ocupat parțial Lima, San Martín a fost numit Protector al Perúlui, iar la 28 iulie s-a declarat oficial independența Perului. După un an, în urma unei întâlniri cu ușile închise cu libertadorulSimón Bolívar ținută la Guayaquil, Ecuador, la 22 iulie 1822, Bolívar și-a asumat misiunea de eliberare a Perului. San Martín a plecat pe neașteptate din țară și a renunțat la comanda armatei sale, ieșind din activitatea politică și militară. El s-a mutat în 1824 în Franța. Detaliile întâlnirii din 22 iulie nu au fost clarificate de istorici nici astăzi.

Împreună cu Simón Bolívar, San Martín este considerat unul dintre Eliberatorii Americii de Sud spaniole. El este eroul național al Argentinei, țară în care cea mai înaltă decorație se numește Ordinul Eliberatorului San Martin (în spaniolă Orden del Libertador San Martín).

* 1810: Prințesa Pauline Friederike Marie de Württemberg,^[1] (germanăPauline Friederike Marie, Prinzessin von Württemberg^[1]; 25 februarie1810 – 7 iulie 1856) a fost membră a Casei de Württemberg și prințesă de Württemberg prin naștere. Prin căsătoria cu Wilhelm, Duce de Nassau, ea a devenit membră a Casei de Nassau-Weilburg și ducesă consort de Nassau. Pauline este strămoașa acualei familii regale belgiene, daneze, olandeze, norvegiene, suedeze și luxemburgheze.

La 23 aprilie 1829, la Stuttgart, Pauline s-a căsătorit cu Wilhelm, Duce de Nassau, fiul cel mare al lui Frederic Wilhelm, Prinț de Nassau-Weilburg și a soției acestuia, Louise Isabelle de Kirchberg.^[1] Pauline și Wilhelm au avut patru copii:^[1]

• O fiică nebotezată (Biebrich, 27 aprilie 1830 - Biebrich, 28 aprilie 1830).
• Helene Wilhelmine Henriette Pauline Marianne de Nassau(Wiesbaden, 12 aprilie 1831 - Bad Pyrmont, 27 octombrie 1888), căsătorită la Wiesbaden la 26 septembrie 1853 cu George Victor, Prinț de Waldeck și Pyrmont; a avut copii
• Nikolaus Wilhelm de Nassau (20 septembrie 1832 – 17 septembrie 1905). Căsătorit morganatic cu Natalia Alexandrovna Pușkina, contesă de Merenberg. Ea era fiica poetului Alexandru Pușkin și a soției acestuia, Natalia Goncearova; a avut copii.
• Sophia Wilhelmine Marianne Henriette de Nassau (9 iulie 1836 – 30 decembrie 1913). Căsătorită cu regele Oscar al II-lea al Suediei. Actualele familii regale belgiene, daneze, norvegiene și suedeze descind din această căsătorie.

·         1834 - S-a născut Alexandru Depărăţeanu, dramaturg şi poet (m.11.01.1865).

* 1834: Alexandru Io(a)n Solomon (n. 25 februarie 1834, Craiova – d. 14 ianuarie 1875, București, înmormântat la Colentina)^[1] a fost un general român de divizie, comandant al Diviziei București și politician român, ultimul Ministru de Război al domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Alexandru Solomon s-a născut la Craiova în casa de pe strada Păltiniș nr. 1, care se păstrează și azi. A fost nepotul căpitanului Petre și fiul polcovnicului Ioan Solomon (1793-1859),^[2] fost ofițer rus precum cunoscut locotenent sub Tudor Vladimirescu, care a încercat în Revoluția Română din 1848, împreună cu colonelul Ioan Odobescu îndepărtarea guvernului provizoriu.^[3]

Viitorul general a fost căsătorit cu Sofia (d. 22 septembrie 1892), fiica marelui ban Constantin Ghica (6 iunie 1804 – d. 28 august 1867) și a soției sale Sultana Costescu (n. 11 mai 1809 – d. 20 august 1865). O soră, Eliza, a fost căsătorită cu bogatul Ștefan Petrovici-Armis, alta, Elena, măritată cu Lascăr Catargiu, a fost cunoscută în epocă sub supranumele „la belle Hélène”

În anul 1852, tânărul Solomon și-a început studiile la Școala superioară de Infanterie din Viena, Imperiul Habsburgic, pe care le-a absolvit în 1854.^[6] După acea, ofiterul în rang de căpitan nu a frecventat vreo școală specială după cei doi ani din Viena, mult mai mult s-a dovedit autodidact în privința militară, sprijinindu-se și folosind multă practică. Dar desigur și viața militară a părintelui nu a fost defavorabilă carierei. Aceasta i-a creat reputația de a avea atavice tradițiuni de bun ostaș, pătruns de spiritul de disciplină și al ordinii. Astfel a avansat repede la gradul de maior și în același an înaintat la cel de colonel(1858).^[7] Pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza este colonel și comandant al aceluiași Regiment 1 de Infanterie, ce fusese comandat de tatăl său.^[8] Solomon a fost primit în 1861 de țarul Alexandru al II-lea al Rusiei, cercetând posibilitățile unui sprijin rusesc pentru obținerea unirii depline a principatelor române.^[9]

În ziua de 30 ianuarie 1866, colonelul Alexandru Solomon l-a înlocuit pe Savel Manu ca Ministru al Apărării Naționale în guvernul lui Nicolae Crețulescu, demisionând, din cauza răsturnării domniei principelui Cuza, nici măcar două săptămâni mai târziu, pe 11/23 februarie. Colonelul, care nu intrase în complot împotriva domnitorului și care era de temut, a fost arestat.^[10] El totuși a izbutit să evadeze și să ajungă la regimentul lui nr. 1 de infanterie, und s-a aflat în siguranță.^[11]Solomon a fost ultimul Ministru de Război al lui Cuza care a abdicat de asemenea în aceeași noapte.^[12]

În anul 1871, îl revedem pe Solomon ca general și comandantul Diviziei București, unde a scos armata din cazărmi împotriva studenților ieșiți în stradă pentru a demonstra contra serbării zilei de naștere al proaspătului împărat german Wilhelm I prin colonia germană în sala Slătineanu (ulterior Capșa) pe 22 martie. Manifestarea a a fost purtată în primul rând de elemente filofranceze și antidinastice (a se înțelege antiprusace). Prin intervenția trupelor de infanterie și cavalerie, sub conducerea generalului a fost împrăștiată mulțimea care asediase, chiar dacă numai câteva ore, pe reprezentantul împăratului biruitor Joseph Maria Friedrich von Radowitz (1839-1912). Împrejurimile palatului au fost ocupate de soldați.^[13]Prin eforturile lui Ion Ghica și Lascăr Catargiu a fost împiedicată o vărsare de sânge, dar generalul l-a acuzat pe Ghica „că demoralizează trupa prin șovăiala lui”. Urmarea a fost demisia politicianului la cererea domnitorului Carol I.^[14]

Solomon a murit timpuriu, la vârsta de nici măcar 41 de ani și este înmormântat la Colentina, în biserica familiei Ghika, Teiul Doamnei.

·          1841: Pierre-Auguste Renoir (n. 25 februarie 1841,Limoges, Franța – d. 3 decembrie 1919, Cagnes-sur-Mer, Franța) a fost unul din cei mai celebri pictori francezi, creator - împreună cu Claude Monet, Alfred Sisley, Paul Cézanne - al curentului impresionist. Dragostea lui pentru desen, artă figurativă și portretele l-au îndepărtat mai târziu de impresionism. Sub influența lui Ingres, începând din anul 1883, universul său coloristic devine mai blând, pictează trupuri feminine strălucitoare. Denumit pe drept "pictorul bucuriilor vieții", Renoir pictează cu pasiune până în ultima clipă a existenței sale.

Pierre-Auguste Renoir s-a născut la 25 februarie 1841 la Limoges. Tatăl său a fost croitor. Copilăria și-a petrecut-o la Paris, într-un cartier apropiat de palatul Louvre. Un timp, în copilărie, el a studiat canto, fiind în atenția organistului bisericii parohiale Saint Roch, Charles Gounaud. La 13 ani a lucrat deja ca decorator de porțelanuri la firma fraților Lévy din Rue du Temple. Mai târziu a pictat evantaie și jaluzele, reușind să strângă o sumă de bani pentru a putea studia pictura. Timpul liber îl petrece la Louvre, unde copiază lucrările expuse în muzeu. După un scurt timp petrecut în școala pictorului Charles Gleyre, în 1862 este admis în Académie des Beaux-Arts din Paris. La școala de pictură a lui Gleyre cunoaște și se împrietenește cu Claude Monet, Frédéric Bazille și Alfred Sisley care studiau și ei pictura. Ei resping arta somptuoasă acceptată în acel timp de "Salonul Oficial", celebra expoziție anuală pariziană, unde lucrările erau admise după o selecție minuțioasă. A fost coleg și cu pictorul român Nicolae Grigorescu.

"La Grenouillère", 1869

Renoir reușește să expună în 1865, dar în anul următor este respins, împreună cu Manet și Cézanne. Lucrul se repetă și în 1867. Renoir se mută, împreună cu Monet, în casa lui Bazille din strada Visconti. Bazille dispune de mijloace financiare grație averii tatălui său, cei trei prieteni lucrează împreună toată ziua, iar serile și le petrec la cafeneaua Guerbois, loc de întâlnire a avangardei artistice.

În 1869 Renoir petrece mult timp la Bougival, împreună cu Monet. În 1867 și 1970 expune din nou la Salon. Moartea prietenului său, Bazille, căzut pe front în 1870 în Războiul franco-prusac îl afectează profund. După sfârșitul războiului, îl vizitează des pe Monet, care locuia atunci la Argenteuil, în apropiere de Paris. Vin aici și Sisley, Pissarro și Manet, pentru a picta împreună.

"Le Bal au Moulin de la Galette", 1876

Cei patru fondează asociația Société d'artists, care organizează în 1874prima expoziție a impresioniștilor. Câțiva colecționari încep să se intereseze de pictura impresionistă și unele persoane influente îi comandă portrete. La sfârșitul anului 1879 pleacă în Italia, unde descoperă pe marii maeștrii ai Renașterii. Renoir începe să-și formeze propriul său stil. Personajele scoase în evidență cu contururi ferme din fundalul deschis al pânzelor sale amintesc de frescele italiene, iar trupurile albe ca porțelanul trimit la arta lui Ingres(période "ingresque").

"Les grandes baigneuses", 1884

Pânza "Les grandes baigneuses", pictată în 1884 și expusă în 1887, aparține acestei epoci. În 1889 se mută la Chateau des Brouillards, în Montmartre și, în 1890, se căsătorește cu Aline Charigot. Directorul "Academiei de Arte Frumoase" îi achiziționează tabloul "Jeunes filles au piano" (1892), care ajunge încă din timpul vieții artistului într-un muzeu. Pe măsura înaintării în vârstă, liniile lui Renoir devin mai blânde și artistul se îndreaptă către un stil mai armonios și mai fin (période "nacrée").

"Jeunes filles au piano", 1892

Artistul este chinuit de o paralizie parțială și de reumatism. Medicii îi recomandă o climă mai blândă, motiv pentru care în 1907 își cumpără o proprietate la Cagnes-sur-Mer, lângă Nisa. În 1919 este distins cu Ordinul Legiunii de Onoare. Ultimii ani ai vieții sunt marcați de moartea rudelor apropiate, de război și de boală. Renoir continuă însă să picteze. Lucrează șezând, cu penelul fixat de mâna dreaptă, dar regretă că nu mai poate picta tablouri mari. "Cred că n-a trecut nici o zi "Le Déjeuner des canotier"în viața mea în care să nu fi pictat" - mărturisește artistul cu puțin înainte de a muri. Se stinge din viață la 2 decembrie 1919.

Printre operele pe care le-a lăsat posterității se numără și "Le Déjeuner des canotiers" (Dejunul vâslașilor, 1881), lucrare ce reprezintă imaginea unor vâslași din Chatou, luând micul dejun în restaurantul Fournaise. Printre personaje se regăsesc și unii dintre apropiații artistului, chiar și viitoarea soție, Aline Charigot, a cărei imagine e surprinsă jucându-se cu un câine. Femeia întoarsă către bărbatul cu pălărie de pai e actrița Ellen Andrée. Identitatea femeii care apare în fundal, rezemată de balustradă e incertă, unii considerând că recunosc trăsăturile lui Jeanne Samary, alții că o văd pe fiica proprietarului restaurantului – Alphonsine. Pictorul însuși e un personaj al propriei lucrări.

Interesant e dialogul privirilor personajelor: bărbatul având capul descoperit privește înspre femeia cu pălărie albă, care la rândul ei își îndreaptă atenția spre vâslașul cu pălăria de pai. Vâslașul o privește pe Aline Charigot care își îndreaptă atenția spre cățelul pe care îl ține în brațe, acesta fiind cel care închide spirala. Cadrul creat de Renoir dă privitorului senzația că s-ar putea oricând așeza între meseni. Tabloul „Dejunul vâslașilor” este cumpărat în 1881 de Durand-Ruel care, contrar voinței pictorului, îl expune la cea de-a VII-a ediție a expoziției impresioniștilor.

Galerie:

• 

  Le Déjeuner des canotiers, 1880-81
 
• 

  Sur la terrace, 1881
 
• 

  La plage de Guernesey, 1883
• 

  Après le bain, 1911

·         1842:  Nicolas Camille Flammarion, astronom și scriitor francez (d. 1925)

·         1842: S-a nascut scriitorul Karl May ( Carl Friedrich May), unul dintre scriitorii germani cei mai productivi și mai citiți, cunoscut pentru romanele sale de aventuri. Mai cunoscute sunt romanele sale cu povestiri de călătorie din orient sau de pe pe teritoriul SUA și al Mexicului. O mare parte din operele sale au fost ecranizate, sau adaptate pentru piese de teatru. Este creatorul celebrului personaj „Winnetou”; (m. 30 martie 1912).

·         1848: Wilhelm al II-lea (25 februarie 1848 – 2 octombrie 1921) a fost al patrulea rege de Württemberg, din 6 octombrie 1891 până la abolirea regatului la 30 noiembrie 1918. A fost fiul Prințului Frederic de Württemberg (1808-1870) și a soției lui, Prințesa Catherine de Württemberg (1821–1898), fiica regelui Wilhelm I de Württemberg(1781–1864).

Regele Wilhelm II von Württemberg

După decesul unchiului său care nu a avut moștenitori, regele Karl I(1823–1891), el i-a succedat ca rege de Württemberg la vârsta de 43 de ani.

În ciuda faptului că a trăit într-un regat fără ieșire la mare, Wilhelm al II-lea a fost un entuziast al navigației. Regele a avut un rol esențial în fondarea Clubului de yacht Württembergischer (fostă "Königlich Württembergischer Yacht-Club" sau Yacht Club Regal al Württemberg), în 1911 pe Lacul Constanța.

În capitala Stuttgart el și-a construit Wilhelmspalais.

Regele Wilhelm a devenit Generalfeldmarschall în timpul Primului Război Mondial. În 1918, a fost detronat la fel ca și ceilalți conducători germani. Considerat a fi un monarh popular, a fost mâhnit când a primit mai puțin sprijin decât se aștepta. Avea obiceiul de a merge pe jos împreună cu cei doi câini ai săi în parcuri publice în Stuttgart fără gărzi de corp, fiind salutat de către supușii săi cu un simplu Herr König ("Domnule rege"). În cele din urmă, Wilhelm a abdicat la 30 noiembrie 1918.

La 15 februarie 1877 la Arolsen s-a căsătorit cu Prințesa Marie de Waldeck și Pyrmont (1857–1882). Împreună au avut trei copii:

• Prințesa Pauline (19 decembrie 1877–7 mai 1965), căsătorită în 1898 cu Wilhelm Frederic, Prinț de Wied (1872–1945); au avut copii.
• Prințul Ulrich (28 iulie 1880–28 decembrie 1880)
• o fiică (24 aprilie 1882)

Marie a murit la 30 aprilie 1882 la Stuttgart, de complicații în urma nașterii celui de-al treilea copil. Wilhelm, deja depresiv după moartea unicului său fiu cu un an și jumătate în urmă, se spune că nu s-a recuperat după această lovitură.

La 8 aprilie 1886 la Bückeburg, el s-a recăsătorit cu Prințesa Charlotte de Schaumburg-Lippe (1864–1946). Cuplul nu a avut copii.

După decesul lui Wilhelm al II-lea în 1921 fără moștenitori pe linie masculină, șeful Casei de Württemberg a devenit Albrecht, Duce de Württemberg.

·         1861: S-a născut  Rudolf Steiner, filosof austriac (d. 1925). A fost un filosof, esoterist, artist, pedagog și gânditor social austriac, fondator al antroposofiei, pedagogiei Waldorf, euritmiei, agriculturii biodinamice și medicinei antroposofice. A inițiat concepția despre tripartiția socială, economia asociativă și a proiectat mai multe clădiri după principiile arhitecturii organice, între care cea mai cunoscută este Goetheanum-ul, sediu al Universității Libere pentru Știință Spirituală și Societății Antroposofice Generale. Steiner a avut o amplă activitate ca om de cultură, susținând numeroase prelegeri în diferite localități din Europa, inclusiv una în anul 1889 la Sibiu, aflat pe atunci în componenta Imperiului Austro-Ungar.

·         1866 - S–a născut Benedetto Croce, filosof, istoric şi politician; a fondat revista „La Critica” şi Institutul Italian pentru Studii Istorice („Estetica, ştiinţă a expresiei şi lingvistică generală”) (m. 20 noiembrie 1952). Benedetto Croce a fost un critic italian, filozof idealist și politician. A scris numeroase lucrări de filozofia istoriei și de estetică. Primele scrieri ale lui Croce privesc istoria Regatului celor Două Sicilii. La 21 de ani scrie prima sa operă de amploare, La rivoluzione napoletana del 1799. Se dedică filosofiei. În 1903, împreună cu Giovanni Gentile întemeiază o revistă care cuprinde studii asupra literaturii italiene contemporane, La Critica. La aproape 40 de ani scrie principala sa operă, Estetica.
* 1868: Constantin Dumitrescu zis „Turcu” (n. 25 februarie 1868, Morunglav - d. 24 ianuarie 1935, Craiova) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. La naștere a purtat numele de familie „Dumitrache” pe care l-a schimbat ulterior în „Dumitrescu”.

A îndeplinit funcții de șef de stat major de divizie și comandant de brigadă și divizie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918.

După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, ConstantinDumitrescu a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de infanterie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cea mai importantă fiind cea de comandant al Regimentului 56 Infanterie.^[4][5][6][7]

În perioada Primului Război Mondial a îndeplinit funcțiile de șef de stat major al Diviziei 1 Infanterie, comandant al Brigăzii 12 Infanterie, comandant al Brigăzii 22 Infanterie, și comandant al Diviziei 7 Infanterie. distingându-se în mod special în cursul Bătăliei de pe Valea Jiului, din anul 1916, precum și în operațiile militare postbelice

* 1871: Lesia Ukrainka (în ucraineană Леся Українка), pe numele real Larisa Kosaci-Kvitka, (n. 13/25 februarie 1871, Novohrad-Volînski - d. 19 iulie/1 august 1913, Surami) a fost o scriitoare și traducătoare ucraineană.  A scris în genurile ca poezie, lirică, epos, teatru, proză, publicistică. De asemenea, a lucrat mult cu folclorul (220 de cântece populare înregistrate cu vocea ei), a participat activ în mișcarea națională din Ucraina.

Este cunoscută pentru ciclurile de poezii "Pe aripile Cântecelor" (1893), "Gânduri și vise" (1899), "Opinii" (1902), poemul "Povestea antică" (1893), "Un singur cuvânt" (1903), piesele de teatru "Nevasta boierului"(1913),"Kassandra "(1903-1907) "În catacombe"(1905), "Cântec de Pădure"(1911) și altele.

Mama, Olga Dragomanova-Kosaci - scriitoare, care a creat sub pseudonimul Olena Pcilka (poezii și povești pentru copii în limba ucraineană, bine cunoscute în Ucraina), a participant activ în mișcarea feministă, a publicat antologia "Prima Coroană".

Tata, Piotr A. Kosaci - proprietar de pământ cu o educație aleasă, iubitor de literatură și pictură.

Primii ani, Lesia i-a petrecut în Volîn: în Novograd Volîn (1871 - primăvară anului 1879), în Luțk, satul Kolodiajne, lângă orașul Kovel.

În casa familiei Kosaciov deseori se adunau scriitorii, artiștii și muzicienii, se organizau seri de literatură și concerte. Unchiul Lesii, Mihail Drahomanov, a fost un om de știință celebru, personalitate binecunoscută, care înainte de a emigra în Franța și Bulgaria, a colaborat cu Ivan Franko. El este unul dintre membrii de familie, care a avut un impact major asupra nepoatei cu privire la convingerile socialiste, idealul de a servi patria, pe care ea l-a dezvoltat și, care a ajutat-o ​​să devină critic literar și folclorist.

Lesia Ucrainka și fratele ei, Mihail (numiți în familie - Mișelosia) au avut profesori particulari. La 4 ani, Lesia deja știa să citească.

În ianuarie 1876, Mihail și Larisa Kosaci pleacă la Kiev pentru a lua rămas bun de la M.Dragomanov, înainte de emigrarea lui forțată.

Pe vara aceluiași an, Olga Kosaci, împreună cu copiii săi, Lesia și Mihailo, au plecat în vacanță în satul Jaborițî. Acolo, pentru prima dată, Lesia a auzit primade la mama sa povestea despre "mavka" (zâna pădurii) și a făcut cunoștință cu folclorul ucrainean. Împreună cu mama, copiii mergeau prin casele din sat și adunau cântece și diverse ornamente etnice pentru colecția sa.

În anul 1878, părinții Lesei au plecat la expoziția mondială de la Paris, pentru a se întâlni cu Mihail Drahomanov. De copii a avut grijă în acea perioadă Elena Antonovna Kosaci, sora tatălui. Prietenia cu "mătușa Elea" a lăsat o amprenta asupra vieții și a operei poetesei.

Pe 7 (19) noiembrie a aceluiași an, prin ordinul Ministerului Afacerilor Interne, tatăl Lesiei, P.A. Kosaci a fost transferat cu serviciul în or. Luțk.

În martie anul 1879, Elena Antonovna Kosaci, mătusă Lesiei, a fost arestată pentru că a participat la asasinarea șefului jandarmilor Drentelna; mai târziu, ea a fost trimisă în provincia Oloneț, iar în 1881 a fost exilată în Siberia, pentru 5 ani (în or.Yalutorovsk, regiunea Tiumen, apoi în Tiumen). Aflând acest lucru, la sfârșitul lui 1879 (sau începutul anului 1880), Lesia a scris prima sa poezie - "Speranța".

În vara anului 1880, Alexandra Antonovna Kosaci-Șimanowski, matușa Lesei, împreună cu doi fii ai săi, se mută la Luțk, la familia Kosaci. Motivul mutării a fost arestarea și exilarea în Siberia a soțului ei, Boris Șimanowski. Pentru toată viața Lesia i-a fost recunoscătoare "mătușei Sașa" - prima sa profesoară de muzică.

Pe 6 (18) ianuarie, Lesia s-a îmbolnăvit, a răcit grav, ce a și fost începutul unei boli grele. Au apărut dureri acute în piciorul drept. De la început toți au crezut că e vorba de reumatism acut, însă, durerile s-au răsfrânt și asupra brațelor.

În acest an Olga Kosaci își duce copiii, Lesia și Mihail, la Kiev, ca aceștia să învețe la profesori particulari.

Acolo, Mihail și Lesia au început să învețe la liceu cu program pentru băieți, unde Lesia lua ore de pian de la soția lui M. Lysenko - Olga Alexandrovna O'Connor.

La începutul lunii mai 1882, familia Kosaci se mută la Kolodiajne, care a devenit reședința permanentă a familiei.

Între timp, Lesia și fratele său, Mihail locuiesc în Kiev, învață la profesori particulari, studiază limbile greaca și latina.

În vara anului 1883, Lesia a fost diagnosticată cu tuberculoză osoasă, în luna octombrie a aceluiași an, profesorul Alexandr Rinek i-a operat brațul stâng, îndepărtând oasele afectate. În decembrie, Lesia se întoarce de la Kiev la Kolodiajne, se simțea mai bine și a început să învețe franceză și germană.

Pe 29 (10 iunie), 1882 s-a născut sora Oksana, 22 august (septembrie-2) 1884 - fratele Nikolai.

Încă din 1884, Lesia a scris în mod activ poezie ( "Crin din vale", "Sapho", "Vara frumoasă a trecut" și altele.) și o publică în revista "Steaua". În acel an a și apărut pseudonimul "Lesia Ucrainka".

Pentru o vreme Larisa a mers la școala "O. Murashko" din Kiev. Din această perioadă a rămas o imagine pictată în ulei. Larisa a trebuit să învețe de sine stătător, a fost ajutată foarte mult de către mama ei, care cunoștea mai multe limbi europene, în afară de limba ucraineană, cunoștea rusa, poloneza, bulgara, greaca și latina, fapt ce arătă nivelul ei intelectual. Olga Petrovna a educat-o pe Lesia ca pe o persoană puternică, care nu are dreptul să-și exteriorizeze sentimentele. La vârstă de 19 de ani, Lesia a scris un manual pentru surorile ei "Istoria antică a națiunilor orientale" (publicat în Yekaterynoslav, 1918).

Lesia Ucrainka a tradus în limba ucraineană astfel de scriitori și poeți ca Nikolai Gogol, Adam Mickiewicz, Heinrich Heine, Victor Hugo, Homer.

După ce a fost în Galicia în 1891, iar mai târziu, în Bucovina, Ucrainka s-a întâlnit cu mai multe personalități notorii din vestul Ucrainei: Ivan Franko, Michael Pavlik, Olga Kobylianska, V.Stefanyk, Osip Makovey, Natalia Kobrynska. Baza principiilor socio-politice a Larisei Kosaci s-a format în perioada anilor 1894-1895, la Sofia, atunci când ea a stat jumătate de an la unchiul ei Mihail Dragomanov, dar și moartea unchiului, fiind un moment tragic, care a marcat-o.

În 1896-1898, Lesia Ucrainka este unul dintre fondatorii primei organizații socialiste din Ucraina de pe Nipru.

Din necesitatea unui tratament, Lesia călătorește în Germania, Austro-Ungaria, Italia, Egipt, de multe ori vizitează regiunea Caucazului, Odesa, Crimeea, fapt ce i-a îmbogățit și a contribuit la extinderea orizonturilor scriitoarei.

La începutul lunii martie 1907 Lesia Ucrainka s-a mutat de la Kolodiajne la Kiev. La sfârșitul lunii martie a călătorit în Crimeea împreună cu Klement Kvitca, ocazie cu care, în special, a vizitat Sevastopolul, Yalta și Alupka.

·         1873: S-a nascut marele tenor italian Enrico Caruso; (d. 1921). Nascut intr-o familie modestă napoletana, Enrico Caruso a devenit unul dintre cei mai renumiti tenori din toate timpurile. Până la moartea sa prematură în 1921, el va juca in roluri mermorabile pe diferite scene de opera din intreaga lume. A cântat în franceză, spaniolă, engleză, italiană şi latină. A murit pe 2 august 1921.

·         1883: Prințesa Alice, Contesă de Athlone (Alice Mary Victoria Augusta Pauline; 25 februarie 1883 – 3 ianuarie 1981) a fost membră a familiei regale britanice. A deținut titlurile de Prințesă de Saxa-Coburg și Gotha și Ducesă în Saxonia de la naștere, precum și cel de Prințesă de Teck prin căsătorie, până în 1917 când a trebuit să-l cedeze din ordinul regelui George al V-lea. A fost nașa reginei Beatrix a Olandei, care era nepoata verișoarei ei, regina Wilhelmina a Olandei.

Prințesa Alice a fost prințesa de sânge regal care a trăit cel mai mult (până în acea perioadă) și ultimul nepot în viață a reginei Victoria; a murit în ianuarie 1981, la aproape 115 ani după moartea primului nepot al reginei Victoria, Prințul Sigismund al Prusiei.

Prințesa Alice s-a născut la 25 februarie 1883 la Castelul Windsor. Tatăl ei era Prințul Leopold, Duce de Albany, cel mai mic fiu al reginei Victoriași a lui Albert, Prinț Consort. Mama ei era Prințesa Helena de Waldeck și Pyrmont. A avut un frate, Prințul Charles Edward, Duce de Albany, care mai târziu a devenit Duce de Saxa-Coburg și Gotha. Ca nepoată a unui monarh britanic pe linia masculină, ea a fost prințesă a Regatului Unit.

A fost botezată la Castelul Windsor la 26 martie 1883 și numită Alice după mătușa paternă. Nașii ei au fost: regina Victoria (bunica paternă), Augusta de Saxa-Weimar-Eisenach, William al III-lea al Olandei, Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse, Prințesa Helena de Nassau (bunica maternă), Prințul de Wales (unchiul patern), Victoria, Prințesă Regală(mătușa paternă), Prințul Wilhelm de Württemberg (vărul ei), Prințesa Pauline de Waldeck și Pyrmont (mătușa maternă) și Prințesa Augusta de Hesse-Kassel

Prințesa Alice, Contesă de Athlone cu copiii ei May și Rupert.

La 10 februarie 1904, la Castelul Windsor, Prințesa Alice de Albany s-a căsătorit cu Prințul Alexander de Teck, fratele reginei Mary. După căsătorie, Prințesa Alice a luat titlul de Prințesa Alexander de Teck.

Prințesa Alice a purtat în gene hemofilia moștenită de la regina Victoria.

Când familia regală britanică a abandonat titlurile germanice în iunie 1917, Prințul Alexander de Teck a adoptat numele de Cambridge, și a devenit Sir Alexander Cambridge, apoi Conte de Athlone, renunțând la titlul de "Prinț de Teck".

Contele a fost numit Guvernator-General al Uniunii Africii de Sud și a servit în perioada 1924-31: Prințesa Alice l-a acompaniat și a fost viceregină în acea perioadă. Apoi, soțul ei a fost numit Guvernator-General al Canadei în perioada 1940–1946.

Contele de Athlone a murit în 1957 la Palatul Kensington din Londra. Prințesa Alice a continuat să trăiască la Kensington până în 1981, când a murit la vârsta de 97 de ani și 313 zile. În momentul morții, a fost prințesa regală cea mai longevivă. Totuși, mai târziu, regina mamă Elizabeth a depășit recodul trăind aproape 102 ani.

Prințesa Alice a trăit în timpul domniei a șase monarhi: Victoria (bunică), Eduard al VII-lea (unchi), George al V-lea (văr și cumnat), Eduard al VIII-lea (nepot), George al VI-lea (nepot) și Elisabeta a II-a (strănepoată).

·         1885: Prințesa Alice de Battenberg (Victoria Alice Elizabeth Julia Marie; 25 februarie 1885 – 5 decembrie 1969), a fost mama Prințului Filip, Duce de Edinburgh (soțul reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit).

Prințesa Victoria Alice Elizabeth Julia Marie de Battenberg s-a născut la Castelul Windsor în Berkshire în prezența străbunicii sale, regina Victoria.^[1] Era cel mai mare copil al Prințului Louis de Battenberg și a soției lui Prințesa Victoria de Hesse. Mama ei era fiica cea mare a Prințesei Alice, Mare Ducesă de Hesse, care era a doua fiică a Reginei Victoria. Tatăl ei era fiul cel mare al Prințului Alexandru de Hesse.^[2] Cei trei frați ai ei mai mici erau Louise (care a devenit regină a Suediei), George și Louis.

Prințesa Alice și-a petrecut copilăria între Darmstadt, Londra, Jugenheimși Malta.^[3] Mama ei a observat că învăța greu să vorbească. În cele din urmă, Prințesa Alice a fost diagnosticată cu surditate congenitală după ce bunica sa a identificat problema și a dus-o la un specialist ORL-ist. Cu încurajarea mamaei sale, Alice a învățat să citească pe buze și să vorbească în enleză și germană.^[4] Educată în particular, ea a studiat franceza^[5] iar mai târziu, după logodnă, a învățat limba greacă.^[6] A fost domnișoară de onoare la nunta lui George, Duce de York (mai târziu regele George V) și a Mariei de Teck în 1893.

Prinţesa Andrew a Greciei şi Danemarcei, de Philip de László, 1907.
Colecția privată a Prințului Filip, Duce de Edinburgh.

Prințesa Alice s-a îndrăgostit de Prințul Andrew al Greciei și Danemarcei (cunoscut ca Andrea în familie), al patrulea fiu al regelui George I al Greciei și al reginei Olga la încoronarea regelui Eduard al VII-lea al Regatului Unit în 1902^[7] S-au căsătorit civil la 6 octombrie 1903 la Darmstadt. A doua zi au avut loc două ceremonii religioase, una luterană și una ortodoxă.

Prințul și Prințesa Andrew a Greciei și Danemarcei au avut cinci copii:

• Margarita, Prințesă de Hohenlohe-Langenburg (18 aprilie 1905 – 24 aprilie 1981); s-a căsătorit cu Gottfried, Prinț de Hohenlohe-Langenburg; au avut moștenitori;
• Theodora, Marchiză de Baden (30 mai 1906 – 16 octombrie 1969); s-a căsătorit cu Prințul Berthold, Margrave de Baden; au avut moștenitori;
• Cecilie, Mare Ducesă de Hesse (22 iunie 1911 – 16 noiembrie 1937); s-a căsătorit cu Georg Donatus, Mare Duce de Hesse; au avut moștenitori;
• Prințesa Sofia (26 iunie 1914 – 24 noiembrie 2001); s-a căsătorit prima dată cu Prințul Christoph de Hesse; au avut moștenitori; și a doua oară cu Prințul George William de Hanovra
• Prințul Filip, Duce de Edinburgh (n. 10 iunie 1921), căsătorit cu Elisabeta a II-a a Regatului Unit; au avut moștenitori;

Prinţesa Andrew a Greciei şi Danemarcei de Philip de László, 1922.
Colecția privată a Prințului Filip, Duce de Edinburgh.

În 1930 a fost diagnosticată cu schizofrenie și internată într-un sanatoriu. După aceea a trăit separat de soțul său. După recuperare și-a dedicat cea mai mare parte a vieții sale muncii de caritate în Grecia. În timpul celui de-al doilea război mondial a rămas în Atena unde a adăpostit refugiați evrei, pentru care este recunoscută ca Drept între popoare de Yad Vashem.^[8] După război, ea a rămas în Grecia și a fondat o asistență medicală de maici după modelul mătușii ei, martira Marea Ducesă Elisabeta Fiodorovna fondat în Rusia în 1909.

Prințesa Andrew s-a întors în Marea Britanie în aprilie 1947 la nunta singurului ei fiu, acum Locotenentul Filip Mountbatten cu Prințesa Elisabeta, fiica cea mare și moștenitoarea prezumptivă a regelui George al VI-lea al Regatului Unit nuntă care a avut loc în noiembrie. La ceremonia de la nuntă, Prințesa Andrew a fost așezată în partea de nord a Catedralei Westminster în partea opusă locului unde stăteau regele, regina Elisabeta și regina Mary.

În 1960 ea a vizitat India, la invitația fostei ministru al sănătății Rajkumari Amrit Kaur, care a fost impresionată de interesul prințesei pentru gândirea indiană. Vizita a fost scurtată brusc iar cumnata ei, Edwina Mountbatten, care întâmplător trecea prin Delhi în propriul ei tur a trebuit să discute cu gazdele indiene care nu înțelegeau scgimbarea de plan a prințesei. Mai târziu prințesa a povestit că a avut o experiență de "ieșire din corp"^[9]Edwina și-a continuat turul și a murit luna următoare.

După căderea regelui Constantin al II-lea al Greciei, precum și impunerea de reguli militare în Grecia în 1967, ea a fost invitată de către fiul ei și de nora sa să locuiască la Palatul Buckingham din Londra, unde a murit doi ani mai târziu.

·         1888 - S-a născut John Foster Dulles, politician american (m.24.05.1959).

·         1890 - S-a născut pianista britanică Myra Hess.

·         1892 - S-a născut scriitorul Al. Duiliu Zamfirescu, prozator şi traducător, autor al ciclului romanesc "Perfecţii diplomaţi" (m.25.02.1968).

·         1896 - S-a născut actorul Constantin Ramadan (m.25.03.1958).

·         1896 - S-a născut traducătorul Iosif Cassian-Mătăsaru (m.04.05.1981).

* 1900: Costache Antoniu (n. 25 februarie 1900, comuna Țigănași, județul Iași; d. 16 iunie 1979, București) a fost un actor român de teatru și film. Costache Antoniu a a fost deputat în Marea Adunare Națională în trei sesiuni.^[1] În sesiunea 1952 - 1957, Costache Antoniu a fost ales deputat în Marea Adunare Națională în regiunea București, circumspecția electorală Turnu Măgurele.^[2]

A absolvit în anul 1926 Conservatorul de Artă Dramatică din Iași. Între anii 1955-1970 a fost rector al Institutlui de Artă Teatrală și Cinematografică din București.

A interpretat roluri de compoziție în comedie și dramă pe scena Teatrului Național din București în piese de I.L. Caragiale, Anton Cehov, Mihail Sebastian.

Filmografie:

• O noapte de pomină (1939)
• O scrisoare pierdută (1953) - Cetățeanul turmentat
• Nufărul roșu (1955)
• Pasărea furtunii (1957)
• Băieții noștri (1959)
• Telegrame (1959)
• Darclée (1961)
• Vacanță la mare (1962)
• Pădurea spânzuraților (1964) - Preotul
• Străinul (1964) - profesorul Gridan
• Neamul Șoimăreștilor (1965) - hangiul

* 1901: Herbert Manfred „Zeppo” Marx (25 februarie 1901 – 30 noiembrie1979) a fost un actor american de comedie.

Născuți în New York, Frații Marx au fost copii unei familii de evrei imigranți din Germania.

·         1904 - S-a născut Jean Georgescu, regizor, actor şi scenarist. Clasic al ecranizărilor caragialeşti, el semnează filme-reper ale cinematografiei româneşti din anii ’40 (“Milionar pentru o zi”, “O noapte furtunoasă”, Lanţul slăbiciunilor”, "Lanterna cu amintiri", "Năbădăile Cleopatrei", "Maiorul Mura") (m.08.04.1994).

* 1907: Wanda Jakubowska (n. 10 octombrie 1907, Varșovia - d. 25 februarie1998, Varșovia) a fost o regizoare poloneză de film, scenaristă.

S-a născut la Varșovia într-o familie de evrei. Din 1942 a deținut funcția de membră a Partidului Muncitoresc Polonez. Debutează cu filme documentare pe la începutul anilor 30. În anii celui de-al Doilea Război Mondial a participat la Mișcarea de rezistență. Din 1942 s-a aflat în lagările de concentrare de la Auschwitz și Ravensbrück. După eliberarea țării (1945) ea realizează filmele:

• Ostatni etap / Ultima etapă (1947) ^[9]
• Żołnierz Zwycięstwa / Soldatul victorios (1955)
• Opowieść atlantycka (1955) ^[9]
• Pożegnanie z diabłem / Adio diavolului (1956)
• Król Maciuś I / Regele Maciuś I (1958) ^[9]
• Spotkania w mroku / Întâlnire în întuneric (1960) ^[9]
• Historia współczesna / Istoria contemporană (1960) ^[9]
• Koniec naszego świata / Sfârșitul lumii noastre (1964)
• Gorąca linia / Mina în flăcări (1965)
• 150 na godzinę / 150 pe oră (1972)
• Biały mazur / Dansul alb (1979) ^[9]
• Zaproszenie / Invitația (1986) ^[9]
• Kolory kochania / Culorile dragostei (1988) ^[9]

* 1909: Lev Andreevici Arțimovici (n. 25 februarie 1909, Moscova - d. 1 martie1973, Moscova) a fost un fizician sovietic, membru al Academiei de Științe a URSS din 1953, membru al Prezidiului Academiei de Științe a URSS din 1957, Erou al Muncii Socialiste.
Lucrările principale ale lui Arțimovici se referă la fizica atomică și nucleară și reacțiile termonucleare controlate. A condus și cercetări asupra fizicii electronilor rapizi. Rezultatele obținute de Arțimovici au confirmat strălucit teoria radiației de frânare a electronilor și mecanica cuantică. A avut de asemenea contribuții importante în domeniul opticii electronice. Împreună cu A.I. Alihanov și A.I. Alihanian, a demonstrat validitatea legii conservării impulsului în reacția de anihilare electron-pozitron (1936). În anul 1952 a descoperit radiația de neutroni a plasmei de temperatură înaltă, iar în anul 1956, studiind pinch-ul în gaze, a stabilit că neutronii implicați nu au origine termonuleară. Sub conducerea sa, a fost dezvoltată pentru prima dată în Uniunea Sovietică metoda electromagnetică de extracție a izotopilor. Începând din anul 1950, a condus un larg ciclu de experimente de fizica plasmei la temperaturi înalte, în legătură cu problema reacției de fuziune termonuclează controlată, colectivul său fiind primul care a obținut o reacție termonucleară în plasmă stabilă cuasistaționară. A fost cunoscut ca "tatăl instalației Tokamak", un reactor pentru reacția de fuziune. În anul 1968 Tokamak-4 a înregistrat primii neutroni termonucleari. Se spune că, fiind întrebat când va funcționa primul reactor termonuclear, ar fi răspuns: "Când omenirea va avea nevoie de el, poate cu puțin timp înainte de asta." Între 1963 și 1973, a fost vice-președintele Comitetului Sovietic Pugwash și președintele Comitetului Național al Fizicienilor Sovietici. A fost ales Membru Extern de Onoare al Academiei Americane de Arte și Științe în 1966 și unui crater de pe Lună i s-a dat numele său.
* 1913: Jim Backus (n. 25 februarie 1913 – d. 3 iulie 1989) a fost un actor american de film și televiziune. Printre cele mai faimoase roluri ale lui sunt: vocea din "Mr. Magoo", bogatul "Hubert Updike, III", din show-ul radio al lui Alan Young, soțul lui Joan Davis' (judecătoare) în serialul TV "I Married Joan", tatăl lui James Dean în "Rebel Without a Cause" și "Thurston Howell, III" în sitcomul din 1960 "Gilligan's Island". De asemenea a jucat și în propriul lui show de un sezon "The Jim Backus Show", cunoscut ca "Hot off the Wire".

·         1917: Anthony Burgess, scriitor, compozitor și critic britanic (d. 1993). Literatura i-a adus succesul, dar Burgess ar fi vrut să fie privit mai curând ca muzician („ Muzica o artă mai pură pentru că nu se leagă direct de peripețiile oamenilor“).  El însuși a fost victima unei farse: în 1959 i se diagnostighează un cancer la creier, medicii îi mai dau doar un an de trăit și, vrând să lase în urmă ceva avere, scrie repede patru romane care au succes. Diagnosticul se dovedește greșit, iar Burgess  rămâne scriitor. Burgess a fost poliglot, stăpânind limbile Malay, rusă, franceză, germană, spaniolă, italiană și galeză pe lângă Engleza nativă, precum si noțiuni de ebraică, japoneză, Chineză, suedeză și persană. „Educația lingvistică a lui Burgess”, scriu Raymond Chapman și Tom McArthur în ”The Oxford Companion to the English Language”, „e vizibilă în dialogul îmbogățit de pronunțări distinctive și în plăcerile limbajului.” Interesul său în lingvistică s-a reflectat în jargonul adolescentin anglo-rus inventat în Portocala Mecanică (numit Nadsat) și în filmulQuest for Fire (1981), pentru care a inventat un limbaj preistoric. Burgess a scris odată: „Voi muri undeva pe tărâmuri mediterannene, cu o eulogie imprecisă în Nice-Matin, neplâns, în curând uitat.” De fapt el va muri în țara natală. S-a întors la Twickenham, o suburbie externă a Londrei, unde avea o casă, să moară pe 22 noiembrie, 1993. Avea 76 de ani. Moartea sa (cauzată de un cancer pulmonar – a fost multă vreme fumător) s-a petrecut la Spitalul St John&St Elizabeth în St John’s Wood din apropierea Londrei. Se crede că a scris romanul Byrne pe patul de moarte. Se pare că și-ar fi dorit ca cenușa să-i fie păstrată în Cimitirul Moston din Manchester, însă până la urmă au ajuns la cimitirul din Monte Carlo.

·         1925: S-a nascut Noel Bernard, jurnalist și analist politic originar din Romania, director al postului de radio Europa Libera; (d. 1981).

·         1927 - S-a născut etnomuzicologul Vasile Dinu (m.05.10.1978).

·         1927 - S-a născut Ralph Edmond Stanley, cântăreţ country american.

·         1932 - S-a născut Faron Young, cântăreţ country american.

·         1932 - Se naşte pilotul de Formula 1 Charles Anthony Standish Brooks - cunoscut ca şi Tony Brooks -, în Dunkinfield, Anglia. Brooks debutează în Formula 1 pe 14 Iulie 1956 şi întrerupe"seceta" piloţilor britanici în Grand Prix-uri, reuşind să câştige un Mare Premiu pentru Marea Britanie după 23 de ani. Brooks a câştigat şase curse pentru echipele Vanwall şi Ferrari, a ajuns de 10 ori pe podium şi a plecat de patru ori din pole-position

·         1937 - S-a născut scriitorul Corneliu Buzinschi ("Noaptea umbrelor deschise").

·         1939: Virgil Duda, romancier român

·         1939: Gerald Murnane, scriitor australian

·         1941 - S-a născut poetul Mihai Elin.

·         1942 - S-a născut Roy Michaels, basist american (Cat Mother & The All Night Newsboy).
* 1942: John Saul (n. 25 februarie 1942, Pasadena, California - n.d.) este un scriitor al genului horror, fiind considerat de unii critici drept cel mai bun scriitor în cadrul acestui gen.

A absolvit în 1959 Whittier High School. A început mai multe facultăți (Antioch, în Ohio, Cerritor, în Norwalk, California, Montana State University si San Francisco State College) fiind atras mai mult de antropologie, teatru și artă, dar nereușind niciodată sa obțină vreo diplomă. După ce a plecat de la colegiu, a decis că cea mai bună modalitate de a absolvi un colegiu ar fi prin publicarea unui roman, fapt care l-a determinat ca în următorii 15 ani să lucreze în diverse domenii, în paralel scriind mai multe manuscrise ce spera că vor fi publicate. Indiferent dacă ar fi fost vorba despre probleme industriale sau eforturile unei dactilografe, John este în măsură sa redacteze un material captivant și interesant. Anii aceștia au generat o colecție interesantă de manuscrise nepublicate, și în mod firesc fără realizări materiale. La un moment dat a găsit un agent în New York, căruia i-a trimis pe parcursul a mai multor ani diverse manuscrise, încercând să obțină răspunsuri favorabile, în vederea publicării acestora.

În 1976 a primit propunerea să scrie un thriller psihologic, idee care i-a surâs lui John. Din acest moment lucrurile au luat o întorsătură bizară. Agentul a decis că materialul se caracterizează prin toate elementele unui best-seller. Au mizat pe acestă primă nuvelă, a unui autor necunoscut, căreia i-au făcut publicitate intensă prin intermediul televiziunii. În mai puțin de o lună, cartea “Chinuiește-i pe copii”( Suffer the Children) era încadrată în lista best-seller-urilor, din Canada, ajungând cap de listă. În mod constant toate cele 32 de cărți ale sale au ajuns pe lista best-seller-urilor și au fost publicate în întreaga lume. În paralel cu activitatea publicistică John a fost interesat de teatru. A jucat în câteva piese de teatru, iar ca scenarist i-au fost montate câteva piese într-un act în Los Angeles, Seattle și New York. Gerber Productions Company și M.G.M au turnat un film după una din nuvelele sale iar o alta este transpusă de studiourile C.B.S. John face parte din cercul de critici care au menirea de a stimula și selecta tinerele talente și este vice președintele unei fundații filantropice. John locuiește în Seattle și în San Juan. Îi place să călătorească, să joace golf, bridge, e un mare cititor, și îi place foarte mult să gătească. Prima carte a apărut în 1977, iar apoi a reușit ca în aproape fiecare an să la ofere fanilor săi o nouă carte care să-i aducă cu sufletul la gură, uneori reușind chiar să scoată două cărți pe an.

·         1943: George Harrison (n. 25 februarie 1943 - d. 29 noiembrie 2001) a fost un vocalist, chitarist și compozitor britanic, cel mai tânăr membru al legendarei formații The Beatles. George Harrison a fost distins prin includerea sa, ca membru în Ordinul Imperiului Britanic (MBE).
Cariera sa solo a început cu un hit „My sweet Lord”. George a intrat și în afacerea cu filme iar între 1988-1990, a făcut parte din supergrupul americano-britanic „The Traveling Wilburys”. A murit după o lungă și dureroasă luptă cu cancerul.

·         1945 - S-a născut Elkie Brooks (Elaine Bookbinder), cântăreaţă britanică (Vinegar Joe).
* 1949: Ric Flair (n. 25 februarie 1949 și numit după adopția survenită la câteva săptămâni de la naștere Richard Morgan Fliehr) este un wrestler retras american legendar ce a activat în WWE.

Cunoscut și sub pseudonimul The Nature Boy, Flair este unul din wrestlerii care a dominat lumea wrestlingului la mijlocul anilor '70. WWE îl creditează ca fiind deținătorul a 16 titluri mondiale de campion World Heavyweight Championship.

* 1949: Amin Maalouf (n. 25 februarie 1949,^[1][2][3] Beirut, Liban) este un romancier libanez de limbă franceză supranumit "Domnul Orient" în țara sa de adopție, Franța. Este un romancier prolific și larg apreciat, fiind tradus în peste douăzeci de limbi.

Amin Maalouf debutează în 1983 cu eseul Cruciadele văzute de arabi, urmat de Leon Africanul (1986) și de Samarcand, în 1988, pentru care i se va decerna Prix des Maisons de la Presse.

Ulterior, scriitura sa cunoaște alte dimensiuni, urmând o serie de romane foarte bine primite de public și critică, Grădinile luminii (în 1991), Primul secol de după Beatrice (1992), Stânca lui Tanios (1993, distins cu prestigiosul Premiu Goncourt), Scările Levantului (1996), Identitățile ucigașe (1998), Periplul lui Baldassare (2000, încununat cu Premiul Jacques Audiberti-Ville d’Antibes).

În România, la Editura Polirom au apărut, într-o serie de autor, romanele Periplul lui Baldassare și Stânca lui Tanios (ambele în 2004).

* 1949: Mirosława Danuta Wałęsa (n. 25 februarie 1949, Krypy) este soția fostului lider al Solidarității și președinte al Poloniei Lech Wałęsa și a fost prima doamnă a Poloniei în perioada 1990-1995.

La nouăsprezece ani s-a mutat la Gdańsk din satul natal din Mazovia. Doi ani mai târziu, la 8 noiembrie 1969, a devenit soția lui Lech Wałęsa. A născut opt copii și are 12 nepoți ^[2].

În numele soțului pe 10 decembrie 1983 la Oslo a ridicat Premiul Nobel pentru Pace^[3]. În anul 1990, în Seimul Poloniei libere, a stat alături de soțul ei, când acesta a depus jurământul de președint

* 1951: Toader Dima (n. 25 februarie 1951) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Social Democrat.
* 1952: Ioan Tătaru (n. 25 februarie 1952) este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Sibiu pe listele partidului FSN. În cadrul activității sale parlamentare, Ioan Tătaru a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Mongolia, Republica Franceză-Senat și Canada.

·         1953 - S-a născut Juanita Curiel, vocalistă americană (Sugar & Spice).
* 1957: Dumitru Pelican (n. 25 februarie 1957, Baia, Tulcea^[1]) este un politician român, senator în Parlamentul României în mandatul 2012-2016 din partea USL București.

·         1958 - S-a născut Jim "Daryl" Gilmour, clăpar şi vocalist scoţian (Saga).
* 1958: Barclay Hope (n. 25 februarie 1958) este un actor canadian.

Hope s-a născut în 1958 în Montreal, Quebec, Canada. Este fratele mai mic al actorului William Hope. A terminat Colegiul Lakefield din Ontario. Hope a apărut în serialul TV Psi Factor: Chronicles of the Paranormal (1996–2000) ca Peter Axon. A jucat în filme ca The Wager (1998) regizat de Aaron Woodley (unde a apărut alături de actorii Peter Blais și Valerie Boyle) sau în Paycheck (2003) regizat de John Woo. A mai interpretat rolul colonelului Lionel Pendergast în serialul SF Stargate SG-1 sau pe cel al generalului Mansfield în Eureka.

În 2008, Barclay a apărut în producția Hallmark Channel Charlie & Me ca Dr. Robert Graham precum și în filmul de mister cu temă gay On the Other Hand, Death, unde a avut rolul lui Carl Deems.

Hope este căsătorit cu actrița Lindsay Collins cu care are 3 copii - Sally, Maggie și Charlie.

·         1959 - S-a născut Mike Peters

·         1961- David Carl "Davey" Allison, pilot Nascar se naşte în Hollywood Florida. Acesta era fiul unui mare pilot NASCAR, Bobby Allison şi a rămas în istorie ca pilotul cu numărul 38 al echipei Robert Yates Racing şi pentru decesul tragic survenit în urmă unui accident de elicopter în timp ce se îndrepta spre Talladega Superspeedway pentru o cursă.

·         1962 - S-a născut Foster Sylver, vocalist american (The Sylvers).
* 1966: Elizabeth Téa Pantaleoni (n. 25 februarie 1966)^[1] cunoscută mai mult după numele de scenă Téa Leoni, este o actriță americană. Ea este cunoscută în special pentru rolurile sale din filmele Jurassic Park III, The Family Man, Deep Impact, Fun with Dick and Jane, Flirting with Disaster, Spanglish, Bad Boys, Ghost Town și Tower Heist.
* 1971: Andaluzia Luca (n. 25 februarie 1971) este un fost deputat român, ales în 2016. Aleasă din postura de consilier local în municipiul Tulcea, mandatul Andaluziei Luca a fost validat și ea a depus jurământul, dar a demisionat după doar câteva zile, la 4 ianuarie 2017, pentru a rămâne viceprimar al municipiului Tulcea.^[1] Andaluzia Luca a fost înlocuită de deputata Anișoara Radu.
* 1974: Mircea Roșca este un politician român, deputat în Parlamentul României în mandatul 2012-2016.
* 1976: Rashida Leah Jones (n. 25 februarie 1976)^[2] este o actriță, autoare de cărți de benzi desenate, producătoare de film, cântăreață și scenaristă americană, nominalizată la un premiu Emmy.

Jones este mai ales cunoscută pentru rolul lui Ann Perkins din serialul Parks and Recreation difuzat de NBC și al lui Karen Filippelli din serialul The Office. A jucat printre altele în Celeste și Jesse pentru totdeauna(2012), scriind și scenariul filmului, Rețeaua de socializare, The Muppetsși A Very Murray Christmas. Ea joacă rolul principal în serialul de comedie Angie Tribeca difuzat de TBS.

Jones s-a născut în Los Angeles, California, ca fiică a actriței Peggy Lipton și a producătorului muzical și muzicianului Quincy Jones. Rashida este sora mai mică a actriței și modelului Kidada Jones. Jones, tatăl, are origini afro-americane (din triburile Tikari din Camerun), având, de asemenea, strămoși englezi și galezi.^{[3][4][5][6][7]}

Mama sa este evreică așkenază (un descendent de imigranți din Rusiași Letonia).^[8] Jones și sora ei au studiat la o școală evreiască, deși ea s-a transferat la altă școală la vârsta de 10 ani și nu a avut un Bar Mițva

* 1977: Tudor Marian Zeciu (n. 25 februarie 1977, București, România) este un fost fotbalist armean.

* 1978: Yuji Nakazawa (n. 25 februarie 1978) este un fotbalist japonez.

* 1978: Claudia Nicoleta Ștef (nume de fată Claudia Iovan, n. 25 februarie1978, Craiova) este o atletă română, specializată pe marș. Deține recordul mondial la 3.000 m în sală.

* 1981: Shahid Kapoor (pronunțat [ʃaːɦɪd̪ kəˈpuːr]), de asemenea, cunoscut sub numele de Shahid Khattar, născut la 25 februarie 1981) este un actorindian de film, cunoscut pentru munca sa la cinematografia hindi. Și-a început cariera în videoclipuri muzicale și reclame, și-a făcut debutul la Bollywood cu comedia romantică Ishq Vishk (2003) și a câștigat un premiu Filmfare pentru cel mai bun debut masculin pentru performanța sa. El a continuat cu filme, cum ar fi Fida Fida (2004) și Shikhar (2005), și a avut primul său mare succes , cu drama de familie Sooraj R. Barjatya și de asemenea Vivah (2006). El a fost nominalizat pentru Premiul Filmfare cel mai bun actor pentru performanțele sale în comedia romantică Jab We Met (2007) și Neo-noir Kaminey (2009). A urmat acest succes inițial, cu roluri bune si apoi in drama de acțiune R... Rajkumarcare a avut mare succes.

* 1981: Park Ji-sung este un jucător sud-coreean de fotbal retras din activitate, fost căpitan al echipei naționale de fotbal a Coreei de Sud.

* 1982: Flavia Pennetta (n. 25 februarie 1982, Brindisi, Italia) este o jucătoare profesionistă de tenis din Italia. Este prima jucătoare din Italia ce a reușit să ocupe locul 1 mondial în clasamentul mondial de tenis (la dublu). Cel mai important turneu de tenis câștigat este US Open. După ce a câștigat turneul de Grand Slam, Flavia își anunță retragerea din circuit.

* 1982: Cristian Radu Silvășan (n. 25 februarie 1982) este un jucător românde fotbal. Evoluează pe postul de atacant, dar poate juca și pe poziția de mijlocaș dreapta.

* 1983: Eduardo Alves da Silva, (n. 25 februarie 1983 în Rio de Janeiro) este un fotbalist croat, de origine brziliană, care în prezent joacă pentru FC Șahtior Donețk poziția de atacant sau extremă.
* 1983: Ronny Carlos da Silva, cunoscut ca Ronny (n. 25 februarie1983, Sertãozinho, Brazilia) este un fotbalist aflat sub contract cu CFR Cluj.
* 1984: João Pedro da Silva Pereira (n. 25 februarie 1984), cunoscut ca João Pereira, este un fotbalist portughez care evoluează la clubul Trabzonspor pe postul de fundaș.
* 1987: Andrei Ionuț Boroștean, (n. 25 februarie 1987 în Cluj-Napoca) este un fotbalist român, care joacă în prezent pentru Arieșul Turda.
* 1987: Adrián López Rodríguez (n. 25 februarie 1987), cunoscut și ca Piscu, este un fotbalist spaniol care evoluează la clubul Montreal Impact în Major League Soccer, pe postul de fundaș central.
* 1990: Ana Maria Popa (n. Iuganu, pe 25 februarie 1990, în Roman) este o handbalistă din România care joacă pentru clubul SCM Râmnicu Vâlcea pe postul de extremă stânga.

·         1992: Amy Ruffle, actriță australiană
* 1994: Eugenie Bouchard, alintată Genie, (n. 26 februarie 1994) este o jucătoare canadiană de tenis care ocupă actualmente locul 194 în clasamentul WTA
* 1995: Christian Baumann (n. 25 februarie 1995, Leutwil, Elveția) este un gimnast elvețian, laureat cu argint la paralele la Campionatele europene de gimnastică individuală din 2015
* 1997: Isabelle Fuhrman (n. 25 februarie 1997, Washington, D.C.) este o actriță americană. Ea este cunoscută pentru interpretarea rolului lui Esther în filmul Orfana (2009) și Clove în Jocurile foamei (2012).
Isabelle Fuhrman s-a născut pe 25 februarie 1997 în Washington, D.C., dar și-a petrecut copilăria în Atlanta, Georgia. Mama ei, Elina Fuhrman (născută Kozmits), este o jurnalistă care a emigrat din URSS în 1989 și a lucrat pentru CNN, iar tatăl, Nick Fuhrman, este un fost candidat politic și consultant de afaceri

Decese

·         1246 – A murit printul galez  Dafydd ap Llywelyn (cca. Martie 1212 – 25 februarie 1246). A  domnit din 1240 până la moartea sa si  a fost primul domnitor care a pretins titlul  de Prinț de Wales. In  perioada post-romană, Walesul era împărțit în mai multe state mai mici. Înainte de cucerirea normandă a Angliei, cel mai puternic conducător welsh la un moment dat a fost cunoscut ca rege de  britanici. În secolul al 12-lea și secolul al 13-lea, acest titlu a evoluat în Prince of Wales. Dupa cucerirea Tarii galilor (Wales) de catre britanici, acest titlu este acordat în mod tradițional moștenitorului tronului Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord.  Actualul Prinț de Wales este Charles, fiul cel mare reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit. Prințul de Wales nu are în prezent nici un rol formal public sau responsabilitate care să fie legiferată de Parlament.

·         1336 – 4.000 apărători ai fortaretei Pilenai  condusi de ducele Margiris incendiaza castelul si se sinucid  in masa impreuna cu familiile lor,  pentru a nu fi  luați captivi de către cavalerii teutoni.

·         1558: Eleanor de Austria, numită și Leonor de Castilia sau Eleanor de Hamburg (n. 15 noiembrie 1498 – d. 25 februarie 1558) a fost infantă a Spaniei, apoi regină a Portugaliei (1518-1521), regină a Franței (1530-1547) și ducesă de Touraine (1547-1558).

Născută în Louvain ca cel mai mare copil al lui Filip I al Castiliei, arhiduce de Austria și duce de Burgundia și al Ioanei de Castilia, a fost infantă de Castilia și Aragon și mai târziu regină a țărilor menționate. Frații săi au fost: Carol al V-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman, Ferdinand I, Împărat Roman, Isabela de Habsburg regină a Danemarcei, Maria de Habsburg regină a Ungariei și Caterina de Habsburg, regină a Portugaliei.

La 16 iulie 1518 s-a căsătorit cu Manuel I al Portugaliei și au avut doi copii, infantele Carlos, care a murit copil (născut 18 februarie 1520) și infanta Maria (născută pe 8 iunie 1521). Rămasă văduvă, la 4 iulie 1530s-a căsătorit cu Francis I al Franței, cu care nu a avut copii.

·         1713: Frederic I al Prusiei (germană Friedrich I.; n. 11 iulie 1657 – d. 25 februarie 1713) a fost „burggraf” (conte) de Nürnberg, ca Frederic al III-lea prinț elector de Brandenburg, duce de Prusia și, între anii 1701–1713 rege în Prusia sub numele de Friedrich I. Prin alegerea sa ca rege, statul cu tendințe de scindare Prusia-Brandenburg a devenit monarhie unitară, cu denumirea oficială Prusia (Preussen), stat devenit ulterior mare putere militară în Europa. A fost bunicul patern al lui Frederic cel Mare.
Născut la Königsberg, a fost al treilea fiu al lui Frederic Wilhelm, Elector de Brandenburg din prima căsătorie cu Louise Henriette de Orange-Nassau, fiica cea mare a lui Frederik Hendrik, Prinț de Orania și a Amaliei de Solms-Braunfels. Vărul matern era regele William al III-lea al Angliei. După decesul tatălui său la 29 aprilie 1688, Frederic a devenit Electorul Frederic de Brandenburg și Duce al Prusiei. Imediat după urcarea pe tron ​​a fondat un nou oraș în sud, în apropiere de Dorotheenstadt și numit după el însuși, Friedrichstadt.

Frederic I al Prusiei

Deși el a fost margraf și prinț-elector de Brandenburg și Duce al Prusiei, Frederic și-a dorit titlu mai prestigios de rege. În conformitate cu legea germanică de la acel moment, în cadrul Sfântului Imperiu Roman nu puteau exista regate cu excepția regatului Boemiei.

Frederic l-a convins pe Leopold I, Arhiduce de Austria și împărat al Sfântului Imperiu Roman să permită Prusiei să se ridice la rang de regat. Acest acord a fost aparent dat în schimbul unei alianțe împotriva regelui Ludovic al XIV-lea al Franței în Războiul Spaniol de Succesiune. Frederic a susținut că Prusia nu a fost niciodată parte a Sfântului Imperiu Roman și a domnit cu suveranitate deplină. Frederic a fost ajutat în negocierile sale de juristul și diplomatul francez Charles Ancillon.

Frederic s-a auto-încoronat la 18 ianuarie 1701 la Königsberg. Pentru a indica faptul că regalitatea lui Frederic era limitată la Prusia și nu reducea drepturile împăratului în teritoriile imperiale, el a trebuit să se numească "rege în Prusia" în loc de "rege al Prusiei". Cu alte cuvinte, în timp ce el era rege în Prusia, era încă doar un vasal sub suzeranitatea împăratului Sfântului Imperiu Roman. Totuși, în timp, Frederic s-a auto-încoronat rege, autoritatea împăratului peste Brandenburg (și restul imperiului) a fost doar formală iar în practică, în curând a ajuns să fie tratată ca parte a regatului Prusiei, mai degrabă decât ca o entitate separată. Nepotul său, Frederic cel Mare, a fost primul rege prusac al stilului formal de "rege al Prusiei".

Frederic a fost patron al artelor. Akademie der Künste din Berlin a fost fondată de Frederic în 1696, ca și Academia Științelor în 1700.

Frederic a fost căsătorit de trei ori:

• prima dată cu Elizabeth Henrietta de Hesse-Kassel, cu care a avut un copil:
  • Louise Dorothea, născută în 1680, care a murit fără copii la vârsta de 25 de ani.
• a doua oară cu Sophia Charlotte de Hanovra, cu care a avut doi copii:
  • Frederick August (1685–1686)
  • Frederic Wilhelm I, născut în 1688, care i-a succedat.
• a treia oară s-a căsătorit în 1708 cu Sophia Louise de Mecklenburg-Schwerin, cu care nu a avut copii.

* 1723: Sir Christopher Wren (n. 20 octombrie 1632 – d. 25 februarie 1723)^[1] a fost unul dintre cei mai buni și apreciați arhitecți englezi ai tututror timpurilor, ^[2] arhitect și realizator a 54 de biserici în Londra, respectiv a numeroase clădiri seculare din Marea Londră după Marele incendiu al Londrei din 1666. Capodopera sa arhitecturală, Catedrala Saint Paul, a fost terminată în 1710.^[3]

Educat în limbile latină și engleză și studiind fizica aristotelică la Oxford University, Wren a fost un om de știință remarcabil al timpului său, excelând ca astronom, geometru, matematician, fizician și arhitect. Fondator al prestigioasei Royal Society, al cărei președinte a fost între 1680 și 1682, Christopher Wren a fost deopotrivă apreciat ca om de știință de către alți doi mari savanți contemporani lui, Sir Isaac Newton și Blaise Pascal.

Cripta Catedralei Sf. Pavel, memorialul lui Wren din stânga

Proprietatea familiei Wren a fost la The Old Court House din zona Hampton Court. El a primit un contract de închiriere de proprietate de către Regina Anne în locul arieratelor salariale pentru construirea St Paul's.^[4] Pentru confort, Wren a închiriat, de asemenea, o casă pe strada St James's din Londra. Potrivit unei legende din secolul al XIX-lea, el ar merge adesea la Londra pentru a efectua vizite neoficiale la St Paul, pentru a verifica progresul "celei mai mari lucrări". Pe una din aceste călătorii spre Londra, la vârsta de nouăzeci de ani, el a prins un frig care s-a înrăutățit în următoarele câteva zile. La 25 februarie 1723, un servitor care a încercat să-l trezească pe Wren din somn, a văzut ca el deja a murit.^[5]

Wren a fost înmormântat la 5 martie 1723. Rămășițele sale au fost plasate în colțul dinspre sud-est al criptei lui St Paul, pe lângă cele ale fiicei sale Jane, surorii sale, Susan Holder, și sotului ei William.^[6] Placa de piatră netedă a fost scrisă de fiul cel mai mare al lui Wren și de moștenitorul acestuia, Christopher Wren, Jr

Unul din prietenii lui Wren, Robert Hooke, un alt mare savant și arhitect al timpului său, a afirmat despre Christopher Wren, "De pe vremea lui Arhimede, rareori s-au întâlnit într-un singur om cu o așa perfecțiune o mână automatizată și o minte atât de filozofică" (conform citatului, "Since the time of Archimedes there scarce ever met in one man in so great perfection such a mechanical hand and so philosophical mind").

·         1805:  Frederika Louisa de Hesse-Darmstadt (16 octombrie 1751 – 25 februarie 1805) a fost a doua soție a regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei.

Regina Frederika Louisa, împreună cu fiul ei, viitorul rege Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei, 1775.

Frederika Louisa de Hesse-Darmstadt a fost fiica lui Ludwig IX, Landgrave de Hesse-Darmstadt și a soție lui, Caroline de Zweibrücken. S-a născut la Prenzlau. Ea și Frederic s-au căsătorit la 14 iulie 1769, imediat după divorțul acestuia de Elisabeth Christine de Brunswick-Lüneburg.

A devenit regină a Prusiei după ascensiunea la tron a soțului ei în 1786 și a deținut această poziție timp de 11 ani. Căsnicia nu a fost una fericită, Frederic a avut numeroase amante, dintre care cea mai notabilă a fost Wilhelmine von Lichtenau, cu care el a început o relație în același an în care s-a căsătorit cu Frederika Louise până la moartea lui. În 1787 soțul ei a comis bigamie căsătorindu-se cu doamna ei de onoare, Julie von Voß, iar în 1790 a comis din nou bigamie căsătorindu-se cu o altă doamnă de onoare, Sophie von Dönhoff.

Regina Frederika Louisa nu era considerată atractivă și a fost descrisă ca fiind excentrică. A susținut că a văzut fantome și apariții și, pentru acest motiv, ea dormea ziua și veghea noaptea, un comportament care s-a înrăutățit după ce Frederic a murit. Frederika Louisa a fost remarcată pentru generozitatea ei mare, mai ales pentru cei în nevoi.

Din anul 1788, și-a petrecut verile la Freienwalde, lucru care a contribuit la dezvoltarea culturală și economică a orașului. În 1799, un palat de vară a fost construit pentru ea de David Gilly.

A devenit văduvă în 1797 și a murit la Berlin în 1805 la vârsta de 53 de ani.

* 1850: Împăratul erei Daoguang (Tao-Kuang împăratul, chineză: 道光帝; pinyin: Daoguang Di, Wade-Giles: Tao4-kuang1 Ti4; Manchu: ᡩᠣᡵᠣ ᡝᠯᡩᡝᠩᡤᡝ, Doro Eldengge Hūwangdi; 16 septembrie 1782-25 februarie 1850) a fost al optulea împărat de dinastiei manciuriene Qing și al șaselea împărat Qing care a domnit peste China între 1820-1850. Domnia sa a fost marcată de "dezastru extern și rebeliune internă,​​" precum, de Primul Război al Opiului, și începutul Rebeliunii Taiping, conflicte ce aproape au distrus dinastia. Istoricul Jonathan Spence îl caracterizează pe Daoguang ca un "bine intenționat, dar un om ineficient, "care a promovat funcționari ce "au prezentat o vedere puristă, chiar dacă nu au avut nimic de spus despre problemele interne și externe din jurul dinastiei".

·         1852: A murit poetul irlandez Thomas Moore, supranumit “bardul Irlandei”; (n.28 mai 1779).

·         1881 - A încetat din viaţă poetul Cezar Bolliac, poet şi publicist român, fruntaş al Revoluţiei de la 1848, unionist militant şi om politic democrat (n. 1813)

·         1881 - A încetat din viaţă August Treboniu Laurian, filolog, istoric, publicist şi om politic, membru fondator al Societăţii Academice Române (n. 17 iulie 1810)

·         1906: Anton Arenski, compozitor, pianist și dirijor rus (n. 1861)

·         1912: William al IV-lea, Mare Duce de Luxemburg (Wilhelm Alexander von Nassau; 22 aprilie 1852 – 25 februarie 1912) a fost Mare Duce de Luxemburg din 17 noiembrie 1905 până la moartea sa. I-a succedat tatălui său, Adolphe, Mare Duce de Luxemburg. De asemenea, a deținut titlul de Duce de Nassau

La 21 iunie 1893 la Castelul Fischhorn, Zell am See, el s-a căsătorit cu Infanta Marie Anne a Portugaliei, fiica regelui detronat Miguel I al Portugaliei și a Adelaidei de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg.

Cuplul a avut șase fiice și nici un fiu.

• Marie-Adélaïde, Mare Ducesă de Luxemburg (1894–1924); nu s-a căsătorit și nu a avut copii.
• Charlotte, Mare Ducesă de Luxemburg (1896–1985); s-a căsătorit cu vărul ei primar Prințul Felix de Bourbon-Parma, fiul surorii mai mici a Mariei Ana.
• Prințesa Hilda Sophie Marie Adélaïde Wilhelmine (1897-1979); s-a căsătorit la Castelul Berg la 29 octombrie 1930 cu Adolf Fürst zu Schwarzenberg^[2]; fără copii.
• Prințesa Antonia (1899–1954); a fost a doua soție a lui Rupert, Prinț Moștenitor al Bavariei.
• Prințesa Elisabeta Marie Wilhelmine (1901-1950); s-a căsătorit la Schloss Hohenburg la 14 noiembrie 1922 cu Prințul Ludwig Philipp de Thurn și Taxis, fiul lui Albert I, Prinț de Thurn și Taxis,^[3] au avut copii
• Prințesa Sophie Caroline Marie Wilhelmine (1902-1941); s-a căsătorit la Schloss Hohenburg la 12 aprilie 1921 cu Prințul Ernst Heinrich de Saxonia (1896-1971), fiul cel mic al regelui Frederic Augustus al III-lea al Saxoniei,^[4] au avut copii.

William a devenit Mare Duce după decesul tatălui său la 17 noiembrie1905. Neavând fii, Marele Duce și-a desemnat fiicele ca succesoare iar Marie-Adélaïde a fost confirmată și proclamată drept moștenitoare la 10 iulie 1907. După decesul tatălui ei, ea a devenit prima Mare Ducesă de Luxemburg. După abdicarea ei de la 14 ianuarie 1919, sora ei, Charlotte de Luxemburg, i-a succedat la tron.

·         1922 - A încetat din viaţă Duiliu Zamfirescu, romancier, nuvelist, dramaturg, poet, publicist, diplomat şi om politic român, redactor al revistei “România literară”, membru al Academiei Române (n. 1858).

·         1933: Pat O' Sullivan, desenator american, creatorul simpaticului pisoi Felix din filmele animate
* 1940: Arhiducesa Maria Anna Isabelle Epiphanie Eugenie Gabriele de Austria,^[1][2] (Maria Anna Isabelle Epiphanie Eugenie Gabriele, Erzherzogin von Österreich^[1][2]; 6 ianuarie 1882 – 25 februarie 1940) a fost membră a ramurei Teschen a Casei de Habsburg-Lorena, Arhiducesă de Austria și Prințesă a Boemiei, Ungariei și Toscanei prin naștere. Prin căsătoria cu Prințul Elias de Bourbon-Parma (mai târziu Duce de Parma), Maria Anna a devenit membră a Casei de Bourbon-Parma și Prințesă de Bourbon-Parma.

La 25 mai 1903 la Viena, Maria Anna s-a căsătorit cu Elias de Bourbon-Parma, fiul cel mic al Ducelui Robert I de Parma și a primei soții, Prințesa Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii. Maria Anna și Elias au avut opt copii:

• Prințesa Elisabetta (17 martie 1904 – 13 iunie 1983); necăsătorită.
• Prințul Carlo Luigi (22 septembrie 1905 – 26 septembrie 1912); a murit de poliomielită.
• Prințesa Maria Francesca (5 septembrie 1906 – 20 februarie 1994); necăsătorită.
• Robert Hugo de Bourbon-Parma (7 august 1909 – 25 noiembrie 1974); necăsătorit.
• Prince Francesco Alfonso (14 iunie 1913 – 29 mai 1959); necăsătorit.
• Prințesa Giovanna Isabella (8 iulie 1916 – 1 noiembrie 1949); necăsătorită; a fost ucisă dintr-un accident prin împușcare în La Toledana, Spania.
• Prințesa Alicia (n. 13 noiembrie 1917); s-a căsătorit cu Infantele Alfonso, Duce de Calabria. Au copii
• Prințesa Maria Cristina (7 iunie 1925 – 1 septembrie 2009); necăsătorită.

·         25 februarie 1945, ultima jertfă din rândul piloţilor români de vânătoare din Grupul 9 cerută de un război monstruos…celula formată din căpitanul Băzu Cantacuzino, comandantul Grupului 9, şi adjutantul Traian Dârjan a decolat pentru o misiune în folosul trupelor terestre. Au întâlnit o formaţie germană de 8 Focke-Wulf-uri 190, care mitraliau un detaşament sovietic. Românii au angajat imediat lupta. Băzu a doborât un neamţ, dar, preocupaţi să fotografieze avionul căzut, pentru omologarea victoriei, ei au slăbit atenţia, fiind surprinşi de o patrulă de Me 109 germane. Un proiectil de 13 mm l-a decapitat, pur şi simplu, pe Dârjan. Cel care a tras a fost asul german Helmut Lipfert, cel care, culmea, îl instruise pe Traian Dârjan să piloteze un 109 G… Şi Bazu a fost doborât în această luptă, dar el a scăpat cu viaţă, întorcându-se, pe jos, la unitatea sa. A fost apoi trimis pentru investigatii la Spitalul Militar romanesc de la Debrecen.

·         1950: George Minot, medic american, laureat Nobel (n. 1885)
* 1952: Stan Ghițescu (n. 2 iunie 1881 – d. 25 februarie 1952) a fost un deputat, senator, vicepreședinte al Camerei Deputaților (1926), ministru al Cooperației (1937-1938), ministru al Muncii (1940) în guvernul lui Ion Antonescu. A murit în Închisoarea de la Sighet.
* 1952: Ioan Rășcanu (n. 1 octombrie, 1878, Cahul - d. 25 februarie 1952, închisoarea Sighet) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. După război a avut și o carieră politică.^{[2]:p. 275}

A îndeplinit funcția de comandant de divizie de infanterie în campania anului 1918

După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Ioan Rășcanu a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de artilerie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de profesor la Școala de Ofițeri de Artilerie, Geniu și Marină (din 1903), Școala Superioară de Război (din 1906) și șef al Secției Operații din Marele Stat Major (1916).^[4][5][6][7]

În perioada Primului Război Mondial, a îndeplinit funcțiile de: șef al Secției Operații din Marele Cartier General, atașat pe lângă Statul Major General al Armatei Franceze, comandant al Brigăzii 15 Artilerie și comandant al Diviziei 1 Vânători.^{[2]:p. 275[3]}

După război a îndeplinit funcțiile de secretar general al Ministerului de Război (1918-1919) și ministru de război în guvernul condus de generalul Arthur Văitoianu - (27 septembrie - 30 noiembrie 1919), guvernul condus de Alexandru Vaida Voevod - (1 decembrie 1919 - 12 martie 1920) și guvernul condus de generalul Alexandru Averescu - (13 martie 1920 - 16 decembrie 1921). A trecut în rezervă, prin demisie, în 1922.^{[2]:p. 275}

În cariera politică a îndeplinit funcțiile de: ministru pentru Basarabia și Bucovina (1927); comisar superior al guvernului în Basarabia și Bucovina (1931), ministru de stat (1931-1932), primar al orașului Vaslui (1938-1942), primar al municipiului București (octombrie 1942 - august 1944), prefect al județului Vaslui. A fost ales deputat în legislaturile 1920, 1926, 1928 și 1931 și senator în 1920 și 1930).^{[2]:p. 275}

A fost decorat la 27 ianuarie 1942 cu Ordinul „Steaua României” în gradul de Mare Cruce.^[8]

Generalul de corp de armată Ioan Rășcanu a fost trecut din rezervă în retragere pentru limită de vârstă începând din 1 ianuarie 1945, prin decretul nr. 412 din 14 februarie 1945.^[9]

În anul 1950, la vârsta de 76 de ani a fost arestat în lotul foștilor demnitari, murind în 1952 în închisoarea Sighet

* 1953: Prințesa Françoise de Orléans (25 decembrie 1902 - 25 februarie1953) s-a născut Prințesă de Orléans și a fost Prințesă a Greciei și Danemarcei prin căsătorie. A fost membră a familiei regale grecești. A fost descendenta regelui Ludovic Filip al Franței.

Françoise d'Orléans a fost a doua fiică a lui Jean d'Orléans, duce de Guise (pretendent orléanist la tronul Franței sub numele de Jean al II-lea) și a soției sale, prințesa franceză, Isabelle de Orléans. Françoise a fost de asemenea soră a unui alt pretendent francez, Prințul Henri, Conte de Paris, pretendent orléanist sub numele de "Henri al VI-lea".

La Palermo, la 11 februarie 1929, s-a căsătorit cu Prințul Christopher al Greciei și Danemarcei (1889–1940). Christopher - fiul cel mic al regelui George I al Greciei (1845–1913) și al reginei Olga Constantinovna a Rusiei (1851–1926) - era la a doua căsătorie. Era un lucru rar în acele vremuri o căsătorie regală între un catolic și un non-catolic. Prințul Christopher era ortodox în timp ce ea era romano-catolică.^[1] Au avut un singur copil, scriitorul Prințul Mihail al Greciei și Danemarcei (n. 1939), care s-a căsătorit cu artista greacă Marina Karella (n. 1940) - această căsătorie nu a fost conformă cu legile casei regale iar prințul a fost căzut din drepturile de succesiune la tronul Greciei.

·         1968 - A murit scriitorul Al. Duiliu Zamfirescu, prozator şi traducător, autor al ciclului romanesc "Perfecţii diplomaţi" (n.25.02.1892).

·         1971: Theodor Svedberg, chimist suedez, laureat al Premiului Nobel (n. 1884).
* 1973: Vintilă Russu-Șirianu (n. 20 aprilie 1897, Arad, comitatul Arad, d. 25 februarie 1973, București) a fost un dramaturg, traducător, memorialist și publicist român.

A fost fiul lui Ioan Russu-Șirianu. Studiile liceale le face la Arad și Ploiești, apoi urmeză un timp cursurile Conservatorului de Artă Dramatică și ale Facultății de Medicină din București, apoi urmează Facultatea de Litere și Filosofie, fiind în același timp secretarul lui Nicolae Iorga la Liga Culturală^[1].

A fost pentru scurte perioade de timp audient la școli superioare din Londrași Paris. În timpul Primului Război Mondial se înrolează ca voluntar, iar după război, în anul 1919, lucrează la Biblioteca Academiei Române.

A fost secretarului lui Octavian Goga la Societatea Scriitorilor Români între anii 1923 și 1924^[1]. În perioada interbelică a fost redactor la Flacăra și colaborează cu versuri, proză, cronici și la Gândirea, Cugetul românesc, Minerva, Sfatul țării, Adevărul literar și artistic, Rampa, Universul literar, Îndreptatea și altele.

În anul 1924, are loc la Teatrul Național din București, premiera piesei Biruitorul, scrisă în colaborare cu Alexandru Băbeanu^[1].

În anul 1927 pleacă la Paris, unde conduce periodicul lunar Revue franco-roumaine, promovând literatura și cultura românească^[1].

Vintilă Russu-Șirianu a fost dezinteresat de soarta scrierilor sale, cele mai multe rămânând rătăcite prin publicațiile vremii și ascunse după pseudonime ca: Cronicarul Dâmbo-viței, Ion Dacu, D. Dinu, Mefistofel, V. Ronea, V. Rugă, V. Sângeru, V. Șerban etc.

Lucrarea sa cea mai importantă, este o suită de schițe memorialistice despre personalități literare și artistice pe care le-a cunoscut: George Enescu, Constantin Brâncuși, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Panait Istrati, iar în această lucrare sunt incluse și amintirile tatălui său despre Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, George Coșbuc.

Moare în București la 25 februarie 1973.

Opere:

• Nopțile, București, 1917;
• Foi galbene, București, 1921;
• Biruitorul (în colaborare cu Al. Băbeanu), București, 1925;
• Teatru pentru muncitori (în colaborare), București,1947;
• Vinurile lor...., București, 1969;
• Îmi amintesc de aceste versuri, București, 1972.

·         1979 - A murit Aurel Butnaru, publicist şi poet (n.23.11.1935).

·         1983 - A încetat din viaţă dramaturgul american Tennessee Wiliams (Premiul Pulitzer pentru piesa “Un tramvai numit dorinţă”, 1947) (n. 26 martie 1911)
* 1993: René-Radu Policrat (n. 10 august 1910 - d. 25 februarie 1993) a fost un deputat român în legislatura 1990-1992 și senator în legislatura 1992-1996, ales în județul Mehedinți pe listele partidului PNL.

După decesul său, deputatul René-Radu Policrat a fost înlocuit de către deputatul Ștefan Popa.

* 1994: Ion (Jean) Lăpușneanu (n. 8 decembrie 1908; d. 25 februarie 1994) a fost un fotbalist și antrenor român, care a jucat pe postul de portar în Echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1930 (Uruguay)
* 1996: Haing Somnang Ngor (khmeră: ហ៊ាំង សំណាង ង៉ោ, chineză: 吳漢潤; pinyin: Wú Hànrùn,^[3] n. 22 martie 1940 – d. 25 februarie 1996) a fost un medic, actor și autor cambodgian care a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar în 1985 pentru rolul său de debut din filmul The Killing Fields (1984), în care l-a jcuat pe jurnalistul refugiat Dith Pran.^[4] A fost primul actor asiatic de gen masculin care a câștigat Premiul Oscar pentru un rol secundar și pentru un rol debutant.^[5] Ngor și Harold Russell sunt singurii actori non-profesioniști care au câștigat Oscarul pentru o categorie de actorie

·         1998 - A murit Ligia Macovei, pictor şi grafician.

* 1999: Liviu - Victor Pandrea (n. 2 august 1915, Aruncuta - d. 25 februarie 1999, Cluj - Napoca) a fost preot greco-catolic, profesor în sociologie și doctor în teologie.
S-a născut în Aruncuta la data de 2 august 1915 într-o familie formată din 6 copii, 4 baieti și două fete (Viorica-Elena, n. 1913, urmată de Liviu-Victor, n. 1915, Virgil, n. 1918, Sabin, n. 1920, Eugen-Vincențiu, n. 1923 și mezina Lucia-Ana, născută în 1926), tatăl său, Vincențiu Pandrea (n. 1888 – d. 1970), a fost preot greco-catolic în Aruncuta, protopiatul Cojocna-Cluj, din anul 1911 și până în 15 septembrie 1923. Acesta, urmare a manifestărilor naționaliste, a fost arestat de autoritățile austro-ungare între 8 septembrie 1916 și 10 iunie 1917 și internat în Lagărul de la Sopron.^[1] Mama sa a fost Ana-Maria Pandrea, născută Răduțiu, fiica preotului greco-catolic din Cerghizel, Mureș. Primele 3 clase primare le-a făcut în Aruncuta, după care și-a continuat studiile la Liceul George Barițiu din Cluj, pe care l-a terminat în anul 1932. A urmat între anii l932-1939 studiile de filosofie și teologie la Roma, a continuat cu științele sociale și politice în Franța la Lille și și-a încununat studiile cu doctoratul în Teologie, absolvit cu Magna cum laude la Roma, în anul 1942. Reîntors în țară, a fost numit profesor și duhovnic la Facultatea de Teologie din Blaj până în 1946, fiind apoi transferat la Cluj ca profesor și paroh. În anul 1948 Biserica Greco-Catolică a fost scoasă din legalitate de regimul comunist sub pretextul „unirii” cu Biserica Ortodoxă, iar părintele Liviu Pandrea a fost nevoit să trăiască ascuns în perioada 11 octombrie 1948 - 4 iunie 1953. A fost arestat ca urmare a unui denunț în 5 iunie 1953. A fost anchetat și torturat de serviciile secrete ale regimului comunist. După eliberare, a fost angajat la Salubritate, ca măturător, apoi zilier agricol și stenodactilograf până în 1960, când a fost încadrat ca traducător autorizat la Întreprinderea Tehnofrig din Cluj (engleză, franceză, spaniolă, italiană). Începând cu data de 1 februarie 1965 a fost numit bibliotecar la Institutul Agronomic din Cluj, de unde s-a pensionat la 31 decembrie 1979. Din 1990, a fost numit din nou profesor și duhovnic la Institutul Teologic Universitar Greco-Catolic din Cluj-Napoca.

·         2003: Alberto Sordi (n. 15 iunie 1920 în Roma - d. 25 februarie 2003 în Roma) a fost un actor de film, teatru, de voce și de televiziune italian, respectiv un regizor de film.

·         2005: Philip Johnson (n. 8 iulie 1906, Cleveland, SUA – d. 25 ianuarie 2005, New Canaan[*], SUA) a fost un arhitect, autor, istoric al artei, director de muzeu american.

S-a născut în Cleveland, Ohio. A studiat arhitectura și a făcut apoi un master în istoria arhitecturii la Universitatea Harvard. După ce și-a terminat studiile, Johnson a acceptat postul de director al departamentului de arhitectură al Muzeului de Arta Modernă din New York, care tocmai fusese înființată.

În anii următori s-a dedicat mai multor activități,în afară de arhitectură. A fost critic, autor, istoric și director de muzeu, până în cele din urmă, la vârsta de 36 ani, s-a concentrat asupra arhitecturii și a desenat prima sa clădire. Începând de atunci cariera lui a fost una ascendentă.

Sony Building

În 1967 s-a asociat cu John Burgee,asociere ce a durat 20 de ani. În acest timp, ambii arhitecți au realizat un număr foarte mare de proiecte.

Johnson a organizat primele vizite arhitectonice ale lui Ludwig Mies van der Rohe, și a lui Le Corbusier, când aceștia au călătorit în Statele Unite ale Americii. Cu Mies a avut o relație strânsă și a colaborat mai târziu cu el la proiectarea și construcția faimoasei clădiri Seagram în New York.

Johnson a fost distins de către Institutul American al Arhitecților cu Medalia de aur, și în 1979 a primit primul Premiu Pritzker, cel mai râvnit premiu în arhitectură.

Începând cu 1989 Johnson s-a retras din viața publică. Și-a dedicat timpul mai ales proiectelor proprii, chiar dacă a rămas consilier al vechiului birou. Unul dintre ultimele proiecte a fost o nouă școală de Belle Arte în statul Pennsylvania.

Lucrarea cea mai faimoasă a lui Johnson este probabil Casa de sticlă (The Glass House), din New Canaan, Connecticut. Este o clădire cu structură metalică foarte delicată care nu împiedică vederea. Toți pereții sunt în întregime din sticlă, fac din casă o clădire transparentă, permițând vederea dintr-un colț în altul, din exteriorul clădirii. Johnson a proiectat casa pentru sine și în același timp ca teză de doctorat pentru absolvirea sa. De atunci Johnson a locuit mereu în ea, de aceea se cheamă și Casa Johnson.

Lucrări reprezentative:

Crystal Cathedral

• Turnul International Place (Boston)
• Turnul Tycon (Vienna, Virginia)
• Turnul Momentum (Dallas, Texas)
• Turnul NCNB (Houston)
• Turnul PPG (Pittsburgh)
• Turnul United Bank (Denver)
• Turnul Bank of Amerika (Houston)
• Clădirea Penzoil Place (Houston
• Sediul principal al AT&T (Nueva York)
• Centrul Național de Arte Dramatice (Bombay, India)
• Centrul Century (South Bend, Indiana)
• Grădinile cu apă (Fort Worth, Texas)
• Centrul Cívic (Peoria, Illinois)
• Centrul Cultural al Condad de Dade (Miami)
• Catedrala din Cristal (Garden Grove, California)
• Muzeul de Arte Neuberger (Suny)
• Restaurant Four Seasons in cladirea Seagram (New York)
• Teatrul de stat din New York in Lincoln Center (New York)
• Rascacielos|Torres Poarta Europei (Madrid, Spania)

·         2006 - A murit pictorul Constantin Gheorghe (n.06.05.1935).

* 2009: Philip José Farmer (n. 26 ianuarie 1918; d. 25 februarie 2009) a fost un scriitor american, faimos mai ales pentru romanele și povestirile sale science fiction și fantasy. Lucrările sale au fost traduse în douăzeci și una de limbi.

Celebritatea i-a fost asigurată de cele două serii de romane World of Tiers (1965–93) și Lumea Fluviului (1971–83). Este cunoscut pentru munca de pionierat în folosirea temelor sexuale și religioase, pentru fascinația față de eroii pulp și pentru operele scrise sub pseudonimul unor personaje fictive din alte cărți. Farmer a amestecat deseori lumi și personaje reale și fictive, alături de autori reali și falși, legând personajele de ficțiune laolaltă ca oameni reali, care au legături de sânge, cum se vede în lucrări ca The Other Log of Phileas Fogg (1973) și Doc Savage: His Apocalyptic Life (1973).

Criticul literar Leslie Fiedler îl compară pe Farmer cu Ray Bradbury, considerându-i pe amândoi "provinciali americani excentrici" ... care... "trec dincolo de limitele clasice ale formei science fiction-ului", dar îl găsește aparte pe Farmer pentru că "reușește să fie în același timp naiv și sofisticat în amestecul său ciudat de teologie, pornografie și aventură"

·         2010 - A murit pianistul şi compozitorul Dan Mizrahy

* 2010: Gheorghe Gaston-Marin, pe numele său real Gheorghe Grossman (n. 14 aprilie 1918, orașul Chișineu-Criș, județul Arad — d. 25 februarie2010, București)^[1] a fost un demnitar comunist român de etnie evreiască. A îndeplinit funcții ministeriale în domeniul planificării industriale și economice.

Gaston Marin poate fi considerat ca ultimul susținător al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej care a fost exclus din conducerea comunistă a României (1982-1985).

Gheorghe Grossman s-a născut la data de 14 aprilie 1918 în orașul Chișineu-Criș (județul Arad), într-o familie de etnie evreiască.

Gheorghe a absolvit cursurile liceului românesc din Petroșani și a dat examenul de bacalaureat la Deva. Imediat după bacalaureat, a efectuat serviciul militar și după aceea a plecat în Franța, unde dorea să studieze matematica și fizica.

Din cauza mijloacelor financiare reduse, a trebuit să urmeze însă cursurile Facultății de Electrotehnică și Energetică din cadrul Institutului Politehnic din Grénoble (Franța) între anii 1938-1940. Și-a susținut teza de doctorat la același Institut în anul 1941, fără a mai primi titlul. A activat în mișcarea de rezistență franceză, iar în 1942 a intrat în Partidul Comunist Francez. Acolo a primit numele conspirativ de Gaston Marin, pe care îl va păstra ca nume oficial pentru toată viața. A activat în regiunea de sud-vest a Franței. În iulie 1944 i-a instigat la revoltă pe minerii din Tarn, aceasta devenind una din primele zone eliberate de francezi de sub ocupația germană. În august 1944, Gaston a participat la eliberarea orașului francez Carmaux, capturând 120 soldați germani. Câteva zile mai târziu, el a eliberat orașul Albi, prefectura departamentului Tarn.

În decursul celui de al doilea război mondial, familia sa care locuia la Cluj, a fost deportată la Auschwitz, unde tatăl său a fost imediat exterminat prin gazare, mama sa fost împușcată ca și sora sa, care se îmbolnăvise de scarlatină.

După cel de-al doilea război mondial, a revenit în România, fiind trimis mai întâi la sediul Comitetului Județean Bihor al PCR. Ulterior, a fost numit în funcțiile de consilier la Președinția Consiliului de Miniștri (1945-1948), apoi de secretar general și ministru-adjunct la Ministerul Economiei Naționale (1948-1949). A participat ca membru al delegației României la Conferința de Pace de la Paris (1947).

Între anii 1949-1982 a deținut funcții de înaltă răspundere în planificarea economiei naționale, fiind pe rând ministru al Energiei Electrice și Industriei Electrotehnice (1949-1954), președintele Comitetului de Stat al Planificării (1954-1965) și apoi vicepreședintele Consiliului de Miniștri (1962-1969). În paralel, a îndeplinit și funcția de președinte al Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară (1955-1966).

A fost deputat în Marea Adunare Națională (1952-1985) și membru al CC al PCR (1960-1984).^[2] În mai 1961 a fost decorat cu Medalia "A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România". Prin decretul nr. 157 din 4 mai 1971, Gheorghe Gaston-Marin a fost decorat cu Ordinul Apărarea Patriei clasa I. ^[3] În anul 1963, după participarea la funeraliile președintelui american John F. Kennedy, el a consolidat relațiile diplomatice cu lumea occidentală, inclusiv cu Statele Unite ale Americii. Aceste acțiuni au fost încurajate de guvernul american și de președintele Lyndon B. Johnson.

A făcut parte din guvernele: Groza (4), Gheorghiu (1), Gheorghiu (2), Stoica (1), Stoica (2), Maurer (1), Maurer (2), Maurer (3), Maurer (4), Maurer (5), Mănescu (1), Mănescu (2), Verdeț (1), Verdeț (2).

Între anii 1969-1982, Gaston Marin a fost președinte al Comitetului de Stat pentru Prețuri, până la înlocuirea sa din funcțiile oficiale de către Nicolae Ceaușescu.

A fost membru al mișcării sioniste Poalei Zion^[4] și, în anul 1989, a emigrat în Israel dar a revenit în România, unde a decedat

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Ier Tarasie, patriarhul Constantinopolului
• În calendarul romano-catolic: Sf. Lazăr
• În calendarul Greco-catolic: Sf. Tarasiu, arhiepiscop († 806)
• Kuweit: Ziua națională a statului - aniversarea proclamării independenței (1961)

ARTE 25 Februarie

MUZICĂ 25 Februarie

Enrico Caruso, tenor italian

Pianista britanică Myra Hess

Anton Arenski, compozitor, pianist și dirijor rus

Ralph Edmond Stanley, cântăreţ country american

Faron Young, cântăreţ country american

Roy Michaels, basist american (Cat Mother & The All Night Newsboy)

Elkie Brooks (Elaine Bookbinder), cântăreaţă britanică (Vinegar Joe)

Juanita Curiel, vocalistă americană (Sugar & Spice)

Jim "Daryl" Gilmour, clăpar şi vocalist scoţian (Saga)

Saga 

Mike Peters

Foster Sylver, vocalist american (The Sylvers)

Pianistul şi compozitorul Dan Mizrahy

 ÎNREGISTRĂRI NOI: 

Giovanni Marradi - The Flower Smell Collection

Best of Elvis Presley - Elvis Presley Collection 2019 - Elvis Presley Full Album

W. Fr. Bach: Symphonies (Akademie fur Alte Musik Berlin, Raphael Alpermann)

The Dream Of Olwen! (Mantovani)(Song+Artist Info) H.D. Mysterious Instrumental! #ProfHowdy

Weekend Bossa Nova - Background Bossa Nova for Relaxing and Stress Relief

POEZIE 25 Februarie

Cezar Bolliac, poet şi publicist român

Biografie Cezar Bolliac
Cezar Bolliac sau Cesar Bolliac (n. 23 martie 1813, Bucureşti - d. 25 februarie 1881) a fost unul dintre fruntaşii revoluţiei din 1848, poet liric protestatar, promotor al studiilor arheologice şi gazetar român.

Cezar Bolliac s-a născut la 23 martie 1813 la Bucureşti în căsătoria dintre doctorul Anton Bogliako (Bogliaco), de origine (greco-)italiană, şi Zinca Kalamogdartis, recăsătorită ulterior cu stolnicul Petrache Peretz, care a avut grijă de creşterea şi educarea viitorului poet. După ce a învăţat carte în casă cu învăţatul dascăl grec Neofit Duca, a fost elev la Colegiul Sfântul Sava, având ca profesor pe I.H. Rădulescu; de altfel, acesta îl va ajuta să publice în ziarele sale, cum făcuse şi cu Gr. Alexandrescu.

În anul 1830 se înrolează cu gradul de iuncher în miliţia pământeană, având colegi pe Constantin Telegescu şi pe Marin Serghiescu Naţionalu, viitori fruntaşi ai revoluţiei de la 1848. Nu va rămâne mult în armată, pentru că îşi descoperă veleităţile literare. Mai târziu, la bătrâneţe, scriitorul se va auto-caracteriza: "Am lăsat şcoala pentru armată, am lăsat armata pentru litere, am lăsat literele pentru publicistică".

Din 1833 face parte din Societatea Filarmonică, înfiinţată de Ioan Câmpineanu, I.H. Rădulescu şi C. Aristia.

Editează, împreună cu Constantin G. Filipescu, revista Curiosul ("gazetă de literatură, industrie, agricultură şi noutăţi" - Bucureşti, 1836). Publicaţia este însă interzisă după numărul patru, în care Bolliac publică "câteva satiri politice care îl aruncară de mai multe ori în închisoare" (I.G. Valentineanu, "Biografia oamenilor mari scrisă de un om mic", Paris, 1859), şi îşi încetează definitiv apariţia în ianuarie 1837. Activitatea politică, paralelă cu cea literară, îl fac să fie anchetat şi închis cu ocazia conspiraţiei din 1840. În 1841 este surghiunit la schitul Poiana Mărului, de unde nu avea să fie eliberat decât în toamna acelui an. Mai târziu, intră şi el în societatea secretă Frăţia (înfiinţată la 1843).

În 1844 publică în Foaie pentru minte, inimă şi literatură articolul Către scriitorii noştri în care îi îndeamnă pe literaţii română la angajare civică: "A trecut vremea Petrarcilor, domnilor poeţi! Veacu cere înaintare, propaganda ideii cei mari, propaganda şarităţei cei adevărate şi care ne lipseşte cu totul. (...) Formaţi societăţi, declaraţi, scriţi, lăudaţi, satiraţi, puneţi în lucrare toate restorturile intelectuale şi morale, şi robia cade, căci e căzută pe jumătate, şi domneavoastră veţi fi binecuvântaţi de generaţiile viitoare ca nişte adevăraţi apostoli ai misiei cereşti, ai frăţiei şi ai libertăţii".

Tot în revista Foaie pentru minte, inimă şi literatură apare articolul Poezie (1846) în care accentul se pune pe misiunea poeziei sociale, poetul fiind influenţat de ideile programatice ale lui V. Hugo.

Apare volumul Poezii nouă (1847), cu problematică socială (Muncitorul, Sila, Ocna, Carnavalul, Clăcaşul) şi de natură (O dimineaţă pe Caraiman, O dimineaţă pe malul lacului). Volumul este scris în urma ideilor pe care le-a impus poetul în anii din urmă, acesta schimbându-şi radical tonalitatea şi tematica poeziilor.

Este unul dintre fruntaşii revoluţiei de la 1848, participând la toate acţiunile ei importante: este prezent la citirea proclamaţiei revoluţionare; este însărcinat "să ridice tabacii şi mărginaţii şi tinerimea din Bucureşti, să meargă gloată la Palat şi să ceară sancţionarea Constituţiunii" (Ion Ghica, "Scrisori"); este secretar al guvernului provizoriu, vornic al capitalei, membru în comisia pentru dezrobirea ţiganilor etc.

După înfrângerea revoluţionarilor, ia drumul exilului, mai întâi în Ardeal. În primăvara anului 1849 editează la Braşov ziarul politic Espatriatul, care are ca subtitlu "Dreptate, Frăţie". În toamna lui 1849 trebuie însă să părăsească Transilvania (deoarece împreună cu Bălcescu i-a susţinut pe revoluţionarii unguri). Trece prin Constantinopol şi ajunge la Paris spre sfârşitul anului 1850. Se stabileşte la Paris împreună cu majoritatea revoluţionarilor exilaţi. În 1851 era unul din cei trei membrii ai comitetului Societăţii studenţilor români din Paris. În 1857, apare la Paris poemul Domnul Tudor. Episode de la revolution roumaine de 1821 şi revista Buciumul, care are mai mult un caracter politic, fără a lipsi literatura.

După 1857, interdicţia de a veni în ţară îi este ridicată; se întoarce pe la mijlocul verii lui 1857 şi este propus candidat de Ilfov al Divanului ad-hoc muntean. Cu acestă ocazie publică în ziarul "Secolul" un fel de program politic rezumat: "De trebuie să mai spui şi aici ceea ce crez despre proprietate, ca să astup cu desăvârşire gura calomniei, mărturisesc că am respectat şi voi respecta proprietatea în temeiul căreia mă propune candidat de deputat şi viu să cer voturile proprietarilor. Mă voi luptat totdeauna pentru întărirea proprietăţii, precum mă voi lupta şi pentru întărirea familiei, ce s-a slăbit, şi pentru întărirea religiei, ce se clatină".

În 1858 întreprinde o nouă călătorie arheologică, fiind unul din premergătorii acestei ştiinţe în România.

Apare Trompeta Carpaţilor (1865), continuare a Buciumului, director fiind Cezar Bolliac.

Apare volumul de lirice sociale şi protestatare Poezii umanitare (1866). În 1869, face o excursie arheologică, poetul fiind şi un pasionat în domeniu.

Cezar Bolliac moare la Bucureşti în anul 1881.

Opera

Operile lui Cezar Boliac. Meditaţii (1835) 
Din poeziile lui Kesar Boliak (1843) 
Poezii nouă (1847) 
Poezii umanitare (1866) 

Sonet

Din zi în zi mai tristă, sărmană Românie;
De două veacuri jalea îţi creşte ne-ncetat!
Traian se miră, plânge, priveşte-a ta câmpie
Ce-o ştie câmp, odată de Acvil-apărat.

O! Tristă-i suvenirea la cei în agonie!
Amar e când te doare, să vezi ca-eşti împilat,
Să-neci a tale lacrămi; să vii, cu bucurie,
A săruta şi mâna ce ştii că te-a trădat!

Pe cine aştepţi oare s-aline-a ta durere?
Pe-acela ce te suge? te calcă în picere?
Pe cei carii te-ar vinde de mii de ori p-un tron?

Te amăgeşti!... Dar, află şi crede în tăcere:
Oricare slăbiciune în chinuri ia putere...
În fiare creşte iute vârtutea lui Samson! 

 Speranta In Ziua De Maine

Mâine şi iar mâine; şi de mâine, mâine;
Astăzi e durerea, mâine fericirea:
Astfel crede-acela care n-are pâine,
Astfel şi bogatul: Toată omenirea
Crede şi aşteaptă mâine-ntr-ajutor!

Dar ast mâine oară când se ispraveşte?
O, ce rătăcire! Mâine, e vecia.
Astăzi, este viaţa, cât omul traieşte:
Astăzi, e-ntristarea; Mâine, veselia:
Viaţa, este vrajbă; Moartea, e amor. 

Sburatorul

“De ce slabesti, copila?
De ce-ai îngalbenit?
De ce de joc ti-e sila
S-atât te-ai ofilit?

Te stiu de vorbitoare,
La danturi tu-ncepeai,
Si noaptea-n sezatoare
Pe toate le-ntreceai.

De ce d-a ta cosita
Acum tu nu-ngrijesti?
Spune-mi, spune-mi fetita,
Ce ai de patimesti?

Ce, tata-tau te bate?
Îl stiu a te iubi.
Au va în alte sate
A te casatori?

Ce-s buzele-ti pârlite
Si pieptul tau rotat
De pete-nvinetite?
Stai: cine te-a muscat?

De ce plângi, copilita?
Doresti vr’un calator?
O, ce pacat! Fetita,
Eu crez c-ai zburator!”

“Asa e, vecinica;
Asa gândesc si eu.
Un june… Oh! mi-e frica!…
Îl vaz în somnul meu.

M-apuca, ma trudeste,
Si eu cu el ma joc;
Ma strânge, ma ciupeste,
Ma musca plin de foc.

Pe pieptul meu s-apasa
Si eu de gât l-apuc,
Dar ziua când sa iasa,
El piere ca naluc.” 

Mihai Eminescu

Biografie

Născut 15 ianuarie 1850 Botoşani

Decedat 15 iunie 1889 Bucureşti, înmormântat la Bellu

Tabel cronologic

1736 Anul probabil al nasterii lui Petrea Eminovici, tăran din satul Călinesti, lângă Suceava (Bucovina), cel mai vechi dintre Eminovicii atestati în acte oficiale. Străbunic al poetului.
1780 Se naste Vasile Eminovici, singurul fecior al lui Petrea Eminovici si al sotiei sale Agafia. Si el tăran, muncitor de pământ. Avea si darul cântării. E bunicul poetului.
1812 La 10 februarie se naste Gheorghe Eminovici, fiu al lui Vasile Eminovici si al sotiei acestuia, Ioana. Este tatăl poetului. S-a rupt de mediul satului natal si, părăsind Bucovina, s-a stabilit în Moldova.

1816 Se naste mama poetului, Raluca Jurascu, fiica stolnicului Jurascu din Joldesti.

1840 La 29 iunie, Gheorghe Eminovici se căsătoreste cu Raluca Jurascu.

1841 La 12 mai Gheorghe Eminovici, sluger, fu ridicat la rangul de caminar. În acest an se naste Serban, primul copil al sotilor Eminovici.

1843 La 2 februarie se naste Nicolae (Nicu), al doilea copil. 1844 Se naste George (Iorgu), al treilea copil.

1845 La 5 mai, se naste Ruxandra, al patrulea copil. 1846 La 1 iulie, se naste Ilie, al cincilea copil.

1848 Se naste Maria, al saselea copil. Anul nasterii este probabil. 1850 La 15 ianuarie, se naste în Botosani Mihail (Mihai cum i se zicea în familie), poetul, al saptelea copil.

1852 Se naste Aglaia, al optulea copil. 1854 Se naste Henrieta (Harieta), al noualea copil.

1856 Se naste, la 16 noiembrie, Matei, al zecelea copil. Data când s-a nascut Vasile, al unsprezecelea copil al sotilor Eminovici, nu e cunoscută.

1857 În luna august caminarul Eminovici conducea, cu pasaport, cinci copii la studii, peste granită, la Cernăuti, printre care si Mihai. Ce cursuri a urmat Mihai în acest an nu se stie.

1858-1859 Copilul Mihai a urmat clasa a III-a la „National Hauptschule” din Cernăuti, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi.

1859-1860 A urmat clasa a IV-a, fiind clasificat al 5-lea între 82 de elevi.

1860-1861 Înscris la Ober-Gymnasium din Cernăuti, elevul Eminovici Mihai promoveaza clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru si al 23-lea în cel de-al doilea semestru.

1861-1862 Urmeaza clasa a II-a.

1862-1863 Repeta clasa, dar de la 16 aprilie 1863 părăseste definitiv cursurile, desi avea o situatie bună la învătătură. Plecând de vacanta Pastelui la Ipotesti, nu s-a mai întors la scoală. Moare Ilie, care studia medicina la scoala lui Davila din Bucuresti.

1864 Elevul Eminovici Mihai solicită Ministerului Învatamântului din Bucuresti o subventie pentru continuarea studiilor sau un loc de bursiet. I se refuza „nefiind nici un loc vacant de bursier”. Prin adresa nr. 9816 din 21 martie, către gimnaziul din Botosani, i se promite că va fi primit „negresit la ocaziune de vacantă, dupa ce, însă, va îndeplini conditiunile concursului”. Elevul Eminovici pleacă la Cernăuti unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentatii. La 5 octombrie Eminovici intră ca practicant la tribunalul din Botosani, apoi, peste putin timp, este copist la comitetul permanent judetean.

1865 La 5 martie Eminovici demisionează, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie sa fie înmănat fratelui sau Serban. La 11 martie tânărul M. G. Eminovici solicită pasaport pentru trecere în Bucovina. In toamna se află în gazda la profesorul său Aron Pumnul, ca îngrijitor al Bibliotecii acestuia. Situatia lui scolară era de „privatist”. Cunostea însa biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.  1866 La 12/24 ianuarie moare Aron Pumnul. Cu această împrejurare sapte gimnazisti tipăresc o brosura cu „lacrimioare… la mormântul prea-iubitului lor profesoriu”. A doua din aceste poezii este semnata: M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie revista Familia din Pesta îi publica poezia De-as avea… Iosif Vulcan, directorul revistei, i-a schimbat însa numele din Eminovici în Eminescu, nume pe care poetul l-a adoptat imediat si pentru totdeauna. La 15/27 mai i se publică poezia O calarire în zori. In iunie părăseste Bucovina si se stabileste la Blaj cu intentia marturisita de a-si reîncepe studiile. La 16/29 iulie, revista Familia îi publica poezia Din strainatate, la 14/26 august poezia La Bucovina, la 11/23 septembrie Speranta, si la 16/28 octombrie Misterele noptii. În cinci numere consecutiiive din octombrie si noiembrie, aceeasi revistă îi publica nuvela Lantul de aur, tradusă dupa Onkel Adam, scriitor suedez. Un scurt timp a fost si la Alba Iulia, unde participă la 27-28 august la adunarea anuală a „Astrei”. În toamnă a părăsit Blajul si s-a dus la Sibiu, unde e prezentat lui N. Densusianu; de aici trecu muntii cum putu si veni la Bucuresti.

1867 Intră în trupa lui Iorgu Caragiale, unde are rolul de sufleur si de copist. Cu această trupă facu turnee la Brăila, Galati, Giurgiu, Ploiesti. Citea mult din Schiller, din care a si tradus poezia Besignatiune. Îi apare în Familia din 2/14 aprilie poezia Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie, iar la 18/30 iunie poezia lui La Heliade.

1868 Este angajat ca sufleur în trupa lui Mihai Pascaly, care concentrase mai multe forte teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu si actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Brasov, Sibiu, Lugoj, Timisoara, Arad si alte orase bănătene. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu si a obtinut de la Eminescu poeziile La o artista si Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august si 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, caminarul Gheorghe Eminovici ceru lui Iosif Vulcan stiri asupra soartei fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în Bucuresti, Eminescu face cunostinta cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind multumit de Eminescu, îl angajează ca sufleur a II-a oara si copist al Teatrului National.
La 29 septembrie Eminescu semna contractul legal în această calitate. Obtinu de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice – Dezvoltată stiintific si în legătura ei organică de profesorul dr. Enric Theodor Rotscher (după editiunea a doua). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe si proiectul său de roman Geniu pustiu.

1869 La 1 aprilie înfiintează împreună cu alti tineri cercul literar „Orientul”, care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare si a documentelor privitoare la istoria si literatura patriei. La 29 iunie se fixează cornisiile de membri ale „Orientului”, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vara se întâlneste întâmplător în Cismigiu cu fratele sau Iorgu, ofiter, care-l sfătui sa reia legăturile cu farnilia. Poetul refuză hotărât. Cu ocazia mortii fostului domnitor al Munteniei, Barbu Dimitrie Stirbey, publică într-o foaie volantă poezia cunoscută sub titlul La moartea principelui Stirbey. În vară, pleacă cu trupa Pascaly în turneu la Iasi si Cernăuti. Revista Familia continuă să-i publice poezii: Junii corupti la 31 ianuarie/ 12 februarie si Amicului F. I. la 31 martie/11 aprilie. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său îi promite o subventie regulată spre a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toti colegii lui de la Cernăuti.
La 2 octombrie, Eminescu se înscrie la Facultatea de filozofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, lipsindu-i bacalaureatul. Aici face cunostintă cu I. Slavici si cu alti studenti români din Transilvania si din Bucovina. Reia legăturile cu vechii colegi de la Cernăuti si de la Blaj. Se înscrie în cele două societati studentesti existente, care apoi se contopesc într-una singură -`România jună”. Scrisorile si telegramele către părinti penru trimiterea banilor de întretinere se întetesc.

1870 Împreună cu o delegatie de studenti, Eminescu îl vizitează de Anul Nou pe fostul domnitor Al. I. Cuza, la Dobling. În semestrul de iarnă 1869/1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. Dupa aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871 /72, când urmează două semestre consecutive. In schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universitatii. Îl preocupau si unele probleme cu care avea să iasă în publicistică. La 7/19 si 9/21 ianuarie publică în Albina din Pesta articolul O scriere critică, în care ia apărarea lui Aron Pumnul împotriva unei brosuri a lui D. Petrino din Cernăuti, iar la 18/30 ianuarie în Familia, Repertoriul nostru teatral cel dintâi semnat cu numele întreg, iar cel de-al doilea cu initialele M. E. Trece apoi la situatia politică a românilor si a altor nationalităti conlocuitoare din Austro-Ungaria publicând, sub pseudonimul Varro, în Federatiunea din Pesta, trei articole, strâns legate între ele: Să facem un congres, aparut la 5/17 aprilie, În unire e tăria, la 10/22 aprilie, si Echilibrul, la 22 aprilie/4 mai si 29 aprilie/11 mai, pentru care a fost citat de procurorul public din Pesta. Federatiunea din 5/17 aprilie răspunde cu multumiri pentru aceste articole, dar nu poate preciza timpul când ar putea începe publicarea romanului mentionat de Varro. A fost probabil vorba de proiectul de roman Naturi catilinare. La 15 aprilie publică în Convorbiri literare din Iasi poezia Venere si Madonă, iar la 15 august Epigonu. La 17 iunie îi scria lui Iacob Negruzzi, redactorul Convorbirilor literare, lămurindu-i ideea fundamentală din Epigonii.
Alături de N. Teclu, presedinte, Eminescu, în calitate de secretar, semnează, în luna martie, un apel pentru strângerea de fonduri în vederea serbării de la Putna, iar la 4/16 septembrie îi scrie lui Iacob Negruzzi rugându-l sa publice în Convorbiri literare notita ce-i trimite, „asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Stefan cel Mare la Putna”. Tot atunci trimite povestea Fat-Frumos din lacrimă, care se tipăreste în Convorbiri literare, în numerele de la 1 si 15 noiembrie. Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de poet în sânul societătii „Junimea” din Iasi, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune că după terrninarea studiilor să se stabilească la Iasi.

1871 În câteva scrisori din februarie îl pune pe Negruzzi în curent cu proiectele sale literare si i-l recomanda calduros pe Slavici. Trimite poezia Mortua est.; care apare în Convorbiri literare din 1 martie, urmată de alte două poezii: înger de pază si Noaptea…, care se tipăresc la 15 iunie.
La 8 aprilie stil nou, „România jună” tine sedintă de unificare a conducerii, alegând primul sau cornitet, cu I. Slavici, presedinte, si Eminescu, bibliotecar. La 1 august, în sedinta de la Cernăuti, s-au desăvârsit pregătirile pentru serbarea de la Putna, fixată pentru 15/27 august. Cu această ocazie Eminescu revede locurile copilăriei si ale adolescentei sale. Se abate chiar pe la Botosani si Ipotesti. La 6 august i se adresează din Ipotesti lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relatii privitoare la organizarea serbării. În ziarul Românul din 3/15 august, Eminescu publică împreună cu Pamfil Dan, membru în comitetul serbării, o scrisoare în care explică semnificatia întâlnirii tineretului român în jurul mormântului lui Stefan cel Mare. Printre tinerii de talent, participanti activi la serbare, s-au remarcat pictorul Bucevski si compozitorul Ciprian Porumbescu. Din cauza unor curente contradictorii în sânul societatii „România jună”, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere, în toamna anului. Amândoi sunt acuzati că sunt atasati ideilor „Junimii” din Iasi. În studiul său despre Directia nouă, Titu Maiorescu evidentiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului”, ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipăreste cu începere din acest an în Convorbiri literare.
Dintre numeroasele proiecte literare, în acest an probabil ia o formă initială Proletarul, sub impresia lecturilor poetului despre evenimentele Comunei din Paris. Poemul va fi continuat si desăvârsit în anii următori. Lucrează la poemul Panorama desertăciunilor. La 16 decembrie, într-o scrisoare către Serban, care se află în tară, îi scrie necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii penru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea”. Din această cauză intentionează să se mute la altă universitate, în provincie.

1872 Anul probabil al întâlnirii lui cu Veronica Micle, la Viena. La 10 februarie, într-o scrisoare către părinti, se plânge ca a fost bolnav, din care cauza se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată si de stirile triste primite de acasă. La 18 martie ajunge să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast” din cauza boalei si a lipsurilor de tot felul. La 8 aprilie solicită bani pentru a se înscrie în semestrul al doilea. Se plânge si de lipsa unui pardesiu. În aceste împrejurări părăseste Viena si vine în tară. La 1 septembrie participă la o sedintă a „Junimii” din Iasi, unde citeste fragrnente din Panorama desertăciunilor. Egipetul si începutul Evului de mijloc, apoi nuvela Sărmanul Dionis. Prezenta în tară a poetului este confirmată si de o scrisoare pe care Eminescu o trimite din Botosani, în august, lui Titu Maiorescu, în care intervenea în favoarea lui Toma Micheru, pentru un concert al acestuia. La 7 septembrie Eminescu citeste în sedinta „Junimii” două poezii: înger si Demon si Floare albastră. Poezia Egipetul avea să apară la 1 octombrie în Convorbiri literare, iar înger si Demon si Floare albastră la 1 aprilie anul următor. Sărmanul Dionis se tipăreste la 1 decembrie 1872 si în continuare la 1 ianuarie 1873.
Asigurat printr-o subventie lunară de 10 galbeni, din partea „Junimii”, Eminescu pleacă la Berlin. O scrisoare a lui Serban din 30 noiembrie dă amănuntul că poetul era plecat cu mai multe săptămâni înainte de această dată. Inscrierea la Universitatea din Berlin s-a facut la 18 decembrie. De data această Eminescu era înmatriculat ca student ordinar, pe baza unui certificat de absolvire de la gimnaziul din Botosani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care si le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei si dreptului.

1873 Prelucrează folclor: începe primele versiuni la Călin si Luceafărul. Pentru a-si putea asigura o existentă modestă este nevoit să accepte curând un post la consulatul român de la Berlin, aflat sub conducerea lui Teodor Rosetti, mai târziu al lui N. Kretulescu. Tensiunea dintre tata si fiu l-a determinat pe poet să ceară exmatricularea si eliberarea unui certificat doveditor că până la data de 14 iulie a urmat două semestre. La 26 iulie i se elibera acest certificat. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului, iar la 8 decembrie se reînscrie la Universitate pentru semestrul de iarnă. N-a trecut nici un examen. La 21 septembrie Iorgu Eminovici, militar, se sinucide, dar moartea lui e declarată abia la 2 noiembrie. Fusese înmormântat la Ipotesti, fără autorizatie si fără declaratie de deces.

1874 Între 17/29 ianuarie si 7 mai are loc o bogată corespondentă între Maiorescu si Eminescu, în care i se propunea poetului să-si obtină de urgentă doctoratul în filozofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iasi. Ministrul Invătământului îi trimite la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i se dă sarcina de a cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Koenigsberg, dar printr-o scrisoare din 19 septembrie, adresată secretarului agentiei diplomatice din Berlin, motivează de ce a abandonat această sarcină si de ce a luat drumul către tară, urmând ca în noiembrie sa se întoarcă la Berlin pentru examene. La 1 septembrie era numit însă în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iasi.
La 7 octombrie Maiorescu ia cunostinta prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca asa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de oarecare întâmplari grave în familia sa. Două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia, fratele Serban, care dăduse semne de alienatie mintală, la 10 octombrie se internă în spital prin interventia agentiei române din Berlin. Poetul începuse să sufere de o aprindere a încheieturii piciorului. La 28 noiembrie agentia din Berlin anuntă moartea lui Serban.
Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu predă acum lectii de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. Convorbirile literare de la 1 decembrie îi publică Împărat si proletar. La 8 noiembrie promitea că va veni într-o joi la serată literară de la Veronica Micle, spre a citi o poezie cu subiect luat din folclor. Colaborează la Lexiconul lui Brockhaus. Toamna o petrece în tovărăsia lui Slavici, găzduit la Samson Bodnarescu. Publică în Convorbiri literare din 1 noiembrie un articol asupra lui Constantin Bălăcescu, reproducându-i multe poezii.

1875 În prima parte a anului pune ordine în bibliotecă si propune îmbogătirea ei cu manuscrise si cărti vechi românesti. Într-un raport din 6 martie, adresat lui Maiorescu, ministrul învătământului, înaintează o listă bogată de tipărituri si manuscrise vechi pentru achizitionare. Începe traducerea din nemteste a unei gramatici paleoslave. La 15 iunie primeste scrisoarea lui Maiorescu prin care i se propune functia de revizor scolar pentru districtele Iasi si Vaslui. La 1 iulie este invitat să-si ia în primire noul post, iar la 2 iulie predă biblioteca lui D. Petrino, autorul brosurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme este înlocuit si la scoala din cauza grevei declarate de elevii unor clase. La 10 august înaintează ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferintelor cu învătătorii din judetul Iasi. Remarca pe institutorul Creanga de la scoala nr. 2 din Pacurari, Iasi. La 5 septembrie trimite un raport cu propuneri de reorganizare a scolilor din judetul Vaslui. In Convorbiri literare din 1 februarie publică poezia Făt Frumos din tei, iar la 1 aprilie publică tot acolo o scurtă dare de seamă asupra scrierii Pseudo-cyngeticos de Al. I. Odobescu. La 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale „Junimii” rosteste conferinta pe care o tipăreste în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influenta austriacă asupra românilor din principate. La 26 mai, înaintează ministerului un raport elogios asupra unei cărti didactice alcătuită de I. Creanga si altii. Pe Creanga îl introduce la „Junimea”. Schimbându-se guvernul, Eminescu este pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013 din 3 iunie. Prin raportul său din 22 iunie către Ministerul Învătănântului, D. Petrino cere ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte si cărti „sustrase”. Ministerul înaintează raportul Parchetului din Iasi. Prin încheierea sa din 17 decembrie judecătorul de instructie declară însă că „nu este loc de urmare”.
La 15 august se stinge din viată la Ipotesti, Raluca Eminovici. Rămas fără slujbă, Eminescu primeste postul de corector si redactor al părtii neoficiale la ziarul local Curierul de lasi. Frecventează cu regularitate sedintele „Junimii”. De multe ori îl vizită pe Creanga în bojdeuca sa. Convorbirile literare îi publicau la 1 septembrie poeziile Melancolie, Crăiasa din povesti, Lacul si Dorinta, la 1 noiembrie Călin, iar la 1 decembrie Strigoii. Curierul de Iasi avea numeroase rubrici redactate de Eminescu, fără semnatură. În această formă apare la 9 iunie schita La aniversara si nuvela Cezara în numerele de la 6, 11, 13, 15 si 18 august. Face un drum la Bucuresti, unde, prin Maiorescu, se împrieteneste cu Mite Kremnitz. Veronica Micle rămâne însă idolul său.

1877 Continuă activitatea ziaristică la Curierul de Iasi. În forma polemică ia apărarea manualului de logică a lui Maiorescu, sub titlul Observatii critice, în Curierul de Iasi din 12 august, si încă o dată recensiunea logicei Maiorescu, în Convorbiri literare din 1 septembrie. Publică cronici teatrale în legatură cu spectacolele la care asistă. Vizitează în dese rânduri casa bătrânului Micle si participă la sedintele „Junimii”, dar se simte din ce în ce mai singur, fapt pe care i-l comunică la 20 septembrie lui Slavici, iar la 12 octombrie precizeaza, către acelasi, ca Iasii i-au devenit „nesuferiti”. Fiind invitat sa intre în redactia ziarului Timipul Eminescu paraseste Iasii în a doua jumatate a lunii octombrie si vine la Bucuresti, unde se dedică gazetăriei. Anul se scurge fără ca poetul să fi publicat măcar un vers. La 18 decembrie, totusi, Negruzzi se entuziasmă de seria de articole din Timipul, Icoane vechi si icoane nouă „minunat scrise si minunat cugetate”. Eminescu însă nu avea bani nici pentru o fotografie cerută de Negruzzi la Iasi spre a-i pune chipul în tabloul cu portretele junimistilor.

1878 Activitate ziaristică intensă. Nu raspunde scrisorilor primite de la Iasi. Abia dacă participă la sedintele săptămânale de la Maiorescu si de la Mite Kremnitz. Venirea lui Rossi în Bucuresti îi ocupă serile. Sub titlul Reprezentatiile Rossi publică în Timpul de la 28 ianuarie o scurtă cronică teatrală. Si reprezentatiile românesti îl preocupă: la 6 octombrie publică un foileton cu titlul Deschiderea stagiunii 1878-1879. După insistente numeroase, trimite lui Negruzzi patru poezii: Povestea codrului, Povestea teiului, Singurătate si Departe sunt de tine…, care se publică în Convorbiri literare din 1 martie. La 16 aprilie publică în Timpul un foileton, Pastele, care l-a impresionat pe Caragiale atât încât peste cincisprezece ani avea să-l reproducă în Moftul român (1893). La 26 mai citeste acasă la Maiorescu poezii, prezent fiind si Alecsandri, sărbătoritul de la Montpellier pentru Ginta latina. În iulie, sfătuit de medic, îsi ia concediu de la ziar si pleacă la Floresti-Dolj, ]a mosia lui Nicolae-Mandrea. Aici traduce, din însărcinarea Ministerului Cultelor si Învataturilor Publice, tomul întâi al scrierii Fragmente din istoria românilor de Eudoxiu Hurrnuzaki, aparuta de curând în nemteste. La 13 iulie scrie din Floresti, adresând lui Caragiale si Ronetti-Roman, colegi de redactie, o scrisoare plină de umor si de sarcasm.
După înapoierea de la Floresti i s-a propus să se mute la Maiorescu, dar poetul n-a primit. La 17 septembrie face o recenzie în Timipul despre Cuvente den bătrâni, tomul I, de Hasdeu. Participă, între 11 si 13 noiembrie, la a 15-a aniversare a „Junimii” la Iasi, mergând împreună cu Slavici si Caragiale, toti trei în contul lui Maiorescu.

1879 Satisface din plin cererile repetate ale lui Negruzzi si-i trimite la Iasi poezii care se publică în Convorbiri literare: Pajul Cupidon…, O, rămâi, Pe aceeasi ulicoară.., la 1 februarie, De câte ori, iubita.. Rugăciunea unui Dac si Atât de fragedă.., la 1 septembrie, Afără-i toamnă, Sunt ani la mijloc, Când însusi glasul, Freamăt de codru, Revedere, Despărtire si Foaia vestedă, la 1 octombrie. Creste pasiunea pentru Mite Kremnitz, careia îi predă lectii de limba română si-i oferă în manuscris poezia Atât de fragedă. Faptul îl alarmează pe Maiorescu, după cum reiese dintr-o însemnare a criticului din ziua de 1 iunie: „Grea epoca Eminescu” .
La 6 august moare Stefan Micle. Eminescu scrie Veronicăi. Văduva lui Micle vine la Bucuresti si-l roagă să intervie pentru urgentarea pensiei sale. Împreună fac planuri de căsătorie nerealizabile. Se afundă din ce în ce mai mult în munca de gazetar. În redactie are un rol preponderent, dar obositor.

1880 Într-o scrisoare către Henrieta se plânge că are mult de lucru si că-i bolnav trupeste, dar mai mult sufleteste. Din partea familiei primeste numai imputări, în special adresate de tatăl său. N-are nici timp, nici dispozitie să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese invitatie de nuntă. Se simte îmbătrânit si ar vrea să moară. Nu-si vede capul de datorii. Nu publica decât o poezie: O, mamă.., care apare în Convorbiri literare din 1 aprilie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. Renuntă la căsătoria proiectată cu Veronica Micle. Mite Kremnitz afirmă că inima poetului s-a aprins de o nouă flacără. Maiorescu precizează că e vorba de o doamnă Poenaru-Lecca, care-l inspiră, probabil. în poeziile pe care nu le publică, dar le citeste la întâlnirile literare saptamânale. Corespondenta cu Veronica se poarta pe un ton iritat. La 6 decembrie Veronica se plânge lui Hasdeu că Maiorescu l-a determinat pe Eminescu să nu-si tină făgăduiala de a o lua în căsătorie.  1881 Scrie la 18 martie, cerând iertare tatălui său, bolnav, că nu poate veni să-l vada. „Negustoria de gogosi si de brasoave” îl tine strâns de „dugheană”. Se plânge ca-i e „acru sufletul de cerneală si de condei”. Totodată îi scrie si lui Negruzzi, spunând că nu gaseste un minut liber spre a raspunde la scrisorile primite. Îl anuntă însă ca prin Maiorescu i-a trimis Scrisoarea III, pe care a citit-o de mai multe ori la „Junimea” bucuresteana. În seara de 28 martie Maiorescu o citeste în sânul „Junimii”, la Iasi. Dupa publicarea Scrisorii I în Convorbiri literare din 1 februarie, si a Scrisorii Il la 1 aprilie, se tipăreste si Scrisoarea III la 1 mai. Pentru caracterul ei antiliberal este reprodusă la 10 mai în Timpul. Ciclul Scrisorilor se încheie cu publicarea Scrisorii IV la 1 septembrie în Convorbiri literare.Absorbit de activitatea ziaristică, găseste totusi timp si revizuieste nuvela Ceara, a cărei ultima forma o încredintează lui Maiorescu, între filele unei brosuri care continea balada lui Schiller Manusa, tradusă în treisprezece limbi; în româneste de Eminescu.
Lucrează la desăvârsirea Luceafărului si la diversele forme din Mai am un singur dor. În Timpul din 4 octombrie Eminescu publică o introducere la seria de Palavre, anecdote, taclale etc. ale lui E. Baican, iar în numărul de la 10 octombrie se ocupă, într-un articol de fond, de însemnatatea limbii vechi din cărtile bisericesti. La 21 noiembrie, cu ocazia dezvelirii statuii lui Eliade, scrie un articol în care ataca că Eliade este cel dintâi scriitor modern al românilor. Raporturile epistolare cu Veronica devin încordate din cauza lui Caragiale, cu care Eminescu se si ceartă la serbarea pomului de Crăciun de la Mite Kremnitz.

1882 La gazeta, Eminescu este flancat cu începere de la 1 ianuarie de un director si un comitet redactional care urma să-i tempereze avântul sau polemic. Reorganizarea redactiei însă e inoperantă, fiindcă poetul continua să scrie în stilul său propriu. La 28 martie semnează un „prim-Bucuresti” ca recenzie la volumul întâi de nuvele publicat de I. Slavici. Nu publică nici o poezie în tot timpul anului. În schimb citeste în mai multe rânduri Luceafărul în sedintele „Junimii” de la Maiorescu. Mite Krernnitz i-l traduce în nemteste. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În seara de 13 septembrie, în absenta poetului, probabil, se citesc „iarasi vecinic frumoasele poezii de Eminescu”. In seara de 8 octombrie citeste si corectează, împreună cu Maiorescu, Luceafărul pe care îl prezinta slefuit la „Junimea” de la 28 octombrie.
Împacat cu Veronica, îi scrie si primeste numeroase scrisori. Îi comunică planurile pentru viată în comun la Bucuresti. În câteva rânduri, Veronica a fost pentru scurt timp în Bucuresti. Dar curând raporturile dintre ei se strică.

1883 În ianuarie, Eminescu este internat pentru câtăva vreme în spital. În lipsa lui se citeste la Maiorescu, în două rânduri, Luceafărul în limba germană, traducere făcuta de Mite Kremnitz. Poezia, în româneste, vede lumina tiparului în Almanahul societătii studentesti „România jună” din Viena apărut cu mentiunea aprilie. Aparitia Almanahului este anuntată în Timpul, cu începere de la 14 mai pâna la 26 iunie. În seara de 23 martie, la sedinta „Junimii” de la Maiorescu este semnalată prezent a lui Iosif Vulcan. Probabil cu aceasta împrejurare Eminescu i-a cedat textul următoarelor poezii care au apărut în Familia în cursul lunilor viitoare: S-a dus amorul… (la 24 aprilie), Când amintirile… (la 15 mai), Adio (la 5 iunie), Ce e amorul… (la 17 iulie), Pe lângă plopii fără sot… (la 28 august), Si dacă… (la 13 noiembrie). Pentru aceste poezii Eminescu a primit un mic onorar, singurul cu care a fost răsplătit în toată activitatea sa literară.
La 4 iunie Timpul anuntă plecarea la Iasi a lui Eminescu, pentru a asista în calitate de corespondent al ziarului la serbarea dezvelirii statuii lui Stefan cel Mare. Isi regăseste vechii prieteni, I. Creanga si Miron Pompiliu. Cu această ocazie citeste junimistilor din Iasi, strânsi în casa lui Iacob Negruzzi, poezia Doina care se tipăreste apoi în Convorbiri literare din 1 iulie. La Bucuresti, în ziua de 23 iunie, pe o căldură înzăbusitoare, Eminescu dă semne de alienatie mintală. La 28 iunie boala izbucneste din plin. În aceeasi zi este internat în sanatoriul doctorului Sutu. La 12 august Maiorescu este vizitat de Gheorghe Eminovici si de fratele poetului (locotenentul), care cer relatii asupra bolnavului. Convorbirile literare din luna august reproduc poezia Luceafărul din Almanahul de la Viena. La 20 octombrie Eminescu este trimis de prieteni la Viena si internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însotit pe drum de Chibici. La contributiile amicilor se adaugă suma de 2000 lei, rezultată din vânzarea biletelor de intrare la Ateneu, unde Alecsandri a citit piesa Fântâna Blanduziei în ziua de 14 octombrie.
La 21 decembrie apare la Socec volumul cu poeziile lui Eminescu, având o scurtă prefată semnată de Titu Maiorescu, si portretul autorului. Impresie puternică pe lângă cele publicate anterior de poet, volumul cuprinde si 26 poezii inedite.  1884 La 8 ianuarie se stinge din viată, la Ipotesti, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, iar la 7 martie, îsi luă singur viata, prin împuscare, Neculai Eminovici (Nicu), tot la Ipotesti. În ziua de 1 ianuarie Eminescu este vizitat de Maiorescu si de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena, care avea sarcina să vadă cât mai des pe poet la sanatoriu. La 12 ianuarie Eminescu scrie lui Chibici si-si exprimă dorinta de a veni în tară. La 4 februarie îi scrie lui Maiorescu, exprimându-i aceeasi dorintă. D-rul Obersteiner propune la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. Maiorescu, răpunzând la scrisoarea lui Eminescu, arată bucuria tuturor pentru deplina lui însănătosire si-l anuntă că Chibici va sosi la Viena, pentru că împreuna să faca o excursie de plăcere de 6 săptămâni spre sudul Alpilor până la Venetia, Padua si Florenta. Petre Carp, vizitând pe Eminescu la Dobling, îi face lui Maiorescu aceleasi propuneri.
În ziua de 26 februarie Eminescu părăseste sanatoriul si, însotit de Chibici, face călătoria recomandata prin Italia. Soseste la Bucuresti la 27 martie, primit la gară de mai multi amici. În ziua de 7 aprilie Eminescu pleacă la Iasi cu acelasi însotitor. Contributiile pentru întretinere continuă.
La 24 septembrie Eminescu e numit în postul de subbibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iasi. Este prezent la banchetul anual al `Junimii’, la 25 octombrie. În noiembrie este bolnav si internat în spitalul Sf. Spiridon. În decembrie îl vizitează Vlăhută. Convorbirile literare din lunile ianuarie si februarie îi publică douăzeci si una din cele douăzeci si sase poezii, publicate ca inedite în volumul de la Socec. În numărul din luna februarie i se tipăreste poezia Diana, necuprinsă în volum. În Familia din 12 februarie apare poezia Din noaptea…, ultima din grupul celor date lui Iosif Vulcan în primăvara anului precedent.

1885 Apare la Socec editia a doua a volumului de poezii, cu acelasi continut. Convorbirile literare din iulie îi publică Sara pe deal. Eminescu continua modesta slujbă la bibliotecă si predă lectii la scoala comercială. Lipseste în lunile iulie si august, urmând o cură la Liman, lângă Odesa, de unde scrie cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iasi. I se dă de către Editura Socec 500 lei în contul volumului de poezii.  1886 Este mentinut în serviciul bibliotecii, unde îndeplineste roluri sterse: scrie statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărtilor împrumutate si pentru convocarea comisiei bibliotecii. Epoca ilustrată din 1 ianuarie publică Dalila (fragment). În întregime poezia a apărut postum în Convorbiri literare la 1 februarie 1890. Albumul literar al societătii studentilor universitari „Unirea”, cu data de 15 martie, îi publică poezia Nu ma întelegi, iar Convorbirile literare din decembrie poezia La steaua.
România libera din 2 martie informează despre o conferinta publicată lui Vlăhută asupra lui Eminescu, lăudând poeziile si criticând aspru pe cei care au avut alte păreri asupra lor. În timpul verii Eminescu devine din nou alienat. La 9 noiembrie este înlocuit în postul de la bibliotecă si, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mânăstirea Neamt.  1887 Primavara, Eminescu pleacă la Botosani, la sora sa Henrieta, si este internat în spitalul local Sf. Spiridon. În timpul acesta se organizează în Iasi comitete de ajutorare, care lansează liste de subscriptie publică pentru întretinerea si îngrijirea poetului. La 13 iulie merge la Iasi pentru un consult de medici. Acestia recomanda trimiterea pacientului la Viena si Hall, unde si pleacă în ziua de 15 iulie, însotit fiind de doctorandul Grigore Focsa. De la Hall se întoarce la Botosani, unde stă sub îngrijirea doctorului Isac si a sorei sale Henrieta, cu începere de la 1 septembrie. În decembrie trupa de teatru a fratilor Vlădicescu, cunoscuti poetului, dă la Botosani un spectacol în beneficiul bolnavului. Convorbirile literare din 1 februarie îi publică poezia De ce nu-mi vii, iar numarul din 1 iulie Kamadeva.  1888 Eminescu are dorinta de a-si termina unele lucrari pe care îsi aminteste ca le-a lăsat în manuscris. Pomeneste Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrala din Iasi. Prin scrisoare recomandată îi cere lui Maiorescu să-i trimita biblioteca si manuscrisele rămase la Bucuresti. Criticul însă nu dă nici un răspuns acestei scrisori.
Iacob Negruzzi depune pe biroul Camerei deputatilor o petitie din partea unui număr de cetăteni din toate partile tării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea este sustinută si de M. Kogălniceanu. Camera votează un ajutor lunar de 250 lei. Abia la 23 noiembrie proiectul de lege trece la Senat, unde este sustinut de N. Gane ca raportor. Legea se va vota abia în aprilie anul următor.
Veronica Micle vine la Botosani si determină pe Eminescu să se mute definitiv la Bucuresti, unde si pleacă pe data de 15 aprilie. Aici are un modest început de activitate literară. Citeste într-un mic cerc de prieteni Lais, care se dovedeste a fi traducerea piesei Le joueur de flute de Emile Augier. Tipăreste în România liberă din 13 noiembrie lconarii d-lui Beldiman si la 20 noiembrie Iar iconarii. În decembrie participă la aparitia revistei Fântâna Blanduziei, unde scrie articole la 4 si 11 decembrie, semnând cu initiale. În numărul din 25 decembrie al revistei se anuntă aparitia volumului de poezii, editia a treia, cu un adaos de trei poezii fată de editiile precedente: La steaua, De ce nu-mi vii si Kamadeva.

1889 La 3 februarie Eminescu este internat la spitalul Marcuta din Bucuresti si apoi este transportat la sanatoriul Caritas. La 13 aprilie se instituie o curatelă pentru asistenta judiciara a bolnavului. In noaptea de 15 iunie, la ora 3, poetul moare în sanatoriul doctorului Sutu din strada Plantelor, Bucuresti. Ziarul Românul din 16 iunie anuntă la stiri: Eminescu nu mai este. Înmormântarea are loc în ziua de 17 iunie. Corpul defunctului este depus în groapă la umbra unui tei din cimitirul Bellu. În octombrie se dă la tipar editia a patra a volumului de poezii de la Socec, cu un studiu al lui Maiorescu, intitulat: Poetul Eminescu. La 14 octombrie moare la Botosani Henrieta Eminovici, sora care-l îngrijise pe Eminescu în ultimii săi ani de viata. Veronica Micle încetase din viată înca de la 3 august în chiria unor măici de la Mânăstirea Văratec.
Tot în acest an moare si I. Creanga.

De-aș avea

De-aş avea şi eu o floare
Mândră, dulce, răpitoare,
Ca şi florile din mai,
Fiice dulce-a unui plai,
Plai râzând cu iarbă verde,
Ce se leagănă, se pierde,
Undoind încetişor,
Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o floricică
Gingaşă şi tinerică,
Ca şi floarea crinului,
Alb ca neaua sânului,
Amalgam de-o roz-albie
Şi de una purpurie,
Cântând vesel şi uşor,
Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o porumbiţă
Cu chip alb de copiliţă,
Copiliţă blândişoară
Ca o zi de primăvară,
Câtu-ţi ţine ziuliţa
I-aş cânta doina, doiniţa,
I-aş cânta-o-ncetişor,
Şoptind şoapte de amor.

Alexandru Depărăţeanu, dramaturg şi poet

Biografie

Alexandru Depărățeanu (n. 25 februarie 1835, Deparați, județul Teleorman – d. 11 ianuarie 1865, București a fost un poet, politician și dramaturg român.

Și-a făcut studiile în România și apoi în Franța, la Paris. Implicat în politică, a ajuns deputat în Camera care a urmat după lovitura de stat din 1864, dar a murit la scurt timp după aceea.

Pe lângă drama Grigore-Vodă a mai publicat o colecția de poezii Doruri și amoruri în 1861. Criticii literari consideră că, deși avea talent, nu a ajuns decât în faza de imitație a maeștrilor săi, printre care posibil Ion Heliade-Rădulescu, dar mai ales francezi. Influența acestora este evidentă în vocabularul întrebuințat, plin de neologisme care nu s-au păstrat și care îi fac versurile greu de înțeles pentru cititorul contemporan.^[3]

Depărățeanu este cunoscut astăzi mai ales prin „Vara la țară”, poezie postumă și care a ajuns de notorietate prin parodia lui George Topîrceanu „Al. Depărățeanu: Vara la țară...”, din ciclul Parodii originale (1916).

Lucrări publicate

·         Doruri și Amoruri de Alessandru Deparațianu, Bucuresci, Typographia Naționale a lui St. Rassidescu (tipărit cu grafia intermediară chirilico-latină), 1861

·         Ciocoii vechi și ciocoii noi, broșură de opt pagini, 1861

·         Grigore-Vodă (dramă), 1864

Reeditări

·         Alexandru Depărățeanu – Scrieri, 564 p., colecția Restitutio, Editura Minerva, București, 1980

In memoriam

·         Biblioteca orășenească Videle poartă din 1968 numele Alexandru Depărățeanu.^[4]

·         Școala gimnazială "Alexandru Depărățeanu" din Roșiorii de Vede^[5]

·         Strada Alexandru Depărățeanu din București^[6]

·         Strada Alexandru Depărățeanu din Ploiești^[7]

Vara la țară

Locuinţa mea de vară
E la ţară:
Acolo eu voi să mor
Ca un fluture pe floare
Beat de soare
De parfum şi de amor.

Acolo e fericirea
Şi iubirea
Traiului patriarhal;
Viaţa ce aci s-ascunde
Curge-n unde
Curge-n unde de cristal!

Ale soarelui copile
Dalbe zile
De Cuptor şi Cireşar,
Ca pe nişte surioare
Pe fecioare
Din colibi le chiam-afar'.

Şi ca roiul de albine
Pe coline,
Pe vâlcele, pe câmpii,
Toată ziua mi se-ncură
Şi murmură
Copiliţe şi copii!

Sfânta poezie-n manta
Radiantă
D-alb, de roşu şi azur
Înveşmântă deal şi vale
Câmp şi cale:
Nu lasă nimic obscur!

Numai vara cerul face
Cu noi pace;
Numai vara ochiul meu
Vede-n raze şi lumine
Toate pline
De mila lui Dumnezeu!

Plaiul verde de zmaraldă
Mi se scaldă
Ca o nimfă-n râu divin
De junete şi viaţă
Ce-o resfaţă
Şi-i sărută dalbul sân!

Şi cum undula pe spate
Resfirate
Bucle blonde la virgini,
Ca miresele cu mirii
Când zefirii
Zbor cu ele pe colini,

Spicul blond cu paie de-aur
Scump tezaur
Pentru mari şi pentru mici,
Undulează-n mii de valuri
Între maluri
De sulfinaşi d-aglici!

Astfel bazmele-azurate
Şi-nstelate
Cu-al lor cer de Orient
Spun ca-n ţările-ncântate
Sunt bogate
Mări de aur şi argint,

Şi prin holdele splendide
Ies silfide
Cu piciorul de copil,
Zvelte, agere, uşoare,
Surioare
Cu Camila lui Virgil...

Trageţi danţul pe răzoare
O! fecioare
Cu privirile cereşti!
Danţul, cântecul şi-amorul
Sunt izvorul
Fericirii omeneşti!

Însăşi umbrele obscure
Din pădure
Învelite-n giulgiul lor
Sar pe sumbra bălărie
Într-o mie
De-nvârtiri intr-un picior.

Şi, când noaptea pe poiene
Cânt-alene
Melancolicul păstor,
Nu ştiţi ielele cum danţă
Şi se lanţă,
Îmbătate de amor!...

O! graţioase idile!
În ce zile,
În ce nopţi ţâţ înflorit
D-aşa odori minunate,
Parfumate,
Din fruntea lui Teocrit?

N-aţi înflorit voi in ora
Când e hora
Elfilor înamorati,
Cu praf de-aur pe aripele
Şi de stele
Ca-mpăraţii-ncoronaţi?

Când angelicele canturi
Peste vânturi
Se înalţă de pe câmpii,
Răpesc verguri, flori şi raze
În extaze
D-ale verei poezii?

Nici un timp aurocale
Pastorale,
Nici un timp, versuri cereşti,
Nu dă ca vara splendoare
Şi candoare
Poeziei omeneşti!

Şi pentru asta eu, vara,
Iubesc ţara,
Pentru asta voi să mor
Ca un fluture pe floare
Beat de soare,
De parfum şi de amor.

Moară tonţii în palate
Îmbrăcate
Cu covoare d-Ispahan,
Ei, ce chem pietrele triste
Ametiste
Şi părinte-pe tiran!

Tonţii, cari pentru o mână
De ţărână
Îşi dau sângele din ei,
Fac din crâncenele crime,
Înălţime,
Şi din demoni Dumnezei!

Mie daţi-mi valea verde,
Unde pierde
Omul negrele gândiri,
Unde-ţi uiţi de infamia
Şi sclavia
Auritelor zidiri!

Nu mai voi s-aud de cine
Face bine
Sau de cine face rău:
De la mic până la mare
Fiecare
E victimă sau călău.

Lumea noastră e un mare
Stârv, din care
Mii de bestii se nutresc:
Mii de păsări şi de fiare,
Ce prin gheare
Împart hoitul omenesc!

Vai! şi cum îşi bate pieptul
Înţeleptul
Care zi cu zi cârpind
Ale sale zile pline
De suspine,
Vede cărţile-i minţind!

În Paris, în Londra,-n Viena
De la Sena
Pân'la marea de Azol
Vede toată-nvăţătura
Că e gura,
Şi stomacul, filozof!

Gura d-om, gura de câine,
Cere pâine!
Fii tiran, tâlhar, păgân..
Numai gura s-aibă pâine,
Om sau câine
Te cunoaşte de stăpân!

Daţi-mi, daţi-mi valea verde
Unde pierde
Omul negrele gândiri;
Unde-ţi uiţi de infamia
Şi sclavia
Auritelor zidiri,

Unde mândra păsărică
Se ridică
Până-n cerul luminos,
Şi din ceru-i plin de soare
Cu oroare
Abia vede omul jos!

Poetul Mihai Elin

Biografie Mihai Elin
Mihai Elin (pseudonim al lui Mihai Egli; 25 februarie 1941, Braşov - 31 ianuarie 2010) este un poet şi traducător. Este fiul Floricăi (născută Vasilcoi) şi al lui Ioan Egli, muncitori. Tatăl, care provenea dintr-o familie de ţărani din Maramureş, de origine germană, a fost deportat în 1944-1947 în URSS. Elin a urmat Liceul „Andrei Şaguna\" din Braşov (1954-1959), apoi, la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Limbi Străine, secţia limba şi literatura franceză (1959-1964).

A debutat cu poeme în „Luceafărul\" (1960). Prima carte de versuri, Treaz între două cadrane, îi apare în 1968. A lucrat sporadic în presă (ca redactor la „Scânteia tine­retului\" în 1970-1971, de unde pleacă prin demisie, şi ca redactor la „Tribuna României\", în 1989), dar mulţi ani şi-a asigurat existenţa ca liber profesionist (profesor de limbi străine, traducător din franceză, engleză, italiană, spaniolă). În anii \'90 devine director al Editurii Agni. A colaborat la diferite reviste literare, în special în anii \'70 la „Luceafărul\", unde a publicat traduceri de Dylan Thomas, T.S. Eliot, din poeţi francezi şi americani contemporani.

Poet puţin prolific sau extrem de sever cu sine, Elin lasă să treacă 8 ani între debutul în revistă şi volumul Treaz între două cadrane, iar până la cel de-al doilea, Vremea călătoriilor, în care se află inclusă integral placheta de debut, la care se adaugă un poem amplu, Desprinderea de pământ, şi un ciclu nou, întregul meu astăzi, alţi 21 de ani. S-a putut vorbi, pe drept cuvânt de „autoexigenţă\", „autocenzură\", „disciplină lăuntrică\", „răbdare\". Remarcat ca poet de certă valoare şi afiliat unei „şcoli\" ilustrate de Ioan Alexandru, Gheorghe Pituţ, Mircea Ciobanu, George Alboiu, Elin este dotat, incontestabil, cu originalitate. Au impresionat cu deosebire „seriozitatea\" liricii sale, patosul conţinut, comunicat nu prin mijloace grandiloc­vente, ci prin intensitatea austeră a notaţiei.

A fost privit ca un „romantic\" întârziat sau „modernizat\", ca un inadaptat încli­nat către lamentaţie, dar şi ca un antiromantic prin excelenţă, ca un spirit modern, opunând visului şi fanteziei trezia şi luciditatea. Cvasiunanim, criticii au înregistrat în lirica lui elemente expresioniste. Deşi diferă de expresioniştii „istorici\", Elin, ca poet al epocii sale, marcat de reflexivitate, se distinge prin fervoarea combustiei lăuntrice. Limbajul lui poetic, economic şi auster, este expresiv prin intensitatea implicării eului poetic. Frusteţea rostirii, aparenţa de ariditate reprezintă nu insuficienţe, ci semne ale autenticităţii. „Crisparea e, la Mihai Elin, un semn de putere\" (Mircea Iorgulescu). Preocuparea majoră a poetului e de natură ontică, existenţială şi morală. Tema timpului ocupă un loc central.

Titlul primului volum - în tâlcuirea lui D. Micu, „cele Ťdouă cadraneť sunt ceasul naşterii şi acela al morţii: două nopţi între care curge existenţa umană\" - rezumă perfect sensul general al acestei lirici a lucidităţii dureroase. Terifiat de curgerea ireversibilă a timpului, de perceperea existenţei universale ca o goană absurdă către neant, către „noaptea lungă\" spre care „curg / întunecimile scunde\", îndurerat de perspectiva tot atât de sumbră a vieţii umane ca luptă încrâncenată şi necruţătoare pentru existenţă (un poem-alegorie înfăţişează încleştarea feroce a unor câini care se sfâşie între ei disputându-şi resturi de la abator etc.), poetul îşi semnalează năzuinţa unei posibile emancipări, sub semnul eticului, de sub tirania absurdului şi domnia cruzimii animalice („Oh, de-am putea să ne naştem din nou / într-o mai limpede alcătuire\"; „Ce vad prin lume să tai / spre a trece cât mai puţin pângărit?\"). În solilocviul liric se pot recunoaşte elemente existenţialiste - alienarea, conştiinţa absurdului, angoasa existenţială - dar nimic livresc sau factice nu vine să atenueze vigoarea tratării lor, care frapează prin dramatismul implicării.

Poemele noi din a doua carte indică o anumită evoluţie în direcţia sporului de reflexivitate, a obiectivării şi, în acelaşi timp, la nivelul vehemenţei enunţului, în sensul radicalizării. Poetul contemplă „priveliştea lumii ame­ninţate de un pericol cosmic sub semnul lui Marte\" (Al. Piru) şi clamează insuficienţa cuvintelor („Otrava unei lumi cum s-o ţii / sub nişte biete cuvinte?\"), fiind tentat de pasul riscant, de pariul imposibil al transcenderii limitei dintre literatură şi viaţă („Am spart învelişul vorbirii\"). Elin a realizat, cu competenţă şi talent, mai multe traduceri, între care lucrarea de teorie şi filosofie a artei Puissances de l\'image de Rene Huyghe.

Opera

• Treaz între două cadrane, Bucureşti, 1968;
• Vremea călătoriilor, Bucureşti, 1989.

Traduceri

• Rene Huyghe, Puterea imaginii, Bucureşti, 1971;
• Denise Aime-Azam, Patima lui Gericault, Bucureşti, 1972;
• Villiers de l\'Isle-Adam, Viitoarea Evă, Bucureşti, 1976;
• Edmond About, Omul cu urechea ruptă, Cluj Napoca, 1977;
• Richard Canal, Atac la I.A. Etoile, Bucureşti, 1995;
• Paola Giovetti, Straniu şi inexplicabil, Bucureşti, 1995;
• Roberto Pinotti, OZN: Super-secret de stat?, Bucureşti, 1996.

Va trebui

Va trebui să privim cu alți ochi.
Ei bine!
Cei mai bătrâni dintre noi
au câte două sau trei
și unii chiar câte patru perechi de ochi
pe care i-au dosit prin cufere, prin poduri
Și scotocesc prin lucrurile vechi
și calcă în picioare fotografiile vinete,
bâjbâie pe deasupra,
foșnesc pe dedesubt,
pipăind relicve pâcloase
și se ridică în papuci de casă
cu strigăte anemice,
cu junghiuri în oase
și cu pânze de păianjen pe fețe.
Cu ochii regăsiți,
unii văd lumea plecată spre dreapta,
alții - prăvălită spre stânga,
unii o văd grozav de turtită, pe brânci,
și, în sfârșit, cei rămași
nu o mai văd de loc
pentru că ochii lor sunt opaci de vechime.
Iar, noi, cei lipsiți de memorie încă,
noi stăm în ferestre,
cu fețele de var, absorbind prin degete lumea
pentru ochii cei adevărați.

Aurel Butnaru, publicist şi poet

Luceafăr nestatornic

Luceafăr bland al zorilor
Sunt foarte fericit…
Călcand prin noapte am simtit
Nemaipătrunsul dor.

Privind la tine în trecut
Nu-mi inspirai nimic
Poate un simt, dar totusi mic
Si nu te-am mai văzut.

Opream a tale raze reci
De ochii feminini
Ce ar fi stat ca doi străini
Privindu-te în veci…

Un glas plăpand m-a'nlăturat
Spunand că o inspiri
Si gândul mi l-a spulberat
Ciocnindune'n priviri.

Trecand din noapte către zi
Învăluit de simturi
În vis cu ochii tăi mă scuturi
Si cu-ale tale corzi.

De-atunci si mai ‘nainte'ncoace
Mă tot gandesc la tine
Si nestatornic zic în sine
Privindu-te am pace.

Si vreau să te-ntalnesc să-ti spun
Că tare-mi esti plăcută
Că vraja e deja făcută
Si focul nu-l răpun.

Acum, luceafăr încălzit
Te văd în noaptea neagră
Cu gândul la fiinta dragă
Eu iarăsi te-am privit.

TEATRU/FILM 25 Februarie

Carlo Goldoni

Indragostitii - Carlo Goldoni: http://youtu.be/fh1s-vSBmkk;

Bolnava prefacuta - Carlo Goldoni: 

FATA CINSTITA de Carlo Goldoni:

Duiliu Zamfirescu

Subprefectul:

VIATA LA TARA: 

Aurel Baranga

Mielul turnat: 

Cu Costache Antoniu
Biografie:

Costache Antoniu (n. 25 februarie 1900, comuna Țigănași, județul Iași; d. 16 iunie 1979, București) a fost un actor român de teatru și film. Costache Antoniu a a fost deputat în Marea Adunare Națională în trei sesiuni.^[1] În sesiunea 1952 - 1957, Costache Antoniu a fost ales deputat în Marea Adunare Națională în regiunea București, circumspecția electorală Turnu Măgurele.^[2]

A absolvit în anul 1926 Conservatorul de Artă Dramatică din Iași. Între anii 1955-1970 a fost rector al Institutlui de Artă Teatrală și Cinematografică din București.

A interpretat roluri de compoziție în comedie și dramă pe scena Teatrului Național din București în piese de I.L. Caragiale, Anton Cehov, Mihail Sebastian.

Filmografie:

• O noapte de pomină (1939)
• O scrisoare pierdută (1953) - Cetățeanul turmentat
• Nufărul roșu (1955)
• Pasărea furtunii (1957)
• Băieții noștri (1959)
• Telegrame (1959)
• Darclée (1961)
• Vacanță la mare (1962)
• Pădurea spânzuraților (1964) - Preotul
• Străinul (1964) - profesorul Gridan
• Neamul Șoimăreștilor (1965) - hangiul

O scrisoare pierduta 1953 HQ: http://youtu.be/KAjQOloZDKg;

În regia lui Jean Georgescu

Visul unei nopți de iarnă

O zi cu surprize - Ring Larner

SFATURI UTILE 25 Februarie

CUM SĂ NE CURĂȚĂM FICATUL

Ficatul este unul dintre cele mai mari organe ale corpul uman, avand cele mai multe si mai diversificate functii.

Are peste 500 de functii, unele atat de complexe incat fara ficat nu ai putea trai, si nu exista un aparat sau sistem care sa poata inlocui toate functiile ficatului. Una dintre cele mai importante functii este ca purifica sangele si elimina toate toxinele si impuritatile din el.

Astfel, daca ai un ficat curat inseamna ca organismul tau este sanatos plin de vitalitate, energie, iar starea de spirit pe care o ai este excelenta. Curatarea ficatului in fiecare zi este cea mai buna modalitate de a-l pastra sanatos. 

Cum iti poti curata ficatul?

Combina doua parti egale de suc de lamaie si ulei de masline. Este recomandat sa iei o lingura din acest amestec puternic in fiecare dimineata pe stomacul gol. Dupa ce ai facut acest lucru, te poti bucura de micul dejun.

Ar trebui sa simti o schimbare intr-o luna. Un aspect fizic mai frumos, o piele mai stralucitoare si mai sanatoasa, o ameliorare a cercurilor intunecate din jurul ochilor, sunt doar cateva din beneficiile de care te vei putea bucura. Intestinele tale vor functiona corect si vei uita de problemele legate de digestie si constipatie. Vei fi sanatos si plin de energie!

Uleiul de masline este cel mai eficient produs, mai ales atunci cand vine vorba de decolmatarea canalelor ficatului si vezicii biliare. Bila este un participant activ in digestie, deoarece accelereaza functia tranzitului intestinal. Lamaia si afinele au acelasi efect asupra digestiei.

Lamaia are proprietati puternice asupra sanatatii si acestea sunt, probabil, bine cunoscute pentru tine. Lamaia este o sursa excelenta de vitamina C, fiind destul de eficienta in eliminarea grasimilor, ea contribuind, de asemenea, la procesul de curatare a ficatului. 

Ce trebuie să faceți dacă aveți colesterolul ridicat?

Păcăleala colesterolului

10 Produse Care vă vor Curăța Arterele Fără a Folosi Medicamente

GÂNDURI PESTE TIMP 25 Februarie

Câteva citate din Aurel Baranga: