MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
MIERCURI 13 FEBRUARIE 2019

Bună dimineața!

ANUNȚ PUBLIC

Bună ziua!
De câteva zile muncesc din greu la pagina Octavian Dicu și la cele 17 grupuri tematice pe care le administrez.
Mi-am propus următoarele:
1. Să șterg TOȚI prietenii de pe pagina mea și din grupurile tematice administrate de mine;
2.Să reiau primirea de prieteni, mai cu seamă a celor pe care i-am șters din listă, dar NUMAI după ce aceștia își vor completa datele solicitate de Facebook la profil. Cine nu face aceasta va rămâne în afara prieteniei cu mine!
3.În cele 17 grupuri tematice administrate de mine voi primi ca membri NUMAI prieteni de-ai mei.
4. Pagina și grupurile tematice vor putea fi văzute NUMAI de prieteni.
5. Voi reorganiza moderatorii grupurilor care vor primi atribuții mai multe!
De ce fac toate aceste schimbări? Simplu: pentru a ne cunoaște mai bine!
Mulțumesc pentru înțelegere!
Octavian Dicu 

RELIGIE ORTODOXĂ 13 Februarie

Sf Cuv Martinian; Sf Ap Acvila și soția sa Priscila; Sf Ier Evloghie, patriarhul Alexandriei

Sf Cuv Martinian

Sfântul Cuvios Martinian s-a născut în Cezareea Palestinei, în timpul împăratului Constanţiu (337-361). S-a retras la 18 ani într-o peşteră, unde a trăit 25 de ani, primind darul facerii de minuni. Însă Zoe, o femeie desfrânată, îmbrăcată în haine sărăcăcioase (şi cu cele frumoase în traistă), dorind să-l ducă în ispită, a venit la el. Din milă, cuviosul a primit-o, dar dimineaţă, când s-a trezit, femeia era schimbată şi împodobită. Zoe l-a ispitit pe acesta, încât aproape l-a convins. Dar fiind ceasul când credincioşii veneau la el, a ieşit afară să-i întâmpine. Aşa harul lui Dumnezeu i-a schimbat gândul, şi făcând el un foc s-a aruncat în acesta, spunându-şi că focul iadului este mult mai greu de suportat. Atunci, Zoe s-a pocăit, iar sfântul a trimis-o la Mănăstirea Sfintei Paula din Betleem. Următorii 10 ani Martinian i-a trăit pe o insulă, dar şi aici a venit o femeie, Fotini, singura supravieţuitoare a unei furtuni. I-a lăsat hrana şi adăpostul său, iar el s-a aruncat în mare ducându-l la uscat doi delfini. A trăit în pribegie restul vieţii, dându-şi sufletul lui Dumnezeu în biserica din Atena, în faţa episcopului. Şi Zoe şi Fotini au primit sfinţenia.

Viaţa Sfinților Apostoli și Mucenici Acvila și soția sa, Priscila 

Sfântul Apostol Acvila, unul din cei şaptezeci de Apostoli, a fost ucenicul Sfântului Apostol Pavel şi a fost aşezat episcop de acesta. El era de neam iudeu, din părţile Pontului, locuind în Italia cu femeia sa, Priscila, mai înainte de a crede ei în Hristos.

Sfântul Apostol Acvila, unul din cei şaptezeci de Apostoli, a fost ucenicul Sfântului Apostol Pavel şi a fost aşezat episcop de acesta. El era de neam iudeu, din părţile Pontului, locuind în Italia cu femeia sa, Priscila, mai înainte de a crede ei în Hristos.

Când Claudiu Cezarul a poruncit ca toţi iudeii să fugă din Roma, atunci Acvila cu soţia sa au trecut în Corint. Pricina acestei izgoniri a iudeilor din Roma a fost aceasta: începându-se propovăduirea Domnului nostru Iisus Hristos în Roma şi Sfântul Apostol Petru venind şi el acolo, au primit sfânta credinţă în Hristos, dar mai mulţi petreceau întru necredinţă. Dar ei aveau multe certuri între dânşii, căci unii mărturiseau că Hristos este adevăratul Mesia, iar alţii se lepădau de El, hulindu-L.

Necredincioşii iudei, precum cei din Ierusalim şi din celelalte părţi, tot astfel şi din Roma, de multe ori se sculau cu răutate împotriva creştinilor. Ei nu sufereau nici să audă de numele lui Iisus Hristos, dar şi pe păgâni îi îndemnau spre aceasta, gonind pretutindeni pe cei credincioşi. Dar cei care se întorsesera la Hristos, aceia apărau pe iudeii ce crezuseră, de iudeii cei necredincioşi; din această pricină se ridica între dânşii ceartă. De acest lucru s-a dat de ştire lui Claudiu Cezarul. Dar, de vreme ce Hristos se numea de creştini că este Fiul lui Dumnezeu şi împărat al lui Israel, pentru aceea Cezarul s-a temut să nu se ridice vreo tulburare în popor şi să se arate între dânşii un alt împărat, care să-i ia stăpânirea lui. Deci, el a poruncit ca pe toti iudeii cei credincioşi şi necredincioşi, să-i izgonească din Roma şi din toată Italia.

Se mai povestesc încă şi alte pricini ale izgonirii acelora. Iudeii cei necredincioşi amăgiseră la credinţa lor mozaică pe împărăteasa Agripina, femeia lui Claudiu.

Deci iudeii, fiind izgoniţi de acolo, Acvila s-a dus în Corint, hrănindu-se din osteneala mâinilor sale, pentru că era cu meşteşugul făcător de corturi.

Pe vremea aceea, Sfântul Apostol Pavel, propovăduind pe Hristos între neamuri, a mers de la Atena la Corint, cetate de scaun a Ahaiei şi aflând acolo pe Acvila cu soţia sa, Priscila, a găzduit la dânşii şi fiind de acelaşi meşteşug cu ei, lucrau împreună corturi. Deci, învăţându-i pe ei a crede în Hristos, i-a botezat.

Petrecând Pavel în Corint o vreme, se întreba cu iudeii şi cu elinii despre Hristos. Astfel, i-a învăţat pe ei cuvântul lui Dumnezeu un an şi şase luni. Apoi, plecând cu corabia în Siria, a luat cu dânsul pe Acvila şi pe Priscila. Sfântul Apostol Pavel a sosit împreună cu dânşii şi cu ceilalţi următori ai lui la Efes şi voind ca să fie în Ierusalim de praznicul Pastelui, au lăsat în Efes pe Acvila şi pe Priscila, ca să înveţe pe efeseni sfânta credinţă cea în Iisus Hristos. Iar el s-a dus singur la Ierusalim, făgăduindu-le ca iarăşi o să se întoarcă la dânşii în Efes.

După ce Pavel s-a dus în calea cea socotită de dânsul, a venit la Efes iudeul Apolo, de neam alexandrin, bărbat înţelept şi tare în Scripturi. Acesta era învăţat în calea Domnului şi arzând cu duhul, grăia şi învăţa cu dinadinsul cele pentru Domnul. Însă nu ştia încă de botezul cel în Sfânta Treime, ci numai de botezul lui Ioan. Auzind Acvila şi Priscila de această învăţătură a lui Apolo, l-au primit pe el la dânşii şi mai cu încredinţare i-au spus calea Domnului. După aceasta, Sfântul Apostol Pavel s-a întors de la Ierusalim la Efes şi a scris de acolo Întâia Epistolă către Corintenii care crezuseră în Hristos. Iar la sfârşit le grăieşte: „Închina-se vouă întru Domnul Acvila şi Priscila, cu adunarea cea din casa lor, (adica cu slugile lor)”.

După aceasta, murind Claudiu Cezarul, iarăşi s-a dat libertate iudeilor să vieţuiască în Roma. Deci, iudeii se întorceau fiecare la locul lor cel dintâi, la averile lor, adică în Italia. Atunci şi Acvila cu Priscila s-au întors în Roma.

Când Sfântul Apostol Pavel s-a întors iarăşi la Corint şi a scris de acolo epistola către Romani, n-a uitat ca într-însa să trimită sărutarea sa, către aceşti iubiti ucenici ai săi, zicându-le în capitolul cel mai de pe urmă, astfel: „Sărutaţi pe Acvila şi Priscila, ajutătorii mei în Iisus Hristos, care pentru sufletul meu şi-au pus grumajii lor, cărora nu eu singur le mulţumesc, ci toate Bisericile neamurilor.

Sfântul Acvila, zăbovind o vreme în Roma, s-a dus iarăşi în Asia, cu soţia sa. Pentru că a fost rânduit de învăţătorul său, Sfântul Apostol Pavel, la propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Mergând el la Efes, ajuta întru osteneli pe Sfântul Apostol Timotei, ucenicul Sfântului Apostol Pavel, pe care, punându-l episcop, l-a lăsat acolo, precum grăieşte în cea dintâi Epistolă scrisă către dânsul din Laodiceea: „Te-am rugat pe tine să rămâi în Efes, când mergeam în Macedonia...”

După aceasta, când Sfântul Apostol Pavel a fost izgonit de evrei din Ierusalim şi a fost dus la Roma în lanţuri, a scris de acolo a II-a Epistolă către Timotei. În aceeaşi epistolă vorbeşte de aceşti iubiţi ucenici ai săi, zicând: „Sărută pe Priscila şi pe Acvila...”.

Sfântul Apostol Acvila, propovăduind pe Hristos în Asia, în Ahaia şi în Eracleea, a adus la mântuire mulţime mare de suflete omeneşti. Pe mulţi i-a întors de la idoleasca nebunie la Dumnezeiasca cunoştinţă, botezându-i.

El a trecut şi prin alte ţări diferite, binevestind pretutindeni Împărăţia lui Dumnezeu şi luminând pe mulţi cu sfânta credinţă. A sfărâmat mulţi idoli şi a ridicat multe biserici, punând preoţi şi suferind multe ispite.

În urmă a fost ucis de cei necredincioşi şi a aflat odihnă la ceruri cu ceilalţi Sfinţi Apostoli, prin darul Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Viața Sfântului Ierarh Evloghie, Patriarhul Alexandriei

Acest sfânt a trăit pe vremea împărăţiei lui Iraclie, şi a fost arhiepiscop al Alexandriei, înainte de sfântul Ioan cel milostiv. El a făcut multe minuni, printre care şi pe aceasta: preacuviosul papă Leon, scriind pentru Sinodul din Calcedon Epistola ortodoxiei, iar cuviosul Evloghie citind-o, nu numai că a lăudat-o şi a primit-o, ci şi tuturor a propovăduit-o. Dumnezeu vrând să-i mângâie pe amândoi, a trimis înger în chipul arhidiaconului lui Leon, mulţumind sfântului Evloghie că a primit arătata epistolă. Iar Evloghie vorbea cu îngerul lui Dumnezeu, ca şi cu un om, socotindu-l că este diaconul papii. Şi după ce îngerul s-a făcut nevăzut de la el, acesta mulţumind şi mai mult lui Dumnezeu pentru minune, în mâinile Sale şi-a dat sufletul.

ARTĂ CULINARĂ – REȚETE DE POST PENTRU 13 Februarie

A.   PLĂCINTE, ANTREURI

Plăcinţele prăjite cu marmeladă

·       5 linguri ulei

·       ¾ pahar apă

·       Făină cât cuprinde

·       Sare

·       Marmeladă

Se prepară un aluat dintr-o lingură de ulei, apă, sare şi făină, care se frământă mai mult moale decât tare.

          Se acoperă cu un şervet şi se lasă în repaus 10 – 15 minute.

          Se întinde apoi o foaie ceva mai subţire ca un creion, se unge cu o pensulă înmuiată în ulei încălzit şi se împătureşte în trei pe latul foii; din nou se unge cu ulei şi se împătureşte în trei, de data aceasta pe lungul foii.

          Se lasă 10 minute la rece, apoi se întinde din nou foaia şi se repetă operaţia de ungere şi împăturire, de data aceasta împăturind în trei pe lungul foii şi apoi pe latul ei.

          După ce a stat iar 10 minute la rece se întinde o foaie ceva mai subţire decât grosimea unui creion şi se taie pătrate cu latura de 7 – 8 cm.

          Se pune la mijlocul fiecărui pătrat o linguriţă de umplutură şi se dă, potrivind cu degetele, o formă cât mai rotundă.

          Se prăjesc în ulei înfierbântat bine şi se servesc reci.

B.   SALATE

Salata Carmen

·       1 ţelină mare

·       3 mere potrivite

·       3 andive

·       1 lămâie

·       2 roşii tari

·       300 g maioneză de post (reţete prezentate anterior)

Se taie ţelina în fileuri subţiri, se opăreşte 4 – 5 minute în apă cu sare, se scurge, se aşază pe salatieră şi după ce s-a răcit se adaugă merele tăiate în feliuţe şi stropite cu zeamă de lămâie, andive tăiate fileuri şi maioneză de post.

          Se amestecă.

          Se netezeşte suprafaţa salatei cu lama unui cuţit şi se acoperă cu un strat de maioneză de post.

          Se decorează cu o coroană de felii rotunde subţiri de mere stropite cu zeamă de lămâie, apoi roşii curăţate de pieliţă şi tăiate felii rotunde.

          În mijlocul salatierei se pune o măslină mare.

C.   SOSURI

Nu e necesar să se prepare vreun sos separat pentru acest meniu.

D.   BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Ciorbă specialitatea casei

·       1 – 2 morcovi

·       1 rădăcină pătrunjel

·       1 păstârnac

·       1 rădăcină ţelină

·       3 cartofi

·       1 ceapă

·       2 – 3 roşii

·       Sare

·       Ulei

·       1 l borş de putină

·       1 legătură leuştean

Se taie în fileuri fine morcovii şi albiturile şi se înăbuşe cu ulei până se înmoaie.

          Se adaugă cartofii tăiaţi cuburi şi ceapa tocată, apoi apă clocotită şi se lasă la foc potrivit.

          Când legumele sunt aproape fierte se adaugă roşiile curăţate de pieliţă şi tocate mărunt, sau suc de roşii, apoi se potriveşte gustul de sare.

          Se adaugă borşul fiert separat şi se mai dă un clocot.

          Se adaugă verdeaţa tocată mărunt.

E.   MÂNCĂRURI

Vinete cu măsline

·       3 – 4 vinete

·       150 g măsline

·       ¾ pahar ulei

·       4 cepe

·       2 linguri făină

·       ½ linguriţă de zahăr

·       Mărar

·       Pătrunjel

·       Sare

·       1 kg roşii

Vinetele spălate şi cu cotorul tăiat, se taie felii de grosimea unui deget, se sărează şi se lasă să stea o jumătate de oră.

          Se storc de zeama pe care au lăsat-o, se dă prin făină şi se prăjesc  în ulei bine înfierbântat.

          Ceapa se taie peştişori şi se prăjeşte înăbuşită în ulei până se înmoaie puţin, iar roşiile se opăresc, se curăţă de pieliţe şi se taie felii.

          Se acoperă fundul unei cratiţe cu roşii tăiate, se aşază deasupra un rând de vinete, se presară puţină verdeaţă, ceapa, câteva măsline curăţate de sâmburi şi puţin zahăr.

          Se repetă astfel până se aşază totul, ultimul rând trebuind să fie de roşii.

          Se dă la cuptor lăsând să scadă bine.

          Se servesc calde sau reci

F.   DULCIURI

Grepfruit umplut cu pere

·       2 grepfruituri

·       4 pere

·       4 linguri zahăr

Se scoate miezul grepfruiturilor tăiate în două.

     Se curăţă miezul de pieliţe şi sâmburi, se taie bucăţele, se amestecă cu perele tăiate cubuleţe, cu zeama scursă la tăiatul grepfruiturilor în bucăţi mici şi cu zahărul.

     Se umplu jumătăţile golite ale grepfruiturilor cu acest amestec.

ISTORIE PE ZILE 13 Februarie

Evenimente

• 1453 – Iancu de Hunedoara încetează sa mai fie guvernator al Ungariei. Dieta de la Pozsony a confirmat restaurarea puterii regale, restaurare cerută de magnaţii unguri.  Iancu a păstrat titlul de căpitan suprem al Ungariei şi al Transilvaniei. Ioan de Hunedoara, cunoscut și ca Iancu de Hunedoara, alternativ Ioan (Ion) Huniade sau Ioan Corvin, n. ca. 1407 – d. 11 august 1456) Ban al Severinului din 1438, Voievod al Transilvaniei între 1441-1456 și Regent al Ungariei între 1446-1452, mare comandant militar, tatăl regelui Matia Corvin.

·         1575: Henric al III-lea al Franței este încoronat la Rheims și se căsătorește cu Louise de Lorena în aceeași zi. Henric al III-lea (19 septembrie 1551 – 2 august 1589) din dinastia Valois a fost rege al Franței între 1574 – 1589 și Rege al Poloniei între 1573 și 1574 cu titlul de Henric de Valois. Urcat pe tronul Franţei, Henric al III-lea mostenit un regat sfasiat de lupte intre factiuni rivale în care autoritatea lui este doar parţial recunoscuta. Domnia sa a fost marcată de foarte grave disensiuni religioase, politice şi de probleme economice.In timpul domniei sale s-au purtat patru războaie religioase. A murit la Saint-Cloud la 1 august 1589 fiind înjunghiat de un călugăr fanatic.

·         1633:  Galileo Galilei ajunge la Roma pentru procesul său în fața Inchiziției.

·         1660:  Odată cu moartea regelui suedez Carol al X-lea Gustav, guvernul suedez începe să caute pacea cu dușmanii Suediei din Al Doilea Război Nordic - ceea ce Carol refuzase. Cum fiul și succesorul său, Carol al XI-lea are numai patru ani,.o regență conduce țara până în 1672.

·         1668: Se incheie Tratatul de la Lisabona prin care Spania recunoaste independenta Portugaliei punand capat razboiului purtat cu aceasta tara. Filip al II al Spaniei anexase Portugalia în 1580, iar dupa aproape un secol, ţara isi recastiga independenta.

·         1689 – Wilhelm al III-lea de Orania si  sotia sa Maria sunt proclamati rege si regina ai Angliei.

·         1841 – Medicul francez Charles Gabriel Pravaz (1791-1853) a inventat seringa. Charles Gabriel Pravaz (1791 – 1853) a fost un medic ortoped și chirurg francez care a inventat seringa modernă. Cu toate că conceptul seringii datează de la Galen, forma ei modernă apare în secolul cincisprezece în Italia, dar a fost nevoie de secole pentru ca ea să adopte forma actuală. Câteva contribuții in acest domeniu au adus și Christopher Wren și Robert Boyle. De asemenea, popularizarea seringii a făcut-o mai mult un alt chirurg francez – L. Behier.

·         1849: Delegaţia adunării românilor de la Sibiu, Transilvania, condusa de episcopul ortodox Andrei Saguna, înfăţişează împăratului austriac Petiţiunea generală a fruntaşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina in care se cerea legitima consituire a naţiunii române, într-un organism statal unitar de sine stătător în cadrul monarhiei, administraţie în limba română etc. Andrei Șaguna (n. 20 decembrie 1808, Mișcolț, Ungaria – d. 28 iunie 1873, Sibiu) a fost un mitropolit ortodox al Transilvaniei, militant pentru drepturile ortodocșilor și ale românilor din Transilvania, fondator al Gimnaziului Românesc din Brașov (1851), membru de onoare al Academiei Române

·         1853: Medicul și ortopedul Charles Gabriel Pravaz a inventat seringa. Charles Gabriel Pravaz (1791 – 1853) a fost un medic ortoped și chirurg francez care a inventat seringa modernă. Cu toate că conceptul seringii datează de la Galen, forma ei modernă apare în secolul cincisprezece în Italia, dar a fost nevoie de secole pentru ca ea să adopte forma actuală. Câteva contribuții in acest domeniu au adus și Christopher Wren și Robert Boyle. De asemenea, popularizarea seringii a făcut-o mai mult un alt chirurg francez – L. Behier.

·         1856 – Încep consultările în cadrul Congresului de pace de la Paris, care pun capăt Războiului Crimeii.
La 13 / 25 februarie – 18 / 30 martie 1856 au loc lucrările Congresului de pace de la Paris care pune capăt Războiului Crimeii. Partea din tratatul semnat la 18 martie, referitoare la Principatele Române, prevedea înlăturarea protectoratului rusesc asupra lor, menţionînd suzeranitatea otomană, dar punîndu-le sub garanţia puterilor europene (Franţa, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia şi Regatul Sardiniei), care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două ţări prin revizuirea Regulamentelor organice, potrivit dorinţelor româneşti. Se stabileşte libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralitatea Mării Negre, precum şi înfiinţarea “Comisiei europene a Dunării”, cu sediul la Galaţi (care îşi începe activitatea la 23 octombrie). Totodată tratatul de pace stabilea retrocedarea către Moldova a Basarabiei istorice (a viitoarelor judeţe Bolgrad, Cahul şi Ismail, amplasate în sudul Basarabiei ţariste).

·         1864 – E adoptată legea pentru înfiinţarea Consiliului de Stat în România. Consiliul urma să fie prezidat de domnitor şi condus de un vicepreşedinte şi 9 membri numiţi. Consiliul elabora la cererea guvernului proiecte de legi şi trebuia consultat asupra tuturor proiectelor elaborate ce guvern. Consiliul de Stat din România va fi desfiinţat în 1866 prin articolul 131 al Constituţiei.

·         1867: A fost interpretat in premiera la Viena, Valsul Dunărea albastră al compozitorului austriac Johann Strauss jr.

·         1895: A fost brevetat aparatul de filmat, de proiectie şi de copiat, realizat de fraţii Louis şi Auguste Lumiere. Prima proiecţie publică comercială a avut loc la 28.12.1895, la Paris. Frații Auguste și Louis Lumière, sunt copiii industriașului francez Antoine Lumière, proprietarul unei uzine de aparate de fotografiat. Cei doi erau fotografi de meserie. August Lumière s-a născut la 19 octombrie 1862 și a murit la 10 aprilie 1954. Louis Lumière s-a născut la 5 octombrie 1864 și a murit la 6 iunie 1948. Cei doi sunt considerați inventatorii primului aparat de filmat și a primului aparat de proiecție cinematografică.

·         1901 – În România,  demisioneaza guvernul conservator Petre Carp. Demisia s-a produs loc în urma unui vot de blam în Parlamentul României in data de 12 februarie 1901.

·         1917: Este arestata pentru spionaj in Franta celebra dansatoare olandeza Mata Hari. Mata Hari (Margaretha Geertruida Zelle) (* 7 august 1876 – †15 octombrie 1917), născută în Leeuwarden, căsătorită cu un ofițer olandez de origine engleză, Campbell MacLeord, la vârsta de 18 ani. După divorțul celor doi s-a făcut cunoscută în Europa fiind o dansatoare, curtezană și spioană în serviciul Germaniei în timpul primului război mondial. A fost condamnată și executată de către un pluton de execuție francez, în 15 octombrie 1917, pentru spionaj. Plutonul era alcătuit din 12 soldați. Mata Hari și-a dat haina de piele jos de pe ea în fata plutonului înainte să fie executată. A spionat pentru Franța, iar după aceea pentru Germania.

·         1931: New Delhi devine capitala Indiei.

·         1945: Se încheie Bătălia de la Budapesta (29 octombrie 1944 – 13 februarie 1945). După ocuparea părţii de est a Ungariei, Comandamentul suprem sovietic a conceput operaţia „Budapesta”. Misiunea de a executa lovitura principală a fost încredinţată Frontului 2 ucrainean, în cadrul căruia a acţionat şi Corpul 7 armată (întărit cu Regimentul 114 artilerie antitanc sovietic), comandat de generalul Nicolae Şova. După ce a trecut Divizia 9 cavalerie la vest de Tisa, în noaptea de 28 spre 29 octombrie 1944, acesta a atacat spre Budapesta, în dimineaţa zilei de 30 noiembrie, de pe aliniamentul Ujkekske, Alpar, pe un front de 13 km, în subordinea Armatei 7 de gardă sovietice. Succesiv, diviziile române au rupt apărarea inamicului pe căile de acces spre Budapesta, ajungând la 30 noiembrie, după ce înaintase circa 100 km în dispozitivul inamic, în faţa centurii de apărare exterioară a capitalei ungare, în zona împădurită dintre Valko şi Isaszeg, pe care au străpuns-o până la 13 decembrie, luând contact cu cea de-a doua fâşie de apărare. Asaltul pentru străpungerea celei de-a doua fâşii de apărare a Budapestei a început la 27 decembrie, cu efortul la flancul drept, în sectorul de luptă al Diviziei 2 infanterie, pe direcţia Kistarcsa-Cinkota-Matyasfold. Prin lupte grele au fost cucerite localităţile Kerepes, Nagytarcsa, Kistarcsa, Rîkosliget şi Râkoscsaba, astfel încât, în seara zilei de 31 decembrie 1944, Corpul 7 armată se afla la „porţile” Budapestei, în faţa celei de-a treia centuri de apărare a capitalei ungare. În perioada următoare, Corpul 7 armată român a continuat luptele spre centrul Budapestei, încadrat la flancul drept de Corpul 30 armată şi la cel stâng de Corpul 18 armată, ambele sovietice, ofensiva fiind reluată la 1 ianuarie 1945. Înfrângând succesiv rezistenţele opuse de diviziile 13 blindată şi 10 infanterie inamice, cele trei divizii române au cucerit suburbiile Matyasfold, Rîkoshegy (Divizia 19 infanterie) şi Kobania (Divizia 9 cavalerie), după care au pătruns în oraşul propriu-zis, înaintând în lungul Bulevardului Rakoczy. Până la 10 ianuarie au fost cucerite Poşta Centrală (Divizia 2 infanterie), fabricile de la nord de Hipodrom (Divizia 19 infanterie), Hipodromul (Divizia 9 cavalerie) şi alte obiective din partea de est a Capitalei ungare. Pentru a exploata mai bine avantajele oferite de teren, s-a constituit o „Grupare de manevră”, comandată de generalul Ilie Antonescu, care la 12 ianuarie 1945 a executat o acţiune de învăluire pe la sud-vest, ajungând la marginea de est a cimitirului Kerepes. Prin lupte grele, trupele române au cucerit apoi cazărmile Franz Joseph, cimitirul Kerepes, Hipodromul Mic, Gara de Est etc., ajungând la 15 ianuarie 1945 la mai puţin de 2 km de Dunăre. În momentul în care mai era puţin până la cucerirea totală a părţii de est a Budapestei (Pesta), comandamentul sovietic a ordonat scoaterea Corpului 7 armată din dispozitivul de luptă şi deplasarea sa pe frontul din Cehoslovacia. În pofida protestelor comandamentelor române, la 15 ianuarie, după 78 de zile de lupte crâncene desfăşurate de la Tisa până la nici 2 km de Dunăre, perioadă în care Corpul 7 armată român a înregistrat pierderi cifrate la 10.708 militari (morţi, răniţi şi dispăruţi), adică 29% din efective, acesta a fost îndepărtat în mod nemeritat şi „necamaradereşte”, când „momentul victoriei, al recompensei şi al onoarei” se apropia, de la „onoarea” de a participa la lichidarea completă a rezistenţelor inamice din Budapesta, aşa cum preciza, la 16 ianuarie, generalul Nicolae Şova. Hotărârea comandamentului sovietic nu a constituit o premieră, marile unităţi române fiind scoase din luptă şi în alte momente în care erau pe punctul de a cuceri oraşe sau localităţi mai importante. În continuare, luptele împotriva grupării germano-ungare din Budapesta au fost continuate de mari unităţi ale fronturilor 2 şi 3 ucrainene până la 13 februarie 1945.

·         1945: Aliații au început bombardamentele strategice asupra orașului german Dresda, în care au murit cca. 135.000 de civili.

·         1960 – Franţa a detonat prima sa bombă nucleară. O  bombă A, cu o putere de 70 kilotone a fost este testata de către armata franceză în desertul algerian. “Ura pentru Franţa! In aceasta dimineaţă ea este mai puternică şi mai mândra”a exclamat Generalul de Gaulle, preşedintele Republicii Franceze. Statele din Maghreb au reacţionat violent împotriva acestui test. Două zile mai târziu, Marocul si-a rechemat ambasadorul de la Paris.

·         1965 - Darea în folosinţă la Institutul de Fizică Atomică a maşinilor electronice de calcul "CET-500" şi "CIFA-102".

·         1965 - Declaraţia guvernului român în legătură cu "acţiunile militare agresive ale SUA împotriva Republicii Democrate Vietnam."

·         1972: Grupul de muzica rock Led Zeppelin a fost forţat să anuleze un concert în Singapore. Oficialii singaporezi nu au lăsat celebrul grupul pop sa coboare din avion, sub pretextul că au părul prea lung. Led Zeppelin a fost o formație de muzică rock din Marea Britanie, care este considerată unul dintre cele mai cunoscute, respectate, inovatoare și inspirante grupuri muzicale ale secolului 20. De-a lungul timpului a abordat diverse stiluri pornind de la muzica rock, excelând în crearea de piese memorabile în toate aceste stiluri, blues rock, hard rock, heavy metal, folk rock, dar încorporând adesea în multe din cântecele lor porțiuni muzicale dintre cele mai diferite genuri ale muzicii universale. Led Zeppelin a avut o componență unică de patru membri de-a lungul timpului. Cei patru muzicieni sunt: Jimmy Page (chitară, mandolină, Theremin), Robert Plant (voce, muzicuță), John Bonham (tobe, percuții, voce) și John Paul Jones (chitară bas, orgă electronică, melotron, blockflöte, mandolină). Începând cu 1968, anul formării lor, Led Zeppelin au fost inovatori muzicali în mod constant, dar în același timp, nu au pierdut niciodată nici pulsul publicului și nici grupul imens de iubitori din toată lumea. Deși sunt mai ales cunoscuți pentru pionieratul lor în genurile hard rock și heavy metal, cei patru muzicieni au introdus constant elemente de blues, rockabilly, reggae, soul, funk, muzică celtică, muzică indiană, muzică arabă, folk, pop și chiar muzică din America Latină, respectiv muzică country în compozițiile lor. După mai bine de 25 de ani de la hotărârea de a încheia activitatea muzicală datorită morții tragice a lui John Bonham din 1980, muzica formației Led Zeppelin continuă să fie ascultată cu mare plăcere, să se vândă foarte bine și să exercite o influență importantă asupra muzicii rock contemporane. Grupul a vândut peste 300 de milioane de albume în întreaga lume, incluzând 110 milioane de albume vândute doar în Statele Unite ale Americii

·         1988: S-au deschis Jocurile olimpice de iarnă de la Calgary, Alberta, Canada. Pentru prima dată Jocurile Olimpice s-au desfasurat pe parcursul a şaisprezece zile – şi trei week-enduri.

·         1991 - Au început dezbaterile Adunării Constituante a României pentru elaborarea noii Constituţii.

·         2003 – Sînt repatriate din Portugalia rămăşiţele pămînteşti ale regelui Carol al II-lea şi ale ultimei sale soţii, Elena Lupescu. Iniţiativa a aparţinut guvernului României, cu girul Casei Regale. Carol al II-lea a fost regele României între anii 1930 şi 1940. Regele Carol al II-lea a fost  reînhumat la Manastirea Curtea de Arges.Regele Mihai nu a participat la ceremonie, fiind reprezentat de principesa Margareta si principele Radu.

Nașteri

·         1457: Maria de Burgundia, fiica lui Carol Temerarul și soția împăratului Maximilian I (d. 1482)

·         1599: S-a nascut Papa Alexandru al VII-lea (Fabio Chigi) (d.22 mai 1667) A condus Biserica Catolica între anii 1655-1667; (d. 1667).
* 1638: Friedrich I de Mecklenburg-Grabow, Duce de Mecklenburg-Grabow (13 februarie 1638, Schwerin – 28 aprilie 1688, Grabow)

El a fost fiul lui Adolf Friedrich I, Duce de Mecklenburg-Schwerin și a celei de-a doua soții, Marie Katharina (1616-1665), fiica lui Julius Ernst, Duce de Brunswick-Dannenberg (1571-1636).

La 28 mai 1671 el s-a căsătorit cu Christine Wilhelmine de Hesse-Homburg(30 iunie 1653, Bingenheim - 16 mai 1722, Grabow), fiica lui Wilhelm Christoph, Landgraf de Hesse-Homburg. Cuplul a avut următorii copii:

• Friedrich Wilhelm (28 martie 1675 - 31 iulie 1713); s-a căsătorit cu Sophie Charlotte de Hesse-Kassel (16 iulie 1678 - 30 mai 1749), fiica lui Karl I, Landgraf de Hesse-Kassel; fără copii.
• Karl Leopold (26 noiembrie 1678 - 28 noiembrie 1747); s-a căsătorit cu Ecaterina a Rusiei (sora împărătesei Anna); fiica lor a fost Marea Ducesă Anna Leopoldovna a Rusiei, mama țarului Ivan al VI-lea al Rusiei.
• Christian Ludwig II (15 mai 1683 - 30 mai 1756); s-a căsătorit cu verișoara sa primară, Ducesa Gustave Caroline de Mecklenburg-Strelitz; au avut cinci copii.
• Sofia Louise (16 mai 1685 - 29 iulie 1735); a treia soție a regelui Frederic I al Prusiei; fără copii.

·         1743: Joseph Banks, botanist și naturalist englez (d. 1820)

·         1768: Édouard Adolphe Casimir Joseph Mortier, mareșal francez (d. 1835)

·         1769: S-a nascut fabulistul rus Ivan Andreevici Krîlov. Ivan Andreevici Krîlov (n. 13 februarie 1769, Moscova — d. 21 noiembrie 1844, Sankt Petersburg) este cel mai cunoscut fabulist rus. Fabulele sale ridiculizează racile morale ale epocii, în versuri libere, într-o limbă populară, presărată cu proverbe și zicători. Sunt remarcabile gama variată a ironiei și satirei, uneori bonome, limbajul vioi, pitoresc și paremiologic.

·         1805: Peter Gustav Dirichlet, matematician german (d. 1859)
* 1815: François Achille Bazaine (n. 13 februarie 1811,^[1][2][3] Versailles, Franța – d. 23 septembrie 1888,^[1][2][3] Madrid, Spania) a fost un generalfrancez, Mareșal al Franței (1864). Participant la Cucerirea Algeriei(1830 - 1847), Războiul Crimeii (1853 - 1856), Al Doilea Război Italian de Independență (1859), Intervenția franceză în Mexic (1862 - 1867) și Războiul Franco-Prusac (1870 - 1871).

A fost fiul general-locotenentului Pierre-Dominique Bazaine. Serviciul militar la început în 1831, participând la invazia Algeriei, în 1835 a luptat în Spania împotriva carliștilor, și apoi din nou a servit în Algeria. În Razboiul Crimeei a fost ridicat la rang de general de brigadă, în timpul asediului Sevastopolului Bazaine a demonstrat un mare curaj și diligență, fiind promovat la gradul de general-maior, ulterior a comandat o expediție împotriva cetății Kinburn.

În 1859 el sa remarcat în luptele de la Montebello și Solferino.

În expediția mexicană în 1862, el a servit sub comanda generalului Forey, și apoi (în 1863) a servit ca comandant-șef, iar 1868 a fost ridicat la rangul de mareșal. În 1867, forțele expediționare franceze au fost retrase din Mexic, și Bazaine a fost numit la comanda corpului al 3-lea de gardă.

În războiul din 1870 a comandat Armata franceză a Rinului concentrată în Metz. La retragerea din Metz spre Châlons, Bazaine a fost oprit la 14 august de atacul 1 Armate Germane lângă Borny-Colombey, iar la 16 august a fost iarăși învins în bătălia de la Mars-la-Tour fiind din nevoit să se retragă din nou la Metz.

În cetate Bazaine a fost forțat să se pregătească pentru rezistență, și după o apărare curajoasă a pozițiilor sale lângă Gravelotte a provocat pierderi masive în rândul prusacilor (peste 20.000). Bazaine a ales drept principal scop apărarea Metz-ului, fiind preocupat mai ales cu privire la păstrarea pozițiilor sale, și la momentul încercuirii Metz-ului nu a încercat să spargă asediul și să-și unească trupele sale cu cele ale lui Mac-Mahon. După bătălia de la Romainville din 31 august - 1 septembrie, el a renunțat la orice încercare de a sparge asediul și, evident, a avut intenția de a păstra armata intactă până la încheierea păcii (care, în motivele sale, a trebuit să aibă loc în curând), astfel încât atunci, ca și comandant neînvins, avea să joace un rol politic important în țară. Dar, la 27 octombrie, din lipsă de provizii vitale a fost obligat să predea Metz-ul, cu toată armata sa de 170.000 de soldați.

După aceea el a mers la Kassel, unde Napoleon era prizonier. Capitularea de la Metz, în Franța, a provocat un ultraj teribil împotriva lui Bazaine, a fost acuzat nu numai de lașitate și de eșec, dar, de asemenea, de trădare.

În 1872, Bazaine, din propria sa cerere, a fost arestat și judecat de un tribunal militar, care, sub presiunea opiniei publice, l-a condamnat la moarte. Această pedeapsă însă, la cererea membrilor instanței, a fost înlocuită prin una de 20 ani de închisoare, de președintele republicii, Mac-Mahon

Bazaine a fost întemnițat pe insula Sainte-Marguerite (lângă Cannes), dar la 10 august 1874 el a evadat cu ajutorul soției sale, dar, și probabil cu ajutorul unor gărzi ale închisorii. Apoi, sa stabilit la Madrid, unde a murit în 1888, de toți uitat și abandonat, chiar de propria soție.

* 1824: Maria Beatrix de Austria-Este (germană Maria Beatrix Anna Franziska, Erzherzogin von Österreich-Este, Prinzessin von Modena^[1]) (13 februarie 1824 – 18 martie 1906) a fost membră a Casei de Austria-Este, Arhiducesă de Austria, Prințesă a Ungariei și Boemiei și Prințesă de Modena prin naștere. A fost al patrulea și cel mai mic copil al lui Francisc al IV-lea, Duce de Modena și a nepoatei și soției sale, Maria Beatrice de Savoia. Prin căsătoria cu Juan, Conte de Montizón, Maria Beatrix a devenit membră a Casei de Bourbon. Juan a fost pretendent carlist la tronul Spaniei din 1860 până în 1868 și pretendentul legitimist la tronul Franței din 1883 până în 1887.

* 1848: Emil Gottfried Hermann Ritter von Eichhorn (n. 13 februarie 1848,^[1]Breslau, Regatul Prusiei^[2] – d. 30 iulie 1918,^[1] Kiev, Statul Ucrainean^[3], asasinat de un terorist bolșevic) a fost un feldmareșal german prusac în Primul Război Mondial.

Familia provine din Franconia. Hermann a fost un fiu al președintelui districtului MindenHermann von Eichhorn (1813-1892) care a fost nobilitat cu titlul Ritter von ((cavaler) la 27 februarie 1856 de către regele Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei (în onoarea meritelor tatălui său Friedrich) și a soției sale Julie Friederike Wilhelmine, născută von Schelling (1821-1885). El a fost un nepot al ministrului de cultură în Prusia Johann Albert Friedrich Eichhorn (n. 2 martie 1779 - d. 16. ianuarie 1856) și din partea mamei al filozofului și antropologului Friedrich Wilhelm Joseph von Schelling (1775-1854).^[4]

Eichhorn s-a căsătorit la 2 martie 1880 cu Pauline Charlotte Jenny (21 iulie 1857 - d. 22 aprilie 1925), fiica consilierului de legație secret Wilhelm Jordan. Șotii au avut doi fii și o fiică:

1. Friedrich Hermann Lothar (n. 16 mai 1880 - d. 1950), consilier de legație secret, consilier în Ministerul de Externe

2. Delfine Julie Charlotte Sabine(n. 2 mai 1882 - d. 1948)

3) Wolf Albrecht Friedrich (n. 11 septembrie 1883- d. 1969), ofițer

Eichhorn a absolvit liceul mai întâi la Breslau, apoi a schimbat la cel din Oppeln, unde a luat bacalaureatul. După acea s-a alăturat, la 1 aprilie 1866, pentru un serviciu de voluntariat de trei ani celui de-al doilea regiment de infanterie al gărzii ca sublocotenent. A luat parte la războiul austro-prusac la luptele de la Trautenau și Sadowa, astfel la Bătălia de la Königgrätz. După semnarea păcii cu Austria, von Eichhorn a fost promovat locotenent la 6 septembrie 1866. În timpul războiului franco-german a devenit locotenent de clasa a 2-a al primului batalion în regimentului 2 al Landwehr-ului. A participat apoi la asediul principal al Strasbourgului și la cel de la Paris. După un asalt asupra fortăreței Mont Valérien în Île-de-France a primit ordinul Crucii de fier de clasa a 2-a la banda albă. ^[6]

Din 1872 până în 1875 a frecventat și absolvit Preußische Kriegsakademie(„Academia Prusacă de Război”), fiind avansat în acest timp la gradul de locotenent de rangul I (Premierleutnant, 1873), iar în 1876 a fost transferat la Staul Major General. Din mai 1877 până în noiembrie 1879 a devenit adjutant al Brigăzii 60 Infanterie din Metz precum căpitan (1878), iar din decembrie 1879 până în ianuarie 1883 șef al companiei de gardă nr. 12 infanterie și după acea transferat încă de două ori (la Statul Major al Diviziei 30, februarie 1883-septembrie 1884 și la Marele Stat Major General al inspecției de armată nr. 5, septembrie 1884-decembrie 1888). În acest timp a fost numit maior (1886). Au urmat mai multe funcții repede schimbătoare în Statul Major General.

După ce a fost avansat la gradul de locotenent-major, a devenit șef de secțiune în Marele Stat Major General (septembrie 1891-mai 1892), apoi șef în Statul Major General al Corpului Armată XIV din Karlsruhe (mai 1892-octombrie 1895).^[4][7]

Devenit colonel în mai 1894, a fost făcut comandor al Leib-Grenadier-Regiment König Friedrich Wilhelm III. Nr. 8(octombrie 1895-februarie 1897), iar, numit Generalmajor (general de brigadă) în iulie 1897, a preluat funcția de șef al Statului Major General al Corpului Armată VI și din octombrie 1899, până la avansarea la gradul de general-locotenent în mai 1901, cea unui comandor al Brigăzii Infanterie nr. 18.

Datorită noului rang în armată, Eichhorn a preluat comanda Diviziei nr. 9 staționată în Glogau (mai/iunie 1901-mai 1904), apoi a devenit general comandor al Corpului Armată XVIII din Frankfurt am Main (mai 1904-octombrie 1907). În acest timp a căpătat rangul general de infanterie (1905). Din octombrie 1907 până în iunie 1908 a fost președinte al comisiei pentru revizuirea reglementărilor privind serviciile de pe câmpurile de bătălie. Apoi a fost à la suite^⁠(de) al Leib-Grenadier-Regiment Nr. 8 (iunie 1908-septembrie 1912). În sfârșit, în septembrie 1912, ofițerul a fost numit general-colonel și inspector general al Inspecției Armată VII din Saarbrücken (până în ianuarie 1915)

În cazul de mobilizare, generalul a fost prevăzut ca comandant suprem al Armatei V din Metz, dar, cauzat unui accident grav de călărie acompaniat de o pneumonie, nu a fost inapt pentru folosirea pe front. De abia după recuperarea sa, a preluat, pe 26 ianuarie 1915, conducerea supremă a nou-formatei Armate X în Prusiei de Est,care a format aripä de cuprindere, decisivă în a doua bătălie de pe Lacurile Mazurice (februarie 1915). Lui Eichhorn a fost acordat înaltul ordin "Pour le Mérite" pentru capturarea orașului Kaunas în august 1915, iar în octombrie 1915 a condus ofensiva asupra Vilniusului pe frontul de pe ambele maluri ale lacului Naroci în Ofensiva de pe Lacul Naroci, unde armata lui a trebuit să treacă prin lupte grele, dar biruitoare de apărare în primăvara anului 1916.^[4][7]

La 30 iulie 1916, relațiile de comandă în est au fost reorganizate și comanda lui Eichhorn a fost extinsă incluzând Armata VIII, creând așa numitul „Grup de Armată Eichhorn”. Toate forțele armate în Lituania și Curlanda au stat astfel sub comandamentul lui. Armata sa a lansat o ofensivă reușită în octombrie 1917, luând Riga și capturând insulele baltice Ösel, Moon și Dagö. La 18 decembrie 1917, Eichhorn a fost promovat la gradul de Feldmareșal general și în martie 1918 a fost numit în plus comandant al „Grupului de Armată Kiev”, un oraș care a fost ocupat cu puțin timp înainte de semnarea tratatului de pace de la Brest-Litovsk de către trupele germane în Operațiunea Faustschlag.^[4][8][9]

La 4 martie 1918, securitatea militară a Puterilor Centrale în Ucraina, Rusia de Vest, Rusia de Sud și Crimeea, o sferă de influență care o câștigaseră la începutul anului 1918, a fost pusă în mâinile lui. Funcția sa principală a fost aceea de a extrage cât mai multe cereale din Ucraina pentru a sparge blocada navală britanică. El a folosit o combinație de dare de mită și violență pentru a atinge acest obiectiv, ajutat de șeful său capabil de personal generalul Wilhelm Gröner. Una dintre „victimele” sale a fost Rada Centrală, dizolvată în curând de Eichhorn, pe care a înlocuit-o cu un nou hatman, generalul Pavlo Skoropadski.^[4][9][10]

La 30 iulie 1918, mareșalul a fost asasinat, împreună cu ofițerul lui de asistentă Walter von Dreßler, printr-un atentat cu o bombă, comis de teroristul bolșevic Boris Donskoi, cu intenția de a provoca ruperea relațiilor dintre conducătorii bolșevici din Rusia și guvernul german. Infractorului s-a făcut un proces militar scurt, fiind condamnat la moarte și spânzurat scurt după acea.^[11]

Trupul neînsuflețit al feldmareșalului a fost repatriat la Berlin și înmormântat după o decerebrare pompoasă în Cimitirul Invalizilor lângă mormântul mareșalulului Alfred von Schlieffen

* 1852: John Louis Emil Dreyer (n. 13 februarie 1852 – d. 14 septembrie 1926) a fost un astronom irlando-danez.

Johan Ludvig Emil Dreyer s-a născut la Copenhaga. Tatăl său, general-locotenentul John Christopher Dreyer,^[7] a fost minitru de război și naval al Danemarcei. La vârsta de 14 ani a devenit interesat de astronomie și l-a vizitat, în mod regulat, pe Hans Schjellerup la Observatorul de la Copenhaga.^[8]

A studiat la Copenhaga, până în 1874, când, la vârsta de 22 de ani, el a mers la Parsonstown, în Irlanda, unde a lucrat pentru Lawrence Parsons, al patrulea conte de Rosse, fiul și successorul lui William Parsons care construise Leviathan de la Parsonstown (un telescop uriaș cu oglinda primară de 183 cm). Începând din 1878 a lucrat la observatorul Dunsinkși în 1882 la cel de la Armagh al cărui director a fost până în 1916.

Contribuția sa majoră este monumentalul New General Catalogue of Nebulae and Clusters of Stars care numără 8 163 obiecte de pe cerul profund completat de două anexe: Index Catalogue, care au condus la peste 13 000 obiecte repertoriate. Acest catalog, sub o formă revizuită, este folosit și în zilele noastre.

Dreyer a fost și un istoric al astronomiei. În 1890 el a publicat o biografie a lui Tycho Brahe, și el de origine daneză, iar spre sfârșitul carierei sale, Dreyer a editat publicațiile lui Tycho și corespondența acestuia. Cartea sa History of the Planetary Systems from Thales to Kepler (1905), este o privire generală a istoriei astronomiei și rămâne o bună introducere asupra subiectului. În prezent este editată sub titlul A History of Astronomy from Thales to Kepler (ISBN 0-486-60079-3).

El a coeditat prima istorie oficială a Societății Astronomice Regale, împreună cu Herbert Hall Turner, History of the Royal Astronomical Society 1820–1920 (1923, retipărită în 1987).

* 1855: Paul Louis Eugène Deschanel (Pronunție în franceză: /pɔl deʃanɛl/; n. 13 februarie 1855,^[1][2][3] Schaerbeek, Belgia – d. 28 aprilie 1922,^{[1][4][5][2][3]}Paris, Franța) a fost un om de stat francez. Paul Deschanel a fost președintele Franței în perioada 18 februarie-21 septembrie 1920.

·         1873: Feodor Șaliapin, cântareț rus de operă, bas

·         1880: Dimitrie Gusti (n. 13 februarie 1880,^[1] Iași, România – d. 30 octombrie 1955,^[1] București, Republica Populară Română), a fost un sociolog, istoric, filosof voluntarist și etician român. Membru al Academiei Române din 1919, președintele Academiei Române (1944- 1946), Ministrul Instrucțiunii Publice, Cultelor și Artelor între 1932 și 1933, profesor la Universitățile din Iași și București. Dimitrie Gusti este considerat a fi creatorul sociologiei românești.

Dimitrie Gusti s-a născut la Iași, ca fiu al Nataliei (n. Gatovski) și al lui Stefan Gusti. Și-a petrecut copilăria, la Gropnița, unde părinții aveau o moșie, și Iași.^[3]

De la vârsta de șase ani până în 1898 a urmat școala primară, la internatul „Caracaș” și liceul la „Institutele Unite” din Iași. Între 1898 și 1899 frecvetează Universitatea din Iași, la Facultatea de Litere, Drept și Științe. În 1899 s-a mutat la Universitatea „Friedrich Wilhelm”(Friedrich-Wilhelms-Universität) din Berlin, iar din 1900 în Leipzig, unde i-a avut ca profesori pe Wilhelm Wundt, Paul Barth și Karl Bücher. Obține distincția „Doctor în filosofie” cu disertația Egoismus und Altruismus. Zur soziologischen Motivation des praktischen Wollens.

În 1908, interesat de diverse discipline, s-a întors la Berlin, unde a studiat sociologia cu Georg Simmel, Ferdinand Tönnies, Leopold von Wiese și Max Weber, filozofia cu Friedrich Paulsen și jurisprudența cu Franz von Liszt și Rudolf Stammler. În 1908 s-a dus la sociologul Émile Durkheim la Paris și, de asemenea, a fost interesat de autori englezi, precum Herbert Spencer.

În 1910 devine profesor la Universitatea din Iași, unde va preda etica și sociologia la catedra de Sociologie, Etică, Istoria filosofiei vechi din cadrul Facultății de Litere și Filosofie. În 1920 este chemat la Universitatea din București, la catedra de Sociologie, Etică și Estetică a Facultății de Litere.

A inițiat și îndrumat acțiunea de cercetare monografică a satelor din România (1925 - 1948). A obținut legiferarea serviciului social (1939), prin care se instituționaliza, pentru prima oară în lume, cercetarea sociologică, îmbinată cu acțiunea socială practică și cu pedagogia socială.

A fondat și condus Asociația pentru Știința și Reforma Socială (1919 - 1921), Institutul Social Român (1921 - 1939, 1944-1948), Institutul de Științe Sociale al României (1939 - 1944), Consiliul Național de Cercetări Științifice(1947 - 1948). A creat, împreună cu Victor Ion Popa, H. H. Stahl și G. Focșa, Muzeul Satului (1936).

În domeniul literar-științific, Gusti a înființat și a condus revistele „Arhiva pentru știința și reforma socială” (1919 - 1943) și „Sociologie românească” (1936 - 1944).

După invadarea și ocuparea României de către Armata Roșie (1944), Partidul Comunist din România a încercat, în zadar, să-l câștige pe Gusti de partea sa, cu oferte de colaborare; cu toate acestea, Dimitrie Gusti a devenit membru al ARLUS^[4]și a fost invitat în Uniunea Sovietică pentru a participa la ceremonii oficiale.^[5].

Membru al unei loji masonice din Iași

·         1885 - S-a născut regizorul american George Fitzmaurice. A realizat filme de succes cu actori celebri (Rudolf Valentino, Greta Garbo, R. Colman) (m.14.06.1940).
* 1891: Grant DeVolson Wood (n. 13 februarie 1891 – d. 12 februarie 1942) a fost un pictor american născut la patru mile est de localitatea Anamosa, statul Iowa. Wood este cel mai bine cunoscut pentru picturile sale care descriu America rurală a regiunii cunoscute sub numele de Vestul Mijlociu (sau Midwest), dar mai ales datorită picturii devenită faimoasă, American Gothic, una din imaginile emblematice ale secolului 20. 

Familia lui Grant Wood s-a mutat în Cedar Rapids după moartea tatălui său în 1901. Curând, tânărul Grant, a început să lucreze ca ucenic la una din atelierele locale de prelucrare a metalelor. După terminarea liceului, (liceul local Washington High School), Wood a devenit student al unei școli de artă din Minneapolis în 1910, pentru a se întoarce după un an pentru a preda ca profesor într-o școală care avea doar o încăpere. ^[3] În 1913, s-a înrolat la Facultatea de artă a Institutului din Chicago (în original, School of the Art Institute of Chicago, lucrând simultan ca un aurar și argintar.

Între 1920 și 1928, artistul a vizitat Europa de patru ori, unde a studiat diferite stiluri de a picta, dar mai ales impresionismulși post-impresionismul. În ciuda studiului aprofundat al acestor stiluri de pictură, influența cea mai evidentă în stilul său de a picta aparține pictorului flamand al al XV-lea, celebrul Jan van Eyck, de la care Grant Wood a învățat și preluat tehnica reprezentării extrem de clare a portretelor și a fundalurilor.

Între 1924 și 1935, Wood a locuit într-o locuință, care fusese inițial o unitate de stocare a materialelor și pe care a transformat-o în studioul său personal. Adresa, care nu exista anterior, a devenit "5 Turner Alley," o invenție a artistului. În anul 1932, Wood a fost printre inițiatorii creării coloniei de artiști Stone City Art, în apropierea localității sale natale, pentru a ajuta diverși artiști locali a fi capabili să supraviețuiască perioadei contemporane de atunci, cunoscută ca Great Depression. Devenit un puternic avocat al regionalismului în arte, Grant Wood și-a petrecut o bună parte a deceniului 1930 - 1940cutreierând Statele Unite și tinând conferințe pe această temă

* 1896: Ermil F. Gheorghiu (n. 13 februarie 1896, Botoșani - d. 14 ianuarie1977, București) a fost un general aviator român, Șef de Stat Major al Forțelor Aeriene.

A absolvit Școala Militară de Ofițeri în 1915.^[1] A fost înaintat la gradul de comandor aviator la 16 octombrie 1937 și la gradul de general de escadră la 10 mai 1941.^[1]

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost numit la comanda Corpului Aerian Român (21 noiembrie 1942), ulterior fiind avansat ca Șef de Stat Major al Forțelor Aeriene Române.

Generalul Ermil Gheorghiu a fost numit la 1 septembrie 1944 în funcția de subsecretar de stat pentru Aviație.^[2]

În cadrul unei operațiuni din noaptea de 5/6 mai 1950, Securitatea l-a arestat pe generalul Ermil Gheorghiu. A supraviețuit închisorilor comuniste, decedând în anul 1977.

·         1903: Gheorghe Manu (alternativ George Manu sau Georges Mano; n. 13 februarie 1903, București – d. 12 aprilie 1961, Aiud) a fost un fizicianromân și o figură deosebită în mișcarea națională de rezistență de după al Doilea Război Mondial.

Părinții săi erau Ioan (Iancu) Manu (fiul generalului Gheorghe Manu) și Elisabeta (Zeta Cantacuzino).^[1] Se trăgea, conform tradiției, dintr-o veche familie genoveză, pe nume Manno (pe blazonul familiei figurează o mână ieșind din apă),^[2] stabilită la Constantinopol înainte de cucerirea otomană. Urmașii strămoșului Mihail Manu, sosit în Țara Românească în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, s-au înrudit prin alianță cu familii boierești și domnitoare din partea locului, împământenindu-se; așa se face că în ascendența lui Gheorghe Manu se regăsesc numele domnilor Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu.^[3][4]

Școala primară și liceul le-a pregătit în particular (cu excepția ultimelor două clase de liceu, urmate la Nancy), absolvind liceul în 1921. Se înscrie la Facultatea de Științe a Universității din București, obținând în 1925 două licențe: în matematicăși în fizico-chimice. În 1926 obține certificatul de studii superioare de chimie fizică și radioactivitate al Facultății de Științe din Paris. Lucrează apoi la Institut du Radium (1927-1934), pregătindu-și teza de doctorat sub îndrumarea Mariei Curie. Frecventează simultan, la Sorbona și Collège de France, cursurile ținute de Eugène Bloch, Louis de Broglie și Paul Langevin. În 1933 își susține teza de doctorat, obținând diploma de Docteur ès sciences physiques (Doctor în științele fizice), cu mențiunea „très honorable”.^[5][6] Declină oferta de a rămâne cercetător la Institut du Radium și se întoarce în țară, devenind asistent la Facultatea de Științe din București (1935). Va fi numit conferențiar abia în 1945 – prea târziu.

A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935. Se căsătorește în 1936 cu Sonia Poulieff.

Aderă în 1937 la Mișcarea Legionară. În primii ani nu e activ politic, se remarcă însă prin activitate civică: ia atitudine deschis contra abuzurilor și corupției în mediul universitar din timpul dictaturii carliste (1938-1940) și e sancționat.^[3][7] Își exprimă oroarea față de atrocitățile din scurta perioadă de guvernare legionară (asasinarea lui Nicolae Iorga în 1940).^[8]Devine activ în conducerea legionară în 1943 și este, o vreme, comandant interimar al mișcării. Duce apoi o dublă existență, împărțindu-se între îndeletnicirile de asistent la Facultatea de Științe și cele, clandestine, de coordonator al mișcării legionare. La sfârșitul războiului trece definitiv în clandestinitate, dedicându-se exclusiv mișcării naționale de rezistență. În 1948 este arestat și condamnat, în „procesul grupului de complotiști, spioni și sabotori”, la muncă silnică pe viață.^[3]

Intelectual cu o vastă cultură științifică și umanistă, ajutat de o excepțională memorie, Gheorghe Manu a ținut adevărate cursuri clandestine pentru codeținuți: matematică, fizică, filozofie, istorie, geografie, literatură, drept, limbi străine... Talentul și inventivitatea sa au produs metode originale de comunicare în temniță – ca texte scrise cu vârful acului pe tăblițe de săpun,^[9] sau mesaje Morse codificate prin noduri pe un fir de ață.^[10] I s-a cerut să participe la „reeducarea de la Aiud”, semnând o declarație de desolidarizare; demn și dârz, nu a făcut nici un compromis. Ca pedeapsă, grav bolnav fiind, i-a fost refuzat ajutorul medical; a decedat la 12 aprilie 1961, în penitenciarul Aiud.

·         1903: Georges Joseph Christian Simenon (n. 13 februarie 1903; d. 4 septembrie 1989) a fost un scriitor belgian prolific, care a publicat o sută nouăzeci și două de romane, o sută cincizeci și opt de povestiri și numeroase articole și rapoarte. El este cunoscut pentru crearea comisarului Maigret, personajul principal al romanelor și povestirilor sale polițiste.

Georges Simenon s-a născut pe strada Leopold nr. 26, în prezent nr. 24, din Liège, fiind fiul lui Désiré Simenon și al soției acestuia, Henriette. Désiré era contabilul unei companii de asigurări și se căsătorise cu Henriette în luna aprilie a anului 1902. Deși s-a născut pe 13 februarie, din motive de superstiție, nașterea scriitorului a fost înregistrată pe 12. Acest fapt este amintit în romanul Pedigree.

Familia Simenon își are originile în vechea regiune Limbourg din estul Belgiei, familia mamei lui Simenon fiind, de asemenea, din această provincie, dar din partea sa olandeză. Printre persoanele din trecutul familiei se numără Gabriel Brühl, un jefuitor din Limbourg-ul anilor 1720-1743, care a sfârșit prin spânzurătoare. Din această cauză Simenon folosește numele de Brühl destul de des în romanele sale.

Domiciliul familiei Simenon din 1905 până în 1911 de pe Rue Pasteur 3, acum Rue Georges Simenon 25

În aprilie 1905, la doi ani după nașterea lui Simenon, familia s-a mutat în vecinătatea orașului Outremeuse, pe rue Pasteur nr. 3 (acum strada Georges Simenon, nr. 25). În septembrie 1906 s-a născut al doilea copil al familiei Simenon, care a devenit fiul preferat al Henriettei, fapt ce l-a influențat negativ pe micul Georges. Mai târziu, în februarie 1911, familia s-a mutat din nou, de această dată pe rue de la Loi, tot în Otremeuse. În această nouă și mai spațioasă casă, familia a decis să primească chiriași. Printre cei care de-a lungul timpului s-au perindat prin casa Simenon se aflau ucenici și studenți de diferite naționalități ce i-au înfățișat micului Georges o parte din diversitatea lumii. Acest lucru a influențat romanele sale, în special Pedigree și Le Locataire.

La vârsta de 3 ani, Simenon a învățat să citească la grădinița Saint-Julienne. Apoi, între 1908 și 1914, a urmat Institutul Saint-André. În septembrie 1914, la puțin timp după izbucnirea Primului Război Mondial, și-a început studiile la Colegiul Saint-Louis, un liceu iezuit.

În februarie 1917, familia Simenon s-a mutat într-o fostă clădire a poștei din vecinătatea orașului Amercoeur, pentru ca în iunie 1919 să revină în Otremeuse, de data aceasta pe rue l'Enseignement.

Folosind boala de inimă a tatălui său ca pretext, Simenon a decis să-și încheie studiile în iunie 1918, nemaisusținând examenele de sfârșit de an ale Colegiului Saint-Louis. Ulterior a obținut câteva slujbe minore și de ocazie.

Simenon este unul dintre cei mai prolifici scriitori ai secolului douăzeci, capabil de a scrie câte 60-80 de pagini pe zi. Opera sa cuprinde aproape 200 de romane, peste 150 de nuvele, câteva lucrări autobiografice și numeroase articole scrise sub mai mult de două duzini de pseudonime. În total, cam 550 de milioane de copii ale lucrărilor sale au fost tipărite.

El este cunoscut în principal pentru cele 75 de romane și 28 de povestiri avându-l ca protagonist pe comisarul Maigret. Primul roman din această serie, Pietr-le-Letton (Pietr letonul), a apărut în 1931; ultimul, Maigret et M. Charles (Maigret și domnul Charles), a fost publicat în 1972. Romanele din seria Maigret au fost traduse în toate limbile importante ale lumii, iar câteva dintre acestea au fost adaptate pentru film sau radio. Două serii de televiziune (1960-63 și 1992-93) au fost realizate în Marea Britanie și o serie în Franța (1991-2005) cu actorul Bruno Cremer.

Apogeul talentului creativ al lui Georges Simenon a fost atins în perioada în care scriitorul a locuit în Statele Unite, iar câteva dintre romanele scrise atunci sunt inspirate din contextul respectiv: Trois chambres à Manhattan (Trei dormitoare în Manhattan) (1946), Maigret à New York (Maigret la New York) (1947), Maigret se fâche (Maigret se înfurie) (1947).

Simenon a scris de asemenea foarte multe "romane psihologice", ca de exemplu The Strangers in the House (1940), La neige était sale (1948) sau Le fils (1957). Opera sa mai cuprinde de asemenea și câteva romane autobiografice, printre care Je me souviens (1945), Pedigree (1948) sau Mémoires intimes (1981).

În 1966 Simenon a primit cea mai mare distincție a MWA, Grand Master Award.

În 2003 colecția La Pléiade (sursă de inspirație pentru Library of America) a inclus 21 dintre romanele lui Simenon în două volume. Criteriile de selecție ale romanelor și notele adiționale îi au ca autori pe specialiștii în opera lui Simenon Jacques Dubois, președintele "Centrului de studii asupra operei literare a lui Georges Simenon" de la Université de Liège și pe asistentul său, Benoît Denis.

În 2005 scriitorul a fost nominalizat pentru titlul de De Grootste Belg / Le plus grand Belge ("Cel mai Mare Belgian") în două emisiuni TV separate. În versiunea flamandă a terminat pe locul 77, iar în cea valonă pe locul 10.

În România, editura Polirom, Iași a început din 2004 să editeze integral seria de romane și povestiri polițiste avându-l ca protagonist pe comisarul Maigret, într-o colecție numită Seria Maigret.

* 1904: Prințesa Irene a Greciei și Danemarcei (greacă Πριγκίπισσα Ειρήνη της Ελλάδας και Δανίας; 13 februarie 1904 – 15 aprilie 1974) a fost al cincilea copil și a doua fiică a regelui Constantin I al Greciei și a soției sale, Sofia a Prusiei.

Bunicii paterni au fost George I al Greciei și Olga Constantinova a Rusiei. Bunicii paterni au fost Frederic al III-lea al Germaniei și Prințesa Victoria a Regatului Unit (care era fiica cea mare a Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha și a reginei Victoria a Regatului Unit).

Irene s-a născut la Atena. Nașterea ei a fost precedată de trei frați mai mari: George (1890), Alexandru (1893) și Paul (1901) și o soră, Elena (1896). O altă soră, Ecaterina, s-a născut în 1913.

În 1927, fratele Irenei, George, a anunțat logodna ei cu Prințul Christian de Schaumburg-Lippe, un nepot al regelui Christian al X-lea al Danemarcei.^[1] Totuși, planul nu s-a finalizat și mai târziu el s-a căsătorit cu verișoara sa, Prințesa Feodora a Danemarcei.

La 1 iulie 1939, Prințesa Irene s-a căsătorit cu Prințul Aimone, Duce de Aosta. Au avut un copil:

• Prințul Amadeo Umberto Constantino Giorgio Paolo Elena Maria Fiorenzo Zvonimir de Savoia,născut la 27 septembrir 1943.

* 1906: Petre Borilă, pe numele său real Iordan Dragan Rusev, (n. 13 februarie1906, Silistra, Dobrogea de Sud - d. 2 ianuarie 1973, București)^[1] a fost un politician comunist român.

În anul 1924 a devenit membru al Partidului Comunist din România.

A fost membru ilegalist al PCR și luptător în Brigăzile Internaționale din Războiul Civil Spaniol, retras la Moscova până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial.

După ce a revenit în România cu Divizia Tudor Vladimirescu, cu funcția de comisar politic, a devenit comandant al diviziei “Tudor Vladimirescu” (1944-1947); șeful organizației București a PCR (1944-1947). A fost apoi membru al CC al PCR (1948-1965), al Biroului Politic și al Comitetului Executiv (1965-1969), șeful Direcției politice a Armatei (1948-1950), a participat la ședința de dizolvare a Comitetului Democrat Evreiesc de la data de 16 martie 1953^[2], membru al Biroului Organizatoric al PMR (1950-1953); președintele Comisiei Controlului de Stat (1951-1958); membru în Biroul Politic al CC responsabil cu economia (1952-1953); ministru al Industriei Alimentare (1953-1955), vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1954-1965). Petre Borilă a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunile din perioada 1948 - 1969.

Petre Borilă a făcut parte din guvernele: Gheorghiu (1), Gheorghiu (2),Chivu (1), Chivu (2), Maurer (1).

A conviețuit un timp cu comunista evreică Betty Birnbaum^[3] (Elisabeta Luca), secretara sa, care a devenit mai târziu soția lui Vasile Luca. A fost căsătorit cu comunista de origine evreiască Ecaterina Abraham. Fiica lor, Iordana, a fost soția lui Valentin Ceaușescu, cu care a avut un băiat, Daniel, născut în 1981

·         1910: S-a născut fizicianul american William B. Shockley, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică pe 1956, împreună cu Walter H. Brittain şi John Bardeen pentru descoperirea tranzistorului; (m.12.08.1989).

·         1911: Faiz Ahmas Faiz, poet pakistanez (d. 1984)
* 1913: Alexandru Bardieru (n. 13 mart. 1913, Nesfoaia, fost jud. Hotin; d. 22 sept. 1994, Botoșani a fost un prozator, folctorist si publicist român.

A absolvit școala primară în satul natal, Seminarul Teologic (1927-1935), Facultatea de Teologie din Chișinău (1935-1939), fapt deosebit de rar pentru aceea perioadă, având în vedere ca preoții făceau numai seminarul teologic, apoi finalizează Seminarul Pedagogic Universitar din Cernăuți (1942-1943), cu examen de capacitate la religie (1946). În 1938 este hirotonisit preot în parohia Rângaci, lângă Hotin, unde a slujit până la ocuparea teritoriului de către Rusia sovietică. S-a refugiat peste Prut, unde a găsit adăpost la Artur Gorovei. Un timp a slujit în satul Ruși-jud. Baia (1940-1941), iar la eliberarea Basarabiei a fost numit la parohia Marșenița-Hotin, din ținutul natal (1941-1944); a mai slujit în parohii din Corabia–Olt (1944-1945), Buciumeni–Fălticeni (1945-1949), Boroaia-Suceava (1949-1960), Broscăuți-Dorohoi (1960-1971), Botoșani (1971-1994); protopop la Boroaia-Suceava (1949-1951), prof. de Religie la Corabia și Fălticeni (1944-1949), iconom stavrofor (1953).

Cronica Parohiei Boroaia-Vale^[1] menționează următorii preoți slujitori ai acestui lăcaș de cult: Petru (ctitorul), Ioan, diaconul Ioniță Mateianu, Costache Ionescu, Th. Ionescu, Ștefan Rafael, Mihai Beraru, Ioan Eșanu, Ștefan Grosu, Alexandru Bardieru, Mircea Diaconescu, Ioan Argatu (viitorul arhimandrit Ilarion Argatu), Alexandru Argatu, Florin Meștereanu etc.

A debutat publicistic în Cuvânt moldovenesc la 4 aug. 1929, dar colaborator devine abia în 1932, când începe să publice recenzii, note, poezii, impresii de călătorie și texte folclorice culese în peregrinările sale (semnând uneori și cu pseud. Delanesfoia). În anii de studenție semnează publicistică în numeroase periodice din Basarabia, Moldova de peste Prut și Muntenia:Bugeacul, Bărăganul, Cuget moldovenesc, Gazeta Basarabiei, Itinerar, Luminătorul, Pagini basarabene, Poetul, Porunca vremii, Raza, Solia, Suceava, Tribuna tineretului (red.) ș.a. În perioda 1939-1944, chiar în condițiile precare ale războiului, își continuă activitatea publicistică și literară, articolele sale apărând în rev.: Bucovina, Bucovina literară (Cernăuți), Cetatea Moldovei (Iași), Cuget clar, Cuvânt Moldovenesc(Chișinău),În muguriri(Fălticeni), Observatorul (Dorohoi), Păstorul Tutovei, Vestitorul satelor, Viața Basarabiei. A tipărit și câteva broșuri religioase: Carte de rugăciuni (1941), Hristos, pacea lumii (1941), Mărturii împotriva stilismului(1941), Misiunea Sacerdotală (1941),  Povățuitor pentru suflet și viață (1943), dar, din cauza condițiilor neprielnice, nu a reușit să-și publice în volum versurile, proza și culegerile folclorice, lucru regretabil, mai ales că nuvele sale din această perioadă demonstrează un remarcabil talent de prozator: Pe drum de iarnă, Icoane de la țară, Presimțire, Visul Lisavetei lui Nilici.

În Botoșani a funcționat ca preot la Biserica „Duminica Mare”, continuându-și activitatea literară și de cercetare, scriind cărți de povești și publicând în presa locală și națională documente cu valoare istorică, amintiri despre Artur Gorovei, Magda Isanos, M. Sevastos^[2], Otilia Cazimir, Gala Galaction, M. Sadoveanu, D. Furtună ș.a., articole literare, recenzii, poezii și folclor la: Clopotul (1968), Albina, Ateneu, Caiete botoșănene, Iașul literar, Itinerar, Îndrumătorul Cultural, Luminatorul, Manuscriptum, Ramuri, Raza, Viața Basarabiei. A cules și alcătuit antologia de folclor – Antologia Crăciunului; a întreținut legături de prietenie și colaborare cu folcloriștii Artur Gorovei și Dumitru Furtună.

Preotul și scriitorul Alexandru Bardieru a depănat amintiri dragi despre poeta Magda Isanos, în revista Clopotul din Botoșani: „Cunoștința mea cu Magda Isanos, își are geneza într-un fapt literar. Amândoi învățam în același oraș, eram în aceeași clasă, dar la școli cu profil diferit. Cum demonul scrisului mă încerca de pe atunci, Societatea Culturală a școlii mă însărcinase cu redactarea unei reviste, intitulată Limba noastră. Magda Isanos conducea și ea o revistă intitulată modest Ghiocei. Așadar, din scris ne cunoaștem. La o perioadă de numai zece ani tereștri, eleva de care mă despărțeam atunci, avea să urce coordonatele Parnasului^[3], mai vertiginos decât mă așteptam. Avea să treacă prin frumusețile acestei vieți, atingând toate treptele: de la eminenta studentă, la dârza apărătoare a celor obidiți, de la devotata soție, la duioasa mamă, și de la conștienta cetățeancă, la înflăcărata stegară a „veacului cel mare”. Poeta se impune în lumea literelor, și este apreciată elogios de critică. Dar, – suferindă și mai ales conștientă că aripa morții fâlfâie în preajma sa, se îndârjește mai aprig. Scrie cu febrilitate. Abia apucase să vadă și să salute triumful „anului unu”, bucuria i se frânge fulgerător, și pentru totdeauna în trista zi de 14 noiembrie 1944”. 

Alexandru Bardieru scria în revista Viața Basarabiei (nr.3-4, 1943; p.243), o schiță-necrolog de toată frumusețea, evocând simplu și convingător chipul acelei care, în viața de toate zilele, a fost Speranța Tudor: „De familia Tudor, sau să fim în nota titlului, de Speranța Tudor mă leagă amintiri scumpe din anii cei mai frumoși ai vieții, din anii studenției. Numai ce scăpasem de zidurile înguste ale seminarului și de uniforma cu guler strâmt și nasturi argintii, că toamna ne-am înscris la facultate cu o altă viață, de libertate, de afirmare și de manifestare nestingherită a crezului și gândurile noastre tinerești, cultivate pe băncile școlii. Într-o seară de toamnă, mi se pare, l-am cunoscut pe d. Iorgu Tudor la o adunare gazetărească. Chipul său blând și numele său pe care-l cunoșteam din copilărie de pe paginile Cuvântului Moldovenesc m-a a atras, și din seara cea ne-am împrietenit”.

După moartea cărturarului și preotului Dumitru Furtună (1890 -1965) din Dorohoi, cunoscut ca o distinsă personalitate culturală a Moldovei, restul arhivei sale a fost revizuit de Alexandru Bardieru. În ziarul "Clopotul", din 17 august 1969, Alexandru Bardieru scrie în articolul Un distins cârturar, D. Furtuna: „Avînd prilejul să răsfoiesc filă cu filă hîrtiile rămase, mi-am putut da seama de forța uriașă de muncă a acestui modest cărturar ... Cu ocazia revizuirii și aranjării hartiilor sale, am găsit însemnările a o mulțime de titluri, ce formau obiectul a zeci de lucrări, unele în proiect, altele conspectate, iar parte din ele finisate. Mă gândesc la pierderea ireparabilă pentru literatura noastră prin dispariția lucrarii „Viata și opera lui Ion Creanga”, în 3 volume, un studiu complet și un material inedit”.

A fost membru al Societății Scriitorilor din Basarabia, membru al Uniunii Scriitorilor din România (1979), membru activ al Filialei Botoșani a Cenaclului literar al Uniunii Scriitorilor din România. Figurează în antologia de lirică basarabeană Mireasa de peste Prut , antologie scrisă de Al. Darie (București: Editura Didactică și Pedagogică, 1994).  

* 1913: Antonia Pozzi (n. 13 februarie 1913,^[1][2] Milano, Regatul Italiei^[3] – d. 3 decembrie 1938,^[2] Milano, Regatul Italiei) a fost o poetesă italiană.

S-a născut din mariajul avocatului milanez Roberto Pozzi cu contesa Lina Cavagna Sangiuliani,^[7] aceasta din urmă fiind nepoata lui Tommaso Grossi.^[8]

Antonia a crescut în Milano, pe strada Mascheroni, dar locul său preferat era casa de vacanță din Pasturo, provincia Lecco, în inima munților. A avut o copilărie asigurată, frecventând cele mai bune școli, inclusiv ore de muzică și arte, călătorind și făcând sport.^[7]

A început să scrie poezii în adolescență, ajungând la cifra de 200 de creații până la sfârșitul vieții. Nu își arăta lucrările decât celor mai apropiați prieteni, din care motiv activitatea sa literară a devenit cunoscută doar post mortem. Temele atinse în poezie țineau mai mult de natură

·         1922: S-a născut in satul Belinţ, in apropiere de Lugoj, judeţul Timiş, popularul actor de comedie Horia Căciulescu. Horia Căciulescu (n. 13 februarie 1922, Belinț, Timiș – d. 27 decembrie 1989, București) a fost un actor de comedie. A activat la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”. A trăit câțiva ani în detenție ca deținut politic la Canalul Dunăre-Marea Neagră din motive necunoscute. A fost ulterior și membru al PCR. A murit împușcat în zilele Revoluției din decembrie 1989, la bordul mașinii sale, în urma unei erori a unor soldați. E înmormîntat în Cimitirul Eroilor din București.

* 1922: Alexandru Cumpătă (n. 13 februarie 1922, Sulița, județul Botoșani - d. 31 martie2000, București) a fost un pictor român.

A absolvit în 1954 Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din București, unde a studiat cu Camil Ressu și Nicolae Dărăscu.^[3]

A avut șapte expoziții personale (1959, 1967, 1971, 1975, 1979, 1982, 1986), toate în București.^[3]

În 1967 a participat la o expoziție internațională la Geneva.^[3]

În 1973 a primit ordinul Meritul cultural

·         1923: Chuck Yeager, pilot militar și de încercare american

·         1925 - S-a născut Gene Adams, vocalist american (Ames Brothers).

·         1930 - S-a născut Dotty McGuire, cântăreaţă americană (McGuire Sisters).

·         1932 - S-a născut traducătorul Aurel Covaci (m.18.05.1993).

·         1933 - S-a născut regizorul francez de film Henri Constantin Costa-Gavras.

·         1933: Kim Novak, actrița americană de film
* 1937: Rupiah Banda (n. 13 februarie 1937, Gwanda, Zimbabwe) este un politician din Zambia. A ocupat funcția de președinte al țării în perioada 2008 - 2011.
* 1937: Hiroshi Ninomiya (n. 13 februarie 1937) este un fost fotbalist japonez.

·         1944: Jerry Springer, cunoscut actor și producător de show-uri de televiziune american

·         1944 - S-a născut Peter Tork, vocalist şi chitarist american (The Monkees).

·         1945 - S-a născut King Floyd, cântăreţ şi compozitor american.

·         1945 - S-a născut Roy Dyke, baterist britanic (Ashton, Gardner & Dyke).
* 1946: Artur Jorge Braga Melo Teixeira (n. 13 februarie 1946), cunoscut simplu ca Artur Jorge, este un antrenor de fotbal portughez și fost fotbalist.
* 1949: Speranța Rădulescu (n. 13 februarie 1949, Buzău) este o muzicologă, antropologă și distinsă cercetătoare, specialistă în muzicile de tradiție orală (folclor muzical) și muzicile de metisaj.

S-a născut la data de 13 februarie 1949 în Buzău.

Studiile muzicale le începe la Liceul de muzică „George Enescu” (harpă și pian).

între 1967-1973 urmează Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București (secția compoziție muzicală), la clasa profesorilor Tudor Ciortea și Myriam Marbé, pe care îl absolvă ca șefă de promoție. Aici a fost colegă cu compozitorul Adrian Enescu.^[1]

Între 1973-1990 este cercetător științific la Institutul de Cercetări Etnologice și Dialectologice din București, unde se preocupă în paralel și de muzicologie.

În 1979 devine membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.

Din 1980 preia pentru o vreme funcția de șef al secției de muzică și coregrafie a institutului.

Între 1982-1984 se ocupă de editarea unor discuri cu înregistrări din arhiva Institutului, în cadrul „Colecției naționale de folclor”.

În 1984 devine doctor în muzicologie la Conservatorul „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, conducătorul tezei fiind profesorul Romeo Ghircoiașiu.

În 1987 a primit Premiul Academiei Române, an în care devine membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.

În 1990 devine cercetător la Muzeul Țăranului Român din București.

În 1992 lansează împreună cu pictorul Horia Bernea colecția „Ethnophonie”, publicând casete cu muzici tradiționale ale românilor și ale altor grupuri etnice. Începând cu anul 2000 se trece la producția pe CD, primele zece din colecție fiind distinse cu premiul „Coups de Coeur“, din partea Academiei „Charles Cros“ din Franța. În 2006, unul dintre discuri, conținând muzici aromâne, primește Premiul Criticii Germane a Discului.

În prezent este profesor asociat la Universitatea Națională de Muzică și cercetător în retragere la Muzeul Țăranului Român, în calitate de etnomuzicolog.

·         1950 - S-a născut Roger Christian, vocalist şi compozitor britanic (The Christians).

·         1950: Peter Gabriel, compozitor și cântăreț englez

* 1950: Mihai Cernea, zis Mișu (n. 13 februarie 1950), este un compozitor, cântăreț, baterist de muzică rock și om de afaceri român. Mihai Cernea este tatăl bateristului, muzicianului și actorului de televiziune Bubu Cernea.
A debutat în 1963 sau 1964;^[1] primele formații în care a activat au fost Andantino și Grup 22.^[2] În 1969, bateristul grupului Mondial, Florin Dumitru, a plecat pentru a înregistra alături de Phoenix;^[3] cu această ocazie, a fost propus în locul său Mihai Cernea,^[2] pe atunci elev în ultimul an de liceu.^[3] În 1973, Cernea intră în formația Sfinx,^[4] al cărui membru permanent va fi până la desființarea acesteia, la începutul anilor 1990. Sfinx este divizată între cei doi membri cu cea mai îndelungată experiență, Cernea și Corneliu „Bibi” Ionescu. Proiectul lui Ionescu nu rezistă decât pentru o scurtă perioadă, în vreme ce noua formație a lui Cernea, Sfinx Experience, activează până în ziua de astăzi, reunind foști membri Sfinx din anii 1980 (Zoia Alecu, Crina Mardare) și muzicieni mai tineri. Sub titulatura Sfinx Experience CDA funcționează și o companie de echipamente de scenă, de asemenea condusă de Cernea.

* 1950: Robert „Bob” Daisley (n. 13 februarie 1950 în Sydney, Australia) este un basist și textier de hard rock care a abordat mai multe genuri muzicale, de la heavy metal la rock and roll și blues.

·         1951 - S-a născut Rod Dees, basist britanic (Showaddywaddy).
* 1951: Jean Băileșteanu (n. 13 februarie 1951 în Sălcuța, Dolj este un scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Debut editorial: 1975, la Editura „Scrisul Românesc” din Craiova.
A publicat, de asemenea, articole și proze în nenumărate reviste, antologii și almanahuri, a fost în conducerea revistelor „Meridian” și „Exploziv Magazin”, ani de zile a colaborat la Radio Craiova, Radio București etc. În prezent, are în curs de apariție un Jurnal de scriitor sub dictatură, VIAȚA CA O… PARADĂ. În 1985, i-a fost jucată la Radio Craiova, de o echipă de actori de la Teatrul Național din Craiova (Ilie Gheorghe în rolul principal), o piesă în două părți, CARTEA CU BUCLUC. În 1987, după apariția primei ediții a romanului DRUM ÎN TĂCERE, care a scăpat ca prin minune de la topire, a fost chemat la Casa de Filme 1 să scrie un scenariu de film, în două serii, cu țărani, promițându-i-se „o căciulă de bani”. Ceea ce i se cerea să scrie însă, doar trăiam… în plin socialism multilateral dezvoltat, nu era tocmai potrivit pentru persoana numită Jean Băileșteanu care, cu toată duritatea totalitarismului acelor vremi, nu s-a pretat și nu s-a… predat la nici un fel de compromis, neîncântându-l nici banii și nici o anumită poziție socială. Nu a fost membru PCR și a fost urmărit asiduu de securitate. După ce a scris, totuși, vreo trei variante de scenariu, care n-au fost pe placul oficialităților, a abandonat. Le-a spus că ceea i se cere, nu poate să facă, fiindcă, în primul rând, i-ar fi fost rușine de el și, de asemenea, nu vrea ca omul să dea doi lei la film și, după aceea, să-l înjure. Și nu va scrie niciodată după indicații.

·         1952 - S-a născut Edward John Gagliardi, basist american (Foreigner, Spys).

·         1954 - S-a născut Judy Cheeks, cântăreaţă şi compozitoare americană.

·         1955: Alexandru Dabija (n. 13 februarie 1955) este un regizor de teatru și actor de scenă și film român.

A debutat, în 1976, cu spectacolul Răfuiala de Philip Massinger la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, obținând premiul pentru cel mai bun regizor al anului.^[1][2] A fost director general al Teatrului Odeon între 1991-1994și 1996-2002^[3]] .

A regizat piesele:

Portal Teatru

• Avram Iancu de Mihai Măniuțiu, (Studioul de Teatru Casandra, 1978)^[4]
• Taifunul de Cao Yu (Teatrul Nottara, 1988)
• Burghezul gentilom de Moliere (Teatrul Nottara, 1989)
• Ospățul lui Balthazar de Benjamin Fondane (Teatrul Nottara, 1990)
• Lola Blau de Georg Kreisler (Teatrul Evreiesc de Stat, 1993)
• Lungul drum al zilei către noapte de Eugene O'Neill (Teatrul Nottara, 1998)
• Școala femeilor de Moliere (Teatrul Mic, 1998)
• Jucăria de vorbe scenariu de Al. Dabija, după "Cartea cu jucării" de Tudor Arghezi (Teatrul Odeon, 1998)
• Gaițele de Alexandru Kirițescu (Teatrul Odeon, 2002)
• București nicăieri pe texte de Tudor Arghezi și H. R. Patapievici (Teatrul Act, 2002)
• ...escu de Tudor Mușatescu (Teatrul de Comedie, 2002)
• Aici nu se simte de Lia Bugnar (Teatrul Luni de la Green Hours, 2003)
• Leonce și Lena de Georg Buchner (Teatrul Odeon, 2004)
• Trei surori de A.P. Cehov (Teatrul Dramatic Toma Caragiu, Ploiești, 2004)
• Aventurile lui Habarnam de N. Nosov (Teatrul Odeon, 2005)
• Block Bach (Teatrul Odeon, 2007)
• Camera de hotel, o trilogie de Barry Gifford (Teatrul Odeon, 2008)
• Un duel de A.P. Cehov (TNB, 2009)
• Pyramus & Thisbe 4 You după William Shakespeare (Teatrul Odeon, 2010)
• Absolut! după Ivan Turbincă de Ion Creangă (Teatrul Act, 2011)
• O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale (Teatrul de Comedie, 2011)
• C.F.R. — Cometa, Copilul și Cățelul după texte de I.L. Caragiale (Teatrul Odeon, 2012)
• Două loturi de I.L. Caragiale (TNB, 2012)
• Titanic Vals, de Tudor Mușatescu (Teatrul Odeon, 2013)
• Suflete moarte de Gogol (Teatrul Dramatic Toma Caragiu, Ploiești, 2013)
• Sânziana și Pepelea de Vasile Alecsandri (Teatrul Național din Cluj, 2013)
• Mein Kampf de George Tabori (Teatrul Național din Cluj, 2014)
• Contra democrației de Esteve Soler (Sala Studio, 2014)
• 13 tablouri cu oameni, adaptare după Anton Pavlovici Cehov (Teatrul Elvira Godeanu Tg. Jiu, 2014)
• Logodnicii din provincie de Georges Feydeau (Teatrul Maghiar de Stat Cluj, 2014)
• O...ladă, creație colectivă după Ion Creangă (Teatrul Tineretului Piatra Neamț, 2014)
• Vârciorova. Carantina de Vasile Alecsandri și Matei Millo (Teatrul Municipal Bacovia din Bacău, 2014).

Filmografie ca actor:

• 2013 — O umbră de nor - scurt metraj - regia Radu Jude^[6]
• 2015 — Aferim!, regia Radu Jude, rolul boierului Iulian Cîndrescu
• 2016 — Inimi cicatrizate, scenariul și regia Radu Jude, rolul domnului Lazăr B

* 1955: Mihai Dragolea (n. 13 februarie 1955 – d. 6 iunie 2016) a fost un prozator, eseist și critic literar român.

Mihai Dragolea s-a născut în 1955 în Petroșani, fiu al juristului Ioan Dragolea și al economistei Floarea (n. Cismaru).^[1] S-a stabilit în Cluj-Napoca în anii studenției, începând să scrie articole de critică și eseistică în revista locală a studenților Echinox, în care a debutat în 1976.^[2] În 1980, a absolvit Facultatea de Filologie din cadrul Universității Babeș-Bolyai.^[3]

După anul 1990, a devenit redactor la secția de emisiuni culturale a TVR Cluj și, timp de câțiva ani, a predat la secția de jurnalism a Universității Babeș-Bolyai. În 1998, Dragolea a obținut doctoratul în filologie cu teza Literatura fragmentară,^[3] publicată în același an cu titlul Arhiva de goluri și plinuri;^[1] tot spre finalul deceniului a renunțat la scrierea textelor critice și a început publicarea de volume în proză.^[2]

A murit în orașul natal, Petroșani, în care se retrăsese în urmă cu câțiva ani ca șomer

·         1956 - S-a născut Peter Hook, basist britanic (Joy Division, New Order).

·         1956: Emilian Valentin Frâncu (n. 13 februarie 1956, Râmnicu Vâlcea) este un politician român. În prezent ocupă funcțiile de senator de Vâlcea și primar al orașului Râmnicu Vâlcea.

·         1957 - S-a născut Tony Butler, basist britanic (Big Country).
* 1957: Lucian Croitoru (n. 13 februarie 1957, Otopeni, România) este un economist român, consilier pe probleme de politica monetară al guvernatorului Băncii Naționale a României. A fost desemnat drept candidat la funcția de prim-ministru al României de către președintele României, Traian Băsescu la 15 octombrie 2009, dar guvernul său nu a fost validat de Parlament, candidatura rămânând blocată în contextul alegerilor prezidențiale din acel an. După alegeri, Croitoru a renunțat la candidatura pentru funcția de prim ministru.
* 1959: Ionică Minune, pe numele real Ene Gheorghe (n. 13 februarie 1959, satul Pietrosu, comuna Costești, județul Buzău), este un acordeonist lăutar român, de etnie romă, foarte cunoscut și apreciat în lumea muzicală lăutărească mondială.
* 1959: Nicolae Popa (n. 13 februarie 1959, Buda, Moldova) este un poet și prozator moldovean.
S-a născut în satul Buda, raionul Călărași. A studiat la Școala poligrafică din Chișinău (promoția 1978), la Universitatea de Stat din Moldova, secția de jurnalism (1983) și la Institutul de Literatură din Moscova^⁠(d) (1987-1989), iar în anul 2000 a obținut o bursă de la Fundația Soros-Moldova.
* 1960: Pierluigi Collina (n. 13 februarie 1960) este un fost arbitru italian de fotbal. A fost pe larg considerat cel mai bun arbitru din generația sa, fiind numit de 6 ori consecutiv de FIFA "Cel mai bun arbitru al anului"
* 1960: Serhii Leonidovici Tihipko (în ucraineană Сергій Леонідович Тiгiпко; n. 13 februarie 1960) este un politician și specialist în finanțe ucrainean, care a fost vice-prim-ministru al Ucrainei. Tighipko a fost ministru al economiei în 2000 și, ulterior, a servit în calitate de președinte al Băncii Naționale a Ucrainei între 2002 și 2004. El a candidat, fără succes, pentru funcția de președinte al Ucrainei în alegerile prezidențiale din 2010, și și-a anunțat candidatura pentru alegerile prezidențiale din 2014. Tighipko a fost, de asemenea, ministru al politicii sociale.
* 1965: Emilia Arcan (n. 13 februarie 1965) este un senator român, ales în 2016. Emilia Arcan este membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Irlanda, Australia, MArele Ducat de Luxemburg.

·         1968: Mihai Leu (n. 13 februarie 1968, Hunedoara) este un sportiv român. S-a făcut cunoscut ca pugilist, fiind campion mondial WBO la semimijlocie în 1997. S-a retras din box în urma unei accidentări, fiind neînfrânt la fel ca legendarul boxer european Terry Marsh.

A început apoi să concureze ca pilot de raliu, unde a devenit campion național în 2003 la bordul unui Hyundai Accent WRC. Din 2010 este team-managerul Jack Daniels Rally Team, echipă ce concurează în Campionatul Național de Raliuri (CNR).

* 1968: Adrian Pop (n. 13 februarie 1968, Satu Mare) este un scrimer român specializat pe spadă, care a luat parte la Jocurile Olimpice de vară din 1992
* 1969: Andrew Bryniarski (n. 13 februarie 1969) este un actor american și un fost culturist de origine rusă.
* 1969: Rudi Vata (n. 13 februarie 1969) este un fost fotbalist albanez.
* 1971: Thomas James Laughlin (n. 14 februarie 1971), cunoscut sub numele de ring de Tommy Dreamer sau T.D. Madison, este un wrestler american care activează în TNA. Tommy a fost campion ECW de două ori câștigând centura de 2 ori.

·         1974: Robert Peter „Robbie” Williams (n. 13 februarie 1974) este un cântăreț și compozitor englez, nominalizat la premiile Grammy, și câștigător al premiilor BRIT.

Și-a început cariera ca membru al trupei Take That în 1990. În 1995, a părăsit formația, după ce vânduse 25 de milioane de copii, pentru a-și începe cariera solo.^[3] Solo a vândut peste 55 de miloane de albume, și 17 milioane de single-uri. ^[4] Williams a intrat în Cartea Recordurilordatorită faptului că în doar o zi a vândut mai mult de 1.6 milioane de bilete pentru turneul său mondial din 2006.^[5] Este câștigătorul a mai multor premii, inclusiv 15 premii BRIT și 6 premii ECHO. În 2004, a fost introdus în UK Music Hall of Fame, fiind votat Cel mai bun artist al anilor '90

·         1976: Martin Sastre, artist uruguayan
* 1976: Gheorghe Stratulat (n. 13 februarie 1976) este un fost fotbalist internațional moldovean, care a jucat pe postul de mijlocaș.

·         1979: Mena Alexandra Suvari (n. 13 februarie 1979) este o actriță, designer de modă și fotomodel american.

Ea a căpătat renume internațional pentru rolurile sale în filmele din 1999 American Beauty ca Angela Hayes (nominalizată la Premiul BAFTA), și pentru Heather în American Pie (1999). Ea a reluat rolul lui Heather în American Pie 2 (2001) și American Reunion (2012). A mai jucat în filme ca The Rage: Carrie 2 (1999), Loser (2000), Sugar & Spice (2001), Spun(2002), Trauma (2004) și seria de drame ale HBO Six Feet Under in 2004.

Mena Suvari este model al Lancôme.

* 1979: Andres Behring Breivik (AFI: 'ɑnəʂ 'beːɾiŋ 'bɾæɪʋiːk; n. 13 februarie1979)^[1] este un extremist de dreapta norvegian, cunoscut pentru planificarea și executarea atacurilor din Oslo și Utøya de pe data de 22 iulie 2011
Breivik s-a născut în Oslo la 13 februarie 1979,^[2] ca fiu al lui Wenche Behring, asistentă, și al lui Jens David Breivik, economist, care a lucrat ca diplomat la Ambasada Regală Norvegiană în Londra și mai târziu în Paris.^[11] Și-a petrecut prima parte a vieții la Londra, până la vârsta de un an când părinții săi au divorțat, rămânând apoi în custodia mamei sale, alături de care a trăit într-un cartier din partea de vest a Osloului. Ambii săi părinți s-au recăsătorit: tatăl cu o diplomată, iar mama cu un ofițer al armatei norvegiene

La 22 iulie 2011 Breivik a detonat o mașină-capcană în apropierea clădirilor guvernamentale din Oslo, ucigând opt oameni. La o distanță de câteva ore, a debarcat pe insula Utøya, unde se desfășura o tabără a Partidului Muncitoresc, și, pretizând a fi polițist, a deschis focul asupra tinerilor prezenți, împușcând mortal 69 de persoane.^[10][13][14] Cea mai tânără dintre victime a fost Sharidyn Svebakk-Bøhn,^[15] care tocmai împlinise 14 ani.^[16]

Întrucât vinovăția sa a fost evidentă, procesul lui Breivik a fost dominat de dezbaterea privind sănătatea sa mintală. După multiple analize psihologice, s-a constatat că Breivik este responsabil pentru faptele sale, și a fost condamnat la 21 de ani de închisoare

* 1979: Rafael Márquez Álvarez (n. 13 februarie 1979,^[2][3] Zamora[*], Mexic) este un fotbalist mexican care evoluează la clubul Atlas pe postul de fundaș sau mijlocaș defensiv.

* 1980: Sebastian Walter Kehl (pronunțat în germană /zeˈbasti̯an ˈkʰeːl/  ( audio); n. 13 februarie 1980) este un fotbalist german retras din activitate

* 1982: Gabriel Stelian Mureșan (n. 13 februarie 1982, Sighișoara, România) este un jucǎtor român de fotbal . Evoluează pe postul de mijlocaș defensiv, dar poate juca și fundaș central

* 1984: Antonio Galdeano Benítez, cunoscut ca Apoño (n. 13 februarie 1984, Málaga, Spania) este un fotbalist aflat sub contract cu Marbella FC.
* 1986: Luke Isaac Moore (n. 13 februarie 1986, Birmingham, Anglia) este un jucător englez de fotbal care evoluează pe postul de atacant la clubul Toronto FC.A jucat pentru naționala Angliei de 5 ori.
* 1987: Eljero George Rinaldo Elia (n. 13 februarie 1987 în Voorburg) este un jucător de fotbal olandez de origine surinameză, care joacă pentru Feyenoord și pentru Echipa națională de fotbal a Olandei.
* 1990: Mamadou Sakho (n. 13 februarie 1990) este un fotbalist francez care evoluează în Premier League la clubul Crystal Palace și la echipa națională de fotbal a Franței pe postul de fundaș.
* 1990: Kevin Strootman (n. 13 februarie 1990) este un fotbalist olandez care evoluează la clubul Olympique Marseille în Ligue 1 și la echipa națională de fotbal a Olandei pe postul de mijlocaș
* 1991: Eliaquim Mangala (n. 13 februarie 1991, în Colombes) este un fotbalistfrancez. El joacă pentru Everton FC, împrumutat de la Manchester City. 
* 1994: Memphis Depay (n. 13 februarie 1994), cunoscut simplu ca Memphis,^[2]este un fotbalist olandez care evoluează pe postul de atacant la clubul francez Olympique Lyon și la echipa națională de fotbal a Olandei.
* 1995: Leona Kate Vaughan (n. 13 februarie 1995) este o actriță britanică din Caerphilly, South Wales.

Decese

• 721 – A decedat regele francilor Chilperic al II - lea (n.cca 672). A  fost rege al Neustriei din anul  715 și unic rege al francilor din 718 până la moartea sa.

·         858: Kenneth I al Scoției (n. 810)

·         1130: Papa Honoriu al II-lea

·         1141: A murit Béla al II-lea al Ungariei (n. 1110). Béla al II-lea cel Orb (n.cca. 1110 – 13 februarie 1141) a domnit  între anii 1131 și 1141.Încă de copil, Béla a fost orbit din ordinul unchiului său, regele Coloman care a vrut să asigure prin aceasta succesiunea la tron a fiului său, viitorul rege Ștefan al II-lea. În copilărie, Béla a trăit în mai multe mănăstiri din regat, până când vărul sau, regele Ștefan al II-lea l-a chemat la curte. Béla s-a căsătorit cu Jelena, fiica ducelui sarb Uros al Raskai. La 1 martie 1131, regele a murit fără să aibă copii, iar la 28 aprilie, Béla a fost încoronat , deși Ștefan al II-lea îl desemnase pe Saul, nepotul său de soră, ca succesor în 1126. Saul, însă, fie murise înaintea unchiului său, fie fusese învins de susținătorii lui Béla. După moartea lui Ștefan, Béla a urcat pe tron, dar a trebuit să lupte pentru putere cu Boris, presupusul fiu al lui Coloman, care a încercat să ia coroana cu ajutor militar din partea țărilor vecine. Întrucât Béla era orb, soția lui a jucat un rol decisiv în guvernarea regatului. La scurt timp după urcarea pe tron, regina Elena a comandat masacrarea celor considerați de ea responsabili pentru orbirea soțului.n 1136, Béla a reușit să recupereze părți din Dalmatia de sub controlul Venetiei, și a trimis o expediție în Bosnia. În 1137, a acordat fiului său  Ladislau titlul de duce de Bosnia. Întreaga domnie a lui Béla a fost umbrită de un conflict cu Boris, unul din fiii nelegitimi ai regelui Coloman, conflict în care Boris era susținut de Polonia si Rusia Kieveana.

·         1332: Andronic al II-lea Paleologul, împărat bizantin (n. 1259)
* 1539: Isabella d'Este (n. 18 mai 1474, Ferrara, Statele Papale – d. 13 februarie1539,^[1] Mantova, Ducatul de Mantova[*]) a fost marchiză de Mantua și una dintre cele mai importante femei din Renașterea italiană ca figură culturală și politică majoră. Ea a fost patroană a artelor, precum și o femeie care a dat tonul în modă, stilul ei vestimentar fiind copiat de femei din toată Italia și la curtea Franței. Poetul Ariosto a numit-o "Isabella liberală și magnifică",^[2] în timp ce autorul Matteo Bandello a descris-o ca fiind "supremă în rândul femeilor".^[3] Diplomatul Niccolò da Correggio a mers mai departe, numind-o "Prima Doamnă a lumii"

Isabella era o tânără foarte bine educată. Copil fiind ea a studiat istoria romană și a învățat rapid să traducă limba greacă și latină. Datorită intelectului ei remarcabil, ea discuta adesea cu limbile clasice și afacerile statului cu ambasadorii. De asemenea, ea era familiarizată personal cu pictorii, muzicienii, scriitorii și învățații, care trăiau la curte sau în jurul curții. Pe lângă cunoștințele sale despre istorie și limbi străine, ea putea să recite pe de rost din Virgiliu și Terențiu. Isabella a fost și o cântăreață talentată și muzician, și a fost învățat să cânte la lăută de Giovanni Angelo Testagrossa.^[4] În plus față de toate aceste realizări admirabile, ea a inventat noi dansuri, fiind instruită în artă de Ambrogio, un maestru de dans.^[5]

A fost descrisă ca fiind atrăgătoare din punct de vedere fizic, deși ușor durdulie; totuși, ea avea "ochi plini de viață" și era "plină de har".^[6] În 1480, la vârsta de șase ani, Isabella a fost logodită cu Francesco, moștenitorul marchizului de Mantua. Deși el nu era frumos, Isabella îl admira pentru puterea și curajul său; ea îl privea de asemenea ca pe un gentleman. După primele lor întâlniri, ea a început să se bucure de compania sa și a petrecut următorii câțiva ani să-l cunoască și să se pregătească pentru a fi marchiză de Mantua. În perioada cât el a curtat-o, Isabella a prețuit scrisorile, poeziile și soneturile pe care i le-a trimis ca daruri.

Isabella d'Este

Zece ani mai târziu, la 11 februarie 1490, la vârsta de 15 ani, s-a căsătorit cu Francesco Gonzaga, care devenise marchiz în urmă cu patru ani. Isabella a devenit soția sa și marchiză, în mijlocul unei revărsări spectaculoase a aclamării populare. Pe lângă marchiz, Francesco era, de asemenea, căpitanul general al armatelor din Republica Veneția. Soția sa a adus ca zestre suma de 3.000 de ducați pe lângă bijuterii valoroase, vase și un serviciu de argint.^[7]Înainte de banchetul magnific care a urmat ceremoniei de nuntă, Isabella a umblat pe străzile principale ale orașului Ferrara cu un cal drapat în pietre și aur.^[8]

Cum cuplul se cunoștea și se admira unul pe altul de mulți ani, atracția lor reciprocă s-a adâncit în dragoste; căsătoria cu Francesco ar fi făcut ca Isabella să "înflorească".^[9] Se spune că în timpul nunții sale, Isabella era frumoasă, subțire, grațioasă și bine îmbrăcată.^[10] Părul ei lung și fin a fost vopsit într-un blond palid, iar ochii ei, "maronii ca niște conuri de brad toamna, împrăștiau râsul".^[11]

Francesco, în calitatea sa de căpitan general al armatelor venețiene, era adesea obligat să meargă la Veneția pentru consfătuiri, lăsând-o pe Isabella în Mantua, în vechiul palat La Reggia, care era sediul familiei Gonzaga.^[12] Isabellei nu-i lipsea compania, ea petrecându-și timpul cu mama și cu sora ei, Beatrice; după întâlnirea cu cumnata ei de 18 ani, Elisabeta Gonzaga, cele douî tinere su devenit prietene apropiate. Ele se bucurau să citească cărți, să joace cărți și să călătorească împreună la țară. Au menținut o corespondență constantă până la moartea Elisabetei, în 1526.

După aproape patru ani de la căsătorie, în decembrie 1493, Isabella a născut primul ei copil din cei opt pe care îi va avea; a fost o fiică, Eleonora, căreia îi spuneau Leonora.

La un an după căsătoria fratelui ei, Alfonso,^[13] cu faimoasa Lucrezia Borgia în 1502, aceasta devine amanta lui Francesco. Isabella a născut o altă fiică, Ippolita, cam în aceeși perioadă, și a continuat să aibe copii de-a lungul aventurii pasionate și îndelungate dintre Francesco și Lucrezia, care a fost mai mult sexuală decât romantică.^[14] Aventura lui Francesco cu Lucrezia, recunoscută pentru frumusețea ei,^[9] a provocat multă gelozie și durere Isabellei.^[14] Aventura lor s-a treminat când el a contractat sifilis ca urmare a întâlnirilor cu prostituate.

Isabella d'Este și Francesco Gonzaga au avut 8 copii^[15]:

• Eleonor Gonzaga (n.1493 - d.1570) s-a căsătorit cu Francesco Maria I della Rovere, duce de Urbino.
• Margherita (n. 1496).
• Livia (n. 1501 - d. 1508).
• Ippolita (n. 1503 - d. 1580).
• Federico al II-lea, duce de Mantua (n. 1500 - d. 1540).
• Ercole Gonzaga (n. 1506 - d. 1565), a devenit cardinal.
• Ferrante Gonzaga (n. 1507 - d. 1557) s-a căsătorit cu Isabella de Capua.
• Livia sau sora Paola (n. 1508 - d. 1569)

·         1542: Catherine Howard, a cincea soţie a lui Henric al VIII-lea al Angliei este executată pentru adulter, fiind decapitata in Turnul Londrei. Ea a urmat executarii in 1536, a primei sotii al lui Henric, Anne Boleyn, acuzata de incest. Catherine Howard (c. 1521 – 13 februarie 1542), a fost cea de-a cincea soție a regelui Henric al VIII-lea al Angliei. S-a născut în cea mai renumită familie nobilă a Angliei, tatăl său fiind fratele mai mic al Ducelui de Norfolk. Catherine era și verișoară cu Anne Boleyn. După divorțul de Anne de Cleves, Henric al VIII-lea al Angliei își căuta o nouă soție. În 1540, pe când el avea 49 de ani, i-a cerut mâna lui Catherine, care avea 15 sau 16 ani. La aceel moment, Henric o descria ca pe „un trandafir fără ghimpi”. În felul acesta, Catherine Howard a devenit a cincea soție a lui Henric al VIII-lea al Angliei. Dar diferența de vârstă de 34 de ani și-a spus cuvântul. Catherine a săvârșit un adulter cu Thomas Culpepper, fapt descoperit curând și pedepsit fără milă. Culpepper a fost executat în decembrie 1541, ca și Francis Dereham, un iubit anterior al lui Catherine. În februarie 1542 a fost executată și Catherine Howard, la vârsta de numai 17 sau 18 ani. După doar un an de la aceste evenimente, Henric se căsătorește cu ultima sa soție, Catherine Parr

·         1561: Francisc I, Duce de Nevers, comandant al armatei regale franceze (n. 1516)

·         1571: Benvenuto Cellini, sculptor, gravor și scriitor florentin (n. 1500). Benvenuto Cellini (n. 3 noiembrie 1500 în Florența – d. 13 februarie 1571 în Florența) a fost un giuvaiergiu, sculptor și un renumit reprezentant al manierismului italian. In secolul al XIX-lea Cellini, după o perioadă de câteva sute de ani de uitare a operelor lui, este din nou descoperit, fiind azi considerat după perioada antică unul dintre cei mai mari sculptori, fiind un „uomo universale“ tipic al renașterii italiene. El a influențat perioada renașterii ca manierist, sculptor, bijutier, scriitor și compozitor.
* 1604: Ecaterina de Bourbon (7 februarie 1559 – 13 februarie 1604) a fost fiica reginei Ioana a III-a de Navara și a regelui Antoine de Navara.

Fratele ei mai mare a fost Henric al IV-lea al Franței pentru care a acționat ca regentă în Bearn în perioada 1582-92. După ascensiunea fratelui ei la tronul Franței, ea a fost numită Ducesă de Albret și Contesă de Armagnac.

Ca parte a tratatului de la Saint-Germain-en-Laye între Henric al IV-lea și Carol al III-lea, Duce de Lorena, s-a prevăzut ca sora lui Henric, Ecaterina, să se căsătorească cu fiul cel mare al lui Carol, Henric de Lorena (1563 – 1624). Actul de căsătorie a fost semnat la 13 iulie 1598. Totuși, Ecaterina a fost refuzat să se convertească la romano catolicism în timp ce soțul ei era un devotat catolic și un fost membru al Sfintei Ligi.

Astfel, Papa a fost obligat să facă o dispensă, pentru a permite celor doi să se căsătorească. La 29 decembrie 1598, Papa Clement al VIII-lea s-a declarat împotriva căsătoriei. Nemulțumit, Henric al IV-lea l-a intimidat pe arhiepiscopul de Reims pentru a-i acorda o autorizație de căsătorie. Acest lucru a fost făcut la Saint-Germain-en-Laye, la 31 ianuarie 1599. În cele din urmă, Henric și-a asigurat acordul papal. Ecaterina a murit la scurtă vreme, fără să aibe copii. Soțul ei s-a recăsătorit cu Margerita Gonzaga, o nepoata a Mariei de Medici (a doua soție a regelui Henric al IV-lea).

·         1660: Carol al X-lea Gustav suedeză Karl X Gustav (8 noiembrie 1622 – 13 februarie 1660) a fost rege al Suediei din 1654 până la moartea sa. A fost fiul lui Ioan Casimir, Conte Palatin de Zweibrücken-Kleeburg și al Ecaterinei a Suediei. După decesul tatălui său a devenit Conte Palatin. S-a căsătorit cu Hedwig Eleonora de Holstein-Gottorp și au avut un singur fiu, Carol al XI-lea al Suediei.

Carol al X-lea a fost al doilea rege Wittelsbach al Suediei după regele Christopher de Bavaria (1441–1448) care nu avea moștenitori.

La începutul domniei lui Carol, acesta s-a concentrat pe vindecarea discordiilor interne și pe unirea tuturor forțelor națiunii, potrivit standardului său pentru o nouă politică de cucerire. El a contractat o căsătorie politică pe 24 noiembrie 1654, cu Hedviga Eleonora, fiica lui Frederick al III-lea, Duce de Holstein-Gottorp, pentru a asigura un viitor aliat împotriva Danemarcei. În martie 1655, s-a luat în considerare în mod corespunzător, cele două mari întrebări naționale presante: un război și restituirea terenurilor coroanei înstrăinate. Timp de trei zile, un comitet secret prezidat de către rege, a decis că regele ar putea convinge cu ușurință delegații pentru un război necesar împotriva Poloniei și că acesta s-ar dovedi foarte avantajos, însă se lua în considerare problema subvențiilor. În 1659, el a proclamat pedepse severe pentru orice vânătoare în rezerva roială din Ottenby, Öland, Suedia, unde a construit un zid lung, separând sudul insulei.

·         1662: Elisabeta, regină a Boemiei (născută Elisabeta a Scoției; 19 august1596 – 13 februarie 1662) a fost al doilea copil și prima fiică a regelui Iacob I al Angliei și a reginei Ana a Danemarcei. A fost sora regelui Carol I al Angliei și verișoară a regelui Frederick al III-lea al Danemarcei. Odată cu dispariția dinastiei Stuart în 1714, descendenții ei direcți, conducători hanovrieni, au reușit să acceadă pe tronul britanic. Multe alte familii regale, inclusiv cele ale Spaniei, Danemarcei, Norvegiei, Suediei, Belgiei, Luxemburg, Țărilor de Jos, precum și foste familii regale ale Greciei, României, Germaniei și Rusiei descind din Elisabeta Stuart.

Prințesa Elisabeta, 1606, de Robert Peake cel Bătrân.

Elisabeta s-a născut la Palatul Falkland din Fife.^[1] La momentul nașterii sale, tatăl ei era doar rege al Scoției. Numită în onoarea reginei Elisabeta I a Angliei, mica Elisabeta a fost botezată la 28 noiembrie 1596 la capela regală de la Holyroodhouse. În timpul vieții sale în Scoția, Elisabeta a crescut la Palatul Linlithgow, unde a fost plasată în grija Lordului Livingstone și a soției acestuia.^[2] Când Elisabeta avea numai șase ani, în 1603, regina Elisabeta I a Angliei a murit iar tatăl ei, Iacob, i-a succedat la tronurile din Anglia și Irlanda.

Împreună cu fratele ei mai mare, Henric, Elisabeta a călătorit spe Anglia cu mama lor. Când a ajuns în Anglia, guvernantă ei a devenit Contesa de Kildare,^[1] până a fost expediată în grija Lordului Harington, cu care ea a petrecut ani de copilărie fericită la Combe Abbey în Warwickshire.^[1] Aici Elisabeta o va întâlni pe Anne Dudley, cu care va avea o prietenie de-o viață.

Parte din intenția Complotului Prafului de Pușcă din 1605 a fost să o răpească pe Elisabeta care avea nouă ani și s-o pună pe tronul Angliei (și, probabil, Irlandei și Scoției) ca monarh catolic după asasinarea tatăl ei a aristocrației protestante engleze.^[1] Acest lucru nu s-a întâmplat, Guy Fawkes a fost capturat de soldații regelui înainte ca el să aprindă pulberea.^[3]

Elisabeta a primit o educație cuprinzătoare pentru o prințesă la acel moment. Această educație a inclus instruire în istorie naturală, geografie, teologie, limbi, scris, istorie, muzică și dans. I s-a refuzat instruire în clasici, tatăl ei crezând că "latina a avut efectul nefericit de a face femeile mai viclene".^[4] La vârsta de 12 ani, Elisabeta vorbea fluent câteva limbi, inclusiv franceza, "pe care o vorbea uțor și cu grație" și în care, mai târziu, va conversa cu soțul ei.^[5] De asemenea, a fost o călăreață excelentă și avea o înțelegere aprofundată a religiei protestante. A avut o aptitudine pentru scris scrisori care "sunau sincer și nu bombastic".^[6]

Ca fiică de monarh, mâna Elisabetei era foarte dorită. Pețitori din toată Europa au venit, inclusiv Prințul Moștenitor Gustavus Adolphus al Suediei și oștenitorul ducatului de Savoia, însă în cele din urmă ea s-a logodit cu Frederick al V-lea, Elector Palatin în 1612.^[1] El și Elisabeta împărțeau ca strămoș comun pe regele Henric al II-lea al Angliei.

Frederick a sosit în Anglia la 16 octombrie 1612 și cei doi tineri s-au plăcut de la început. Regele Iacob nu a luat în considerare fericirea cuplului, dar a văzut căsătoria ca fiind "un pas într-un proces mai larg de realizare a concordiei interne și europene".^[7] Singura persoană aparent nemulțumită de căsătorie a fost regina Anne. Ca fiică a unui rege, sora unui rege, soția unui rege, ea ăși dorea să fie și mama unei regine.

La 6 noiembrie 1612 Henric Frederick, Prinț de Wales a murit la vârsta de 18 ani. Moartea lui a fost dureroasă pentru Elisabeta iar noua ei poziție ca a doua în linie la tron ​​a făcut-o o partidă și mai dorită.

La 14 februarie 1613, ea s-a căsătorit cu Frederick al V-lea, Elector Palatin în Germania și și-a luat locul la curtea din Heidelberg. Frederick a fost liderul asociației prinților protestanți din Sfântul Imperiu Roman iar Elisabeta s-a căsătorit cu el în efortul de a crește legăturile lui Iacob cu acești prinți. Cei doi au fost profund îndrăgostiți unul de altul și au rămas un cuplu romantic de-a lungul căsniciei.^[8] Noul soț al Elisabetei a transformat locul său de la Castelul Heidelberg creând "aripa engleză" pentru ea.

Elisabeta a născut trei copii la Heidelberg: Frederic Henric în 1614, Carol în 1617 și Elisabeta în 1619.

În 1619 lui Frederick i s-a oferit iar el a acceptat coroana Boemiei. Elisabeta a fost încoronată regină a Boemiei la 7 noiembrie 1619, la trei zile după încoronarea soțului ei ca rege al Boemiei.^[9] Al patrulea copil al cuplului, Prințul Rupert, s-a născut la o lună după încoronare.

Domnia lui Frederick a început bine dar a durat doar in an. Coroana Boemiei "a fost întotdeauna un colț de piatră al politicii habsburgice" și moștenitorul, Ferdinand, acum Sfântul Împărat Roman Ferdinand al II-lea, nu va ceda.^[10] Domnia lui Frederick s-a încheiat la 8 noiembrie 1620, cu înfrângerea sa de către Ferdinand în Bătălia de la Muntele Alb (evenimentul declanșator al Războiului de Treizeci de Ani). Elisabeta esta cunoscută ca "regina de-o iarnă" (zimní královna) iar Frederick ca "regele de-o iarnă" ca referire la scurta lor domnie.

Temându-se cei mai rău, la momentul înfrângerii în Bătălia de la Muntele Alb, Elisabeta era deja plecată din Praga și aștepta nașterea celui de-al cincilea copil la castelul Custrin, la aproximativ 80 de km de Berlin. Acolo, la 6 ianuarie 1621 după un travaliu ușor a născut un fiu sănătos, Maurice.^[11]

Cuplul a plecat în exil la Haga. În timpul exilului Elisabeta a mai născut opt copii: patru băieți și patru fete. Ultimul, Gustavus, s-a născut la 2 ianuarie 1632, anul morții lui Frederick la doar 36 de ani. Când Elisabeta a primit vestea morții soțului ei, timp de trei zile nu a mâncat, băut sau dormit. Când regele Carol I al Angliei (fratele ei) a auzit de starea Elisabetei a invitat-o să se întoarcă în Anglia însă ea a refuzat. Ea a rămas în Olanda chiar și după ce fiul ei a reobținut electoratul tatălui său în 1648.

Între decesul soțului ei în 1632 și propriul ei deces 30 de ani mai târziu, ea a asistat la moartea a patru dintre copiii ei: Gustavus în 1641, Filip în 1650, Henriette Marie în 1651 și Maurice în 1652. Ea va suferi o altă lovitură odată cu execuția fratelui ei, Carol I al Angliei. După restaurarea monarhiilor engleză și scoțiană, ea a călătorit la Londra pentru a-și vizita nepotul, Carol al II-lea și a murit acolo.

Fiica cea mică a Elisabetei, Sofia de Hanovra, s-a căsătorit în 1658 cu Ernest Augustus viitorul Elector de Hanovra. "Act of Settlement" din 1701 a stabilit ca succesiunea să revină Sofiei și descendenților ei, așă că toți monarhii Marii Britanii începând cu George I sunt descendenții ei.

·         1785: Gheorghe Crișan (Marcu Giurgiu, sau Crișan) (n. 1733 – d. 13 februarie 1785), a fost, împreună cu Horea și Cloșca, un conducător al răscoalei din Transilvania din 1784.
S-a născut în 1733 în localitatea Vaca, azi satul Crișan, comuna Ribița, județul Hunedoara. A comandat acțiunile țăranilor răsculați din Zarand, activând apoi la Câmpeni, Abrud și Cricău. Din tabăra sa a pornit, în numele lui Horea, ultimatumul țăranilor (11 noiembrie 1784) ce au luptat apoi împotriva trupelor austriece în Zarand, la Brad și la Hălmagiu. După reprimarea răscoalei, a fost prins (30 ianuarie 1785) și închis la Alba Iulia, unde s-a sinucis, sugrumându-se cu curelele de la opinci (13 februarie 1785).

·         1787: Filip al II-lea Ernst, Conte de Schaumburg-Lippe (5 iulie 1723 – 13 februarie 1787) a fost conducător al comitatelor de Lippe-Alverdissen și Schaumburg-Lippe.

S-a născut la Rinteln ca fiu al lui Friedrich Ernst, Conte de Lippe-Alverdissen (1694-1777) și a soției acestuia, Elisabeta Philippine von Friesenhausen. Tatăl lui a fost fiul contelui Filip Ernest I, fondatorul liniei de Lippe-Alverdissen a Casei de Schaumburg-Lippe, și a ducesei Dorothea Amalia de Schlesvig-Holstein-Sonderburg-Beck (1656-1739).

El a succedat tatălui său în 1749 și a domnit până a moștenit teritoriile Schaumburg-Lippe în urma morții vărului său Wilhelm la 10 septembrie 1777. A fost conte până la moartea sa la 13 februarie 1787 când a fost succedat de singurul său fiu în viață Georg Wilhelm.

S-a căsătorit prima dată la 6 mai 1756 la Weimar cu ducesa Ernestine Albertine de Saxa-Weimar, fiica lui Ernest August I, Duce de Saxa-Weimar (1727-1769). Din această căsătorie a avut patru copii:

• Contele Clemens August (1757-1757)
• Contele Karl Wilhelm (1759-1780)
• Contele Georg Karl (1760-1776)
• Contesa Friederike Antoinette (1762-1777)

La 10 octombrie 1780, la Philippsthal, s-a căsătorit a doua oară cu Juliane de Hesse-Philippsthal (1761-1799), cu care a avut patru copii:

• Contesa Eleonore Luise (1781-1783)
• Contesa Wilhelmine Charlotte (1783-1858)
• Contele Georg Wilhelm (1784-1860)
• Contesa Karoline Luise (1786-1846)

* 1787: Ruđer Josip Bošković (n. 18 mai 1711, Dubrovnik, Republica Ragusa^[6] – d. 13 februarie 1787, Milano, Imperiul Habsburgic), cunoscut și sub numele Roger Joseph Boscovichsau latinizat: Rogerius Josephus Boscovich, a fost un matematician, fizician, astronom și filosof din Republica Ragusa.

În 1725 a intrat în ordinul iezuiților. A fost profesor de matematică la Colegiul Romanum din Roma. De asemenea, a fost membru al Academiei din Roma și al Royal Society.

A călătorit prin mai multe țări europene, fiind o persoană de mare reputație. Este ales deputat la Viena pentru apărarea intereselor republicii Lucca și stabilirea granițelor.

Ducele de Toscana l-a distins pentru meritele sale și i-a oferit funcția de profesor de matematică la Universitatea din Pavia.

Papa i-a solicitat să efectueze un studiu privind consolidarea cupolei Bazilicii Sfântul Petru din Roma.

A efectuat observații, constatări și calcule împreună cu matematicienii Thoma le Sueur și François Jacquier, care au fost consemnate într-o lucrarea publicată la Roma.

În 1750, împreună cu astronomul Christophe Maire, a întocmit harta trigonometrică a posesiunii bazilicii Sf. Petru. În 1761 a însoțit pe ambasadorul Veneției la Constantinopol, de unde a plecat în Polonia cu ambasadorul Angliei, cu care ocazie Boscovich a trecut prin Iași, unde a găsit, la curtea domnească, o serie de instrumente astronomice, pe care le-a utilizat la studierea planetei Venus.

Boscovich a fost precursorul școlii italiene de combinatorică.

Ca atomist, s-a ocupat de teoria structurii discontinue a corpurilor.

În 1753 emite ipoteza inexistenței atmosferei lunare.

·         1877: Costache Caragiale (n. 29 martie 1815 - d. 13 februarie 1877) a fost un actor român, dramaturg și profesor de artă dramatică.

A fost elevul lui Costache Aristia și și-a pus întreaga artă în slujba idealurilor progresiste, democratice ale revoluției din 1848.

Și-a făcut debutul la București în 1835, iar 3 ani mai târziu a organizat primul teatru dramatic în Iași (primul Teatru Național din România). În următorii 15 anii, Costache Caragiale a colaborat cu cele mai importante teatre naționale ale vremii din Botoșani, Craiova, Iași unde a promovat piesele de teatru ale celor mai talentați dramaturgi romani printre care Vasile Alecsandri și Costache Negruzzi.

În 1850 se întoarce în București și doi ani mai târziu devine cel dintâi director al Teatrului Mare (Național).

În 1887 fratele său mai mic, Iorgu Caragiale construiește propriul său teatru în București, iar nepotul său, Ion Luca Caragiale avea să devină cel mai mare dramaturg român.

·         1883: A murit marele compozitor german Richard Wagner;(n.22.05.1813). Este considerat unul dintre cei mai mari compozitori de opera din secolul al XIX-lea.

·         1895: A murit Iraclie Porumbescu, tatăl compozitorului Ciprian Porumbescu, preot, poet şi prozator (n.1823).

·         1935: A murit filologul Ion Bianu, fondatorul şi organizatorul Bibliotecii Academiei (n.01.10.1856).

·         1950: Rafael Sabatini, autor italian (n. 1875)
* 1957: Oszkár Jászi (născut Jakubovits), cunoscut și ca Oscar Jászi, (n. 2 martie 1875, Carei (maghiară Nagykároly), Austro-Ungaria – d. 13 februarie 1957, Oberlin, Ohio, Statele Unite ale Americii)^[1] a fost un sociolog, politician, profesor universitar și istoric maghiar, cunoscut pentru încercarea sa de salvare a statului ungar prin oferirea unei largi autonomii naționalităților, la sfârșitul Primului Război Mondial.

Adept al radicalismului liberal burghez, a militat pentru o largă reformăsocială, politică și etnică a statului ungar la începutul secolului al XX-lea. A fost membru al Consiliului Național Maghiar în timpul Revoluției Crizantemelor și, ulterior, ministru fără portofoliu, responsabil cu afacerile naționalităților, în guvernul condus de Mihály Károlyi.

A condus, în zilele de 13-14 noiembrie 1918, la Arad delegația Ungariei, încercând să negocieze cu reprezentanții Consiliului Național Român Central rămânerea românilor transilvăneni în cadrul Ungariei, cu o largă autonomie.

După Primul Război Mondial a emigrat în Statele Unite ale Americii. Din cauza ideilor sale, regimurile autoritare din Ungaria de după sfârșitul primei mari conflagrații l-au considerat un inamic.

Tatăl său, Ferenc Jászi (1838-1910), a fost un medic de familie și potrivit cuvintelor fiului său, un „onorabil, liber cugetător”. Acesta era evreu și și-a schimbat numele original de Jakubovits în Jászi în 1881.^[2] În aceeași perioadă, familia acestuia s-a convertit la calvinism.^[3] Mama sa, Roza Liebermann (1853-1931), a fost cea de-a doua soție a lui Ferenc Jászi. A avut un frate numit Viktor (1868- 1915) – avocat și profesor la Debrețin - atât la Colegiul Reformat, cât și la Universitatea locală - și o soră, Alice (1877 - 1935) – profesoară de dans și una dintre personalitățile fondatoare ale terapiei de reabilitare în Ungaria.

Jászi a urmat liceul piariștilor din Carei,^[1] unde a fost coleg de școală cu poetul Endre Ady, cu doi ani mai tânăr decât viitorul politician. Cei doi au devenit prieteni, dar mai târziu, în perioada lor de maturitate.^[4]

Descurcându-se foarte bine, a absolvit liceul cu un an mai devreme, în 1892, la șaptesprezece ani.^[1] Ulterior a studiat științele politice la Universitatea din Budapesta, în epoca lui Ágost Pulszky, fiind, de asemenea, puternic influențat de Gyula Pikler, deși mai târziu el i-a respins acestuia din urmă „anti-pozitivismul istoric doctrinar”.^[5] în timpul facultății a admirat figuri precum József Eötvös și Pál Gyulai, aliniindu-se astfel principiilor europene ale liberalismului maghiar, orientat împotriva clericalismului și naționalismului gălăgios al celor care căutau independența față de Austria.^[6] A absolvit universitatea în 1896.^[3]

Din 1913 până în 1918 a fost căsătorit cu poeta, pictorița și graficiana Anna Lesznai, cu care a avut trei fii, printre care și pe viitorul germanist Andrew Jászi. S-a recăsătorit. ulterior, în 1924, cu Recha Wohlmann.

După întoarcerea sa acasă a lucrat un deceniu ca funcționar la departamentul economic din Ministerul Agriculturii. A avut un salariu mic la început, dar mult timp liber, ceea ce i-a permis să studieze politicile agricole din Ungaria și să-și dea seama de caracterul rigid și nemilos de clasă al administrației țării. În calitate de funcționar public, nu îi era permis să scrie pe subiecte politice, astfel încât articolele sale au început să apară sub pseudonimul „Oszkár Elemér”. În vara anului 1899, împreună cu câțiva prietenii de-ai săi, a planificat apariția unui nou periodic, care să prezinte problemele sociale într-o lumină mai veridică decât în cea din revistele științifice. Numele periodicului a fost Huszadik Század (Secolul XX) și a apărut din ianuarie 1900. Jászi a fost forța motrice intelectuală a periodicului, publicând, ocazional, articole combative în care a declarat război viziunii științifice înguste și politicii reacționare.^[7] Un an mai târziu, în ianuarie 1901, Jászi și prietenii săi au fondat Societatea sociologilor, care a devenit imediat un loc de întâlnire pentru dezbateri incisive. În jurul Societății și a periodicului s-a strâns și dezvoltat un grup orientat spre critică democrat-liberală asociat curentului ideologic și politic al radicalismului burghez, aflat la modă în acele timpuri.

La începutul anului 1904 i-a apărut cartea Artă și Moralitate și Jászi a sperat să se califice ca privatdozent, cu scopul de a debuta într-o carieră universitară. Curând, însă, a intrat în politică și s-a concentrat pe încercarea de a crea un partid socialist care să facă, în același timp, apel la naționalismul maghiar. A plecat la Paris în ianuarie 1905, unde a făcut cunoștință cu limba franceză academică și cu viața politică, fiind profund impresionat de mediul parizian în cele șase luni petrecute acolo.^[8]

Tot în aceeași perioadă a scris un articol despre Metoda sociologică a celor două opinii, în care a susținut abordarea lui Émile Durkheim. A scris, de asemenea, un alt articol în care-l ataca pe Marx în calitate de mare fetiș al socialismului, ceea ce l-a înstrăinat de o parte dintre prietenii săi radicali. A revenit din capitala Franței cu sentimentul că ungurii reprezintă „ecouri tardive și palide ale eforturilor vestice, fără tendințe intelectuale cu rădăcini maghiare, capabile de a avea un impact substanțial asupra civilizației lumii”

În 1989 un comitet de inițiativă a militat pentru înființarea Asociației pentru Politică Externă Jászi Oszkár, recunoscută oficial în ianuarie 1991. Tot în 1991 cenușa sa a fost adusă din SUA și înhumată potrivit voinței sale în pământ maghiar, în cimitirul Farkasréti din Budapesta, într-un mormânt comun cu cel al părinților săi. La ceremonie au participat președintele Republicii Ungare și cel al Adunării Naționale.

* 1964: Paulino Alcántara (n. 7 octombrie 1896, Iloilo City, Filipine — d. 13 februarie 1964, Barcelona, Spania), porectlit Romperredes (cel care rupe porțile)^[1] a fost un jucător de fotbal filipinez care a jucat pentru FC Barcelona.

·         1985 - A murit poetul Grigore Hagiu (n.27.09.1933).

·         1999 – A murit Vladimir Trebici, demograf şi sociolog, membru al Academiei Române;(n.28.02.1916).Recensământul din anul 1977 s-a desfășurat sub îndrumarea lui Vladimir Trebici, cel care a reprezentat România la Națiunile Unite și a condus mulți ani Secțiunea Demografică a ONU, ca o recunoaștere a valorii științelor de demografie și statistică românești.

·         1999- A decedat actorul român de teatru și film Radu Zaharescu.

·         2000 - A murit, la Paris, “printul modiştilor” – Jean Barthet (n.1920).

·         2005 – A murit ultima martora a aparitiei Sfintei Fecioare la Fatima, in Portugalia. Sora Lucia, ultima dintre cei trei copii, care au vazut-o de mai multe ori pe Fecioara Maria în 1917, a murit la vârsta de 97 de ani. Călugăriţa a fost bolnava timp de trei luni inainte de a muri la manastirea carmelitelor din Coimbra, la nord de Lisabona. Fatima a devenit un loc de pelerinaj vizitat anual de peste doua milioane de credinciosi catolici. Papa Ioan Paul al II  însuşi a călătorit de trei ori la Fatima.

·         2007: Elizabeth Jolley, scriitoare australiană (n. 1923)
* 2016: Antonin Gregory Scalia (ⁱ/skəˈliːə/; n. 11 martie 1936,^[2][3][4] Trenton, New Jersey, SUA – d. 13 februarie 2016,^[1][4] Cibolo Creek Ranch[*], SUA) a fost un judecător al Curții Supreme a Statelor Unite din 1986 până la moartea sa în 2016. Numit în funcție de președintele Ronald Reagan în 1986, Scalia a fost descris ca reper intelectual pentru poziția originalistă^⁠(en) și textualistă^⁠(en) a aripii conservatoare a Curții.^[5]

Scalia s-a născut în Trenton, New Jersey. El a învățat la Xavier High School din Manhattan, și apoi la colegiu la Universitatea Georgetown din Washington, D.C. A devenit licențiat în drept la Harvard Law School și a lucrat șase ani la o firmă de avocatură din Cleveland, înainte să devină profesor de drept la Universitatea Statului Virginia. La începutul anilor 1970, a ocupat diverse posturi în cadrul administrațiilor Nixon și Ford, în cele din urmă fiind procuror general adjunct. În perioada administrației Carter, a predat la Universitatea din Chicago, unde a devenit unul dintre primii profesori consilieri ai Societății Federaliste, aflată în fază incipientă. În 1982, Ronald Reagan l-a numit judecător la Curtea de Apel a Statelor Unite pentru Circuitul Districtului Columbia.^[6] În 1986, Reagan l-a numit la Curtea Supremă. Lui Scalia i s-au pus câteva întrebări dificile de către Comisia Judiciară a Senatului, și a fost confirmat de Senat în unanimitate, devenind primul judecător al Curții Supreme de origine italiană.^[7]

Scalia a servit în Curtea Supremă aproape treizeci de ani, timp în care a adoptat o jurisprudență și o ideologie conservatoare, susținând textualismul în interpretarea legilor și originalismul în interpretările Constituției. A fost un apărător al puterilor ramurii executive, considerând că puterea prezidențială trebuie să fie dominantă în numeroase domenii. S-a opus acțiunii afirmative și altor politici ce tratau minoritățile ca grupuri speciale. A depus opinii separate în numeroase cauze și adesea a admonestat opinenții majoritari ai Curții cu un limbaj contondent.

La 10 septembrie 1960, Scalia s-a căsătorit cu Maureen McCarthy la biserica Sf. Pius al X-lea din Yarmouth, Massachusetts^⁠(en).^[139] Cei doi se cunoscuseră la o întâlnire pe nevăzute pe când studia dreptul la Harvard. Maureen era studentă la cursurile de licență de la Colegiul Radcliffe^⁠(en) când s-au cunoscut și apoi a obținut o diplomă de engleză la acea școală.^[140]

Cei doi au avut nouă copii, cinci băieți și patru fete.^[141] Doi dintre băieți, Eugene Scalia^⁠(en) și John Scalia, sunt avocați. Paul Scalia este preot catolic, Matthew a acut o carieră militară, iar Christopher este scriitor. Toate cele patru fete, Catherine, Ann, Margaret și Mary, au familii. Conform lui Scalia, Maureen i-a crescut pe toți cei nouă copii „cu foarte puțin ajutor din partea mea.” ^[142]

A locuit în McLean^⁠(d), o suburbie a Washingtonului.^[143]

Scalia s-a bucurat de o relație apropiată cu colega sa judecătoare la Curtea Supremă Ruth Bader Ginsburg^⁠(en), considerată o membră a aripii liberale a Curtii, cei doi mergând la operă împreună, și chiar apărând pe scenă împreună ca figuranți în producția din 1994 a operei Ariadne auf Naxos^⁠(en) la Opera Națională din Washington^⁠(en).^[101] Ginsburg a fost colegă cu Scalia și la Circuitul D.C., iar familiile Scalia și Ginsburg petreceau în fiecare an Revelionul împreună

Scalia a murit în somn^[145] în seara de 12 februarie sau în dimineața zilei de 13 februarie 2016,^[146] după o după-amiază petrecută la o vânătoare de prepelițe și o cină la Cibolo Creek Ranch^⁠(en) din Shafter^⁠(d).^[147] Cauza decesului a fost declarată drept cauze naturale.^[148] Medicul său, contraamiralul Brian P. Monahan^⁠(en), a afirmat că Scalia avea probleme cardio-vasculare, inclusiv probleme cu tensiunea arterială, și că o evaluare recentă a stabilit că este prea slab pentru a fi operat pentru o ruptură a coifului rotatorilor.^[149][150]

Timp de câteva luni după moartea lui Scalia, locul său în sala de ședințe a Curții Supreme și fața catedrei din dreptul scaunului său au fost împodobite cu crepuri^⁠(en) de lână neagră, altele fiind plasate deasupra intrării în sală, tradiție ce datează de la moartea președintelui Curții Supreme Salmon P. Chase în 1873. Drapelele din piațeta din fața Curții au fost coborâte în bernă timp de 30 de zile.^[151] Trupul lui Scalia a fost depus la Sala Mare a Curții Superme a SUA la 19 februarie 2016.^[152] Fiul său, fratele Paul Scalia, a ținut slujba de înmormântare a doua zi la Basilica Altarului Național al Imaculatei Concepții^⁠(en) din Washington, D.C. Înmormântarea propriu-zisă a fost una exclusivă, la Fairfax Memorial Park, din Fairfax, Virginia

Sărbători

·         Ziua Internațională a Radioului

·         Sf Cuv Martinian; Sf Ap Acvila și soția sa Priscila; Sf Ier Evloghie, patriarhul Alexandriei – Calendar creștin orthodox

·         Sf. Valentin, preot, martir – Calendarul romano-catolic;

·         Sf. Martinian, cuvios († secolul al IV-lea) – Calendarul Greco-catolic

SUPLIMENT ISTORIE PE ZILE 13 Februarie

Vă prezint un articol despre distrugerea unui oraș cu populație civilă. Concluziile le puteți trage singuri!

Dresda, 13 februarie 1945, crimă cu premeditare

Articol de Cristian Pătrașcu

13 februarie 1945 este ziua în care s-a petrecut una dintre cele mai odioase atrocități din istoria omenirii. Însă, „pentru a nu jicni memoria Holocaustului” sau pentru a nu jicni memoria unor eroi de carton precum Winston Churchill sau Franklin Delano Roosevelt semnificația istorică a acestei zile este trecută cel mai adesea sub tăcere.

„Populaţia civilă trebuie să simtă în aceeaşi măsură greutatea războiului”

La 30 octombrie 1940 Winston Churchill, primul-ministru al Marii Britanii afirma:
„Respectând regula după care obiectivele noastre sunt pur militare, populaţia civilă, aflată în apropierea acestora, trebuie să simtă în aceeaşi măsură greutatea războiului. Nu este vorba de o schimbare fundamentală a politicii. Nicio declaraţie publică nu va trebui făcută despre acest subiect!” (Jacques de Launay, «Mari decizii ale celui de-Al Doilea Război Mondial», vol.II, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p.166)

La 11 mai 1940, la 24 de ore după invadarea Franţei, Comandamentul bombardierelor a trimis 18 bombardiere, noaptea, departe de front, în Wesphalia, afectate fiind zonele civile. A fost primul act deliberat de ruptură în regulile războiului, în care ostilităţile se duc doar între forţele combatante.

La Conferinţa de la Casablanca din ianuarie 1943, Churchill a prezentat un raport al Şefului Forţelor Aeriene Regale, Charles Portal, care cerea fabricarea de urgenţă a 4.000 – 6.000 de bombardiere grele. Alexander McKee prezintă memoriul care însoţea raportul în cartea sa «Dresden 1945. The Devill’s Tinderbox», apărută în 1982. Portal a calculat, spre a justifica fabricarea bombardierelor, efectul folosirii lor: distrugerea a 6 milioane de locuinţe germane, a lăsa fără case 25 de milioane de germani, a ucide 900.000 de germani şi a răni un million. S-a stabilit ca bombardamentele să se facă în special asupra zonelor muncitoreşti, motivația fiind că în zonele locuite de clasa mijlocie casele sunt mai rare şi se pierd bombe, dar în plus casele muncitorești erau fabricate din materiale care ardeau mult mai bine.

La prima lui întâlnire cu Stalin în 1942, Churchill i-a spus că a început bombardarea oraşelor germane ca sa scadă moralul, deci o ţintă militară. Stalin a zâmbit când a auzit şi atmosfera întâlnirii s-a destins…

„Omul ăsta este nebun!”

La 8 noiembrie 1940, Adolf Hitler, cancelarul Germaniei, ține un discurs considerat a fi un răspuns pentru Winston Churchill, față de atacurile aeriene asupra zonelor civile din orașele germane:

„Și acum, pentru că nu mai putem nega meritele celui mai mare și ingenios strateg născut vreodată: el a revoluționat războiul din aer. Pentru asta a existat o idee ingenioasă a domnului Churchill: dintre toate categoriile de arme în care Anglia este cea slabă în comparație cu noi: să lanseze războiul din aer.

Știți că, de ani de zile, propun lumii să interzicem borbardamentele, mai ales asupra populației civile. Anglia a respins propunerile, probabil anticipând viitoarele evenimente.

Bine! Fie așa! În ciuda acestor lucruri, nu am îngăduit ca luptele să se poarte împotriva populației civile în acest război. În războiul cu Polonia nu am ordonat raiduri nocturne împotriva orașelor poloneze, atâta vreme cât noaptea nu poți lovi țintele cu mare acuratețe. Am îngăduit ca atacurile să fie purtate în timpul zilei și numai asupra țintelor militare. Am făcut la fel în Norvegia. Am făcut la fel în Olanda, în Belgia și în Franța.

Și atunci domnul Churchill, dintr-odată, a avut ideea: dacă Royal Air Force nu poate penetra spațiul Germaniei în timpul zilei, să terorizeze populația civilă germană cu atacuri în timpul nopții.

Știți că sunt un om răbdător. Am așteptat opt zile. Au aruncat bombe asupra populației civile de-a lungul Rinului. Au aruncat bombe asupra populației civile în Westphalia. Și am așteptat 14 zile gândindu-mă: omul ăsta este nebun! A introdus un tip de război care nu poate duce decât la distrugerea Angliei.

Atunci când războiul din vest a ajuns la sfârșit, am întins mâna din nou Angliei. Din nou am fost mustrat în cel mai grotesc mod și batjocorit. Domnul Halifax s-a comportat ca un om nebun. Ei, bine, au continuat atacurile cu bombe. Din nou am așteptat. Trebuie să vă spun că devenea tot mai greu pentru mine, pentru că mulți au venit la mine și mi-au spus: ‘Cât vom mai aștepta, Fuhrer? Nu se vor opri de unii singuri! Am așteptat cu totul trei luni și apoi într-o zi am emis ordinul. Din păcate, voi duce acest război în aer și îl voi duce în aer cu aceeași determinare cu care intru mereu într-o bătălie. Asta înseamnă: să luptăm până la ultimul de acum înainte! Vor o luptă? Vor avea o luptă! Vor să distrugă Germania în acest război din aer? Le voi arăta cine va fi distrus! Poporul englez, față de care nu pot decât să am milă, poate mulțumi criminalului de drept comun Churchill pentru asta”.
„The Coventry blitz”

Cine se face vinovat pentru declanșarea nebuniei criminale din aer? Este o întrebare care va trebui să primească răspuns, dar asta nu se va putea întâmpla cu adevărat decât atunci când istoria va înceta să mai fie propagandă istorică sau istorie propagandistică și va deveni doar istorie și atât.

Peste doar câteva zile după discursul lui Hitler, istoria consemnează și propaganda întărește până astăzi binecunoscutele atacuri aeriene germane asupra orașului Coventry. Raidurile aeriene au început în dimineața zilei de 14 noiembrie 1940 și au fost cele mai distrugătoare din timpul războiului. Atacurile celor 515 bombardiere germane în cadrul operațiunii Mondscheinsonate erau destinate să distrugă fabricile și infrastructura industrială a orașului, deși au afectat și restul orașului, inclusiv monumente și zone rezidențiale. Hitler renunțase la rigorile războiului aerian. Istoria nu l-a iertat. Pe Churchill însă îl scuză…

„Luftwaffe a acţionat conform legilor războiului”

„În 1942, W. Churcill a primit de la profesorul Lindeman un plan de bombardament aerian al oraşelor germane, prin care era luată în considerare atacarea unui număr de 58 de oraşe, cu o populaţie de peste 100.000 de locuitori; lansarea de fiecare bombardier al aviaţiei britanice, în medie a 40 de tone de bombe ar fi permis distrugerea unui număr cuprins între 4.000 şi 8.000 de imobile, lăsând, potrivit unor estimări, cam o treime din populaţia Germaniei fără adăpost. Bombele lansate împotriva Germaniei au atins înspăimântătoarea cantitate de 1.215.300 tone de bombe” (Jacques de Launay, «Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial», vol.II, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p.153-165)
„Trebuie să subliniez că Luftwaffe a acţionat conform legilor războiului. Nu a atacat decât obiective militare. Dacă au existat civili ucişi sau răniţi, aceasta s-a datorat faptului că se aflau în apropierea obiectivelor respective. Este important ca acest lucru să se ştie în Franţa şi în Anglia, pentru a nu se recurge la represalii nejustificate” (Raportul generalului Armengaud)

Dresda nu prezenta importanţă strategică

Orașul Dresda, capitala landului Saxonia, număra la începutul războiului 600.000 de locuitori. Oraș vechi, cetate medievală cu importante obiective arhitecturale, o bijuterie de bijuterie barocă, Dresda a fost numită „Florenta de pe Elba” și era privită drept unul dintre cele mai frumoase orașe din lume. Este adevărat și firesc că niciun oraș german nu a rămas în afara imensei mașini de război germane, dar contribuția acestui oraș la război din acest punct de vedere era minimă, prin comparație cu alte orașe germane.

Orașul nu prezenta importanţă strategică, industria locală fiind reprezentată de o fabrică de porţelanuri şi una de ţigări. Aliaţii au susținut că fuseseră transformate pentru a se încadra în rândul celor care produceau armament, încă oricum acestea nu au suferit pagube, fiind situate la marginea oraşului. Imaginea de oraş cultural şi nemilitarizat a contribuit la întărirea speranţei că oraşul nu va fi atacat. Cu atât mai mult cu cât circula mitul că britanicii şi americanii iubesc Dresda şi că însuşi Winston Churchill ar fi avut o mătuşă care trăia în „Florenţa de pe Elba”. Tunurile antiaeriene care existaseră în Dresda în primii ani ai războiului fuseseră mutate în alte locuri considerate a fi supuse unui risc mai mare de bombardament.

Dresda a avut un alt rol. Orașul fusese desemnat în 1944 ca centru medical pentru răniții veniți de pe front. Avea chiar declarat statutul de oraș deschis – fără obiective militare sau strategice. Acest statut special îl ferea de atacuri, după normele dreptului internațional. Asta îi liniștea oarecum și pe sutele de mii de refugiați care încercau să scape de armata sovietică, care avansa înspre est. Peste 700.000 de refugiaţi și răniți îngroziţi de crimele și violurile sovieticilor “eliberatori” și-au găsit refugiul aici. Tot aici se găseau și aproximativ 25.000 de prizonieri aliați. Numărul total al locuitorilor atingea astfel cifra de 1.300.000. Între ei o garnizoană foarte mică care asigura paza: câţiva pompieri şi poliţişti.

„Bombardament prin saturație”

Un oraș nemilitarizat, fără obiective militare sau strategice, dar plin de răniți, refugiați și civili. Marea lor majoritate erau copii, femei şi bătrâni, bărbaţii fiind plecaţi pe front. Ținta perfectă pentru premierul britanic Winston Churchill, care propusese „raderea orașelor germane de pe fața pământului”, printr-o noua metodă numită „bombardamentele prin saturație”. Acestea foloseau concomitent proiectilele incendiare și cele explozive, în lovituri succesive, provocând incendii care se uneau apoi, creând un „uragan de foc”. Înainte de Dresda fusese „bombardat prin saturație” un alt mare oraș german, portul Hamburg.

În noaptea de 13-14 februarie 1945, 1.400 de bombardiere britanice din clasa «Lancaster» aparținând Grupului 5 din Royal Air Force, au aruncat asupra orașului 650.000 bombe incendiare și 3.000 de proiectile explozive de mare putere. Astfel, statistic aliații au utilizat o bombă la fiecare doi germani.

Bombardamentul a fost unul planificat minuţios pentru a se obţine un maximum de distrugere şi a fost executat în condiţii extrem de favorabile. S-au folosit nu doar bombe explozive, cu rol de distrugere a clădirilor, ci şi o imensă cantitate de bombe incendiare, care au generat cel mai mare număr de victime. Prin felul în care a fost executat atacul a fost produsă aşa-numita „furtună de foc”, care a transformat oraşul într-o imensă torţă. Flăcările care mistuiau centrul orașului au putut fi văzute până la o distanță de 200 kilometri.

Din 28.010 de imobile, cât avea Dresda înaintea bombardamentelor din 1945,  au fost distruse circa 95%. Numărul morților variază după sursa între 120.000 și 150.000, aproape toți civili.

Bombele explozive provocau mai întâi spărturi în clădiri şi pulverizau geamurile, pentru ca apoi cele incendiare să aprindă focurile, care se extindeau treptat şi erau favorizate de curenţii de aer rapizi din clădirile găurite să se unească unele cu altele. Oxigenul a dispărut imediat, iar aerul a devenit irespirabil.

Temperatura de pe străzi a urcat până la peste 1.000 de grade Celsius. Unii germani au încercat disperaţi să se adăpostească în fântânile şi rezervoarele cu apă ale oraşului. Cei mai mulţi au murit însă fierţi. Furtuna de foc a avut o forţă uriaşă. Cei care s-au salvat din oraş au fost cei care au reuşit să se strecoare pe străzile pline de moloz şi clădiri prăbuşite spre Elba, înainte ca furtuna de foc să le închidă toate căile de acces.

A doua zi, pe 14 februarie, 1.350 de aparate americane «Liberator» din US 8th Air Force au reluat asaltul, având ca țintă, de această dată, coloanele de refugiați care scăpaseră cu viața. Aliații au pretins că prin bombardarea Dresdei au urmărit întreruperea unor importante linii de comunicare, fapt care ar fi pus bețe-n roate ofensivei sovietice. Așa o fi, dar mult mai sigur este că atacurile au fost menite să terorizeze populația germană.

Noaptea de 14-15 februarie a adus un nou val de bombardamente: bombardierele engleze și vânătorii de noapte au lovit orașul vecin Chemnitz, spre care se îndreptasera mulți dintre supraviețuitorii Dresdei.
Măcelul civililor germani a fost condamnat chiar în Camera Comunelor, prilej cu care Churchill a afirmat: „Consider că a sosit momentul să revizuim politica de bombardare a oraşelor germane, fondată doar pe intenţia de a răspândi teroarea (…). Altfel, vom prelua o ţară complet distrusă…”.

Drezden, acel oraş cultural care nu avea nicio industrie grea, deci niciun obiectiv militar, devenise o speranţă pentru refugiaţii din Est unde, la data de 13 Februarie, oraşul era plin până la refuz de refugiaţi. Atacul asupra acestui oraş a fost un adevărat genocid împotriva poporului German. Cele patru atacuri din zile şi nopţi au fost îndreptate asupra populaţiei germane care nu mai avea unde să se refugieze. Aceste atacuri corespund cu planul lui Winston Churchill de omorâre a unui milion de germani prin atacuri aeriene…

„M-am săturat de ei”

Cu doar puțin înainte, Dwight Eisenhower – comandantul suprem al forțelor aliate occidentale și viitorul președinte al SUA – replicase energic, cu privire la problema refugiaților germani: „sunt sătul de ei”. În lumina cuvintelor sale, distrugerea Dresdei a însemnat un avertisment dat populației germane: așteptați-vă călăii acasă! Europa de răsărit fusese cedată la Yalta rușilor cu populație cu tot, iar refugiații contraveneau acestui acord…

Atrocitățile săvârșite astfel au ajuns și la urechile publicului englez, încât deputatul Stokes a formulat o interpelare în Parlamentul britanic: „Ce se va întâmpla cu toate orașele în ruină când se va ivi pericolul epidemiilor? Insalubritatea, sărăcia și bolile ce vor urma, nu vor deveni ele de necontrolat? Mă întreb, guvernul nostru cunoaște aceste consecințe?”

În condițiile în care ultima conjurație contra lui Hitler eșuase, poporul german, cunoscând planul Morgenthau, declarația de la Casablanca privind capitularea fără condiții, acordul de la Yalta, sprijiinul nelimitat dat de Roosevelt și Churchill lui Stalin, și sub presiunea bombardamentelor de terorizare, a fost pus în situația de a nu avea alternativă decât rezistența până la ultima suflare. Astfel, a rezultat o prelungire a războiului, cu sute de mii de morți în plus și mari distrugeri.

„Se pare că totul s-a petrecut ca și când anumiți inspiratori ai politicii americane urmăreau prelungirea războiului pentru a permite sovieticilor să ocupe jumătatea de Europă ce le-a fost promisă de Roosevelt la Yalta” – Leon de Poncins

Cartea lui James Baque, «Dragă inamicule» tratează desfășurarea uneia dintre cele mai mari și brutale epurări etnice din istorie. Millioane de civili germani au murit în ceea ce a rămas în memoria poporului german ca „anii foametei”, 1945-48. Sovieticii și polonezii, cu ajutorul SUA și al Marii Britanii, au pus mâna pe cea mai productivă parte rămasă din economia Germaniei, în special micile ferme, expulzând 16 milioane de civili. Aproape 9 milioane de oameni, majoritatea femei și copii, au murit în urma acestui exil.

ARTE 13 Februarie

INVITAȚIE LA OPERĂ 13 Februarie

De Richard Wagner, compozitor german:

Richard Wagner - Die Meistersinger von Nürnberg: 

Richard Wagner - Der Ring des Nibelungen: 

Wagner "Tristan und Isolde"

„Parsifal“ (Richard Wagner),

MUZICĂ 13 Februarie

Dunărea Albastră a compozitorului Johann Strauss

Vienna Philharmonic Orchestra - Dunărea Albastră (Johann Strauss-fiul):

Feodor Șaliapin, cântîreț rus de operă

Фёдор Шаляпин 

Richard Wagner, compozitor german

Richard Wagner:  Overtures & Preludes: 

Gene Adams, vocalist american (Ames Brothers)

THE AMES BROTHERS':

Dotty McGuire, cântăreaţă americană (McGuire Sisters)

Peter Tork, vocalist şi chitarist american (The Monkees)

King Floyd, cântăreţ şi compozitor american

Roy Dyke, baterist britanic (Ashton, Gardner & Dyke)

Ashton Gardner & Dyke: 

Roger Christian, vocalist şi compozitor britanic (The Christians)

The Christians:

Peter Gabriel, compozitor și cântăreț englez

Mihai Cernea, baterist, vocalist, compozitor şi porucător (Sfinx Experience)

Rod Dees, basist britanic (Showaddywaddy)

Showaddywaddy Megamix

Edward John Gagliardi, basist american (Foreigner, Spys)

 Foreigner: 

Judy Cheeks, cântăreaţă şi compozitoare americană

Peter Hook, basist britanic (Joy Division, New Order)

Tony Butler, basist britanic (Big Country)

Big Country -

Robbie Williams, cântăreț britanic

ÎNREGISTRĂRI NOI: 

Yanni Greatest Hits - Yanni Best Piano Songs 2019 - Best Instrumental Music

Good Morning JAZZ - Uplifting Jazz Music for Work, Study - Retro Mood

POEZIE 13 Februarie

Grigore Hagiu

Biografie Grigore Hagiu
Grigore Hagiu (27 septembrie 1933, Târgu Bujor–1 februarie 1985, Bucureşti) a fost un poet român, din generaţia antiproletcultistă a resurecţiei şi paradoxismului.

Liceean fiind, debutează în anul 1950, cu poeme în spiritul epocii proletcultiste, în revista Tânărul scriitor. În 1952, este absolvent al unui liceu din Galaţi, urmând în aceiaşi ani şcolari stalinişti (1952–1954) cursurile Institutului de Cinematografie din Bucureşti, cursuri abandonate, spre a se înscrie, în 1955, la Facultatea de Filologie, Universitatea din Bucureşti. A fost redactor la diferite ziare şi reviste: Drum nou, Luceafărul etc. După debutul editorial cu Autoportret în august (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1962), Grigore Hagiu publică următoarele volume de versuri:

Continentele ascunse (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965). 
De dragoste de ţară (Bucureşti, Editura TineŹretului, 1967). 
Sfera gânditoare (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967). 
Nobleţe de stirpe (Bucureşti, Editura Tineretului, 1969). 
Spaţiile somnului (Bucureşti, Editura penŹtru Literatură, 1969). 
Nostalgica triadă (Bucureşti, Editura Eminescu, 1970). 
Cântece de stemă (Editura Militară, 1971). 
Miazănoaptea miresmelor (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1973). 
Zenit de anotimpuri (Bucureşti, Editura Eminescu, 1974). 
Sărbătorile anului (Bucureşti, Editura Militară, 1975). 
Descântece de gravitaţie (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1977). 
Sonete (Bucureşti, Editura Eminescu, 1978). 
Alte sonete (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983). 

cineva cu lumina stelelor în dreptul inimii 

am visat un cer înstelat
cu stele limpezi pînă la înduioșare
iată ți-am spus luîndu-te de mînă
unde se află cum arată
constelația firului de iarbă
constelația firului de grîu
constelația codrului înverzit
constelația blîndei livezi amurgite
constelația salcîmului și-a teiului înflorit
și departe în depărtare constelația
dragostei tinere a iubirii statornice
privește constelațiile culorilor cum coboară
din văzduh pe pămînt într-un tact legănat

pînă când, până unde 

ce ți-e și cu bătrînețea
cum vine ea pe înserat
și e însăși seara
gaură neagră
în care toate cad

uneori ai în cap
în loc de creierul
cel mătăsos
cel minunat
numai o bucată de pătură udă
pentru șters coridoarele de internat

alteori ești doar visul
cel visat
laolaltă cu lumina albăstruie
și mireasma arsei
binecuvântatei rășine
de brad

pînă cînd
pînă unde
pe toate din toate aflînd
o să mai știi să te lași mestecat
jumătate arbore
jumătate pămînt

înțelepciunea mai nouă
ce ți s-a dat
să fie mormântul tău însuți
din tine însuți
de nici-o bătrînă plîngîndă aflat

Seri albastre 

seri albastre
adăstaţi puţin
pe marginea inimii noastre
cea mai lipsită de venin

la rădăcina ierbii
ce tineri sunt şerpii
şi parcă-nviem
şi parcă murim

în astfel de seri
nu se mai poate vorbi
decât despre nemurire

preacuratelor toate
în asemenea seri de-naltă nuntire
în limpede şoaptă vorbi despre murire

TEATRU/FILM 13 Februarie

Cu Horia Căciulescu, actor român de teatru și film

Musca lui Vartolomei (teatru radiofonic): 

Colegi de promotie (Teatru radiofonic) comedie: 

Analfabetul (teatru radiofonic) comedie: 

Cu Alexandru Dabija, regizor român de teatru

Capriciile Fenisei - Lope de Vega

TIMBRUL- Montella Carlo 1978

Cum sa scapi de celebritate

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 13 Februarie

Puiu Călinescu - La restaurant (ciorba)

Horia Serbanescu si Radu Zaharescu - Ah o iubesc

Horia Șerbănescu și Radu Zaharescu, cuplet „Ora veselă”

SFATURI UTILE 13 Februarie

IEFTIN ȘI EFICIENT PENTRU CURĂȚENIA CASEI

Vei avea nevoie de:

- 100 de grame de bicarbonat de sodiu

- 100 de ml de zeama de lamaie

- 100 de ml de otet

- 2 litri de apa

Mod de preparare:

Adauga toate ingredientele de mai sus intr-un recipient, amesteca bine, apoi lasa-l cateva minute sa se linisteasca. Vei observa ca va avea loc o rectie chimica dupa combinare (reactia dintre otet si bicarbonat), insa nu trebuie sa te sperii. Este ceva normal.

Dupa ce s-a linistit, transfera lichidul intr-un recipient cu pulverizator si GATA. Tocmai ti-ai preparat cea mai buna solutie pentru curatare a casei.

Folosire:

Aplica solutia pe suprafetele pe care vrei sa le cureti, lasa apoi 10-15 minute sa actioneze. La final freaca usor cu un burete, apoi sterge cu o carpa uscata si orice suprafata va straluci de curatenie!

COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC - TRADIȚII ȘI MODERNISM

Zona Dobrogea

GÂNDURI PESTE TIMP 13 Februarie