MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
MIERCURI 27 FEBRUARIE 2019

Bună dimineața!
Vă propun să începem programul cu muzică bună pentru chitară electrică: 

Beautiful Relaxing Electric Guitar Music - Best Romantic Guitar Love Songs

RELIGIE ORTODOXĂ 27 Februarie

Sfinții Cuvioși Mărturisitori Procopie și Talaleu

Viaţa Sfântului Cuvios Mărturisitor Procopie

  Ţara Decapoliei, care se numeşte astfel după numărul celor 10 cetăţi, este lângă marea Galileii. Despre ea se pomeneşte în Evanghelia Sfântului Marcu, că a venit Iisus la marea Galileii, care este între hotarele Decapoliei. Din acele părţi era de fel Cuviosul Procopie Mărturisitorul, care, petrecând mai întâi în viaţa monahicească şi cercând toată pustnicia cu dinadinsul şi împodobindu-se cu desăvârşita curăţie, era vestit între cuvioşii părinţi. Iar când s-a ivit eresul luptării contra sfintelor icoane, al cărui iscoditor a fost Leon Isaurul, nelegiuitul împărat al grecilor, care pe sfintele icoane şi pe cei ce le cinsteau şi se închinau lor îi numea închinători de idoli şi pe mulţi din credincioşii împăraţi şi arhierei şi pe popoarele cele numite cu numele lui Hristos, care au fost mai înainte de el şi păzeau cu dreaptă credinţă închinarea icoanelor le da anatemei, singur fiind blestemat de toţi.

   Atunci acest mare şi nemişcat stâlp şi tare apărător al dreptei credinţe a stat cu bărbăţie împotriva taberelor eretice, care cu păgânătate huleau întruparea Cuvântului lui Dumnezeu şi cu necinste nesocoteau asemănarea lui Hristos, cea după omenire închipuită pe icoană. Dar Cuviosul Procopie îi făcea pe toţi de ruşine, mustrându-le socoteala lor cea nebună şi cu nebiruite cuvinte însuflate de Dumnezeu îi biruia, rupându-le ca pe o pânză de păianjen împletiturile lor cele meşteşugite. Pentru aceasta a pornit spre mânie pe împăratul cel cu numele şi cu năravul de fiară, care ca un leu ieşind din pustie răcnea, căutând să înghită pe cineva.

    Deci prin porunca aceluia, Cuviosul a fost prins şi bătut, apoi strujit amar cu unelte de fier peste tot trupul, aruncat în temniţă întunecoasă şi necurată; şi toată chinuirea cea rea care i se făcea în legături, cu mărime de suflet o răbda, având întru toate pătimirile sale prieten şi împreună pătimitor pe Cuviosul Vasile, pe care şi în pustnicia sa, mai înainte, l-a avut părtaş iubit şi împreună vieţuitor. Cu acela, după multe răni ce le-a luat pentru sfintele icoane, a răbdat multă vreme legături în temniţă până la pierzătorul sfârşit al tiranului. Iar după ce acel rău-credincios împărat s-a lipsit de viaţa cea vremelnică şi de cea veşnică, murind cu trupul şi cu sufletul, atunci Sfântul Procopie şi Vasile şi cu alţi sfinţi cuvioşi părinţi, au fost eliberaţi din legături şi din temniţă. Şi au petrecut restul vieţii lor în obişnuitele osteneli pustniceşti, povăţuind pe toţi la fapta cea bună şi aducându-i la mântuire. Apoi, la adânci bătrâneţe, s-a dus la Domnul nostru Iisus Hristos, ca să-L vadă, acum nu în icoană ci în faţă şi să primească plata cea dorită a ostenelilor sale, ca un pustnic şi ca un pătimitor al lui Hristos, care pentru sfânta lui icoană s-a nevoit până la sânge.

Cuviosul Talaleu

Acest cuvios a fost de neam din Cilicia. Dar îndrăgind viaţa sihăstrească, s-a dus în cetatea Gavalon, unde, la o depărtare de vreo douăzeci de stadii, cuviosul a aflat un loc înalt, pe care se găsea un altar închinat demonilor şi în acel loc şi-a făcut o mică colibă, îndeletnicindu-se cu ostenelile sihăstreşti şi nevoindu-se cu posturi, cu privegheri, şi cu rele pătimiri. Pentru aceasta demonii care sălăşluiau în altarul lor de acolo îl înspăimântau, cu mulţime de grozăvii. Pe aceştia însă ruşinaţi i-a alungat, bătându-şi joc de neputinţa lor. Apoi, dorind după mai mari osteneli şi-a lăsat coliba, şi făcându-şi o chilioară prea mică, care nu era pe potriva trupului său, a intrat într-însa, stând cu faţa lipită de genunchi. Odată, venind la el fericitul Teodoret, episcopul Cirului, l-a întrebat, dorind ca să ştie pricina acestui fel de petrecere a lui. Dar el a răspuns: eu, fiind supus la multe păcate şi temându-mă de chinurile cele înfricoşătoare, am aflat acest chip de vieţuire, meşteşugind osteneli pe măsura trupului, ca să uşurez greutatea celor ce mă aşteaptă. Căci acelea sunt mai cumplite, nu numai cu mărimea, ci cu însăşi lucrarea lor, fiindcă sunt fără de voie; iar ceea ce se face fără de voie este un lucru foarte amarnic; căci lucrul cel de voie, deşi plin de osteneli, mai puţină durere aduce, fiindcă osteneala este de voie, iar nu silnică. Deci, dacă cu aceste mici dureri voi uşura pe cele aşteptate, mare câştig voi culege de aici. Acestea auzind episcopul l-a lăudat foarte, pentru isteţimea minţii, că nu numai că se lupta cu luptele de faţă, ci şi pe altele de la sine adăuga. Iar locuitorii de primprejur ziceau că multe minuni se făceau prin rugăciunea acestuia, căci nu numai oamenii, ci chiar şi dobitoacele dobândeau vindecări. Dar locuitorii acelui loc, care mai înainte trăiseră în păgânătate, s-au lepădat de înşelăciunea lor cea părintească şi au primit strălucirea dumnezeieştii lumini; iar sfântul folosindu-se de ei, a surpat altarul demonilor care era acolo, şi a ridicat o sfântă şi măreaţă biserică în cinstea bunilor biruitori mucenici. Şi astfel sihăstreşte nevoindu-se fericitul Talaleu, s-a mutat către Domnul.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

ARTĂ CULINARĂ – REȚETE DE POST PENTRU 27 Februarie

A.  GUSTĂRI

Roşii umplute cu orez

·       8 roşii mijlocii

·       2 ceşti orez

·       Sare

·       2 – 3 ardei copţi

·       Maioneză de post (reţete date anterior)

·       Muştar

Se pregătesc pentru umplut roşii mijlocii.

        Se fierbe orezul în apă cu sare, se scurge şi se lasă să se răcească.

        Se amestecă orezul cu cu ardei copţi tăiaţi mare şi cu maioneza de post, vârtoasă, condimentată cu muştar.

        Se umplu roşiile cu această compoziţie, se decorează cu pătrunjel tocat mare şi se dau la rece.

        Se servesc ca gustare.

B.  SALATE

Salată de andive cu nuci

·       500 g andive

·       1 pumn miez de nucă pisat

·       3 linguri ulei

·       1 lingură oţet

·       Piper

·       Sare

Se curăţă andivele, sa spală şi se taie în bucăţi de 4 – 5 cm.

        Se pune într-o salatieră o mână de nuci pisate bine; se adaugă 3 linguri ulei, picătură cu picătură, amestecând mereu, apoi o lingură de oţet, piper şi sare.

        Deasupra sosului se aşază cruciş tacâmul de salată, apoi andivele.

        La masă, se scoate tacâmul de sub andive şi se face amestecarea cu sosul.

C.  SOSURI

Sos vinegret

·       3 linguri ulei

·       1 lingură oţet

·       Sare

·       Piper

·       Pătrunjel verde tocat

Se pun ingredientele într-un castron şi se amestecă cu furculiţa sau cu telul până când uleiul se emulsionează şi devine lăptos.

        Se adaugă pătrunjel verde tocat.

        Se utilizează la salate din legume crude sau fierte.

D.  BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Cremă de conopidă

·       1 conopidă

·       2 linguri făină

·       2 linguri ulei

·       Sare

Se pune conopida la fiert cu apă clocotită şi sare.

        Se adaugă rântaşul pregătit din ulei şi făină.

        Când conopida este bine fiartă, se pasează cu zeamă cu tot şi se pune din nou la foc, se potriveşte de sare şi se mai dau câteva clocote.

        Înainte de a se lua de pe foc se mai adaugă câteva bucăţele de conopidă fiartă, păstrate special.

        Se poate adăuga o bucăţică de margarină după ce s-a luat de pe foc.

E.  MÂNCĂRURI

Spanac cu diverse garnituri

·       1 kg spanac

·       Sos vinegret

·       1 sfeclă roşie coaptă

·       1 ţelină fiartă

·       1 lămâie

·       sare

Se spală şi se fierbe spanacul cu puţină sare.

        Se răceşte într-un curent de apă şi apoi se presează în strecurătoare.

        Se aşază cu boltă în legumieră şi se stropeşte cu sos vinegret; se înconjoară cu buchete din sfeclă roşie coaptă şi ţelină fiartă, tăiate cubuleţe şi stropite cu sos vinegret.

        În mijloc se pun felii subţiri de lămâie.

F.  DULCIURI

Ştrudel cu dovleac

·       foi de plăcintă după reţeta proprie (postată anterior)

·       zahăr pudră

·       3 – 4 linguri ulei

·       1 farfurie adâncă plină cu dovleac ras

·       3 – 4 linguri zahăr

·       1 linguriţă scorţişoară pisată

·       1 praf de sare

Se întinde foaia şi se stropeşte cu ulei.

        La un capăt al foii se aşază dovleacul ras, se presară cu zahăr, scorţişoară pisată şi puţină sare.

        Se rulează şi se aşază suluri în tava de copt care a fost înainte unsă cu ulei.

        Deasupra se unge cu o pensulă înmuiată în ulei.

        Se dă la cuptor şi se coace la foc potrivit până ce se rumeneşte frumos.

        Când este gata se scoate din cuptor şi se porţionează în tavă.

        Se aşază pe un platou şi se presară cu zahăr pudră.

ISTORIE PE ZILE 27 Februarie

Evenimente

·         380 – Este emis de catre co- imparatii Theodosius I, Gratian, și Valentinian al II-lea, Edictul din Tesalonic prin care se oficializa crestinismul niceean in Imperiul Roman. Contrar tradiției, edictul a venit înainte ca Teodosie sa fi fost botezat de episcopul Acholius din Tesalonic. De-a lungul secolelor, Panteonul roman fusese populat cu un mare numar de zei,pe lângă numărul de zeități pre-romane care au fost asimilate, în procesul de romanizare. Toate acestea au trebuit să fie acum abandonate iar populatia era obligata să îmbrățișeze religia monoteistea crestina si normele sale morale specifice. Cu toate acestea, Teodosie i-a protejat pe cei care practicau clandestin păgânismul pentru a nu fi hărțuiti de creștini. La un an după promulgarea edictului de la Salonic, împăratul Teodosie a convocat Primul Sinod de la Constantinopol cu scopul de a reconcilia ortodoxia creștină cu adeptii de arianismului si pentru a reconfirma Crezul de la Niceea ca doctrina oficială a Bisericii.

·         425 – Imparatul bizantin Teodosie al II-lea fondeaza Universitatea din Constantinopol. Universitatea Imperiala din Constantinopol, a inclus școli de medicină, filosofie și drept. De asemenea cu timpul au fost deschise în oraș scoli economice, colegii, politehnici, biblioteci și academii de artă.

·         907 – Abaoji, o căpetenie a unui trib Khitai, este înscăunat ca împărat Taizu, fiind astfel fondata in nordul Chinei dinastia Liao. Abaoji si-a luat numele chinezesc Yi, a fost întronat ca împărat pe 29 februarie, 907 și a murit pe 6 septembrie 926.
S-a născut pe 872 în sudul Mongoliei. Bunicul său a fost ucis într-un conflict între triburi, iar tatăl și unchii lui au fugit. Yelü Abaoji a fost salvat de bunica lui, care l-a ascuns pentru a fi in siguranta. Dinastia Liao a fost o dinastie care a condus Manciuria, Mongolia și o parte din nordul Chinei între anii 907 – 1125. Ea a fost fondată de către tribul Yelu apartinand poporului Khitai. Imperiul Khitan a fost primul stat care a controlat toata Manciuria. În 947 (sau în funcție de alte surse din 938), împăratul Yelu Ruǎn adoptat în mod oficial numele de “Liao”. Împărăția lui Liao a fost distrusa de dinastia Jin în 1125. Supraviețuitorii, conduși de Yelu Dashi, au fondat dinastia Liao de Vest 1125-lea – 1220 sau Kara Khitay, care a supraviețuit până la sosirea armatei lui Ginghis Han.

·         1470: Ștefan cel Mare atacă și incendiază orașul Brăila în încercarea sa de a scoate de sub influența otomană Țara Romanească și de a-l îndepărta pe Radu cel Frumos de la tron. Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare (n. 1433, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A domnit 47 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei. În timpul său, a dus lupte împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei. Biserici și mănăstiri construite în timpul domniei sale sunt astăzi pe lista locurilor din patrimoniul mondial.

·         1477 – Papa Sixt al IV-lea a aprobat printr- o bulă papală înființarea unei universități în Uppsala, Suedia. Este cea mai veche universitate din Scandinavia.

·         1510 – Afonso de Albuquerque ataca in Indiile Orientale, cetatea Goa (supranumita “orașul de aur”), marele port de pe coasta vestică a Indiei, pe care reușește să-l cucerească definitiv abia în cea de-a doua expediție (noiembrie 1510, cu 34 de corăbii), când a nimicit în câteva ore garnizoana de 9 000 de soldați și a ucis peste 6 000 de negustori arabi cu familiile, jefuind cumplit orașul.

·         1560: Se semnează Tratatul de la Berwick dintre Anglia și nobilii scoțieni, care avea să conducă la alungarea francezilor din Scoția.

·         1594: Henric al IV-lea este încoronat rege al Franței. Henric de Bourbon (franceză Henri IV; denumit și Henric cel Mare (Henri le Grand) iar în regiunea lui de baștină, Gasconia, unde era iubit, era numit și „regele nostru Henric” (13 decembrie 1553 – 14 mai 1610), a fost rege al Navarei (1572-1610) și rege al Franței (1589-1610), primul rege din familia de Bourbon.

·         1617 – Suedia și Rusia încheie Tratatul de la Stolbovo punând capăt Războiului ingrian, care avea să închidă accesul Rusiei la Marea Baltică. Reprezentanții Suediei au intrat în negocieri cu ambiții foarte mari, cerand teritorii în vestul Rusiei, inclusiv importantul port Arkhangelsk din nord. În acest moment, James I al Angliei si olandezii au trimis delegații pentru a media, dar mai ales pentru a se asigura Arkhangelsk nu va cădea în mâinile suedezilor, ceea ce ar fi făcut schimburile comerciale între Europa de Vest și Rusia mult mai dificile. Arkhangelskul a ramas teritoriu rusesc, fiind semnat acest Tratat , în parte diatorita eforturilor olandeze și engleze, dar mai ales pentru că Rusia a reușit în cele din urmă să se unească sub un singur țar, Michael Romanov.

·         1626: Un edict promulgat de cardinalul Richelieu interzice practicarea duelurilor.

·         La 27 februarie 1655 - 26 iunie 1655 are loc Marea mișcare populară din Muntenia.

·         1700: Se descoperă Insula Noua Britanie.

·         1844: Republica Dominicană își câștigă independența față de Haiti. Este situata pe insula numită imediat după descoperirea sa de către Cristofor Columb La Española ( Mica Spanie) si are capitala la Santo Domingo, ocupand două treimi din suprafața Insulei numita acum Hispaniola, a doua insulă ca mărime din Arhipelagul Antilelor Mari. Capitala Republicii Dominicane, este cel mai mare oraș al țării și cel mai vechi oraș din Lumea Noua.

·         1849 – Armata revoluționară maghiară, condusă de generalul Iosif Bem, ocupă Sibiul. Comitetul national roman se refugiaza in Muntenia.

·         1861: Trupele rusești trag asupra unei mulțimi din Varșovia care protesta împotriva ocupației ruse și sunt uciși cinci protestatari.

·         1866: A apărut, la București, revista "Sarsailă" (până la 18 mai 1866), condusă de N.T. Orășanu; a continuat revista "Nichipercea", căreia i-a preluat și numărătoarea anilor și a numerelor de apariție.

·         1879 – Descoperirea zaharinei. Cercetatorul american Constantin Fahlberg  a descoperit  indulcitorul artificial  zaharina, în anul anul 1879, pe când lucra la John Hopkins University din Baltimore, SUA și încerca să creeze o vopsea nouă utilizând derivați pe bază de carbune. El a descoperit accidental gustul dulce al zaharinei, când, după o zi de muncă, a mâncat fără să se spele pe mâini. A doua zi s-a întors în laborator și a început să guste diferiți compuși rezultați din experiențele sale, până a descoperit substanța cu gust dulce care  a fost  numita zaharina. De la începutul secolului, acesta este utilizata în scop comercial pentru a îndulci alimente şi băuturi. Zaharina este de aproximativ 450 de ori mai dulce decât zahărul şi nu contine calorii.

·         1882:  Premiera, la Gimnaziul român din Brașov, a primei operete românești: "Crai nou", de Ciprian Porumbescu. (27 februarie/11 martie)

·         1900: Este fondat Partidul Laburist britanic – de centru-stânga

·         1916: Armata austro-ungară a ocupat orașul albanez Durres.

·         1918 – Isi incheie misiunea si pleaca din România, Misiunea militară franceză care a instruit Armata Română în timpul Primului Război Mondial.

·         1933: Clădirea Reichstag-ului german din Berlin a fost distrusă într-un incendiu, moment-cheie în preluarea puterii de către naziști în Germania. În seara zilei de 27 februarie 1933, după ora 21.00, pompierii berlinezi au fost alertaţi că edificiul Parlamentului german, Reichstag, era în flăcări. Incendiul a izbucnit în sala dezbaterilor şi, până la sosirea pompierilor, flăcările au cuprins şi Camera Deputaţilor. În clădire a fost găsit Marinus van der Lubbe, un revoluţionar comunist olandez, un cărămidar şomer, sosit în Germania pentru a-şi continua ostentativ activităţile politice. Naziştii s-au folosit de incendiu ca să-i învinuiască de complot antiguvernamental pe comunişti. Ca urmare, 4.000 de comunişti au fost arestaţi. Cu mai puţin de o lună mai devreme, numitul cancelar Adolf Hitler a insistat pe lângă preşedintele Germaniei, Hindenburg, să promulge un decret împotriva Partidului Comunist. Între timp, ancheta împrejurărilor incendiului de la Reichstag continua, naţional-socialiştii fiind nerăbdători să-i „deconspire” pe comunişti. La începutul lui martie 1933, trei bărbaţi au fost arestaţi, urmând a face parte din lotul de inculpaţi în intens mediatizatul „proces Leipzig”. Cei trei erau bulgari, Gheorghi Dimitrov, Vasil Tanev şi Blagoi Popov. Poliţia prusacă avea anumite informaţii că aceştia ar fi fost membri marcanţi în Partidul Comunist. Ulterior, s-a aflat că Dimitrov era coordonatorul operaţiunilor Kominternului pe plan european.

·         1938: A fost promulgată noua Constituție a României, prin care se introducea dictatura regală a lui Carol al II – lea și sfârșitul regimului parlamentar. Noua Constituție a României a fost promulgată prin Înaltul Decret Regal nr.1045 din 27 februarie 1938, semnat de Regele Carol al II-lea și contrasemnat de Președintele Consiliului de Miniștri, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Miron Cristea, și de 15 membri secretari de stat. Promulgarea Constituției a avut loc în urma Plebiscitului din 24 februarie 1938. Constituția a intrat în vigoare la data promulgării ei (27 februarie 1938). La plebiscitul asupra modificării Constituției (24 februarie 1938) erau obligați să participe toți alegătorii înscriși în listele electorale pentru Adunarea Deputaților. Fiecare alegator și-a exprimat opțiunea prin declarație verbală, pentru sau împotriva Constituției, făcută înaintea biroului de votare. Înalta Comisie pentru cercetarea votului dat de Poporul Român asupra modificării Constituției a fost instituită prin Decretul Majestății Sale Carol al II-lea al României, nr.902 din 20 Februarie 1938. În urma lucrului comisiei, adunate la Ministerul Justiței în zilele de 25 și 26 februarie 1938, la cercetarea listelor de votare, s-a constatat că s-au prezentat la plebiscit 4 303 064 de votanți, dintre care au votat pentru Constituție 4 297 581 (patru milioane doua sute nouazeci si sapte mii cinci sute optzeci si unu) de votanți, împotrivă votînd 5 483(cinci mii patru sute optzeci si trei).  Constituția din 1938 legiferează instaurarea dictaturii regale și sfîrșitul regimului parlamentar. Constituția (Constituțiunea din 1938) a fost elaborată de Istrate Micescu, reputat jurist al perioadei interbelice. Aceasta încearcă să limiteze individualismul și să dea întîietate socialului, voind să transforme statul individualist în stat comunitar corporatist. În același timp, ea admitea proprietatea și capitalul ca drepturi inviolabile, îndepartîndu-se de la principiile Constituției din 1923, care recunoștea proprietatea ca funcție socială și revenind astfel la principiile Constituției din 1866. Constituția de la 1938 critică regimul de partide și concentrează puterile politice în mîna regelui, care dobîndește prerogative deosebit de mari. Constituția din 1938 a fost suspendată în vara anului 1940, ca urmare a evenimentelor care au dus la abdicarea regelui Carol al II-lea.

·         1939 – Franţa şi Marea Britanie au recunoscut guvernul spaniol condus de generalul Franco, după înfrângerea Republicii Spaniole sprijinite de U.R.S.S.

·         1940 – Martin Kamen și Sam Ruben descoperă izotopul carbon-14. Izotopul Carbon-14 a fost descoperit în laboratorul Universității din California din Berkely, cu toate că existența sa fusese deja sugerată de către Franz Kurie în 1934.
Sunt 3 izotopi de carbon ce există natural pe Pământ: 99% din carbon este reprezentat de Carbon-12, 1% de Carbon-13, iar Carbon-14 reprezinta cam 1 parte la trilion (0,000000001%) din carbonul atmosferic. Timpul de înjumătățire al carbonului-14 este de 5.730±40 de ani.

·         1945 - În urma demostraţiilor din 24.02.1945, soseşte la Bucureşti A.I.Vîşinski, ministrul adjunct de Externe al URSS şi preşedinte al Comisiei Aliate de Control pentru România, pentru a cere în mod ultimativ regelui revocarea guvernului Rădescu şi formarea unui guvern FND.

·         1948 - Se constituie Frontul Democraţiei Populare (FDP), alianţă electorală formată din PCR, Frontul Plugarilor, PNL - Bejan, Uniunea Populară Maghiară, la care aderă ulterior toate noile organizaţii de masă.

·         1964: Guvernul italian anunță că acceptă sugestii cu privire la modul de a salva de la prăbușire renumitul Turn înclinat din Pisa. Turnul înclinat din Pisa (în italiană Torre pendente di Pisa) este cea mai faimoasă clădire înclinată din lume și punctul de reper al orașului Pisa din Italia.

·         1965 – Se semneaza un acord international intre Franta si provincia canadiana Quebec. Acordul prevedea dezvoltarea cooperarii între Franţa şi Quebec în domeniul educaţiei. Acesta este primul acord internaţional semnat de Quebec,stat de limba franceza aflat in componenta Canadei.

·         1967: Dominica își câștigă independența față de Marea Britanie.

·         1970 - Aliaţii occidentali acceptă propunerea sovieticilor de a negocia viitorul statut al Berlinului. Prima întîlnire a avut loc la 26.03.1970.

·         1977 – Muzicianul Keith Richards de la Rolling Stones e arestat în Toronto pentru posesie de heroină . Va fi eliberat dupa plata unei cautiuni de 25 000 $. Grupul Rolling Stones va oferi, de asemenea, două concerte in beneficiul nevăzătorilor.

·         1986 -  Scriitorul Fănuş Neagu condamnă vehement, în cadrul unei adunări ocazionale de la Uniunea Scriitorilor, politica antipopulară a regimului comunist în domeniul aprovozionării cu alimente, combustibil, energie electrică, medicamente.

·         1991 – Primul Război din Golf : Președintele american George Bush anunță “Kuwaitul este eliberat.”

·         1992 - A fost adoptat Planul de pace al CSCE, menit să contribuie la reglementarea situaţiei din regiunea Nagorno Karabah din Azerbaidjan.

·         1993 - La sediul central al PNŢCD din Bucureşti, a fost dezvelit bustul lui Iuliu Maniu, fost preşedinte al PNŢ.

·         1994: Alegeri legislative în Republica Moldova

·         1995 - Comitetul Director al PL 93 se pronunţă, cu 10 voturi contra 6, pentru ieşirea din Convenţia Democratică.

·         1997 - În Irlanda, intră în vigoare Legea asupra divorţului, care a fost acceptat în urma unui referendum din 1995.

·         2000 - La împlinirea a 97 de ani, sculptorului Ion Irimescu i-a fost decernat ordinul "Steaua României", cea mai înaltă distincţie pe care o poate acorda instituţia prezidenţială.

·         2003: Rowan Williams devine cel de-al 104-lea arhiepiscop de Canterbury al Bisericii Anglicane

·         2003 - Statele Unite dispun, în Golf, de 225.000 de militari, dintre care 111.000 sunt mobilizaţi în Kuweit, în vederea unui posibil conflict în Irak. 

·         2004 – Fondatorul sectei AUM, Shoko Ashahara a fost condamnat la moarte. Shoko Asahara (numele real Chizuo Matsumoto), guru fondator al sectei Aum (Adevărul Suprem), este condamnat la moarte de justitia japoneza, in urma unui atac cu gaz sarin comis în metroul de la Tokyo de către  membri ai sectei sale. Guru Ashahara a fost arestat la sediul organizaţiei de la poalele Muntelui Fuji, pe 16 mai 1995. La data de 27 februarie 2004, după un proces care a durat opt ani, el a fost condamnat la moarte prin spânzurare. La data de 15 septembrie 2006, apelul său final fiind  respins de  Curtea Supremă. In timp ce susţinătorii săi susţin ca Ashahara sufera de o tulburare mintală, psihiatrii au ajuns la concluzia că nebunia acestuia este simulata. Din 27 februarie 2009, el aşteaptă executia. Atentatul organizat de Ashahara a ucis 12 persoane şi 5.000 de persoane au fost otravite.

·         2006 - Deputaţii au aprobat Ordonanţa prinvind înfiinţarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie

·         2010 – Un cutremur devastator, având magnitudinea de 8,8 grade pe scara Richter, a zguduit centrul statului Chile. După declarația președintelui Bachelet, cca. 2 milioane de oameni au suferit direct sau indirect de pe urma cutremurului. A fost unul dintre cele mai puternice cutremure care au avut loc în ultimii 50 de ani în Chile, fiind clasat pe locul cinci după intensitate pe glob.

Nașteri

·         274: Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n. 27 februarie 274 e.n.,^[1] Naissus, Imperiul Roman^[1] – d. 23 mai 337 e.n., Nicomedia, Imperiul Roman), cunoscut sub numele Constantin cel Mare (greacă: Κωνσταντῖνος ὁ Μέγας) sau Constantin I, a fost Împărat Roman între 306 și 337. Din 324 el a condus ca împărat unic.

Numele sale de referință sunt: Imperator Caesar Flauius Valerius Aurelius Constantinus Pius Felix Inuictus Augustus, Germanicus Maximus, Sarmaticus Maximus, Gothicus Maximus, Medicus Maximus, Britannicus Maximus, Arabicus Maximus, Adiabenicus Maximus, Persicus Maximus, Armeniacus Maximus, Carpicus Maximus.

Este considerat în ortodoxie ca având statut echivalent apostolilor (în greacă ισαποστολος, „izoapostolic” sau „întocmai cu apostolii”).

Constantin I cel Mare s-a născut la Naissus, în provincia romană Moesia Superior, fiind fiul generalului Constantius Chlorus (viitorul împărat Constantius I) și al Helenei.^[4],

Tatăl său, Constantius Chlorus, în 271-272, sub împăratul Aurelian, a fost membru al protectores (militari superiori în slujba împăratului) în estul Imperiului Roman, iar ulterior a ajuns tribun. În 284-285 a fost praeses (guvernator de provincie subordonat unui consularis) al Dalmației. A fost prefectul pretorian al împăratului Maximian în 288-293. La 1 martie 293, a fost promovat la rangul de Caesar.

În 305, după abdicarea lui Dioclețian și Maximian, Constantin se alătură tatălui său, în partea apuseană a imperiului. La moartea lui Constantius I, la Eburacum, în Britannia (25 iulie 306), Constantin este proclamat împărat de către armată. În aceste împrejurări, Galerius, personalitatea dominantă a celei de-a doua tetrarhii, îl proclamă pe Flavius Severus augustus al Occidentului și îl acceptă pe Constantin, caesar. Pentru moment, Constantin a acceptat, dar pacea și a treia tetrarhie nu aveau să dureze prea mult. La Roma, pe 28 octombrie 306, Maxentius, fiul lui Maximian, a fost proclamat împărat, iar Maximian care se retrăsese, se întoarce pentru a pretinde puterea. În condițiile destrămării tetrarhiei, la conferința de la Carnuntum (11 noiembrie 308), Constantin este recunoscut oficial caesar în Apus, iar Maxentius este declarat uzurpator.

În înțelegere cu Licinius, noul augustus al Occidentului, Constantin ocupă Spania (310), apoi pătrunde cu armata în Italia, înfrânge forțele lui Maxentius la Torino, Verona și în bătălia decisivă de la Podul Milvius de lîngă Roma, în care Maxentius își găsește moartea (312). Astfel, toate provinciile occidentale ale imperiului sunt reunite sub autoritatea sa.

Înainte de a veni el la putere, împăratul Galerius a pus capăt persecuțiilor creștinilor în teritoriile sale, apoi Constantin impunând nu numai toleranță, ci și restituirea bunurilor creștinilor. Dar Constantin nu era pregătit să devină creștin. Monedele bătute în această perioadă, dovedesc devoțiunea sa față de Marte, apoi din ce în ce mai mult față de Apollo, venerat ca Sol Invictus. La scurt timp după cucerirea Romei, Constantin le-a trimis episcopului de Cartagina și proconsulului Africii niște scrisori din care reieșea faptul că el susținea religia creștină, subvenționa Biserica creștină din fonduri publice, scutea clerul de obligații publice și se considera slujitorul lui Dumnezeu.

În 312, Constantin „a trecut la credința creștină” și a continuat să dețină funcția Pontifex Maximus funcție care permitea conducerea religioasă, pe care o avuseseră toți cei cărora li se atribuise titlul de „Caesar”, adică conducător al statului roman și al religiei,- bineînțeles păgâne -, funcție deținuta de toți Caesarii, inclusiv cei de dinainte de Hristos.

În urma întrevederii dintre Constantin și Licinius de la Mediolanum (februarie-martie 313) este promulgat „Edictul de la Milano”. Textul acestui edict este dat de Lactanțiu în latină și de Eusebiu de Cezareea în greacă. De fapt, este o scrisoare adresată de Licinius guvernatorilor provinciilor controlate de el, prin care le cerea să înceteze orice persecuție asupra creștinilor, iar proprietățile confiscate de la aceștia să fie imediat returnate. Scrisoarea nu consfințea creștinismul ca religie de stat și nici nu-l angaja personal pe Licinius în credința creștină.

Prin „Edictul de la Milano” (313) dat de împăratul Constantin cel Mare și cu „Edictul de la Tesalonic” (380) al împăratului Teodosie (346-395), creștinismul a sfârșit prin a deveni o realitate mai întâi tolerată, iar mai apoi constituțională a Imperiului Roman. Tradiția a reușit să împământenească chiar și în cultura laică ideea că Edictul de la Milano, proclamat de Constantin și Licinius este actul prin care se instituie toleranța față de cultul creștin, dar monografiile istorice precizează că Galerius a emis un edict de toleranță în 311:

„Tot atunci, situația creștinilor în Imperiu avea să se schimbe cu totul, fără vreo intervenție în acest sens din partea lui Constantin. Adevăratul edict de toleranță a fost emis în 311, de Galerius. El proclama recunoașterea creștinismului ca religie și dădea creștinilor dreptul de a se întruni, sub condiția de a nu tulbura ordinea publică; în schimb, creștinii aveau datoria să se roage zeului lor pentru prosperitatea împăratului și a statului roman. Explicația emiterii acestui edict, surprinzător dacă ne gândim că mai înainte de anul 311, Galerius îi persecutase cu asprime pe creștini, trebuie căutată, poate, în starea de derută în care acesta se găsea în acel moment, atins fiind de o boală necruțătoare, de pe urma căreia avea să și moară în scurtă vreme: este de crezut, de asemenea, că romanii începuseră să se sature de atâtea persecuții, vădit zadarnice, împotriva creștinilor. Oricum, adevăratul edict de toleranță este cel al lui Galerius, iar tradiția care stăruie să-i transfere meritul asupra așa numitului - în chip impropriu, cum vom vedea - «edict din Milan» nu este conformă cu realitatea.^[6]”

—Paul Lemerle, Istoria Bizanțului

 Relațiile dintre cei doi împărați au început să se tensioneze, astfel, în 316, se declanșează un prim război civil. Constantin obține o victorie în bătălia de la Cibalae (Pannonia). Înțelegerea care s-a încheiat între cei doi prevedea ca Liciniussă-i cedeze lui Constantin toate provinciile sale est-europene cu excepția Traciei, păstrându-și însă poziția de augustus. Pe 1 martie 317, la Serdica (astazi, Sofia), Constantin a anunțat numirea a trei caesari: fiul său Crispus în vârstă de 12 ani, fiul său Constantin, de 6 luni și fiul lui Licinius, Licinianus, care avea 1 an și 8 luni. După 320, Licinius sprijinit de cercuri păgâne din Orient, inițiază o politică anticreștină, în timp ce Constantin se apropie tot mai mult de pozițiile bisericii creștine. În noul război civil care izbucnește în 324, Licinius este înfrânt în două mari bătălii, la Adrianopol (3 iulie) și Chrysopolis în Asia Mică (26 septembrie), este capturat și executat anul următor la Tesalonic.

Imperiul Roman este astfel reunificat și supus autorității unui unic împărat, situație politică nemaiîntâlnită din anul 285. Constantin, care se revendica drept alesul pe pământ al divinității unice, abandonează politeismul tetrarhiei în favoarea monoteismului creștin. Principiul adopțiunii viitorilor împărați este înlocuit cu cel al eredității dinastice. Constantin a continuat și a desăvârșit toate reformele inițiate de împăratul Dioclețian. Numărul provinciilor romane este ridicat la 117, grupate în 14 dioceze și 4 prefecturi (Orient, Illyricum, Italia și Galia). Prin crearea unei noi monede de aur (solidus-ul) este abandonată politica economică a principatului - care era bazată pe argint-, în favoarea aurului, care devine baza sistemului monetar imperial roman.

Armata se împarte acum definitiv în trupe de graniță (limitanei) și trupe de campanie (comitatenses). Din inițiativa lui Constantin este inaugurat în 328, între Sucidava și Oescus, un pod peste Dunăre, care reflectă importanța dobândită de regiunile nord-dunărene pentru imperiu. Prin campaniile sale la frontiera Dunării, recuperează o parte din teritoriile Daciei (care fusese părăsită de legiunile împăratului Aurelian). Teritoriul reocupat în Dacia este apărat de valul (limes) cunoscut astăzi sub denumirea de Brazda lui Novac, care pornea de la gura Topolniței și trecea pe sub dealuri pe lângă Drobeta, Drăgășani, pe la Castrul roman de la Pietroasele, aproape de Buzău, continua apoi cu sudul Moldovei până la Nistru (valul de pământ numit uneori și valul lui Athanaric)^[7] Cu această ocazie, Constantin și-a adăugat și titlul de Dacicus Maximus.

Pe plan religios, în 325 Constantin a convocat la Niceea primul conciliu ecumenic al bisericii creștine, care a pus bazele dogmatice și canonice ale acestei religii, definind mai precis dogmele creștine drept răspuns la provocarea reprezentată de erezia arianistă.^[8] Toți episcopii prezenți s-au declarat de acord cu pozițiile teologice majore propuse de proto-ortodoxie,^[9]dat fiind că în acel moment alte forme de creștinism fuseseră „deja excluse, suprimate, reformate sau distruse”.^[9][10] Deși proto-ortodocșii câștigaseră disputele anterioare, în urma definirii mai precise a ortodoxiei creștine ei au fost învinși în secolele al IV-lea și al V-lea de succesorii lor cu propriile lor arme, fiind în cele din urmă declarați eretici, nu pentru că ar fi combătut idei privite drept corecte, ci pentru că poziției lor îi lipseau precizia și rafinamentul teologic cerut de împăcarea unor teze contradictorii acceptate simultan de teologi.^[11]

Despre Constantin se crede că a exilat pe cei care au refuzat să accepte Crezul de la Niceea — pe Arius, diaconul Euzoios, episcopii libieni Theonas de Marmarica și Secundus de Ptolemais — si de asemenea pe episcopii care semnaseră Crezul dar refuzaseră să se alăture condamnării lui Arius, Eusebiu de Nicomedia și Theognis de Niceea. Împăratul a ordonat să fie arse exemplarele din Thalia, cartea în care Arius și-a exprimat învățăturile. Totuși, nu există dovezi să fi fost exilat fiul și succesorul său final, Constanțiu al II-lea, care era creștin arianist.

Deși era hotărât să păstreze ceea ce biserica a definit la Niceea, Constantin dorea de asemenea pacificarea situației și a devenit ulterior mai tolerant cu cei condamnați și exilați de conciliu. Mai întâi i-a permis lui Eusebiu de Nicomedia, care era protejatul sorei împăratului și lui Theognis să se întoarcă după ce au semnat mărturisiri de credință ambigue. Cei doi prieteni ai lui Arius, plus alți prieteni ai săi, au lucrat la reabilitarea lui Arius. La Primul Conciliu de la Tir din 335, ei i-au adus acuzații Papei Atanasie I al Alexandriei, pe atunci episcop de Alexandria, principalul oponent al lui Arius; după aceasta Constantin l-a exilat pe Atanasie deoarece îl considera obstacol în calea reconcilierii. În același Conciliul de la Ierusalim, sub conducerea lui Constantin, l-a readmis în comuniune pe Arius în anul 336. Totuși Arius a murit pe parcursul călătoriei către Constantinopol. Unii istorici au sugerat că Arius ar fi fost otrăvit de dușmanii săi.^[12] Eusebiu și Theognis s-au bucurat în continuare de favorurile împăratului, iar când Constantin, care a fost catehumen cea mai mare parte a vieții sale adulte, a acceptat botezul pe patul său de moarte, el a fost botezat de Eusebiu de Nicomedia

Constantin a luat hotărârea de a restaura Byzantionul și de a face din el capitala imperiului. În noiembrie 324, a stabilit în mod oficial hotarele noului său oraș, mutându-le cu circa 4 km în afară și mărind cam de 4 ori suprafața sa. Noul oraș a devenit un centru al creștinismului, reședința unui patriarh, comparabil ca dimensiuni cu Roma, Alexandria sau Ierusalimul. „Noua Romă” a moștenit instituțiile politice ale vechii Rome, dar și tradiții culturale ale Răsăritului grec.

Construirea și popularea noului oraș s-au desfășurat foarte rapid. Noile ziduri au fost terminate în 412. La fel ca și Roma, orașul e construit pe 7 coline și împărțit în 14 districte administrative. Există și aici un Senat; membrii săi aveau însă ranguri inferioare senatorilor din Roma, fiind numiți clari (remarcabili) și nu clarissimi(deosebit de remarcabili). În perimetrul ocupat acum de Moscheea Sultanului Ahmet (Moscheea Albastra), Constantin a construit palatul imperial. Hipodromul a fost mărit la o capacitate de 50.000 de locuri. Constantin a început și construcția a doua mari biserici, Hagia Sophia (Sfânta Înțelepciune) și Hagia Eirene (Sfânta Pace).

La 11 mai 330 are loc inaugurarea oficială a Constantinopolului ca noua capitală a Imperiului Roman. Festivitățile au durat 40 de zile și s-au desfășurat pe hipodrom. Monedele bătute în acel an anunțau lumii evenimentul.

În septembrie 307, la Colonia Augusta Trevorum, azi Trier, Constantin s-a căsătorit cu fiica lui Maximian, Fausta, renunțând la iubita sa Minervina, care îi dăruise primul lui fiu, Crispus. Cu Fausta, Constantin a avut 5 copii: Constantin, Constanțiu, Constant, Constantina și Helena.

Reședința lui Constantin era orașul Trier, așa cum fusese și pentru tatăl său, Constanțiu și, înaintea acestuia, pentru împăratul Maximian. Aici, la Trier, Constantin a adus-o și pe mama sa, Helena. La sfârșitul anului 311 sau începutul lui 312, sora sa vitregă, Constanția se căsătorește cu Licinius.

Pe 8 noiembrie 324, Constantin și-a numit fiul Constanțiu în functia de caesar și se pare că în aceeași zi le-a oferit rangul de augusta soției sale Fausta și mamei sale, Helena.

În anul 326, Constantin l-a ucis^[15] pe fiul său mai mare, Crispus, care a fost acuzat (pe nedrept) de adulter cu Fausta^[16][17][18]. Trebuie subliniat faptul că Crispus, ca și Fausta, rămăsese păgân, fapt ce ar fi putut crea o dușmănie între el și tatăl său. Execuția a fost săvârșită la Pietas Iulia, în Istria. În același an, dându-și seama de greșeala făcută, la scurt timp după moartea lui Crispus, Constantin a omorât-o și pe soția sa, Fausta, după o căsnicie de 19 ani, în baie^[15]. Atât Crispus cât și Fausta au primit damnatio memoriae, adică numele lor au fost șterse din inscripțiile și înscrisurile publice. Toate faptele sale au fost în concordanță cu legile și practicile romane în acea epocă.

Între 325 și 337, Constantin a continuat să sprijine Biserica și să folosească resursele statului pentru construirea de biserici. Micul regat Iberia (astăzi Georgia) din Caucaz a adoptat creștinismul în timpul domniei lui Constantin. În Armenia, regele Tiridate III a fost convertit la creștinism, iar regatul său a devenit oficial creștin la începutul secolului al IV-lea.

La scurt timp după Paștele din 337 (3 aprilie), Constantin a început să se simtă rău; a fost botezat de către episcopul arianist Eusebiu de Nicomedia^[19], iar după botez a purtat numai veșminte albe precum ale unui neofit creștin în locul veșmintelor imperiale.

În ziua de Rusalii, 22 mai, în anul 337, Constantin a murit la Nicomedia, azi Izmit, în Turcia. Trupul său a fost dus cu escortă la Constantinopol și expus pe un catafalc de onoare în Palatul imperial.

Abia pe 9 septembrie 337, Constantin II, Constanțiu II și Constant și-au luat titlul de augustus, împărțind imperiul.

Prin botez, potrivit religiei creștine, lui Constantin cel Mare i s-au șters atât păcatul strămoșesc, moștenit de la protopărinții oamenilor, Adam și Eva, cât și celelalte păcate săvârșite până la botez.

Pentru meritele deosebite pe care le-a avut în legalizarea, sprijinirea și organizarea^[22]Bisericii creștine, Constantin cel Mare este venerat ca sfânt în Bisericile Ortodoxe, în Biserica Greco-Catolică^[23], la data de 21 mai, odată cu Sfânta Elena, mama sa, precum și în Bisericile vechi orientale (necalcedoniene). Biserica Romano-Catolică o sărbătorește pe Sfânta Elena la 18 august.^[24]

Constantin cel Mare este considerat în Biserica Ortodoxă ca fiind „egal al Apostolilor”, isapostolos (Ισαπόστολος Κωνσταντίνος), iar Biserica Ortodoxă Română îl numește „Sfânt Împărat, întocmai cu Apostolii”.

·         1711: Constantin Mavrocordat (greacă: Κωνσταντίνος Μαυροκορδάτος; n. 27 februarie 1711,^[1] Constantinopol, Imperiul Otoman – d. 23 noiembrie1769,^[1] Iași, Moldova^[2]) a fost de șase ori hospodar (domn) al Țării Românești și de patru ori hospodar al Moldovei.

Constantin Mavrocordat s-a născut la 27 februarie 1711 la Constantinopol și a fost fiul domnitorului grec Nicolae Mavrocordat și al Pulcheriei Mavrocordat, fiind crescut în țară.

A fost un om învățat ca și tatăl său și era pătruns de ideile filozofice și reformatoare ale veacului al XVIII-lea. Domnia a obținut-o fiind ales de boieri. După două domnii scurte în Țara Românească, a fost mutat în Moldova și unde, pentru a-și recâștiga tronul pierdut, contrar firii sale, a trebuit să mărească dările ca să-i poată cumpăra pe turci.

Reîntors în Țara Românească în 1735, a început să facă reforme, influențat fiind și de reformele austriece din Oltenia. Desființează unele impozite indirecte, ca „văcăritul” și „pogonăritul” și introduce o taxă generală de 10 lei pe an, plătibilă în 4 „sferturi”. Îi eliberează pe țărani dându-le dreptul să se mute de pe o moșie pe alta, răscumpărându-și libertatea cu 10 bani, plătiți boierului respectiv. Pe țăranii boierești îi obligă la dijmă și 12 zile de lucru pe an, în Muntenia, și 24 în Moldova (În țările învecinate, Transilvania, Polonia, Rusia, Prusia orientală, numărul zilelor de clacă ajungeau chiar la mai multe pe săptămână). Pe boieri îi recompensează printr-un anumit număr (60 la un boier mare) de scutelnici, care nu plăteau bir decât boierului și de scutirea de orice bir pentru visterie. În județe a numit ispravnici cu un rol judecătoresc și administrativ foarte întins.
În același an, 1735, la un an de la aprinderea luminilor primei loji masonice autohtone de către secretarul său, Anton Maria del Chiaro, fondează la Iași, Loja Moldova.^[3]

În urma războiului ruso - turco - austriac (1736 - 1739), înlăturând diversele combinații ale puterilor, obține reunirea Olteniei la Țara Românească, prin Tratatul de la Belgrad din 1739.

Toate aceste reforme le aplică și în Moldova, atunci când este numit domn.

În timpul domniilor avute, a căutat să îmbunătățească starea supușilor. A fost domnul care a suprimat iobăgia în țările române: mai întâi rumânia în Țara Românească (1746), apoi vecinia în Moldova (1749).

S-a îngrijit și de cele câteva școli existente, de cultura preoților, cărora le cerea să știe carte românească. A pus să se tipărească și cărți bisericești în românește.

În 1769, în timpul războiului ruso-turc, Constantin Mavrocordat cade prizonier la Galați și este ucis de un soldat rus. Totuși, a fost adus la Iași și înmormântat cu onorurile cuvenite unui domn, la 23 noiembrie 1769.

A fost căsătorit de două ori. Prima dată, în 1728, cu Smaranda Cantacuzino, decedată în 1730 cu care nu a avut copii. A doua a fost în 1732 cu Ecaterina Rosetti (1712(?)-1775), cu care a avut trei fii, Ion Mavrocordat (n. 1740), Alexandru Deli-Bei (1742-1812), Demetre (1744-1817), Maria Balș (n. ?- d. 1770), Ecaterina Racoviță.

În Țara Românească a domnit de șase ori: septembrie 1730 - octombrie 1730; 24 octombrie 1731 - 16 aprilie 1733; 27 noiembrie 1735 - septembrie 1741; iulie 1744 - aprilie 1748; c. 20 februarie 1756 - 7 septembrie 1758 și 11 iunie 1761 - martie 1763 și în Moldova de patru ori: 16 aprilie 1733 - 26 noiembrie 1735; septembrie 1741 - 29 iunie 1743; aprilie 1748 - 31 august 1749 și 29 iunie 1769 - 23 noiembrie 1769.

* 1724: Friedrich Michael de Palatin de Zweibrücken-Birkenfeld, (germanăFriedrich Michael von Pfalz-Zweibrücken-Birkenfeld; n. 27 februarie1724, Ribeauvillé, Alsacia – d. 15 august 1767, Schwetzingen) a fost membru al Casei de Wittelsbach. A fost tatăl lui Maximilian I Iosif de Bavaria. Fredrich Michael a fost fiul lui Christian al III-lea, Conte Palatin de Zweibrücken și a soției acestuia, Caroline de Nassau-Saarbrücken.
Copii:

Nume	Portret	Naștere	Deces	Note
Karl II August Duce de Zweibrücken		29 octombrie 1746	1 aprilie 1795	Căsătorit în 1774 cu Prințesa Maria Amalia de Saxonia; fără copii care să fi supraviețuit
Klemens August Joseph Friedrich		18 septembrie 1749	19 iunie 1750
Maria Amalia Augusta Regină consort a Saxoniei		10 mai 1752	15 noiembrie 1828	Căsătorită în 1769 cu Electorul Frederic Augustus III; a avut copii
Marie Anna		18 iulie 1753	4 februarie 1824	Căsătorită în 1780 cu Ducele Wilhelm de Bavaria; a avut copii
Maximilian I Rege al Bavariei		27 mai 1756	13 octombrie 1825	Căsătorit în 1785 cu Augusta de Hesse-Darmstadt; a avut copii. căsătorit a doua oară în 1797 cu Caroline de Baden; a avut copii.

* 1802: Ducesa Elisabeth Alexandrine Constance de Württemberg (27 februarie 1802 – 5 decembrie 1864) a fost fiica lui Louis de Württembergși a Prințesei Henriette de Nassau-Weilburg.^[1] Prin căsătoria cu Prințul Wilhelm de Baden, ea a deveniy Prințesă de Baden.

Elisabeth la 18 ani.

Elisabeth a fost unul din cei cinci copii ai Ducelui Louis de Württemberg și ai celei de-a doua soții, Henriette de Nassau-Weilburg. Frații ei au fost: Maria Dorothea, Arhiducesă de Austria, Amelia, Ducesă de Saxa-Altenberg, Pauline, regină de Württemberg și Ducele Alexandru de Württemberg (fondatorul ramurei Teck a familiei).

Bunicii paterni ai Elisabetei au fost: Frederic al II-lea Eugene, Duce de Württemberg și Friederike Dorothea de Brandenburg-Schwedt.

Bunicii materni au fost Karl Christian, Prinț de Nassau-Weilburg și Prințesa Carolina de Orania-Nassau, o fiică a lui Willem al IV-lea, Prinț de Orania.

Elisabeth s-a căsătorit cu Prințul Wilhelm de Baden la 16 octombrie 1830.^[1] Cu zece ani mai mare decât ea, el era al doilea fiu al lui Karl Frederic, Mare Duce de Baden și a celei de-a doua soții Luise Karoline Geyer von Geyersberg. Din cauza poziției inferioare a mamei sale, Wilhelm nu a deținut drepturi de succesiune pentru un timp asupra Marelui Ducat de Baden (până la succesiunea fratelui său mai mare).

Elisabeta și Wilhelm au avut patru copii:

• Wilhelmine Pauline Henriette Amalie Louise (7 mai 1833 — 7 august 1834).
• Sophie Pauline Henriette Amalie Louise (7 august 1834 — 6 aprilie 1904), căsătorită cu Woldemar, Prinț de Lippe la 9 noiembrie 1858.
• Pauline Sophie Elisabeth Marie (18 decembrie 1835 — 15 mai 1891).
• Leopoldine Wilhelmine Pauline Amalie Maximiliane (22 februarie 1837 — 23 decembrie 1913), căsătorită cu Hermann al VI-lea, Prinț de Hohenlohe-Langenburg la 24 septembrie 1862. Ea a fost mama lui Ernst al II-lea, Prinț de Hohenlohe-Langenburg.

·         1807 - S-a născut poetul american Henry Wadsworth Longfellow (m.24.03.1882). Henry Wadsworth Longfellow a fost autorul unor poezii foarte populare în Statele Unite pana in zilele noastre (Cântecul Hiawatha sau Evangeline). El a petrecut cea mai mare din viaţa sa în Cambridge, în apropiere de Universitatea Harvard. Longfellow este, probabil, poetul cel mai iubit în America. A murit pe 24 martie 1882.

·         1811 - S-a născut poetul Alexandru Hrisoverghi, cunoscut mai ales datorită odei închinate "Ruinelor Cetăţii Neamţului" (m.09.03.1837).

·         1840: Fiodor Șvedov, fizician rus (d. 1905)
* 1856: Prințesa Isabella Hedwig Franziska Natalie de Croÿ (27 februarie1856 – 5 septembrie 1931) a fost fiica lui Rudolf, Duce de Croÿ și a soției acestuia, Prințesa Natalie de Ligne.

Arhiducesa Isabella în 1909

Prințesa Isabella s-a căsătorit cu Arhiducele Friedrich, Duce de Teschen la 8 octombrie 1878. Cuplul a avut opt fiice și un fiu.

La mijlocul anilor 1890, moștenitorul tronului Austro-Ungariei, Arhiducele Franz Ferdinand de Austria, a început să viziteze casa Isabellei și a lui Friedrich. La început s-a presupus că pentru a curta una dintre multele ei fiice. În cele din urmă, s-a descoperit că de fapt o curta pe contesa Sophie Chotek, o doamnă de onoare a Arhiducesei Isabella.

Isabella s-a înfuriat că Franz Ferdinand nu va alege pe una dintre cele opt fiice ale ei să devină mireasă și viitoare împărăteasă; ca urmare s-a angajat într-o luptă pentru a contracara căsătoria lui Franz Ferdinand cu Sophie. Sophie a fost demisă din serviciu, începând astfel un conflict în curs de desfășurare între Friedrich și Franz Ferdinand, care s-a căsătorit cu Sophie în 1900. Căsătoria a fost morganatică, nici unul dintre copiii ei nu putea să-i succeadă tatălui lor.

Zece ani mai târziu, Arhiducesa Isabella a jucat același scenariu când nepotul ei Karl a încercat să se căsătorească cu Nancy Leishman, încântătoarea fiică a ambasadorului SUA în Germania, John George Alexander Leishman. Ca și în cazul Sophiei Chotek, Arhiducesa a simțit că Nancy nu era suficient de aristocrată. Cu toate acestea, Karl și Nancy s-au căsătorit; astăzi nepotul lor este actualul Duce de Croÿ.

De asemenea, singurul ei fiu a făcut o căsătorie morganatică în 1930 cu Irene Dora Lelbach; cuplul nu a avut copii și au divorțat șapte ani mai târziu.

* 1861: Prințul Carl al Suediei și Norvegiei, Duce de Västergötland (n. 27 februarie 1861; d. 24 octombrie 1951) a fost al treilea fiu al regelui Oscar al II-lea al Suediei și Norvegiei și a reginei Sofia de Nassau.
* 1861: Rudolf Steiner (n. 25/27 februarie 1861^[15], Donji Kraljevec, pe atunci Austria, în prezent Croația — d. 30 martie 1925, Dornach, Elveția) a fost un filosof, esoterist, artist, pedagog și gânditor social austriac, fondator al antroposofiei, pedagogiei Waldorf, euritmiei, agriculturii biodinamice și medicinei antroposofice. A inițiat concepția despre tripartiția socială, economia asociativă și a proiectat mai multe clădiri după principiile arhitecturii organice, între care cea mai cunoscută este Goetheanum-ul, sediu al Universității Libere pentru Știință Spirituală și Societății Antroposofice Generale.

Steiner a avut o amplă activitate ca filosof, conferențiar și om de cultură, susținând numeroase prelegeri în diferite localități din Europa, inclusiv una în anul 1889 la Sibiu, aflat pe atunci în cadrul Imperiului Austro-Ungar. În 1891 își obține doctoratul în filosofie la Universitatea din Rostock, Germania, iar mai târziu devine secretarul general al secțiunii germane a Societății Teosofice, cu toate că avea rezerve asupra misticismului oriental promovat de aceasta. Începând cu această perioadă începe să vorbească despre posibilitatea cercetării nemijlocite a lumii spirituale suprasensibile prin intermediul metodelor științei spirituale, descrise de el într-o serie de cărți și conferințe.

Deși susținea concepția despre reîncarnare și karma, importanța pe care Rudolf Steiner o acorda creștinismului și esoterismului vestic duc în 1913 la separarea de Societatea Teosofică și înființarea Societății Antroposofice, în cadrul căreia va introduce cele mai multe inițiative cultural-spirituale și sociale ale sale, îndeosebi după primul război mondial. Steiner a insistat adesea asupra necesității de a folosi cunoștințele obținute prin observație suprasensibilă în viața practică, considerând lipsa legăturii între idealurile spirituale ale oamenilor și necesitățile materiale ale vieții cotidiene a fi cauza declinului socio-cultural. Antroposofia pe care a fondat-o este o concepție despre om și lume care susține existența unor elemente suprasensibile constitutive ale ființei umane, dincolo de corpul fizic.

Otto Scharmer, senior lecturer la Massachusetts Institute of Technologyși creatorul Theory U, afirma într-un interviu: „Există o sursă mai adâncă în tradiția vestică, ce a fost ascunsă, și care include o metodă științifică bazată mai mult pe fenomenologie. Este în direcția în care, de exemplu, Goethe și-a dezvoltat știința. Apoi prin Steiner ea a devenit mai accesibilă celorlalți. Ea dezvoltă o metodă ce se află în conexiune cu întregul.”^[16]

Anthony Storr a afirmat despre antropozofia lui Rudolf Steiner: „Sistemul său de credință este atât de excentric, atât de nesusținut de dovezi, atât de vădit bizar încât scepticii raționali nu pot să-l considere decât delir.... În timp ce maniera lui Einstein de a percepe lumea prin gândire a fost confirmată experimental și matematic, cea a lui Steiner a rămas intens subiectivă și nu se pretează la confirmare obiectivă

·         1872: ,Alexandru Vaida-Voevod (n. 27 februarie 1872, Olpret, azi Bobâlna - d. 19 martie 1950, Sibiu), a fost un om politic, medic, publicist, unul dintre liderii marcanți ai Partidului Național Român din Transilvania, apoi al Partidului Național Țărănesc. Vaida-Voevod a debutat politic în anturajul arhiducelui Franz Ferdinand, ca susținător al drepturilor românilor transilvăneni.^[1]

După Unirea Transilvaniei cu România și fuziunea naționalilor transilvăneni cu țărăniștii din Vechiul Regat, s-a numărat printre liderii marcanți ai noului Partid Național Țărănesc.

În activitatea politică, Alexandru Vaida-Voevod a ocupat timp de trei mandate funcția de premier al României, remarcându-se de asemenea la conducerea Ministerului de Interne și a Ministerului de Externe. A sprijinit regimul autoritar al regelui Carol al II-lea, motiv pentru care i-a părăsit pe național-țărăniști și a întemeiat propriul partid. După instaurarea monarhiei autoritare a fost numit consilier regal, iar șeful statului l-a folosit pentru a-și justifica regimul, mizând pe credibilitatea unor politicieni cu experiență, care erau fideli monarhiei.

S-a născut într-o familie veche și bogată, care se înrudea cu episcopii români uniți Ioan Bob și Ioan Lemeni. Bunicul lui Alexandru Vaida a fost Alexandru Bohățel, participant la revoluția de la 1848. Strămoșii săi erau din Gârbou și fuseseră înnobilați la 15 noiembrie 1627 de către Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei. A fost fiul lui Dionisie Vaida, participant la mișcarea națională a românilor transilvăneni, pe care a sprijinit-o material și moral, iar vărul său primar, preotul Gavril Vaida, a fost bunicul mamei lui Corneliu Coposu.

Școala primară a urmat-o la Cluj, iar liceul la Bistrița și Brașov, unde s-a format intelectual într-un mediu german, fapt care i-a permis înscrierea la Facultatea de Medicină din cadrul Universității din Viena. Ca tânăr medic, a lucrat scurt timp ca balneolog la Karlsbad (Karlovy-Vary), după care s-a dedicat vieții politice. În anul 1901 s-a căsătorit cu Elena E. Safrano, fiica unor negustori greci bogați din Brașov^[2], cu care a trăit până la moartea ei, în 23 septembrie 1943. Au avut patru copii.

Va deveni unul dintre cei mai apropiați colaboratori, prin care Carol al II-lea își va legitima regimul autoritar. Din 1938, Vaida este numit consilier regal, apoi este ales președinte al Adunării Deputaților (9 iunie 1939 - 5 septembrie 1940). Mai mult, între 20 ianuarie - 22 iunie 1940, regele Carol al II-lea îl numește la conducerea Frontului Renașterii Naționale, „unica organizație politică în stat”, sub comanda supremă a regelui Carol.

Evenimentele politice ulterioare au determinat ieșirea lui Alexandru Vaida-Voevod de pe scena politică. În 24 martie 1945 a fost arestat de autoritățile comuniste și anchetat de temutul ofițer de securitate Gheorghe Crăciun.^[5] În 1946 a fost pus în arest la domiciliu, la Sibiu, unde și-a petrecut restul vieții, până la moartea sa în 1950, la vârsta de 78 de ani.

Mormântul lui Alexandru Vaida-Voevod se află în cimitirul Bisericii dintre Brazi din Sibiu, unde a fost reînhumat abia în 1990. Până atunci rămășițele sale trupești fuseseră ascunse, în secret, într-o criptă din subsolul capelei Romano-Catolice din Cimitirul Municipal Sibiu, unde au fost descoperite, la dorința urmașilor săi, în urma cercetărilor preotului ortodox de atunci al Bisericii dintre Brazi, Mihai Sămărghițan

* 1887: Anastasia Dicescu (n. 27 februarie 1887, Gălești, Moldova – d. 1945, Bucerdea Grânoasă, România) a fost o cântăreață de operă și profesoară din Basarabia, actualmente Republica Moldova.

S-a născut în familia lui Pavel Dicescu (1837–1909) și Eugenia (născută Teodosiu; 1855–1933); a avut 3 frați și surori.^[1] Tatăl său era conducătorul Societății Culturale Moldovenești.^[2] A făcut studii muzicale la Sankt Petersburg,^[3] la Conservatorul din Odesa și la Academia de Muzică din Roma (1914–1916) cu Antonio Cottogni^⁠(d).^[4]

În cariera sa, a activat, inclusiv ca pedagog, în mai multe instituții de artă: directoare a Operei basarabene (1919–1923), directoare și profesoară (clasa de operă) la Conservatorul „Unirea” din Chișinău(1919–1936), profesoară de canto la Conservatorul Național din Chișinău (1932–1934), solistă a Operei din Cluj (1923–1925), profesoară la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică din București (1936–1942).^[4] În 1918, pune la Chișinău bazele „Societății Muzicale Române” din Basarabia, pe care o conduce până în 1940, când este nevoită să se refugieze.^[3]

Cu o voce de soprană, s-a impus pe scena lirică prin temperamentul scenic și ambitus amplu. Printre rolurile interpretate se numără:^[4]

• Violetta în Traviata;

• titulară în Aida;

• Gilda în Rigoletto;

• Margareta în Faust;

• Rosina în Bărbierul din Sevilla etc.

Anastasia a colaborat cu dirijorii George Enescu, Jean Bobescu, Umberto Pessione, Marcu Pester, Mihail Bârcă; soliștii N. Nagacevschi, R. Steiner, M. Izar, I. Athanasiu, P. Păldăraru, V. Malanețchi, E. Rodrigo, G. Zaic-Borelli, I. Gorsky, L. Kantet, Gr. Melnic, E. Ivoni; pianiștii I. Guz, C. Fainstein, I. Bazilevschi, A. Alhazov, A. Smericinschi.^[4]

În anii de război s-a refugiat în România. În anul 1944 era în Râmnicu Vâlcea, după care a fost internată într-un spital din Sibiu, suferind de o boală la plămâni.^[1] Moare în 1945 la Bucerdea Grânoasă, județul Alba, răpusă de tuberculoză

* 1890: Giuseppe Ricciotti (n. 27 februarie 1890,^[1] Roma, Italia – d. 22 ianuarie1964, Roma, Italia) a fost un preot, un savant biblic și arheolog italian. Ricciotti este cunoscut pentru sa Istoria din Israel, în două volume (1932-1934), și pentru sa Viața lui Isus Hristos precum și numeroasele sale traduceri și comentarii de texte biblice

·         1897 - S-a născut mezzosoprana americană Marian Anderson (m.08.04.1993).
* 1897: Bernard Lyot (n. 27 februarie 1897, la Paris – d. 2 aprilie 1952, Cairo, Egipt) a fost un astronom francez, inventator al coronografului care îi poartă numele

·         1902: John Ernst Steinbeck. (/ˈstaɪnˌbək/; n. 27 februarie 1902, Salinas, California - d. 20 decembrie 1968, New York) a fost scriitor american, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1962. El este cunoscut pe scară largă pentru romanul care a câștigat Premiul Pulitzer Fructele mâniei (1939), romanele La răsărit de Eden (1952) și Șoareci și oameni(1937). A fost autorul a douăzeci și șapte de cărți, acestea incluzând șasisprezece romane, șase cărți non-ficțiune și cinci colecții de povestiri; Steinbeck fiind recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1962.

Născut la Salinas, în comitatul Monterey, California, John Steinbeck a fost fiul unuia dintre pionierii regiunii și al unei învățătoare. Școala elementară și liceul le-a urmat în orășelul natal, după care s-a înscris la Universitatea din Stanford ca student special, deoarece trebuia să-și finanțeze singur studiile. Din acest motiv și-a întrerupt adesea cursurile, făcând diferite munci ocazionale ca lucrător de fermă, culegător de fructe, zugrav, muncitor constructor și altele. După patru ani, fără să-și termine studiile, a părăsit Universitatea, în frecventarea căreia a arătat o pasiune deosebită pentru biologie și mai ales pentru biologie marină.

Din Stanford a plecat la New York, unde a încercat să trăiască din scris ca gazetar. Nereușind, s-a întors în California unde a lucrat ca laborant chimist, zidar și muncitor agricol, pribegind din loc în loc.

Golful Californiei

Un timp a trăit pe o ambarcațiune proprie, câștigându-și existența din pescuit. Locuind în Pacific Grove cunoaște pe conducătorul unui laborator de biologie, Ed Ricketts, care devine un prieten apropiat și sfătuitor al lui Steinbeck. Împreună ei au publicat în 1941 o carte: Sea of Cortez (Marea lui Cortez), în care romancierul și-a expus în mod sistematic opiniile asupra literaturii și asupra destinului uman, văzute dintr-o perspectivă biologistă, organicistă.

Primul roman al lui Steinbeck, Cup of Gold (Cupa de aur), fusese publicat în 1929, fiind o povestire romantică de aventuri care, ca și următoarele două cărți (Pastures of Heaven, Pășunile Raiului, culegere de nuvele publicată în 1932, și To a God Unknown, Unui Dumnezeu necunoscut, 1933), nu s-a bucurat de succes sau de atenția criticii. De remarcat totuși, că în Pășunile Raiului, scriitorul se oprește asupra obiceiurilor și miturilor regiunii în care a trăit și a peregrinat, ceea ce a constituit apoi filonul întregii sale epici. Cu noua sa carte, Tortilla Flat (Cartierul Tortilla), din 1935, istorisire a aventurilor unei fictive comunități de vagabonzi excentrici din Monterey, Steinbeck devine un nume cunoscut în literatura americană. Scrisul romancierului se maturizează în anii marii depresii, oamenii mărunți și muncitorii agricoli migratori devenind eroii principali al cărților sale. Viața umiliilor paisanos din Monterey sau a fermierilor săraci din Salinas Valley sau Oklahoma este descrisă cu cald umor și culoare regionalistă, tehnica realistă a narațiunii alunecând uneori într-un naturalism brutal, în care protestul social este atenuat de frecvente implicații mistice.

După Tortilla Flat, Steinbeck a publicat o succesiune de cărți, bucurându-se de o mare popularitate în rândul cititorilor: In Dubious Battle (Bătălie îndoielnică) în 1936, Of Mice and Men (Oameni și șoareci) în 1937, care va fi și dramatizată, și The Grapes of Wrath (Fructele mâniei), în 1939, cel mai bun roman al scriitorului, inspirat de o călătorie întreprinsă împreună cu un grup de okies (familii de fermieri săraci din Oklahoma, izgoniți de pe pământurile lor) în migrația lor spre vest, în căutare de lucru pe meleagurile fertile ale Californiei. Cartea va fi distinsă cu Premiul Pulitzer și va avea un ecou larg în opinia publică din SUA.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Steinbeck a fost corespondent special în Europa al forțelor aeriene americane și al ziarului New York Herald Tribune.

După război a continuat să publice romane și scrieri cu caracter documentar sau de reportaj, încercând să repete succesul Fructelor mâniei, dar fără să reușească. Cu romanele: East of Eden (La răsărit de Eden), 1952, și apoi The Winter of Our Discontent (Iarna vrajbei noastre), 1961, o critică ascuțită a declinantelor valori ale societății americane, Steinbeck a câștigat o mai largă apreciere din partea cititorilor și a criticii.

În anul 1962, i-a fost decernat Premiul Nobel pentru literatură. Romancierul a murit în decembrie 1968.

* 1902: Lúcio Costa (n. 27 februarie 1902, Toulon, Franța – d. 13 iunie 1998, Rio de Janeiro) a fost un arhitect și planificator urban brazilian.

Unul dintre cei mai timpurii și importanți arhitecți moderniști ai Braziliei, Lucio Costa a devenit faimos pentru cariera sa deosebit de lungă în care a construit puțin, a scris mult și a devenit implicat într-un număr de controverse de profil ridicat.

Lúcio Costa este cel mai bine cunoscut pentru planificarea urbană a noii capitale a Braziliei, Brasília, poziție pe care a câștigat-o în cadrul unui concurs public din anul 1957. În calitate de arhitect planificator al Brasiliei, un oraș răsărit din "nimic", după o idee lansată de mai mulți și susținută inclusiv de președintele brazilian Juscelino Kubitschek, Costa a colaborat strâns cu un alt celebru arhitect brazilian, Oscar Niemeyer, de care l-a legat și o prietenie de lungă durată.

* 1902: Vanda Nicolschi (n. Seila Averbuch, 27 februarie 1902, Telenești - d. 1986) a fost o activistă de partid comunistă din România, de origine rusească, evreiască.

Vanda Nicolschi s-a născut cu numele de Seila Averbuch în comuna Telenești, județul Orhei (Basarabia), care aparținea atunci de Rusia țaristă. A activat în cadrul PCR începând din 1920, fiind arestată și condamnată de mai multe ori. Vanda Nicolschi a fost căsătorită cu comuniștii Dori Goldstein și Alexandru Nicolschi. ^[1]

Alături de Nicolschi, Vanda milita sub numele de cod Stoian, Tili și Vlăstar

Dori Goldstein, cu numele conspirativ Rudolf sau Rudi, era un apropiat al lui Marcel Pauker. Dori și Vanda a fost arestați, în 1934, la Praga.^[3]

Vanda era de profesie țesătoare. În anul 1924 a devenit membră a PCR.

Marcel Pauker declara că în 1936, fiind în țară, a trăit cu Vanda Nicolschi (membru al Secretariatului și al Biroului Politic), în pofida necontenitelor divergențe politice. A mai trăit cu ea și în 1937, după eliberarea sa.^[4]

Există dovezi că Ana Pauker a intervenit pe lângă NKVD pentru a-i aduce pe câțiva dintre supraviețuitorii români ai epurărilor înapoi la Moscova, printre care și pe Vanda Nicolschi, care a făcut parte o singură dată din Biroul Politic al PCR, o aliată a fostului secretar general Alexander Ștefanski-Gorn (executat în timpul Epurărilor), care a devenit apoi una dintre colaboratoarele cele mai apropiate ale lui Pauker din Biroul pentru Emigranții Români, înființat în toamna anului 1940 de Ana Pauker la Moscova^[5]

A fost membru al CC al PMR, vicepreședinte al CC al Crucii Roșii (din 1961).

În mai 1961 a fost decorată cu Medalia "A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România".

·         1903: Ion (Nicu) Irimescu (n. 27 februarie 1903, Arghira, comuna Preutești - d. 28 octombrie 2005, Fălticeni) a fost un sculptor român, profesor și membru al Academiei Române.
Centenarul artist plastic român a fost fiul lui Petre Irimescu, proprietar, și al Mariei Cazaban, pedagogă; a mai avut frați pe Alexandru și Verona^[1]. După absolvirea școlii primare nr. 1 din Fălticeni între anii 1910-1915^[1], urmează cursul secundar la Liceul Nicu Gane din același oraș (1915-1924), unde a participat la punerea în scenă a unor piese de teatru, pictând decorurile. Între 1924 și 1928 este student al Școlii Naționale de Arte Frumoase din București, unde i-a avut ca profesori de sculptură pe Dimitrie Paciurea și Oscar Han. În timpul studenției a pictat biserica cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril din Oprișeni-Fălticeni. În 1928, după absolvirea Școlii Naționale de Arte Frumoase este numit profesor de desen la Școala Normală „Ștefan Cel Mare” din Fălticeni^[2]. În anul 1933 s-a căsătorit cu Eugenia Augustina Melidon, profesoară^[3]. Este profesor de desen la Gimnaziul din Pașcani (1933) și titular al catedrei de desen la Liceul C.F.R. din același oraș (1934)^[4]. În 1936 este numit profesor de desen la Liceul C.F.R „Aurel Vlaicu” din București până în 1939 când este profesor de desen și caligrafie la Liceul teoretic de băieți „Radu Greceanu” din Slatina

Statuia lui Constantin Brâncuși, Parcul Herăstrău, București (1967)

Monumentul "Constantin Brâncuși" din Târgu Jiu, 1976 cod LMI GJ-III-m-B-09471

În anul 1928, la absolvirea academiei, are loc debutul său la Expoziția de Pictură și Sculptură din București, unde a expus lucrarea Eden^[3]. În anul 1929 participă la Salonul oficial de pictură și sculptură, unde expune Nud de fată și la Salonul artiștilor francezi^[3]. În 1930, obținând o bursă de studii pentru Școala Română de la Fontenay-aux-Roses, pleacă la Paris și se înscrie la Académie de la Grande Chaumière, unde lucrează sub îndrumarea profesorului Joseph Bernard, fiind în special influențat de sculptura lui Antoine Bourdelle. În 1932 i se acordă Mențiunea de onoare a Societății artiștilor francezi, pentru lucrarea Autoportret, expusă la Salonul de primăvară de la Paris. La Salonul de toamnă de la Paris din același an participă cu lucrarea Portret de fată^[3]. Din 1933, anul întoarcerii în România, Ion Irimescu participă la toate expozițiile organizate, atât în țară cât și în străinătate. În 1940 este numit profesor la Academia de Belle Arte din Iași, mai târziu (1950) la Cluj, iar din 1966 funcționează ca profesor de sculptură la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" din București.

În 1942 este prezent la Salonul oficial al Moldovei din Iași, unde i se acordă premiul Ministerului Culturii și al Artelor^[4]. Tot în anul 1942, participă la Expoziția de Artă românească din cadrul Bienalei de la Veneția, cu lucrarea Cap în stil florentin^[4].

În 1956 participă la Bienala din Veneția, expunând la pavilionul românesc 15 lucrări, iar în 1961 expune la Expoziția de sculptură contemporană, organizată pe lângă Muzeul Rodin din Paris. Expune de asemeni la Berna, Helsinki, Budapesta, Dresda, Moscova, Varșovia, Praga, Paris, Stockholm, Londra, Roma, Berlin, Bonn, Istanbul, Ankara, Tel Aviv, Damasc, Cairo, Alexandria.

În 1975 donează muzeului orașului Fălticeni un mare număr de sculpturi și desene, cu care se înființează Colecția „Ion Irimescu”. Este ales în 1978 președinte al Uniunii Artiștilor Plastici din România, unde activează până în 1989.

La 27 februarie 2003 Academia Română îl sărbătorește cu prilejul împlinirii vârstei de 100 de ani. Este al doilea artist român aflat în viață la sărbătorirea Centenarului său, după Cella Delavrancea.

La sfârșitul vieții, s-a retras la Fălticeni, unde s-a ocupat de muzeul care adăpostește jumătate din operele sale și pe care Irimescu le-a donat orașului (aproximativ 300 sculpturi și 1000 desene), dând naștere astfel celei mai mari colecții permanente de autor din România. Una dintre lucrările lui, statuia prințului cărturar Dimitrie Cantemir, se află la Biblioteca Ambrosiana din Milano, între statuile lui Dante și Shakespeare.

Ion Irimescu a relatat că în cursul unei întrevederi cu Nicolae Ceaușescu, i-a prezentat acestuia intenția de a ridica la Fălticeni o statuie din bronz, în mărime naturală, a lui Mihail Sadoveanu, dar că nu are bronzul necesar turnării lucrării. Spre surprinderea sa, Ceaușescu i-a trimis „cadou” statuia lui Stalin care, după ce fusese dată jos de pe soclul din Piața Aviatorilor, a rămas depozitată într-un subsol al C.C. al P.C.R. Și astfel, Stalin modelat de Dumitru Demu s-a transformat în Sadoveanu, plămădit de Irimescu.^[5]

La 28 octombrie 2005 marele sculptor moare și este înmormântat în cimitirul parohiei Oprișeni.

·         1907 - S-a născut Vilhelm Beneş, prozator şi critic de artă (m.22.04.1960).

* 1910: Joan Geraldine Bennett (n. 27 februarie 1910; d. 7 decembrie 1990) a fost o actriță americană de teatru, film și de televiziune. Pe lângă rolurile din teatru, Bennett a apărut peste 70 de filme din epoca filmelor mute, dar și în epoca sunetului. Ea este, probabil, cea mai cunoscută pentru rolurile sale de femeie fatală din film noir regizate de Fritz Lang, cum ar fi The Woman in the Window (1944) și Scarlet Street (1945).

Bennett a avut trei faze distincte în cariera sa lungă și de succes, prima ca ingenuă blondă cuceritoare, apoi ca femeie fatală senzuală (comparată adesea cu Hedy Lamarr) și în cele din urmă ca soție/figură maternă.

În 1951, cariera de pe ecran a lui Bennett a fost marcată de un scandal după ce cel de-al treilea soț, producătorul de film Walter Wanger, l-a împușcat și rănit pe agentul ei, Jennings Lang. Wanger a suspectat că Lang și Bennett aveau o aventură, o acuză pe care ea a negat-o categoric.

·         1911 - S-a născut Petre Botezatu, critic muzical, membru fondator al Uniunii Compozitorilor din România (m.01.12.1981).

·         1911 - S-a născut Clarence Joseph Garlow, bluesman american.

·         1912: Lawrence George Durrell (n. 27 februarie 1912 - d. 7 noiembrie 1990) a fost un romancier, poet, eseist, dramaturg, parapetician și autor de cărți de călătorie britanic, deși el însuși se considera a fi doar un cosmopolit.

·         1913 - S-a născut filosoful francez Paul Ricoeur („Eseuri de hermeneutică”) (m.20.05.2005).

·         1913 – S-a nascut scriitorul si scenaristul american Irvin Shaw; (d. 1984).
* 1916: Ioan Brezeanu (n. 27 februarie 1916, Ludișor, județul Brașov - d. 26 septembrie 2010, Galați) a fost filolog și folclorist, unul dintre întemeietorii învățământului universitar gălățean.

Ioan Brezeanu a fost decan al Facultății de Filologie din Galați (1962-1973), rector al Institutului Pedagogic din Galați (1973-1974) și unul dintre primii prorectori ai Universității din Galați (1974-1981)

Fost elev al savantului Nicolae Iorga^[2], licențiat „Magna cum laude“ al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București (1938) și doctor în Științe Filologice de la Universitatea din Cluj-Napoca.

Și-a început cariera didactică la Galați, și a urcat cu demnitate toate treptele carierei didactice, de la aceea de profesor de liceu la cea de profesor universitar. De-a lungul întregii cariere, a îndeplinit și funcții de conducere: director al Colegiului Național “Alexandru Ioan Cuza” (1948-1959), șef al Catedrei de limba și literatura română, Decan al Facultății de Filologie (1959-1978), rector al Institutului Pedagogic (1973 și 1974) și prorector al Universității "Dunărea de Jos” din Galați (1974-1981).

Ca om de învățământ, a fost profund atașat școlii, pe care o consideră instituția morală care promovează valorile de adevăr, de bine, de frumos și de dreptate, și era convins că tânăra generație are nevoie de o combustie spirituală care nu poate fi limitată la consumul de informație, urmărind în egală măsură educarea abilităților, modelarea componentei psihocomportamentale, aptitudinale și valorice. Profesorul Ioan Brezeanu consideră, cu drept temei, că așezămintele de învățământ, în care sufletele generațiilor se modelează, îmbogățind tezaurul spiritual al omenirii, reprezintă "garantul sigur al supraviețuirii și afirmării perene a unui popor". El a promovat actul educațional și cultural ca o îndatorire patriotică și o strădanie continuă de înnobilare sufletească.

În activitatea științifică, dominante au fost cercetările și studiile din domeniile folclorului literar, puțin cercetat și cunoscut în zona noastră, - ceea ce a condus la ideea că zona Galațiului ar constitui o "pată albă" pe harta țării -, în istoria municipiului Galați, precum și al învățământului de toate gradele.

Prin cercetări ample și de lungă durată în comunele și satele județelor Galați și Brăila a fost realizată o impresionantă ARHIVĂ DE FOLCLOR, care cuprinde 70 de volume cu înregistrări manuscrise și cu mii de metri de benzi magnetice. Arhiva a fost unanim apreciată de către marii folcloriști: Prof. univ. dr. docent Mihai Pop, directorul Institutului de Etnografie și Folclor din București, Prof. univ. dr. docent Augustin Z.N. Pop, istoric literar și folclorist, Academician Alexandru Dima, Academician Ion Zamfirescu, Prof. univ. dr. Ion Lăudat de la Universitatea “Al.I. Cuza” din Iași, ș.a.

A lăsat în urmă o valoroasă arhivă de folclor, formată din 68 de volume. A publicat 23 de monografii din domeniile folclorului și artei populare, învățământului preuniversitar și universitar, istoriei și culturii^[3], dintre care:

• “Pe-un picior de plai”, (în colaborare cu Gh. Nadoleanu), 1967, 396 p.;
• “La izvoarele cântecului”, 1969, 450 p.; “În Vadul Brăilei”, 1970, 306 p.;
• “Folclor literar de la Dunărea de Jos”, 1976, 178 p.;
• “Păcală, erou al culturii populare românești” (colaborator Cornel Dimitrie), 1978, 223 p.;
• “Studii de folclor”, 1968, 193 p.;
• “Valori ale culturii populare din zona de Sud a Moldovei. Credințe. Datini. Ritualuri”, 1997, 268 p.;
• “Colindele de la Dunărea de Jos. Ritualuri. Poetică”, Galați, 2000, 386 p.;
• “Folclorul literar de la Dunărea de Jos”, 1987, 176 p.;
• “Valea Horincii – vatră culturală”, 364 p.;
• “Institutul Pedagogic de 3 ani din Galați”, 1964, 86 p.;
• “Școala gălățeană, 1765-1948” (în colaborare cu Gh. Ștefănescu), Galați, 1994, 416 p.;
• “Universitatea din Galați”, Galați, 1990, 386 p.;
• “Universitatea «Dunărea de Jos» din Galați. 50 de ani de tradiție universitară 1948-1998”, 1998, 360 p.;
• “Colegiul Național «Alexandru Ioan Cuza» (1864-1998)”, 286 p.;
• “Galați” în limbile română, engleză, franceză și rusă (în colaborare cu Gh.Marinescu și D.Vrabie), 76 p.+hărți și ilustrate;
• “Regiunea Galați” (colaborare cu Gh.Marinescu), 1972, 270 p.;
• “Județul Galați pe scara timpului”, (coautor și coordonator), 1972, 464 p.+ilustrații;

“Județul Galați” (coautor și coordonator), 280 p.+hărți și ilustrații;

• “Pechea, arc peste timp”, 1972, 174 p.;
• “Satul Ludișor”, 1990, 238 p.;
• “Galați - Biografie spirituală”, 2 volume, 2006.

A încetat din viață la sfârșitul anului 2010, în urma unor afecțiuni cardio-respiratorii.

Purtat de tineri militari, generalul de brigadă Ioan Brezeanu, în uniformă militară, a fost salutat la ieșirea din Biserica Mavramol de o companie de militari echipați cu armamentul din dotare.^[4] Înmormântarea a avut loc miercuri, 29 septembrie, la cimitirul "Eternitatea"

* 1922: Horia Damian (n. 27 februarie 1922, București—d. 13 mai 2012, Paris) a fost un pictor francez de origine română, membru de onoare din străinătate al Academiei Române (din 1993).

Horia Damian s-a născut la 27 februarie 1922 la București și a murit în data de 13 mai 2012 la Paris. Desfășoară pe parcursul vieții o bogată activitate de pictură și sculptură, având la bază studii de arhitectură făcute la București. Expune pentru prima dată la Salonul Oficial în anul 1942 (unde obține Premiul pentru gravură); 1942 reprezintă și anul primei sale expoziții personale.

A participat al Bienalei de la Veneția în 1942. Ulterior, ca participant în cadrul Salonului Oficial din 1945, obține Premiul Anastase Simu, care consta și dintr-o bursă, ce i-a permis să ajungă la Paris, unde a avut privilegiul de a studia sub coordonarea lui André Lhote și a lui Fernand Léger.

1952 este anul primei sale expoziții în străinătate (după plecarea din țară), expoziție care va fi urmată de alte manifestări de anvergură. Structura sa de arhitect este ușor descifrabilă în lucrările sale pe pânză, prin rigoarea extraordinară a desenului. Pânzele organizate pe cicluri iconografice tratează de multe ori elemente arhitectonice arhetipale, precum porți, temple, piramide, construcții, capiteluri, frontoane, etc.

A avut numeroase expoziții de pictură și sculptură în America de Nord și Europa și a participat la Bienala de la Veneția și la cea de la São Paolo.

Activitatea artistică a lui Horia Damian cuprinde varii moduri de manifestare: pictură pe pânză, instalații, vitralii ș.a.

·         1925: Constantin Marin (n. 27 februarie 1925, Urleta, Prahova - d. 1 ianuarie2011, București) a fost un muzician, compozitor și dirijor de ansamblu coral român, fondator, dirijor și director pe viață al Corului Național de Cameră Madrigal 47 de ani, între 1963 și 2011. A fost un specialist renumit în muzica renascentistă, cântul gregorian și baroc, precum și muzica tradițională românească. Activitatea sa a fost apreciată entuziast de critici muzicali din întreaga lume, fiind distins cu numeroase premii și distincții interne și internaționale.

Uneori numele său a fost scris Marin Constantin (Marin este numele său de familie).

Și fiul său, Ion Marin, a devenit tot dirijor (austriac).

Bustul lui Marin Constantin la mormântul său din Cimitirul Evanghelic Lutheran din București

Dirijor si compozitor, Constantin Marin a fondat Corul Madrigal în 1963 (www.madrigal.ro), fiind un specialist renumit în muzica renascentistă, cântul gregorian și baroc precum și muzica tradițională românească.

Înainte de a crea Corul National de Camera "Madrigal," (www.madrigal.ro),Marin Constantin s-a dedicat muzicii, debutând ca dirijor de coruri studențești și de amatori precum Corul Universității și Corul Sindicatului Învățământ din București (1949-1951). A fost asistent la Facultatea de Filosofie din București (1948-1952). Din 1954 a fost șeful sectorului muzical în Casa Centrală a Creației Populare (1954-1955), director general, dirijor al Ansamblului UTC din România (1951-1974), director adjunct al Direcției muzicii din Ministerul Culturii (1960-1965), apoi profesor la catedra de dirijat de cor la Conservator (din 1960, iar în ultimii ani profesor consultant). Între 1966-1969 a fost directorul general al Operei Române.

Maestrul Constantin Marin a fost membru al Uniunii Compozitorilor (din 1956), fiind autorul multor piese corale. A fost fondator al Corului Universității din București (1948), a Capelei Corale "Gheorghe Cucu" (1958) și al Corului Național de Cameră Madrigal (1963).

Din 1963 până la moarte, Marin Constantin a fost dirijor și director pe viață al Corului Național de cameră Madrigal. Din 7 iulie 1963, când a avut loc primul concert la Brașov, a fost dirijorul, fondatorul și directorul Corului „Madrigal” al Conservatorului București, un ansamblu de excepție, care s-a făcut cunoscut prin numeroase turnee întreprinse de-a lungul anilor în toată lumea. Cu Corul Madrigal a susținut peste 4000 de concerte în țară și în lume, în festivaluri: George Enescu (România), Bordeaux (Franța), Viena (Austria), Handel (Germania), UNICEF (Franța), Toamna Varșoviană (Polonia, Anul Marcian (Veneția, Italia), Primăvara la Praga (Cehia), Musica Antiqua Europae Orientalis (Polonia, Ohridsko Leto și Belef (Belgrad), Olanda etc. Palmaresul Corului National de Camera Madrigal se identifica cu cel al dirijorului sau, Marin Constantin, și întreaga activitate de 47 de ani este mereu împreună. (www.marinconstantin.org).Marin Constantin și corala sa, Madrigal, au prezentat muzica corala românească, tradițională și contemporană, pe cele mai mari scene ale lumii, la Carnagie Hall, în 1969, la sediul Națiunilor Unite (www.uno.org), Mla Basilica San Marco din Veneția în 1994 invitați în An Marcian de Vatican, la Pantheon, de Ziua Națională a României, în 1996, și în săli de spectacole și aule universitare din mai toate țările europene, Japonia, Statele Unite. Câteva filme ale Televiziunii Române documentează câteva turnee, cel mai cunoscut este Madrigal pentru Japonia, realizat de Iosif Sava și Viorel Sergovici în 1991(https://www.youtube.com/watch?v=DpI8WwGYYfg).

DISCOGRAFIE

În 1969 a înregistrat cu Corul Madrigal primul disc de Colinde, la Electrecord, disc care a fost prezentat numai pentru export, ți a fost ascultat în România doar începând din decembrie 1989, în timpul revoluției. Colindele Madrigalului lui Marin Constantin au devenit legendare ți au făcut parte din istoria lui Marin Constantin și a corului său Madrigal, așa cum atesta Mitropolitul Clujului, Bartolomeu Anania.

În 1985 a creat și înregistrat zece discuri sub titlul „Arta construcției și interpretării corale” reprezentând teoria sa, psihotehnica, pentru dirijat coral Cele zece discuri sunt prezentate de Marin Constantin și exemplificările realizate de Corul Madrigal sub conducerea sa, și sunt reeditate de Electrecord în 1995.

Discografia lui Marin Constantin și a Corului Madrigal sub conducerea sa este enormă: 40 de CD-uri și înregistrări cu Corul Madrigal, dintre care majoritatea promovând muzica românească tradițională și contemporan.

FILMOGRAFIE.

A fost subiectul filmului Cântecele Renașterii, de Mirel Iliescu care a obținut Palme D'Or în 1969 la Cannes.

A participat împreună cu Corul Madrigal în peste 36 de filme artistice, documentare și de televiziune atât în România cât și în alte țări.

·         1926 - S-a născut Elena Bronitzki, grafician.

·         1927 - S-a născut Guy Mitchell (Al Cernik), cântăreţ şi actor american.

·         1928: Ariel Șaron (sau după ortografia în sursele israeliene oficiale Ariel Sharon, în ebraică:אריאל שרון, cunoscut adesea ca „Arik” Sharon, născut Ariel Scheinermann^[2], אריאל שיינרמן în ebraică, la 27 februarie1928, în Kfar Malal, în Palestina sub mandat britanic - d. 11 ianuarie2014, Tel Hashomer, Ramat Gan, Israel^[3]) a fost un general și politician israelian. A fost cel de-al 11-lea prim ministru al Israelului între anii 2001-2006, fondator al micului partid „Shlomtzion”, apoi al partidului de centru-dreapta Likud și apoi al partidului de centru Kadima, ministru al apărării (1981-1983), ministru de externe (1998-1999), ministru al agriculturii, al comerțului și industriei etc. Înainte de intrarea în viața politică, s-a distins ca militar, ca unul din comandanții brigăzii de parașutiști, fondator al unității de comando 101 și ca general-maior, comandant al trupelor frontului de sud.
* 1929: Djalma dos Santos (mai cunoscut ca Djalma Santos, scris și Dejalma Santos, n. 27 februarie 1929, São Paulo - 23 iulie 2013) a fost un jucător de fotbal care a jucat pentru Brazilia la patru Campionate Mondiale, câștigând două dintre ele. Santos este unul dintre cei mai buni fundași care au jucat pentru Brazilia^[1]. În principal cunoscut pentru abilitățile sale defensive, el își ajuta colegii în atac prin raiduri pe partea dreaptă.

A jucat la Campionatele Mondiale din 1954, 1958, 1962 și 1966, la ultimul având 37 de ani. Santos a ajutat la crearea ultimului gol pentru Brazilia în finala din 1962. A fost trecut de Pelé pe lista FIFA 100 în martie 2004.

·         1930: Joanne Woodward, actriță americană

·         1932: Elizabeth Rosemond Taylor (n. 27 februarie 1932, Londra - d. 23 martie 2011, Los Angeles, SUA^[3]) a fost o actriță americană de film. Este considerată „ultimul star al Hollywoodului de altădată”. A fost distinsă cu Premiul Oscar de două ori și a primit de la American Film Institute Premiul pentru întreaga carieră.
A fost căsătorită cu:
Conrad Hilton, Jr. (1950–1951)
Michael Wilding (1952–1957)
Mike Todd (1957–1958)
Eddie Fisher (1959–1964)
Richard Burton (1964–1974, 1975–1976)
John Warner (1976–1982)
Larry Fortensky (1991–1996)
Copii:
Maria Burton
Michael Wilding jr.
Filmografie: 

• There's One Born Every Minute (1942)
• Lassie Come Home (1943)
• Jane Eyre (1944)
• The White Cliffs of Dover (1944)
• National Velvet (1944)
• Courage of Lassie (1946)
• Life with Father (1947)
• Cynthia (1947)
• A Date with Judy (1948)
• Julia Misbehaves (1948)
• Little Women (1949)
• Conspirator (1949)
• The Big Hangover (1950)
• Tatăl miresei (1950)
• Quo Vadis? (1951)
• Father's Little Dividend (1951)
• A Place in the Sun (Un loc sub soare, 1951)
• Callaway Went Thataway (1951)
• Love Is Better Than Ever (1952)
• Ivanhoe (1952)
• The Girl Who Had Everything (1953)
• Rhapsody (1954)
• Elephant Walk (1954)
• Beau Brummell (1954)
• The Last Time I Saw Paris (1954)
• Screen Snapshots: Hollywood, City of Stars (1956)
• Giant (1956)
• Operation Raintree (1957)
• Raintree County (1957)
• Cat on a Hot Tin Roof (Pisica pe acoperișul încins) (1958)
• Premier Khrushchev in the USA (1959) (documentar)
• Suddenly, Last Summer (1959)
• Scent of Mystery (1960)
• Butterfield 8 (1960)
• Lykke og krone (1962) (documentar)
• Cleopatra (1963)
• The V.I.P.s (1963)
• On the Trail of the Iguana (1964)
• The Big Sur (1965)
• The Sandpiper (1965)
• Who's Afraid of Virginia Woolf? (Cui i-e frică de Virginia Woolf) (1966)
• The Comedians in Africa (1967)
• The Taming of the Shrew (1967)
• Doctor Faustus (1967)
• Reflections in a Golden Eye (1967)
• The Comedians (1967)
• On Location: 'Where Eagles Dare' (1968)
• Boom (1968)
• Around the World of Mike Todd (1968) (documentar)
• Secret Ceremony (1968)
• Anne of the Thousand Days (1969)
• The Only Game in Town (1970)
• Zee and Co. (1972)
• Under Milk Wood (1972)
• Hammersmith Is Out (1972)
• Night Watch (1973)
• Ash Wednesday (1973)
• Just One More Time (1974)
• The Driver's Seat (1974)
• That's Entertainment! (1974)
• The Blue Bird (Pasărea albastră) (1976)
• A Little Night Music (1977)
• Winter Kills (1979)
• The Mirror Crack’d (1980)
• Genocide (1981) (documentar)
• Young Toscanini (1988)
• The Flintstones (1994)
• Get Bruce (1999) (documentar)
• These Old Broads (2001)

·         1935: Mirella Freni, soprană italiană

·         1938 - S-a născut Constantin Albani, pictor şi scenograf.

* 1940: Monica Racoviță Moisescu (n. 27 februarie 1940, București, România) este o artistă decoratoare română, stabilită din 1978 în Elveția

A absolvit Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, Facultatea de Arte Decorative, la București.

A realizat tapiseria „Bătălia de la Rovine” pentru Teatrul Național din București și un mare mozaic pentru Institutul Meteorologic.

A avut expoziții în România, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia ș.a.

S-a stabilit în 1978 în Elveția. A fost profesoară de desen la mai multe colegii și meșter tapiser la Atelierul Permanent de Artizanat din Geneva

* 1942: Gheorghe Gabor (n. 27 februarie 1942, com. Voila, județul Brașov) este un politician român, membru al Parlamentului României.
* 1943: Carlos Alberto Gomes Parreira (n. 27 februarie 1943, Rio de Janeiro) este un antrenor de fotbal brazilian. A condus în mai multe rânduri echipa națională a Braziliei alături de care a câștigat titlul mondial în 1994, Copa America în 2004 și Cupa Confederațiilor în 2005.

·         1945 - S-a născut actorul polonez Daniel Olbrychski. Apariţii în filmele regizate de Andrzej Wajda: "Pădurea de mesteceni", "Viaţa de familie".
* 1947: Alan Guth (n. 27 februarie 1947, New Brunswick, New Jersey) este un fizician teoretician și cosmolog american.

Guth a cercetat teoria particulelor elementare (și modul în care teoria particulelor se aplică universului timpuriu). În prezent, este profesor de fizică la Institutul de Tehnologie din Massachusetts, el fiind autorul teoriei universului inflaționist.^[1][2]

El a absolvit MIT în 1968 în domeniul fizică unde a rămas pentru a lua un master și un doctorat, de asemenea, în fizică.

·         1951 - S-a născut Steve Harley (Steven Nice), vocalist şi compozitor britanic (Cockney Rebel).

·         1952 - S-a născut Kevin Raleigh, vocalist şi clăpar american (Michael Stanley Band).

·         1953 - S-a născut cîntăreţul american Michel Bolton.
* 1953: Yolande Moreau (n. 27 februarie 1953) este o actriță din Belgia.

A câștigat două premii Cesar pentru Cea mai bună actriță în 2005, pentru filmele When the Sea Rises (Quand la mer monte...) și în 2009 pentru Séraphine.

În 1989 s-a alăturat trupei de artiști formată de Jérôme Deschamps și Macha Makeieff. A devenit unul din starurile acestei trupe rapid. A urmat colaborarea cu show-ul de televiziune Les Deschiens, unde a avut de asemenea succes. A jucat și în filmele Amélie și Mama Chow în Micmacs, amândouă regizate de Jean-Pierre Jeunet. A avut rolul unui mim în filmul Paris, Je T'aime și a unei femei bolnave de iubire în filmul Vagabond, regizat de Agnes Varda, din 1985. A urmat rolul din horrorul franțuzesc The Pack, care a avut premiera la Festivalul de Film de la Cannes din 2010.

·         1954 - S-a născut Neal Schon, chitarist american (Santana, Journey).
* 1954: Gheorghe Tegleațov (în rusă Георгий Александрович Тегляцов, transliterat: Gheorghi Aleksandrovici Tegleațov; n. 27 februarie 1954, Harkov^[1][2] – d. 17 decembrie 2015, Chișinău)^[3] a fost un fotbalistucraineano-moldovean și sovietic, care a jucat pe postul de fundaș. După încheierea carierei de fotbalist a devenit antrenor de fotbal.

·         1955 - S-a născut Gary Christian, vocalist şi compozitor britanic (The Christians).

·         1956 - S-a născut Vic Faulkner, basist britanic (Hello)

·         1957: Adrian Smith, muzician englez (Iron Maiden)
* 1957: Danny Antonucci (n. 27 februarie 1957 la Toronto) este un scenarist, producător de film canadian, creatorul desenului animat Ed, Edd și Eddy. El a refizat și scris cele mai multe dintre episoade. Danny s-a inspirat pentru serialul Ed, Edd Eddy din copilaria sa, folosindu-se de scamatoriile făcute atunci aplicate multor personaje. Când și-a învățat lecția, a văzut că după ea s-ar putea crea pe un desen animat.
* 1959: Cristian Dănuț Mihai (n. 27 februarie 1959) este un fost senator român, ales în legislatura 2012-2016. În peioada 2012-2013 a fost membru în partidul PP-DD iar în perioada 2013 - 2016 a fost membru în Partidul Conservator.

·         1960 - S-a născut Paul Humphries, pianist şi vocalist (Orchestral Manoeuvres In The Dark - OMD).
* 1962: Adam Baldwin (n. 27 februarie 1962, Winnetka, Illinois) este un actor american. Este cel mai cunoscut pentru rolurile sale din Full Metal Jacketca Animal Mother, Firefly și continuarea acestuia, filmul Serenity, ca Jayne Cobb. A mai interpretat rolul colonelului John Casey din serialul Chuck și mai recent pe al lui Mike Slattery din serialul The Last Ship.
* 1962: Andrei Gruzsniczki (n. 27 februarie 1962, Ploiești) este un regizor și scenarist de film și televiziune român.
Absolvent al Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București în 1994, Andrei Gruzsniczki a debutat ca regizor de film fiind regizorul secund al lui Lucian Pintilie în filmele acestuia Next stop, Paradise și Niki and Flo

Filmografie - regizor

• Traseu (2008)
• Cronica unei morti amânate (2008)
• Cealaltă Irina (2009)
• Kakaia Freedom? Eta Carnaval
• Quod erat demonstrandum (2014)
• O faptă bună (2015)

Filmografie - scenarist

• Traseu (2008)
• Cealaltă Irina (2009)
• Quod erat demonstrandum (2014)^[4]
• O faptă bună (2015)

Filmografie - regizor secund

• The Wild Dogs (2002)
• Niki and Flo (2003)
• Niki Ardelean, colonel în rezervă (2003)
• Ursul (2011)

·         1963 - S-a născut actriţa Manuela Ciucur.

* 1964: Serghei Botnaraș (n. 27 februarie 1964, Chișinău)^[5] este un fost fotbalist care juca pe postul de portar și actual antrenor de fotbal din Republica Moldova. În prezent este antrenor secund la echipa națională de fotbal a Republicii Moldova.
* 1964: Daniel Tudorache este un politician român, deputat în Parlamentul României în legislatura 2012-2016 din partea PSD București.. Primar al Sectorului 1
* 1966: Baltasar Kormakur Samper (născut la 27 februarie 1966 în Reykjavik, Islanda) este un actor, regizor și producător islandez. Are așa filme ca 101 Reykjavik (2000) și A Little Trip to Heaven (2005).
* 1967: Dănuț Lupu (n. 27 februarie 1967, Galați) este un fost fotbalist român, care a jucat pentru Echipa națională de fotbal a Românieila Campionatul Mondial de Fotbal din 1990.
* 1970: Laurențiu Țigăeru Roșca (n. 27 februarie 1970) este un deputat român, ales în 2012.
* 1972: Silvia Radu (n. 27 februarie 1972, Hîncești, URSS) este un manager, jurist și filolog din Republica Moldova. În perioada 2008–2015 a îndeplinit funcția de director a Gas Natural^⁠(d) (fosta Unión Fenosa^⁠(d)). A candidat la funcția de Președinte al Republicii Moldova la alegerile prezidențiale din Republica Moldova, 2016. Din noiembrie 2017^[1] până în iunie 2018 a servit ca primar general interimar al municipiului Chișinău. În septembrie 2018, s-a anunțat că Radu va fi numită în funcția de ministru al sănătățiiîn Guvernul Pavel Filip
* 1972: Bogdan Argeș Vintilă (n. 27 februarie 1972,^[1] București, RS România) este un fost portar român.
* 1973: Peter James Andrea ^[3] (n. 27 februarie 1973) este un cântăreț-compozitor australiano-englez, om de afaceri și vedetă de televiziune. A lansat melodii ca "Mysterious Girl " și "Flava".
* 1973: Li Bingbing (n. 27 februarie 1973) este o actriță și cântăreață chineză.

·         1974: Colin Edwards,pilot de motociclism
* 1978: Kaha Kaladze (limba georgiană: კახა კალაძე, n. 27 februarie, 1978 în Samtredia) este un fost fotbalist, actual om de afaceri și politiciangeorgian. Este primul fotbalist georgian care a câștigat Liga Campionilor.

·         1979: Kakha Kaladze, fotbalist Georgian
* 1980: Chelsea Victoria Clinton (n. 27 februarie 1980) este unicul copil al fostului Președinte al Statelor Unite Bill Clinton și a fostei Secretare de Stat a Statelor Unite Hillary Rodham Clinton. Ea este un corespondent special pentru NBC News și lucrează cu Clinton Foundation și Clinton Global Initiative.
* 1980: Constantin Diță (n. 27 februarie 1980) este un actor român, cunoscut pentru rolul Giani din serialul Las Fierbinți.

A absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, Facultatea de Teatru, specializarea Arta Actorului în 2005.^[1]

Constantin Diță a jucat în numeroase spectacole la teatre cunoscute: Teatrul de Comedie, Teatrul Foarte Mic, Teatrul Bulandra, Studioul de teatru Casandra, Teatrul Luni și Teatrul fără frontieră

Filmografie:

• Pe aripile vinului (2002)^[3]
• Călătorie la oraș (2003) - învățătorul
• Visul lui Liviu (2004) - Ceata
• Eminescu versus Eminem (2005)
• A fost sau n-a fost? (2006) - Tibi
• Hârtia va fi albastră (2006)
• Marilena de la P7 (2006) - barman
• Mere la cuptor (2006)
• Nevroze nocturne (2006)
• California Dreamin' (Nesfârșit) (2007) - Paul
• Târziu (2007) - Costi
• Restul e tăcere (2008) - pictor
• Vine poliția! (2008) - Tony Georgescu
• WebCamGame (2008) - curierul
• Polițist, adjectiv (2009) - agentul de serviciu
• Tarantyno (2009) - Aurică
• Aurora (2010) - Amarie
• Curățătorii (2010)
• Moștenirea (2010) - Rocky
• Portretul luptătorului la tinerețe (2010) - Ion Gavrilă Ogoranu
• Las Fierbinți (2012) - Giani
• S-a furat mireasa (2012) - Cornel
• Tizi (2012) - Rducu
• Un etaj mai jos (2015) - Viorel

* 1983: Kate Rooney Mara (/ˈmɛərə/ mair-ə;^[3] n. 27 februarie 1983)^[4] este o actriță americană. Este cel mai bine cunoscut pentru apariția sa în drama-politică Culisele puterii ca Zoe Barnes și a apărut la Fox TV in serialul 24 ca analist-programator Shari Rothenberg. Ea si-a făcut filmul ei de debut in 1999, in filmul Random Hearts. Ea a apărut în filmul "Brokeback Mountain" (2005), We are Marshall (2006), Shooter (2007), Transsiberian (2008), Stone of Destiny (2008), The open Road (2009), Transcendence (2014), The Martian (2015), Morgan (2016), și Megan Leavey (2017). De asemenea, ea a apărut în programul FX, in serialul American Horror Story: Murder House (2011) ca Hayden McClaine și in filmul Fantastic Four (2015) ca Susan "Sue" Storm / Femeia Invizibilă.

* 1983: Viktória Petróczi (n. 27 februarie 1983, la Győr)^[2] este o jucătoare maghiară de handbal care, începând din sezonul 2013-2014, evoluează la echipa slovacă Iuventa Michalovce^[3] pe postul de portar. 

* 1985: Otman Bakkal (în arabă: عثمان بقال) (n. 27 februarie 1985, Eindhoven, Olanda) este un fotbalist marocan aflat sub contract cu PSV.
* 1985: Thiago Neves (n. 27 februarie 1985) este un fotbalist brazilian.
* 1988: Marius Conkan (n. 27 februarie 1988) este un poet român contemporan.
S-a născut și a copilărit în localitatea Rodna, din județul Bistrița-Năsăud. În prezent este doctorand al Facultății de Litere din Cluj, cu o teză despre lumi alternative. A publicat poezie, studii literare și cronici în revistele "Steaua", "Echinox","Poesis International", "Tiuk", "Tomis", "Exquisite Corpse" (revistă editată de Andrei Codrescu), precum și pe LiterNet. A fost redactor al revistei Echinox. A debutat editorial în aprilie 2009, cu volumul Soporia, apărut la editura Vinea. În 22 decembrie 2009 i s-a acordat premiul pentru debut în poezie al revistei "Mișcarea literară". A fost nominalizat la Premiul Național de Poezie "Mihai Eminescu", Opera Prima, 2010. În 23 mai 2010 i s-a decernat Premiul Național "Tudor Arghezi", pentru Opera Prima.
Volume publicate:
Soporia, editura Vinea, București, 2009.
Ținutul Celălalt, poem-roman, scris în colaborare cu Ruxandra Cesereanu, editura Cartea Românească, 2011.
Extazul Sfântului Markon, editura Tracus Arte, București, 2012.

"Cine își poate închipui un ospiciu fictiv, populat cu personajele chinuite ale lui Egon Schiele, adaptate la vremurile noastre (adică la începutul de mileniu trei), are în față această carte-lume, soporia, scrisă de Marius Conkan. Un microcosm care conține spaime, ghemuiri, răsuciri spasmodice și fantasme, migălite fiecare în cotloanele și sipetele lor. soporia este violentă, dar violența ei este râvnită a fi cathartică. Tocmai de aceea nuanțele psihanalitice ale acestei cărți-lume sunt făcute să limpezească substraturile de frică, suferință și oroare care zac în noi toți, făpturi umane supuse unei condiții adesea impuse și neasumate întru totul. Poemele acestei cărți sunt, metaforic și simbolic vorbind, niște cămăși de forță care pot fi îmbrăcate sau nu: esențial este faptul că ele au fost croite, cusute și descusute de un poet vizionar care știe ce vrea de la sine și de la cititorii săi. "Delirul" lui este moștenit de la întunecații poeți ai secolelor trecute, dar, în același timp, este personalizat printr-o sensibilitate hipertrofiată aparte." (Ruxandra Cesereanu).

"...din acest „ospiciu fictiv”, continuat și în a treia secțiune a cărții – entry for death –, se naște un poet a cărui carte de debut poate fi considerară una dintre cele mai bune ale întregului val poetic născut, la noi, în ultimii cinci ani." (Gellu Dorian, în revista "Convorbiri literare", nr. 10/2009).

"Fie că vorbește despre animalul-pereche, despre metrosexual, despre întâlnirea înspăimântătoare a celui care scrie alerg înăuntrul craniului meu cu craniul meu în mână sau despre emopoezie, manechinul care pozează în fața ratării sau "patria noastră" care se rezumă la servilism prostituție și umilință, Marius Conkan își construiește o intrare rapidă, tăioasă; iar acestea sunt și un fel de facultăți ale poeziei sale instruite acid pentru supraviețuire." (Florin Balotescu, în revista "Steaua", nr. 10-11/2009).

* 1989: Nina Løseth (n. 27 februarie 1989) este o schioară norvegiană ce participă la Cupa Mondială de Schi Alpin. A debutat la Cupa Mondială în februarie 2006. Primul podium a fost obținut în concursul de slalom de la Zagreb din ianuarie 2015.

* 1994: Ovidiu Popescu (n. 27 februarie 1994,^[1] Reșița, România) este fotbalistromân, care joacă pentru FCSB pe postul de mijlocaș.

* 1995: Sergej Milinković-Savić (n. 27 februarie 1995,^[1] Lleida, Spania) este un fotbalist sârb care evoluează la clubul italian Lazio și pentru Echipa națională de fotbal a Serbiei pe postul de mijlocaș defensiv.

Decese

·         956 – A murit Teofilact Lekapenos (sau Lecapenus, n.917), Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului din 2 februarie 933, pana la moartea sa, timp de peste douăzeci și trei ani. Teofilact a fost cel mai tanar fiu al imparatului Romanos I Lecapenos si al Theodorei si a fost considerat destul de mare să-și îndeplinească îndatoririle sale de patriarh cand implinise doar șaisprezece ani. A fost al treilea patriarh al Constantinopolului fiul unui împărat și singurul care a devenit patriarh în timpul domniei tatălui său.
* 1658: Adolf Frederick I (15 decembrie 1588 – 27 februarie 1658) a fost Duce suveran de Mecklenburg-Schwerin din 1592 până în 1628 și din nou din 1631 până în 1658. Între 1634 și 1648 Adolf Frederick a fost de asemenea Prinț-Episcop de Schwerin.

A fost fiul Ducelui Johann al VII-lea de Mecklenburg-Schwerin și al Sofiei de Schleswig-Holstein-Gottorp, fiica Ducelui Adolf de Holstein-Gottorp și a Christinei de Hesse.

Adolf Frederick avea 4 ani la moartea tatălui său. El și fratele său Johann Albert al II0lea au domnit sub regența Ducelui Ulrich III de Mecklenburg-Güstrow și Karl I de Mecklenburg (unchii tatălui său). Cei doi frați au preluat guvernarea asupra Mecklenburg-Schwerin la începutul lui aprilie 1608, și după decesul lui Karl la 22 iulie 1610 au preluat și guvernarea asupra Mecklenburg-Güstrow.

În 1621 ducatul de Mecklenburg a fost oficial divizat între cei doi frați, Adolf Frederick domnind în Mecklenburg-Schwerin și Johann Albert domnind în Mecklenburg-Güstrow.

Adolf Frederick I a avut 19 copii.

S-a căsătorit pentru prima dată la 4 septembrie 1622 cu Anna Maria de Ostfriesland, fiica contelui Enno al III-lea de Ostfriesland și a Annei de Holstein-Gottorp. Ei au avut următorii copii:

• Christian Ludwig I (11 decembrie 1623, Schwerin – 21 iunie 1692, Den Haag), Duce de Mecklenburg-Schwerin.
• Sophie Agnes (11 ianuarie 1625, Schwerin – 26 decembrie 1694, Rühn), stareță de Rühn (1654).
• Karl (8 martie 1626, Schwerin – 20 august 1670, Mirow), Duce de Mecklenburg-Mirow.
• Anna Maria (1 iulie 1627, Schwerin – 11 decembrie 1669, Halle a.d.Saale), căsătorită în 1647 cu August, Duce de Saxa-Weissenfels.
• Johann Georg (5 mai 1629, Lichtenburg – 9 iulie 1675, Mirow), Duce de Mecklenburg-Mirow.
• Hedwig (11 august 1630, Lübeck – 17 mai 1631, Lübz).
• Gustav Rudolph (26 februarie 1632, Schwerin – 14 mai 1670, Tempzin).
• Juliane (8 noiembrie 1633, Schwerin – 3 februarie 1634, Schwerin).

Adolf Frederick s-a căsătorit a doua oară în 1635 cu Marie Katharina (1616–1665), fiica Ducelui Julius Ernest de Brunswick-Dannenberg. Ei au avut următorii copii:

• Juliane Sibylla (16 februarie 1636, Schwerin – 2 octombrie 1701, Rühn), stareță de Rühn (9 martie 1695).
• Frederick I (13 februarie 1638, Schwerin – 28 aprilie 1688, Schloss Grabow), Duce de Mecklenburg-Grabow.
• Christina (august 1639, Schwerin – 30 iunie 1693, Gandersheim), stareță de Gandersheim (1681).
• Bernhard Sigismund (21 ianuarie 1641, Schwerin – 15 noiembrie 1641, Schwerin).
• Augusta (24 septembrie 1643, Schwerin – 5 mai 1644, Schwerin).
• Maria Elisabeth (24 martie 1646, Schwerin – 27 aprilie 1713, Gandersheim), stareță de Rühn (1705), stareță de Gandersheim (1712).
• Anna Sophia (24 noiembrie 1647, Schwerin – 13 august 1723, Juliusburg), căsătorită în 1677 cu Julius Siegmund, Duce de Württemberg-Juliusburg.
• Adolph Ernest (22 noiembrie 1650, Schwerin – 13 ianuarie 1651, Schwerin).
• Philipp Louis (30 mai 1652, Schwerin – 20 octombrie 1655, Schwerin).
• Henry William (6 iunie 1653, Schwerin – 2 decembrie 1653, Schwerin).
• Adolf Frederick II (19 octombrie 1658 – 12 mai 1708), Duce de Mecklenburg-Strelitz.

·         1666: Luisa Maria Francisca de Guzman (portugheză Luísa Maria Francisca de Gusmão, spaniolă Luisa María Francisca de Guzmán;^[1] (13 octombrie 1613 – 27 februarie 1666) a fost regină consort a Portugaliei. A fost soția regelui Ioan al IV-lea al Portugaliei, primul conducător din Casa de Braganza și mama a doi regi ai Portugaliei: Afonso al VI-lea și Petru al II-lea. A servit ca regentă a Portugaliei din 1656.

Ea a aparținut de Casa de Medina-Sidónia ca fiică a lui Juan Manuel Pérez de Guzmán, al 8-lea Duce de Medina Sidonia și a soției acestuia, Juana Lorenza de Sandoval y Rojas. Familia tatălui ei provenea din Alfonso I al Portugaliei.

În acea perioadă Portugalia era sub dominație spaniolă. Coroana spaniolă urmărea să includă profund țara în Spania și să prevină orice revoltă portugheză împotriva dinastiei spaniole. Acest proiect a început cu domniile anterioare și a continuat cu Filip al IV-lea al Spaniei și necesita o căsătorie politică între cele două țări.

Din această perspectivă, căsătoria Luisei Maria de Guzman cu Ducele de Braganza părea în epocă o ocazie de a uni cele două case ducale spaniolă și portugheză. Căsătoria a avut loc în 1633 și Dona Luisa de Guzman și-a susținut soțul în răzvrătirea lui împotriva Spaniei, determinându-l să accepte coroana Portugaliei: Antes rainha um dia (în unele variante uma hora) que duquesa toda a vida. ("Mai bine regină pentru o zi decât ducesă toată viața.")

În 1640 Portugalia și-a câștigat independența. Familia regală s-a instalat la Lisabona. Regina și-a ajutat soțul în lupta lui pentru recunoașterea diplomatică a Portugaliei și a asigurat interimatul când regele a plecat la război pentru a proteja granițele țării.

În 1656, ea a fost numită regentă a regatului după decesul soțului ei și pe durata minoratului fiului ei Afonso al VI-lea. A continuat să ocupe funcția chiar și după ce Alfonso a devenit adult deoarece fiul ei era instabil mental. Regența ei a fost marcată de victoria portugheză în bătălia de la Linhas de Elvas la 14 ianuarie 1659. A fost ținta conspirației care a eșuat condusă de Luís de Vasconcelos e Sousa, conte de Castelo Melhor.

A apărat principiile libertății și independenței Portugaliei și a controlat guvernul cu o mână de fier. În principal Luisa a fost inițiatoarea succesului diplomatic al unei noi alianțe cu Anglia. Fiica ei Ecaterina s-a căsătorit cu Carol al II-lea al Angliei.

·         1800: Marie Adélaïde de France^[1] (n. 23 martie 1732; d. 27 februarie 1800) a fost a patra fiică și al șaselea copil al regelui Ludovic al XV-lea al Franțeiși a reginei Maria Leszczyńska. Ca fiică a regelui, a fost Fille de France.
* 1853: Augustus, Mare Duce de Oldenburg (13 iulie 1783 – 27 februarie1853) a fost Mare Duce de Oldenburg din 1829 până în 1853

Augustus s-a născut la 13 iulie 1783 la castelul Rastede în apropiere de Oldenburg, ca fiu al Prințului Petru Frederick Louis de Holstein-Gottorp și a soției acestuia, Ducesa Frederica de Württemberg, o fiică a lui Frederic al II-lea Eugene, Duce de Württemberg.

Augustus a avut un frate, Ducele George de Oldenburg, care era cu un an mai mic decât el. În 1785, mama lui în vârstă de 20 de ani a murit la naștere. Tatăl lui nu s-a recăsătorit niciodată.

 * 

     1821: Wilhelm I, Elector de Hesse (n. 1743)1853: Augustus, Mare Duce de Oldenburg (13 iulie 1783 – 27 februarie1853) a fost Mare Duce de Oldenburg din 1829 până în 1853.Augustus s-a născut la 13 iulie 1783 la castelul Rastede în apropiere de Oldenburg, ca fiu al Prințului Petru Frederick Louis de Holstein-Gottorp și a soției acestuia, Ducesa Frederica de Württemberg, o fiică a lui Frederic al II-lea Eugene, Duce de Württemberg.Augustus a avut un frate, Ducele George de Oldenburg, care era cu un an mai mic decât el. În 1785, mama lui în vârstă de 20 de ani a murit la naștere. Tatăl lui nu s-a recăsătorit niciodată.

În 1785, când Augustus avea doi ani, tatăl lui a devenit Prinț-Episcop de Lübeck și de asemenea a fost numit regent al ducatului de Oldenburg din cauza incapacității vărului său, Wilhelm, Duce de Oldenburg.

Din 1788 până în 1803, cei doi prinți au fost educați acasă sub supravegherea tatălui lor. Împreună cu fratele său a studiat la Universitatea din Leipzig din 1803 până în 1805. În perioada 1805-1807 el și fratele său au călătorit extensiv în Anglia și Scoția.^[1]

În 1808, el și-a însoțit tatăl la Congresul de la Erfurt, unde s-a întâlnit împăratul Napoleon I al Franței și țarul Alexandru I al Rusiei. Între 1810 și 1814, Oldenburg a fost ocupat de Franța lui Napoleon.

În decembrie 1810, ducatul de Oldenburg a fost anexat de Primul Imperiu Francez și Augustus și tatăl său au călătorit în Rusia unde au stat în exil la rudele lor, familia imperială rusă.^[2] Această anexare a fost una dintre cauzele rupturii diplomatice dintre foștii aliați Franța și Rusia, o dispută care va conduce la război în 1812 și în cele din urmă la căderea lui Napoleon.

Din 1811 în 1816 el a fost Guvernator de Estonia unde a condus pregătirea abolirii iobăgiei din Rusia. A participat la Războaiele Napoleoniene din 1812 până în 1814.^[3] La sfârșitul războaielor napoleoniene el s-a întors în Rusia pentru a-și termina munca din funcția de guvernator de Estonia. S-a întors în Oldenburg în 1816

Prințesa Adelheid de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym

La 24 iulie 1817, la vârsta de 34 de ani, Augustus s-a căsătorit cu Prințesa Adelheid de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym. ea era fiica lui Victor al II-lea, Prinț de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym și a soției acestuia, Prințesa Amalie Charlotte de Nassau-Weilburg.

Augustus și Adelheid au avut două fiice:

• Amalia, care s-a născut în 1818 și mai târziu s-a căsătorit cu Prințul Otto de Bavaria, rege ales al Greciei;
• Frederica, care s-a născut în 1820 și mai târziu s-a căsătorit cu Jakob von Washington, o rudă îndepărtată a primului președinte al Statelor Unite George Washington.

Prințesa Adelheid a murit brusc în 1820, la vârsta de 20 de ani.

În 1823, tatăl său a succedat ca Duce de Oldenburg după decesul vărului său Wilhelm, Duce de Oldenburg iar Augustus a devenit prinț moștenitor.

Deși Oldenburg, ca multe alte ducate germane, a fost ridicat de la ducat la mare ducat în 1815 la Congresul de la Viena, tatăl său a ales să continue să folosească titlul de Duce în loc de cel de Mare Duce.^[5]

Ca prinț moștenitor el a participat intens la guvernarea ducatului.

La 24 iunie 1825, după cinci ani de văduvie, Augustus s-a căsătorit a doua oară cu Prințesa Ida de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym, sora mai mică a primei soții.

Augustus și Ida au avut un fiu, Petru, care s-a născut în 1827 și care i-a succedat tatălui său. Ca și sora ei, Prințesa Ida a murit după trei ani de căsătorie, în 1828.

La 21 mai 1829, Augustus i-a succedat tatălui său, Ducele Petru I, la tronul din Oldenburg. Spre deosebire de tatăl său, Augustus și-a asumat titlul de Mare Duce, el fiind primul care a folosit titlul de Mare Duce de Oldenburg.

Ca Mare Duce, Augustus s-a angajat în reformarea administrației micului său stat și s-a arătat un conducător patriarhal care s-a îngrijit de agricultură, transport, asistență socială, artă și știință. Comerțul a înflorit în Weser și Jade și orașul Oldenburg a devenit unul dintre centrele culturale din Germania.^[7]

Marele Duce însă a fost reticent în a urma cererile populare de a introduce o constituție pentru Marele Ducat. Deși articolul 13 din Constituția Confederației germane obliga Oldenburg să aibe o constituție, în urma sfaturilor rudelor sale din Rusia, Marele Duce a tot amânat promisiunea de o da constituție din 1830.

Numai ca urmare a revoluțiilor de la 1848, sub presiunea consilierilor săi, Marele Duce a trebuit să se gîndească la constituție. La 18 februarie 1849 el a semnat constituția Oldenburg care a fost revizuită în 1852.

Prințesa Cecilia a Suediei

La 5 mai 1831, la Viena, Augustus s-a căsătorit a treia oară cu Prințesa Cecilia a Suediei, o fiică a regelui detronat Gustav al IV-lea Adolf al Suediei. El devenise Mare Duce cu doi ani mai înainte, Prințesa Cecilia devenind prima Mare Ducesă de Oldenburg. Ambii soți erau membri ai Casei de Holstein-Gottorp și descendenți ai lui Christian August de Holstein-Gottorp, Prinț de Eutin, erau veri îndepărtați.

Augustus și Cecilia au avut trei fii:

• Alexander Friedrich Gustav (16 iunie 1834 – 6 iunie 1835)
• Nikolaus Friedrich August (15 februarie 1836 – 30 aprilie 1837)
• Anton Günther Friedrich Elimar (23 ianuarie 1844 – 17 octombrie 1895)

Mare Ducesă Cecilia a murit la 27 ianuarie 1844 în Oldenburg, la vârsta de 34 de ani.

Marele Duce Augustus a murit la 27 februarie 1853 în Oldenburg. A fost înmormântat la mausoleul ducal din Oldenburg. Augustus a fost succedat ca Mare Duce de fiul său cel mare, Petru al II-lea, Mare Duce de Oldenburg.

* 1885: Ignatius Paoli, de fapt Feliciano Paoli, (n. 25 iulie 1818, Florența - d. 27 februarie 1885, Viena) a fost ctitorul Catedralei Sfântul Iosif și primul episcop, apoi arhiepiscop al Arhidiecezei de București.

În 1846 tânărul Paoli s-a călugărit în Congregația Călugărilor Pasioniști, unde a luat numele de Ignatius, și a fost hirotonit în 1849, după terminarea studiilor lui teologice la Roma.^[2]

În 1857 a devenit provincial a congregației pasioniștilor bisericii romano-catolice anglo-irlandeze. Sub conducerea sa a fost fondat colegiul bisericesc "St. Angus" în 1867. Acolo a servit în calitate de primul președinte și director spiritual. Paoli de asemenea a fost profesor de istorie și exegeză. La sfârșitul anului 1868 a lucrat în Ardoyne, unde a construit prima biserică, care a fost consacrată în iunie 1869 sub numele de "St. Peter and Paul". După accea a luat parte la Primul Conciliu Vatican.

·         1887: A murit Alexandr Porfirievici Borodin, compozitor rus (n. 1833). Alexandr Porfirievici Borodin  a fost un compozitor, medic si chimist de naționalitate georgiana, unul dintre compozitorii rusi care au pus bazele școlii muzicale naționale ruse, din cea de-a doua jumatate a secolului XIX. Cea mai  cunoscuta lucrare a sa  este opera „Cneazul Igor”, compusă in anul 1869 pe un libret propriu .

·         1920 – A murit Alexandru D. Xenopol, economist, filosof, istoric, scriitor român; (n. 1847). Alexandru Dimitrie Xenopol (n. 23, după alte surse 24 martie 1847, Iași – d. 27 februarie 1920, București) a fost un academician, istoric, filosof, economist, pedagog, sociolog și scriitor român. Alexandru D. Xenopol este autorul primei mari sinteze a istoriei românilor. A fost și un filozof al istoriei de talie mondială, fiind considerat printre cei mai mari istorici români, alături de Nicolae Iorga.

·         1926:  româncă (n. 1857)

·         1936 - A murit fiziologul rus Ivan Petrovici Pavlov, unul dintre fondatorii psihologiei experimentale – a descoperit reflexele condiţionate; a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie-Medicină în anul 1904 (n. stil nou 26.09) (n.14.09.1849).

·         1940 – Moare Peter Behrens, arhitect și designer german; (n. 14 aprilie 1868). A fost un adevărat deschizător de drumuri în multe domenii ale arhitecturii industriale și designului secolului 20. Pentru o perioadă scurtă, dar esențială, de timp a fost mentorul a trei arhitecți importanți ai secolului trecut, Walter Gropius, Ludwig Mies van der Rohe și Le Corbusier, care i-au fost învățăcei aproape simultan la începuturile carierelor acestora.

·         1940 - A murit Nicolae Tonitza, pictor, grafician şi critic de artă (n.13.04.1886).

·         1948: Nicodim Munteanu, născut Nicolae Munteanu, (n. 6 decembrie1864, Pipirig, județul Neamț – d. 27 februarie 1948, București) a fost al doilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1939-1948), și membru de onoare al Academiei Române. Patriarhul Nicodim Munteanu a decedat de pneumonie
Studii:

• 1882-1890 - Seminarul „Veniamin” din Iași
• 1890-1895 - Academia duhovnicească din Kiev (licența în 1895)
• 1894 - tuns în monahism la mănăstirea Neamț, sub numele de Nicodim
• 1894 - hirotonit ierodiacon la Iași
• 1886 - ieromonah
• 1895 - predicator la catedrala mitropolitană din Iași
• 1898-1902 - hirotesit arhimandrit și numit vicar al mitropoliei Moldovei
• 1902-1909 - vicar al Episcopiei Dunării de Jos
• 1908-1909 - director al Seminarului "Sf. Andrei" din Galați
• 1909 - arhiereu-vicaral al Mitropoliei Moldovei, cu titlul, "Băcăuanul"
• 1912, 18 februarie - ales episcop la Huși (înscăunat la 3 martie 1912)
• 1918, iunie - 1919, decembrie - locțiitor de arhiepiscop al Chișinăului și Hotinului
• 1923, 31 decembrie - retras din scaunul de la Huși
• 1924-1935 - starețul mănăstirii Neamț.
• 1918, 5 octombrie - Membru de onoare al Academiei Române
• 1920 - „doctor honoris causa” al Facultății de Teologie din Cernăuți
• La 23 ianuarie 1935 a fost ales mitropolit al Moldovei (înscăunat 4 februarie 1935).
• La 30 iunie 1939 a fost ales patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (înscăunat 5 iulie), păstorind până la moarte.

* 1955: Alexandru Marcu (n. 31 decembrie 1894 Burdujeni-Suceava – d. 27 februarie 1955, Văcărești-București) a fost un profesor român, savant italienist, traducător, membru corespondent (1940) al Academiei Române, subsecretar de Stat în Ministerul Propagandei, în Guvernul condus de Ion Antonescu (3). A murit în închisoarea Văcărești.

Alexandru Marcu s-a născut la 31 decembrie 1894, la Burdujeni-Suceava.

A fost absolvent al Colegiului Național Carol I din Craiova. A fost licențiat în litere, în 1919, al Facultății de Litere și Filosofie din București. La recomandarea profesorului Ramiro Ortiz, a studiat la Roma, la Accademia di Romania (1923-1924). A obținut titlul de doctor în litere la Florența (Italia).

Alexandru Marcu a fost profesor la Universitatea din București, specialist în italienistică, membru corespondent (1940) al Academiei Române. A tradus din literatura italiană.

A fost subsecretar de Stat în Ministerul Propagandei, în Guvernul condus de Ion Antonescu (3). După răsturnarea Regimului lui Ion Antonescu^[1], Alexandru Marcu a fost arestat. Conform deciziei criminală cu nr. 27 din 6 februarie 1948, Alexandru Marcu, deținut în penitenciarul Văcărești, a fost condamnat la 12 (doisprezece) ani temniță grea și la cinci ani detențiune riguroasă […], urmînd să execute numai pedeapsa de doisprezece ani temniță grea cu degradare civică pe același termen [...]. ^[2]

Deținut politic, a murit în închisoarea Văcărești-București.

·         1959 - A murit inginerul Constantin Budeanu, unul dintre întemeietorii şcolii româneşti de electrotehnică, membru al Academiei Române. A avut o contribuţie însemnată în studierea mărimilor şi unităţilor din fizică (n.16.02.1886).

* 1961: Selahattin Adil (19 ianuarie^[1] 1882, Constantinopol – 27 februarie1961, Istanbul) a fost un ofițer în armata otomană și general în cea turcă. A participat în Primul Război Mondial și la Războiul turc de independență, fiind comandantul trupelor de restaurație a Istanbulului.

În 1923, după ce a părăsit serviciul militar, a devenit guvernator al provinciei Adana și membru în Marea Adunare Națională a Turciei. După moartea sa, survenită pe 27 februarie 1961, a fost înmormântat în cimitirul Zincirlikuyu.

* 1970: Reizo Fukuhara (2 aprilie 1931 - 27 februarie 1970) a fost un fotbalistjaponez

·         1980 - A murit Virgil Andriescu, filolog şi publicist (n.14.08.1946).

·         1982 - A murit scriitorul Mihail Drumeş (n.26.11.1901).

·         1989: Konrad Zacharias Lorenz (n. 7 noiembrie, 1903, Viena – d. 27 februarie, 1989, Viena) a fost un specialist în zoologie, psihologie animală, ornitolog și laureat al Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 1973. Este considerat fondatorul etologiei moderne, studiile anterioare fiind ale profesorului său Oskar Heinroth.

·         1990 – A murit Alexandru Rosetti, lingvist și filolog român, membru al Academiei Române; (n.1895). Alexandru Rosetti (n. 20 octombrie 1895, București – d. 27 februarie 1990, București), reputat lingvist și filolog român, editor, pedagog, istoric al limbii române, patron spiritual al școlii românești de lingvistică.

·         1991: Dimitrie Ioan Mangeron (n. 15/28 noiembrie 1906, Chișinău - d. 27 februarie 1991, Iași) a fost un matematician român, membru corespondent al Academiei Române (din 1990).

S-a născut în familia unui mecanic de locomotivă din Basarabia, care circula pe ruta Chișinău - Sankt Petersburg. A absolvit liceul la Ungheni și Facultatea de Științe (secția matematici) a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, unde a fost oprit să lucreze, inițial ca asistent, mai apoi ca șef de lucrări, conferențiar și profesor. A obținut titlul de doctor în matematică la Universitatea din Neapole în anul 1932 și a devenit doctor docent în științe în 1956. A fost șeful catedrei de mecanică și mecanisme până în 1958, iar în continuare șeful Catedrei de matematică de la Institutul Politehnic din Iași (azi Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi din Iași). A fost coordonatorul Buletinului Institutului Politehnic din Iași.

Mangeron este unul dintre matematicienii cei mai prolifici din România. A publicat peste 600 de lucrări, inclusiv o monografie amplă în 3 volume, consacrată mecanicii corpului rigid, care a fost domeniul principal de interes științific. A avut preocupări în domeniul ecuațiilor diferențiale, neliniaritate, robotică, astronautică ș.a. Era poliglot. Citea în 10 limbi și publica în 6 limbi. Ca profesor universitar a fost unul dintre cei care au atras admirațiile studenților de pretudindeni. A fost membru a peste 25 de societăți științifice internaționale din Anglia, Austria, Canada, Franța, Elveția, India, Italia, Japonia, R.D.G., R.F.G, SUA, Suedia, URSS, inclusiv a Societății Americane de matematică, a Societății Internaționale de astronautică ș.a. A predat cursuri postuniversitare în Franța, R.F.G., Austria, Canada, SUA și Spania, în limbile țărilor respective.

În anul 1936, Mario Salvador de la Columbia University din New York a folosit în una dintre lucrările lui denumirile ecuații Mangeron, funcții Mangeron pentru „ecuațiile undelor polivibrante”, descoperite de Dimitrie Mangeron. Realizările matematicianului român au servit și la transmisia undelor luminoase, radio etc. de la un post la altul. Aceleași ecuații Mangeron stau la temelia așa-numitelor „optimizări de fenomene în rețele spațiale echidistante.” A creat teoria accelerațiilor reduse care urma să fie utilizată în acțiunea de pregătire a zborurilor spațiale. A generalizat ecuațiile lui Lagrange, care se află la baza mecanicii, introducând accelerații de ordin superior, ajungând la ecuațiile denumite Mangeron-Tsenov sau Lagrange-Mangeron.

Dimitrie I. Mangeron a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Podgoria Copou, pe mormântul său fiind amplasat un bust de bronz. În prezent, bulevardul ieșean care străbate splaiul Bahluiului de la Facultatea de Chimie Industrială la Facultatea de Construcții și Arhitectură poartă numele academicianului Dimitrie Mangeron.

* 1993: Lillian Gish (n. 14 octombrie 1893, Springfield, Ohio, SUA - d. 27 februarie 1993, New York City), pe numele adevărat Lillian Diana De Guiche, a fost o actriță americană de teatru și film. A jucat pe scenă de la 6 ani cu numele artistic Alice Niles.

Debutează în cinema în 1912, sub conducerea lui D. W. Griffithrealizând, în perioada de aur a filmului mut, cele mai importante creații din strălucita ei carieră. Este prezentă în cele mai mari opere ale genialului regizor. Făptura ei încântătoare – întruchipare a inocenței – a conferit rolurilor o forță dramatică plină de patetism

Născută într-o familie engleză emigrată în America în 1632, de fapt un amestec de emigranți scoțieni, irlandezi și francezi, Lillian Gish numără printre strămoși pe cel de-al doisprezecelea președinte american, Zachary Taylor.

În 1902 începe să joace teatru în compania mamei sale și a surorii mai mici, Dorothy Gish, împinse de nevoi (tata le părăsise) și expunându-se dezonoarei într-o societate încă încorsetată, ce privea meseria de actriță ca pe o ocupație oarecum degradantă. Joacă astfel timp de mai mulți ani cu o companie itinerantă și participă chiar la un turneu cu una din cele mai renumite actrite ale scenei franceze timpurii, Sarah Bernhardt. Lillian a fost pe Broadway între 1913 și 1976.

Ea face parte din douăzeci și nouă de producții, printre care : Unchiul Vania de Cehov, de două ori, în 1930 și 1973, o operetă în 1965, o comedie muzicală – ultima ei apariție pe Broadway – în 1975 și 1976. Actriță exigentă, mereu în căutarea noului, Lillian Gish acceptă s-o interpreteze pe Lizzie Borden, un rol extrem de dur, însă este împiedicată, spre marele ei regret, de a crea Arsenic și dantelă veche (Arsenic and Old Lace), pe care autorii i-au propus-o. Va avea șansa de a juca în varianta filmică a piesei, din 1969.

Deși starului nu-i lipsesc propunerile la Hollyood, dar și pentru că anumite griji o îndepărtează de ecran, Lillian Gish va prefera scena în cea mai mare parte a anilor ‘30 și în prima parte a anilor ‘40. Revine la ecran în roluri secundare, uneori marcante: Duel în soare în regia lui King Vidor, în Vântul câmpiei al lui John Huston, unde îl regăsește pe Lionel Barrymore, care îi fusese partener la productiile lui D.W.Griffith. Lui Huston nu-i vine să creadă că o vede trăgând mai iute decât Burt Lancaster.

Ea mai joacă în Pânza de păianjen de Vincente Minelli și în Comedianții al lui Peter Glenville, alături de Elizabeth Taylor și Richard Burton. Marele Charles Laughton îi oferă un rol pe măsură într-o operă demnă de trecutul ei: o femeie pură și curajoasă în Noaptea vânătorului, din 1955.

Mai târziu Robert Altman îi va adresa un omagiu «vibrant» în Nunta (1978), iar Gish, la rândul ei, îi va da replica unei alte legende, mai agresivă de data asta – Bette Davis. Sfânta Lillian a lăsat să-i scape că există pe lume și persoane nu prea drăguțe...

În cariera ei cinematografică, Lillian Gish mărturisea două regrete, două proiecte îndelung gândite și niciodată realizate: adaptarea lui Peter Pan, pentru care primise acordul autorului și o Ioana d’Arc regizată de francezul Abel Gance.

În culmea gloriei, actrița americană a întâlnit mari personalități și a inspirat numeroși artiști și scriitori. Francis Scott Fitzgerald, de exemplu, era unul din cei mai mari fani ai săi. Printre pionierii cinematografiei, ea a contribuit enorm la edificarea noii arte, luptând mult, de asemenea, pentru conservarea filmelor mute. S-a stins aproape centenară, în februarie 1993, la New York, după 88 ani de carieră ca actriță, din care 75 ani de cinema, ani în care a lucrat cu cei mai mari realizatori ai vremii.

·         1998: George Herbert Hitchings (n. 18 aprilie 1905 – d. 27 februarie 1998) a fost un chimist american, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină împreună cu Sir James Black și cu Gertrude Elion „pentru descoperirea unor principii importante pentru tratamentul medicamentos”,^[1] Hitchings în mod special pentru activitatea sa în domeniul chimioterapiei.

Hitchings s-a născut la Hoquiam, Washington, în 1905, și a crescut acolo, precum și la Berkeley, California, San Diego, Bellingham, Washington, și Seattle. A absolvit liceul Franklin din Seattle, unde a fost salutatorian (al doilea din toată promoția), în 1923, și de acolo a studiat la Universitatea Washington, pe care a absolvit-o cu diplomă în chimiecum laude în 1927, după ce a fost ales în Phi Beta Kappa ca junior în anul anterior. În acea vară, a lucrat la Stația Biologică Puget Sound a universității, aflată la Friday Harbor pe Insula San Juan [1], și a obținut o diplomă de master în anul următor pentru teza bazată pe această activitate.

De la Universitatea Washington, Hitchings a mers la Harvard ca profesor fellow, ajungând acolo la Facultatea de Medicină. Înainte să își ia doctoratul în 1933, a intrat în Alpha Chi Sigma în 1929. În următorii zece ani, a lucrat la Harvard și la Case Western Reserve University. În 1942, s-a angajat la Wellcome Research Laboratories, unde a început să lucreze cu Gertrude Elion în 1944. Medicamentele produse de echipa lui Hitchings conțineau 2,6-diaminopurină (un compus folosit pentru tratarea leucemiei) și p-clorofenoxi-2,4-diaminopirimidină (un antidot al acidului folic). Conform autobiografiei sale publicată pe site-ul Premiilor Nobel,

“

Linia de cercetare începută de noi în anii 1940 a produs noi terapii medicamentoase pentru malarie(pirimetamină), leucemie (6-mercaptopurină și thioguanină), gută (allopurinol), transplant de organe(azathioprine) și infecții bacteriene (co-trimoxazole(trimethoprimA)). Noile informații aduse de studiile noastre au ghidat cercetările ce au dus la descoperirea unor medicamente antivirale importante folosite în tratarea herpesului (aciclovir) și SIDA (zidovudin).

”

În 1967 Hitchings a devenit vicepreședinte însărcinat cu cercetarea la Burroughs-Wellcome. A devenit Scientist Emeritus în 1976. A murit în 1998 la Chapel Hill, Carolina de Nord.

·         2009: Manea Mănescu (n. 9 august 1916, Brăila – d. 27 februarie 2009^[1])^[2] a fost un politician comunist român. Manea Mănescu a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunile din perioada 1961 - 1989.

A fost Ministrul de finanțe al României (1955-1957), membru al CC al PCR (1960-1979, 1982-1989) și al Comitetului Politic Executiv (1969-1979, 1984-1989). Între 1967 și 1972 era președinte al Consiliului Economic, iar ulterior va deveni viceprim-ministru (din 1972) și prim-ministru (1974-1979).^{[3]:p. 487}

În august 1944 a devenit membru al PCR. În mai 1961 a fost decorat cu medalia "A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România". A fost șef al Secției Știință și Cultură al PCR. Manea Mănescu a fost ales ca membru titular a Academiei Române.

În 22 decembrie 1989, alături de Emil Bobu, i-a însoțit pe soții Ceaușescu în elicopterul cu care au zburat din clădirea Comitetului Central PCR în care pătrunseseră revoluționarii. Deși inițial a fost condamnat la detenție pe viață pentru că, în calitate de membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, a aprobat reprimarea revoluției, ulterior pedeapsa s-a redus la 10 ani de detenție. Conform unui articol din statutul Academiei Române care prevede că sunt excluși toți acei membri care au suferit condamnări penale, a fost exclus din Academia Română.

* 2012: Manuel de Solà-Morales i Rubió (n. Vitoria-Gasteiz, 8 ianuarie 1939, d. Barcelona, 27 februarie 2012) a fost un arhitect spaniol de origine catalană cu o impresionantă carieră internațională, interesat în special de domeniul planificării urbane.

În Barcelona, Manuel de Solà-Morales s-a implicat în mai multe proiecte, printre care:

• renovarea, în 1981-1984, a cheiurilor din Port Vell (portul vechi);
• proiectarea hotelului, a clădirilor de birouri și a centrului comercial din zona de început a bulevardului Avinguda Diagonal din Sant Martí (în 1986-1993);
• transformarea fostei cazarme militare din districtul Sant Andreu (în 2006-2011);

Primele lui mari proiecte în afara Barcelonei au fost construcția Plaza de la Marina din Málaga (1983-1989), înnoirea orașului Alcoy prin construirea cartierului Barrio de la Sang (în 1989-1997) și construcția Barri del Carme în Reus (2002-2011). În Provincia Barcelona, el s-a ocupat de realizarea noului cartier Torresana din Terrassa (între 2006-2011).

·         2013: Stéphane Frédéric Hessel (n. 20 octombrie 1917, Berlin - d. 27 februarie 2013, Paris), a fost un diplomat, militant politic și scriitor francez, de origine germană și evreiască, erou al Rezistenței francezedin Al Doilea Război Mondial, deportat apoi în Lagărul de concentrare Buchenwald.
Stéphane Hessel s-a născut la Berlin în timpul Primului Război Mondial, la 20 octombrie 1917. Părinții săi erau Helen Grund, o jurnalistă de modă, venind dintr-o familie prusiană, și Franz Hessel, eseist și traducător german, descinzând dintr-o familie de evrei polonezi. În 1944 este închis în lagărul de la Buchenwald. În 1948, ca diplomat la ONU. În 1977 este numit ambasador al Franței la instituțiile ONU de la Geneva În 2004 semnează apelul colectiv al celor mai vechi luptători din Rezistență cu prilejul celei de-a șaizecea aniversări a Programului Consiliului național al Rezistenței din 15 martie 1944. După anul 2006 și-a antrenat o mare parte din prestigiu în blamarea Israelului și susținerea cauzei palestiniene. Pe 20 octombrie 2010 publică la Editura Indigène, în Franța, cartea Indignați-vă!.

·         2015: Leonard Simon Nimoy (n. 26 martie 1931, Boston, Massachusetts – d. 27 februarie 2015, Bel Air, Los Angeles) a fost un actor, regizor, poet, muzician și fotograf american. Este cunoscut pentru rolul Spock din Star Trek: Seria Originală, un serial de televiziune ce a fost difuzat timp de trei sezoane, între 1966 și 1969.

·         2015: Boris Efimovici Nemțov (în rusă: Борис Ефимович Немцóв, n. 9 octombrie 1959, Soci – d. 27 februarie 2015, Moscova) a fost un politician din Rusia, fondator al mișcării politice „Solidarnosti”, copreședinte al Partidului Republican din Rusia de orientare liberală, membru al Comitetului de coordonare a opoziției politice din Rusia, deputat al Dumei regionale din Iaroslavl.

În anii ’90, Boris Nemțov a fost unul dintre apropiații președintelui Boris Elțin, fiind unul dintre arhitecții reformelor de piață din Rusia.^[2] Elțin l-a avut în vedere pentru succesiunea la funcția de președinte al Federației Ruse, însă în cele din urmă s-a hotărât pentru Vladimir Putin. Nemțov a salutat inițial numirea lui Putin, pentru a deveni ulterior un opozant important al președintelui.^[3]

A fost un critic al intervenției Rusiei în Ucraina și al anexării Crimeii.^[4]Într-o atmosferă ostilă, întreținută printre alții și de televiziunea publică rusă, Nemțov a fost asasinat pe 27 februarie 2015, la mică distanță de Kremlin, în timp ce făcea pregătiri pentru un marș anti-guvernamental.

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Cuv Mărturisitori Procopie și Talaleu;
• În calendarul romano-catolic: Sf. Gabriel al Maicii Îndurerate, călugăr
• În calendarul Greco-catolic: Sf. Procopiu Decapolitul, († secolul al VIII-lea)
• Ziua Internațională a Ursului Polar
• Republica Dominicană: Ziua Națională

ARTE 27 Februarie

INVITAȚIE LA OPERETĂ 27 Februarie

"Crai nou", de Ciprian Porumbescu

CIPRIAN PORUMBESCU - CRAI NOU (Full Concert): 

INVITAȚIE LA OPERĂ 27 Februarie

Cneazul Igor de Borodin

Alexander Borodin - Prince Igor 

MUZICĂ 27 Februarie

Alexandr Porfirievici Borodin, compozitor rus

Mezzosoprana americană Marian Anderson

Marian Anderson: 

Clarence Joseph Garlow, bluesman american

Clarence Garlow: 

Marin Constantin, dirijor român, fondatorul corului de renume international “Madrigal”

Marin Constantin - Corul Madrigal: 

Soprana Elena Teodorini

Guy Mitchell (Al Cernik), cântăreţ şi actor american

Guy Mitchell: 

Mirella Freni, soprană italiană

Mirella Freni: recital

Steve Harley (Steven Nice), vocalist şi compozitor britanic (Cockney Rebel)

Kevin Raleigh, vocalist şi clăpar american (Michael Stanley Band)

Cîntăreţul american Michel Bolton

Michael Bolton - 

Neal Schon, chitarist american (Santana, Journey)

Gary Christian, vocalist şi compozitor britanic (The Christians)

Vic Faulkner, basist britanic (Hello)

Adrian Smith, muzician englez (Iron Maiden)

Adrian Smith (Only Guitar Channel) - Iron Maiden - 

Paul Humphries, pianist şi vocalist (Orchestral Manoeuvres In The Dark - OMD)

Orchestral Manoeuvres in the Dark: 

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Paul Weston And His Orchestra ‎– Hollywood GMB

Best English Love Songs 2018 New Songs Playlist The Best Romantic Love Songs Ever HD

POEZIE 27 Februarie

Poetul Alexandru Hrisoverghi

Biografie

Alexandru Hrisoverghi (n. 27 februarie 1811, Iaşi - d. 9 martie 1837), poet. A murit de tânăr şi a rămas foarte puţin cunoscut în literatura română.

Biografie

S-a născut într-o familie boierească. A rămas de copil orfan de tată şi a trebuit să treacă toată copilăria prin procese legate de averea tatălui. A ajuns ofiţer, apoi adjutant al lui Mihai Sturdza.

A colaborat la revista „Albina Românească” a lui Gheorghe Asachi şi la suplimentul literar „Alăuta Românească”. A fost foarte apreciat de Mihail Kogălniceanu, care a scris şi o biografie a acestuia. Singura poezie publicată în timpul vieţii a fost „Odă la ruinele cetăţii Neamţu”, în care condamnă vandalismul celor care se foloseau de ruinele cetăţii Neamţ.

Poeziile sale complete au fost publicate postum, de Kogălniceanu, cel care i-a dedicat şi o biografie. În afară de acestea cartea mai conţinea şi o „Odă lui Mihail Sturdza”, câteva poezii erotice şi traduceri din Schiller, Hugo sau Lamartine.

Versurile sale au un lirism cald, avântat, însă în general poeziile sale sunt destul de sărace.

XVI

Ziua toată în tăcere a o trece îs silit,
Să m-arăt cu nepăsare, să mă fac că-s liniştit.
Căci de groază mă cutremur, nu cumva vreun oftat
Duşmanilor să vădească focul ce mi-ai atâţat.

XVIII

Veacuri trecură în veacuri, cu ani mulţi acoperiţi;
Aşa ani s-au dus cu anii, ce de vremi ne sunt râpiţi.
Unde zac, nime nu ştie şi nici vrodată va şti;
Din întunerec vremea se naşte, şi-n întunerec în veci va fi.

Ruinelor Cetății Neamțu

I

Vă iubesc, răsipuri sfinte, sămn mărirei strămoșești,
Zid vechi ce de p-al tău munte, încă patria-mi slăvești.
A cărora-nfățoșare orișicui samini a zice:
„M-au părăsit cetățenii, m-au daramat cruda vreme,
Dar copii strămoșii voștri odineoară aice
Ocrotea patria voastră de vrăjmași făr-a se teme”.
O, singure monument ce te aveam drept dovadă
Slavei acei strămoșești! Videți-l cum a să cadă!
O, ziduri din care Ștefan, înviat la bărbăție,
Întorcându-se cu grabă, pe vrajmași au biruit,
Însuflețiți-mi puterea, dați-mi glas, dați-mi tărie,
Să pot tângui cu jale starea-n care ați venit.

II

Rădice-se pân' la ceruri tânguirea și strigarea
A obștiei moldovene! Plânsul, bocitul și jalea
Meargă adânc să răsune pe bolta acea cerească;
A lor zile cu Cetatea Neamțul să se risipească!
Vedeți sfântul loc acela, unde viteji-au murit,
De copii cum se dăramă, se sapă păn-în pământ.
Lăcomia unor aprigi, după vreme patrioți,
Sfântul loc îl defăimează, ca niște vitregi, ca hoți!
O, pavăză neînvins-a neamului moldovinesc!
Ca să-ți dau destulă slavă, ce cuvinte să găsesc!
Tu, care cu-a ta umbrire veacuri întregi ai păzit
Fala strămoșilor noștri, viața le-ai ocrotit,
Viața ce ei ne-au dat nouă, prin care astăzi trăim,
De a ei pastrare-acuma, noi ție să-ți mulțămim.
Sângele lor ce ș-acuma curge prin a noastre vine
S-au pastrat, cetate sfântă, s-au pastrat de cătră tine.
Paza zidurilor tale pe vrajmași batjocorea,
Când pe mii de dușmani leși optspre'ce plăieși bătea,
Tu, care la orișicare defăimare de străin
Erai stavilă; ș-acuma erai un martur deplin
Unei slave, unei soarte, ce-n veci au încoronat
Armele patriei mele, când de viteji s-au purtat.
Tu, care cu-a ta umbrire învitezi la bărbăție,
Prin aducere-aminte, și acum fiind pustie,
Pe tot moldovanul care păstrează strămoșesc sânge,
Pe tot tânărul ce poate o sabie a încinge.

III

O, fraților moldoveni, bătrâni, tineri, de-a valmă,
Veacurilor viitoare nu gândiți că-i să dați samă?
Și puteți cu sânge răce privi ace daramare?
Nu opriți barbara faptă, nu-nălțați toți o strigare?
Priviți marturul ce unul din veacuri ne rămăsese,
Că neamul nostru din neamuri de viteji se alesăse,
Cum îl darămă și-l strică lăcomia-n sumețire,
Și își face ei palaturi, spre a-și găsi mulțămire.
Voi sunteți cei de dăunăzi când pe Teatru cânta
Trei franțuji în altă limbă, și cetatea o sărba,
Strigați și băteați în palme, plângeați cu lacrimi fierbinți,
Căutați unul la altul, dați din cap, crâșcați din dinți;
Ș-acum vedeți daramarea, și nu ziceți un cuvânt!
Oar-au fost de bucurie, că ei joacă pe mormânt?
Oare nu era ș-acele vro jărtvă d-a măgulirii?
Nu, fraților, nu, vă rog, nu mai dați prilej hulirii,
Nu vă mai trageți asupră-vi hula neamurilor toate,
Ci strigați, opriți pacatul, cereți cu glas o dreptate.

Iară voi care pacatul nu vă sumețiți a-l face,
Ci patimii vă-nchinați, cugetul poate vă tace?
N-ați gândit că-i să dați samă veacurilor viitoare?
N-ați gândit c-al vostru nume, lor lasați spre blastamare?
Aceast-a voastră urmare, o defăimare obștească,
Prin aducere-aminte, în veci să v-agonisască.
Lăcomia de voi însuși și de a voastră avere
Bucure-se, aibă parte, stăpâneasc-o în putere,
Iar blăstămul cu-a sa mână în firea toată să săpe
A voastre nume urâte! Cu țâța să se adăpe
Pruncilor viitorimei, blăstemul cel mai urât
A nevinovatei guri fie cel întâi cuvânt!!!


Marius Conkan

Biografie

Marius Conkan (n. 27 februarie 1988) este un poet român contemporan.

S-a născut și a copilărit în localitatea Rodna, din județul Bistrița-Năsăud. În prezent este doctorand al Facultății de Litere din Cluj, cu o teză despre lumi alternative. A publicat poezie, studii literare și cronici în revistele "Steaua", "Echinox","Poesis International", "Tiuk", "Tomis", "Exquisite Corpse" (revistă editată de Andrei Codrescu), precum și pe LiterNet. A fost redactor al revistei Echinox. A debutat editorial în aprilie 2009, cu volumul Soporia, apărut la editura Vinea. În 22 decembrie 2009 i s-a acordat premiul pentru debut în poezie al revistei "Mișcarea literară". A fost nominalizat la Premiul Național de Poezie "Mihai Eminescu", Opera Prima, 2010. În 23 mai 2010 i s-a decernat Premiul Național "Tudor Arghezi", pentru Opera Prima.

Volume publicate:

Soporia, editura Vinea, București, 2009.

Ținutul Celălalt, poem-roman, scris în colaborare cu Ruxandra Cesereanu, editura Cartea Românească, 2011.

Extazul Sfântului Markon, editura Tracus Arte, București, 2012.

"Cine își poate închipui un ospiciu fictiv, populat cu personajele chinuite ale lui Egon Schiele, adaptate la vremurile noastre (adică la începutul de mileniu trei), are în față această carte-lume, soporia, scrisă de Marius Conkan. Un microcosm care conține spaime, ghemuiri, răsuciri spasmodice și fantasme, migălite fiecare în cotloanele și sipetele lor. soporia este violentă, dar violența ei este râvnită a fi cathartică. Tocmai de aceea nuanțele psihanalitice ale acestei cărți-lume sunt făcute să limpezească substraturile de frică, suferință și oroare care zac în noi toți, făpturi umane supuse unei condiții adesea impuse și neasumate întru totul. Poemele acestei cărți sunt, metaforic și simbolic vorbind, niște cămăși de forță care pot fi îmbrăcate sau nu: esențial este faptul că ele au fost croite, cusute și descusute de un poet vizionar care știe ce vrea de la sine și de la cititorii săi. "Delirul" lui este moștenit de la întunecații poeți ai secolelor trecute, dar, în același timp, este personalizat printr-o sensibilitate hipertrofiată aparte." (Ruxandra Cesereanu).

"...din acest „ospiciu fictiv”, continuat și în a treia secțiune a cărții – entry for death –, se naște un poet a cărui carte de debut poate fi considerară una dintre cele mai bune ale întregului val poetic născut, la noi, în ultimii cinci ani." (Gellu Dorian, în revista "Convorbiri literare", nr. 10/2009).

"Fie că vorbește despre animalul-pereche, despre metrosexual, despre întâlnirea înspăimântătoare a celui care scrie alerg înăuntrul craniului meu cu craniul meu în mână sau despre emopoezie, manechinul care pozează în fața ratării sau "patria noastră" care se rezumă la servilism prostituție și umilință, Marius Conkan își construiește o intrare rapidă, tăioasă; iar acestea sunt și un fel de facultăți ale poeziei sale instruite acid pentru supraviețuire." (Florin Balotescu, în revista "Steaua", nr. 10-11/2009).

TEATRU/FILM 27 Februarie

Cu actorul Constantin Diță

Biografie

Constantin Diță (n. 27 februarie 1980) este un actor român, cunoscut pentru rolul Giani din serialul Las Fierbinți.

A absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, Facultatea de Teatru, specializarea Arta Actorului în 2005.^[1]

Constantin Diță a jucat în numeroase spectacole la teatre cunoscute: Teatrul de Comedie, Teatrul Foarte Mic, Teatrul Bulandra, Studioul de teatru Casandra, Teatrul Luni și Teatrul fără frontieră

Filmografie:

• Pe aripile vinului (2002)^[3]
• Călătorie la oraș (2003) - învățătorul
• Visul lui Liviu (2004) - Ceata
• Eminescu versus Eminem (2005)
• A fost sau n-a fost? (2006) - Tibi
• Hârtia va fi albastră (2006)
• Marilena de la P7 (2006) - barman
• Mere la cuptor (2006)
• Nevroze nocturne (2006)
• California Dreamin' (Nesfârșit) (2007) - Paul
• Târziu (2007) - Costi
• Restul e tăcere (2008) - pictor
• Vine poliția! (2008) - Tony Georgescu
• WebCamGame (2008) - curierul
• Polițist, adjectiv (2009) - agentul de serviciu
• Tarantyno (2009) - Aurică
• Aurora (2010) - Amarie
• Curățătorii (2010)
• Moștenirea (2010) - Rocky
• Portretul luptătorului la tinerețe (2010) - Ion Gavrilă Ogoranu
• Las Fierbinți (2012) - Giani
• S-a furat mireasa (2012) - Cornel
• Tizi (2012) - Rducu
• Un etaj mai jos (2015) - Viorel

Andrei Gruzsniczki

Biografie

Andrei Gruzsniczki (n. 27 februarie 1962, Ploiești) este un regizor și scenarist de film și televiziune român.

Absolvent al Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București în 1994, Andrei Gruzsniczki a debutat ca regizor de film fiind regizorul secund al lui Lucian Pintilie în filmele acestuia Next stop, Paradise și Niki and Flo

Filmografie - regizor

• Traseu (2008)
• Cronica unei morti amânate (2008)
• Cealaltă Irina (2009)
• Kakaia Freedom? Eta Carnaval
• Quod erat demonstrandum (2014)
• O faptă bună (2015)

Filmografie - scenarist

• Traseu (2008)
• Cealaltă Irina (2009)
• Quod erat demonstrandum (2014)^[4]
• O faptă bună (2015)

Filmografie - regizor secund

• The Wild Dogs (2002)
• Niki and Flo (2003)
• Niki Ardelean, colonel în rezervă (2003)
• Ursul (2011)

Cu actorul Nicolae Balţăţeanu

Biografie

Nicolae Bălțățeanu (n. 26 noiembrie 1893 Drobeta Turnu Severin - d. 27 februarie 1956 la București) a fost un actor român.

A debutat în 1917 pe scenele teatrelor particulare. Din 1918 până la sfârșitul vieții a jucat pe scena "Teatrului Național" din București. A jucat în „Azilul de Noapte” de Maxim Gorki, „Trei Surori” de Anton Cehov, „Tartuffe” de Molière, „Hagi Tudose” de Barbu Ștefănescu Delavrancea, etc.

Hagi Tudose (Teatru radiofonic) - comedie, drama: 

O pasare atat de rara si de minunata - Vamos Miclos 1985

Crima cu efect teatral - Arthur Conan Doyle

Domnisoara Butterfly - Tudor Musatescu 1977

Umiliti si obiditi - Feodor Mihailovici Dostoevski 1964

SFATURI UTILE 27 Februarie

TRATAREA HELICOBACTER PYLORI

Aceasta bacterie distruge incet dar sigur membrana stomacala si de aici incep problemele.

Atat barbatii, cat si femeile trebuie sa aiba mare grija!

Evitati stresul, deoarece poate influenta intr-un mod negativ.

Pentru aceasta reteta ai nevoie de:

• 100 de grame de broccoli

• 1 radacina de 2 cm de ghimbir

• Putina sare de mare

• 250 de ml de apa fiarta

Preparare:

Pentru prepararea acestui remediu trebuie doar sa pui broccoli si ghimbirul in apa clocotita si sa adaugi un praf de sare. Lasa la fiert alte 5 minute si inchide focul. Lasa la racit si consuma tot lichidul rezultat in fiecare dimineata, pe stomacul gol timp de 20 de zile.

Datorita proprietatilor antibacteriene ale acestui lichid, Helicobacter Pylori nu are nici o sansa si va parasi organismul dupa terminarea tratamentului de 20 de zile!

Echinaceea beneficii pentru sanatate (Agenda Ta de Sanatate)

GÂNDURI PESTE TIMP 27 Februarie

Vă ofer câteva citate din Mihai Drumeș: