MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
SÂMBĂTĂ 2 FEBRUARIE 2019
Bună dimineața prieteni! Mulțumesc lui Dumnezeu că a reușit operația și văd bine
SÂMBĂTĂ 2 FEBRUARIE 2019
Bună dimineața prieteni! Mulțumesc lui Dumnezeu că a reușit operația și văd bine
RELIGIE ORTODOXĂ 2 Februarie
+) Întâmpinarea Domnului
După Nașterea Domnului Iisus Hristos, trecând patruzeci de zile şi împlinindu-se vremea curăţiei celei legiuite, Preacurata şi Preabinecuvântata Fecioară Maică plecând din Betleem cu Sfântul Iosif, logodnicul, şi venind la Ierusalim, în Biserica lui Dumnezeu, purtând pe Hristos Pruncul cel de patruzeci de zile, au mers să împlinească Legea Domnului şi să se curăţească după naştere, prin aducerea jertfei celei cuviincioase lui Dumnezeu şi prin rugăciunea preotului. Apoi să pună înaintea Domnului pe Pruncul cel întâi născut şi să-L răscumpere cu preţul cel rânduit, precum s-a poruncit lui Moise de către Domnul, în Legea Veche şi cum se scrie despre aceea în legea curăţirii, şi anume: "Femeia care va zămisli şi va naşte parte bărbătească, necurată va fi şapte zile şi în ziua a opta să se taie pruncul împrejur, iar ea va şedea treizeci şi trei de zile sub acoperământul necurăţiei sale; de tot lucrul sfânt să nu se atingă şi în biserică să nu intre, până ce se vor sfârşi cele patruzeci de zile ale curăţiei ei. Şi când se vor împlini zilele curăţirii, să aducă un miel de un an, fără de prihană, spre arderea cea de tot şi un pui de porumbel sau de turturea, pentru păcat; iar de nu va fi bogată ca să aducă miel, atunci să aducă două turturele sau doi pui de porumbel, unul spre arderea cea de tot şi altul pentru păcat; apoi se va ruga pentru dânsa preotul şi se va curăţi".
Despre punerea înaintea Domnului a celui dintâi născut, astfel este scris: "Sfinţeşte-Mi pe tot cel dintâi născut (parte bărbătească), care deschide pântecele". Şi iarăşi: "Pe cel întâi născut al fiilor tăi să Mi-l dai Mie". Aceasta se urma pentru facerea de bine cea mare a lui Dumnezeu, încă din Egipt, când s-au cruţat cei întâi născuţi ai lui Israil. Pentru aceasta, israilitenii aduceau pe pruncii lor cei întâi născuţi în biserică, dându-i dajdie lui Dumnezeu, ca pe o datorie stabilită prin lege. Şi iarăşi de la Dumnezeu îi răscumpăra pe aceia cu preţ, care se numea argintul răscumpărării, şi acela se da leviţilor care slujeau în Biserica Domnului, precum este scris despre aceasta în cartea a patra a lui Moisi. Preţul hotărât al răscumpărării era cinci sicli, iar fiecare siclu sfânt preţuia cam vreo trei lei.
Deci, acea lege a Domnului împlinind-o Maica lui Dumnezeu, a venit acum în biserică, cu Dătătorul Legii. A venit să se curăţească deşi nu-i trebuia curăţire, fiind neîntinată şi Preacurată. Pentru că aceea care a zămislit fără bărbat şi a născut fără dureri şi fără vătămarea curăţiei sale celei fecioreşti, aceea n-a avut nici un fel de necurăţie obişnuită femeilor celor ce nasc. Pentru că ceea ce a născut pe Izvorul curăţiei, cum putea să se afle sub necurăţie? Din ea S-a născut Hristos, ca un rod din pom; iar pomul nu se vatămă, nici se întinează după înflorirea rodului său.
Nevătămată şi curată a rămas Fecioară după naşterea lui Hristos, adică a rodului celui binecuvântat. Prin ea a trecut Hristos precum raza soarelui trece prin sticlă sau prin cristal. Precum nu se sfarmă nici întinează raza care trece prin sticlă şi prin cristal, ci mai curat îl străluceşte, tot aşa şi Soarele dreptăţii, Hristos, n-a vătămat fecioria Preacuratei Maicii Sale, nici cu durerile cele obişnuite femeilor n-a întinat uşa naşterii celei fireşti, cea cu curăţia pecetluită şi cu fecioria păzită, trecând mai presus de fire; ci mai ales i-a îndoit curăţia ei, sfinţind-o prin trecerea Sa şi luminând-o cu dumnezeiasca lumină a harului.
Nu era nevoie de curăţire a aceleia care a născut fără strică-ciune pe Dumnezeu Cuvântul. Dar ea, ca să nu se arate potrivnică Legii, ci mai ales să fie ascultătoare, a venit să se curăţească, ea cea cu totul curată şi fără prihană. Pe lângă această fiind şi smerită, nu se mândrea întru curăţia Sa, ci, ca şi cum ar fi fost necurată, a venit înaintea uşii bisericii Domnului, ca să stea şi să ceară curăţenie, neîngreţoşîndu-se de cei necuraţi şi păcătoşi. Apoi a adus jertfă, nu ca cei bogaţi, care aduceau un miel de un an fără prihană, ci ca acei săraci, care aduceau două turturele sau doi porumbei, arătând în toate smerenie şi iubind sărăcia, iar de mândria bogaţilor fugind. Din aurul cel adus de împăraţi puţin a luat şi acela l-a împărţit la săraci şi la scăpătaţi, păstrând foarte puţin pe calea spre Egipt. Deci, cumpărând păsările cele zise după Lege, le-a adus jertfă şi cu acelea a adus şi pe Pruncul său cel întâi născut, cum se spune: "Au adus părinţii pe Pruncul Iisus, în Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului, precum este scris în legea Domnului, că toată partea bărbătească, ce deschide pântecele, sfânt Domnului se va chema. Deci, ţiindu-L în mâinile Sale, şi-a plecat genunchii şi cu cinste-L înălţa lui Dumnezeu, zicând:
"Iată, o! Preaveşnice Părinte, Acesta este Fiul Tău, pe Care L-ai trimis ca să se întrupeze din mine, pentru mântuirea neamului omenesc. Iată, pe Care Tu L-ai născut mai înainte de veci, fără maică; iar eu, prin a Ta bunăvoire, în anii cei mai de pe urmă, L-am născut fără de bărbat. Iată rodul pântecelui meu cel întâi născut, Care prin Duhul Tău cel Sfânt în mine S-a zămislit şi negrăit din mine a ieşit, precum Tu Însuţi ştii. Iată Fiul meu întâi născut - şi Care este al Tău mai întâi - cu Tine de o fiinţă şi fără de început, pentru că de la Tine S-a pogorât, nedepărtîndu-Se însă de dumnezeirea Ta. Primeşte pe Cel întâi născut, cu Care ai făcut toate. Primeşte pe cuvântul Tău cel din mine întrupat, prin Care ai întărit cerurile, ai întemeiat pământul şi ai adunat apele. Primeşte pe Fiul Tău cel din mine, pe Care Îl aduc Ţie, ca pentru El şi pentru Mine să rânduieşti precum Îţi este plăcut şi pentru ca cu trupul şi cu sângele Acestuia, cel din mine luat, să se răscumpere neamul omenesc".
Unele ca acestea zicând, a pus pe iubitul ei Fiu în mâinile arhiereului, slujitorul lui Dumnezeu, ca în mâinile lui Dumnezeu. Şi, după Legea dumnezeiască L-a răscumpărat pe El, cu preţul cel hotărât, adică cu cinci sicli, care era înainte închipuire a celor cinci răni mari ale lui Hristos, pe Care le-a primit pe cruce, prin care toată lumea s-a răscumpărat de blestemul Legii şi de robia vrăjmaşului.
Se mai povesteşte încă, de Sfinţii Părinţi, că Sfântul prooroc Zaharia, tatăl Mergătorului înainte, a aşezat pe Preacurata Fecioară, care a intrat cu Pruncul pentru curăţire în biserică, nu în locul celor ce se curăţau, ci în locul fecioarelor, în care femeile care aveau bărbaţi nu se cădea să stea. Văzând cărturarii şi fariseii aceasta, au început a cârti, iar Zaharia a stat împotriva lor, încredinţându-i că acea maică şi după naştere e fecioară curată. Iar ei necrezând, sfântul le spunea că firea omenească, cu toată făptura, este slujitoare Ziditorului său, şi în mâinile Lui cele atotputernice este, ca după a sa voie să rânduiască toate, adică să facă astfel că fecioară să nască şi după naştere să rămâie iarăşi fecioară. "Deci pentru aceasta nu am deosebit pe această Maică de la locul fecioarelor, de vreme ce este fecioară cu adevărat".
În aceeaşi vreme când părinţii au suit pe pruncul Iisus, ca să facă după obiceiul legii pentru dânsul, în biserică a venit, purtându-se de Duhul lui Dumnezeu, Sfântul Simeon, bătrânul, om drept şi credincios, aşteptând mângâierea lui Israil, care era să fie prin venirea lui Mesia, pentru că ştia că acum se apropie Mesia cel aşteptat, de vreme ce sceptrul lui Iuda trecuse la Irod, după proorocia strămoşului Iacov patriarhul, care mai înainte a zis: "Nu va lipsi domn din Iuda, până ce va veni aşteptarea neamurilor, Hristos Domnul". Asemenrea şi cele şaptezeci de săptămâni de câte şapte ani ale lui Daniil, acum se sfârşiseră, după care se socotise că va fi venirea lui Mesia. Pe lângă această, lui Simeon era făgăduit de la Duhul Sfânt să nu vadă moartea mai înainte de a-L vedea pe Hristos Domnul.
Acela, privind spre Fecioara cea Preacurată şi spre Pruncul cel ţinut de ea, a văzut darul lui Dumnezeu, înconjurând pe Maica şi Pruncul ei şi cunoscând, cu duhul, că Acela este Mesia cel aşteptat, s-a apropiat cu sârguinţă şi, primind în mâini cu bucurie negrăită şi cu frică cucernică, cel albit ca o lebădă de cărunteţe a dat mare mulţumire lui Dumnezeu, înaintea sfârşitului său, cu veselie cântând şi zicând: "Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după Cuvântul Tău, în pace. Eu n-am avut linişte în gândurile mele, în toate zilele aşteptându-Te şi în toate zilele îngrijindu-mă, când vei veni. Acum, văzându-Te, pace am câştigat şi de grijă scăpând, mă duc din cele de aici, veste de bucurie ducând părinţilor mei pentru că voi spune despre venirea Ta în lume, strămoşului Adam, lui Avraam, lui Moise, lui David, lui Isaia şi celorlalţi sfinţi părinţi şi prooroci.
Apoi voi umple de negrăită bucurie pe cei ce sunt mâhniţi acum şi către care degrabă mă slobozeşte, ca degrabă şi ei, lepădând mâhnirea, să se veselească de Tine, izbăvitorul lor. Slobozeşte-mă pe mine, robul Tău, ca să mă odihnesc, după ostenelile cele de mulţi ani, în sânul lui Avraam; căci acum au văzut ochii mei mântuirea Ta cea pregătită tuturor popoarelor. Ochii mei au văzut lumina cea pregătită pentru izgonirea întunericului, spre luminarea neamurilor, spre descoperirea tainelor dumnezeieşti cele neştiute, lumina care ai răsărit spre slava poporului Tău Israil, şi pe care, prin proorocul Isaia, ai făgăduit-o, zicând: "Am dat în Sion mântuire lui Israil, spre preamărire". Auzind Iosif şi Preacurată Fecioară unele ca acestea despre Prunc, de la sfântul şi dreptul bătrân, se mirau de cele grăite pentru El, pentru că vedeau pe Simeon grăind către Prunc ca spre un om bătrân. Apoi, se ruga nu ca unui om, ci ca unui Dumnezeu Care are puterea vieţii şi a morţii şi Care putea să-l slobozească îndată pe bătrân spre altă viaţă sau să-l ţie încă în cea de aici.
Deci, i-a binecuvântat Simeon, lăudând şi mărind pe Maica cea Preanevinovată, care a născut pe Omul Dumnezeu şi, fericind pe Sfântul Iosif, părutul tată, care s-a învrednicit a fi slujitor unei Taine ca aceasta. Apoi a zis către Maria, Maica Lui, iar nu către Iosif, pentru că vedea cu prooroceşti ochi pe Maica cea fără de bărbat: "Iată, Acesta este spre căderea şi scularea multora în Israil", adică spre căderea celor care nu vor voi să creadă cuvintele Lui, iar spre scularea celor ce vor primi cu dragoste sfântă Lui propovăduire; spre căderea cărturarilor şi a fariseilor, pe care i-a orbit răutatea lor, iar spre scularea pescarilor celor simpli şi neştiutori. Pentru că va alege pe cei neînţelepţi, ca să ruşineze pe cei înţelepţi ai veacului acestuia. Apoi va fi spre căderea sinagogii evreeşti a Legii celei Vechi şi spre ridicarea Bisericii lui Dumnezeu, prin darul cel nou şi spre semnul Căruia se va zice împotrivă. Căci multă grăire împotrivă va fi pentru Dânsul între popoare; unii vor zice că este bun, iar alţii nu, ci că înşeală poporul. Şi-L va pune pe El, după cuvântul proorocului Ieremia, ca pe o ţintă spre săgetare, spânzurându-L pe lemnul Crucii şi rănindu-L cu piroanele ca cu săgeţile şi cu suliţa. În acea vreme, ţie, o! Maică fără de bărbat, prin suflet îţi va trece sabia şi vei suferi dureri în inimă, când vei vedea pe Fiul tău pironit pe cruce, pe care l-ai născut în lumea aceasta fără de dureri. Pe Acela îl vei petrece din lumea aceasta cu multe dureri şi cu mare tânguire".
Atunci era acolo şi Ana proorociţa, fiica lui Fanuil, din seminţia lui Aşer, care îmbătrânise în văduvie foarte mult, ca la optzeci şi patru de ani şi care numai şapte ani vieţuise cu bărbatul său din fecioria ei. Rămânând văduvă, tot restul vieţii ei l-a petrecut cu dumnezeiască plăcere, nedepărtîndu-se de biserică, ci cu postul şi cu rugăciunile slujind lui Dumnezeu ziua şi noaptea. Aceea, apropiindu-se într-acel ceas, multe proorociri spunea despre Pruncul cel adus în Biserica Domnului, tuturor celor ce aşteptau izbăvirea în Ierusalim (Luca 2,36-38).
Auzind şi văzând aceasta, fariseii şi cărturarii cârteau în inimile lor, mâniindu-se cu zavistie asupra lui Zaharia, ca asupra unui călcător de lege, căci chiar în locul fecioarelor pusese pe Maica ce venise pentru curăţire. Iar asupra lui Simeon şi a Anei se mâniau, căci au dat aceste mărturii despre Prunc. Şi nu le-au tăcut acestea, nici chiar în faţa lui Irod împăratul, ci le-au spus pe toate cele făcute şi grăite în biserică. Pentru aceasta, îndată a fost căutat spre ucidere pe dumnezeiescul Prunc, Hristos Domnul, dar nu L-au aflat pentru că, prin dumnezeiască poruncă dată prin înger lui Iosif în vis, a fost dus în Egipt.
Atunci Sfântul Iosif cu Preacurata Născătoare de Dumnezeu, sfârşind în biserică toate, după Legea Domnului, nu s-au întors în Betleem, ci în Galileea, în cetatea Nazaret, iar de acolo au pornit în Egipt. Iar Pruncul creştea şi se întărea cu duhul, umplându-se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era peste Dânsul (Luca 2,40).
Prăznuirea Întimpinării Domnului s-a aşezat în vremea împărăţiei lui Iustinian, căci mai înainte de aceea, deşi se făcea în Biserică pomenire despre Întimpinarea Domnului, nu era prăznuită ca sărbătoare. Iustinian, dreptcredinciosul împărat, a poruncit să se cinstească ca un praznic dumnezeiesc al Născătoarei de Dumnezeu, precum sunt şi alte praznice mari. Şi aceasta, pentru aceste pricini:
Pe vremea împărăţiei lui a fost molimă mare de moarte în Bizanţ şi în părţile de primprejur, trei luni, începând din zilele cele de pe urmă ale lui Octombrie, murind la început câte cinci mii de oameni în fiecare zi, apoi câte zece mii. Multe trupuri de ale oamenilor bogaţi şi cinstiţi erau neîngropate, pentru că murind slugile şi robii tuturor nu avea cine să îngroape pe stăpânii lor. Iar în Antiohia era îndoită pedeapsa lui Dumnezeu, căci la rana cea de moarte s-a adăugat, pentru păcatele omeneşti, şi un înfricoşat cutremur de pământ, încât toate casele cele mari, zidirile cele înalte şi bisericile au căzut şi mulţime de popor cazând sub ziduri a pierit. Între aceştia era şi Eufrasie, episcopul Antiohiei, căci, căzând pe dânsul biserica, a murit. Încă şi Pompeiopol, cetatea Misiei, s-a risipit de cutremur, iar jumătate din ea a fost înghiţită de pământ cu toţi locuitorii ei. În acea înfricoşată moarte şi pierzare i s-a descoperit unuia, din cei plăcuţi lui Dumnezeu, să se prăznuiască Întimpinarea Domnului şi a Născătoarei de Dumnezeu.
Venind ziua Întimpinării Domnului, la februarie, în ziua a doua, când a început să se prăznuiască cu priveghere de toată noaptea şi cu ieşire cu crucile, în acea zi s-a ridicat molima cea de moarte cu desăvârşire şi cutremurul pământului s-a alinat, prin milostivirea lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, căreia, împreună cu Cel ce S-a născut dintr-însa, Hristos, Dumnezeu, să-i fie cinste, slavă, închinăciune şi mulţumire în veci. Amin.
Ev. Luca 2, 22-40
În vremea aceea au adus părinţii pe Iisus Pruncul în Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului precum este scris în legea Domnului, că orice întâi-născut de parte bărbătească, să fie închinat Domnului şi să dea jertfă, cum zice în legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. Dar iată, era un om în Ierusalim, anume Simeon; şi omul acela era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era asupra lui. Iar el era înştiinţat de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea, până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. Şi din îndemnul Duhului a venit la templu, tocmai când părinţii aduceau acolo pe Iisus Pruncul, ca să facă pentru Dânsul după obiceiul legii. Atunci Simeon a luat Pruncul în braţele sale, a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: acum, liberează pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; că au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel. Iar Iosif şi mama Lui se mirau de cele grăite despre Prunc. Şi Simeon i-a binecuvântat, iar către Maria, mama Lui, a zis: iată, Acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora din Israel şi ca un semn, care va stârni împotriviri. Iar prin însuşi sufletul tău va trece sabie, ca să se dea pe faţă gândurile din multe inimi. Mai era acolo proorociţa Ana, fata lui Fanuil, din neamul lui Aşer, ajunsă la adânci bătrâneţe, care trăise cu bărbatul ei numai şapte ani de la căsătorie. Iar de optzeci şi patru de ani era văduvă şi nu se depărta de la templu, slujind lui Dumnezeu ziua şi noaptea, în posturi şi în rugăciuni. În ceasul acela, venind şi ea acolo şi aducând, de faţă cu toţi, slavă lui Dumnezeu, vorbea despre Prunc tuturor celor care aşteptau mântuirea lui Israel. După ce părinţii, au săvârşit toate, potrivit legii Domnului, s-au întors în Galileea, în oraşul lor Nazaret. Iar Pruncul creştea şi se întărea cu duhul, umplându-se de înţelepciune; şi harul lui Dumnezeu era peste Dânsul.
Ap. Evrei 7, 7-17
Fraţilor, fără de nici o îndoială, cel mai mic se binecuvintează de cel mai mare. Şi aici iau zeciuială nişte oameni muritori, pe când dincolo, unul care e dovedit că este viu. Şi ca să spun aşa, prin Avraam, a dat zeciuială şi Levi, cel ce lua zeciuială, fiindcă el era încă în coapsele lui Avraam, când l-a întâmpinat Melchisedec. Dacă deci desăvârşirea ar fi fost prin preoţia Leviţilor (Căci legea s-a dat poporului pe temeiul preoţiei lor), ce nevoie mai era să se ridice un alt preot după rânduiala lui Melchisedec, şi să nu se zică după rânduiala lui Aaron? Iar dacă preoţia s-a schimbat, urmează numaidecât şi schimbarea Legii. Căci Acela, despre Care se spun acestea, Îşi ia obârşia dintr-o altă seminţie, de unde nimeni n-a slujit altarului, ştiut fiind, că Domnul nostru a răsărit din Iuda, iar despre seminţia acestora, cu privire la preoţi, Moise n-a vorbit nimic. Apoi este lucru şi mai lămurit că, dacă se ridică un alt preot după asemănarea lui Melchisedec, El s-a făcut nu după legea unei porunci trupeşti, ci cu puterea unei vieţi nemuritoare, căci se mărturiseşte: «Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec».
Predica Părintelui Ilie Cleopa la Întâmpinarea Domnului
Părinţilor şi fraţilor şi iubiţi credincioşi, iată care a fost istoria acestui praznic. Nichifor Calist, un istoric bizantin din secolul XIV, spune: Arhanghelul Gavriil s-a arătat sfântului şi dreptului Simeon şi i-a spus că nu va muri până ce nu va vedea pe Hristos Domnul.
Iar marele istoric Egesip descrie mai pe larg istoria acestui praznic, zicând: De la zidirea lumii şi până la moartea lui Avraam au trecut 3.407. În vechime, adică de la Set până la Avraam, oamenii trăiau foarte mult, cum a trăit Adam 930 de ani, cum a trăit Matusalem 969 de ani, Set 812 ani şi Eva 950. Dar după aceea, a început să scadă viaţa omului; înainte de potop, a zis Dumnezeu să fie anii omului 120, iar pentru cei drepţi numărul acesta a fost întrecut. Pentru că îl vedem pe Avraam că trăieşte 175 de ani. Deci de la Adam până la Avraam a scăzut viaţa omului cu 755 de ani. De la Avraam şi până la împăratul Ptolemeu Filadelf, când trăia şi Sfântul Simeon Bătrânul, au trecut 1700 ani (Prolog, februarie). Şi în timpul acestui împărat Ptolemeu, care trăieşte cu 283 de ani înainte de venirea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, s-a întâmplat un mare eveniment cu Sfânta Scriptură. Atunci s-a făcut traducerea ei din limba evreiască în cea elinească, numită Septuaginta, pentru că a fost tâlcuită de 70 de mari cărturari, pe care împăratul Ptolemeu Filadelf i-a pus să tâlcuiască Scriptura, deoarece evreii erau în robia lor. Şi între aceşti 7o de bărbaţi care au tâlcuit Dumnezeiasca Scriptură a fost şi Sfântul Simeon Bătrânul, care pe vremea aceea avea 77 de ani. Şi s-a împărţit Biblia, după cum spune istoricul Egesip, în 70 de părţi, iar fiecare cărturar şi preot, care era pus la tâlcuirea Scripturii, avea o parte a ei. Deci unul tâlcuia Facerea, altul Ieşirea, altul Numerii, altul Deuteronomul şi altul cărţile Regilor, şi celelalte care urmează în Scriptură. Iar sfântului şi dreptului Simeon (care, cum am spus, era bătrân de 77 de ani) i-a căzut să traducă pe Sfântul Prooroc Isaia, care vorbeşte de naşterea Mântuitorului din Fecioară. Şi traducând el, a ajuns la locul unde Duhul Sfânt spune prin gura acestui prooroc: „Iată, Fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuil” (Isaia 7, 13), care se tâlcuieşte: „Cu noi este Dumnezeu”.
Şi acest om, cu toate că era sfânt şi cărturar mare, când a auzit acest cuvânt din Scriptură, s-a îndoit: Cum poate o fecioară să nască? Că fecioara nu poate să nască, fără numai femeia care a trăit cu bărbat, numai aceea poate să nască. Şi şi-a zis în mintea lui, ca om, că locul care s-a pus mai înainte de el în Scriptură nu e bun. Şi şi-a luat, fiindcă fiecare tâlcuia în cămăruţa lui, exemplarele Scripturii, ce se scriau atunci pe piele de viţel sau pe piele de ied. Şi a luat Sfântul Simeon cuţit şi a ras de pe membrană textul acela: „Iată, Fecioara în pântece va lua…” şi a scris după mintea lui altceva: „O tânără tăinuită de bărbatul său va lua în pântece” (cuvânt la Mineiul lui februarie).
Câtă hulă era aici: dintr-o fecioară făcuse o femeie care a căzut pe ascuns de bărbatul ei! Şi a scris aşa, că i s-a părut lui că aşa trebuie să fie: o tânără care fără ştirea bărbatului a trăit cu altul poate să nască, măcar că nu-i femeia acelui bărbat, dar fecioară să nască nu se poate. Asta-i mintea omului, dar nu a lui Dumnezeu. Şi fiindcă era seară, s-a dus să se odihnească. Şi când a venit dimineaţa în camera sa, unde avea de lucru, a găsit scris din nou, mai frumos: „Iată, fecioara în pântece va lua…”. Şi s-a minunat întrebându-se : Cine a intrat noaptea asta la mine şi mi-a şters sensul şi a scris altfel decât am scris eu? Şi a ras a doua oară de pe membrană cuvântul cel hotărât de Duhul Sfânt: „Iată, Fecioara…” şi scris: „O tânără tăinuită de bărbatul său…”. Şi a tradus mai departe, până seara, şi atunci i-a zis gândul: „Lasă că am să încui cămara, am să pun lacăt, să vedem cine o să intre să mai poată şterge ceea ce am scris eu!”. Şi s-a dus să se odihnească. Şi când a venit, a treia zi, a găsit a doua oară, mai luminat şi mai frumos: „Iată, Fecioara în pântece va lua…”; şi s-a speriat, căci ştiuse uşa încuiată, şi şi-a zis: „Cine a putut să şteargă acest text pe care l-am şters eu şi să scrie iar cum era scris înainte?”. Şi a îndrăznit şi a treia oară să şteargă, şi atunci l-a prins de mână Arhanghelul Gavriil, iar el a căzut cu cutremur la pământ: „Stai, Simeoane! Au ţi se pare că acest lucru este cu neputinţă la Dumnezeu? Adică Dumnezeu, Care a făcut pe femeie din bărbat la început fără de bărbat – că Adam a născut femeie din coasta lui fără amestecare de femeie –, nu poate să scoată bărbat din fecioară fără de bărbat şi fără să-şi strice peceţile fecioriei ei? Deci, pentru că n-ai crezut cuvântul Domnului, care se va împlini la vremea lui, iată vei trăi şi n-ai să mori până ce n-ai să vezi cu ochii tăi pe Hristosul Domnului şi până n-ai să-l pipăi cu mâinile tale”. Şi s-a dus Arhanghelul Gavriil de la dânsul.
Şi era Simeon atunci, cum v-am mai spus înainte, de 77 de ani. Şi de la faraonul Ptolemeu Filadelf şi până la venirea Domnului au trecut 283 de ani. Aceştia şi cu 77 fac la un loc 360 de ani. Atâta a trăit Simeon Bătrânul. Şi era o spaimă în Ierusalim, că atâtea rânduri de oameni muriseră şi lumea se minuna că omul acesta trăieşte, nu după legile firii, ci după minunea lui Dumnezeu. Că el era legat şi nu spunea la nimeni taina ce-a văzut-o.
Dar toţi cărturarii legii vechi ştiau că el trăieşte de 360 de ani, într-un timp când nimeni n-a mai trăit atâta. Că v-am spus că de la Adam până la Avraam au scăzut 755 de ani din viaţa omului şi a rămas Avraam cu 175 de ani. Şi Isaac a trăit 182, iar Iacov 147 de ani. Iar de la Avraam până la David, timp de 839 de ani, a mai scăzut 100 de ani din viaţa omului şi Duhul Sfânt a hotărât prin gura lui David: „Zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani; iar de vor fi în putere, optzeci de ani… ” (Psalmii 89, 10-11).
Va să zică Sfântul Simeon Bătrânul trăieşte după ce Duhul Sfânt a hotărât prin gura lui David să trăiască oamenii 70 de ani, iar de vor fi în putere, 80. Şi după alcătuirea firii, unii din ei trăiesc şi astăzi până la 130-140, dar mai mult nu. Deci minune mare era să vezi un om de 360 de ani, în timpul de la David până la Hristos, împăratul Ptolemeu trăind cam la 600 de ani după David!
Şi iată cum a luat fiinţă, praznicul de astăzi. Acestui Sfânt Simeon, pe care l-a legat Dumnezeu prin graiul Arhanghelului Gavriil să nu moară până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului, îi spuneau la Templul din Ierusalim, şi cărturarii, şi arhiereii, “Simeon cel fără de moarte”, pentru că credeau că nu va mai muri. Şi-l întrebau: “Până când ai să trăieşti tu?”. Iar el spunea: “Până când va voi Domnul”. Dar nu spunea taina, că l-a legat pe el Domnul.
Iar când a venit Prea Sfântul nostru Dumnezeu cu trup, Cel ce s-a născut din Prea Curata Fecioară Maria, la 40 de zile în biserică, după rânduiala legii evreieşti, să aducă jertfă de curăţire două turturele sau doi pui de porumb
Şi s-a dus Simeon în Templul lui Solomon. Acolo erau mii de evrei cu prunci de 40 de zile pentru curăţire. Dar venind bătrânul Simeon, gârbov şi foarte plecat, cu vederea şi auzul slăbite, s-a făcut de unde era Maica Domnului – între atâtea mii de femei şi bărbaţi – o rază de lumină ca soarele. Şi pe acea rază de lumină el a mers până la Maica Domnului. Iar Mântuitorul strălucea în braţele Maicii Domnului ca fulgerul. Şi când L-a văzut bătrânul Simeon, L-a luat în braţe şi cu lacrimi a spus: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după Cuvântul Tău în pace”, adică acum dă-mi, Doamne, drumul să mă duc cu linişte în cealaltă lume, „că văzură ochii mei mântuirea Ta”. Căci Tu ai venit să mântuieşti lumea, „că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţii tuturor popoarelor…”.
Auzi, n-ai venit să mântuieşti numai pe evrei, ci pe toate popoarele lumii! Şi a mai zis: „… lumină spre descoperirea neamurilor”; adică prin acest Prunc se va descoperi lumina la toate popoarele pământului. Şi la urmă a zis: „… şi slavă poporului tău Israil”, pentru că după trup Mântuitorul se trage din neamul lui David şi al lui Avraam, deci din neamul evreiesc. Şi este slavă pentru poporul acela.
Şi zicând aceasta, bătrânul s-a risipit acolo în biserică. Şi osemintele lui le-au îngropat lângă biserică şi le-a adus împăratul roman mai târziu la Constantinopol.
Iubiţi credincioşi, aşa s-a întâmplat Întâmpinarea Domnului.
Dar oare de ce femeile veneau la 40 de zile în biserică, să aducă jertfă de curăţire lui Dumnezeu? Oare există legea aceasta şi în legea darului? Da, există, pentru că în legea veche a spus Moise în Levitic (cap. al XII-lea): „Toată femeia care va zămisli şi va naşte… necurată este”; până la 40 de zile să nu se culce cu bărbatul său şi la 40 de zile să aducă pruncul să-l îmbisericească în biserică, să i se facă aghiasmă şi să aducă jertfă de curăţire lui Dumnezeu, şi apoi poate să intre în biserică. Aşa era în legea veche şi această rânduială s-a pus în legea darului la fel. Dar oare se păzeşte în legea darului? Ne-a venit la ureche că nu. Ne-a venit la spovedanie şi ni s-a spus că bărbaţii n-au răbdare şi femeile n-au ce face şi nu păzesc curăţenia până la 40 de zile. Şi aceasta e mare păcat. Pentru că copiii care se nasc din aceste amestecări, dacă bărbatul se împreună cu soţia până ea nu se curăţeşte, se nasc orbi, rahitici, cu oasele moi şi cu nici un fel de fericire în viaţă. E o pedeapsă a lui Dumnezeu că n-au înfrânare nici măcar şase săptămâni, până se curăţeşte femeia de urmele naşterii ei. Deci luaţi aminte de la praznicul Întâmpinării şi aduceţi-vă aminte să nu vă ispitească satana ca să nu păziţi curăţenia după copiii dumneavoastră, că veţi fi sub blestem şi veţi avea pagube şi scârbe în viaţa aceasta, iar dincolo – munca cea veşnică. Că şi legea căsătoriei are o măsură de curăţenie. Nu dezlegaţi frâul – nici bărbatul, nici femeia – ca dobitoacele, măcar că şi acelea au rânduiala lor. Cât timp femeia este în timpul menstruaţiei, bărbatul n-are voie să se culce cu dânsa; la fel timp de 40 de zile după naştere, cât este în curăţenie, n-are voie; nici în sărbători, nici în posturi, în duminici şi aşa mai departe. E o măsură de curăţenie pentru toţi, şi dacă nu e păstrată, din mocirla asta ne ducem în fundul iadului.
Dar oare de ce trebuie să aducă doi pui de porumb , iar cei mai bogaţi un miel fără meteahnă, adică nici şchiop, nici chior, nici cu vreo altă meteahnă în trup? Acesta era simbolul lui Hristos celui desăvârşit, Mielul lui Dumnezeu. Şi simbolul desăvârşirii jertfei noastre, adusă lui Dumnezeu, care trebuie să fie curată, nu întinată de furtişaguri, sau de alte păcate. Iar cel mai sărac aducea jertfă două turturele sau doi pui de porumb. De ce se aducea jertfă de către cei săraci porumbelul? Pentru că porumbelul este o pasăre care foarte mult iubeşte pe soţia sa, şi soţia pe el. Mare dragoste este între porumbei. Aşa trebuie să trăiască soţul cu soţia, în mare unire, în mare dragoste, în mare blândeţe. Că zice Hristos: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii!”. Şi ce mai face porumbelul, chiar şi cel sălbatic din pădure, şi turturica? Dacă i-a murit soţul, până la sfârşitul vieţii el nu se mai însoţeşte. Tot aşa şi turturica. De aceea spune Sfântul Efrem despre călugări: „Pentru ce oare, monahe, cu turturica cea văduvă te-a asemănat pe tine proorocul, care niciodată soţie nu mai caută, şi se ţine în văi şi în pustie, căutându-şi liniştea? Aşa trebuie să fie călugărul: pururea fără căsătorie, pururea căutând pe Hristos”. Aşa face şi porumbelul sălbatic: după ce i-a murit soţia, el zboară prin munţi, pe dealuri, prin poiene, prin văi, şi plânge după soţia lui. Dar nu se mai căsătoreşte cu alta, şi niciodată nu stă pe cracă verde, ci totdeauna pe cracă uscată.
Eram cu oile – că eu am fost cioban la munte – acum vreo zece ani, şi pe piciorul unui deal pândeam nişte porumbei sălbatici. Poate erau şi aceia stingheri, că de câte ori veneau, stăteau pe vârful unui mesteacăn uscat. Şi mă minunam de ce stau pe cel uscat, când tot codrul e verde! Iată de ce stau pe pom uscat: aceasta este o taină şi un simbol. Căci spune Marele Vasile că din toate zidirile lui Dumnezeu pururea ne învăţăm cele ale înţelepciunii. Căci toată lumea aceasta simţită şi văzută este şcoala sufletelor celor cuvântătoare. Ştiţi de ce nu stă porumbelul şi turturica pe lemn verde după ce i-a murit soţul? Lemnul verde e simbolul dulceţii omeneşti, căci ceea ce-i verde şi sănătos trăieşte în îndulcirea veacului de acum, iar lemnul uscat e simbolul că femeia, după ce i-a murit bărbatul, nu se mai îndulceşte cu alt soţ. Să stea pe ramură uscată! Acesta e simbolul uscăciunii, al foamei, al setei, al chinului, al trudei – aşa spun dumnezeieştii Părinţi. Porumbelul care stă pe lemn uscat ne arată nouă să ne uscăm cu postul, cu lacrimile, cu umilinţa, cu foamea şi cu setea. Femeia căreia i-a murit bărbatul să plângă, să se roage, să ducă o viaţă curată şi cinstită, şi de foarte mare fericire se va învrednici dacă va rămâne aşa până la sfârşitul vieţii ei. Iar dacă nu poate, atunci după îngăduinţa marelui Pavel, poate să se mărite, dar mai bine este dacă rămâne nemăritată şi petrece în post, în rugăciune, în foame şi în sete, în trudă şi în osteneală, plângând nu după mirele ce l-a avut, ci după Hristos; după Acela să suspine, după Acela să plângă, că trebuie din nou să fie cu Acela cu Care s-a împreunat la botez, ca Acela să ne ducă pe noi nu la unirea cea trupească, ci la cea duhovnicească şi la bucuria cea fără de margini din ceruri.
Iubiţi credincioşi, dar de ce spune oare evanghelia de astăzi că bătrânul Simeon a blagoslovit pe dreptul Iosif şi pe Maica Domnului? După unii istorici, el a fost preot al legii vechi; alţii zic că nu, ci a fost un om drept, bătrân şi sfânt. Dar mai târziu el s-a arătat oarecărora dintre sfinţi îmbrăcat preoţeşte, după rânduiala legii vechi, şi cu un toiag verde în mână, încredinţând că a fost preot. Dar pe cine blagosloveşte Simeon? Pe Maica Domnului şi pe Pruncul pe Care-L ţine în braţe. Vedeţi smerenia lui Hristos? Vedeţi bunătatea Lui cea fără de margini? Se lasă blagoslovit de un om drept. Cel ce blagosloveşte toate popoarele pământului, şi toate ţarinile, şi toate viile, şi toate moşiile, şi toate vieţuitoarele din apă, din aer şi de pe uscat, se lasă blagoslovit de un om, care avea darul preoţiei.
Vedeţi cât de mare e preoţia? Duhul Sfânt dă preoţia preotului, dar ne învaţă că şi Însuşi Dumnezeu S-a smerit ca să fie binecuvântat de preot, de dreptul Simeon. Astăzi, Dumnezeu Cuvântul, Care a făcut cerul şi pământul, vine, Se face prunc întru smerenie şi blândeţe şi, tăcând, Se lasă binecuvântat de un preot al legii vechi. Dar atunci cu cât e mai mare un preot al legii darului? N-am vreme să vă spun. Iar dumneavoastră, când treceţi pe lângă un preot, poate nici bună-ziua nu-i ziceţi. Vai de cel ce face aşa! Să ştiţi dumneavoastră că arhiereii şi preoţii în lumea aceasta sunt izvoarele binecuvântării. Deci fericit, de trei ori fericit este acela care doreşte pururea să fie blagoslovit de arhiereu şi de preot! Când treci pe lângă un preot, chiar dacă este departe, ia-ţi căciula din cap, du-te şi zi: Blagosloveşte-mă, părinte sfinte! Căci zice dumnezeiescul Gură-de-Aur: „a preotului este numai a deschide gura şi darul le lucrează pe toate”. Şi mai zice acelaşi: „Sfântă este limba preotului şi preasfântă este gura lui”. Şi când te-ai dus la el şi te-a binecuvântat, Domnul te-a umplut de toată blagoslovenia Duhului Sfânt, că nu el blagosloveşte, cu Duhul Sfânt cu Care este îmbrăcat.
Iată ce pildă ne-a dat Mântuitorul la sărbătoarea de astăzi. El, Care blagosloveşte pe toţi Sfinţii şi Arhiereii, şi pe toţi Sfinţii Îngeri, Se blagosloveşte pe pământ de la un preot? De un bătrân cinstit?
Şi apoi, pe cine ţine Sfântul Simeon în braţe? Pe un prunc. Dar cine era pruncul Acesta? Acesta este Cel ce ţine în cumpănă şi în braţele Sale cerul şi pământul, şi toate cerurile cerurilor şi toate văzduhurile, şi noianurile, şi vânturile, şi munţii, şi toate cetele de sus, şi toată zidirea cea de jos; şi acum vine cu atâta smerenie ca să-L ţină în braţe un bătrân slab, care a aşteptat cu suspin şi cu umilinţă 360 de ani venirea Lui. Iată bunătatea şi mila lui Dumnezeu până unde se coboară, că vrea să fie binecuvântat de om, vrea să fie purtat de om, în nemărginita Lui dragoste, ca şi noi la vreme să dorim blagoslovenia Lui, şi să-L purtăm pe Dumnezeu.
Dar oare nu-L purtăm şi noi pe Iisus Hristos? Oare numai bătrânul Simeon L-a purtat? Doamne fereşte. Noi Îl purtăm mai mult decât Sfântul Simeon. Sufletul omului are chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, căci are minte, gând şi cuvânt. Mintea noastră, sufletul nostru sunt chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Care stă în minte şi în inimă, şi S-a vărsat în toată firea trupului ca focul prin fier, cum arată dumnezeiescul Ioan Damaschin. Deci fiecare creştin, care s-a scăldat în biserică şi s-a îmbrăcat cu Hristos, după cum cântă biserica: “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat, Aliluia!”, poartă pe Hristos în el. De aceea ne chemăm toţi creştini, că purtăm pe Hristos în noi, avem pe Dumnezeu Cuvântul şi pe toată Sfânta Treime cu noi. Sfântul Simeon L-a purtat în braţe, iar noi Îl purtăm pururea pe Hristos în inimă şi în minte. Toţi suntem purtători de Dumnezeu, după cum a spus Sfântul Ignatie, căci când l-a întrebat împăratul Traian: „Dar de ce te chemi tu aşa, Teoforul? (adică “purtător de Dumnezeu”), el i-a spus: „Nu te nedumeri, Împărate! Mă numesc Teofor pentru că port pe Dumnezeu în mine; căci toţi creştinii care s-au botezat poartă pe Dumnezeu în ei”.
Deci, fraţii mei, dacă purtăm pe Dumnezeu în noi şi dacă acesta este adevărul, şi nimeni nu poate să-l tăgăduiască, atunci cum trebuie să fie purtările noastre, cum trebuie să fie gândurile noastre, cum trebuie să fie cuvintele noastre, ce fel de mişcări trebuie să facem? Oare ce nu ştie Dumnezeu, Care este în noi şi pe Care Îl purtăm până la moarte? Ce nu ştie El din viaţa noastră? Căci i-a spus lui Iov: „Oare cine este cel ce ascunde de la Mine sfatul?”. Care sfat? Sfatul inimilor.
Despre aceasta a proorocit bătrânul Simeon. Căci după ce a spus cele de mai sus, a zis Maicii Domnului: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel” (Luca 2, 34). Care e căderea, care e ridicarea prin Hristos? Toţi care Îl hulesc vor cădea de la Dânsul, căci de bună voie se desprind de dragostea Lui. Şi-apoi, ce i-a mai proorocit Maicii Domnului? „Şi prin sufletul tău va trece sabie”. Când a trecut sabia prin inima Maicii Domnului? La Sfintele Patimi. Maica Domnului a născut după legea firii, dar în acelaşi timp mai presus de fire, căci n-a avut dureri.
Dar durerea pe care trebuia să o aibă la naştere a avut-o la sfintele şi preaînfricoşatele Patimi, când a văzut pe Mântuitorul răstignit, de a suferit nenumărate chinuri şi a murit. Deci a trecut sabia prin inima ei nu la naştere, pentru că n-a cunoscut înainte de ea dulceaţă de bărbat şi de aceea a născut fără durere. Dar durerea de la naştere a trebuit s-o aibă la patima Domnului, ca să fie părtaşă a patimilor şi suferinţelor Lui.
Iubiţi credincioşi, luaţi seama: Hristos a venit spre surpare şi stăvilire. Toţi care se împotrivesc, toţi care hulesc, toţi care defaimă poruncile Lui vor cădea de la El. Şi toţi care caută să-L iubească din toată inima, şi să facă poruncile Lui, se vor ridica prin dragostea Lui la locaşurile mai presus de ceruri.
V-am spus aceste puţine, la praznicul de azi, ca să nu îngreuiez auzul dumneavoastră, că multe sunt care îmi vin în minte. Vă spun numai atâta: ţineţi minte femeilor, de la praznicul acesta, să păziţi curăţenia după copii până la 40 de zile. Dacă una rămâne văduvă, să stea pe lemn uscat, ca porumbiţa cea sălbatică, adică să petreacă în post, în rugăciune, în foame, în sete, şi să suspine după Mirele Cel ceresc, după Hristos, Care ne-a logodit pe noi cu Sine prin botez. Iar dacă nu se va putea înfrâna şi se va căsători, să se căsătorească cu un bărbat creştin, care n-a mai lăsat o soţie încurcată, şi să aibă cununie. Dar cununia nu se mai pune a doua oară pe capul celor ce se cunună, după rânduiala Sfinţilor Părinţi.
Apoi, să dorim binecuvântarea preoţilor şi arhiereilor. Până veţi rămâne în viaţa aceasta, să doriţi blagoslovenia slujitorilor Bisericii, pentru că Însuşi Dumnezeu S-a pogorât de sus, ca să fie blagoslovit de un sfânt preot al legii celei vechi.
Dar să vă mai spun ceva: să nu boliţi de îndoială. Niciodată nu am putea vorbi mai mult de îndoială ca astăzi, dar nu-i vreme. De ce a suferit Sfântul Simeon Bătrânul 283 de ani, câţi au fost de la faraonul Ptolemeu Filadelf până la Hristos? Pentru că s-a îndoit. N-a crezut că Hristos se poate naşte dintr-o fecioară. Şi i-a dat Dumnezeu canon să mai trăiască 283 de ani, ca să vadă pe Cel născut din Fecioară.
Aşa s-a îndoit Avraam. Căci când i-a zis Domnul: „Eu sunt Domnul, Care te-a scos din Urul Caldeii, ca să-ţi dau pământul acesta de moştenire… a zis Avraam: «Stăpâne Doamne, pe ce voi cunoaşte că-l voi moşteni?». Atunci a zis Domnul către Avraam: «Să ştii bine că urmaşii tăi vor fi pribegi în pământ străin, unde vor fi robiţi şi apăsaţi patru sute de ani»” (Facerea 15, 7-13). Dar a stat în robie 430 de ani. De aceea a întrebat Moise: de ce, Doamne, a depăşit cei 400 de ani, că s-au împlinit anii. Şi a zis Dumnezeu: anii s-au împlinit, dar păcatele poporului, nu. Deci, în loc de 400 de ani, le-a dat canon de stat în robie 430 de ani. De ce n-a murit Moise în pământul făgăduinţei, ci a murit la muntele Nebo? Căci Moise, care a condus poporul acela, a fost cel mai blând om de pe faţa pământului, cum se spune la Numeri: „Moise însă era omul cel mai blând dintre toţi oamenii de pe pământ” (Numerii 12, 3). Pentru o greşeală nu a intrat în pământul făgăduinţei, pentru o greşeală l-a pedepsit Dumnezeu să nu treacă Iordanul: pentru că s-a îndoit la stânca Rafidim. Că Dumnezeu i-a spus: „Ia toiagul şi adună obştea, tu şi Aaron, fratele tău, şi grăiţi stâncii înaintea lor şi ea vă va da apă; şi le veţi scoate apă din stâncă şi veţi adăpa obştea şi dobitoacele ei.
A luat deci Moise toiagul din faţa Domnului, cum poruncise Domnul. Şi au adunat Moise şi Aaron obştea la stâncă şi a zis către obşte: «Ascultaţi, îndărătnicilor, au doară din stânca aceasta vă vom scoate apă?» Apoi şi-a ridicat Moise mâna şi a lovit în stâncă cu toiagul său de două ori, şi a ieşit apă multă, şi a băut obştea şi dobitoacele ei. Atunci a zis Domnul către Moise şi Aaron: «Pentru că nu M-aţi crezut, ca să arătaţi sfinţenia Mea înaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu veţi duce voi adunarea aceasta în pământul pe care am să i-l dau»” (Numerii 20, 8-12). Pentru îndoiala aceasta Moise n-a văzut pământul făgăduinţei.
Aşa s-a îndoit şi Toma la Învierea lui Hristos şi a trebuit să fie mustrat oarecum de Hristos: „Fiindcă M-ai văzut, Tomo, ai crezut; ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut!”. Hristos a pus astfel fericirea a zecea după Înviere, ca să întărească credinţa celor ce nu văd şi cred, precum suntem noi şi cum trebuie să fie toţi creştinii până la sfârşit. Ce spune Apostolul Iacov: „Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale” (Iacov 1, 8). Omul îndoielnic care zice: “Oare este, sau nu este Dumnezeu? Oare este iad, sau nu este?”, acela este ca un nor pe care îl poartă satana cum vrea, căci el nu crede cu fermitate, cu tărie, în existenţa lui Dumnezeu. De aceea satana îl duce oriunde.
Să vă dau o pildă. A venit un moşneag deunăzi şi a zis: “Părinte, iată ce am văzut la restaurant în ziua de Sfântul Vasile. Vor merge toţi aceia în iad? Eu cred că nu vor merge toţi”. I-am răspuns: “Nu crezi dumneata, dar Duhul Sfânt ne spune în psalmi, prin gura Sfântului Prooroc David: Că Tu eşti Dumnezeu care nu voieşti fărădelegea, nici va locui lângă Tine cel ce vicleneşte. Nu vor sta călcătorii de lege în preajma ochilor Tăi. Urât-ai pe toţi cei ce lucrează fărădelege (Psalmii 5, 4-5). Nu crezi dumneata că Dumnezeu nu-i părtaş la fărădelegile noastre? Ce spune Scriptura? Pentru ce ai aşezat aşezământul de lege al Meu prin gura ta, iar tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele mele înapoia ta? (Psalmii 40, 17-18).
Şi mai zice în psalmi: Pune-voi fărădelegea ta înaintea ta şi te voi mustra. Iar Hristos a spus: Intraţi pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află (Matei 7, 13-14). Deci nu te mira că merg mulţi la joc, sau că cei care merg la bine pe cărarea cea strâmtă sunt puţini”.
Tot lucrul bun este rar. Deci nu vă îndoiţi de cuvintele Mântuitorului. Nu sta la îndoială când e vorba de a împlini porunca lui Hristos şi de a te feri de păcate. Dacă n-a cruţat Dumnezeu pe Avraam şi pe Moise pentru îndoială, dacă nu l-a cruţat pe Toma şi pe alţii care s-au îndoit, nu ne va cruţa nici pe noi. Aceia au fost sfinţi, le-a dat astfel de pedeapsă ca să nu se muncească veşnic, dar noi, dacă vom trăi în îndoială, vom avea nu numai pedeapsa lui Simeon, ci vom avea pedeapsa veşnică. Pe el l-a pedepsit pe merit să nu moară, până nu-L va vedea pe Hristos Domnul, dar noi, de nu vom crede că avem pe Hristos în noi şi că El trăieşte în noi şi ştie cuvintele noastre, şi gândurile noastre, şi faptele noastre, atunci munciţi vom fi în vecii vecilor.
Mântuitorul Hristos şi Prea Curata lui Maică să ne ajute tuturor, să nu uităm că Îl purtăm în toată vremea în noi, că El ştie toate gândurile noastre. Amin!
Iar marele istoric Egesip descrie mai pe larg istoria acestui praznic, zicând: De la zidirea lumii şi până la moartea lui Avraam au trecut 3.407. În vechime, adică de la Set până la Avraam, oamenii trăiau foarte mult, cum a trăit Adam 930 de ani, cum a trăit Matusalem 969 de ani, Set 812 ani şi Eva 950. Dar după aceea, a început să scadă viaţa omului; înainte de potop, a zis Dumnezeu să fie anii omului 120, iar pentru cei drepţi numărul acesta a fost întrecut. Pentru că îl vedem pe Avraam că trăieşte 175 de ani. Deci de la Adam până la Avraam a scăzut viaţa omului cu 755 de ani. De la Avraam şi până la împăratul Ptolemeu Filadelf, când trăia şi Sfântul Simeon Bătrânul, au trecut 1700 ani (Prolog, februarie). Şi în timpul acestui împărat Ptolemeu, care trăieşte cu 283 de ani înainte de venirea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, s-a întâmplat un mare eveniment cu Sfânta Scriptură. Atunci s-a făcut traducerea ei din limba evreiască în cea elinească, numită Septuaginta, pentru că a fost tâlcuită de 70 de mari cărturari, pe care împăratul Ptolemeu Filadelf i-a pus să tâlcuiască Scriptura, deoarece evreii erau în robia lor. Şi între aceşti 7o de bărbaţi care au tâlcuit Dumnezeiasca Scriptură a fost şi Sfântul Simeon Bătrânul, care pe vremea aceea avea 77 de ani. Şi s-a împărţit Biblia, după cum spune istoricul Egesip, în 70 de părţi, iar fiecare cărturar şi preot, care era pus la tâlcuirea Scripturii, avea o parte a ei. Deci unul tâlcuia Facerea, altul Ieşirea, altul Numerii, altul Deuteronomul şi altul cărţile Regilor, şi celelalte care urmează în Scriptură. Iar sfântului şi dreptului Simeon (care, cum am spus, era bătrân de 77 de ani) i-a căzut să traducă pe Sfântul Prooroc Isaia, care vorbeşte de naşterea Mântuitorului din Fecioară. Şi traducând el, a ajuns la locul unde Duhul Sfânt spune prin gura acestui prooroc: „Iată, Fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuil” (Isaia 7, 13), care se tâlcuieşte: „Cu noi este Dumnezeu”.
Şi acest om, cu toate că era sfânt şi cărturar mare, când a auzit acest cuvânt din Scriptură, s-a îndoit: Cum poate o fecioară să nască? Că fecioara nu poate să nască, fără numai femeia care a trăit cu bărbat, numai aceea poate să nască. Şi şi-a zis în mintea lui, ca om, că locul care s-a pus mai înainte de el în Scriptură nu e bun. Şi şi-a luat, fiindcă fiecare tâlcuia în cămăruţa lui, exemplarele Scripturii, ce se scriau atunci pe piele de viţel sau pe piele de ied. Şi a luat Sfântul Simeon cuţit şi a ras de pe membrană textul acela: „Iată, Fecioara în pântece va lua…” şi a scris după mintea lui altceva: „O tânără tăinuită de bărbatul său va lua în pântece” (cuvânt la Mineiul lui februarie).
Câtă hulă era aici: dintr-o fecioară făcuse o femeie care a căzut pe ascuns de bărbatul ei! Şi a scris aşa, că i s-a părut lui că aşa trebuie să fie: o tânără care fără ştirea bărbatului a trăit cu altul poate să nască, măcar că nu-i femeia acelui bărbat, dar fecioară să nască nu se poate. Asta-i mintea omului, dar nu a lui Dumnezeu. Şi fiindcă era seară, s-a dus să se odihnească. Şi când a venit dimineaţa în camera sa, unde avea de lucru, a găsit scris din nou, mai frumos: „Iată, fecioara în pântece va lua…”. Şi s-a minunat întrebându-se : Cine a intrat noaptea asta la mine şi mi-a şters sensul şi a scris altfel decât am scris eu? Şi a ras a doua oară de pe membrană cuvântul cel hotărât de Duhul Sfânt: „Iată, Fecioara…” şi scris: „O tânără tăinuită de bărbatul său…”. Şi a tradus mai departe, până seara, şi atunci i-a zis gândul: „Lasă că am să încui cămara, am să pun lacăt, să vedem cine o să intre să mai poată şterge ceea ce am scris eu!”. Şi s-a dus să se odihnească. Şi când a venit, a treia zi, a găsit a doua oară, mai luminat şi mai frumos: „Iată, Fecioara în pântece va lua…”; şi s-a speriat, căci ştiuse uşa încuiată, şi şi-a zis: „Cine a putut să şteargă acest text pe care l-am şters eu şi să scrie iar cum era scris înainte?”. Şi a îndrăznit şi a treia oară să şteargă, şi atunci l-a prins de mână Arhanghelul Gavriil, iar el a căzut cu cutremur la pământ: „Stai, Simeoane! Au ţi se pare că acest lucru este cu neputinţă la Dumnezeu? Adică Dumnezeu, Care a făcut pe femeie din bărbat la început fără de bărbat – că Adam a născut femeie din coasta lui fără amestecare de femeie –, nu poate să scoată bărbat din fecioară fără de bărbat şi fără să-şi strice peceţile fecioriei ei? Deci, pentru că n-ai crezut cuvântul Domnului, care se va împlini la vremea lui, iată vei trăi şi n-ai să mori până ce n-ai să vezi cu ochii tăi pe Hristosul Domnului şi până n-ai să-l pipăi cu mâinile tale”. Şi s-a dus Arhanghelul Gavriil de la dânsul.
Şi era Simeon atunci, cum v-am mai spus înainte, de 77 de ani. Şi de la faraonul Ptolemeu Filadelf şi până la venirea Domnului au trecut 283 de ani. Aceştia şi cu 77 fac la un loc 360 de ani. Atâta a trăit Simeon Bătrânul. Şi era o spaimă în Ierusalim, că atâtea rânduri de oameni muriseră şi lumea se minuna că omul acesta trăieşte, nu după legile firii, ci după minunea lui Dumnezeu. Că el era legat şi nu spunea la nimeni taina ce-a văzut-o.
Dar toţi cărturarii legii vechi ştiau că el trăieşte de 360 de ani, într-un timp când nimeni n-a mai trăit atâta. Că v-am spus că de la Adam până la Avraam au scăzut 755 de ani din viaţa omului şi a rămas Avraam cu 175 de ani. Şi Isaac a trăit 182, iar Iacov 147 de ani. Iar de la Avraam până la David, timp de 839 de ani, a mai scăzut 100 de ani din viaţa omului şi Duhul Sfânt a hotărât prin gura lui David: „Zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani; iar de vor fi în putere, optzeci de ani… ” (Psalmii 89, 10-11).
Va să zică Sfântul Simeon Bătrânul trăieşte după ce Duhul Sfânt a hotărât prin gura lui David să trăiască oamenii 70 de ani, iar de vor fi în putere, 80. Şi după alcătuirea firii, unii din ei trăiesc şi astăzi până la 130-140, dar mai mult nu. Deci minune mare era să vezi un om de 360 de ani, în timpul de la David până la Hristos, împăratul Ptolemeu trăind cam la 600 de ani după David!
Şi iată cum a luat fiinţă, praznicul de astăzi. Acestui Sfânt Simeon, pe care l-a legat Dumnezeu prin graiul Arhanghelului Gavriil să nu moară până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului, îi spuneau la Templul din Ierusalim, şi cărturarii, şi arhiereii, “Simeon cel fără de moarte”, pentru că credeau că nu va mai muri. Şi-l întrebau: “Până când ai să trăieşti tu?”. Iar el spunea: “Până când va voi Domnul”. Dar nu spunea taina, că l-a legat pe el Domnul.
Iar când a venit Prea Sfântul nostru Dumnezeu cu trup, Cel ce s-a născut din Prea Curata Fecioară Maria, la 40 de zile în biserică, după rânduiala legii evreieşti, să aducă jertfă de curăţire două turturele sau doi pui de porumb
Şi s-a dus Simeon în Templul lui Solomon. Acolo erau mii de evrei cu prunci de 40 de zile pentru curăţire. Dar venind bătrânul Simeon, gârbov şi foarte plecat, cu vederea şi auzul slăbite, s-a făcut de unde era Maica Domnului – între atâtea mii de femei şi bărbaţi – o rază de lumină ca soarele. Şi pe acea rază de lumină el a mers până la Maica Domnului. Iar Mântuitorul strălucea în braţele Maicii Domnului ca fulgerul. Şi când L-a văzut bătrânul Simeon, L-a luat în braţe şi cu lacrimi a spus: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după Cuvântul Tău în pace”, adică acum dă-mi, Doamne, drumul să mă duc cu linişte în cealaltă lume, „că văzură ochii mei mântuirea Ta”. Căci Tu ai venit să mântuieşti lumea, „că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţii tuturor popoarelor…”.
Auzi, n-ai venit să mântuieşti numai pe evrei, ci pe toate popoarele lumii! Şi a mai zis: „… lumină spre descoperirea neamurilor”; adică prin acest Prunc se va descoperi lumina la toate popoarele pământului. Şi la urmă a zis: „… şi slavă poporului tău Israil”, pentru că după trup Mântuitorul se trage din neamul lui David şi al lui Avraam, deci din neamul evreiesc. Şi este slavă pentru poporul acela.
Şi zicând aceasta, bătrânul s-a risipit acolo în biserică. Şi osemintele lui le-au îngropat lângă biserică şi le-a adus împăratul roman mai târziu la Constantinopol.
Iubiţi credincioşi, aşa s-a întâmplat Întâmpinarea Domnului.
Dar oare de ce femeile veneau la 40 de zile în biserică, să aducă jertfă de curăţire lui Dumnezeu? Oare există legea aceasta şi în legea darului? Da, există, pentru că în legea veche a spus Moise în Levitic (cap. al XII-lea): „Toată femeia care va zămisli şi va naşte… necurată este”; până la 40 de zile să nu se culce cu bărbatul său şi la 40 de zile să aducă pruncul să-l îmbisericească în biserică, să i se facă aghiasmă şi să aducă jertfă de curăţire lui Dumnezeu, şi apoi poate să intre în biserică. Aşa era în legea veche şi această rânduială s-a pus în legea darului la fel. Dar oare se păzeşte în legea darului? Ne-a venit la ureche că nu. Ne-a venit la spovedanie şi ni s-a spus că bărbaţii n-au răbdare şi femeile n-au ce face şi nu păzesc curăţenia până la 40 de zile. Şi aceasta e mare păcat. Pentru că copiii care se nasc din aceste amestecări, dacă bărbatul se împreună cu soţia până ea nu se curăţeşte, se nasc orbi, rahitici, cu oasele moi şi cu nici un fel de fericire în viaţă. E o pedeapsă a lui Dumnezeu că n-au înfrânare nici măcar şase săptămâni, până se curăţeşte femeia de urmele naşterii ei. Deci luaţi aminte de la praznicul Întâmpinării şi aduceţi-vă aminte să nu vă ispitească satana ca să nu păziţi curăţenia după copiii dumneavoastră, că veţi fi sub blestem şi veţi avea pagube şi scârbe în viaţa aceasta, iar dincolo – munca cea veşnică. Că şi legea căsătoriei are o măsură de curăţenie. Nu dezlegaţi frâul – nici bărbatul, nici femeia – ca dobitoacele, măcar că şi acelea au rânduiala lor. Cât timp femeia este în timpul menstruaţiei, bărbatul n-are voie să se culce cu dânsa; la fel timp de 40 de zile după naştere, cât este în curăţenie, n-are voie; nici în sărbători, nici în posturi, în duminici şi aşa mai departe. E o măsură de curăţenie pentru toţi, şi dacă nu e păstrată, din mocirla asta ne ducem în fundul iadului.
Dar oare de ce trebuie să aducă doi pui de porumb
Eram cu oile – că eu am fost cioban la munte – acum vreo zece ani, şi pe piciorul unui deal pândeam nişte porumbei sălbatici. Poate erau şi aceia stingheri, că de câte ori veneau, stăteau pe vârful unui mesteacăn uscat. Şi mă minunam de ce stau pe cel uscat, când tot codrul e verde! Iată de ce stau pe pom uscat: aceasta este o taină şi un simbol. Căci spune Marele Vasile că din toate zidirile lui Dumnezeu pururea ne învăţăm cele ale înţelepciunii. Căci toată lumea aceasta simţită şi văzută este şcoala sufletelor celor cuvântătoare. Ştiţi de ce nu stă porumbelul şi turturica pe lemn verde după ce i-a murit soţul? Lemnul verde e simbolul dulceţii omeneşti, căci ceea ce-i verde şi sănătos trăieşte în îndulcirea veacului de acum, iar lemnul uscat e simbolul că femeia, după ce i-a murit bărbatul, nu se mai îndulceşte cu alt soţ. Să stea pe ramură uscată! Acesta e simbolul uscăciunii, al foamei, al setei, al chinului, al trudei – aşa spun dumnezeieştii Părinţi. Porumbelul care stă pe lemn uscat ne arată nouă să ne uscăm cu postul, cu lacrimile, cu umilinţa, cu foamea şi cu setea. Femeia căreia i-a murit bărbatul să plângă, să se roage, să ducă o viaţă curată şi cinstită, şi de foarte mare fericire se va învrednici dacă va rămâne aşa până la sfârşitul vieţii ei. Iar dacă nu poate, atunci după îngăduinţa marelui Pavel, poate să se mărite, dar mai bine este dacă rămâne nemăritată şi petrece în post, în rugăciune, în foame şi în sete, în trudă şi în osteneală, plângând nu după mirele ce l-a avut, ci după Hristos; după Acela să suspine, după Acela să plângă, că trebuie din nou să fie cu Acela cu Care s-a împreunat la botez, ca Acela să ne ducă pe noi nu la unirea cea trupească, ci la cea duhovnicească şi la bucuria cea fără de margini din ceruri.
Iubiţi credincioşi, dar de ce spune oare evanghelia de astăzi că bătrânul Simeon a blagoslovit pe dreptul Iosif şi pe Maica Domnului? După unii istorici, el a fost preot al legii vechi; alţii zic că nu, ci a fost un om drept, bătrân şi sfânt. Dar mai târziu el s-a arătat oarecărora dintre sfinţi îmbrăcat preoţeşte, după rânduiala legii vechi, şi cu un toiag verde în mână, încredinţând că a fost preot. Dar pe cine blagosloveşte Simeon? Pe Maica Domnului şi pe Pruncul pe Care-L ţine în braţe. Vedeţi smerenia lui Hristos? Vedeţi bunătatea Lui cea fără de margini? Se lasă blagoslovit de un om drept. Cel ce blagosloveşte toate popoarele pământului, şi toate ţarinile, şi toate viile, şi toate moşiile, şi toate vieţuitoarele din apă, din aer şi de pe uscat, se lasă blagoslovit de un om, care avea darul preoţiei.
Vedeţi cât de mare e preoţia? Duhul Sfânt dă preoţia preotului, dar ne învaţă că şi Însuşi Dumnezeu S-a smerit ca să fie binecuvântat de preot, de dreptul Simeon. Astăzi, Dumnezeu Cuvântul, Care a făcut cerul şi pământul, vine, Se face prunc întru smerenie şi blândeţe şi, tăcând, Se lasă binecuvântat de un preot al legii vechi. Dar atunci cu cât e mai mare un preot al legii darului? N-am vreme să vă spun. Iar dumneavoastră, când treceţi pe lângă un preot, poate nici bună-ziua nu-i ziceţi. Vai de cel ce face aşa! Să ştiţi dumneavoastră că arhiereii şi preoţii în lumea aceasta sunt izvoarele binecuvântării. Deci fericit, de trei ori fericit este acela care doreşte pururea să fie blagoslovit de arhiereu şi de preot! Când treci pe lângă un preot, chiar dacă este departe, ia-ţi căciula din cap, du-te şi zi: Blagosloveşte-mă, părinte sfinte! Căci zice dumnezeiescul Gură-de-Aur: „a preotului este numai a deschide gura şi darul le lucrează pe toate”. Şi mai zice acelaşi: „Sfântă este limba preotului şi preasfântă este gura lui”. Şi când te-ai dus la el şi te-a binecuvântat, Domnul te-a umplut de toată blagoslovenia Duhului Sfânt, că nu el blagosloveşte, cu Duhul Sfânt cu Care este îmbrăcat.
Iată ce pildă ne-a dat Mântuitorul la sărbătoarea de astăzi. El, Care blagosloveşte pe toţi Sfinţii şi Arhiereii, şi pe toţi Sfinţii Îngeri, Se blagosloveşte pe pământ de la un preot? De un bătrân cinstit?
Şi apoi, pe cine ţine Sfântul Simeon în braţe? Pe un prunc. Dar cine era pruncul Acesta? Acesta este Cel ce ţine în cumpănă şi în braţele Sale cerul şi pământul, şi toate cerurile cerurilor şi toate văzduhurile, şi noianurile, şi vânturile, şi munţii, şi toate cetele de sus, şi toată zidirea cea de jos; şi acum vine cu atâta smerenie ca să-L ţină în braţe un bătrân slab, care a aşteptat cu suspin şi cu umilinţă 360 de ani venirea Lui. Iată bunătatea şi mila lui Dumnezeu până unde se coboară, că vrea să fie binecuvântat de om, vrea să fie purtat de om, în nemărginita Lui dragoste, ca şi noi la vreme să dorim blagoslovenia Lui, şi să-L purtăm pe Dumnezeu.
Dar oare nu-L purtăm şi noi pe Iisus Hristos? Oare numai bătrânul Simeon L-a purtat? Doamne fereşte. Noi Îl purtăm mai mult decât Sfântul Simeon. Sufletul omului are chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, căci are minte, gând şi cuvânt. Mintea noastră, sufletul nostru sunt chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Care stă în minte şi în inimă, şi S-a vărsat în toată firea trupului ca focul prin fier, cum arată dumnezeiescul Ioan Damaschin. Deci fiecare creştin, care s-a scăldat în biserică şi s-a îmbrăcat cu Hristos, după cum cântă biserica: “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat, Aliluia!”, poartă pe Hristos în el. De aceea ne chemăm toţi creştini, că purtăm pe Hristos în noi, avem pe Dumnezeu Cuvântul şi pe toată Sfânta Treime cu noi. Sfântul Simeon L-a purtat în braţe, iar noi Îl purtăm pururea pe Hristos în inimă şi în minte. Toţi suntem purtători de Dumnezeu, după cum a spus Sfântul Ignatie, căci când l-a întrebat împăratul Traian: „Dar de ce te chemi tu aşa, Teoforul? (adică “purtător de Dumnezeu”), el i-a spus: „Nu te nedumeri, Împărate! Mă numesc Teofor pentru că port pe Dumnezeu în mine; căci toţi creştinii care s-au botezat poartă pe Dumnezeu în ei”.
Deci, fraţii mei, dacă purtăm pe Dumnezeu în noi şi dacă acesta este adevărul, şi nimeni nu poate să-l tăgăduiască, atunci cum trebuie să fie purtările noastre, cum trebuie să fie gândurile noastre, cum trebuie să fie cuvintele noastre, ce fel de mişcări trebuie să facem? Oare ce nu ştie Dumnezeu, Care este în noi şi pe Care Îl purtăm până la moarte? Ce nu ştie El din viaţa noastră? Căci i-a spus lui Iov: „Oare cine este cel ce ascunde de la Mine sfatul?”. Care sfat? Sfatul inimilor.
Despre aceasta a proorocit bătrânul Simeon. Căci după ce a spus cele de mai sus, a zis Maicii Domnului: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel” (Luca 2, 34). Care e căderea, care e ridicarea prin Hristos? Toţi care Îl hulesc vor cădea de la Dânsul, căci de bună voie se desprind de dragostea Lui. Şi-apoi, ce i-a mai proorocit Maicii Domnului? „Şi prin sufletul tău va trece sabie”. Când a trecut sabia prin inima Maicii Domnului? La Sfintele Patimi. Maica Domnului a născut după legea firii, dar în acelaşi timp mai presus de fire, căci n-a avut dureri.
Dar durerea pe care trebuia să o aibă la naştere a avut-o la sfintele şi preaînfricoşatele Patimi, când a văzut pe Mântuitorul răstignit, de a suferit nenumărate chinuri şi a murit. Deci a trecut sabia prin inima ei nu la naştere, pentru că n-a cunoscut înainte de ea dulceaţă de bărbat şi de aceea a născut fără durere. Dar durerea de la naştere a trebuit s-o aibă la patima Domnului, ca să fie părtaşă a patimilor şi suferinţelor Lui.
Iubiţi credincioşi, luaţi seama: Hristos a venit spre surpare şi stăvilire. Toţi care se împotrivesc, toţi care hulesc, toţi care defaimă poruncile Lui vor cădea de la El. Şi toţi care caută să-L iubească din toată inima, şi să facă poruncile Lui, se vor ridica prin dragostea Lui la locaşurile mai presus de ceruri.
V-am spus aceste puţine, la praznicul de azi, ca să nu îngreuiez auzul dumneavoastră, că multe sunt care îmi vin în minte. Vă spun numai atâta: ţineţi minte femeilor, de la praznicul acesta, să păziţi curăţenia după copii până la 40 de zile. Dacă una rămâne văduvă, să stea pe lemn uscat, ca porumbiţa cea sălbatică, adică să petreacă în post, în rugăciune, în foame, în sete, şi să suspine după Mirele Cel ceresc, după Hristos, Care ne-a logodit pe noi cu Sine prin botez. Iar dacă nu se va putea înfrâna şi se va căsători, să se căsătorească cu un bărbat creştin, care n-a mai lăsat o soţie încurcată, şi să aibă cununie. Dar cununia nu se mai pune a doua oară pe capul celor ce se cunună, după rânduiala Sfinţilor Părinţi.
Apoi, să dorim binecuvântarea preoţilor şi arhiereilor. Până veţi rămâne în viaţa aceasta, să doriţi blagoslovenia slujitorilor Bisericii, pentru că Însuşi Dumnezeu S-a pogorât de sus, ca să fie blagoslovit de un sfânt preot al legii celei vechi.
Dar să vă mai spun ceva: să nu boliţi de îndoială. Niciodată nu am putea vorbi mai mult de îndoială ca astăzi, dar nu-i vreme. De ce a suferit Sfântul Simeon Bătrânul 283 de ani, câţi au fost de la faraonul Ptolemeu Filadelf până la Hristos? Pentru că s-a îndoit. N-a crezut că Hristos se poate naşte dintr-o fecioară. Şi i-a dat Dumnezeu canon să mai trăiască 283 de ani, ca să vadă pe Cel născut din Fecioară.
Aşa s-a îndoit Avraam. Căci când i-a zis Domnul: „Eu sunt Domnul, Care te-a scos din Urul Caldeii, ca să-ţi dau pământul acesta de moştenire… a zis Avraam: «Stăpâne Doamne, pe ce voi cunoaşte că-l voi moşteni?». Atunci a zis Domnul către Avraam: «Să ştii bine că urmaşii tăi vor fi pribegi în pământ străin, unde vor fi robiţi şi apăsaţi patru sute de ani»” (Facerea 15, 7-13). Dar a stat în robie 430 de ani. De aceea a întrebat Moise: de ce, Doamne, a depăşit cei 400 de ani, că s-au împlinit anii. Şi a zis Dumnezeu: anii s-au împlinit, dar păcatele poporului, nu. Deci, în loc de 400 de ani, le-a dat canon de stat în robie 430 de ani. De ce n-a murit Moise în pământul făgăduinţei, ci a murit la muntele Nebo? Căci Moise, care a condus poporul acela, a fost cel mai blând om de pe faţa pământului, cum se spune la Numeri: „Moise însă era omul cel mai blând dintre toţi oamenii de pe pământ” (Numerii 12, 3). Pentru o greşeală nu a intrat în pământul făgăduinţei, pentru o greşeală l-a pedepsit Dumnezeu să nu treacă Iordanul: pentru că s-a îndoit la stânca Rafidim. Că Dumnezeu i-a spus: „Ia toiagul şi adună obştea, tu şi Aaron, fratele tău, şi grăiţi stâncii înaintea lor şi ea vă va da apă; şi le veţi scoate apă din stâncă şi veţi adăpa obştea şi dobitoacele ei.
A luat deci Moise toiagul din faţa Domnului, cum poruncise Domnul. Şi au adunat Moise şi Aaron obştea la stâncă şi a zis către obşte: «Ascultaţi, îndărătnicilor, au doară din stânca aceasta vă vom scoate apă?» Apoi şi-a ridicat Moise mâna şi a lovit în stâncă cu toiagul său de două ori, şi a ieşit apă multă, şi a băut obştea şi dobitoacele ei. Atunci a zis Domnul către Moise şi Aaron: «Pentru că nu M-aţi crezut, ca să arătaţi sfinţenia Mea înaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu veţi duce voi adunarea aceasta în pământul pe care am să i-l dau»” (Numerii 20, 8-12). Pentru îndoiala aceasta Moise n-a văzut pământul făgăduinţei.
Aşa s-a îndoit şi Toma la Învierea lui Hristos şi a trebuit să fie mustrat oarecum de Hristos: „Fiindcă M-ai văzut, Tomo, ai crezut; ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut!”. Hristos a pus astfel fericirea a zecea după Înviere, ca să întărească credinţa celor ce nu văd şi cred, precum suntem noi şi cum trebuie să fie toţi creştinii până la sfârşit. Ce spune Apostolul Iacov: „Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale” (Iacov 1, 8). Omul îndoielnic care zice: “Oare este, sau nu este Dumnezeu? Oare este iad, sau nu este?”, acela este ca un nor pe care îl poartă satana cum vrea, căci el nu crede cu fermitate, cu tărie, în existenţa lui Dumnezeu. De aceea satana îl duce oriunde.
Să vă dau o pildă. A venit un moşneag deunăzi şi a zis: “Părinte, iată ce am văzut la restaurant în ziua de Sfântul Vasile. Vor merge toţi aceia în iad? Eu cred că nu vor merge toţi”. I-am răspuns: “Nu crezi dumneata, dar Duhul Sfânt ne spune în psalmi, prin gura Sfântului Prooroc David: Că Tu eşti Dumnezeu care nu voieşti fărădelegea, nici va locui lângă Tine cel ce vicleneşte. Nu vor sta călcătorii de lege în preajma ochilor Tăi. Urât-ai pe toţi cei ce lucrează fărădelege (Psalmii 5, 4-5). Nu crezi dumneata că Dumnezeu nu-i părtaş la fărădelegile noastre? Ce spune Scriptura? Pentru ce ai aşezat aşezământul de lege al Meu prin gura ta, iar tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele mele înapoia ta? (Psalmii 40, 17-18).
Şi mai zice în psalmi: Pune-voi fărădelegea ta înaintea ta şi te voi mustra. Iar Hristos a spus: Intraţi pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află (Matei 7, 13-14). Deci nu te mira că merg mulţi la joc, sau că cei care merg la bine pe cărarea cea strâmtă sunt puţini”.
Tot lucrul bun este rar. Deci nu vă îndoiţi de cuvintele Mântuitorului. Nu sta la îndoială când e vorba de a împlini porunca lui Hristos şi de a te feri de păcate. Dacă n-a cruţat Dumnezeu pe Avraam şi pe Moise pentru îndoială, dacă nu l-a cruţat pe Toma şi pe alţii care s-au îndoit, nu ne va cruţa nici pe noi. Aceia au fost sfinţi, le-a dat astfel de pedeapsă ca să nu se muncească veşnic, dar noi, dacă vom trăi în îndoială, vom avea nu numai pedeapsa lui Simeon, ci vom avea pedeapsa veşnică. Pe el l-a pedepsit pe merit să nu moară, până nu-L va vedea pe Hristos Domnul, dar noi, de nu vom crede că avem pe Hristos în noi şi că El trăieşte în noi şi ştie cuvintele noastre, şi gândurile noastre, şi faptele noastre, atunci munciţi vom fi în vecii vecilor.
Mântuitorul Hristos şi Prea Curata lui Maică să ne ajute tuturor, să nu uităm că Îl purtăm în toată vremea în noi, că El ştie toate gândurile noastre. Amin!
COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC – TRADIȚII ȘI MODERNISM 2 Februarie
OBICEIURI POPULARE LA ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI
În credinţa populară ziua de 2 februarie este cunoascută sub denumirea de Ziua Ursului. Copiii erau unşi cu grăsime de urs. Prin această practică se credea că puterea acestui animal era transferată asupra copiilor.
Bolnavii de „sperietoare” erau trataţi în această zi prin afumare cu păr de urs. Se mai zice despre Stretenie că este o zi rea, cu multe ceasuri rele, iar cine se naşte sau cine face nuntă în această zi va avea parte numai de necazuri şi nu-i va merge bine.
Se credea că, dacă în această zi este soare, ursul iese din bârlog şi, văzându-şi umbră, se sperie şi se retrage, prevestind astfel, prelungirea iernii cu încă 6 săptămâni. Dimpotrivă, dacă în această zi cerul este înnorat, ursul nu-şi poate vedea umbră şi rămâne afară, prevestind slăbirea frigului şi apropierea primăverii.
ISTORIE PE ZILE 2 Februarie
Evenimente
· 506 – Alaric al II-lea, al optulea rege a vizigotilor, promulgă colectia de legi Breviarul lui Alaric (Breviarium Alaricianum sau Lex Romana Visigothorum).
· 962 – Papa Ioan al XII-lea l-a încoronat pe Othon I imparat al Sfântului Imperiu Romano-Geman. Incoronarea sa marcheaza puternicului imperiu cunoscut in istorie sub numele de Sfantul Imperiu Romano-German nume adoptat in realitate cateva secole mai tarziu. Otton I isi afirma suprematia in fata papalitatii.Sfantul Imperiu Romano- German a disparut in 1806 sub presiunea lui Napoleon.
· 1119 – Calixt al II-lea devine papă. Numele sau laic a fost Guido de Vienne sau Guido Conte de Bourgogne (n. în jur de 1060- d. 13 decembrie 1124) si a ales după decesul lui Ghelasie al II-lea. Înainte de ajunge papă a fost arhiepiscopul de Vienne (Franța). În timpul pontificatului său a avut loc concordatul de la Worms încheiat cu impăratul Henric al IV-lea pe data de 23 septembrie 1122). Prin acest concordat împăratul Imperiului Romano-German accepta dreptul bisericii la investitură. În schimb, papa era de acord să aibă loc alegerea episcopilor și stareților germani în prezența unor trimiși imperiali, cei aleși urmand să primească regaliile legate de funcțiile lor bisericești de către monarh, prin sceptrul lui. În 1220 Calixt al II-lea l-a sanctificat pe Sf. David.
· 1207 – Este fondata Terra Mariana (Tara Mariei). A fost numele oficial al Livoniei medievale pentru teritoriile care cuprind in ziua de azi Estonia si Letonia. La data de 2 februarie 1207, Terra Mariana a fost declarata principat al Sfantului Imperiu Romano-German, dar a pierdut acest statut în 1215, când a fost proclamata de către papa Inocentiu al II-lea ,direct supusă Sfantului Scaun.
· 1600: Mihai Viteazul s-a adresat, din Alba Iulia, Papei Clement al VII-lea cerându-i ajutor împotriva otomanilor.
· 1744: Papa Benedict al XIV-lea a publicat Scrisoarea Enciclică „Inter omnigenas”, cu privirea la responsabilitatea morală a creștinilor care se rușinează să mărturisească propria credință.
· 1808: Papa Pius al VII-lea nu a aderat la blocada continentală impusă de Napoleon tuturor statelor europene pentru a izola Anglia. Napoleon, drept represalii, a ocupat Roma, pe care a înglobat-o în Regatul Italiei împreună cu Ancona, Macerata, Urbino și Camerino.
· 1813 – Este instituit prin lege organul executiv al Basarabiei ţariste, alcatuit din două departamente (ministere). Legea din 2 februarie 1813, intitulată „Pravilele guvernării vremelnice a Basarabiei”, se încadra în șirul de măsuri de organizare administrativă a noii provincii achiziționate de Imperiul Rus în urma războiului ruso-turc 1806-1812, destinate conservării caracterului ei naţional românesc. Anterior, la 2 august 1812, ţarul Alexandru I acorda Basarabiei (de facto a Moldovei Transprutiene) un regim autonom. Provincia avea în frunte un guvernator român, limba română era folosită în instituţiile de stat şi vechile legi moldoveneşti erau respectate pe teritoriul Basarabiei țariste. Trebuie menționat că prin ukazul (decretul) din 23 iulie 1812, ţarul crea guvernămîntul provizoriu al provinciei, iar prin ukazul din 2 februarie 1813 venea ca o completare la primul și atribuia acestui guvernămînt două departamente (ministere). Primul decret decidea „a lăsa locuitorilor Basarabiei organizarea lor legislativă”; al doilea repeta acest lucru şi adăuga: „Chestiunile judiciare trebuiesc judecate după legile şi obiceiurile ţării.” Iar un decret ulterior (13 mai 1813) ordona „de a nu se face nicio schimbare în administrarea Basarabiei.” Tendinţa de păstrare a statu-quo-ului era afirmată şi în decretul din 21 august 1813, intitulat „Despre organizarea arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului”, prin care se prevedea „aplicarea obiceiurilor locale, care nu se opun legislaţiilor fundamentale ruseşti, civile şi ecleziastice…, de aceea a lăsat poporului Basarabiei vechile drepturi moldoveneşti.” Scopul acestui regim era lămurit în instrucţiunile ţarului, adresate chiar în 1812 autorităţilor provinciei: „Administrînd Basarabia, trebuie să ne gîndim că se aşează fundamentele unui edificiu mai întins. Poporul acestei provincii trebuie să primească binefacerile unei administraţii părinteşti şi liberale, ca astfel să fie atrasă cu dibăcie atenţia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei. Bulgarii, moldovenii, muntenii, sîrbii caută o patrie. Să le uşurăm calea ca să o afle. Trebuie să exaltăm prin toate mijloacele aceste populaţii spre a le aduce la ţelul ce ne propunem. Să le promitem independenţă, întemeierea unui regat slav, recompense pecuniare bărbaţilor celor mai influenţi, decoraţii şi titluri convenabile pentru şefi şi pentru ceilalţi.” Acesta era în realitate scopul politicii ruseşti. De aceea, pentru autorităţile ţariste ocuparea Basarabiei reprezenta un veritabil succes, în vederea continuării ofensivei spre Constantinopol. Prin aceste legi, şi inclusiv cea din 2 februarie 1813, țarul Alexandru I încredinţa conducerea regiunii unor funcţionari ţarişti: comandantul armatei şi guvernatorul civil, ajutaţi de boierii autohtoni. Toate treburile administraţiei interne a Basarabiei (de facto a Moldovei Transprutiene) se aflau în grija guvernatorului civil. Acesta era totodată şi preşedintele guvernămîntului regional. El conducea pe baza vechilor „obiceiuri nescrise ale pămîntului” şi a unor articole de drept penal care erau valabile din timpul Principatului al Moldovei.
· 1831 - Se înfiinţează Eforia spitalelor din Bucureşti.
· 1848 – Războiul Mexicano-American: A fost semnat Tratatul de pace de la Guadalupe Hidalgo, tratta care pune capăt războiului. Rio Grande şi Gila River, un afluent al acestuia delimiteaza noua graniţă dintre Mexic şi Statele Unite ale Americii. Mexicul infrant a pierdut proximativ 1/3 din teritoriul sau,printre teritoriile cedate fiind California de Nord si New Mexico. Texasul se declarase independent de Mexic in 1936.
· 1848: Goana după aur în California: prima navă de emigranți chinezi debarcă pe țărmul californian (San Francisco) în căutarea norocului.
· 1853: are loc inaugurarea primei linii de telegraf electric din spaţiul românesc, care făcea legărura între Iaşi şi Cernăuţi şi de aici cu Viena.
· 1870: A fost demascată minciuna evoluționiștilor: s-a demonstrat că faimosul Gigant din Cardiff nu era altceva decât ghips și nicidecum resturi petrificate ale unei ființe omenești.
· 1870: guvernul român, prezidat de Dimitrie Ghica demisionează. Se formează un cabinet în frunte cu Alexandru G.Golescu.
· 1889: În fața Teatrului Național București sunt instalate primele două lămpi electrice pentru iluminatul public.
· 1901- Au loc funeraliile reginei Victoria a Regatului Unit. Victoria Alexandrina (n. 24 mai 1819, Londra – d.22 ianuarie 1901, Isle of Wight), a fost regina Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei din 1837 până în 1901, împărăteasă a Indiilor, din 1877 până în 1901, și stăpână a celor 28 de colonii britanice. Victoria a fost fiica Prințului Eduard, Duce de Kent și Strathearn, al patrulea fiu al regelui George al III-lea si al Victoriei de Saxa-Coburg-Saalfeld. Domnia ei de 63 de ani și 7 luni, care reprezintă cea mai lungă domnie a unui monarh britanic, este cunoscută sub numele de Era Victoriană. A fost o perioadă de schimbări industriale, culturale, politice, științifice și militare în cadrul Regatului Unit, și a fost marcată de o mare expansiune a Imperiului Britanic. Ea a fost ultimul monarh britanic din Casa de Hanovra. Fiul sau cel mai mic, Leopold și două de cei cinci fiice, Alice și Beatrice, au fost bolnavi de hemofilie, boala avuta de nepotul sau, tareviciul Alexei al Rusiei si Alfonso, Prințul de Asturias, din Spania. Prezența bolii în randul descendențiilor reginei Victoria, dar nu si printre strămoșii ei, a dus la speculații că adevăratul ei tată nu a fost Ducele de Kent. In fapt,nu există nici o dovadă documentară a unei hemofilic în legătură cu mama Victoriei.Este mult mai probabil ca mutatia a apărut spontan la tatal sau,mutațiile spontane reprezentand aproximativ 30% din cazuri. După decesul ei, coroana britanică a trecut Casei de Saxa-Coburg și Gotha (numele britanic al Casei de Wettin) reprezentată de fiul ei cel mare, Eduard al VII-lea, și nepotului ei, George al V-lea. Ultimul, sub presiunea opiniei publice, a schimbat numele Casei (care suna prea germanic în timpul Primului Război Modial) în Casa de Windsor (1917). Această Casă a fost reprezentată de strănepoții reginei Victoria, Eduard al VIII-lea și George al VI-lea și de stră-strănepoata ei, actuala regină, Elisabeta a II-a.
· 1904: apare ziarul "Adevărul de dimineaţă" la Bucureşti, România. Ziarul va apărea cu întreruperi pînă în 1938 (de la 8 decembrie îşi schimbă numele în "Dimineaţa").
· 1919: apare săpămînal la Iaşi, România, revista "Însemnări literare " sub redacţia lui Minail Sadoveanu şi George Topîrceanu. Revista va apărea pînă în 21 decembrie 1919.
· 1919: în Casa eparhială din Chişinău, România, a avut loc deschiderea oficială a Conservatorului, numit "Unirea". Conservatorul a fost deschis la iniţiativa lui George Enescu, şi în funcţia de directoare a fost desemnată Anastasia Dicescu.
· 1928 – Apare la Bucureşti, revista “Bilete de papagal”, sub direcţia lui Tudor Arghezi. Revista va aparea pana in 1945, in mai multe serii.
· 1929: are loc semnarea la Paris, Franţa, a contractului de împrumut pentru Guvernul României în valoare de 100.740.750 de dolari cu o dobîndă de 8,9% anual.
· 1932: are loc Conferinţa internaţională pentru dezarmare la Geneva, Elveţia, la care participă 63 de state, între care şi România.
· 1935 – Prima utilizare practica a detectorului de minciuni de către o instanţa de judecată în Portage, Wisconsin, Statele Unite ale Americii. Detectivul american Leonard Keeler testeaza detectorul de minciuni pe doi criminali: Cecil Loniello si Grignano Tony, care vor fi condamnaţi.
· 1940 - Conferinţa Înţelegerii Balcanice la Belgrad, la care pactul celor patru ţări aderente (România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia) se prelungeşte cu încă şapte ani.
· 1942 – Ca urmare a inceperii razboiului cu Japonia, guvernul canadian decide sa deporteze in alte provincii sau in lagare cetatenii de etnie japoneza de pe coasta Pacificului. Atunci când Japonia a declarat război, guvernul canadian a decis sa deporteze japonezii stabiliti pe coasta de vest. Ei au fost internaţi în lagăre sau trimisi în alte provincii, tratati ca duşmani şi deposedaţi de proprietatile lor.
· 1943: Al Doilea Război Mondial: Bătălia de la Stalingrad a fost un punct de cotitură, una dintre cele mai importante ale celui de-Al Doilea Război Mondial, şi este considerată cea mai sîngeroasă şi mai mare bătălie din istoria omenirii. Bătălia a fost marcată de brutalitate şi de lipsă de grija pentru populaţia civilă, manifestate de ambele părţi angrenate în conflict. Bătălia include campania de bombardamente a oraşului Stalingrad (azi redenumit Volgograd) din sudul U.R.S.S., atacul terestru german asupra oraşului, luptele din interiorul oraşului însuşi şi contraofensiva sovietică care, în cele din urmă, a încercuit şi distrus forţele germane şi ale celorlalţi aliaţi din cadrul Axei din oraş şi din perifieriile acestuia. Numărul total al pierderilor este estimat la aproximativ 3 milioane. Lipsa datelor exacte este datorată refuzului guvernului sovietic de atunci de a calcula pierderile din cauza temerilor ca sacrificiile ar fi parut prea mari şi ar fi demobilizat eforturile de război. Forţele Axei au pierdut aproximativ un sfert din efectivul total de pe frontul de răsărit şi nu şi-au mai revenit niciodată de pe urma acestei înfrîngeri. Pentru sovietici, victoria de la Stalingrad a marcat începutul eliberării patriei, luptă care a dus în cele din urmă la victoria din 1945 asupra Germaniei Naziste.
· 1947 - Se publică textul oficial al tratatului de pace dintre Naţiunile Unite şi România.
· 1990: Tribunalul Militar Teritorial București pronunță sentința în procesul a patru dintre colaboratorii apropiați ai lui Nicolae Ceaușescu: Manea Mănescu, Tudor Postelnicu, Emil Bobu, Ion Dincă – detenție pe viață și confiscarea totală a averii personale.
· 1997 - Preşedintele Camerei inferioare a Parlamentului rus a afirmat că Rusia nu va face uz de armamentul nuclear pentru a împiedica extinderea NATO către Europa Centrală şi de Est
· 1999 - Îşi preia funcţia noul preşedinte al Venezuelei, Hugo Chavez (ales în decembrie 1998).
· 1999 - Are loc Conferinţa mondială pe tema dopajului (Lausanne, Elveţia).
· 2009: Guvernul din Zimbabwe a anunțat tăierea a 12 zerouri din dolarul zimbabwian. Astfel, un trilion de dolari zimbabwieni au fost reevaluați la un dolar zimbabwian nou.
Nașteri
· 1649: Papa Benedict al XIII-lea (n. 2 februarie 1649, la Gravina, Italia — d. 21 februarie 1730, Roma, Italia) a fost un papă al Romei, între anii 1724 și 1730, numele fiind Pietro Francesco (Vincenzo Maria) Orsini de Gravina, O.P.
Papa Benedict al XIII-lea s-a născut la Gravina, în apropiere de orașul Bari, în Italia, la 2 februarie 1649. La botez a primit numele de Pietro Francesco Orsini, mai târziu, a primit numele de Vincenzo Maria Orsini. Tatăl său era ducele Ferdinando al III-lea Orsini, iar mama sa era Giovanna Frangipane Della Tolfa. Tatăl său a murit în anul 1658, când Pietro Francesco nu avea decât 8 ani. A fost educat de Niccolò Tura, dominican din Solofra și de mama sa, care era o femeie foarte religioasă și cu multe fapte de caritate. La vârsta de 17 ani, a intrat în noviciat, la Dominicani. În anul 1668 a refuzat titlul de duce, moștenit de la tatăl său, și pe care i l-a oferit fratelui său. În același an a făcut prima profesiune de credință, schimbându-și numele în Fratele Vincenzo Maria Orsini.
A fost hirotonit preot la 24 februarie 1671, peste un an de zile, la 22 februarie 1672, contrar voinței sale, a fost creat cardinal al Bisericii Universale, primind și funcția de prefect al Congregației Episcopilor. La 3 februarie 1675, a fost consacrat episcop de Manfredonia, Italia, la 22 ianuarie 1680, a devenit arhiepiscop de Cesena, Italia, iar la 18 martie 1686, a devenit arhiepiscop (cu titlu personal) de Benevento.
În urma decesului Papei Inocențiu al XIII-lea (1721-1724), Pietro Francesco (Vincenzo Maria) Orsini de Gravina a fost ales papă la 29 mai 1724, luându-și numele de Benedict al XIII-lea (în latină Benedictus XIII, în franceză Benoît XIII, iar în italiană Benedetto XIII), iar la 4 iunie 1724, a fost instalat în Scaunul Apostolic al Romei. Se pare că s-a lăsat condus de cardinalul Niccolò Coscia (pronunțat Niccolò Coșa).
A mai existat și un antipapă, cu numele de Benedict al XIII-lea, la Avignon (Franța), în perioada 1394 - 1417. De notat că mulți papi au ales să-și ia, în mod voluntar, nume ale antipapilor.
Papa Benedict al XIII-lea s-a născut la Gravina, în apropiere de orașul Bari, în Italia, la 2 februarie 1649. La botez a primit numele de Pietro Francesco Orsini, mai târziu, a primit numele de Vincenzo Maria Orsini. Tatăl său era ducele Ferdinando al III-lea Orsini, iar mama sa era Giovanna Frangipane Della Tolfa. Tatăl său a murit în anul 1658, când Pietro Francesco nu avea decât 8 ani. A fost educat de Niccolò Tura, dominican din Solofra și de mama sa, care era o femeie foarte religioasă și cu multe fapte de caritate. La vârsta de 17 ani, a intrat în noviciat, la Dominicani. În anul 1668 a refuzat titlul de duce, moștenit de la tatăl său, și pe care i l-a oferit fratelui său. În același an a făcut prima profesiune de credință, schimbându-și numele în Fratele Vincenzo Maria Orsini.
A fost hirotonit preot la 24 februarie 1671, peste un an de zile, la 22 februarie 1672, contrar voinței sale, a fost creat cardinal al Bisericii Universale, primind și funcția de prefect al Congregației Episcopilor. La 3 februarie 1675, a fost consacrat episcop de Manfredonia, Italia, la 22 ianuarie 1680, a devenit arhiepiscop de Cesena, Italia, iar la 18 martie 1686, a devenit arhiepiscop (cu titlu personal) de Benevento.
În urma decesului Papei Inocențiu al XIII-lea (1721-1724), Pietro Francesco (Vincenzo Maria) Orsini de Gravina a fost ales papă la 29 mai 1724, luându-și numele de Benedict al XIII-lea (în latină Benedictus XIII, în franceză Benoît XIII, iar în italiană Benedetto XIII), iar la 4 iunie 1724, a fost instalat în Scaunul Apostolic al Romei. Se pare că s-a lăsat condus de cardinalul Niccolò Coscia (pronunțat Niccolò Coșa).
A mai existat și un antipapă, cu numele de Benedict al XIII-lea, la Avignon (Franța), în perioada 1394 - 1417. De notat că mulți papi au ales să-și ia, în mod voluntar, nume ale antipapilor.
· 1769 - S-a născut fabulistul rus I.A.Krîlov (m.09.11.1844).
* 1778: Stefano Romani (n. 2 februarie, 1778, Pisa — d. circa 1850) a fost un compozitor de operă italian.
* 1783: Carol Frederic, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach (germană Karl Friedrich, Großherzog Sachsen-Weimar-Eisenach) (2 februarie 1783 – 8 iulie 1853) a fost Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach.
* 1778: Stefano Romani (n. 2 februarie, 1778, Pisa — d. circa 1850) a fost un compozitor de operă italian.
* 1783: Carol Frederic, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach (germană Karl Friedrich, Großherzog Sachsen-Weimar-Eisenach) (2 februarie 1783 – 8 iulie 1853) a fost Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach.
Născut la Weimar, a fost fiul cel mare al lui Karl August, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach și a soției acestuia, Louisa de Hesse-Darmstadt.
Karl Friedrich i-a succedat faimosului său tată ca Mare Duce când acesta a murit, în 1828. Capitala, Weimar, a continuat să fie centrul cultural al Europei Centrale chiar și după moartea lui Goethe, în 1832. Johann Nepomuk Hummel și-a făcut carieră la Weimar ca Kapellmeisterpână la decesul său în 1837. Franz Liszt s-a stabilit la Weimar în 1848 în funcția de Kapellmeister și a adunat în jurului lui un cerc care e menținut curtea de la Weimar ca un major centru muzical.
Datorită intervenției lui Liszt, compozitorul Richard Wagner și-a găsit refugiu la Weimar după ce a fost forțat să fugă din Saxonia pentru rolul său în tulburările revoluționare de acolo, în 1848-1849. Opera lui Wagner Lohengrin a fost efectuată la Weimar, în august 1850.
Karl Friedrich a murit la Schloss Belvedere, Weimar, în 1853 și a fost înmormântat la Weimarer Fürstengruft.
La St. Petersburg la 3 august 1804, Karl Friedrich s-a căsătorit cu Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei, fiica Țarului Pavel I.[1][2] Cuplul a avut patru copii:
- Prințul Paul Alexandru KarlConstantin Frederick August (n. Weimar, 25 septembrie 1805 – d. Weimar, 10 aprilie 1806).
- Prințesa Marie Luise Alexandrine de Saxa-Weimar-Eisenach (n. Weimar, 3 februarie 1808 – d. Berlin, 18 ianuarie 1877), căsătorită la 26 mai 1827 cu Prințul Karl al Prusiei.
- Prințesa Marie Luise Augusta Katharine de Saxa-Weimar-Eisenach (bn Weimar, 30 septembrie 1811 – d. Berlin, 7 ianuarie 1890), căsătorită la 11 iunie 1829 cu Wilhelm al Prusiei, care a devenit împăratul Wilhelm I al Germaniei.
- Karl Alexander August Johann, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach (n. Weimar, 24 iunie 1818 – d. Weimar, 5 ianuarie 1901), căsătorit la 8 octombrie 1842 cu Prințesa Sofia a Olandei.
· 1816 - S-a născut Anastasie Fătu, medic şi naturalist, autorul primului manual de botanică din ţara noastră, fondatorul Grădinii Botanice din Iaşi (m.03.03.1886).
* 1837: Conon Arămescu Donici (n. 2 februarie 1837, Bahna, județul Neamț - d. 7 august 1922, București) a fost un cleric român, care a deținut funcția de mitropolit-primat al Bisericii Ortodoxe Române (1912-1918).
A avut relatii stranse cu presedintele francez Poincarré. El a oficiat slujba de convertire la Ortodoxie a regelui Ferdinand I, devenind ulterior consilier al acestuia. In 1913, a efectuat o calatorie la Constantinopol, pentru a se intalni cu Patriarhul de Constantinopol si a incepe demersurile pentru crearea unei patriarhii romane. In Primul Razboi Mondial, Turcia a intrat in razboi contra Romaniei, ceea ce a facut imposibila infiintarea oricarei patriarhii. Mitropolitul Conon a fost nevoit sa-si abandoneze toate planurile marete pe care le avea pentru Bisericā.
Mitropolitul Dr. Conon Arămescu Donici a trecut la cele veșnice la 7 august 1922, în București.
· 1845: Ivan Pulyui, fizician, inventor și patriot ucrainian (d. 1918)
* 1861: Aurel Baciu (n. la 2 februarie 1861 - d. 1953, închisoarea Sighet) a fost un avocat, subsecretar de stat la Ministerul de Justiție (30 decembrie 1937 - 20 februarie 1938).
Dr. Aurel Baciu s-a născut în comuna Nadeș, județul Mureș, la 2 februarie 1861, într-o familie numeroasă, cu 8 copii (5 băieți și 3 fete). Școala primară germană a urmat-o în localitatea natală, apoi Gimnaziul superior de stat din Dumbrăveni, Facultatea de Drept și Științe Politice din cadrul Universității „Ferenc József ” din Cluj. Și-a susținut teza de doctorat în științe juridice la 20 ianuarie 1912.
* 1861: Aurel Baciu (n. la 2 februarie 1861 - d. 1953, închisoarea Sighet) a fost un avocat, subsecretar de stat la Ministerul de Justiție (30 decembrie 1937 - 20 februarie 1938).
Dr. Aurel Baciu s-a născut în comuna Nadeș, județul Mureș, la 2 februarie 1861, într-o familie numeroasă, cu 8 copii (5 băieți și 3 fete). Școala primară germană a urmat-o în localitatea natală, apoi Gimnaziul superior de stat din Dumbrăveni, Facultatea de Drept și Științe Politice din cadrul Universității „Ferenc József ” din Cluj. Și-a susținut teza de doctorat în științe juridice la 20 ianuarie 1912.
În toamna anului 1918, ca majoritatea intelectualilor români, se încadrează în mișcarea națională din Comitatul Mureș-Turda. Este ales membru în Consiliul Național Român, deținând și funcția de comisar militar, alături de medicul Dr. Titu Rusu. De asemenea, este ales membru în Consiliul Național Român Cercual Târgu-Mureș.[1]
La adunarea electorală a Cercului electoral I municipal Târgu-Mureș, Dr. Aurel Baciu a fost ales delegat titular pentru a participa la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.[2] În urma raportului făcut de prefectul județului, Consiliul Dirigent îl numește în funcția de jurisconsult al județului Mureș-Turda, cu data de 15 ianuarie 1919, iar la 16 ianuarie depune jurământul de fidelitate în fața prefectului Dr. Ioan Vescan. Va deține această funcție până în decembrie 1919, când este ales deputat [3].
Părăsește Partidul Național și se înscrie în Partidul Poporului. Din anul 1923, devine președintele Organizației județene a Partidului Poporului [4][5]. Este deputat pentru perioada 1926-1927 [6].
Va participa la Congresul Partidului Poporului, desfășurat la București în septembrie 1930. Printre participanți și cei care au susținut alocuțiuni îi aflăm pe Alexandru Averescu, Octavian Goga, Ioan Lupaș, Petru Groza și alții. La 10 aprilie 1932, s-a constituit Partidul Național Agrar. Dr. Aurel Baciu, împreună cu un număr de intelectuali români din județ, au trecut la acest nou partid. Este deputat în Parlamentul României pentru perioada 1934-1937.
Ca deputat al Partidului Național Agrar, în cadrul ședinței festive a Camerei din 28 februarie 1935, cu prilejul comemorării a 150 de ani de la supliciul conducătorilor revoluției din 1785 (Horea, Cloșca și Crișan), susține alocuțiunea intitulată „Primul precursor al ideii naționale - Horea”. La Congresul Partidului Național Agrar, desfășurat la București în ziua de 7 aprilie 1935, a fost numit de Octavian Goga, membru în Comisia pentru modificarea Constituției, alături de Ion Petrovici, Ioan Lupaș, Silviu Dragomir, Onisifor Ghibu [7]” În “Gazeta Mureșului” semnează articolul „Pentru 1 Decembrie 1936”[7][8]
Prin numirea lui Octavian Goga cu formarea noului guvern naționalcreștin, Dr. Aurel Baciu, decanul Baroului Județean Mureș, este cooptat ca subsecretar de stat la Departamentul Justiției. În această calitate, participă la instalarea noului prefect al județului Mureș, în persoana distinsului medic din Reghin, dr. Eugen Nicoară (6 ianuarie 1938), arătând, în cuvinte calde, personalitatea prefectului. Instalarea sa ca subsecretar de stat a avut loc în data de 11 ianuarie 1938. În ziua de 10 februarie 1938, Guvernul Goga a fost demis, fiind înlocuit cu un alt guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea. În aceste condiții și dr. Aurel Baciu a fost schimbat de la Departamentul Justiției. La 30 martie 1938, după intense discuții cu Armand Călinescu, Carol al II-lea a trecut la acțiunile care au dus la remanierea guvernului și la desființarea partidelor politice. În decembrie 1938, regele Carol al II-lea a înființat un nou organism politic, unic și singurul legal, Frontul Renașterii Naționale [9].
Devine deputat al Ținutului Mureș, pentru perioada 1939-1940 [10].
Devine deputat al Ținutului Mureș, pentru perioada 1939-1940 [10].
La începutul anului 1940, este numit președintele Consiliului Frontului Renașterii Naționale din județul Mureș [11].
Din inițiativa sa, s-a dezvelit o placă comemorativă în memoria eroului național Avram Iancu, pe clădirea Curții de Apel din Târgu-Mureș [12]. Ca un luptător pentru desăvârșirea unității naționale și unul din semnatarii actului Marii Uniri, nu stă deoparte în momentele când Ungaria vecină vehicula ideea revizuirii granițelor stabilite prin tratatele de la Versailles. La 19 aprilie 1934 s-a constituit Comitetul județean al Ligii Antirevizioniste Române, Dr. Aurel Baciu fiind ales membru, alături de protopopii Ștefan Rusu (ortodox) și Elie Câmpeanu (greco-catolic), Francisc Porubschi, prefectul județului, Dr. Emil Aurel Dandea, primarul municipiului Târgu-Mureș, Dr. Ioan Vescan, fost prefect al județului, și profesorul Dumitru Mărtinaș. La 10 mai 1937 a avut loc, în sala festivă a Palatului municipal din Târgu-Mureș, Adunarea Generală a Ligii Antirevizioniste din județul Mureș, de sub conducerea avocatului Dr. Joan Vescan. A fost ales, din nou, membru în comitet. A fost membru al Despărțământului Târgu-Mureș al ASTREI și este prezent la Adunarea Generală din zilele de 8-9 septembrie 1934 [13].
Ca ortodox și membru în Consiliul parohial ortodox Târgu-Mureș, a participat, la 10 mai 1925, la punerea pietrei fundamentale a Catedralei Ortodoxe din Târgu-Mureș.
Ca ortodox și membru în Consiliul parohial ortodox Târgu-Mureș, a participat, la 10 mai 1925, la punerea pietrei fundamentale a Catedralei Ortodoxe din Târgu-Mureș.
[14] După 16 ani de la intrarea Armatei Române în orașul Târgu-Mureș, la 2 decembrie 1918, în orașul de pe Mureș a avut loc inaugurarea uneia din cele mai mari Catedrale Ortodoxe din Ardeal. Evenimentul a avut loc la 2 decembrie 1934. Dr. Emil Aurel Dandea- primarul municipiului, cu această ocazie a fost decorat cu „Meritul Cultural pentru Biserică”.[15] De asemenea, Aurel Baciu a participat și a ținut o cuvântare la sfințirea Catedralei Greco-Catolice din Târgu-Mureș (8 septembrie 1936).
În urma Dictatului de la Viena, când județul Mureș a intrat sub ocupație horthystă, este nevoit să se refugieze, mai întâi la București (6 septembrie 1940 - noiembrie 1941), apoi la Timișoara (noiembrie 1941 – 23 decembrie 1944). Se reîntoarce la Târgu-Mureș, reluându-și activitatea de avocat și decan al Baroului din județul Mureș până la 2 iulie 1948, când este obligat să se pensioneze, de către noile autorități dominate de comuniști
În luna mai 1952, a fost arestat și închis, fără a fi judecat, în penitenciarul din Sighet. Bătut, schingiuit, supus la privațiuni, cel care a stat în celulă cu Silviu Dragomir, Ioan Lupaș, Valer Pop, cel care semnase actul Marii Uniri a decedat, în iarna anilor 1954-1955, fiind aruncat în groapa comună a Cimitirului din Sighet
* 1865: Kazimierz Przerwa-Tetmajer (n. 2 februarie 1865 în Ludźmierz, m. 18 ianuarie 1940 în Varșovia) a fost un poet, romancier polon și reprezentant al curentului modernist Tânăra Polonie (Młoda Polska).
A absolvit Liceul Teoretic Bartłomiej Nowodworski din Cracovia, ce avea numele de Gimnaziul Sfintei Ana în acea vreme. Între anii 1884-1886 a studiat filosofie la Universitatea Jagiellonă din Cracovia.
A debutat în 1886 cu poemul în proză Illa. Se presupune totuși că a debutat de fapt cu romanul Rekrut, însă textul s-a pierdut. În 1888, Tetmajer primește un premiu literar pentru poezia scrisă în onoarea lui Adam Mickiewicz și un an mai târziu pentru poezia scrisă în onoarea lui Kraszewski[7]. Între anii 1888-1893, își publică scrierile în „Tygodnik Ilustrowany”, „Kurier Warszawski” și „Czasem”. A publicat opt serii de poezii, dintre care cele mai apreciate sunt a doua (1894), a treia (1898) și a patra (1900).
Petrecându-și tinerețea în Ludźmierz, a cunoscut bine împrejurimile regiunilor Podhale, Spisz, Liptów și Tatra. Între anii 1881-1891 a organizat numeroase excursii împreună cu fratele său, cu Franciszek Henryk Nowicki, Karol Podkański, Michał Kirkor, Klimek Bachleda, Tadeusz (Boy) Żeleński, Janusz Chmielowskim, Jerzy Żuławskim. În anul 1892, s-a numărat printre cei care au cucerit Vârful Staroleśny. După 1896, din cauza unor probleme de sănătate, a renunțat la expedițiile montane, însă a continuat să urce pe dolinele acestor munți, precum și pe cele din Podhale. În anul 1902, alpiniștii au numit trecătoarea dintre Vârful Gerlachovský și Zadni Gerlach Trecătoarea Tetmajer, devenind în același an și membru onorific al Towarzystwo Tatrzańskie ( al Asociației Alpiniștilor din Tatra).
Fiind fascinat de folclorul goralilor, Tetmajer a scris ciclul de povestiri Na skalnym Podhalu, iar mai târziu epopeea Legenda Tatr, care este împărțită în două părți: Maryna z Hrubego și Janosik Nędza Litmanowski.
În anul 1896 s-a mutat în Heidelberg, unde îndeplinește funcția de secretar al lui Adam Krasiński. A călătorit prin Italia, Elveția, Franța și Germania. După Primul Război Mondial, locuiește în Cracovia și apoi în Zakopane, ulterior stabilindu-se în Varșovia. Între anii 1918-1919 este interesat de conflictele dintre Polonia și Cehoslovacia, cu privire la stabilirea granițelor în apropierea Munților Tatra. A luat parte la pregătirile pentru plebiscit din Spisz și Orawa, scriind pe această temă o broșură intitulată „Despre Spisz, Orawa și Podhale” (O Spisz, Orawę i Podhale), în 1919. A fost președintele Uniunii Scriitorilor și Jurnaliștilor Poloni (în polonă: Towarzystwo Literatów i Dziennikarzy Polskich), în 1921. În anul 1934, devine membru onorific al Academiei Polone de Literatură (în limba polonă, Polska Akademia Literatury).
Din cauza înrăutățirii stării sale de sănătate (suferea de o boală mentală, cauzată de sifilis), precum și din cauza pierderii vederii, Tetmajer nu își mai continuă activitatea literară. Existența îi era asigurată de anumite donații. În ianuarie 1940 a fost transportat la Spitalul Jezus din Varșovia, unde a murit după câteva zile. Cauzele morții, după cum arăta autopsia, au fost problemele cardiovasculare, anemia și o afecțiune a hipofizei[8]. Conform dorinței sale, Tetmajer a fost înmormântat atunci în Cimitirul Powązki din Varșovia. În prezent, mormântul său se află în Cimitirul „Cmentarz Zasłużonych na Pęksowym Brzyzku” din Zakopane. [9]
Deși a fost logodit de mai multe ori, pentru perioade scurte (una din logodnicele sale fiind Laura Rakowska, pentru care a scris poezia A kiedy będziesz moją żoną, Tetmajer nu s-a căsătorit niciodată. În urma relației cu o anume actriță, a avut un fiu, Kazimierz Stanisław, pe care nu l-a recunoscut până în anul 1906. Mai târziu, a început să se intereseze de acesta, însă, dependent de alcool, purtător de boli venerice, fiul său se sinucide la vârsta de 33 ani. Tetmajer a mai avut și o relație cu Maria Palider, care i-a servit ca model pentru Maryna din Legenda Tatr (Legenda Munților Tatra)
· 1868 - S-a născut filosoful şi psihologul Constantin Rădulescu Motru, membru şi preşedinte al Academiei Române (1938-1941) (m.06.03.1957).
· 1871: Constantin Isopescu-Grecul sau Constantin cavaler de Isopescu-Grecul (germană Constantin Ritter von Isopescu-Grecul)); cu prenumele ortografiat uneori Konstantin, iar numele Isopescul-Grecul ori Isopescu Grecu; în ucraineană Константин Ісопискуль-Грекуль; n. , Cernăuți, Austro-Ungaria – d. , Cernăuți, Regatul României) a fost un jurist, politician, jurnalist și industriaș de origine română, născut în Austro-Ungaria. Începând din 1907, el a reprezentat în mod neîntrerupt regiunea Bucovina și circumscripția românească Storojineț–Boian–Cernăuți în Camera Deputaților din Austria, participând la evenimentele politice ale Primului Război Mondial. A fost în general cunoscut drept un legiuitor reformator și un politician moderat, care a respins formele radicale ale naționalismului românesc și a căutat în principal să obțină un statut special pentru români în cadrul unei Austrii reformate. Loialitatea sa a fost răsplătită de autoritățile austriece și criticată de Partidul Național Român, dar Isopescu-Grecul s-a distanțat de linia pro-austriacă propovăduită de Aurel Onciul. În 1908, Isopescu-Grecul a înființat, împreună cu Nicu Flondor și Teofil Simionovici, Partidul Independent, care susținea un program moderat. Ulterior, Isopescu-Grecul s-a raliat lui Iancu Flondor, îmbrățișând viziunea conservatoare a acestuia în privința cauzei naționale.
El a fost atras mai aproape de naționalism în timpul războiului mondial. A denunțat persecutarea românilor din Transilvania și a fost dezamăgit de oferta austriacă de anexare a Bucovinei la Republica Populară Ucraineană. La sfârșitul anului 1918, Isopescu-Grecul încă sprijinea autonomia sau independența Bucovinei și Transilvaniei în dauna unirii cu Regatul României, promovând Doctrina Wilson. În timpul dezordinilor din Viena, de după război, el și Iuliu Maniu au organizat unități de apărare formate din români încorporați în Armata Comună, care au acționat ca o forță polițienească și au restabilit ordinea. Odată procesul de unire dintre Bucovina–Transilvania și România fiind inițiat, Isopescu-Grecul a acceptat rezultatul. A continuat să servească drept consul român la Viena și Praga în cea mai mare parte a Războiului româno-ungar, când a fost favorabil stabilirii unei alianțe trainice între România și forțele ungare conservatoare.
În 1920, Isopescu-Grecul s-a întors în Bucovina în calitate de consilier al guvernelor românești și ca investitor în industria forestieră. A revenit în politică opt ani mai târziu, când s-a alăturat Partidului Național-Țărănesccondus de Iuliu Maniu și a fost pentru scurtă vreme membru al Camerei Deputaților. În 1930–1933, a deținut poziția de rector al Universității din Cernăuți, instituție pe care a reprezentat-o și în Senatul României.
S-a născut într-o familie nobiliară românească din Cernăuți, tatăl său – conservator, Dimitrie fiind director de liceu și bunicul său preot ortodox român.[1] Mama sa, Aglaia Constantinovici-Grecul, era fiica lui Ghideon Ritter von Grecul, arhimandrit și înalt oficial guvernamental.[2][3] Constantin a avut o soră, Aurelia – care s-a căsătorit cu austriacul Johann Wenzel Patzit - și 3 frați: Emanoil, Eusebie și Gheorghe — aceștia devenind primul profesor, al doilea medic și al treilea militar de carieră. Constantin a fost adoptat de către unchiul său matern – Temistocle Grecul - și, prin urmare, și-a adăugat la nume particula „Grecul”.[4]
Viitorul om politic a urmat școala în orașul său natal, după care s-a înscris la Universitatea din Cernăuți. În jurul anului 1892a început să scrie sub pseudonimul Constantin Verdi (sau doar Verdi) în presa română din Bucovina, cu articole în Încercări Literare și mai târziu în Gazeta Bucovinei.[5] Tot sub acest pseudonim a publicat prima și singura sa poezie.[6]
S-a căsătorit în anul 1897 și a avut un fiu și o fiică
* 1871: Alexandru conte Wassilko de Serecki (n. 2 februarie 1871, Castelul Berhomet – d. 21 iulie 1920, Bârlad) din familia Wassilko, a fost un ofițer de cavalerie din Armata Comună a Austro-Ungariei cu gradul de locotenent-colonel, șambelan imperial, camerier al arhiducelui Heinrich Ferdinand de Habsburg-Lorena-Toscana și agent de contrainformații al Austro-Ungariei. După anul 1918, a devenit ofițer în Armata Română.
Alexandru a fost nepotul baronului Iordachi (1795-1861) și al treilea fiu al baronului Alexandru Wassilko de Serecki (1827-1893) – mareșal al Ducatului Bucovinei (pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar) și de asemenea membru pe viață al Camerei Superioare de la Viena. Mama sa a fost Ecaterina de Flondor (1843-1920).
După ce a parcurs primii ani de școală învățând în privat, a absolvit studiile secundare la K.k. I. Staatsgymnasium Czernowitz din Cernăuți și a obținut diploma de bacalaureat în 1890.[1] Ulterior a intrat să studieze la Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt, una dintre cele mai prestigioase din Europa.
În 1919 contele a fost preluat cu rangul său militar austriac (după alții în calitate de colonel) în Armata Română. A fost încadrat în Regimentul Nr. 3 Roșiori si a fost decorat cu Ordinul Coroanei României în grad de cavaler.
Cariera sa militară s-a încheiat prin sinucidere la vârsta de doar 49 de ani. S-a împușcat cu arma de serviciu în parcul orașului Bârlad.
· 1875 - S–a născut Fritz Kreisler, violonist şi compozitor american (m.29.01.1962).
* 1879: Ducesa Sofia Charlotte de Oldenburg (2 februarie 1879 – 29 martie1964) a fost membră a Casei de Holstein-Gottorp. A fost singurul copil al lui Frederic Augustus al II-lea, Mare Duce de Oldenburg și a primei soții a acestuia, Prințesa Elisabeta Anna a Prusiei, care a ajuns la vârsta adultă.
* 1879: Ducesa Sofia Charlotte de Oldenburg (2 februarie 1879 – 29 martie1964) a fost membră a Casei de Holstein-Gottorp. A fost singurul copil al lui Frederic Augustus al II-lea, Mare Duce de Oldenburg și a primei soții a acestuia, Prințesa Elisabeta Anna a Prusiei, care a ajuns la vârsta adultă.
Sofia Charlotte ("Lotte") este cel mai bine cunoscută pentru mariajul ei nefericit și mediatizat cu Prințul Eitel Friedrich, al doilea fiu al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei. Mai târziu, căsătoria s-a terminat prin divorț; Sofia Charlotte se va recăsători câțiva ani mai târziu cu Harald van Hedemann, un fost ofițer de poliție.
· 1882 - S-a născut scriitorul irlandez de limbă engleză James Joyce, autorul celebrului roman "Ulise". Datorită romanelor "Ulise", "Oameni din Dublin" şi "Veghea lui Finnegan", el rupe tradiţia structurii romaneşti clasice şi devine fondatorul romanului modern (m.13.01.1941).
· 1882: Prințul Andrei al Greciei și Danemarcei (20 ianuarie/2 februarie 1882– 3 decembrie 1944), a fost cel de al șaptelea copil și al patrulea fiu al regelui George I al Greciei și al reginei Olga Konstantinova a Rusiei. El este nepot al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei și tatăl Prințului Filip, Duce de Edinburgh.
Prințul Andrei (cunoscut în familie sub numele de Andrea) s-a născut la Atena în 1882. A învățat de mic limba engleză însă atunci când a crescut, în conversațiile cu părinții săi, a refuzat să vorbească în altă limbă decât limba greacă.[1] A urmat școala de cadeți și colegiul din Atena,[2] și în ciuda miopiei sale a intrat în armată în mai 1901
Prințul Andrei (cunoscut în familie sub numele de Andrea) s-a născut la Atena în 1882. A învățat de mic limba engleză însă atunci când a crescut, în conversațiile cu părinții săi, a refuzat să vorbească în altă limbă decât limba greacă.[1] A urmat școala de cadeți și colegiul din Atena,[2] și în ciuda miopiei sale a intrat în armată în mai 1901
În 1902, Prințul Andrei a întâlnit-o la Londra pe Prințesa Alice de Battenberg la încoronarea unchiului ei și soțul mătușii lui Andrei, Eduard al VII-lea al Regatului Unit. Prințesa Alice era fiica Prințului Louis de Battenberg și a Prințesei Victoria de Hesse. S-au îndrăgostit iar anul următor, la 6 octombrie 1903 Andrei s-a căsătorit civil cu Alice la Darmstadt.[4] Au urmat două ceremonii religioase: una luterană și alta ortodoxă.[5]
Prințul și Prințesa Andrei au avut cinci copii:
- Prințesa Margarita a Greciei și Danemarcei, căsătorită în 1931 cu Gottfried, Prinț de Hohenlohe-Langenburg
- Prințesa Theodora a Greciei și Danemarcei, căsătorită în 1931 cu Prințul Berthold, Margrave de Baden
- Prințesa Cecilie a Greciei și Danemarcei, căsătorită în 1931 cu Georg Donatus, Mare Duce de Hesse
- Prințesa Sofia a Greciei și Danemarcei, căsătorită prima dată în 1930 cu Prințul Christoph de Hesse și a doua oară în 1946 cu Prințul George William de Hanovra
- Prințul Filip, Duce de Edinburgh, căsătorit în 1947 cu Elisabeta a II-a a Regatului Unit
* 1888: John Foster Dulles (n. 2 februarie 1888 – d. 24 mai 1959) a fost un diplomat american, care a îndeplinit funcția de Secretar de Stat (ministru al Afacerilor Externe) al Statelor Unite ale Americii, de la 21 ianuarie1953 la 22 aprilie 1959, sub președintele republican Dwight D. Eisenhower.
Geopolitician de renume, el a consacrat noțiunea de respingere (în engleză rollback) a Uniunii Sovietice.
În calitate de Secretar de Stat, a contribuit decisiv la edificarea NATO, precum și la crearea altor tratate[13], pentru stăvilirea politicii expansioniste a Uniunii Sovietice.
A fost o figură semnificativă în timpul Războiului Rece, promovând o atitudine hotărâtă și intransigentă împotriva comunismului în întreaga lume. El a pledat în favoarea sprijinirii Franței în Războiului din Indochina, împotriva forțelor Viet Minh. Este larg cunoscut zvonul că ar fi refuzat să dea mâna cu premierul comunist chinez Ciu Enlai, la Conferința de la Geneva, în 1954.
* 1886: Frank William George Lloyd (2 februarie 1886 – 10 august 1960) a fost un regizor, scenarist, actor și producător de film american, de origine britanic. Lloyd a fost unul din membri fondatori ai Academiei Americane a Artelor și Științelor Filmului (în original en Academy of Motion Picture Arts and Sciences,[2] și președintele acesteia între 1934 și 1935.
· 1889 - S-a născut biologul român Traian Săvulescu, fondator al Şcolii româneşti de fitopatologie, primul care a făcut cunoscută în ţara noastră flora Arabiei şi Palestinei, membru şi preşedinte al Academiei Române (m.29.03.1963).
* 1895: Nedeljko Čabrinović (în chirilică: Недељко Чабриновић; n. 2 februarie1895, Sarajevo, Austro-Ungaria – d. 20 ianuarie 1916, Terezín)[1][2] a fost un sârb, membru a mișcării pro-Iugoslavia[3] Tânăra Bosnie și unul din cei șapte reprezentanți ai organizației Mâna Neagră care au planificat asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei în timpul vizitei sale de la Sarajevo, anunțată a fi în iunie 1914.
* 1901: Jascha Heifetz (pronunțat în engleză /ˈhaɪfɪts/) (n. 20 ianuarie stil vechi / 2 februarie 1901 Vilnius, pe atunci Imperiul Rus, acum Lituania - d. 10 decembrie 1987) a fost un violonist virtuoz rus evreu.
Este considerat ca fiind unul dintre cei mai mari violoniști din toate timpurile și a fost numit „Violonistul secolului” de către RCA Victor, compania pentru care a înregistrat.
* 1902: Josep Samitier Vilalta (n. 2 februarie 1902 – d. 4 mai 1972) a fost un jucător de fotbal spaniol care a jucat pentru FC Barcelona.
* 1905: Ayn Rand (/ˈaɪn ˈrænd/;[16] născută Alisa Zinovievna Rosenbaum, rusă Али́са Зино́вьевна Розенба́ум; n. ,[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10] Sankt Petersburg, Imperiul Rus[11][12] – d. ,[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10] New York, SUA[13]) a fost o romancieră(d), filosoafă,[17] dramaturgă și scenaristă americană de origine rusă. Ea este cunoscută pentru cele două romane de succes ale ei, Izvorul și Revolta lui Atlas, și pentru dezvoltarea unui sistem filosofic numit de ea „obiectivism”. Educată în Rusia, s-a mutat în Statele Unite în 1926. În anii 1935-1936 a scris o piesă de teatru care s-a jucat pe Broadway. După primele două romane, care la început nu au avut succes în America, a ajuns celebră cu romanul The Fountainhead din 1943.
În 1957, Rand și-a publicat cea mai cunoscută lucrare, romanul Revolta lui Atlas. După aceea, a recurs la non-ficțiune pentru a-și promova filosofia, publicându-și propriile reviste și lansând mai multe colecții de eseuri până la moartea sa în 1982. Rand a susținut rațiunea ca singurul mijloc de a dobândi cunoștințe, și a respins credința și religia. Ea susținea egoismul rațional și etic, și respingea altruismul. În politică, ea a condamnat primul recurs la forță ca fiind imoral,[18] și s-a opus colectivismului și etatismului, dar și anarhismului, susținând în schimb un capitalism laissez-faire, pe care l-a definit drept un sistem bazat pe recunoașterea drepturilor individuale.[19] În artă, Rand a promovat realismul romantic. Ea a fost extrem de critică cu cei mai mulți filozofi și cu tradițiile filosofice cunoscute de ei, cu excepția lui Aristotel, a lui Toma d'Aquino, și a liberalilor clasici.[20]
Criticii literari au primit operele de ficțiune ale lui Rand cu recenzii mixte,[21] iar mediul academic, în general, i-a ignorat sau i-a respins filosofia, deși interesul academic a crescut în ultimele decenii.[22][23][24]Mișcarea obiectivistă încearcă să-i răspândească ideile, atât în rândul publicului cât și în mediul academic.[25] Ea a avut o influență semnificativă asupra libertarienilor și conservatorilor americani.
* 1908: Jack Mollick, născut Jankel Mallik (n. 2 februarie 1908, Vișeu de Sus, Austro-Ungaria - d. 10 decembrie 1953) a fost un muzician și trompetistromân.
A devenit un trompetist faimos care și-a croit cariera în Chicago și New York în perioada interbelică și chiar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
· 1913 - S-a născut scriitorul Ion Gh.Pană.
· 1915: Abba Eban, diplomat și om politic israelian (d. 2002)
* 1916: Lidia Axionov (n. 2 februarie 1916, Chișinău; d. 10 martie 1986, Chișinău) a fost o muzicologă și pedagogă moldoveancă.
* 1916: Lidia Axionov (n. 2 februarie 1916, Chișinău; d. 10 martie 1986, Chișinău) a fost o muzicologă și pedagogă moldoveancă.
În 1934, a absolvit Liceul Eparhial de Fete din Chișinău, după care Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică „Unirea” din Chișinău în 1935 și Conservatorul George Enescu din Iași (clasa profesoarei A. Zira) în 1939.
Activează ca profesoară la Liceul de Muzică din Chișinău între anii 1940–1941. În cursul războiului (1941–1944) este redactor literar la Teatrul Unit Moldovenesc-Rus, evacuat în orașul Marî, Turkmenistan. Între 1944 și 1958 este lector superior, șef de studii, decan al facultății de interpreți a Conservatorului de Stat din Chișinău. În 1960–1962 face specializare la Conservatorul din Moscova.
În 1964, își termină teza de doctor despre creația muzicală populară din Moldova; în 1966 devine doctor conferențiar. Este prorector pentru activitatea didactică și științifică la Institutul de Arte „Gavriil Muzicescu” (azi Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Moldova) în perioada 1958–1979. Devine membră a Uniunii Compozitorilor din RSSM în 1972.
În 1972 este distinsă cu premiul „Maestru Emerit al Artei din RSSM”.
· 1922 - S-a născut cineastul şi regizorul spaniol Juan Antonio Bardem („Moartea unei cicliste”, „Ultima zi de război”, „Tânărul Picasso”).
· 1925 - S-a născut artistul plastic Gheorghe Tofan.
· 1926: Valéry Giscard d'Estaing (pronunție franceză: 
audio; n. ,[1][2] Koblenz, Republica de la Weimar[3]) este un politician francez, care a fost între 1974 și 1981 președinte al Franței. Este membru al Academiei Franceze.
audio; n. ,[1][2] Koblenz, Republica de la Weimar[3]) este un politician francez, care a fost între 1974 și 1981 președinte al Franței. Este membru al Academiei Franceze.
Pe 2 ianuarie 1956 este ales parlamentar în Adunarea Națională. Din 1962 până în 1966 este ministru de finanțe al Franței, ca și între 1969 și 1974.
Actualmente se ocupă cu probleme referitoare la integrarea europeană. A fost președintele Convenției Europene, care s-a ocupat cu redactarea articolelor Tratatului constituțional european. Pentru aceast a primit în anul 2003 Premiul Carol cel Mare al orașului Aachen.
· 1932 - S-a născut scriitorul Marsui Ildikó.
· 1934 - S-a născut Skip (Clyde) Battin, basist american (Skip & Flip, The Byrds).
· 1934: Bettino Craxi, președinte al Consiliului de Miniștri al Italiei în perioada 1983–1987 (d. 2000)
* 1934: Otar Iosseliani (în georgiană: ოთარ იოსელიანი; n. ,[1][2][3][4] Tbilisi, URSS[5]) este un renumit scenarist, regizor și producător de origine georgiană. Din cauza cenzurii aplicate filmelor sale în URSS, Iosseliani a fost obligat să emigreze în Franța în anul 1982.
* 1934: Otar Iosseliani (în georgiană: ოთარ იოსელიანი; n. ,[1][2][3][4] Tbilisi, URSS[5]) este un renumit scenarist, regizor și producător de origine georgiană. Din cauza cenzurii aplicate filmelor sale în URSS, Iosseliani a fost obligat să emigreze în Franța în anul 1982.
Primul său lung metraj, Noiembrie (1966), a câștigat premiu FIPRESCI la Festivalul de Film de la Cannes. Filmul său Pastorala, după ce a fost finalizat, în 1976, nu a avut voie să fie lansat oficial dispărând timp de mai mulți ani în arhivele sovietice și având o difuzare extrem de strictă mulți ani mai târziu. Acest fapt i-a întărit lui Otar Iosseliani convingerea că libertatea sa de exprimare este cenzurată și, după succesul Pastoralei la Festivalul de Film de la Berlin, în 1982, regizorul a decis să emigreze din Uniunea Sovietică în Franța.
Primul mare succes internațional avea să vină abia în 1984, în Franța, după ce a realizat Favorites of the Moon, film ce a fost premiat la Festivalul de Film de la Veneția în același an. În 1986 Iosseliani a făcut parte din juriul celei de-a 36-a ediții a Festivalului Internațional de Film de la Berlin [6]. În anii următori filmele sale au fost premiate din nou la Festivalul de Film de la Veneția (And Then There Was Light (1989), Brigands-Chapter VII (1996)), iar pelicula Monday Morning (2002) a câștigat premiu Ursul de Argint la Festivalul de Film de la Berlin.
* 1935: Dariush Shayegan (în persană: داریوش شایگان; n. , Teheran, Iran – d. ,[1] Teheran, Iran) a fost unul dintre proeminenții gânditori, teoreticieni culturali și filosofi ai Iranului.
Shayegan a urmat studii la Universitatea Sorbonne din Paris. A fost profesor al limbii sanscrite și al religiilor indiene la Universitatea din Teheran. A scris un roman Terre de mirages în franceză și a câștigat premiul ADELF oferit de către Asociația Autorilor Francezi pe data de 26 decembrie 2004. Shayegan este cunoscut în Franța datorită cărților sale în domeniul filosofiei și al misticii.
Shayegan a făcut, de asemenea, multe cercetări asupra misticismului persan și a poeziei mistice. A fost director fondator al Centrului Iranian pentru Studii ale Civilizațiilor. În 1977, Shayegan a inițiat un simpozion internațional cu tema "dialog între civilizații", un concept care a fost acceptat și de către fostul președinte iranian Mohammad Khatami.
· 1940 - S-a născut Alan Caddy, chitarist britanic (Tornados).
· 1940 - S-a născut Adrian Anghelescu, critic şi istoric literar.
· 1942 - S-a născut Graham Nash, chitarist, vocalist şi compozitor britanic (The Hollies, Crosby, Stills, Nash & Young).
· 1943 - S-a născut Peter Macbeth, basist britanic (Foundations).
* 1944: Lidia Hlib (nume complet Elisabeta Lidia Hlib; n. , Ungheni, Moldova) este o prozatoare și poetă din Republica Moldova.
A făcut studii în filologie la Universitatea de Stat din Moldova, absolvindu-le în 1965.[1] Imediat după universitate, a fost profesoară de limba română la Școala nr. 1 din Cărpineni, Hîncești timp de un an. A urmat o perioadă în care a fost regizoare la redacția literară a televiziunii de stat (actualmente TeleRadio Moldova), apoi redactoare la teatrul televizat „Prichindel”. A fost secretar literar la Teatrul „Licurici”, cât și coordonator la Editura Uniunii Scriitorilor (1989–1992) și la Editura „Iulian”. A colaborat la revista „Steluța” (azi „Alunelul”). În 2014, activa la Editura „Silvius Libris”.[2]
Debutul literar l-a avut în anul 1967, când a publicat în revista „Moldova” miniatura pentru copii Micuța. A continuat să scrie, publicând nuvele în culegerea Dintre sute de catarge (1984), cât și proză satirică și epigrame.
· 1946 - S-a născut Howard Bellamy, cântăreţ, chitarist şi compozitor country american (Bellamy Brothers).
· 1947 - S-a născut John Patrick Weathers, baterist britanic (Gentle Giant).
· 1947 - S-a născut Derek Victor Shulman, vocalist, saxofonist şi basist britanic (Gentle Giant).
· 1947 - S-a născut Mike Brant, pop star francez (m.27.04.1975).
· 1947: Vladimir Găitan (n. 2 februarie 1947, Suceava) este un actor român.
Actorul Vladimir Găitan a fost decorat la 13 decembrie 2002 cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului romanesc, cu prilejul împlinirii unui veac și jumătate de existență a Teatrului Național din București”
Filmografie:
- Reconstituirea (1968) - Ripu
- Căldura (1969)
- Așteptarea (1970)
- Puterea și Adevărul, regia Manole Marcus (1971)
- Urmărirea (TV) (1971)
- Mușatinii (1971)
- Pădurea de Ostrovski, regia Sanda Manu (1972)
- Săgeata căpitanului Ion (1972) - Ion
- Ceața, regia Vladimir Popescu-Doreanu (1973)
- Un tânăr mai puțin furios de I.D. Șerban, regia Ariana Kuner Stoica (1974)
- Întoarcerea lui Magellan (1974) - Bucur
- Zile fierbinți (1975) - ing. Andrei Jercan
- Neisprăvitul de Denis Ivanovici Fonvizin, regia Cornel Popa (1975)
- Pe aici nu se trece (1975) - Elev ofițer Petru
- Războiul Independenței (Serial TV) (1977) - Subloc. Arthur Hartell
- Accident (1977) - lt. Ștefan Vlahu
- Din nou împreună (1978)
- Pentru patrie (1978) - sublt. Artur Hartell
- Vlad Țepeș (1979)
- Irina lui Ion Vlahul de Vasile Voiculescu (1979)
- Musafirul de duminică de Petre Ispas, regia Nae Cosmescu (1979)
- Audiența (1979)
- In asteptarea lui Lefty / (1979)
- Nea Mărin miliardar (1979) - comandantul aeronavei
- Mihail, cîine de circ (1979) - polițist
- Cronica de vitejie de Dan Tarchila, regia Constantin Dinischiotu, 1979
- Stâlpii societății de Ibsen, regia Cornel Popa (1980)
- Ultima noapte de dragoste(1980) - Tudor Gheorghiu
- La răscrucea marilor furtuni(1980) - Alecu Russo
- Munții în flăcări (1980) - Alecu Russo
- Duelul (1981)
- Șantaj (1981)
- Anul 1848 (1982)
- Surorile Boga de Horia Lovinescu, regia Constantin Dicu, 1982
- Întîlnirea (1982) - Petre
- Cucerirea Angliei (1982)
- Năpasta (1982) - Dumitru
- Zbor periculos (1984)
- Der mann mit dem ring im Ohr (1984) - Omul cu cercel de aur
- Unirea e puterea de Ion Luca, regia Eugen Todoran (1984)
- Omul care de I.D. Serban, regia Olimpia Arghir (1984)
- Misiune specială de Ion Grecea, regia Constantin Dicu (1985)
- Întunecare (1985)
- Racolarea (1985)
- Mihai Viteazu de Octav Dessila, regia Nae Cosmescu (1986)
- Oameni în luptă de Al. Voitin, regia Domnița Munteanu (1986)
- Noi, cei din linia întâi (1986) - Lt Bodnarenko
- De joi pana duminica / (1986)
- Secretul lui Nemesis (1987)
- Flori pentru o zi din august de Petru Vintilă, regia Constantin Dicu (1988)
- François Villon - Poetul vagabond (1987)
- Mircea (1989)
- Coroana de foc (1990)
- Turnul de fildeș de Victor Roznov, regia Ion Cojar (1991)
- Pluta meduzei de Marin Sorescu, regia Nae Cosmescu (1992)
- Mesagerul după Mircea Eliade, Constantin Dicu (1994)
- Începutul adevărului (Oglinda)(1994)
- Omul zilei (1997)
- Triunghiul Morții (1999)
- Roberta (Serial TV) (2000)
- Căsătorie imposibilă (Serial TV) (2000)
- Detectiv fără voie de G. Arion, regia Silviu Jicman (2002)
- Femeia visurilor (2005) - Oculistul
- „15” (2005)
- Margo (2006) - Tatăl
- Daria, iubirea mea (Serial TV) (2006)
- Soare pentru doi (2007) - El
- Cu un pas înainte (2007) - Vasile Leonte #2 (1 episode, 2007)
- Inimă de țigan (Serial TV) (2007-2008) - Profesorul Toma
- Supraviețuitorul (2008) - Goldberg
- Regina (Serial TV) (2008-2009)
- State de Romania (Serial TV) (2009-2010) - Profesorul Toma
- Poker (2010)
- Moștenirea (Serial TV) (2010-2011) - Profesorul Toma
- Ultimul corupt din România (2012) - Horia Vrăbete
- Rusty Steel / Comoara din Marea Neagră (2014) - Fisherman
- Live (2015) - părintele Sotin
· 1948 - S-a născut Alan McKay, chitarist american (Earth, Wind & Fire).
* 1948: Roger Williamson (n. 2 februarie 1948 – d. 29 iulie 1973) a fost un pilot englez de Formula 1 care a evoluat în Campionatul Mondial în sezonul 1973. A murit în timpul Marelui Premiu al Olandei din 1973 care a avut loc pe circuitul Zandvoort.
* 1949: Bernard Farcy (n. 2 februarie 1949) este un actor francez.
* 1949: Brent Spiner (n. 2 februarie 1949[4][5], Houston, Texas) este un actor american cel mai cunoscut pentru interpretarea rolului androidului Data (Star Trek) din serialul de televiziune Star Trek: Generația următoare și în filmele de lung metraj Star Trek: Generații, Star Trek: Primul contact, Star Trek: Rebeliune și Star Trek: Nemesis[6].
* 1948: Roger Williamson (n. 2 februarie 1948 – d. 29 iulie 1973) a fost un pilot englez de Formula 1 care a evoluat în Campionatul Mondial în sezonul 1973. A murit în timpul Marelui Premiu al Olandei din 1973 care a avut loc pe circuitul Zandvoort.
* 1949: Bernard Farcy (n. 2 februarie 1949) este un actor francez.
* 1949: Brent Spiner (n. 2 februarie 1949[4][5], Houston, Texas) este un actor american cel mai cunoscut pentru interpretarea rolului androidului Data (Star Trek) din serialul de televiziune Star Trek: Generația următoare și în filmele de lung metraj Star Trek: Generații, Star Trek: Primul contact, Star Trek: Rebeliune și Star Trek: Nemesis[6].
· 1950: Serafim Urechean (n. 2 februarie 1950, Larga, raionul Briceni) este un om politic moldovean, președintele Curții de Conturi a Republicii Moldova. A îndeplinit funcția de primar general al municipiului Chișinău(1994-2005) și cea de prim-ministru interimar al Republicii Moldova (5 - 17 februarie 1999). A fost președinte al partidului Alianța "Moldova Noastră" (2003 - 2011) și prim-vicepreședinte al Parlamentului Republicii Moldova (2009 - 2010).
· 1950 - S-a născut Harry Coradini, solist vocal, membru fondator al grupului "Progresiv TM - Rosu şi Negru". În 1985, emigrează în Germania, iar în 1993 revine în ţară.
* 1950: Jean-Claude Mignon (n. 2 februarie 1950) este un politician francez, membru al Adunării Naționale a Franței. Reprezentant al departamentului Seine-et-Marne din parte Uniunii pentru o Mișcare Populară.
* 1950: Jean-Claude Mignon (n. 2 februarie 1950) este un politician francez, membru al Adunării Naționale a Franței. Reprezentant al departamentului Seine-et-Marne din parte Uniunii pentru o Mișcare Populară.
* 1951: Paul-Jürgen Porr (n. 2 februarie 1951, Mediaș) este din 5 martie 2013președintele Forumului Democrat al Germanilor din România
* 1952: Park Geun-hye (n. 2 februarie 1952) este politiciană sud-coreeană, președinta Coreei de Sud începând din 25 februarie 2013 - 10 martie 2017, în urma victoriei în alegerile prezidențiale din 19 decembrie 2012. Ea va fi prima femeie care va deține această funcție
* 1954: Christie Brinkley (născută Christie Lee Hudson; n. 2 februarie 1954) este un fotomodel și actriță americană. A devenit faimoasă pe plan internațional începând cu sfârșitul anilor 1970 prin trei apariții consecutive pe coperta Sports Illustrated Swimsuit Issue până în 1981. De-a lungul timpului ea a apărut în peste 500 de coperte de reviste. Reviste ca Allure, Playboy și Men's Health au numit-o pe Brinkley drept una dintre cele mai atractive femei din toate timpurile.
* 1963: Andrej Kiska (n. , Poprad, Cehoslovacia) este un antreprenor și filantrop slovac, președintele Slovaciei din 15 iunie 2014.
* 1967: Iulian Chiriță (n. 2 februarie 1967 în Târgoviște) este un fotbalist român, care a jucat pentru Echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1994. S-a retras din fotbal, a activat ca jucător numai până la vârsta de 32 de ani.
* 1970: Aurelian Ion Preda (2 februarie 1970, Curtea de Argeș[1] – 27 septembrie 2016, Viena, Austria) a fost un cântăreț român de muzică populară, cunoscut ca prezentator și realizator ale emisiunii „Povești de viață și Destine celebre la Etno TV.
Aurelian Preda a fost căsătorit cu Mariela, o fostă colegă de la liceul din Curtea de Argeș, cu care a avut trei copii: două fete și un băiat; una dintre fiice, Anamaria Rosa, este și ea cântăreață de muzică populară.[5] Soția sa mai avea o fată dintr-o primă căsătorie, despre care Aurelian Preda a declarat „[o] iubesc mult și o consider copilul meu”
* 1976: Alexandru Ciucu (n. 2 februarie 1976, București) este un creator de modădin România. A absolvit Colegiul Național „Grigore Moisil” din București secția matematică- fizică și, a continuat la Academia de Studii Economice – secția Finanțe Asigurări Bănci și Burse de Valori. În 2001, Alexandru Ciucu alege să urmeze un drum al formării în domeniul modei prin absolvirea cursurilor Institutului Carlo Secoli din Milano, iar în 2007 a Institutului Marangoni din Milano în specializarea Marketing de modă.[4] Atelierul de modă a luat astfel ființă atât pe fondul unei bogate tradiții și experiențe în domeniul costumului bărbătesc, cât și
* 1967: Iulian Chiriță (n. 2 februarie 1967 în Târgoviște) este un fotbalist român, care a jucat pentru Echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1994. S-a retras din fotbal, a activat ca jucător numai până la vârsta de 32 de ani.
* 1970: Aurelian Ion Preda (2 februarie 1970, Curtea de Argeș[1] – 27 septembrie 2016, Viena, Austria) a fost un cântăreț român de muzică populară, cunoscut ca prezentator și realizator ale emisiunii „Povești de viață și Destine celebre la Etno TV.
Aurelian Preda a fost căsătorit cu Mariela, o fostă colegă de la liceul din Curtea de Argeș, cu care a avut trei copii: două fete și un băiat; una dintre fiice, Anamaria Rosa, este și ea cântăreață de muzică populară.[5] Soția sa mai avea o fată dintr-o primă căsătorie, despre care Aurelian Preda a declarat „[o] iubesc mult și o consider copilul meu”
* 1976: Alexandru Ciucu (n. 2 februarie 1976, București) este un creator de modădin România. A absolvit Colegiul Național „Grigore Moisil” din București secția matematică- fizică și, a continuat la Academia de Studii Economice – secția Finanțe Asigurări Bănci și Burse de Valori. În 2001, Alexandru Ciucu alege să urmeze un drum al formării în domeniul modei prin absolvirea cursurilor Institutului Carlo Secoli din Milano, iar în 2007 a Institutului Marangoni din Milano în specializarea Marketing de modă.[4] Atelierul de modă a luat astfel ființă atât pe fondul unei bogate tradiții și experiențe în domeniul costumului bărbătesc, cât și
„din dorința de a aduce pe piața din România o contribuție în educația stilului vestimentar masculin”—Alexandru Ciucu[35]
Designerul Alexandru Ciucu este căsătorit cu cântăreața de muzică ușoară Alina Sorescu, pe care a cunoscut-o 2008 și cu care a întemeiat o familie în 2010.[36] . Cei doi soți au două fetițe, Elena Carolina [37] și Ana Raisa [38].
· 1977: Shakira Isabel Mebarak Ripoll (n. 2 februarie 1977, Barranquilla, Columbia), mai cunoscută sub numele de scenă Shakira, este o cântăreață, textieră, actriță, dansatoare și producătoare columbiană.[3]Ea a debutat la începutul anilor '90 în țara sa natală, devenind cunoscută pe întregul continent odată cu lansarea albumului Pies Descalzos în anul 1996.[6] Acesta a fost urmat după doi ani de materialul ¿Dónde Están Los Ladrones?.[6]
* 1977: Daniel Cousin (n. 2 februarie 1977 în Libreville, Gabon) este un fotbalist de origine franceză și gaboneză. El evoluează pe postul de atacant.
* 1978: Dorin Silviu Petrea (n. 2 februarie 1978) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Social Democrat.
* 1978: Kota Yoshihara (n. 2 februarie 1978) este un fost fotbalist japonez.
* 1981: Ciprian Ion Tănasă (n. 2 februarie 1981, România) este un fotbalist român, care joacă pe postul de atacant în formația Vedița Colonești.
* 1982: Iulian Vladu (n. 2 februarie 1982, Caracal) este un fotbalist român, care evoluează pe posturile de fundaș stânga și mijlocaș stânga la clubul din Liga a III-a, SCM Argeșul Pitești.
* 1985: Valentin Bușcă (n. 2 februarie 1985) este un jucător de fotbal român care a evoluat la clubul U Cluj.
Începând cu mileniul al treilea, Shakira a devenit cunoscută în întreaga lume grație discului Laundry Service, acesta comercializându-se în peste cincisprezece milioane de unități.[9] Promovarea s-a realizat cu ajutorul unor cântece precum „Whenever, Wherever”, „Underneath Your Clothes” sau „Objection”, primul fiind unul dintre cele mai mari succese comerciale ale deceniului.[10] În anul 2005, solista a promovat înregistrarea „La Tortura”, care a devenit primul single de pe materialul Fijación Oral Vol. 1.[11] Piesa s-a bucurat de aprecieri la nivel mondial, fiind unul dintre cele mai de succes cântece în limba spaniolă.[12]Fijación Oral Vol. 1 a fost succedat de Oral Fixation Vol. 2, o colecție de compoziții în limba engleză.[13] Pe o versiune reeditată a acesteia a fost inclusă piesa „Hips Don't Lie”, ce a obținut locul întâi în majoritatea ierarhiilor muzicale din lume.[14]
Discul ce include materialul de studio cu numărul opt al interpretei se intitulează She Wolf și a fost lansat în octombrie 2009 în Europa.[15] El a fost precedat de promovarea cântecului omonim ce marchează o schimbare de stil muzical și de imagine pentru Shakira.[16] Acesta a fost urmat de Sale el Sol — un an mai târziu — care constituie sinteza celor aproximativ douăzeci de ani de carieră muzicală ai solistei.[17]
De-a lungul carierei sale solista a vândut peste 50 de milioane de albume,[16] fiind declarată cel mai bine vândut artist columbian al tuturor timpurilor și una dintre cele mai cunoscute interprete de muzică latino.[18]De asemenea, cantautoarea a fost răsplătită cu două premii Grammy și cu șapte trofee Latin Grammy pentru realizările sale muzicale.[19]Piesele sale „Whenever, Wherever”, „La Tortura” și „Hips Don't Lie” au stabilit recorduri nedoborâte de alți muzicieni până în momentul de față
n anul 2000 artista a început o relație cu Antonio de la Rúa, fiul președintelui de atunci al Argentinei, Fernando de la Rúa.[176] De-a lungul anilor în presa internațională au existat diverse articole cu privire la cei doi.
.jpg)
În iunie 2007 au început o serie de zvonuri în presa latino-americanăconform cărora cuplul s-a destrămat.[177] Cu toate acestea, cuplul fusese văzut în timpul unei întâlniri desfășurate într-un restaurant, lucru ce infirma articolele de presă apărute anterior.[177] Ulterior, au apărut diverse informații conform cărora artista și de la Rúa erau pregătiți să își oficializeze relația, însă totul a fost negat de solistă, care declara: „Obișnuiam să cred că trebuie să mă căsătoresc și că trebuie să am copii. [...] Dar noi ne comportăm ca și un cuplu căsătorit; nu avem nevoie de acte pentru asta”.[178] De asemenea, Shakira a declarat în numărul din noiembrie 2009 al revistei Rolling Stone faptul că nu dorește să se căsătorească deoarece nu vrea să ocupe primele pagini ale ziarelor de scandal cu știri senzaționale în cazul în care ar ajunge pe punctul de a divorța, publicația citând-o: „Este amuzant modul în care ziarele doresc să te vadă căsătorit, pentru ca mai apoi să te vadă divorțat. Ei bine, eu nu voi face niciuna dintre acestea”.[179].
Totuși, interpreta afirma faptul că își dorește să întemeieze o familie, declarând: „Eu nu-mi fac probleme din pricina faptului că nu suntem căsătoriți. Ne comportăm ca și un cuplu căsătorit, chiar dacă noi nu suntem căsătoriți. Dar am fost împreună timp de nouă ani și am ajuns la un consimțământ și ne gândim să avem copii”.[180]. În ianuarie 2011 Shakira a anunțat că s-a despărțit de Antonio de la Rua,[181] iar în luna martie a confirmat oficial pe Twitter relația dintre ea și fundașul clubului FC Barcelona Gerard Pique,[182][183] prezentându-l drept „soarele meu”.[184] În septembrie 2012 solista a confirmat printr-un mesaj pe pagina sa oficială de Facebook faptul că este însărcinată, așteptând primul său copil alături de Pique, declarând totodată faptul că își va suspenda toate activitățile promoționale până la naștere.[185]
La data de 22 ianuarie 2013, la ora 21:36 Shakira a devenit mamă, născând în spitalul Teknon din Barcelona, prin operație cezariană, un băiat pe care împreună cu tatăl acestuia, Gerard Pique, l-au numit Milan
* 1977: Valeriu Ionuț Bordeanu (n. , Botoșani, România) este un fotbalist român, retras din activitate, care în prezent este antrenorul secund al echipei CFR Cluj.* 1977: Daniel Cousin (n. 2 februarie 1977 în Libreville, Gabon) este un fotbalist de origine franceză și gaboneză. El evoluează pe postul de atacant.
* 1978: Dorin Silviu Petrea (n. 2 februarie 1978) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Social Democrat.
* 1978: Kota Yoshihara (n. 2 februarie 1978) este un fost fotbalist japonez.
* 1981: Ciprian Ion Tănasă (n. 2 februarie 1981, România) este un fotbalist român, care joacă pe postul de atacant în formația Vedița Colonești.
* 1982: Iulian Vladu (n. 2 februarie 1982, Caracal) este un fotbalist român, care evoluează pe posturile de fundaș stânga și mijlocaș stânga la clubul din Liga a III-a, SCM Argeșul Pitești.
* 1985: Valentin Bușcă (n. 2 februarie 1985) este un jucător de fotbal român care a evoluat la clubul U Cluj.
· 1987: Gerard Piqué i Bernabeu (n. 2 februarie 1987 în Barcelona) este un fotbalist spaniol. A fost cumpărat de Manchester United de la FC Barcelona B, pe 1 iulie 2004, și apoi împrumutat în sezonul 2006/2007la Real Zaragoza. A debutat la Manchester United pe 26 octombrie2004, într-un meci cu Crewe Alexandra. A jucat de asemenea în selecționatele U17 și U19 ale Spaniei.
* 1987: Fady Fatrouni (n. 2 februarie 1987, Sydney, Australia), cunoscut după numele de scenă Faydee, este un cântăreț și compozitor de muzică R&B, dance și pop australian de origine libaneză
* 1987: Alexandru Suvorov (n. 2 februarie 1987, Chișinău) este un fotbalistmoldovean care evoluează la clubul Milsami Orhei[1] și la echipa națională de fotbal a Republicii Moldova pe poziția de mijlocaș.
* 1989: Ștefan Caraulan (n. 2 februarie 1989) este un fotbalist moldovean, care în prezent evoluează la clubul Spicul Chișcăreni în Divizia „A”. Anterior a jucat la mai multe cluburi din Divizia Națională, printre care Dacia Chișinău și Zimbru Chișinău. În debutul carierei a jucat 10 meciuri cu Zimbru 2 Chișinău în Divizia „A”, marcând un gol
* 1989: Ivan Perišić (n. 2 februarie 1989 în Split[1]) este un fotbalist croat care joacă pentru Internazionale Milano în Serie A pe post de mijlocaș
* 1991: Nathan Delfouneso (n. 2 februarie 1991 la Tyseley, Birmingham) este un fotbalist englez care evoluează pe postul de atacant la Blackpool. A evoluat la toate naționalele de tineret ale Angliei.
* 1993: Ravel Ryan Morrison (n. 2 februarie 1993, Wythenshawe, Manchester) este un mijlocaș aflat sub contract cu Queens Park Rangers, împrumutat de la Lazio.
Faptul că numele de familie al lui Piqué este „Bernabeu” a creat confuzie în ceea ce privește originile sale, deoarece duce cu gândul la stadionul Santiago Bernabéu, arena lui Real Madrid. Realitatea este că stadionul a fost numit în onoarea lui Santiago Bernabéu Yeste, fost mare președinte al clubului, dar numele Bernabeu este de origine catalană și destul de răspândit în Barcelona. Piqué (alt nume de familie tipic catalan) este nepotul fostului vicepreședinte al lui FC Barcelona, Amador Bernabeu.
Piqué a debutat ca titular pentru United în Premier League pe 29 martie 2006, într-un meci cu West Ham, evoluând pe postul de fundaș dreapta în locul accidentatului Gary Neville. A reușit atunci să trimită pe poartă un șut periculos de la 35 m.
Evoluțiile sale bune, în special în echipa de rezerve, au dus la semnarea unui contract în februarie 2005, valabil până în vara lui 2009.
* 1987: Pedro Celestino Silva Soares, cunoscut ca Pedro Celestino sau doar ca Celestino (n. 2 ianuarie 1987, Tarrafal, Capul Verde) este un fotbalist aflat sub contract cu CFR Cluj.* 1987: Fady Fatrouni (n. 2 februarie 1987, Sydney, Australia), cunoscut după numele de scenă Faydee, este un cântăreț și compozitor de muzică R&B, dance și pop australian de origine libaneză
* 1987: Alexandru Suvorov (n. 2 februarie 1987, Chișinău) este un fotbalistmoldovean care evoluează la clubul Milsami Orhei[1] și la echipa națională de fotbal a Republicii Moldova pe poziția de mijlocaș.
* 1989: Ștefan Caraulan (n. 2 februarie 1989) este un fotbalist moldovean, care în prezent evoluează la clubul Spicul Chișcăreni în Divizia „A”. Anterior a jucat la mai multe cluburi din Divizia Națională, printre care Dacia Chișinău și Zimbru Chișinău. În debutul carierei a jucat 10 meciuri cu Zimbru 2 Chișinău în Divizia „A”, marcând un gol
* 1989: Ivan Perišić (n. 2 februarie 1989 în Split[1]) este un fotbalist croat care joacă pentru Internazionale Milano în Serie A pe post de mijlocaș
* 1991: Nathan Delfouneso (n. 2 februarie 1991 la Tyseley, Birmingham) este un fotbalist englez care evoluează pe postul de atacant la Blackpool. A evoluat la toate naționalele de tineret ale Angliei.
* 1993: Ravel Ryan Morrison (n. 2 februarie 1993, Wythenshawe, Manchester) este un mijlocaș aflat sub contract cu Queens Park Rangers, împrumutat de la Lazio.
Decese
· 1660: Gaston Jean-Baptiste al Franței, Duce de Orléans (25 aprilie 1608 - 2 februarie 1660), a fost al treilea fiu al regelui Henric al IV-lea al Franței și al soției sale Maria de Medici. Ca fiu al regelui, era Fiu al Franței și pentru că era următorul frate supraviețuitor al regelui era denumit la curte Monsieur .
Gaston al Franței s-a născut la castelul Fontainebleau la 4 aprilie 1608 și a primit la naștere titlul de duce de Anjou. În 1626, cu ocazia căsătoriei sale cu tânăra ducesă de Montpensier, el a primit (împreună cu titlurile) ducatele Orléans, Chartres și Blois.[1][2] A fost moștenitor al tronului Franței de la moartea fratelui său Nicolas Henri în 1611 până la nașterea primului fiu al fratelui său mai mare în 1638.
În 1643, la moartea fratelui său, regele Ludovic al XIII-lea, Gaston a devenit locotenet-general și a luptat împotriva Spaniei la frontierele de nord ale Franței; el a fost numit duce de Alençon în 1646.
Prima căsătorie a lui Gaston a avut loc la 6 august 1626, la Nantes cu Marie de Bourbon, Ducesă de Montpensier (1605-1627), fiica și moștenitoarea lui Henric de Bourbon, Duce de Montpensier. La nouă luni după căsătorie s-a născut o fiică și câteva zile mai târziu, Marie a murit. Fiica lor a fost:
- Anne, Ducesă de Montpensier (1627–1693), Mademoiselle de Montpensier, viitoarea Grande Mademoiselle, (pentru a o distinge de Mademoiselle, fiica lui Monsieur, fratele lui Ludovic al XIV-lea),
A doua căsătorie a lui Gaston a avut loc la 3 ianuarie 1632, la Nancy, cu Marguerite (d. 1672), sora lui Charles IV, Duce de Lorraine. Cuplul a avut patru fiice și un fiu:
- Marguerite Louise (28 iulie 1645, Paris – 17 septembrie 1721 Paris),
- Élisabeth Marguerite (26 decembrie 1646, Paris – 17 martie 1696, Versailles), ducesă de Alençon,
- căsătorită la Saint-Germain-en-Laye pe 15 mai 1667 cu Louis Joseph, Duce de Guise.
- Françoise Madeleine (13 octombrie 1648, Saint-Germain-en-Laye – 14 ianuarie 1664, Torino),
- Jean Gaston (17 august 1650, Paris – 10 august 1652, Paris), duce de Valois; a murit la aproape doi ani.
- Marie Anne d'Orléans (9 noiembrie 1652 – 17 august 1656); a murit la trei ani
Copii nelegitimi
Cu Marie Porcher:
- Marie bastardă de Orléans 1 ianuarie 1631, Paris.
Cu Louise-Roger de La Marbelière:
- Jean Louis bastard de Orléans, conte de Charny, (1638-1692).
· 1704: Guillaume François Antoine, Marquis de l'Hôpital (n. 1661 - d. 2 februarie 1704) a fost un matematician francez. Numele său este legat de ceea ce în analiza matematică avea să fie ulterior denumită regula lui l'Hôpital.
S-a născut într-o familie înstărită. Tatăl a fost Anne-Alexandre de l'Hôpital, ofițer superior în armata regală, iar mama, Elisabeth Gobelin, fiica unui ofițer care avea și funcții în stat.
Tânărul l'Hôpital ar fi urmat aceeași carieră militară, dar datorită unor probleme cu vederea (miopie) renunță și urmează calea studiului matematicii, domeniu spre care avea înclinație încă din copilărie.
O perioadă, l'Hôpital frecventează cercul cunoscutului filozof Nicolas Malebranche din Paris. Aici îl întâlnește, pe Johann Bernoulli cu care leagă o strânsă relație de prietenie și de la care învață, în 1691, principiile calculului infinitezimal, domeniu abia apărut în acea epocă. L'Hôpital se împrietenește și cu ceilalți frați Bernoulli, dar și cu Huygens și Leibniz.
În 1693, l'Hôpital devine membru al Academiei de Științe.
· 1836: Maria Letizia Buonaparte (24 august 1750 – 2 februarie 1836) a fost mama împăratului Napoleon I al Franței.
* 1873: Marea Ducesă Elena Pavlovna a Rusiei (9 ianuarie 1807 – 2 februarie1873) a fost soția Marelui Duce Mihail Pavlovici al Rusiei, fiul cel mic al Țarului Pavel I al Rusiei și a Sophie Dorothea de Württemberg.
S-a născut Prințesa Friederike Charlotte Marie de Württemberg, cea mai mare fiică a Prințului Paul de Württemberg și a Prințesei Charlotte de Saxa-Hildburghausen. Deoarece tatăl său era în relații conflictuale cu fratele lui, părinții s-au stabilit la Paris, unde tânăra prințesă Charlotte a crescut în condiții modeste în pensiunea familiei și unde s-a împrietenit cu fiicele generalului Walter, o rudă a celebrului naturalist francez, baronul Georges Cuvier.[1] Lungile plimbări prin grădina botanică cu naturalistul au dezvoltat în mica prințesă curiozitate. La întoarcerea în Germania, Charlotte de Wurtemberg a continuat corespondența cu Georges Cuvier
* 1873: Marea Ducesă Elena Pavlovna a Rusiei (9 ianuarie 1807 – 2 februarie1873) a fost soția Marelui Duce Mihail Pavlovici al Rusiei, fiul cel mic al Țarului Pavel I al Rusiei și a Sophie Dorothea de Württemberg.
S-a născut Prințesa Friederike Charlotte Marie de Württemberg, cea mai mare fiică a Prințului Paul de Württemberg și a Prințesei Charlotte de Saxa-Hildburghausen. Deoarece tatăl său era în relații conflictuale cu fratele lui, părinții s-au stabilit la Paris, unde tânăra prințesă Charlotte a crescut în condiții modeste în pensiunea familiei și unde s-a împrietenit cu fiicele generalului Walter, o rudă a celebrului naturalist francez, baronul Georges Cuvier.[1] Lungile plimbări prin grădina botanică cu naturalistul au dezvoltat în mica prințesă curiozitate. La întoarcerea în Germania, Charlotte de Wurtemberg a continuat corespondența cu Georges Cuvier
.jpg)
În 1822 s-a logodit cu vărul său Marele Duce Mihail Pavlovici al Rusiei, fiul cel mic al Țarului Pavel I al Rusiei (asasinat în 1801) și fratele Țarului Nicolae I al Rusiei. Charlotte era o fată foarte inteligentă și matură pentru cei 15 ani ai ei. Mihail a fost impresionat de frumusețea ei; în timpul unei recepții date în onoarea ei, a fermecat întreaga asistență prin conversații plăcute. În 1823 a trecut la ortodoxism și a ales numele de Elena Pavlovna.
La 20 februarie 1824, la vârsta de 17 ani, la Sankt Petersburg, s-a căsătorit cu Marele Duce Mihail și s-au stabilit la Palatul Mihailovski. Când împărăteasa mamă Maria Feodorovna a murit în 1828, Pavlovsk a fost moștenit de Mihail iar el și Elena îl vizitau adeseori. Mariajul lor nu a fost unul fericit: Mihail avea pasiune doar pentru arme și o neglija pe Elena. Elena și Mihail Pavlovici au avut șase fiice:
- Marea Ducesă Maria Mihailovna a Rusiei (9 martie 1825, Moscova – 19 noiembrie 1846, Viena); a murit celibatară
- Marea Ducesă Elisabeta Mihailovna a Rusiei (26 mai 1826, Moscova – 28 ianuarie 1845, Wiesbaden); căsătorită cu Adolf, Mare Duce de Luxemburg; a murit la naștere
- Marea Ducesă Ecaterina Mihailovna a Rusiei (28 august 1827, Sankt Petersburg – 12 mai 1894, Sankt Petersburg), căsătorită cu Ducele Georg August de Mecklenburg-Strelitz
- Marea Ducesă Alexandra Mihailovna a Rusiei (28 January 1831, Moscova – 27 martie 1832, Moscova)
- Marea Ducesă Anna Mihailovna a Rusiei (27 octombrie 1834, Moscova – 22 martie 1836, Sankt Petersburg)
Elena a fost prietenă apropiată cu cumantul ei, Alexandru I al Rusiei, și cu soția acestuia, împărăteasa Elisabeta Alexeievna. De asemenea, ea s-a împrietenit rapid cu timida Maria Alexandrovna, soția Țareviciului Alexandru. Când soțul Prințesei Charlotte a murit în 1849, ea a devenit patroana câtorva organizații caritabile și de artă. A fondat la Conservatorul din Sankt Petersburg ca și un grup de asistente medicale care în cele din urmă vor forma Crucea Roșie din Rusia.
Elisabeta s-a născut la 26 martie la Hildburghausen. A fost a patra fiică a Ducelui de Saxa-Altenburg, Joseph și a soției lui, Ducesa Amelia de Württemberg. Titlui ei oficial a fost Prințesa Elisabeta de Saxa-Hildburghausen până când familia ei s-a mutat la Altenburg ca urmare a unui transfer de teritorii între diferitele ramuri ale Ernestine Wettins. Elisabeta a luat apoi titlul de Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg. În 1834, tatăl ei a devenit Duce de Saxa-Altenburg, dar a fost forțat să abdice în urma revoluției civile din cauza naturii conservatoare, anti-reformă a guvernului său în 1848.
Elisabeta și surorile ei (printre care regina Maria de Hanovra (soția regelui George al V-lea de Hanovra) și Marea Ducesă Alexandra Iosifovna a Rusiei (soția Marelui Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei) au fost educate de Carl Ludwig Nietzsche, tatăl faimosului filozof Friedrich Nietzsche. Surorile ei inclusiv regina Maria de Hanovra (soția regelui George al V-lea de Hanovra) și Marea Ducesă Alexandra Iosifovna a Rusiei (soția Marelui Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei). Prin Alexandra, Elisabeta a fost mătușa reginei Olga a Greciei.
La 10 februarie 1852, Elisabeta s-a căsătorit cu vărul ei de-al doilea Petru, Mare Duce Ereditar de Oldenburg.[1][2] El i-a succedat tatălui său anul următor ca Mare Duce de Oldenburg iar Elisabeta a devenit Mare Ducesă de Oldenburg. Au avut doi copii.
Elisabeta a murit la 2 februarie 1896.[1][2] Soțul ei a murit patru ani mai târziu.A murit la vârsta de 66 de ani, la Stuttgart.
* 1886: Leopold de Anhalt (18 iulie 1855 – 2 februarie 1886), a fost prinț german din Casa de Ascania. Din 1871 până la moartea sa a fost moștenitor al ducatului de Anhalt.
Prințul Leopold s-a născut la 18 iulie 1855 la Dessau ca primul copil al Prințului Ereditar Frederic de Anhalt-Dessau-Köthen și a soției acestuia, Prințesa Antoinette de Saxa-Altenburg. A fost numit după bunicul patern, Ducele Leopold de Anhalt-Dessau-Köthen.
În 1863 bunicul său, Ducele Leopold, a devenit Duce al ducatului unit de Anhalt după ce a moștenit toate teritoriile Anhalt în urma decesului ducelui de Anhalt-Bernburg. La 22 mai 1871, Ducele Leopold a murit și tatăl lui Leopold i-a succedat ca Duce de Anhalt. Acum Leopold a devenit prinț ereditar al ducatului.
În toamna anului 1883, prințul ereditar Leopold a cerut-o de soție pe Prințesa Victoria a Prusiei, fiica Prințului Moștenitor Frederic al Prusiei și a Prințesei Victoria a Marii Britanii. Cererea a fost refuzată. În aprilie 1884 Friedrich von Holstein a înregistrat acesta[1]:
„Prințesa Viktoria – sau mama ei – a refuzat cererea Prințului Ereditar de Anhalt de toamna trecută.”
La sfârșitul lunii decembrie a anului 1883 Leopold s-a logodit cu Prințesa Elisabeta de Hesse-Kassel, fiica cea mare a Prințului Frederic Wilhelm de Hesse și a Prințesei Ana a Prusiei. Când a auzit de logodnă, regina Victoria, a cărei fiică aparent n-a informat-o pe mama ei că a respins cererea în căsătorie, a scris:[1]:
„dar regret că nu l-ai luat în considerare ca rezervă pentru Vicky dacă speranțele ei de fond nu s-ar realiza.”
Leopold și Elisabeta s-au căsătorit la 26 mai 1884 la Schloss Philippsruhe din Hanau.[2]Ei au avut o singură fiică, Antoinette (1885-1963), care s-a căsătorit la 26 mai 1909 cu Prințul Frederic de Schaumburg-Lippe.
La maia puțin de un an de la nașterea fiicei sale, Leopold a murit pe neașteptate la Cannes la 2 februarie 1886 la numai 30 de ani. Cum el nu a avut fii, a fost succedat ca prinț ereditar de fratele său mai mic, Frederic, care în cele din urmă a devenit Ducele Frederic al II-lea de Anhalt.
Prințesa Elisabeta nu s-a recăsătorit niciodată și a murit la Dessau la 7 ianuarie 1955.
· 1896 - A murit poetul Nicolae Beldiceanu ("Doine", "Poliritmice", "Tala") (n.26.10.1844).
* 1896: Prințesa Elisabeta Pauline Alexandrine de Saxa-Altenburg (26 martie1826 - 2 februarie 1896) a fost fiica lui Joseph, Duce de Saxa-Altenburgși a soției lui, Ducesa Amelia de Württemberg.[1] Prin căsătorie a devenit Mare Ducesă de Oldenburg.
* 1897: Infanta María Luisa Fernanda a Spaniei (30 ianuarie 1832 – 2 februarie1897) a fost infantă a Spaniei și Ducesă de Montpensier. A fost cel mai mic copil a regelui Ferdinand al VII-lea al Spaniei și a celei de-a patra soții Maria Christina a celor Două Sicilii.
* 1897: Infanta María Luisa Fernanda a Spaniei (30 ianuarie 1832 – 2 februarie1897) a fost infantă a Spaniei și Ducesă de Montpensier. A fost cel mai mic copil a regelui Ferdinand al VII-lea al Spaniei și a celei de-a patra soții Maria Christina a celor Două Sicilii.
_in_circa_1880.jpg)
Când sora ei mai mare, Isabela a II–a a Spaniei, a accedat pe tron, Infanta Luisa Fernanda a devenit moștenitoare prezumptivă între 1833 și 1851, când s-a născut fiica cea mare a Isabelei.
Isabela a fost logodită cu verișorul lor primar, Francis, Duce de Cádiz, care era un cunoscut homosexual. Ruda lor, regele Ludovic Filip al Franței, și-a făcut calcule că din acest mariaj nu se vor naște copii și a planificat ca tronul Spaniei să revină în cele din urmă propriilor lui nepoți. Pentru acest scop, Luisa Fernanda a fost logodită cu Antoine, Duce de Montpensier (1824–90), fiul cel mic al regelui Ludovic Filip, care era de asemenea verișor primar al mamei Luisei.
Luisa Fernanda, care avea numai 14 ani, și Ducele Antoine în vârstă de 22, au avut nunta la 10 octombrie 1846; a fost o nuntă dublă, în aceeași zi căsătorindu-se și Isabela cu Francis. Luisa Fernanda și Antoine s-au mutat la Paris și mai târziu la Sevilla.
Relația dintre Isabela și sora ei a fost tensionată de conspirațiile lui Antoine împotriva reginei.[1]
Tatăl lui Antoinea fost detronat în 1848. În același an, Luisa Fernanda care avea 16 ani a născut primul ei copil, María Isabel. După ce Isabela a II-a a fost detronată, familia a plecat în exil. Mai târziu, după ce a devenit văduvă, Luisa s-a întors la Sevilla unde a și murit.[1] A fost înmormântată la El Escorial.
Luisa Fernanda și Antoine au avut nouă copii, însă numai cinci au ajuns adulți.[2]
- Infanta Maria Isabel (1848–1919), care s-a căsătorit cu verișorul ei primar, Philippe, conte de Paris (1838–94), pretendent la tronul Franței. Au avut copii.
- Infanta Maria Amelia (1851–70).
- Infanta Maria Cristina (1852–79). După ce sora ei mai mică Mercedes a murit, s-a logodit cu Alfonso al XII-lea, care era cu cinci ani mai mic decât ea, însă Maria Cristina a murit înainte de nuntă.
- Infanta Maria de la Regla (1856–61).
- Infantele Fernando (1859–73).
- Infanta Maria de las Mercedes (1860–78), care s-a căsătorit cu verișorul ei primar Alfonso al XII-lea. Nu au avut copii.
- Infantele Felipe Raimundo Maria (1862–64)
- Infantele Antonio (1866–1930), care a devenit Duce de Galliera în Italia. S-a căsătorit cu verișoara sa primară, Infanta Eulalia a Spaniei (1864–1958), fiica Isabelei a II-a, și au avut doi fii:
1) Infantele Alfonso (1886–1975), al 5-lea Duce de Galliera (1930–37), care s-a căsătorit cu Prințesa Beatrice de Edinburgh, fiica lui Prințului Alfred, Duce de Saxa-Coburg-Gotha și au avut trei fii.
2) Infantele Luís (1888–1945), care s-a căsătorit cu Marie Charlotte Say (1857–1943). Nu au avut copii.
2) Infantele Luís (1888–1945), care s-a căsătorit cu Marie Charlotte Say (1857–1943). Nu au avut copii.
- Infante Luis Maria Felipe Antonio (1867–74)
Prin Maria Isabel, ea a devenit străbunica: regelui Manuel al II-lea al Portugaliei, Luís Filipe, Duce de Braganza, Prințul Amedeo, Duce de Aosta, Prințul Aimone, Duce de Aosta, prințesa Dolores Czartoryski, prințesa Esperanza de Orleans-Braganza, Maria Mercedes de Bourbon (mama regelui Juan Carlos al Spaniei) și Prințul Henri, Conte de Paris.
* 1905: Max Adolph Otto Siegfried Schmeling (n. 28 septembrie 1905, Klein Luckow – d. 2 februarie 2005, Wenzendorf) a fost un pugilist german, campion mondial între anii 1930 - 1932 la categoria grea. El este considerat ca unul dintre cei mai populari sportivi germani.
· 1907 - A încetat din viaţă chimistul rus Dmitri Ivanovici Mendeleev, care a descoperit legea periodicităţii şi a conceput clasificarea periodică a elementelor chimice (n. 1834)
· 1942: Daniil Harms (rusă: Даниил Иванович Хармс) (30 decembrie S.V. 17 decembrie 1905 — 2 februarie 1942), a fost un reprezentant al avangardei literare rusești.
* 1945: Alfred Delp (n. 15 septembrie 1907, Mannheim, Marele Ducat al Badenului – 2 februarie 1945, Berlin) a fost un preot iezuit german și filozof al Rezistenței germane. A fost unul dintre personajele centrale ale grupului de rezistență Cercul Kreisau(en) și este considerat a fi un actor semnificativ în rezistența catolică antinazistă(en). Implicat în atentatul din 20 iulie 1944, tentativa de asasinare a dictatorului Adolf Hitler, Delp a fost arestat și condamnat la moarte. A fost executat în 1945.
* 1945: Alfred Delp (n. 15 septembrie 1907, Mannheim, Marele Ducat al Badenului – 2 februarie 1945, Berlin) a fost un preot iezuit german și filozof al Rezistenței germane. A fost unul dintre personajele centrale ale grupului de rezistență Cercul Kreisau(en) și este considerat a fi un actor semnificativ în rezistența catolică antinazistă(en). Implicat în atentatul din 20 iulie 1944, tentativa de asasinare a dictatorului Adolf Hitler, Delp a fost arestat și condamnat la moarte. A fost executat în 1945.
· 1948: Smaranda Brăescu, aviatoare și parașutistă româncă de renume mondial (n. 1897). Supranumita „Regina Înălțimilor”, Smaranda Brăescu mai are în palmaresul aeronautic: recordul mondial absolut de altitudine, la saltul cu parașuta, realizat în 1932 în Statele Unite ale Americii, o serie de raiduri aeriene europene, participarea la numeroase mitinguri aeronautice interne și internaționale și nu în ultimul rând participarea ca voluntar în cel de-al doilea razboi mondial, atât pe frontul de est, cât și pe frontul de vest. În timpul războiului a activat ca voluntar în „Escadrila Albă” de aviație sanitară, pe frontul de est, iar pe frontul de vest în Escadrila nr. 13 de recunoaștere, observație și legătură și apoi în Escadrila nr. 113 Legătură, până la sfârșitul războiului. Pentru activitatea pe front este decorată, primind Crucea „Regina Maria”, clasa a III-a. După război, indignată de ceea ce se petrecea în România, protestează împotriva falsificării alegerilor din noiembrie 1946, semnând, alături de alte personalități, un memoriu care a fost trimis Comisiei Aliate de Control. Din păcate, acest document ajunge în posesia delegației sovietice, Smaranda și ceilalți semnatari fiind supuși opresoinii comuniste. Smaranda a fost condamnată, în lipsă, la 2 ani de închisoare și este nevoită să se ascundă, să-și schimbe numele, să pribegească, pentru a nu fi trimisă la inchisoare. S-a ascuns un timp în via fratelui său geamăn, în casa preotului greco-catolic Anton Pet, din Răchiteni, județul Iași și la Butea. Fiind grav bolnavă a fost operată, sub numele de Maria Matei, iar la sfârșitul anului 1947 se afla la ferma Congregației Maicii Domnului din Cluj, purtând numele de Maria Popescu. A murit în Clinica Universitară a dr. Iuliu Hațieganu pe 2 februarie 1948, fiind înmormântată sub un nume fals la Cimitirul din Cluj, parcela II B, numarul 1550. In anul 1978, in memoria eroinei, a fost infiintat Aeroclubul „Smaranda Braescu” la Tecuci – judetul Galati. Activitatea de parasutism s-a desfasurat pe fostul aerodrom militar din NV orasului. În anul 1990 a fost înființat Batalionul de parașutiști 498 – Bacău, care din 1996 poartă denumirea onorifică de Batalionul “Smaranda Brăescu”, acesta fiind prezent în numeroase teatre de operațiuni din Afganistan, Irak, Bosnia-Herțegovina, Kosovo…Cu numele „Smaranda Brăescu” au mai fost botezate: o stradă din București, o aeronavă a companiei Tarom, iar la Muzeul Aviației îi este dedicat un stand de prezentare. Aeroclubul României, de asemenea, a numit Aeroclubul teritorial din Oradea cu numele „Smaranda Brăescu”, numeroase competiții fiind dedicate eroinei parașutiste. Pentru cinstirea memoriei ilustrei campioane, Compania Red Bull a înființat „Ordinul Smaranda Brăescu”, dedicat tinerelor parașutiste din România.
* 1958: Avisalon (Visalon) Șușman (n. 27 aprilie 1928 - d. 2 februarie 1958) a făcut parte din grupul condus de Teodor Șușman senior (tatăl său), unul dintre cele mai importante grupuri de partizani anticomuniști care a activat în zona Munților Vlădeasaîn perioada 1948–1958
Avisalon, al treilea copil al familiei Șușman, una dintre cele mai înstărite familii din zona Huedinului, s-a născut la la 27 aprilie 1928. Avea părul castaniu și era bine dezvoltat din punct de vedere fizic.[2] Despre el, Lucreția Jurj, membră a grupului, își amintește: „Era un picuț mai blând, mai liniștit. Era altfel decât Todor (Teodor Șușman junior, fratele lui - n.n.). El n-o făcut armata că era mai tânăr. O fugit de acasă și n-o mai apucat să facă armata. Ce școală avea mi-e greu să spun, da’cred că o facut liceu’ la Huedin. Amândoi frații erau diferiți de tatăl lor. Nu aveau porniri așa dure împotriva comuniștilor. Erau altă fire, da’ nu i-am auzit niciodată să regrete că l-o urmat pă taică-său pă munte. Nu știu dacă erau credincioși că nu prea i-am auzit discutând despre religie. Io nu prea am vorbit cu ei, că nu aveam ce și nici când, că aproape tot timpu’ erau plecați. Aproape în fiecare sară plecau amândoi. Să duceau la Răchițele și vineau dimineața. Erau tineri și ei, ce să facă. Să duceau pă la fete, că aveau prietene în sat. [...] Avisalon nu știu la cine să ducea, că el era mai cuce un pic. El era mai moale, mai așezat.”
Avisalon, al treilea copil al familiei Șușman, una dintre cele mai înstărite familii din zona Huedinului, s-a născut la la 27 aprilie 1928. Avea părul castaniu și era bine dezvoltat din punct de vedere fizic.[2] Despre el, Lucreția Jurj, membră a grupului, își amintește: „Era un picuț mai blând, mai liniștit. Era altfel decât Todor (Teodor Șușman junior, fratele lui - n.n.). El n-o făcut armata că era mai tânăr. O fugit de acasă și n-o mai apucat să facă armata. Ce școală avea mi-e greu să spun, da’cred că o facut liceu’ la Huedin. Amândoi frații erau diferiți de tatăl lor. Nu aveau porniri așa dure împotriva comuniștilor. Erau altă fire, da’ nu i-am auzit niciodată să regrete că l-o urmat pă taică-său pă munte. Nu știu dacă erau credincioși că nu prea i-am auzit discutând despre religie. Io nu prea am vorbit cu ei, că nu aveam ce și nici când, că aproape tot timpu’ erau plecați. Aproape în fiecare sară plecau amândoi. Să duceau la Răchițele și vineau dimineața. Erau tineri și ei, ce să facă. Să duceau pă la fete, că aveau prietene în sat. [...] Avisalon nu știu la cine să ducea, că el era mai cuce un pic. El era mai moale, mai așezat.”
Cauzele care au dus la constituirea grupului condus de Teodor Șușman senior sunt similare celor care au determinat și apariția altor grupări de partizani și au fost reprezentate de procesul de stalinizare în care a fost angajată societatea românească după al doilea război mondial.
După război Teodor Șușman sn. a refuzat să se alăture comuniștilor și s a manifestat ca opozant al noului regim, făcând, în paralel, propagandă electorală pentru PNȚ.[4] A devenit în acest fel un „dușman de clasă” care trebuia neutralizat. În 1945 a fost înlăturat din funcția de primar, iar peste 2 ani i-a fost închis magazinul, i-a fost apoi sechestrat depozitului de cherestea.
Prestigiul lui Teodor Șușman îl făcea periculos pentru regim, motiv pentru care s-a încercat înlăturarea sa din viața socială prin metoda încarcerării. La 18 august 1948 o echipă de jandarmi s-a prezentat la domiciliul său pentru a l aresta, dar a scăpat pentru că nu era acasă.
Raziile desfășurate la Răchițele în 18 august 1948, care i au vizat și pe apropiații lui Șușman, nu au fost lipsite total de rezultate. Astfel, fiind găsit acasă, Avisalon a fost arestat împreună cu încă o persoană care se găsea în gospodărie, dar a cărei identitate nu se cunoaște. El a fost ulterior transportat la Postul de Jandarmerie din Călățele, dar în aceeași zi, datorită unei neglijențe de pază a reușit să evadeze și să ajungă în Valea Firii, unde s-a întâlnit cu tatăl său și i s-a alăturat. [6] Pentru a stopa curentul de solidaritate cu partizanii, în 1950 Tribunalul Militar din Cluj i-a judecat și condamnat în contumacie pe fugari, iar Avisalon Șușman a primit 12 ani muncă silnică.[7]
În vara anului 1950, împreună cu alți membri ai grupului, Avisalon a rămas în apropierea satului Răchițele, în locul numit Picioragul Porcului, unde și-au construit o colibă.[8] În perioada următoare a participat împreună cu alți membri ai grupului la diverse acțiuni îndreptate împotriva domeniului public, de stat, sau a reprezentanților acestuia, ca o ripostă indirectă terorii declanșate de autorități. Spre exemplu, în prima parte a lui octombrie 1950, au plănuită o acțiune împotriva casierilor de la societatea de exploatare a lemnului IPEIL Beliș. Astfel, în 5 octombrie Avisalon, Teodor jr. și Ioan Popa s au deplasat pe Valea Someșului Cald și i au așteptat pe casierii de la IPEIL. La locul stabilit nu au sosit casierii, ci o delegație. Partizanii i-au oprit, au efectuat o percheziție asupra lor și au reținut o haină de piele, o raniță, o pătură și o sumă mică de bani. Dându și seama de confuzie, le au atras atenția să nu divulge nimic din cele întâmplate, au fost puși să depună un jurământ cu mâna pe un pistol. [9] Întâlnirea a fost lipsită de orice accente de violență, înainte de a li se permite să și continue drumul, Ioan Popa cerându și iertare pentru situația creată și restituind o parte din obiectele și banii ridicați inițial.[10]
În iarna acelui an nu au fost probleme pentru grup, Avisalon adăpostindu-se la diferite familii din Răchițele , însă a fost văzut și în comuna Scărișoara, în apropiere de Câmpeni.[11] În primăvara anului 1951 grupul s-a reunit în zona Răchițele, dar există indicii că Avisalon, alături de tatăl și fratele său, Teodor, ar fi lucrat la o unitate IPEIL din Radna, județul Arad. [12].
În 15 decembrie 1951 Teodor Șușman senior s-a sinucis, ceea ce a afectat ulterior și structura grupului.
În acea iarnă frații Șușman au stat în Frăsinet, la un bătrân, Ioan Abrudan (a Gavriloachi, ucis ulterior de securiști în Răchițele), unde aveau alimente pentru 4 luni, însă li s a „dat de urmă” și au fost nevoiți să fugă.[13] Grupul s-a reunit în 1952 și îi regăsim împreună în dimineața de 6 iulie, când, în punctul Feirea, s-au întâlnit cu un o companie de soldați care îi căutau. S a deschis focul și partizanul Ioan Popa (Ciota) a fost împușcat mortal.
După această ambuscada grupul a luat decizia să se despartă și timp de peste o lună autoritățile nu au mai avut informații despre ei, cu toată că Miliția și Securitata[14] folosea, la un moment dat, pentru prinderea lor, un număr de 200 de informatori în Regiunea Cluj și 90 în Regiunea Oradea.[15] Frații Șușman s au deplasat în zona Brăișor, Morlaca, Traniș, Hodiș (în apropiere de Huedin).[16]
În vara anului 1954, Roman Oneț și soții Jurj (Mihai și Lucreția) au fost arestați, ceea ce a făcut ca, începând cu acel an, grupul să mai supraviețuiască doar prin cei doi frați Șușman. Pentru ei au urmat câțiva ani mai liniștiți, în condițiile în care și activitatea Securității a fost una mult diminuată față de perioada anterioară. Utilizând acte de identitate contrafăcute și nume false, au putut rămâne mai mult în sate, dar s-au și deplasat cu mai multă ușurință dintr un punct în altul.[17] Pe lângă gazdele din Traniș, ei au fost sprijiniți de mai multe persoane din Brăișor, din Morlaca și din Hodiș
Ca o consecință a revoluției din Ungaria, în 1957-1958 s-au accentuat acțiunile de prindere a ultimilor partizani. În acest context a fost arestat și Iosif Capotă. El a recunoscut în anchetă că în 1957 a luat legătura cu frații Șușman, prin intermediul lui Dumitru Tarău, pentru a le vinde un aparat de radio portabil. Tarău a fost arestat și folosit ca informator. Pe baza datelor furnizate de informatori, obținute în anchetă de la susținătorii lor sau prin utilizarea de TO (tehnică operativă), Securitatea a aflat, în cele din urmă, că cei doi sunt ascunși în satul Traniș, comuna Valea Drăganului.[19] În dimineața de 2 februarie, efective ale Ministerului de Interne și trupe de Securitate au descins în Traniș. Casa, grajdul și șura lui Romul Florea (unde se bănuia că sunt cei doi) au fost percheziționate de două ori fără rezultate. În acest timp Romul Florea și soția sa, Floarea, au fost anchetați fără a divulga locul unde erau ascunși partizanii. Dar, „în jurul orei 8,30, Florea Floarea, fiind dusă în grajd și anchetată din nou, a început să strige că nu se sperie de amenințări”. La strigătele „anormale” ale femeii, s a dat ordin ca o trupă să pătrundă din nou în pod și să dea tot fânul jos. În momentul când echipa a ajuns la gura podului a fost primită cu foc. Schimbul de focuri a durat aproape două ore, timp în care frații Șușman, care se aflau în pod, au fost somați să se predea. Au existat și câteva încercări de pătrundere în forță din partea unei echipe de șoc, dar fără succes. Pentru a-i „intimida” s-a dat foc la o căpiță de fân ce se afla în spatele grajdului și au fost din nou somați să se predea, „în caz contrar... se va da foc și grajdului... S-a dat apoi foc la un colț al grajdului. După incendierea grajdului, echipa de șoc a mai încercat să pătrundă de două ori în interior, însă de fiecare dată au fost întâmpinați cu foc de armă. La a treia încercare, nu s a mai putut pătrunde din cauză că grajdul a luat complet foc. În acest fel bandiții au ars...”[20] A doua zi s a efectuat identificarea cadavrelor de către gazde, iar „în urma autopsiei s a stabilit că bandiții au ars de vii”[21], versiune susținută și de mărturii.[22]
Odată cu moartea lui Avisalon și Teodor jr., grupul „Șușman” nu mai exista, însă zeci de persoane au fost arestate și condamnate pentru că i-au susținut pe partizani.
· 1964 - A murit prozatorul, poetul, dramaturgul şi eseistul Ion Marin Sadoveanu ("Sfîrşit de veac în Bucureşti", "Ion Sîntu") (n.15.06.1893).
· 1968: Juan Iliesco (n. Ion sau Ioan Traian Iliescu, 18 aprilie 1898, Brăila, România – d. 2 februarie 1968, Argentina) a fost un șahist argentinian[1]de origine română.
A participat la mai multe ediții ale Campionatului național de șah al Argentinei (1931-1953). În 1941 a câștigat locul I, dar nu a fost numit campion deoarece avea încă cetățenie română la acea dată. În 1944 (de acum, cetățean argentinian), s-a plasat pe locul doi, după Hector Rosetto.[2]
A participat la mai multe ediții ale turnelor internaționale de la Mar del Plata și San Francisco, Argentina.
· 1970: Lord Bertrand Russel, filosof, matematician, scriitor și om politic englez, laureat al Premiului Nobel (n. 1872)
· 1980: William Howard Stein, laureat Nobel (n. 1911)
* 1985: Márton Bukovi (10 decembrie 1903 – 2 februarie 1985) a fost un fotbalist și antrenor de fotbal maghiar.
* 1985: Márton Bukovi (10 decembrie 1903 – 2 februarie 1985) a fost un fotbalist și antrenor de fotbal maghiar.
· 1993: Michael Klein, cunoscut și ca Mischa Klein, (n. 10 octombrie 1959, Amnaș - d. 2 februarie 1993, Krefeld, Renania de Nord-Westfalia) a fost un fotbalist român de etnie germană. A jucat la echipele de club Corvinul Hunedoara, Dinamo București și KFC Uerdingen 05. În septembrie 1981a debutat în echipa națională a României, pentru care a jucat în 90 de partide și a marcat 5 goluri. Ultima dată a jucat în echipa națională a României în noiembrie 1991.
După cum ne relatează și Eugen Evu, un binecunoscut scriitor și poet al Hunedoarei, într-adevăr Michael Klein a fost cel mai bun căpitan al Corvinului și apoi al Naționalei. A avut un contract rar pe acea vreme, în Germania occidentală, el fiind român-neamț, însă desigur meritul lui fiind marale talent, calitățile lui. Eforturile uriașe din teren l-au costat un infarct și moartea la o vârstă în plină vigoare. A murit în teren, aidoma unui toreador în arenă! Zeul fotbal și-a smuls sacrificiul? Regăsim aici mecanismul mitologic popular… Așa, în felul ei enigmatic, viața a pecetluit un mare simbol, și așa Michael Klein – peiorativ zicând, revine în viața unei cetăți în care într-adevăr, furnalele au fost stinse, însă Flacăra nu.[1][nefuncțională]
Stadionul echipei Corvinul Hunedoara poartă astăzi în memoria lui Michael Klein numele său, iar în centrul orașului este un bust de comemorare din bronz.
· 1996: Eugene Curran „Gene” Kelly (n. 23 august 1912, d. 2 februarie 1996) a fost un actor, cântăreț, coreograf, dansator, producător de film și regizor american.
* 2000: Teruki Miyamoto (26 decembrie 1940 - 2 februarie 2000) a fost un fotbalistjaponez.
* 2003: Eizo Yuguchi (4 iulie 1945 - 2 februarie 2003) a fost un fotbalist japonez.
Una dintre cele mai importante figuri ale dansului în film, Kelly a fost cunoscut mai ales pentru stilul său energetic și atletic, prezența sa fizică agreabilă și personajele de tipul "eroi pozitivi" pe care le-a interpretat pe marele ecran. Deși este mai cu seamă cunoscut pentru rolul său din musicalul Cântând în ploaie (conform, Singin' in the Rain), Kelly a fost una din forțele majore ale filmelor muzicale ale Hollywood-ului anilor 1940 și până la sfârșitul 1950, când realizarea filmelor de acest tip a manifestat un declin accelerat datorat parțial pierderii interesul publicului, dar mai ales datorită omniprezenței televiziunii în toate aspectele societății americane. Numeroasele sale inovații au transformat semnificativ industria filmului musical, iar Kelly însuși este creditat ca fiind acela care a reușit să prezinte baletul în forme comerciale acceptabile pentru audiențe largi.[10]
Kelly a primit Academy Honorary Award în anul 1952 pentru realizările întregii sale cariere. Ulterior, a primit alte semne de recunoaștere ale carierei sale din partea a Kennedy Center Honors, a actorilor, Screen Actors Guild, și a American Film Institute. În anul 1999, această instituție, American Film Institute, l-a numit Greatest Male Stars of All Time, unul dintre cei mai importanția actori ai tuturor timpurilor.
* 1998: Raymond Bernard Cattell (n. 20 martie 1905 – d. 2 februarie 1998) a fost un psiholog britanic și american, cunoscut pentru studiile sale psihometrice ale structurii intrapersonale, respectiv pentru explorarea multor zone ale psihologiei empirice.* 2000: Teruki Miyamoto (26 decembrie 1940 - 2 februarie 2000) a fost un fotbalistjaponez.
* 2003: Eizo Yuguchi (4 iulie 1945 - 2 februarie 2003) a fost un fotbalist japonez.
· 2004 - Istoricul şi arheologul Ion Barnea, membru de onoare al Academiei Române, a încetat din viaţă (n. 15 august 1913)
* 2013: Christopher Scott "Chris" Kyle (n. 8 aprilie 1974 − d. 2 februarie 2013) a fost un militar american, lunetist, subofițer al marinei americane „SEAL”. El este cel mai eficient lunetist din istoria militară a Statelor Unite, cu 255 de inamici uciși în timpul Războiului din Irak, dintre care 160 au fost confirmați oficial de Pentagon.
În 2009 el a scris bestsellerul autobiografic, American Sniper, care a fost publicat în ianuarie 2012. Ulterior, în baza cărții a fost realizată o adaptare ecranizată în regia lui Clint Eastwood, care a fost lansată în decembrie 2014.
Chris Kyle a murit pe 2 februarie 2013, împușcat la un poligon de antrenamente împreună cu prietenul său, Chad Littlefield, de către Eddie Ray Routh, un veteran al războiului din Irak care suferea de stres post-traumatic
· 2014: Philip Seymour Hoffman (n. 23 iulie 1967 - d. 2 februarie 2014[1])a fost un actor american. În 2006 a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun actor,Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor și Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor într-o dramă pentru rolul său din filmul Capote. De asemenea el a mai fost nominalizat de trei ori la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat de patru ori la Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor în rol secundar și alte patru ori nominalizat la Premiile Globul de Aur.
Nu pot trece mai departe fără a puncta câte ceva despre: Participarea României în cadrul Bătăliei de la Stalingrad
Simultan cu acţiunile din Crimeea, comandamentul german a dezvoltat ofensiva în spaţiul dintre Doneţ şi Don spre Stalingrad şi Caucaz. Obiectivul lui Hitler era să ajungă pe Volga ca să oprească aprovizionările ruseşti pe fluviu şi să cucerească regiunea petrolieră din Caucaz.
La începutul lunii august 1942, Grupul de Armate "A" a trecut Donul pe la Rostov şi a început înaintarea spre Caucaz. Grupul de Armate "B" a început atacul spre Stalingrad. Noul plan ducea la o lungire considerabilă a frontului la aripa lui de sud. În consecinţă, mareşalul Ion Antonescu este solicitat şi pune la dispoziţia comandamentului suprem german două armate române: Armata 3 Româna (general Petre Dumitrescu) cu 11 divizii, grupate în patru corpuri de armată şi Armata 4 Româna (generalul Constantinescu Claps) cu patru divizii, grupate în 2 corpuri de armată. Ambele armate sunt puse sub ordinele Grupului de Armate "B" şi, pînă la 15 octombrie 1942 au ajuns pe front. Armata a 3-a a preluat, de la trupe italiene şi germane, un sector de front în lungime de 110 km pe braţul de nord al Cotului Donului, la vest de Stalingrad. Armata a 4-a a fost dispusă întru-un sector excesiv de larg pentru forţele de care dispunea (peste 200 km), la sud de Stalingrad, în Stepa Kalmuca, într-un teren uscat, nisipos şi sarac, dispozitiv sprijinit pe o linie de lacuri de stepă.
O mare dificultate pentru dispozitivul Armatei 3 Române era prezenţa pe malul de sud al Donului a trei capete de pod ruseşti, din care cel de la Deviatkin era foarte mare şi foarte periculos. De la intrarea în dispozitiv, generalul Petre Dumitrescu a cerut aprobarea de a elimina aceste capete de pod, punîndu-se la dispoziţie aviaţie, tancuri şi artilerie grea necesare. Comandamentul german nu a aprobat aceasta operaţie şi nici un atac cu forţe mai mari de un batalion. Din ordinele aceluiasi comandament, Armata a 3-a Romana şi-a plasat toate forţele în linia întîi, rămînînd fără nici o rezervă, pe un front care era de doua ori mai lung decît puteau acoperi, normal, trupele române. Primise, în schimb promisiunea că i se vor asigura rezerve germane. Din capul locului cele două armate române au fost puse într-o stare de inferioritate faţă de un inamic înzestrat cu puternice şi moderne mijloace de luptă. Ele erau lipsite de armament antitanc pe măsura tancurilor ruseşti. Cel care exista era la nivelul Primului Război Mondial, iar infanteria nu dispunea decît de sticle cu benzină şi şomoioage de paie, mijloace improvizate cu efecte minime.
Armamentul antitanc al trupelor române era de tip vechi, calibre 37-47 mm, cu muniţie care nu strapungea blindajul tancurilor sovietice. Artileria grea era foarte puţina iar cererile la germani nu au fost onorate. În sectorul Armatei 4 fîşiile diviziilor erau mari (25-40 km), în rezervă existau doar cateva escadroane de cavalerie la nivelul diviziei, iar la regimente doar cate 4-5 oameni. Corpul 6 armata dispunea doar de 4 tunuri antitanc de 88 mm. La 19 noiembrie, cand începea ofensiva sovietică, Armata 3 avea 152.492 de militari iar Armata 4 doar 75.580.
Inamicul avea în faţă trupe considerabile. Faţă de cele trei armate româno-germane ruşii aveau 11 armate cu un total de 80-86 divizii de trăgători, 19 brigăzi de infanterie, 51 brigăzi blindate, 7 divizii de cavalerie şi 4 flote aeriene.
În ziua de 19 noiembrie, ruşii au trecut la ofensivă de mari proporţii la vest şi sud de Stalingrad. În sectorul Armatei a 3-a Română, ofensiva rusa a început din doua capete de pod, la centrul şi în flancul drept al armatei, cu forţe mult superioare în tancuri şi cavalerie. Frontul a fost rupt pe doua direcţii între care au fost încercuite trei divizii române (grupul Lascar, diviziile 5, 6 si 15 infanterie). Pînă în seara de 19 noiembrie, pe lîngă cele trei divizii încercuite, diviziile 9 şi 14 fuseseră distruse, iar divizia 1 cavalerie intrase în sectorul Armatei 6 Germane. Pînă la 25 noiembrie Grupul Lascar, deşi a încercat sa se salveze nu a putut fi ajutat nici pe calea aerului, nici prin atacuri terestre şi a fost lichidat.
Începînd cu 20 noiembrie, inamicul a dezlănţuit o ofensivă puternică şi în sectorul Armatei a 4-a Română, la sud de Stalingrad. Ruşii au reuşit să rupă frontul între diviziile 1 şi 20 infanterie, au împins-o pe aceasta din urma spre nord şi au prins-o în încercuire alături de Armata a 6-a Germană, au distrus divizia 2 infanterie şi au aruncat de pe poziţie toate trupele armatei. La 22 noiembrie, cele două ofensive sovietice au închis cleştele încercuind Armata a 6-a Germană.
Corpul 1 armata română (diviziile 7,9,11 infanterie) cu o redusa capacitate operativă, la 19/20 decembrie a fost trimis sa limiteze efectele ofensive sovietice de la 16 decembrie in sectorul A 8 italiene, dar la 21 decembrie 1942 majoritatea fortelor lui au fost încercuite. De asemenea Corpul 7 armată a fost puternic lovit la începutul lunii decembrie 1942.
Operaţiunea de despresurare a Armatei 6 germane din zilele de 12-22 decembrie 1942 n-a reuşit. La ea a fost angajat şi Corpul 6 armată română.
La 26 decembrie 1942 s-a declanşat o nouă contralovitură sovietică ceea ce a însemnat eşuarea tuturor tentativelor de restabilire a situaţiei.
Înfrîngerea din Cotul Donului a generat încordarea relaţiilor româno-germane şi acuzaţii la adresa militarilor români care nu au vrut să lupte şi s-au facut vinovaţi de situaţia tragică ce s-a creat pentru Armata a 6-a Germană.
În realitate românii au luptat ca la Mărăşeşti, au suportat bombardamentele de artilerie de o duritate extremă, au primit atacul unei mari mase de tancuri, care au trecut peste ei, românii neavînd armamentul necesar pentru a riposta. Mareşalul Manstein aducea grave acuzaţii românilor. În scrisoarea de raspuns a maresalului Ion Antonescu către maresalul Manstein, la scrisoarea memoriu, care aducea grave acuzaţii românilor, şeful armatei române face dovada clasica de ceea ce înseamnă mîndria şi demnitatea unui comandant dăruit, obligat să suporte invinuiri nedrepte, ce atingeau onoarea unei armate loiale, sacrificată din vina comandamentului german. Maresalul roman "trimisese repetate avertismente OKW-ului asupra comportării trupelor sovietice..., ceruse întărirea frontului defensiv prin armament şi muniţie, dovedise ineficienţa rezistenţei liniare, slabe peste tot, statice, fără rezerve şi fără posibilitatea de intervenţie a comandamentului. Nu se luase nici o măsură". Maresalul Manstein este obligat să recunoască partea de vina a comandamentului german şi "serviciile aduse cauzei comune de către România".
Apoi, generalul von Hauffe, în raportul întocmit asupra operaţiilor din sectorul Armatei a 3-a Române aprecia "ca de la 19 la 27 noiembrie, trupele române, s-au luptat cu vitejie şi au consimţit sacrificii eroice", iar generalul Hans Doerr, fost şef al detaşamentului de legatură cu Armata 4 Română în timpul acestei bătălii scria: "Prăbuşirea frontului român în Cotul Donului şi în Stepa Kalmuca este vina conducerii supreme germane, care în nemărginita ei îngîmfare dădea aliaţilor misiuni la care nu puteau face faţă".
Bilanţul pierderilor la Stalingrad este grav: din cele 14 divizii române participante, patru divizii de infanterie şi o divizie de cavalerie au fost încercuite, patru divizii de infanterie şi divizia blindată au suferit pierderi grele, iar patru divizii au rămas în aceeaşi formă combativă. Armatele 3 si 4 române, care avusesera la 19 noiembrie 1942 un efectiv de 228.072 oameni, mai aveau la 7 ianuarie 1943 doar 73.062 de militari valizi. Factorii dezastrului de la Stalingrad pot fi considerati: presiunea germană privind angajarea forţelor "oricum şi oriunde", folosirea abuzivă a trupelor române şi desparţirea trupelor de comandamentele organice; folosirea artileriei grele, a aviatiei etc. doar în folosul trupelor şi sectoarelor germane, fără a ţine cont de nevoile sectoarelor româneşti; atribuirea de misiuni trupelor române care le depăşeau capacitatea tactică şi operativă; comportamentul inadecvat faţă de militarii români şi nerespectarea regulilor elementare ale unui război de coaliţie.
După bătălia Stalingradului, Armata 3 Română a mai ramas pe front cu doar patru divizii de infanterie de la aripa ei stîngă. Armata 4 Română a fost retrasă pe un aliniament mai înapoi, după ce pierduse Corpul 6 Armată şi a fost întărita cu Corpul de Cavalerie (Diviziile 5 si 8 Cavalerie). Ea a luat parte la operaţiile Grupului de Armate Hoth, între 12 si 23 decembrie, în scopul salvarii trupelor încercuite la Stalingrad. Dar respectivul grup, epuizat de grelele pierderi suferite, dupa trei zile a fost puternic atacat şi după alte trei zile de lupte indarjite, a fost desfiinţat. Armata 4 Română şi-a pierdut astfel, orice valoare operativă.
Pe frontul Armatei 3 Română şi a Armatei 8 Italiene, la 16 decembrie 1942, ruşii au reluat ofensiva în Cotul Donului, înaintând vertiginos spre vest. Armata 3 Română a fost scoasă definitiv din luptă.
Astfel, ramăşiţele celor două armate române au fost trimise în ţară pentru refacere şi organizare.
Și mai vreau să spun câteva cuvinte despre populațiile din nordul și nord-vestul țării noastre despre care, sunt sigur că mulți dintre Dumneavoastră nu cunosc aceste detalii.
Populatiile misterioase din Carpatii Nordici
Asupra unor populatii din Carpatii Nordici planeaza misterul originii lor. Ele se deosebesc prin fizionomie, prin trasaturi sufletesti, port, obiceiuri, traditii sau arhitectura, de masa slava in care vietuiesc.
Intre locuitorii acestor munti, se remarca cinci grupuri principale: hutulii, boikii, lemkii, goralii si rusinii. Ei locuiesc, in principal, pe ramificatiile Muntilor Beschizi, in zone care astazi se intind pe teritoriile Ucrainei, Poloniei si Slovaciei, precum si in partile muntoase din nordul tarii noastre. Numele acestor populatii sunt de fapt porecle pe care si le dau unii altora si, care, in timp, s-au transformat in supranume.
Hutul inseamna “cel care se napusteste din munti catre locuitorii din vale”. Uneori termenul avea sensul de “om care ucide”.
Tinutul hutul incepe din Bucovina noastra, cuprinde parti din regiunea Cernauti, intre localitatea Putila si raul Ceremus, ajunge apoi in Hutulscina, din sudul regiunii Ivano Frankivsk, terminandu-se la Dilove.
Numele de “boik” vine de la polonezul “bak”, care inseamna bou, acesti oameni fiind in mod predilect crescatori de vite. Boikivscina ( Tara boikilor) este cuprinsa in sud-vestul regiunii L’viv , in nord-vestul regiunii Ivano Frankivsk, intinzandu-se si in sud-estul Poloniei si nord-estul Slovaciei.
De o parte si de alta a frontierei polono-slovace, intre localitatile Sanok-Nowy Sacz din Polonia si Presov din Slovacia, se intinde Lemkivscina, adica Tara Lemkilor.
“Lemki” este numele pe care boikii l-au dat in deradere unei parti a acestor crescatori de vite, care foloseau in locul adverbului ucrainean “lis“ (doar, numai), adverbul slovac “lem”.
Spre granita cu Cehia, se afla Tara goralilor. Numele de goral vine de la “gora” (gura), care inseamna munte. Pentru oamenii de la ses, aceste populatii sunt cu totii munteni, adica locuitori ai muntilor.
Rusinii (rutenii) sunt o populatie pe care o intalnim in inima Europei Central- Rasaritene, cu o densitate mai mare in zonele Mukacevo si Uzhorod, din Regiunea Ucraina Transcarpatica, situata la intersectia frontierelor ucraineana, slovaca si polona. |n afara teritoriului de bastina, rusinii traiesc in nordul Serbiei, estul extrem al Croatiei, in cateva sate maramuresene si sucevene de la noi, precum si in nord-estul Ungariei.
Peste 500 de asezari intemeiate de valahi
Ustrzyki Dolne este un orasel polonez, din imediata apropiere a granitei cu Ucraina. Asezarea a fost intemeiata pe la 1509 de un roman din Maramures, blazonul rosu, cu sageata si sabie al primilor valahi sositi aici fiind si astazi foarte pretuit de localnici. |n studiul “Familia Dragos in Polonia”, istoricul polon Wyrostek spune ca Dragos a creat episcopia de Halici, dorind sa faca un principat intre Maramures, Moldova nordica si Polonia meridionala. {tefan din Maramures, fiul lui Sas Voda, a sosit in Polonia pe la 1340, cu o mica armata, obtinand diplome si privilegii considerabile. Istoria a consemnat in intregul spatiu al Carpatilor Nordici colonizari ale pastorilor valahi, incepute la o data incerta (sec.X-XIII) si care s-au incheiat catre secolul al XVIII-lea. Aici au fost atestate istoric peste 500 de asezari intemeiate de urmasii acestor pastori. Slavizati, dupa un secol si jumatate, totusi, urmasii lor se disting de restul localnicilor prin particularitati fizionomice si sufletesti, remacate de cercetatori inca din secolul al XIX-lea.
Augustyn Maciey, membru corespondent al Academiei Poloneze de {tiinte, cercetator la Centrul International de |nvatamant Ecologic din Cracovia si un impatimit cercetator al zonei Ustrzyki Dolne, ne-a declarat ca in aceasta tara sunt atat de multe sate intemeiate de romani incat acest lucru nu mai este astazi o curiozitate.
In regiunea morava Valassko-zona Fridek Mistek -traiesc valahi care se lauda si astazi cu originea lor, desi autoritatile nu-i recunosc ca o etnie de origine romana.
Marele arheolog Sulimirski sutine si el, cu dovezi, ca toate populatiile prezentate de noi in caseta sunt urmasii dacilor, nu slavilor, ei fiind cei dintai pastori in Carpati, ceea ce istoricii ucraineeni, spre exemplu, nici nu vor sa auda.
Dreptul valah
Augusyn Maciey ne-a vorbit si despre dreptul valah, care a functionat in asezarile intemeiate de romanii ajunsi in zonele montane ale Poloniei de astazi.
Emigrarile valahilor catre aceste zone au inceput pe la 1334, din Transilvania, cand principele Vladislav de Oppelin, casatorindu-se cu Elisabeta, fiica domnitorului Basarab Voda al Tarii Romanesti, a avut patru fiice care au fost maritate cu nobili polonezi. Pe vremea acestui principe se intemeiaza cele mai multe sate romanesti in Polonia. Locuitorilor satelor infiintate de ei li se recunoaste un episcop propriu in persoana calugarului ortodox Chiril Romanul.
Pe l-a sfarsitul veacului al XV-lea, documentele amintesc numele a inca cinci voievozi romani refugiati in Polonia: Stefan al Sapinetului, Nan si Pascu ai Sanokului, Dinga din Stupinta si Giurgiu al Samborului.
Cei mai multi au plecat din Ardeal din cauza conditiilor grele de acolo, dar si pentru faptul ca romanii erau luptatori de elita, fideli polonezilor. La sosirea in Polonia, ei primeau titlul de cneaz, sapte “lanuri” de pamant (mensura valachias), iar oamenii de rand, cate30-40 de hectare, fiind scutiti de dari (censuri), pentru 24 de ani, avand dreptul sa se mute oricand de pe o mosie pe alta, numai conform dreptului valah, Jus valachicum.
|n virtutea acestui drept, cnezii puteau tine pe lanurile lor doua crasme, mori, prive, prisaci sau pescarii, erau liberi sa-si vanda pamanturile sau sa le daruiasca, pentru toate acestea fiind datori sa mearga la razboi cu cal, arc si sageti. Supusii cneazului trebuiau sa-i munceasca acestuia sase zile pe an, sa-i dea la sfarsitul anului cam o treime din censul cuvenit regilor Poloniei. De Craciun si de Pasti dadeau un prinos numit “colinda”.
In Polonia, romanii erau de neatins. Aveau dreptul de a se judeca singuri, cneazul si scaunul de judecata al batranilor fiind singurele foruri juridice. |n fata oricaror acuzari, romanii spuneau: “duceti-ma la domnul meu, fiindca eu posed dreptul valah !”.
Urmasii acestor romani, desi se disting, cum am mai aratat, de populatia slava care i-a asimilat, se considera, firesc, buni cetateni ai actualelor state pe teritoriul carora vietuiesc.
Sărbători
ARTE 2 Februarie
INVITAȚIE LA OPERĂ 2 Februarie
INVITAȚIE LA OPERĂ 2 Februarie
XERXES Handel - Deutsche Oper am Rhein
MUZICĂ 2 Februarie
Fritz Kreisler, violonist şi compozitor american
Kreisler: 2 hours of Perfection - 37 short pieces:
Skip (Clyde) Battin, basist american (Skip & Flip, The Byrds)
Alan Caddy, chitarist britanic (Tornados)
Graham Nash, chitarist, vocalist şi compozitor britanic (The Hollies, Crosby, Stills, Nash & Young)
Howard Bellamy, cântăreţ, chitarist şi compozitor country american (Bellamy Brothers)
Peter Macbeth, basist britanic (Foundations)
John Patrick Weathers, baterist britanic (Gentle Giant)
Derek Victor Shulman, vocalist, saxofonist şi basist britanic (Gentle Giant)
Mike Brant, pop star francez
Best of Mike Brant
Harry Coradini, solist vocal, membru fondator al grupului "Progresiv TM - Rosu şi Negru"
Shakira
Theodor Rogalski
Gene Kelly, actor, cântăreţ, coreograf, dansator, producător de film şi regizor american
ÎNREGISTRĂRI NOI:
Best Sweet Romantic Accordion and Saxophone Instrumental Love Songs
3 Hours Relaxing Instrumental Music - Top 50 Romantic Saxophone, Piano, Panflute, Guitar Collection
POEZIE 2 Februarie
Nicolae Beldiceanu
Biografie
Nicolae Beldiceanu, poet si prozator roman, s-a nascut pe 26 octombrie 1844 la Preutesti, judetul Suceava. Urmeaza cursurile Liceului National din Iasi. Dupa absolvirea studiilor liceale ocupa functii administrative, precum: subprefect in judetul Suceava si comisar de politie la Falticeni.
Tot la Flticeni, din 1870, Beldiceanu activeaza ca profesor suplinitor de limba romana si latina la Liceul "Alecu Donici". Patru ani mai tarziu este transferat la Botosani ca profesor de istorie si geografie. Pasionat de arheologie, epigrafie si numismatica, Nicolae Beldiceanu a descoperit la Cucuteni urmele celei mai vechi civilizatii de pe teritoriu tarii noastre.
A publicat doua lucrari de arheologie, "Antichitatile de la Cucuteni" (1885) si "Epitaful aflat la Bunesti" (1888). Ca poet, Beldiceanu a debutat in ziarul Lumina a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. A publicat pasteluri in revista Convorbiri literare si a frecventat o perioada cenaclul junimist. A colaborat si la revista Contemporanul, unde publica cele mai bune poezii ale sale: Vechituri, Lautarul, Amurgul veacului, Dezmostenitii.
In 1887, Beldiceanu isi formeaza propriul cenaclu, din care fac parte Ed. Gruber, Arthur Gorovei, Izabela Sadoveanu, Dimitrie Anghel, A. Stavri si V. Lates. La sedintele cenaclului participa si Ion Creanga, care citeste aici o parte din Amintiri din copilarie.
Nicolae Beldiceanu este si autorul dramei "Dorman", in care abordeaza un subiect istoric din perioada formarii poporului roman, care a servit ca libret de opera pentru muzica lui Ed. Caudella. A mai scris o satira in versuri, "Tala. Nuvela contemporana", avand ca model poemul Rolla a lui Musset.
Nicolae Beldiceanu a decedat pe 2 februarie 1896 la Iasi.
Tot la Flticeni, din 1870, Beldiceanu activeaza ca profesor suplinitor de limba romana si latina la Liceul "Alecu Donici". Patru ani mai tarziu este transferat la Botosani ca profesor de istorie si geografie. Pasionat de arheologie, epigrafie si numismatica, Nicolae Beldiceanu a descoperit la Cucuteni urmele celei mai vechi civilizatii de pe teritoriu tarii noastre.
A publicat doua lucrari de arheologie, "Antichitatile de la Cucuteni" (1885) si "Epitaful aflat la Bunesti" (1888). Ca poet, Beldiceanu a debutat in ziarul Lumina a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. A publicat pasteluri in revista Convorbiri literare si a frecventat o perioada cenaclul junimist. A colaborat si la revista Contemporanul, unde publica cele mai bune poezii ale sale: Vechituri, Lautarul, Amurgul veacului, Dezmostenitii.
In 1887, Beldiceanu isi formeaza propriul cenaclu, din care fac parte Ed. Gruber, Arthur Gorovei, Izabela Sadoveanu, Dimitrie Anghel, A. Stavri si V. Lates. La sedintele cenaclului participa si Ion Creanga, care citeste aici o parte din Amintiri din copilarie.
Nicolae Beldiceanu este si autorul dramei "Dorman", in care abordeaza un subiect istoric din perioada formarii poporului roman, care a servit ca libret de opera pentru muzica lui Ed. Caudella. A mai scris o satira in versuri, "Tala. Nuvela contemporana", avand ca model poemul Rolla a lui Musset.
Nicolae Beldiceanu a decedat pe 2 februarie 1896 la Iasi.
Desmoşteniţii
Cît văd ochii peste lanuri, pentru cine ară pluguri,
Pentru cine sapă aur felurite meşteşuguri?
Mult folos aduce munca - e prielnică oricui;
Şi cu toate-acestea-n lume nu e bine, pace nu-i...
Azi, cu braţe dezrobite, zămislesc atâtea goluri,
Încît lipsa crăiniceşte între cele două poluri...
De cînd vulpea, la tribună, luînd glas de orator,
Linguşeşte bunătatea adormitului popor,
Mulţi, de aprigă nevoie şi de muncă zdrobitoare,
Fără strop de udătură, mor pe rodnice ogoare,
Banii ce se-ngroapă-n ladă, pe sărac nu-l folosesc,
În coşer, porumb s-adună: haine multe stăruiesc
Ne-mbrăcate, pe cînd turma cea de muncă zdrumicată,
Cît trăieşte, foamea rabdă, umblă vecinic dezbrăcată...
Cine ştie a colibei şi amarul şi necazul
Cine lacrimile vede, ce ca focul ard obrazul?
Mulţi sînt cei ce stau pe drumuri fără pîine şi desculţi;
Din acei ce-şi roagă moartea, sînt la număr încă mulţi,
Cînd în sac nu au făină, cînd în vatră n-au cenuşă,
Ce mai pot avea săracii? – doar gunoiul după uşă...
Apoi cum să aibă unii tot folosul şi tot bunul?
Şi ce-ar sătura o sută, să hrănească numai unul?
Sărăcie, eşti bătrînă ca şi foamea... Tu ţii minte,
De cînd ban cu ban se fură... Eu nu pot avea cuvinte
Lacrimi încă n-am destule, ca să plîng pe cei ce plîng...
Multe lipsuri, nevoi multe pe sărac de-aproape-l strîng,
Şi nu are o zi bună el din leagăn pîn’ la groapă;
Şi pe zi cu zi, legiştii ce tribuna stăpînesc,
Pe hîrtie ne dau pravili şi dreptatea siluiesc...
Stropşind inima şi mintea, ei joc gloatele-n arşic;
Legea le miroase-a carne şi a sînge de mojic...
...........................................................................
Pentru slujbă şi favoare, ca un cîne pentru os,
Un politic, lîngă urnă, latră fără de folos...
Dar, zadarnic, lacrimi cearcă să mai stoarcă el din piatră,
Căci acum a suta oară ştie lumea că el latră...
Cu o netedă cîmpie, cum nu samănă priporul,
Tot aşa nu se loveşte nici stăpînul cu poporul...
Legiuire îmbătrînită, tu dai vina pe săracul,
Ce la zi de grea nevoie, rupt de foame, rupe sacul,
Dar gîndească pravalistul: lucrătorul ce munceşte
La stăpîn întreaga vară, ce fel iarna se se hrăneşte?
Munca lor plătită este cu-a durerii pită neagră;
Cel bogat, sărac la cuget, din porumb – le dă pelagră...
Ce folos pentru ştiinţă e săracul în spital...
Lui ce-i trebuie viaţă? – Doctore, pe animal
Spintecă-l şi-l cercetează, căci în slujbă eşti chemat,
Nu să priboleşti săracul, ci să vindeci pe bogat!
Ce primiţi pe lucrul vostru voi, fierarilor sărmani,
Pentru lada-n care strînge cămătarul ai săi bani?
Voi, plugari făr’ de ogoare, pentru ce mai sămănaţi
Şi rodiţi prin munca voastră pînea care n-o mîncaţi?
Braţul omului e braţul cel mai ieftin: astăzi, voi
Nu plătiţi nici jumătate cît perechea cea de boi...
Salahor, lipsit de vară, tu, prostitule ţăran,
La stăpîn munciţi de-a una cîte zile-s într-un an;
Apoi, sfintele duminici, vi se face capul toacă,
Cînd cu „Doamne miluieşte” preotul minciuni vă toacă...
..........................................................................................
Lucraţi, oamenilor liberi, cum lucra odată robul,
Puneţi piatră peste piatră, mari sudori vărsaţi cît bobul;
Rădicaţi palat ştiinţei, zidiţi şcoli pentru boieri,
Ce-or găsi numai ţăranii cu momiţa că sînt veri...
Hai, siliţi, ridicaţi grabnic uriaşele cazarme,
Şi cetăţile trufaşe pentru oamenii de arme,
Ce-s meniţi a fi cuţitul cel de om hăcuitor,
Când pe galonaţi îi prinde gustul aprig de omor.
Fericit acel ce scapă din război făr’ de picioare:
Regele, în loc de pîne, îi dă – crucea de onoare...
O, voi, dascăli ai minciunei, voi stăpînilor creştini,
Ce mulţimei răstignite împletiţi cununi de spini,
De-aţi avea de fiară unghii, foame de-aţi avea cînească,
Ce datori sînt dezrobiţii pentru voi ca să robească?
Nu mai puneţi pe-ai lor umeri grele sarcini ca pe vită,
Încetaţi cu răutatea, căci îi duceţi la ispită...
Voi, poeţi, ce-n rime goale înşiraţi mereu palavre
Şi-nchinaţi a voastre ode, cînd la nişte sfinte javre,
Cînd, apoi, la comandirul mare peste ucigaşi...
Pana voastră cea pocită, steaua zilei murdăreşte;
Iar săracul, ce cu dreapta lui sudoare vă hrăneşte,
Blastămă figura voastră de slugarnice făpturi,
Care laudă în versuri omeneştile scursuri...
Nobile femei, cînd haina cu miresme o stropiţi,
Oare ştiţi a sărăcimei cîte lacrimi cheltuiţi?
Din a văduvei pustie şi nefericită casă,
Ştiţi voi cîtă pîne fură peticul cel de mătasă?
Spuneţi, idoli ai simbriei, voi, ce pe-ale voastre piepturi
Cu năprasnică mîndrie purtaţi aur şi scumpeturi,
Cîte, muncii, braţe smulge droaia voastră cea de slugi?
Spune, vulpe diplomată, dihor ce pe om distrugi,
Cît timp vor mai fi pe lume săcerişuri de războaie,
Iar pe holda omenească, ucigaşa de glonţi ploaie?
Dumnezei, luminii duşmani, voi, ce-ntre pămînt şi soare,
Staţi ca nourii durerii, de întunecaţi popoare
Cu a voastră nedreptate şi asprime – voi nu ştiţi,
Că un timp în sînul mamei, vitei vă semăluiţi?
Dar de vită şi de oameni, ce vă pasă? – cînd azi totul
Vi se pleacă, cînd de muncă scăpat este numai mortul?
Îngrozitu-s-a pămîntul de aşa prieteşug;
Pentru om şi pentru vită, fierul dă şi azi lanţug.
Căci e meşteră Puterea, şi-a făcut cumplită lege,
După care, ca pe vită, ştie bine să vă lege...
Şi-apoi zic, nesocotiţii, că voi liberi să trăiţi
Sînteţi – o, ce vorbe goale... sînteţi liberi – să muriţi...
Plînge glasul sărăciei ca un cîntec plin de jale...
Ascultaţi-l cum vă mustră, arătînd rănile sale;
Acest birnic al durerii – chip de vifor neguros,
El spre voi, cuţite parcă, din ochi zvîrle mînios!
Nu vă cere-a voastre scule, nu vă cere-a voastre bunuri,
Nici stăpîn el vrea să fie, peste săbii, peste tunuri,
Nu rîvneşte el mărirea, cu tăiosul ei satîr,
Nici coroane, ce stau bine pe urechi lungi de catîr...
Crieri, instrumente oarbe, ce-aţi ajuns a fi maşină,
Numai ca stăpînii voştri să trăiască în hodină...
Voi, ce trîntorilor, stofă de mătasă-nfiripaţi,
Şi, drept haină, zdrenţe numai de la dînşii căpătaţi;
Voi, ce marmoră cioplită pregătiţi pentru palate;
Voi, prostiţilor de muncă, ce mari temniţe zidiţi,
Ca în ele, pe gunoaie, voi amar să vă topiţi...
O, calici de toată breasla, cum hrăniţi pe toţi sătuii,
Şi cinstiţi pe necinstiţii, pe schilozii şi tehuii?
Nu ştiţi voi ce slabă este în putere strîmbătatea?
Limpeziţi-vă la minte, cîntăriţi-vă dreptatea.
Sută, cum laşi tu pe unul, munca ta să o mănînce,
Şi tu mie, cum laşi suta, în durere să te-mbrînce?
Ei, ce scnimbă fiica voastră într-o carne de plăcere,
Pe cînd sînu-şi pîngăreşte desfrînata lor muiere,
Vă iau pînea ce hrăneşte oasele şi-al vostru sînge,
Iar voi staţi, răbdaţi... şi foamea de stomac cumplit vă strînge...
De-aş cutreiera pămîntul, codrii lui întunecaţi,
N-aş găsi eu nicăirea: lupi săraci şi lupi bogaţi...
Număraţi voi, care duceţi greu nevoile pe umăr,
Cîte traiste sunt goale – şi-ţi vedea al vostru număr;
Ei sînt zece, sînt o sută, sînt o mie şi mai mulţi...
Dar ai voştri asupriţii: milioane sînt desculţi!
Ocean de sărăcie, de amar şi întuneric,
Cînd ai tu a ta putere, de ce stai ca un nemernic?
Cînd eşti suflet, cînd eşti număr, pentru ce mai stai la gînd?
Înainte, înainte, milionule flămînd!
Amurgul veacului
Cînd spre sară steaua zilei, lin, coboară să se culce,
Şi cînd apa la izvoare ne grăieşte limbă dulce;
Întunericul cît creşte, ni se face tot mai drag,
Şi-n afund stelos ne ducem cu sărmanul gînd pribeag.
Dar prin ceaţă, cîte doruri vin atunci să ne robească,
Conturînd, pe faţa stelei, faţa lor prietenească...
Amintirea ne arată prin a lacrimei cristal,
Un mănunchi de flori uscate, zile fără ideal.
Ce trecutului dau formă - şi atunci un glas ne cheamă.
Glas al lumei adormite, îndulcit cu dor de mamă,
Ce s-aprinde de iubire, unde soarele e stins,
Şi-n lumea nefiinţei întrupează dornic plîns...
De la zorile voioase pîn’ la nopţile eterne,
Sub un cer fără lumină, marea-n valuri se deşterne
Şi viaţa e ca luntrea, ce plutind pe-al mărei larg,
Este prinsă de furtună, fără pînză şi catarg...
Leagănul, ce înfloreşte mic obraz cu trandafiri,
O victimă pregăteşte lacomei nefericiri:
Iar în zarea luminoasă, pe suişul tinereţei,
Ades foarfeca dorinţei taie firele vieţei:
Dacă uită pe om moartea într-o lume de amaruri,
Pe-a lui barbă încîlcită, bătrîneţea pune varuri:
Ierogrifele durerei a lui frunte o sluţesc,
Iar a morţii stinse raze trist în ochi îi amurgesc...
Tot e pulbere şi tină – nimic bun, nimic statornic
Un val creşte, altul scade: şi durerea vine spornic;
Ochiul dragostei viclene e un rece luminiş,
Iară genele-i stufoase ades morţii sunt umbriş:
E prea vitregă lumina-i, ca pe om să-l veselească:
Mulţămirile sunt fructe ce în gură se fac iască...
Binele se cîntăreşte ca şi pînea pîn’ la dram:
Pe altarele vieţei, fericirile n-au hram:
Samănă icoana lumei cu un cîmp bătut de brumă.
Unde patima şi ura omenirea o sugrumă.
Şi cît zvon de răutate şi de oarbă duşmănie,
E-ntre lumea ce se duce şi-ntre lumea ce-o să vie!
Ce obraz cu două feţe a rămas acest pămînt
Cum hlizeşte răutatea şi pe margini de mormînt!
Cînd bogatul la pat cade, între rude ce răscoală!
Dacă merge el spre bine, clironomii merg spre boală...
Apoi, iată, moartea pune cu viaţa rămăşag,
Dascălii, pe la biserici, voioşi clopotele trag;
Cu blîndeţe îngerească, un visternic de colaci,
Milostenie de pîne şi de brînci, dă la săraci...
Mişelie! mişelie! să nu poţi găsi iubire
Nici pe margine de groapă, unde vezi a ta menire...
Mult amar şi mult ridicul, întruneşte o făptură,
Ce se naşte prin iubire şi se mistuie prin ură...
Nu-i credinţă-n cele bune, toţi argintului se pleacă,
Azi, o cursă e cuvîntul: om pe om azi se dezbracă...
La bogaţi lampă de aur, la sărac opaiţă:
Cînd au unii canapele, alţii nu au laiţă...
Sărăcie, sărăcie! eşti a veacului oglindă,
Lac de plîngeri, peste care trist minciunile colindă:
Mulţi te văd: te căinează însă toţi te amăgesc...
Pe adîncul tău de lacrimi, cei bogaţi voioşi plutesc...
Dar zadarnic plînge lira şi rimează în dureri,
Căci meteahna şi păcatul nu-s de astăzi, nici de ieri:
Ca un dascăl pe catedră, poţi să-nşiri cuvinte multe,
Nimeni n-o să ţie samă, nimeni n-o să te asculte:
Interesul şi cîştigul stăpînind acest pămînt
În zadar aş cerca-n versuri mintea mea să o frămînt.
Aur cată, aur strînge, pentru pofte aur dă-le,
Nu cenuşa de pe nouri, nu spoiala de pe stele;
Altfel eşti gunoi de stradă, nu-i la tine nimic bun,
De li-i arăta nivelul, te declară de nebun...
Ba, cu unii vei păţi-o şi mai rău – bătrîna vulpe
Se va face că te-admiră, ca mai greu să te-nculpe:
Bîrfitori de meserie, cu otravă în cuvinte,
Negustori ce cu minciuna tîrguiesc şi pe morminte,
Pizmuindu-te din suflet, or găsi că-n vrun cuvînt,
Te-ai atins de vrun luceafăr sau de barba unui sfînt...
Adevăr, plătit cu lacrimi şi cu nouri de amar...
Rază tristă, călătoare peste al minţilor hotar,
Tu eşti far ce luminează al nefericirei port,
Eşti făclia ce mîhneşte faţa palidă de mort...
Să scrii versuri, s-alungi dorul, să cînţi jalea ta pe harpă
Pentru ce, cînd cugetarea azi se vinde ca o marfă?
Oare da-vor ascultare versului cei ce n-ascult
Decît psalmul desfrînărei, decît al beţiei cult?
Parcă văd pe egoistul şi pedantul cum zîmbeşte
Şi din cînd în cînd privire veninoasă dăruieşte;
Dacă n-are ce să zică, în tăcere el se-neacă,
Şi atunci limba lui ia formă de cuţit închis în teacă...
Poezie, tu pe mine mă cutremuri, mă uimeşti,
În noiamul de luceferi arzători, cînd mă răpeşti:
Şi în noapte mă cuprinde dorul morţei ce-i eterne,
Ce-ntre mine şi viaţă noaptea nopţilor aşterne,
Şi-atunci văd cu ochii minţei lumile ce-n spaţiu trier,
Răpede ca nebunia în sminteala unui crier:
Apoi cînd din nouri iese luna, dragostea bălaie,
Şi revarsă peste ape şi cîmpii a sa văpaie,
Iar la haosul de noapte, drăgălaşa cu cît creşte,
A pămîntului icoană tot mai mult o limpezeşte,
Cum privesc atunci la dînsa, şi cu ochii urmăresc
În bulboana cea cu stele, stele ce nu mai trăiesc...
Poezie, poezie, cum te simt nu te pot spune:
Tu eşti dulce pentru mine şi de-mi dai amărăciune...
Gingaşă rouă de lacrimi, între toate mai aleasă,
Ai un farmec ce întrece sărutarea de mireasă,
Dar cînd ochii privesc lumea, unde nu-i nemica bun,
Ei în negura mîhnirei ca şi soarele apun,
Şi atunci al morţei nour mă cuprinde fără veste,
Şi-n pustiul întuneric, şi ce este nu mai este...
Unii stînd mai jos de lacrimi şi-al durerilor săgeţi,
Înţelepţii ce din fire minte n-au de înţelepţi,
Lungi şiraguri de cuvinte poreclite adevăr,
Pun pe firul judecăţei, cel subţire ca un păr,
Şi dînd vina pe un suflet, ce iluzii nu mai are
Ei cu multă iscusinţă teorii scot din sertare.
Cel ce pe nefericitul vină caută a pune,
Puie vină pe morminte şi pe soarele ce-apune...
Unde s-au văzut aleşii, cînd viaţă au senină,
Să-şi urască a lor zile, dacă alţii n-au lumină?
Dar mai gingaşă minune, decît tine, poezie,
Este a copilăriei alintată bucurie;
Şi ce poate la viaţă mai cu dor să ne atragă,
Pe întregul jalei, unde fericirea nu-i întreagă?
Ce-i mai scump, mai drag la casă, mai odor’ ca un copil,
Cînd pe braţe, mititelul, furişîndu-se tiptil,
Te îmbată cu a sale cuvîntări neînţelese,
Gîngăviri ce de părinte pot fi lesne înţelese...
Şi atuncea cîte visuri pentru care n-ai cuvinte,
Într-un viitor departe îţi plutesc pe dinainte,
Printre rîuri de lumină şi ogoare de senin,
Unde lacrimile sacă, unde nu răsare chin,
Colo-n depărtarea minţei, care trece şi de stele,
Pe a gîndurilor culme vezi minunile acele,
Ce o minte omenească n-ar fi-n stare-a le găsi,
Dacă dorul şi iubirea de părinte nu ar fi.
Dar ce soartă vă aşteaptă, dragi mlădiţe azi în floare?
Cum vor fi a voastre zile, nourate ori cu soare?
Zvon de glasuri depărtate, ce din ce în ce mai tare
Se aud – vin cu grăbire de la soarele răsare:
Veacul este pe sfîrşite – la o mie nouă sute
În curînd o să ajungem; faptul zilei se iveşte,
Şi el multe şi mari fapte tinerimei pregăteşte.
Omenire viitoare, ce cu înţeleapta minte,
Şi cu braţe oţelite vei păşi tot înainte,
Multe fapte azi urzite, le vei ţese-n viitor,
Tu, cînd lumei vei aprinde candela dreptăţilor...
Ce frumoasă, ce măreaţă! Va fi ziua biruinţei,
Ziua, cînd stăpînă fi-va pe pămînt domnia minţei;
Atunci liniştea şi pacea vor aduce-atîtea haruri,
Cîte-acum aduce prada: suferinţe şi amaruri...
Şi va fi cu voi lumina, cînd în negrele morminte
Vor dormi păcate negre şi gunoi de moaşte sfinte...
Spre folosul omenirei vor veni tot rînduri-rînduri,
Pe aripile ştiinţei înmiirile de gînduri,
Şi cu muncă mai puţină va fi lan mai roditor,
Cînd desoperiri măreţe vor sta lumei de-ajutor...
Într-un secul fără patimi, nu va rămînea nici praf
Din durere, din robie, din ruină şi din jaf...
Veşnic floarea fericirei, pe pămînt va fi în floare,
Cînd în lumea cugetărei, cugetarea va fi soare.
Apusul soarelui
În purpură şi aur, apune sfântul soare,
El sărutări trimete la fiecare floare;
Apusul scânteiază de raze aurii,
Şi apele albastre devin trandafirii.
Pe insula cu nuferi, pe trestie înaltă,
Se joacă două presuri, doi zburători de baltă;
Pe deasupra zboară, trec raţele în rând;
Nagâţul se roteşte şi ţipă când şi când.
Senin curat e cerul, abia vântul adie,
Iar trestia pe baltă se mişcă, se mlădie;
Furnică pe sub ape un şir de peştişori,
Apusul îi priveşte cu ochi scânteitori.
Din papura cea verde o broască verde sare,
Şi pe oglinda apei se face un cerc mare, -
Şi cercul mereu creşte - apoi pe nesimţit
Dispare, pe un luciu de raze aurit.
Dar ce s-aud, ce glasuri, ce şoapte ies din baltă? -
Prin razele de soare deodată se arată
Doi faguri de viaţă, doi muguri iubitori,
Două copile albe, cu sân de albe flori.
Copilele frumoase, voioase, râzâtoare,
Volocul cel cu peşte îl trag pe mal la soare,
Şi apa oglindeşte albastre bucurii,
Ş-albastrul, forme albe, - copile serafii.
Cămeşele lor ude de sânuri stau lipite;
Sub alba ţesătură se află tăinuite
Dulci forme de iubire, rotunde năluciri,
Comori de frumuseţe, de albe fericiri.
Iar soarele pătrunde prin inul cel subţire,
La peptul care poartă fragi tineri de iubire;
El pune flori de aur pe sân copilelor,
Şi călduros şi dulce sărută ochii lor.
El sărutări trimete la fiecare floare;
Apusul scânteiază de raze aurii,
Şi apele albastre devin trandafirii.
Pe insula cu nuferi, pe trestie înaltă,
Se joacă două presuri, doi zburători de baltă;
Pe deasupra zboară, trec raţele în rând;
Nagâţul se roteşte şi ţipă când şi când.
Senin curat e cerul, abia vântul adie,
Iar trestia pe baltă se mişcă, se mlădie;
Furnică pe sub ape un şir de peştişori,
Apusul îi priveşte cu ochi scânteitori.
Din papura cea verde o broască verde sare,
Şi pe oglinda apei se face un cerc mare, -
Şi cercul mereu creşte - apoi pe nesimţit
Dispare, pe un luciu de raze aurit.
Dar ce s-aud, ce glasuri, ce şoapte ies din baltă? -
Prin razele de soare deodată se arată
Doi faguri de viaţă, doi muguri iubitori,
Două copile albe, cu sân de albe flori.
Copilele frumoase, voioase, râzâtoare,
Volocul cel cu peşte îl trag pe mal la soare,
Şi apa oglindeşte albastre bucurii,
Ş-albastrul, forme albe, - copile serafii.
Cămeşele lor ude de sânuri stau lipite;
Sub alba ţesătură se află tăinuite
Dulci forme de iubire, rotunde năluciri,
Comori de frumuseţe, de albe fericiri.
Iar soarele pătrunde prin inul cel subţire,
La peptul care poartă fragi tineri de iubire;
El pune flori de aur pe sân copilelor,
Şi călduros şi dulce sărută ochii lor.
Ion Marin Sadoveanu
Biografie
Ion Marin Sadoveanu (pseud. lui Iancu Leonte Marinescu), n. 27 iun. 1893, Bucuresti - m. 2 febr. 1964, Bucuresti.
Prozator, poet, dramaturg si eseist.
Fiul medicului Nicolae Marinescu (care si-a luat numele de Sadoveanu).
Liceul "Sf. Sava" din Bucuresti pana in 1912, cand se inscrie la Facultatea de Drept a Univ. bucurestene, pe care o absolva in 1916. Debuteaza cu poezia Apus in Revista celor sase (1912).
Studii de drept si germanistica la Paris (1919-1921), frecventand totodata lectiile teatrale ale lui Jacques Copeau si Lugn6-Poe. In 1921, impreuna cu T. Vianu, fondeaza cercul "Poesis", cu scopul de a populariza, prin conferinte, fenomenul artistic european. Director general in Ministerul Cultelor si Artelor (1933-1940), director al Teatrului National "I. L. Caragiale" din Bucuresti (1956-1958). Editorial, debuteaza cu voi. Drama si teatru (1926), analiza a fenomenului teatral atat ca text, cat si ca spectacol. In 1927 publica misterul dramatic Anno Domini, iar in 1930 Cantece de rob, voi. de versuri in maniera traditionalista. Cea mai interesanta piesa de teatru a sa, Molima, impregnata de o atmosfera ibseniana (cu ecouri din Strigoii si Micul Eyolf), apare in 1932. Concretizari ale activitatii in domeniul teatrologiei sunt De la Mimus la Baroc (1933), antologie de texte dramatice adnotate, si Drama si teatrul religios in Evul Mediu (1942), sectiune a unei proiectate Istorii universale a dramei si teatrului. In 1944 publica Sfarsit de veac in Bucuresti, capodopera romaneasca de tip balzacian, iar in 1957, Ion Santu, romanul unei formatii spirituale. Evoca cetatea pontica Histria in Taurul marii (1962). Intelectual erudit, catalizator al miscarii artistice interbelice, SADOVEANU este un stilist rafinat, prozator viguros, tentat de ampla constructie epica.
Prozator, poet, dramaturg si eseist.
Fiul medicului Nicolae Marinescu (care si-a luat numele de Sadoveanu).
Liceul "Sf. Sava" din Bucuresti pana in 1912, cand se inscrie la Facultatea de Drept a Univ. bucurestene, pe care o absolva in 1916. Debuteaza cu poezia Apus in Revista celor sase (1912).
Studii de drept si germanistica la Paris (1919-1921), frecventand totodata lectiile teatrale ale lui Jacques Copeau si Lugn6-Poe. In 1921, impreuna cu T. Vianu, fondeaza cercul "Poesis", cu scopul de a populariza, prin conferinte, fenomenul artistic european. Director general in Ministerul Cultelor si Artelor (1933-1940), director al Teatrului National "I. L. Caragiale" din Bucuresti (1956-1958). Editorial, debuteaza cu voi. Drama si teatru (1926), analiza a fenomenului teatral atat ca text, cat si ca spectacol. In 1927 publica misterul dramatic Anno Domini, iar in 1930 Cantece de rob, voi. de versuri in maniera traditionalista. Cea mai interesanta piesa de teatru a sa, Molima, impregnata de o atmosfera ibseniana (cu ecouri din Strigoii si Micul Eyolf), apare in 1932. Concretizari ale activitatii in domeniul teatrologiei sunt De la Mimus la Baroc (1933), antologie de texte dramatice adnotate, si Drama si teatrul religios in Evul Mediu (1942), sectiune a unei proiectate Istorii universale a dramei si teatrului. In 1944 publica Sfarsit de veac in Bucuresti, capodopera romaneasca de tip balzacian, iar in 1957, Ion Santu, romanul unei formatii spirituale. Evoca cetatea pontica Histria in Taurul marii (1962). Intelectual erudit, catalizator al miscarii artistice interbelice, SADOVEANU este un stilist rafinat, prozator viguros, tentat de ampla constructie epica.
Pana la dezvaluirea vocatiei sale epice, SADOVEANU - poet minor, fara voce distincta, teatrolog pasionat, mai putin recunoscut prin piesele sale decat prin calitatile de cronicar dramatic si istoric al artei teatrale - avea mai degraba profilul unui mare animator al vietii cultural-artistice interbelice, decat unul strict literar. Aparitia romanului Sfarsit de veac in Bucuresti (1944) a impus dintr-o data un remarcabil scriitor. Cartea aceasta, ca si Enigma Otiliei, demonstreaza cate potentialitati nelimitate ascunde inca structura epica traditionala, de tip balzacian, dupa cum intregeste conturul unui personaj literar, acela al arivistului, cu modele celebre in literatura romana. Dintru inceput, acest roman al decadentei boieresti (stirpea Barbilor) si al ascensiunii burgheze, surprinde prin complexa configurare a lui Iancu Urmatecu, datorita nuantatei umanizari pe care o suporta arivistul, tip literar rasfrant in genere, pana la S., doar unilateral, sarjat pe o constanta caracterologica, fie monstruoasa, fie doar pitoreasca. Cu o rabdare analitica nedezmintita pana la capat, scriitorul inregistreaza procesul de initiere a fostului arhivar in tainele unei lumi cu alte legi decat cele ale sale; in contactul cu lumea Barbilor, ca om de casa al acestora, Urmatecu descopera valoarea, pentru el pragmatica inca, a culturii, isi corecteaza gesturile si rostirea, isi rafineaza sensibilitatea, printr-o rodnica receptivitate, utila inaltarii sale sociale si comportarii invulnerabile in sfera afacerilor. Remarcabila este scena in care tanarul baron isi sustine in fata lui Urmatecu planul infiintarii unei fabrici de oglinzi. Acesta il primeste cu o anume rece solemnitate, il introduce pe sensibilul Bubi intr-un cadru neutru, nefamiliar, si-1 asculta deferent, in tacere, pentru a-1 surprinde apoi cu raspunsul cel mai neasteptat, care-1 deconcerteaza pe tanarul baron. in relatiile de afaceri, Urmatecu se comporta asemeni unui spectator detasat ce-si regizeaza intalnirile, speculand slabiciunile adversarului prin tactica asteptarii, exasperanta pentru celalalt. In mediul sau firesc insa se dezlantuie neinfranat, se destinde in furii teribile, isi bate joc de "aia", rudele sotiei sale, pune la cale farse pline de cruzime. Urmatecu e un spirit muntenesc, aproape un Moromete citadin, iubind disimularea ca joc si savurandu-si superioritatea nativa a inteligentei. Foarte semnificativa este la Urmatecu spaima obscur-mitica de a nu fi pangarit de atingerea mortii, credinta frenetica in vitalitatea lui imortala. Asteptand la poarta cimitirului sa se termine vreo inmormantare la care e silit sa faca act de prezenta, il cuprinde intotdeauna un "neastampar si o pofta de goana si de dezmat", in el presimte o noua vigoare, aproape stihiala. Dar in toata aceasta orgiasta izbucnire, isi mentine echilibrul interior; fata-n fata cu gesturile maniacale, gatuite de emotie, ale lui Lefterica sau cu nebunia lui boier Grigore (caruia ii pastreaza ca un memento portretul la vedere), Urmatecu se umanizeaza infricosat, caci simptomul irational, pe care il observa la altii, lui "ii da o masura omeneasca in tot ce face" si-1 fereste de pacatul exceselor monstruoase. Romanul are o forma circulara, debutand si sfarsindu-se cu cate un acces de vitalitate debordanta al personajului. La Urmatecu apar toate aspectele unei tarzii formatii spirituale, ce nu sunt decat germenii dedublarii sale, caci odata iesit din ambianta ceremonioasa a aristocratiei, eroul redevine el insusi, cel de dinainte. Totusi, nu poate fi ignorat harul sau neobisnuit de a fi, chiar si in pragul senectutii, deschis noutatii, ca si aviditatea lui de a invata chiar si acum "la o scoala de pe urma careia profita repede"; dar dorinta instruirii nu ramane numai un scop imediat ci este dublata, mai ales in urma discutiilor cu doctorul Matei Santu, de euforia cunoasterii pure, dezinteresate. Romanul se sustine pe cateva simetrii subtile. Pe cata vreme Urmatecu stie sa-si supravegheze miscarile, avare si precise, realizandu-si mereu efectele scontate, batranul baron Barbu gusta din plin lenea gesturilor de prisos, speculate discret de omul de casa. Cei doi sunt complementari, vointa unuia suplinind abulia celuilalt. Contrastul dintre burghezia in ascensiune si aristocratia degenerata transpare in antinomia dintre viata si forma, dintre agitatia frenetica a lumii lui Urmatecu si rafinamentul imobil, visator-muzical al lumii Barbilor, cu rare tresariri ale unui "duh de asprime", boieresc. Totul indica aici deficitul de traire, ce pare a fi inscris pe stema de baronie, cum insinueaza impertinentul gazetar Panaiotache Potamiani, acest nou Pirgu; intr-un patrar al blazonului "sta o apa: e semn ca neamul se trece", dupa cum licorna, dintr-un alt patrar, simbolizeaza dependenta erotica fata de femeie a unor virilitati melancolizate. Elementele decorative, minutios reconstituite, au aceeasi functie simetrica. Prin camerele baronului, intr-o penumbra ocrotitoare, sub miresme grele, statute, se afla mobile fanate, portrete stravechi, anterie si islice, cutite de fildes si maini de bronz presand hartii, iar glasurile nenumaratelor ceasornice mai soptesc inca prin toate colturile ; asemenea lucruri subtile, adunate, ca intr-un bazar, si in casa lui Urmatecu, zac intr-o desavarsita uitare, caci aici de pret sunt obiectele de duzina, banale, dar utile, si mai ales dosarele fostului arhivar, ce au pentru ceilalti un statut sacral. Un rol fundamental are in roman motivul muzicii, prin mijlocirea careia lumi atat de diferite se definesc irevocabil. Intr-un moment de sfasiere launtrica, tanarul baron improvizeaza la pian cateva variatiuni pe o tema beethoveniana, voind zadarnic sa se exprime intr-o "inventie noua", dezvaluindu-si inca o data doar sterilitatea, reflex al unei lumi crepusculare. Alta data, tot Bubi comenteaza destinul dramatic al celui care a compus Missa Solemnis, emotionandu-1 profund pe Urmatecu (obsedat de rolul fatalitatii in viata); dar cand ii si exemplifica cele spuse, acesta asteapta nerabdator "sa se ispraveasca" muzica aceasta ce in "nici un fel nu-si gasea drum in el". Fostul arhivar mimeaza fara gres apartenenta sa recenta la o lume straina siesi, doar muzica il da de gol intotdeauna. In adevar, ascensiunea lui sociala e una in lumea lui si alaturi de ea, caci cu cat se apropie de aceea a Barbilor, cu atat se indeparteaza inexorabil in moarte. Al doilea volum al unei trilogii proiectate. Ion Santu (1957), care urmareste in continuare destinul clanului Urmatecu-Santu, este de fapt un "Bildungsroman" care tinde a fi si fresca inceputului de veac. E circumscrisa, pas cu pas, dezvoltarea spirituala a copilului si apoi a tanarului Ion Santu, confruntat cu variate conceptii pedagogice si dovedind o mare receptivitate intelectuala, mostenita de la bunicul sau. Diletant superior, Matei Santu si-a cristalizat o "Weltanschauung" si intentioneaza sa-i ofere fiului sau o metoda de cunoastere, pentru ca, la randul sau, Ion Santu sa-si inchege un sistem propriu, modelator pentru o personalitate in formare. Sedus de bizarerii anatomice, asemeni batranului Jonathan Leverkuhn (care ii arata lui Adrian cartile despre fluturi exotici si animale marine), Matei Santu proiecteaza fiului sau, la o lanterna magica, o serie de imagini ale evolutiei biologice, insistand asupra unora privitoare la "viata monstruoasa", a epocilor geologice. Cum e si firesc, asemenea exemple socante se intiparesc in mintea copilului, care, mai tarziu, la maturitate, le transfera intr-un plan spiritual, descoperind malformatiile moral-umane. Astfel, Ion Santu primeste de timpuriu sugestia formelor armonioase, iar alte influente, ulterioare, intregesc ceea ce tatal a initiat. Muzicala Berta von Grodde il uluieste prin excesivul ei temperament, ascuns sub austeritatea-i teutona; pe elvetianul Marc A. Jeanjacquet il admira pentru "forma perfecta si riguroasa" a scriiturii, iar pe juristul Bazil Poroineanu, logician sever, pentru comportamentul lui sobru. Sub o masca impenetrabila, Poroineanu, un fel de "el discreto" autohton, nu-si tradeaza prin nimic existenta duplicitara, meditand doar uneori, malitios, la un tratat Despre fete, pe care el ar fi cel mai indicat sa-1 scrie. Sub influenta acestui jurist. Ion Santu invata sa-si controleze reactiile, sa-si disciplineze gandirea si sa ajunga la un "registru superior al rostirii", lapidar si impersonal, neutralizand orice afect ce s-ar putea rasfrange in cuvant. Acest gen de existenta reprezentativa, spre care aspira tanarul Santu, convine perfect firii lui adanc morale. Ethosul se afla in natura lui fireasca, de aceea si instinctiv, si prin educatie, Ion Santu nazuieste sa devina un "suflet frumos", formatia lui spirituala fiind, asadar, una de tip schillerian. Tocmai acest lucru explica de ce, fizionomie, eroul lui SADOVEANU n-are trasaturi palpabile, e necarnal, aproape o abstractie. Aceasta educatie, ce preconizeaza inchegarea unei personalitati armonioase, are ca etalon masura, aici concept moral-estetic, si nu doar precept natural, ca in Sfarsit de veac Ideea proportiilor pure, prismatice, din universul mineralelor, dezvolta la Ion Santu o gandire geometrica, de o limpiditate de cristal, iar supravegherea continua, ce si-o impune, sufoca orice frenezie afectiva. Ceea ce nu-si permite in viata de toate zilele, isi permite numai prin mijlocirea teatrului, limitandu-se la a privi o traire marita, dar armonizata estetic. Detasat de real, Ion Santu observa imperfectiile celor din jur si ajunge la un fel de autocontemplare cu forme monstruoase de orgoliu, ce produc, bineinteles, o deviere de la acel " suflet frumos" initial. Eroul descopera acum sensul fertil al crizei, care deformeaza trairea ca pe o "materie organica", prefigurand o restructurare spirituala, o "umanizare", cu atat mai mult cu cat incepe si purificatoarea experienta a razboiului. Al treilea volum, nescris, urma, dupa cum sugereaza notele scriitorului, sa dea relief acestei mutatii decisive din constiinta personajului: "Ion Santu, decazand din propriul sau orgoliu, umanizeaza cu iertarea lui pe toti monstrii care populeaza experienta lui de o viata intreaga si ii judeca mai putin aspru. [] Si cu aceasta revalorificare, prin propria lui scadere, vine pacea si impacarea"
Elementele de fresca sociala nu se topesc organic in materia acestui roman al unei deveniri sufletesti. Disocierile eseistice, analitice, mai mult sau mai putin explicite, sunt dezorganizate de invazia unor episoade desfasurate in sine, ce nu-si au rostul intr-un "Bildungsroman", nefiind inregistrate din perspectiva celui ce se formeaza si nerotindu-se in junii lui, pentru a-i intregi experienta. Apoi, SADOVEANU simplifica uneori pe parcurs complexitatea unor destine, creand viziuni naive, in alb-negru, cu nuantele sacrificate, conform unui "realism critic" defunct. Oricum, ca "Bildungsroman", Ion Santu ramane o interesanta realizare a genului in literatura romana.
OPERA
Drama si teatru, Arad, 1926; Metamorfoze -Anno Domini, Bucuresti, 1927; Cantece de rob, Bucuresti, 1930; Molima, Bucuresti, 1932; De la Mimus la Baroc, Bucuresti, 1933; Drama si teatrul religios in Evul Mediu, Bucuresti, 1942; Sfarsit de veac in Bucuresti, Bucuresti, 1944; Sistemul celor 24 de sori, Bucuresti, 1959; Taurul marii. Bucuresti, 1962; Akho si Tao, Bucuresti, 1963; Scrieri I-VIII, ed. ingrijita, prefatata si note de I. Oprisan, Bucuresti, 1969 - 1985; Istoria universala a dramei si teatrului, I-II, ed. ingrijita, prefatata si note de I. Oprisan, Bucuresti, 1973; Taurul marii, cuvant inainte de Ov. Papadima, Bucuresti 1977; Taurul marii, antologie si pref. de V. F. Mihaescu, 1987; Ion Santu, pref. de P. Raileanu, Bucuresti, 1989. Traduceri: Shakespeare, Richard al lll-lea, Bucuresti, 1934; Max Halbe, Tinerete. O drama a dragostei in trei acte, Bucuresti, 1942; V. Ermilov, A. P. Celiov, in colab. cu E. Jenea, Bucuresti, 1948 (ed. a Il-a, 1954, in colab. cu H. Ioachim); Stendhal, Rosu si negru, Bucuresti, 1950; G. A. Biirger, Uimitoarele calatorii si aventuri pe uscat si pe apa ale Baronului von Miinchhausen, Bucuresti, 1956 (alte ed. 1960; 1977; 1991; 1993); Heinrich von KIeist, Ulciorul sfaramat, Bucuresti, 1957.
REFERINTE CRITICEPerpessicius, Mentiuni, II; S. Cioculescu, Varietati critice, 1966; C. Regman, Carti, autori, tendinte, 1967; L. Baconski, Marginalii critice si istorico-literare, 1968; P. Constantinescu, Scrieri, IV; S. Cioculescu, Aspecte; O. Sulutiu, Scriitori si carti, 1974; N. Balota, Universul ; E. Simion, Scriitori II; I. Vartic, Spectacol interior, 1977, S. Cioculescu, in Luceafarul, nr. 37, 1978; idem, in Romania literara, nr. 37, 1978; N. Carandino, in Viata Romaneasca, nr. 3, 1979, I. Oprisan, in Manuscriptum, nr. 3, 1979; I. N. Popescu, in Steaua, nr. 9, 1980; M. Popescu. in Ramuri, nr. 3, 1982.
Oda unui pamant deznadajduit
|
Vanatoare
Purtand vatui si vidre la sea, vanat usor,
In jurul lui boierii, haitasii, tot alaiul, Pe urme iuti de zimbru, se-opreste Dragos Craiul Abia strunind pe Molda de pasul lui Fuior. Poteca e taiata: puhoiul. Roitor, Subt fumuri inelate adoarme-n vale plaiul Si Domnul de-l priveste si de-i asculta naiul, Se frang cetati in ochii lui vii de vanator: Atunci, rupandu-i pumnul ce-i desclestat de vis, Cateaua scapa, fuge, aluneca-n abis Si-o-nghite raul Nimeni n-o smulge dintre valuri. Caci in tacerea sarii, pe ape, tot mai rar, Departe, se aude intre-amandoua maluri, Prin liniste latratul, trecand ca un hotar. |
Imn
|
TEATRU/FILM 2 Februarie
Cu Vladimir Găitan
Biografie
Actor roman, nascut in Suceava pe 2 februarie 1947
A absolvit I.A.T.C.-ul in 1970 secţia Actorie, clasa prof. George Carabin şi Elena Negreanu si a debutat in film cu rolul Ripu din drama regizata de Lucian Pintilie, in 1969: " Reconstituirea" , considerata a fi una dintre cele mai bune realizari cinematografice romane, din toate timpurile, in care cei doi prieteni, Vuica si Ripu au ramas cele mai reusite si inspirate patituri actoricesti ale celor doi prieteni, atat in viata cat si pe ecran, George Mihaita si Vladimir Gaitan ce sugereaza fratii biblici Abel si Cain intr-o viziune cinematografica deosebit de inedita.
Dupa evenimentele din 1989 a devenit om de afaceri, s-a preocupat de managementul institutiilor culturale si a dedicat mult timp infiintarii unor companii de teatru si multor acte culturale de binefacere.
In 2001 a fost numit directorul teatrului C.I. Nottara din Bucuresti
A ramas toata viata fidel scenei Teatrului de Comedie, unde joaca si in prezent.
Este casatorit si are o fiica Gloria Gaitan absolventa si ea de UNATC si care a jucat alaturi de tatal ei pe scena Teatrului de Comedie : ( Pierre Sauvil = " Un soleil pour Deux " ( "Soare pentru doi" ), in regia Alice-i Barb).
Iubeste animalele, si are ca hobby : vanatoarea si echitatia.
In ultimii ani a activat in teatru, televiziune si a ales si varianta serialelor Tv. ( Daria, iubirea mea, regia Alex Fotea & Sebastian Voinea, 2006, Vasile Leonte – Cu un pas înainte, regia Alex Berceanu sau Doctorul - Inimă de ţigan, regia Alex Fotea & Iura Luncasu, 2007, Horia - Pocker in regia lui Tocilescu sau Profesorul Toma din Regina...)
A absolvit I.A.T.C.-ul in 1970 secţia Actorie, clasa prof. George Carabin şi Elena Negreanu si a debutat in film cu rolul Ripu din drama regizata de Lucian Pintilie, in 1969: " Reconstituirea" , considerata a fi una dintre cele mai bune realizari cinematografice romane, din toate timpurile, in care cei doi prieteni, Vuica si Ripu au ramas cele mai reusite si inspirate patituri actoricesti ale celor doi prieteni, atat in viata cat si pe ecran, George Mihaita si Vladimir Gaitan ce sugereaza fratii biblici Abel si Cain intr-o viziune cinematografica deosebit de inedita.
Dupa evenimentele din 1989 a devenit om de afaceri, s-a preocupat de managementul institutiilor culturale si a dedicat mult timp infiintarii unor companii de teatru si multor acte culturale de binefacere.
In 2001 a fost numit directorul teatrului C.I. Nottara din Bucuresti
A ramas toata viata fidel scenei Teatrului de Comedie, unde joaca si in prezent.
Este casatorit si are o fiica Gloria Gaitan absolventa si ea de UNATC si care a jucat alaturi de tatal ei pe scena Teatrului de Comedie : ( Pierre Sauvil = " Un soleil pour Deux " ( "Soare pentru doi" ), in regia Alice-i Barb).
Iubeste animalele, si are ca hobby : vanatoarea si echitatia.
In ultimii ani a activat in teatru, televiziune si a ales si varianta serialelor Tv. ( Daria, iubirea mea, regia Alex Fotea & Sebastian Voinea, 2006, Vasile Leonte – Cu un pas înainte, regia Alex Berceanu sau Doctorul - Inimă de ţigan, regia Alex Fotea & Iura Luncasu, 2007, Horia - Pocker in regia lui Tocilescu sau Profesorul Toma din Regina...)
Filmografie:
- Reconstituirea (1968) - Ripu
- Căldura (1969)
- Așteptarea (1970)
- Puterea și Adevărul, regia Manole Marcus (1971)
- Urmărirea (TV) (1971)
- Mușatinii (1971)
- Pădurea de Ostrovski, regia Sanda Manu (1972)
- Săgeata căpitanului Ion (1972) - Ion
- Ceața, regia Vladimir Popescu-Doreanu (1973)
- Un tânăr mai puțin furios de I.D. Șerban, regia Ariana Kuner Stoica (1974)
- Întoarcerea lui Magellan (1974) - Bucur
- Zile fierbinți (1975) - ing. Andrei Jercan
- Neisprăvitul de Denis Ivanovici Fonvizin, regia Cornel Popa (1975)
- Pe aici nu se trece (1975) - Elev ofițer Petru
- Războiul Independenței (Serial TV) (1977) - Subloc. Arthur Hartell
- Accident (1977) - lt. Ștefan Vlahu
- Din nou împreună (1978)
- Pentru patrie (1978) - sublt. Artur Hartell
- Vlad Țepeș (1979)
- Irina lui Ion Vlahul de Vasile Voiculescu (1979)
- Musafirul de duminică de Petre Ispas, regia Nae Cosmescu (1979)
- Audiența (1979)
- In asteptarea lui Lefty / (1979)
- Nea Mărin miliardar (1979) - comandantul aeronavei
- Mihail, cîine de circ (1979) - polițist
- Cronica de vitejie de Dan Tarchila, regia Constantin Dinischiotu, 1979
- Stâlpii societății de Ibsen, regia Cornel Popa (1980)
- Ultima noapte de dragoste(1980) - Tudor Gheorghiu
- La răscrucea marilor furtuni(1980) - Alecu Russo
- Munții în flăcări (1980) - Alecu Russo
- Duelul (1981)
- Șantaj (1981)
- Anul 1848 (1982)
- Surorile Boga de Horia Lovinescu, regia Constantin Dicu, 1982
- Întîlnirea (1982) - Petre
- Cucerirea Angliei (1982)
- Năpasta (1982) - Dumitru
- Zbor periculos (1984)
- Der mann mit dem ring im Ohr (1984) - Omul cu cercel de aur
- Unirea e puterea de Ion Luca, regia Eugen Todoran (1984)
- Omul care de I.D. Serban, regia Olimpia Arghir (1984)
- Misiune specială de Ion Grecea, regia Constantin Dicu (1985)
- Întunecare (1985)
- Racolarea (1985)
- Mihai Viteazu de Octav Dessila, regia Nae Cosmescu (1986)
- Oameni în luptă de Al. Voitin, regia Domnița Munteanu (1986)
- Noi, cei din linia întâi (1986) - Lt Bodnarenko
- De joi pana duminica / (1986)
- Secretul lui Nemesis (1987)
- Flori pentru o zi din august de Petru Vintilă, regia Constantin Dicu (1988)
- François Villon - Poetul vagabond (1987)
- Mircea (1989)
- Coroana de foc (1990)
- Turnul de fildeș de Victor Roznov, regia Ion Cojar (1991)
- Pluta meduzei de Marin Sorescu, regia Nae Cosmescu (1992)
- Mesagerul după Mircea Eliade, Constantin Dicu (1994)
- Începutul adevărului (Oglinda)(1994)
- Omul zilei (1997)
- Triunghiul Morții (1999)
- Roberta (Serial TV) (2000)
- Căsătorie imposibilă (Serial TV) (2000)
- Detectiv fără voie de G. Arion, regia Silviu Jicman (2002)
- Femeia visurilor (2005) - Oculistul
- „15” (2005)
- Margo (2006) - Tatăl
- Daria, iubirea mea (Serial TV) (2006)
- Soare pentru doi (2007) - El
- Cu un pas înainte (2007) - Vasile Leonte #2 (1 episode, 2007)
- Inimă de țigan (Serial TV) (2007-2008) - Profesorul Toma
- Supraviețuitorul (2008) - Goldberg
- Regina (Serial TV) (2008-2009)
- State de Romania (Serial TV) (2009-2010) - Profesorul Toma
- Poker (2010)
- Moștenirea (Serial TV) (2010-2011) - Profesorul Toma
- Ultimul corupt din România (2012) - Horia Vrăbete
- Rusty Steel / Comoara din Marea Neagră (2014) - Fisherman
- Live (2015) - părintele Sotin
Intalnirea:
Coroana de foc (1990):
Cu Marius Pepino
Biografie
Marius Pepino (n. 1925 - d. 2 februarie 2009, București[1]) a fost un actor român. Marius Pepino s-a născut în anul 1925 și a absolvit Academia de Teatru și Film în anul 1949. În același an a debutat pe scena Teatrului Dramatic „G. A. Petculescu" din Reșița. Între anii 1950 și 1957 a fost actor la Teatrul „Sică Alexandrescu" din Brașov, iar în perioada 1958-1991 a jucat la Teatrul Bulandra din București.
Carisma și ambiția sa și-au pus amprenta pe valoarea artistică a generației sale. De asemenea, Marius Pepino a fost un actor dedicat publicului ce a influențat pozitiv calitatea și valoarea pieselor jucate, cât și a realizărilor de grup, prin aportul la reușitele colegilor de scenă. A fost căsătorit cu actrița Vali Voiculescu Pepino. A decedat la vârsta de 84 de ani, în 2 februarie 2009.
El este ,de asemenea, copilul actritelor de teatru Oprescu Carina si Arsintioaia Anda.
Consacratul actor Marius Pepino a jucat în filme ca: "Politică și delicatese" (1963), "Ziariștii" (1972), "Partida de șah" (1981), "Șantaj" (1982), precum și în serialul TV Toate pînzele sus (1977), dar și în "Această lehamite" (1994). Totodată Marius Pepino a mai fost distribuit în numeroase alte producții de teatru și televiziune,alături de alți mari actori români precum Tamara Buciuceanu, Toma Caragiu, Ion Besoiu, Puiu Călinescu, Geoge Mihăiță, Virgil Ogășanu sau Horațiu Mălăele.
Teatru
Filmografie
Ştefan Mihăilescu-Brăila şi Marius Pepino - Icre... negre... (1971):
Moartea fratelui meu (1987) - G. M. Vladescu
Erich Maria Remarque - Ultima etapa
Jocul de a divortul - Mihai Badichianu 1996
SFATURI UTILE 2 Februarie
TRATAMENT NATURIST PENTRU PNEUMONIE
Daca astazi pneumonia este tratabila cu antibiotice, pana nu demult aceasta boala care cuprinde plamanii era fatala pentru nu mai putin de o treime dintre pacienti.
Se estimeaza ca peste 3 milioane de oameni raporteaza anual simptome de pneumonie, si ca jumatate dintre ei necesita internare. Aprox. 5% dintre acesti pacienti isi pierd viata ca urmare a formelor complicate de pneumonie, motiv pentru care aceasta boala este catalogata ca fiind a sasea cauza de moarte la nivel global.
Principala bacterie cauzatoare de pneumonie este Streptococcus pneumoniae, care, din momentul infectiei, provoaca febra si frisoane cu debut subit si tremuraturi violente. Potrivit statisticilor, intre 20 si 30% dintre cazurile de pneumonie de la nivel global degenereaza in septicemii, adica infectii sistemice cu potential letal.
Cele mai intalnite antibiotice folosite in tratamentul pneumoniei sunt:
• Penicilina
Antibioticele cu spectru larg precum:
• amoxicilina
• acidul clavulanic (Augmentin)
Antibioticele macrolide precum:
• azitromicina
• claritromicina
• eritromicina
Aceste antibiotice cu spectru larg s-au dovedit pana acum mai eficiente in tratamentul pneumoniei decat penicilina, deoarece multe dintre tulpinile bacteriene de astazi sunt rezistente la acest antibiotic.
Din pacate, antibioticele au prostul obicei de a distruge si celulele sanatoase pe langa microorganismele infectioase cauzatoare de pneumonie.
Pneumonia poate fi tratata insa si pe cale naturala folosind acest preparat din ulei de oregano si apa.
Ce este uleiul de oregano?
Uleiul de oregano este un ulei natural cu un foarte puternic efect antibacterian si antiinflamator. Pe continentul asiatic, uleiul de oregano se foloseste de secole ca remediu pentru diferite boli.
Uleiul de oregano trateaza urmatoarele boli:
• Infectiile urinare
• Icterul
• Infectiile respiratorii
• Dizenteria
• Inflamatiile cronice
Acest ulei este bogat in minerale vitale precum:
• Potasiu, calciu, bor, zinc, mangan, cupru si magneziu.
Cum poti folosi uleiul de oregano in tratamentul pneumoniei
• Consuma zilnic timp de 5 zile doar 3 picaturi de ulei de oregano amestecat cu apa sau cu suc proaspat de portocale.
• Cura de tratament nu trebuie sa depaseasca 5 zile!
• In aceasta perioada de timp, starea de sanatate se imbunatateste considerabil, iar simptomele de pneumonie scad mult in intensitate.
Alte tratamente naturiste pentru pneumonie
Mai poti trata pneumonia si folosind bicarbonat de sodiu, care reduce aciditatea stomacului si alcalinizeaza organismul. Microorganismele infectioase se inmultesc mai greu in mediile alcaline, astfel ca sistemul imunitar poate sa le combata mai eficient.
Poti consuma zilnic 1/2 de lingurita de bicarbonat de sodiu dizolvata in 120 ml de apa ca sa vindeci simptomele pneumoniei si ale altor probleme respiratorii.
GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 2 Februarie
Uleiul de Ricin - Beneficii pentru sanatate si frumusete (Agenda Ta de Sanatate)
GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 2 Februarie
DESPRE INTIMITATE
GÂNDURI PESTE TIMP 2 Februarie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu