MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
LUNI 18 MARTIE 2019

Bună dimineața și o săptămână minunată să aveți!

RELIGIE ORTODOXĂ 18 Martie

Sf Ier Chiril, arhiepiscopul Ierusalimului

Sf Ier Chiril, arhiepiscopul Ierusalimului

Sfantul Chiril s-a nascut la Ierusalim, in anul 315 dupa Hristos, in timpul domniei imparatului Constantin cel Mare. Sfantul Chiril a fost hirotonit diacon de catre Macarie al Ierusalimului, iar preot de episcopul Maxim II.  In legatura cu hirotonirea sa ca episcop, in anul 348, de catre Acaciu, episcop arian, exista semne de intrebare. Cum putea un episcop arian sa numeasca pe cineva care nu-i impartasea invatatura pe care o vestea?Dupa numirea sa pe scaunul episcopal al Ierusalimului a izbucnit un conflict deschis pentru suprematie intre Acaciu si Chiril, acesta din urma pretinzand primatul deoarece scaunul de la Ierusalim era apostolic. Cearta a dus la exilarea de trei ori a lui Chiril. Exilurile lui Chiril determina sinodul de la Antiohia din 379 sa-l trimita pe Sfantul Grigorie de Nyssa sa cerceteze aceasta situatie. Sfantul Grigorie marturiseste ca Biserica de la Ierusalim are parte de o credinta sanatoasa.Sfantul Chiril participa la sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381, unde isi marturiseste ortodoxia credintei. Sfantul Chiril a avut de dus doua lupte grele in viata lui: una impotriva ereticilor arieni care devenisera foarte puternici in timpul domniei lui Constantius, fiul Marelui Constantin, iar cealalta impotriva evreilor care, in timpul lui Iulian Apostatul, nepotul Marelui Constantin, aveau mari privilegii si puteri.Sfantul Chiril a trecut la cele vesnice in anul 386, in timpul domniei imparatului Teodosie cel Mare.

PSALMII

Psalmul 36

1.	Nu râvni la cei ce viclenesc, nici nu urma pe cei ce fac fărădelegea.
2.	Căci ca iarba curând se vor usca şi ca verdeaţa ierbii degrab se vor trece.
3.	Nădăjduieşte în Domnul şi fă bunătate şi locuieşte pământul şi hrăneşte-te cu bogăţia lui.
4.	Desfătează-te în Domnul şi îţi va împlini ţie cererile inimii tale.
5.	Descoperă Domnului calea ta şi nădăjduieşte în El şi El va împlini.
6.	Şi va scoate ca lumina dreptatea ta şi judecata ca lumina de amiază.
7.	Supune-te Domnului şi roagă-L pe El; nu râvni după cel ce sporeşte în calea sa, după omul care face nelegiuirea.
8.	Părăseşte mânia şi lasă iuţimea; nu căuta să vicleneşti.
9.	Că cei ce viclenesc de tot vor pieri; iar cei ce aşteaptă pe Domnul vor moşteni pământul.
10.	Şi încă puţin şi nu va mai fi păcătosul şi vei căuta locul lui şi nu-l vei afla.
11.	Iar cei blânzi vor moşteni pământul şi se vor desfăta de mulţimea păcii.
12.	Pândi-va păcătosul pe cel drept şi va scrâşni asupra lui, cu dinţii săi.
13.	Iar Domnul va râde de el, că mai înainte vede că va veni ziua lui.
14.	Sabia au scos păcătoşii, întins-au arcul lor ca să doboare pe sărac şi pe sărman, ca să junghie pe cei drepţi la inimă.
15.	Sabia lor să intre în inima lor şi arcurile lor să se frângă.
16.	Mai bun este puţinul celui drept, decât bogăţia multă a păcătoşilor.
17.	Că braţele păcătoşilor se vor zdrobi, iar Domnul întăreşte pe cei drepţi.
18.	Cunoaşte Domnul căile celor fără prihană şi moştenirea lor în veac va fi.
19.	Nu se vor ruşina în vremea cea rea şi în zilele de foamete se vor sătura.
20.	Că păcătoşii vor pieri, iar vrăjmaşii Domnului, îndată ce s-au mărit şi s-au înălţat, s-au stins, ca fumul au pierit.
21.	Împrumută păcătosul şi nu dă înapoi, iar dreptul se îndură şi dă.
22.	Că cei ce-L binecuvântează pe El vor moşteni pământul, iar cei ce-L blesteamă pe El, de tot vor pieri.
23.	De la Domnul paşii omului se îndreptează şi calea lui o va voi foarte.
24.	Când va cădea, nu se va zdruncina, că Domnul întăreşte mâna lui.
25.	Tânăr am fost şi am îmbătrânit şi n-am văzut pe cel drept părăsit, nici seminţia lui cerând pâine;
26.	Toată ziua dreptul miluieşte şi împrumută şi seminţia lui binecuvântată va fi.
27.	Fereşte-te de rău şi fă binele şi vei trăi în veacul veacului.
28.	Că Domnul iubeşte judecata şi nu va părăsi pe cei cuvioşi ai Săi; în veac vor fi păziţi. Iar cei fără de lege vor fi izgoniţi şi seminţia necredincioşilor va fi stârpită.
29.	Iar drepţii vor moşteni pământul şi vor locui în veacul veacului pe el.
30.	Gura dreptului va deprinde înţelepciunea şi limba lui va grăi judecată.
31.	Legea Dumnezeului său în inima lui şi nu se vor poticni paşii lui.
32.	Pândeşte păcătosul pe cel drept şi caută să-l omoare pe el;
33.	Iar Domnul nu-l va lăsa pe el, în mâinile lui, nici nu-l va osândi, când se va judeca cu el.
34.	Aşteaptă pe Domnul şi păzeşte calea Lui! Şi te va învăţa pe tine ca să moşteneşti pământul; când vor pieri păcătoşii vei vedea.
35.	Văzut-am pe cel necredincios fălindu-se şi înălţându-se ca cedrii Libanului.
36.	Şi am trecut şi iată nu era şi l-am căutat pe el şi nu s-a aflat locul lui.
37.	Păzeşte nerăutatea şi caută dreptatea, că urmaşi are omul făcător de pace.
38.	Iar cei fără de lege vor pieri deodată şi urmaşii necredincioşilor vor fi stârpiţi.
39.	Iar mântuirea drepţilor de la Domnul, că apărătorul lor este în vreme de necaz.
40.	Şi-i va ajuta pe ei Domnul şi-i va izbăvi pe ei şi-i va scoate pe ei din mâna păcătoşilor şi-i va mântui pe ei că au nădăjduit în El. Psalmul 37 1. Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu iuţimea Ta să mă cerţi. 2. Că săgeţile Tale s-au înfipt în mine şi ai întărit peste mine mâna Ta. 3. Nu este vindecare în trupul meu de la faţa mâniei Tale; nu este pace în oasele mele de la faţa păcatelor mele. 4. Că fărădelegile mele au covârşit capul meu, ca o sarcină grea apăsat-au peste mine. 6. Chinuitu-m-am şi m-am gârbovit până în sfârşit, toată ziua mâhnindu-mă umblam. 7. Că şalele mele s-au umplut de ocări şi nu este vindecare în trupul meu. 8. Necăjitu-m-am şi m-am smerit foarte; răcnit-am din suspinarea inimii mele. 9. Doamne, înaintea Ta este toată dorirea mea şi suspinul meu de la Tine nu s-a ascuns. 10. Inima mea s-a tulburat, părăsitu-m-a tăria mea şi lumina ochilor mei şi aceasta nu este cu mine. 11. Prietenii mei şi vecinii mei în preajma mea s-au apropiat şi au şezut; şi cei de aproape ai mei departe au stat. 12. Şi se sileau cei ce căutau sufletul meu şi cei ce căutau cele rele mie grăiau deşertăciuni şi vicleşuguri toată ziua cugetau. 13. Iar eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa. 14. Şi m-am făcut ca un om ce nu aude şi nu are în gura lui mustrări. 15. Că spre Tine, Doamne, am nădăjduit; Tu mă vei auzi, Doamne, Dumnezeul meu, 16. Că am zis, ca nu cumva să se bucure de mine vrăjmaşii mei; şi când s-au clătinat picioarele mele, împotriva mea s-au semeţit. 17. Că eu spre bătăi gata sunt şi durerea mea înaintea mea este pururea. 18. Că fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu; 19. Iar vrăjmaşii mei trăiesc şi s-au întărit mai mult decât mine şi s-au înmulţit cei ce mă urăsc pe nedrept. 20. Cei ce îmi răsplătesc rele pentru bune, mă defăimau, că urmam bunătatea. 21. Nu mă lăsa, Doamne Dumnezeul meu, nu Te depărta de la mine; 22. Ia aminte spre ajutorul meu, Doamne al mântuirii mele. Psalmul 38 1. Zis-am: "Păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc eu cu limba mea; 2. Pus-am gurii mele pază, când a stat păcătosul împotriva mea". 3. Amuţit-am şi m-am smerit şi nici de bine n-am grăit şi durerea mea s-a înnoit. 4. Înfierbântatu-s-a inima mea înăuntrul meu şi în cugetul meu se va aprinde foc. 5. Grăit-am cu limba mea: "Fă-mi cunoscut, Doamne, sfârşitul meu, 6. Şi numărul zilelor mele care este, ca să ştiu ce-mi lipseşte". 7. Iată, cu palma ai măsurat zilele mele şi statul meu ca nimic înaintea Ta. 8. Dar toate sunt deşertăciuni; tot omul ce viază. 9. Deşi ca o umbră trece omul, dar în zadar se tulbură. 10. Strânge comori şi nu ştie cui le adună pe ele. 11. Şi acum cine este răbdarea mea? Oare, nu Domnul? Şi statul meu de la Tine este. 12. De toate fărădelegile mele izbăveşte-mă; ocară celui fără de minte nu mă da. 13. Amuţit-am şi n-am deschis gura mea, că Tu eşti Cel ce m-ai făcut pe mine. Depărtează de la mine bătăile Tale. 14. De tăria mâinii Tale, eu m-am sfârşit. Cu mustrări pentru fărădelege ai pedepsit pe om 15. Şi ai subţiat ca pânza de păianjen sufletul său; dar în deşert se tulbură tot pământeanul. 16. Auzi rugăciunea mea, Doamne, şi cererea mea ascult-o; lacrimile mele să nu le treci, 17. Căci străin sunt eu la Tine şi străin ca toţi părinţii mei. 18. Lasă-mă ca să mă odihnesc, mai înainte de a mă duce şi de a nu mai fi. Psalmul 39 1. Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi S-a plecat spre mine. 2. A auzit rugăciunea mea. M-a scos din groapa ticăloşiei şi din tina noroiului 4. Şi a pus în gura mea cântare nouă, cântare Dumnezeului nostru; 5. Vedea-vor mulţi şi se vor teme şi vor nădăjdui în Domnul. 6. Fericit bărbatul, a cărui nădejde este numele Domnului şi n-a privit la deşertăciuni şi la nebunii mincinoase. 7. Multe ai făcut Tu, Doamne, Dumnezeul meu, minunile Tale, şi nu este cine să se asemene gândurilor Tale; 8. Vestit-am şi am grăit: înmulţitu-s-au peste număr. 9. Jertfă şi prinos n-ai voit, dar trup mi-ai întocmit; 10. Ardere de tot şi jertfă pentru păcat n-ai cerut. Atunci am zis: "Iată vin! 11. În capul cărţii este scris despre mine. Ca să fac voia Ta, Dumnezeul meu, am voit şi legea Ta înăuntru inimii mele". 12. Bine am vestit dreptate în adunare mare; iată buzele mele nu le voi opri; Doamne, Tu ai cunoscut. 13. Dreptatea Ta n-am ascuns-o în inima mea, adevărul Tău şi mântuirea Ta am spus. 14. N-am ascuns mila Ta şi adevărul Tău în adunare mare. 15. Iar Tu, Doamne, să nu depărtezi îndurările Tale de la mine, mila Ta şi adevărul Tău pururea să mă sprijinească. 16. Că m-au împresurat rele, cărora nu este număr; ajunsu-m-au fărădelegile mele şi n-am putut să văd; 17. Înmulţitu-s-au mai mult decât perii capului meu şi inima mea m-a părăsit. 18. Binevoieşte, Doamne, ca să mă izbăveşti; Doamne, spre ajutorul meu ia aminte. 19. Să fie ruşinaţi şi înfruntaţi deodată cei ce caută să ia sufletul meu. 20. Să se întoarcă înapoi şi să se ruşineze cei ce-mi voiesc mie rele; 21. Să fie ruşinaţi îndată cei ce-mi zic mie: "Bine, bine". 22. Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" 23. Iar eu sărac sunt şi sărman; Domnul se va îngriji de mine. 24. Ajutorul meu şi apărătorul meu eşti Tu; Dumnezeul meu nu zăbovi. Psalmul 40 1. Fericit cel care caută la sărac şi la sărman; în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul. 2. Domnul să-l păzească pe el şi să-l vieze şi să-l fericească pe pământ şi să nu-l dea în mâinile vrăjmaşilor lui. 3. Domnul să-l ajute pe el pe patul durerii lui; în aşternutul bolii lui să-l întărească pe el. 4. Eu am zis: "Doamne, miluieşte-mă; vindecă sufletul meu, că am greşit ţie". 5. Vrăjmaşii mei m-au grăit de rău zicând: "Când va muri şi va pieri numele lui?" 6. Iar de venea cineva să mă vadă, minciuni grăia; inima lui aduna fărădelege sieşi, ieşea afară şi grăia. 7. Împreună împotriva mea şopteau toţi vrăjmaşii mei; împotriva mea gândeau de mine rele. 8. Cuvânt nelegiuit spuneau împotriva mea, zicând: "Nu zace, oare? Nu se va mai scula!" 9. Chiar omul cu care eram în pace, în care am nădăjduit, care a mâncat pâinea mea, a ridicat împotriva mea călcâiul. 10. Iar Tu, Doamne, miluieşte-mă şi mă scoală şi voi răsplăti lor. 11. Întru aceasta am cunoscut că m-ai voit, că nu se va bucura vrăjmaşul meu de mine. 12. Iar pe mine pentru nerăutatea mea m-ai sprijinit şi m-ai întărit înaintea Ta, în veac. 13. Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel din veac şi până în veac. Amin. Amin.

ARTĂ CULINARĂ – REȚETE PENTRU POSTUL SFINTELOR PAȘTI – ZIUA 8  - 18 Martie

A.   PLĂCINTE, ANTREURI

Roşii umplute cu ţelină, ardei şi sos tartar

·       4 roşii tari

·       2 ţeline mici

·       5 ardei graşi

·       Sare

·       Piper

·       Pătrunjel

·       1 pahar maioneză de post

·       1 ceapă arpagic

·       1 căţel usturoi

Se scobesc roşiile, se scurg de zeamă şi se presară cu sare.

          Se taie ţelinele ca tăieţeii; la fel şi ardeii graşi.

          Pătrunjelul se toacă mărunt; la fel ceapa şi usturoiul.

          Ceapa şi usturoiul se trec prin sită şi zeama lor se amestecă cu maioneza de post, apoi cu legumele şi piperul.

          Se umplu roşiile cu legumele amestecate cu acest sos tartar.

B.    SALATE

Salată picantă

Se amestecă într-o salatieră părţi egale de cartofi fierţi şi fasole verde, fiartă,  tăiată cubuleţe, sau conservă scursă.

          Se stropesc cu sos vinegret (reţetă dată anterior) şi se decorează cu măsline fără sâmburi şi roşii tăiate în sferturi.

          Se presară cu tarhon tocat.

C.    SOSURI

Mămăligă

·       2 ceşti cu mălai

·       4 – 5 ceşti apă

·       1 linguriţă sare

Se pune ceaunul cu apă la fiert.

          Se pune sare şi se presară puţin mălai.

          Când clocoteşte apa, se toarnă tot mălaiul dintr-o dată.

          Se lasă să fiarbă cam o jumătate de oră, apoi se amestecă bine cu făcăleţul.

          Se turteşte puţin cu dosul unei linguri de lemn  înmuiată în apă, se mai lasă să răbufnerască de câteva ori, apoi luând ceaunul de torţi, se răstoarnă pe o farfurie groasă sau pe un fund de lemn rotund, special pentru mămăligă.

D.   BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Supă cremă de fasole boabe

·       1 ½ l apă

·       300 g fasole boabe

·       1 morcov

·       1 pătrunjel

·       1 ceapă

·       Ulei

·       Pătrunjel verde tocat

·       Sare

·       Crutoane

Fasolea aleasă şi spălată cu o zi înainte se pune la înmuiat în apă călduţă.

          Se scurge această apă şi se pune apoi la fiert cu apă călduţă proaspătă.

          Se schimbă apa după ce dă în 2 – 3 clocote.

          Se repetă această operaţie de trei ori.

          În ultima apă se adaugă ceapa, morcovul şi pătrunjelul, întregi, netăiate şi se lasă să fiarbă acoperit la foc mic.

          Când fasolea este bine fiartă, se scot ceapa şi zarzavatul, se strecoară, iar fasolea se trece prin sită, subţiindu-se cu zeama în care a fiert.

          Se pune din nou supa la fiert adăugând ulei şi sare.

          După ce dă un clocot se adaugă pătrunjelul tocat.

          Se serveşte cu crutoane.

E.     MÂNCĂRURI

Ciuperci cu mămăligă

·       1 cutie ciuperci

·       2 cepe mari

·       ½ ceaşcă ulei

·       Boia

·       Mărar

·       Mămăligă

Se spală ciupercile şi se pun în ceapa călită în ulei, la care se adaugă puţină boia de ardei, sare şi mărar.

          Într-o tavă potrivită ca mărime se pun alternativ straturi de mămăligă cu straturi de sos de ciuperci.

          Se dau la cuptor.

F.     DULCIURI

Portocale cu nuci

·       2 portocale

·       3 – 4 nuci măcinate şi câteva jumătăţi netăiate

Se curăţă o portocală de coajă şi se taie felii subţiri.

          Zeama de la cealaltă portocală se amestecă cu nucile măcinate şi se bat spumă cu telul.

          Se pune spuma în cupele de servit, iar deasupra un strat de felii de portocale, garnisite cu câte o jumătate de nucă.

ISTORIE PE ZILE 18 Martie

Evenimente

·       37: Senatul roman îl proclamă pe Caligula împărat. Caligula (latină: Caius Iulius Caesar Augustus Germanicus, 31 august 12 d.Hr. – 24 ianuarie 41 d. Hr.), de asemenea, cunoscut sub numele de Gaius, a fost Împărat Roman intre anii 37-41. A fost al treilea împărat roman și al treilea membru al dinastiei iulio-claudiene. A fost asasinat in ziua de 24 ianuarie 41, în urma unei conspirații a pretorienilor în frunte cu Cassius Chaerea și L. Annius Vincianus, fiind succedat la tron de Claudiu I, unchiul său, proclamat împărat de garda pretoriană. Numele lui a fost supus de senat unei damnatio memoriae.

·       235: În timpul pregătirilor unui război împotriva triburilor germanice ale alemanilor, imparatul roman Marcus Aurelius Severus Alexander și Iulia Mamaea (mama sa), sunt uciși la Mogontiacum (azi Mainz) de soldați care-l proclamă împărat pe Maximin Tracul. Odata cu el ia sfârșit dinastia Severilor. Alexandru Sever (1 octombrie 208 – 18 martie 235), imparat roman din 222 pana in 235. A fost  nepotul împăratului Caracalla, fiind  originar din Arca Caesarea (Fenicia). La vârsta de 13 ani, pretorienii din Roma l-au proclamat imparat, după asasinarea vărului său Elagabalus. Autoritatea reală era  exercitată de Iulia Mamaea, ajutată de juriștii Ulpianus și Modestinus.

·       633: Peninsula Arabica  este unită sub autoritatea centrală a califului Abu Bakr. Abdullah ibn Abi Qhuhafah (cca 573 -. 23 august 634), cunoscut sub de Abu Bakr, a fost primul calif arab (632-634). A întreprins campanii militare în urma cărora a cucerit Mesopotamia (Irakul de azi) și Palestina. Era unul din însoțitorii lui Mahomed și socrul acestuia, dar era și cel mai bun prieten al profetului. El a aderat la credinta propovaduita de Mahomed, motiv pentru care este cunoscut și sub numele de Al-Siddiq (cel ce crede). Mormântul său se află în moscheea din Medina, alături de ceilalți trei califi care l-au succedat.

·       731: Este ales papă Grigore al III-lea. Papa Grigore al III-lea (d. 28 noiembrie 741 la Roma) un fost papă al Romei intre anii 731 si  741.  Ca si în timpul pontificatului predecesorului sau, Grigore al II-lea, au avut loc conflicte majore cu Imperiul Roman de Rasarit. În Cursul crizei iconoclaste imparatul  bizantin  Leon al III-lea Isaurianul o fost excomunicat de Biserica  de la Roma si in replică imparatul a  integrat episcopatele din  Sicilia, Italia inferioara si Iliria in subordinea Patriarhatului Ecumenic de la Constantinopol. Ca urmare, papa a rupt toate relatiile cu Bizanțul.

·       1229: Frederik al II-lea, imparatul Sfantului Imperiu Romano-German se proclama  in timpul celei de-a sasea Cruciade, rege al Ierusalimului.

·       1241:  Prima invazie mongola in Polonia –  mongolii distrug  armatele poloneze în Bătălia de la Chmielnik și  jefuiesc orașul Cracovia.

·       1314:  Marele Maestru al Ordinului Templierilor, Jaques de Molay, este ars pe rug. Jacques de Molay ( n. cca  1243 – d.18 martie 1314)  a fost  al  23- lea  și ultimul Mare Maestru al Cavalerilor Templieri si a condus   Ordinul de la  20 aprilie 1292,  până când a fost acesta a fost dizolvat  de Papa Clement al  V- lea  în 1307. Deși se cunosc puține lucruri din viața sa reală și faptele acestuia ca Mare Maestru,, cu excepția ultimilor sai ani, Jacques de Molay este cel mai cunoscut dintre Templieri, împreună cu fondatorul Ordinului și primul Mare Maestru, Hugues de Payens (1070-1136). Regele Filip IV al Franței l-a arestat în 1307 pe De Molay impreuna cu alti templieri, torturandu-i pentru a obtine marturii false.Dupa ce  De Molay si-a retras mărturia,  regele Filip a ordonat sa fie ars pe rug. Sfârșitul Ordinului Templierilor vechi de secole și executia  dramatica  a ultimului sau  lider, l-au transformat pe De Molay într-o figură legendară.

·       1438: Albert al II-lea de Habsburg devine rege al romanilor. Albert al II-lea (n. 10 august 1397, Viena – d. 27 octombrie 1439 în apropiere de Esztergom) a fost fiul ducelui Albert al IV-lea de Habsburg (duce de Austria) și al Ioanei de Bavaria. Albert a fost la rândul său duce de Austria din 1404 până în 1439, sub numele de Albert al V-lea de Habsburg. În 1421, s-a căsătorit cu Elisabetha de Luxemburg (1409-1442), fiica împăratului Sigismund de Luxemburg. A devenit rege al Boemiei și al Ungariei pe 9 noiembrie 1437, sub numele de Albert I, și apoi rege al romanilor (rex romanorum) din 1438 până la moartea sa, ca moștenitor de drept al acestui titlu.

·       1793: Proclamarea Republicii de la  Mainz, prima republica instaurata  pe teritoriul actual german. Crearea ei a fost favorizata de  Revoluția Franceza si a durat din  martie pana in iulie 1793. În timpul Războiului Primei  Coalițiii împotriva Franței, trupele prusace și austriece care au invadat Franța s-au retras după bătălia de la Valmy, permițând armatei  revoluționare franceze sa  contraatace. Trupele generalului Custine au intrat în Palatinat la sfârșitul lunii septembrie, și au ocupat orasul Mainz la 21 octombrie 1792. In  Mainz era elector Arhiepiscopul Friedrich Karl Joseph von Erthal, care a fugit din oraș. A doua zi, 20 de cetățeni ai orasului au Mainz fondat un club iacobin, ‘Gesellschaft der Freunde der Freiheit und Gleichhei” (Societatea Prietenilor Libertatii și Egalitatii), care promova iluminismului și idealurile revoluționare franceze a caror chintesenta era exprimata de lozinca „Liberté, égalité, fraternité”. Republica  germană a fost conceputa  după modelul francez. Membrii fondatori ai acestui clubul iacobin erau profesori și studenți de la Universitatea din Mainz, bibliotecarul universitar Georg Forster, unii comercianti si oficiali de stat Mainz. O vreme  ecleziastul  Friedrich Georg Pape a fost președinte al clubului și editor al Mainzer Nationalzeitung (Ziarul National din Mainz). Printr-un  ordin al Convenției Naționale Franceze,  în teritoriile franceze ocupate la vest de Rin au avut loc alegeri la 24 februarie 1793. Parlamentul ales în mod democratic pe teritoriul  numit Rheinisch-Deutscher Nationalkonvent (Convenția Națională renan-germană), sa întrunit inițial la 17 martie 1793, în clădirea Deutschhaus din Mainz (astăzi sediul parlamentului de stat Renania-Palatinat). Convenția a declarat teritoriu reprezentat (care sa extins la Bingen în vest și la Landau în sud), liber și democratic și a negat orice legături cu imperiul. Președintele Convenției, Andreas Joseph Hofmann, a proclamat statul renan-german gratuită si la 23 martie 1793 s-a decis să trimită delegați (printre care Georg Forster și Adam Lux), la Paris cu o cerere  aderare a statului liber la Franța. Convenția Națională franceză a aprobat această cerere la 30 martie. Curând după aceea, trupele prusace au recucerit tot teritoriul ocupat de francezi, cu excepția orașului puternic fortificat  Mainz. După un lung asediu, în care o mare parte a orasului a fost distrus, trupele prusace și austriece au reusit sa-l cucereasca la 22 iulie 1793. Republica a fost desfiintata, iar iacobinii au fost persecutați până la 1795, când Mainz a intrat sub controlul francez din nou.

·         1833: S-a constituit la Iași, din inițiativa medicilor Iacob Stanislau Cihac și Mihai Zotta, Societatea de Medici și Naturaliști, prima societate științifică din România.

·         1856: A fost semnat Tratatul de Pace de la Paris, prin care a luat sfarsit  razboiul din Crimeea. Tratatul a marcat un uriaș pas înapoi pentru Rusia și pretențiile sale de dominație a regiunii Balcanilor si Marii Negre. De asemenea, era stabilită libera circulație pe Dunăre sub supravegherea Comisiei Europene a Dunării. Alte prevederi priveau statutul Principatelor Dunărene – Moldova și Valahia – care rămâneau, în mod oficial, sub suzeranitatea otomană, dar cărora li se acorda dreptul de a avea propriile constituții și adunări legislative și care aveau să fie puse sub supravegherea puterilor victorioase. A fost stabilită organizarea unui referendum în chestiunea dorinței de unire a populației celor două principate și înființarea Adunărilor ad-hoc la Iași, respectiv, la București. (În 1857 aveau să fie organizate consultări ale întregii populații a Principatelor Române, iar reprezentanții tuturor păturilor sociale au hotărât în unanimitate unirea celor două Principate). Gubernia Basarabia, rapita la 1812,, rămânea, în continuare în stăpânirea Imperiului Rus, dar partea sa sudică (judetele Cahul,Izmail si Bolgrad), era restituita Moldovei.

·         1861: Se proclamă Regatul Italiei.

·         1866: Este adoptată Legea învoielilor agricole (legea pentru tocmeli de lucrări agricole și pentru executarea lor). Legea a fost înăsprită în vremea guvernării conservatoare a lui Lascăr Catargiu, când s-a instituit execuția silită a tocmelilor agricole.

·         1871: A avut loc insurectia populara din capitala Frantei, fiind instituita „Comuna din Paris”.

·         1878: Se încheie la Viena, Convenţia de comerţ româno-elveţiana, care va intra în vigoare din 4 decembrie 1878.

·         1883: S-a constituit, la Iasi, din initiativa medicilor Iacob Stanislau Cihac si Mihai Zotta, Societatea de Medici si Naturalisti, prima societate stiintifica din Romania.

·         1887: Principele Ferdinand a fost declarat în mod oficial moștenitor al Tronului, conferindu-i-se și titlul de Alteță Regală Principe de România.

·         1900: Înființarea clubului de fotbal Ajax Amsterdam. AFC Ajax este un club de fotbal din Olanda. A fost fondat în Amsterdam la 18 martie 1900. Este unul dintre cele mai mari cluburi de fotbal din Europa și din lume. Face parte din cercul select de cinci echipe care au primit dreptul de a păstra trofeul Cupei Campionilor Europeni după ce a câștigat competiția între 1971 și 1973. În 1972 a reușit o triplă istorică, obținând și Cupa Campionilor pe lângă cele două trofee interne, campionatul și cupa Olandei. Ajax, Juventus Torino și Bayern München sunt cele trei echipe care au în palmares toate cele trei trofee importante puse în joc de UEFA, Liga Campionilor, Cupa Cupelor și Cupa UEFA. Își dispută meciurile de pe teren propriu pe stadionul Amsterdam Arena, inaugurat în 1996.

·         1906: inventatorul român Traian Vuia realizează la Paris, pe cîmpul de la Montesson, primul zbor autopropulsat din lume (fără catapulte sau alte mijloace exterioare), cu un aparat mai greu decît aerul. Traian Vuia (n. 17 august 1872, Bujoru, comitatul Caraş-Severin, Austro-Ungaria; d. 2 septembrie 1950, Bucureşti, România) a fost un inventator român, pionier al aviaţiei mondiale. Dintre primii inventatori români din domeniu, Traian Vuia, s-a bucurat de recunoasterea rezultatelor activităţii sale, chiar dacă multa vreme prioritatea în realizarea zborului mecanic i-a fost atribuită brazilianului (naturalizat francez) Alberto Santos-Dumont (1873-1932). Dorinta lui Vuia de a realiza aeroplanul-automobil l-a îndemnat sa plece la Paris, la începutul lunii iulie 1902, avînd cu el planurile şi macheta acestui aparat de zbor. Vuia a înaintat Academiei de Ştiinte din Paris un memoriu, în februarie 1903, intitulat Proiect de aeroplan-automobil, prin care demonstra posibilitatea realizării zborului cu o maşină mai grea decît aerul, însă proiectul a fost considerat o himeră. Totuşi, în 17 august 1903, obţine brevetul de invenţie.
A fost nevoit să îşi echipeze micul monoplan (aeroplanul "Vuia 1"), pe care a început sa-l construiască în Franţa în 1903, cu multe inovaţii. Lucrurile au avansat încet din cauza lipsei banilor. Neputîndu-şi permite să achiziţioneze un motor ultrauşor, Vuia s-a resemnat sa inventeze un motor cu acid carbonic comprimat, care avea avantajul ca era simplu şi putin costisitor, însa, n-a putut fi pus la punct, servind doar pentru demonstratii (timpul sau de funcţionare era de aproximativ trei minute). În 1905, aeroplanul a fost gata. Era un monoplan - aproape toate încercarile în acea vreme se faceau cu avioane biplane, Louis Blériot (1872-1937) urmînd exemplul lui Vuia, un an mai tîrziu. Aparatul de zbor avea aripile repliabile, asemeni unui evantai, purtate pe un cvadriciclu cu roţi pneumatice, care avea rol de tren de decolare şi aterizare. Întreaga construcţie era metalică din tuburi de oţel, îmbinate prin manşoane, iar aripa era din pînza de in impregnată. O alta noutate a acestui aeroplan era reprezentata de utilizarea unei singure elice, spre deosebire de celelalte aparate contemporane, care foloseau doua elice contrarotative.
Aeroplanul nu avea însa nici profundor, nici ampenaj stabilizator. Cu toate acestea, la încercarile de la Montesson, din 18 martie 1906, aeroplanul, propulsat de propriul motor, dupa ce a rulat aproximativ 50 metri pe sol, s-a ridicat la înaltimea de un metru şi a parcurs aproximativ 12 metri în aer, deteriorîndu-se la revenirea pe sol în urma impactului cu un copac. El avea stabilitatea longitudinală precară şi forţa motrice insuficientă. Multe ziare din Franţa, Statele Unite şi Marea Britanie au scris despre primul om care a zburat cu un aparat mai greu decît aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie şi aterizare. De atunci a fost scoasă în evidenţă şi propagată ideea că Vuia a reuşit cu aparatul său să decoleze de pe o suprafaţă plată, folosind numai mijloace proprii, "la bord", fără "ajutor extern" (pantă, cale ferată, catapultă, etc.). Totuşi, au fost şi mai există multe contradicţii şi dezbatere asupra definiţiei de primul aeroplan. Prin perfecţionarea primului model, s-a obţinut aeroplanul "Vuia 1 bis". Mai tîrziu, a fost construit un aeroplan nou, dotat cu un motor Antoinette pe benzină, cu opt cilindri în V, răciţi cu apă, de 25 CP, creaţia inginerului Léon Levavasseur, cu care a zburat în 1907, cu rezultate satisfăcătoare, mentinîndu-se în aer aproximativ 100 metri (Alberto Santos-Dumont zburase deja 200 metri). Acesta s-a numit "Vuia 2" şi a fost brevetat în Belgia. Vuia a continuat să studieze zborul vertical şi a construit, în 1918 şi 1922, două elicoptere, în colaborare cu Marcel Yvonneau, care aveau mai multe rotoare de sustentaţie, cu axe separate. Primul model era acţionat prin forţa musculară, iar cel de-al doilea era dotat cu un motor Anzzani, de 16 CP, cîntarind în total 190 kg; ambele elicoptere au fost experimentate la Juvissy (nu de catre Vuia) si s-au ridicat de la sol. Dintre creatiile lui Vuia mai amintim torpila aeriana, realizată, în 1917, împreuna cu Victor Tatin (1847-1917) şi generatoarele de aburi, de joasa şi înaltă presiune (1925). Traian Vuia fost ales membru de onoare al Academiei române, pe 27 mai 1946. Este înmormîntat la cimitirul Bellu din Bucureşti. Astăzi Aeroportul Internaţional Timişoara din România îi poartă numele.

·         1912: In România, este adoptată Legea pentru trecerea în proprietatea statului, a moşiilor stăpînite cu caracter de utilitate publică de persoane juridice, pentru a fi vandute ţăranilor în loturi.

·         1913: Are loc o Conferinţa internaţională la Petersburg, in Imperiul Rus, pentru medierea problemelor teritoriale româno-bulgare.Intre 18 martie 1913 – 2 aprilie 1913 are loc Conferinţa internaţională de  la Petersburg,  pentru medierea problemelor teritoriale româno-bulgare. La Conferinţă au participat delegaţii din Imperiul Rus, Germania, Anglia, Austro-Ungaria, Italia şi Franţa.

·         1915: In Romania, la Craiova, apare primul număr al publicaţiei Basarabia, editata ulterior  la Bucureşti, iar din septembrie – la Iaşi.

·         1917: La Chişinău, in gubernia rusa Basarabia, la sediul redacţiei ziarului “Cuvînt moldovenesc” e convocată o şedinţă cu participarea a 21 de persoane, decisivă în vederea creării organizaţiei politice  Partidul Naţional Moldovenesc. La şedinţă este discutat şi aprobat proiectul programului partidului, elaborat de N.Alexandri, Pantelimon Halippa, Onisifor Ghibu şi A. Groppa.

·         1921: Pacea de la Riga (cunoscuta si  sub numele de Tratatul de la Riga) incheiata  între Polonia si  Rusia Sovietică (care reprezenta de asemenea Belarusul si  Ucraina sovietica), a pus capat războiului polono-sovietic. Granițele sovieto-poloneze stabilite de acest tratat au rămas în vigoare până la al doilea război mondial. Eile au fost mai târziu redesenate în timpul Conferințelor de la Yalta și Potsdam in favoarea URSS.

·         1922: În India, Mahatma Gandhi lider al miscarii non violente antibritanice,este condamnat la şase ani de închisoare pentru instigare la revoltă si nesupunere civica; va fi eliberat dupa doi ani. Mahatma Gandhi (*2 octombrie 1869, Porbandar/Kathiawar – †30 ianuarie 1948, New Delhi) cu adevăratul său nume Mohandas Karamchand Gandhi părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă neviolente. Numele de „Mahatma“ (în sanscrită înseamnă „marele suflet“) i-a fost dat de poetul indian Rabindranath Tagore.

·         1925: Cea mai violentă tornadă din istoria SUA a dus la moartea a 689 de oameni și rănirea altor 13.000.

·         La 18 martie 1932 se constituie la Bucureşti, România, Partidul Conservator sub preşidenţia lui Grigore Filipescu. Partidul Conservator se constituie pirn transformarea Ligii Vlad Ţepeş, înfiinţată la 30 iunie 1929. Partidul Conservator va edita ziarul Epoca între 1930 şi 1938.

·         1940: Al doilea război mondial: Adolf Hitler și Benito Mussolini se întâlnesc la Brenner pentru o alianță împotriva Franței și a Marii Britanii.

·         1945: Al doilea război mondial: 1.250 de bombe americane lovesc Berlinul.

·         1953: Un cutremur a lovit vestul Turciei, omorând 250 de oameni.

·         1954: Apre la București, săptămânalul „Gazeta literară“, organ al Uniunii Scriitorilor din România. După 1968 i-a fost schimbată denumirea în “România Literară”, din orinta de a relua o tradiţie a unei gazete mai vechi, editată de poetul Vasile Alecsandri.

·         1961: La Cannes, Franța, Jean-Claude Pascal câștigă a șasea ediție a Eurovisionul pentru Luxembourg cântând „Nous les amoureux".

·         1962: La Luxembourg, Isabelle Aubret câștigă a șaptea ediție a Eurovisionul pentru Franța cântând „Un premier amour".

·         1962: A fost semnat Tratatul franco-algerian de la Evian, privind acordarea independenţei Algeriei. Sfîrşitul războiului de eliberare a Algeriei inceput in 1954.

·         1965: Un cosmonaut sovietic – lt. Alexei Leonov – pășește pentru prima dată în afara unei nave spațiale (pentru 12 minute). La 3 iunie, va fi imitat de astronautul american Edward White. Alexei Arhipovici Leonov (n. 30 mai 1934, Listvianka, regiunea Kemerovo, URSS) este un cosmonaut rus retras din activitate, cunoscut pentru efectuarea primei ieșiri în spațiu la 18 martie 1965.

·         1965: In Republica Populara Romana, Marea Adunare Nationala l-a ales ca președinte al Consiliului de Stat pe Gheorghe Gheorghiu Dej, iar ca președinte al consiliului de Miniștri a fost ales Ion Gheorghe Maurer. Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe numele original Gheorghe Gheorghiu, n. 8 noiembrie 1901, Bârlad – d. 19 martie 1965, București), liderul comunist al României din 1948 până la moartea sa și Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 – 18 martie 1965. Ion Gheorghe Maurer (n. 23 septembrie 1902, București – d. 8 februarie 2000, București), prim-ministru al României în perioada 1961-1974 și președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne în perioada 11 ianuarie 1958 – 21 martie 1961.

·         1980: Crearea unei Adunări Naționale în Irak, aleasă prin vot universal, pentru un mandat de patru ani. Republica Irak este un stat din Orientul Mijlociu în Asia de Sud-Vest la confluența dintre râurile Tigru și Eufrat, care include, de asemenea, sudul Kurdistanului. Are frontiere cu Kuweitul și Arabia Saudită la sud, Iordania la vest, Siria la nord-vest, Turcia la nord și Iran (Persia) la est. Irakul are o zonă îngustă de coastă la Umm Qasr în Golful Persic. A doua țară de pe Pământ ca rezerve de petrol (după Arabia Saudită) a fost invadată în anul 2003 de către trupele a peste 50 de state coalizate, sub conducerea Statelor Unite și a Regatului Unit. La 19 august 2010, după circa 7 ani și jumătate de ocupație, ultima unitate combatantă a forțelor militare ale SUA a fost retrasă complet. Totuși în țară vor rămâne prezenți până la 50.000 militari americani pentru misiuni speciale, necombatante, așa cum ar fi antrenarea forțelor de securitate și antiteroriste irakiene.

·         1989: În Egipt, o mumie veche de 4400 de ani a fost găsită în Piramida lui Kheops.

·         1990: Doi bărbați, îmbrăcați în ofițeri de poliție, au furat 12 pânze (din care trei semnate Rembrandt) de la Muzeul Boston din Massachusetts în valoare totală estimată de 100-300 milioane de dolari. Autorii faptei nu au fost depistați, întrucât au distrus casetele cu înregistrările din muzeu și nu au lăsat amprente, iar operele furate au rămas definitiv pierdute.

·         1999: In Romania s-a infiintat  Fundaţia pentru Ştiinţă şi Artă, for ştiinţific şi cultural care îl are ca preşedinte de onoare pe laureatul Premiului Nobel, George Emil Palade, preşedinte pe academicianul Eugen Simion (preşedinte al Academiei Române). Membrii de onoare sînt: Ilya Prigogine, Christian de Duve, Aleksandr Prohorov. Fundaţia cuprinde 82 de membri, dintre care 51 sînt academicieni români si  31 personalităţi străine.

·         2002: România: A început recensământul populației (perioada 18 - 28 martie). Conform recensamântului, populatia României numara 21.698.181 locuitori din care: români 19.409.400, maghiari 1.434.377, tigani 535.250, ucraineni 61.091 germani 60.088.

·         2002: Guvernul a interzis ridicarea sau menţinerea în locuri publice, cu excepţia muzeelor, a unor statui, grupuri statuare sau plăci comemorative, referioare la persoane vinovate de săvarşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Una dintre personalitatile vizate, era şi maresalul Ion Antonescu, fostul conducator al Romaniei in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial.

·         2003: Saddam a furnizat Statelor Unite motivul invaziei in Irak, care va duce la izbucnirea razboiului in data de 20 martie.Consiliul Comandamentului Revolutiei si conducerea Partidului Baas – partidul liderului irakian – au respins ultimatumul dat de presedintele american, George W. Bush, care i-a cerut lui Saddam Hussein sa renunte la putere si sa paraseasca Irakul in 48 de ore pentru a evita confruntarea militara. Ca urmare a acestei decizii, armata americana a trecut la atac. Televiziunea iraniana a difuzat, in direct, imagini de la frontiera cu Irakul, in care erau vizibile explozii in orasul irakian Basra, precizind ca acestea sunt provocate de bombardamente aeriene.Indirect, tensiunile din Irak au provocat si „victime colaterale”, pentru ca secretarul de stat in Ministerul de Interne britanic, John Denham, si-a dat demisia in semn de protest fata de politica premierului laburist Tony Blair in legatura cu Irakul.

Nașteri

·         1496: Maria Tudor (18 martie 1496 – 25 iunie 1533) a fost sora mai mică a regelui Henric al VIII-lea al Angliei și regină a Franței în timpul mariajului ei cu Ludovic al XII-lea al Franței. După moartea acestuia, s-a căsătorit cu Charles Brandon, Primul Duce de Suffolk.

O schiţă a Mariei în timpul scurtei perioade ca regină a Franței.

Maria a fost al cincilea copil al regelui Henric al VII-lea al Angliei și a reginei Elisabeta de York. S-a născut la Palatul Richmond. Ea și fratele ei Henric au fost apropiați în timpul copilăriei—el și-a numit fiica, viitoarea regină Maria I, după ea. Nava de război Mary Rose, de asemenea, a fost denumită în onoarea ei.

În timpul adolescenței ei, Ducele de Milano a încercat să aranjeze o căsătorie între ea și fiul lui cel mic, Massimiliano Sforza, ca o modalitate de a obține ajutorul lui Henric al VII-lea în lupta împotriva francezilor. Henric a respins acest lucru deoarece Anglia trăia în pace cu Franța și nu dorea să fie implicat în războaiele italiene.

Cunoscută în tinerețea ei ca una dintre cele mai frumoase prințese din Europa,^[1] Maria a fost logodită în decembrie 1507 cu Carol de Castilia, viitorul Carol Quintul, împărat romano-german. Cu toate acestea, din cauza schimbărilor intervenite în alianțele politice ale puterilor europene, căsătoria nu a mai avut loc.^[2] În schimb, Cardinalul Wolsey a negociat un tratat de pace cu Franța, iar pe 9 octombrie 1514, la vârsta de 18 ani, Maria s-a căsătorit la Abbeville cu regele în vârstă de 52 de ani al Franței, Ludovic al XII-lea. Una din doamnele ei de onoare a fost Anne Boleyn.

Maria a fost descrisă de către ambasadorul venețian fiind "ca un rai—înaltă, subțire, cu ochi de culoare gri și cu o paloare extremă". Își purta părul de culoare roșie-aurie lung până la talie.^[3] În ciuda celor două căsătorii anterioare, regele nu avea fiii în viață și a încercat să aibă un moștenitor; însă Ludovic a murit la 1 ianuarie 1515, la mai puțin de trei luni după ce s-a căsătorit cu Maria.

După moartea lui Ludovic, noul rege Francisc I a încercat să aranjeze o a doua căsătorie pentru frumoasa văduvă.

Prințesa Maria Tudor și Charles Brandon, Duce de Suffolk, c. 1516.

Maria era nefericită în căsnicia cu Ludovic deoarece era îndrăgostită de Charles Brandon, Duce de Suffolk.^[5] Fratele ei Henric știa de sentimentele surorii sale^[6] însă ar fi dorit ca viitoarea căsătorie să fie în avantajul alianțelor politice.

Când l-a trimis pe Brandon s-o aducă pe Maria înapoi în Anglia, la sfârșitul lunii ianuarie 1515, l-a pus pe Duce să-i promită că n-o va cere în căsătorie.^[7]Cu toate acestea, cuplul s-a căsătorit în secret în Franța la 3 martie 1515. Din punct de vedere tehnic, acest lucru a fost o trădare; Brandon s-a căsătorit cu o prințesă regală, fără consimțământul lui Henric. Regele era indignat iar Consiliul de Coroană a cerut ca Brandon să fie închis sau executat.

Datorită intervenției Wolsey și a afecțiunii lui Henric atât pentru sora lui cât și pentru Brandon, cuplul a primit doar o amendă grea.^[8] Oficial, ei s-au căsătorit la 13 mai 1515 la Palatul Greenwich.

Chiar și după a doua căsătorie, Mariei a continuat să i se spună la curtea engleză "regina Franței" și nu "ducesa de Suffolk".^[9] Cea mai mare parte a timpului, Maria a petrecut-o la moșia Ducelui în Suffolk.^[10]

Relațiile dintre Henric al VIII-lea și Maria au fost tensionate la sfârșitul anilor 1520 când ea s-a opus încercării regelui de a anula căsătoria cu Ecaterina de Aragon, pe care Maria o cunoștea de ani de zile. A dezvoltat o aversiune puternică față de viitoarea regină, Anne Boleyn,^[11], cu care s-a întâlnit prima dată în Franța.^[12]

Maria a murit la Westhorpe Hall, Westhorpe, Suffolk la 25 iunie 1533, și inițial a fost înmormântată la Suffolk. Corpul a fost mutat după ce abația a fost distrusă în timpul disoluției mănăstirilor. Curând după moartea ei, soțul ei s-a căsătorit cu logodnica fiului său, care avea 14 ani și cu care a avut doi fii.

Copii:

Maria și Brandon au avut patru copii, două fiice și doi fii:

• Henry Brandon (11 martie 1516 - 1522)
• Lady Frances Brandon (16 iulie 1517 – 20 noiembrie 1559), s-a căsătorit cu Henry Grey, Duce de Suffolk și a fost mama lui Lady Jane Grey
• Lady Eleanor Brandon (1519 – 27 septembrie 1547), s-a căsătorit cu Henry Clifford, al 2-lea Conte Cumberland.
• Henry Brandon, Conte Lincoln (c.1523 - martie 1534).

·         1555: François, Duce de Anjou (d. 1584)

·         1603: Regele Ioan al IV-lea al Portugaliei (d. 1656)

·         1609: Frederic al III-lea (daneză Frederik III; 18 martie 1609 – 9 februarie1670^[1]) a fost rege al Danemarcei și al Norvegiei din 1648 până la moartea sa. A instituit în Danemarca monarhia absolută în 1660.

Frederic al III-lea al Danemarcei

Frederic s-a născut la Haderslev în Slesvig, ca fiu al regelui Christian al IV-lea al Danemarcei și al primei lui soții, Anne Catherine de Brandenburg. În tinerețea și maturitatea timpurie, nu a existat perspectiva urcării sale pe tronul danez, fratele său mai mare, Christian, fiind moștenitorul aparent.

Frederic a fost educat la Academia Sorø și a studiat în Olanda și Franța. Și-a arătat interesul pentru teologie, științe naturale și istoria Scandinaviei.^[2] A fost un prinț rezervat și enigmatic, care râdea rareori, vorbea puțin și scria și mai puțin în contrast izbitor cu tatăl său. Frederic poseda virtuți compensatoare de oderație și de autocontrol.

La data de 1 octombrie 1643, Frederic s-a căsătorit cu Sophie Amalie de Braunschweig-Lüneburg, fiica lui George, Duce de Brunswick-Lüneburg. Soția lui era energică și ambițioasă.^[3] El era un colecționar entuziast de cărți și colecția sa a fost cea care a fondat Biblioteca Regală din Copenhaga.^[2]

În tinerețe a fost un instrument în politica tatălui său de expansiune în Germania. A devenit prinț arhiepiscop de Bremen (1635–45) și prinț episcop de Verden (1623–29 și din nou în 1634–44). La vârsta de 18 ani a devenit comandant șef al fortăreței de la Stade. Încă de la o vârstă fragedă a acumulat experiență ca administrator. A avut întotdeauna un gust foarte pronunțat pentru studii literare și științifice.^[3]

În timpul Războiului Torstenson din 1643–45, Frederic a pierdut controlul posesiunilor sale în cadrul imperiului.^[2] Tatăl său l-a numit comandant al ducatului Schleswig-Holstein. Comanda sa nu a avut succes în special din cauza cerurilor cu mareșalul Anders Bille, care comanda forțele daneze. Aceasta a fost prima coliziune cu nobilimea daneză, care ulterior l-a privit cu mare neîncredere

Moartea fratelui său mai mare în iunie 1647 i-a deschis perspectiva de a deveni moștenitor al tronului danez. Totuși, acest subiect era încă nesoluționat atunci când Christian al IV-lea a murit la 28 februarie 1648. După lungi deliberări, a fost acceptat ca regele Frederic al III-lea al Danemarcei. La 6 iulie, Frederic a primit omagiul supușilor săi și a fost încoronat la 23 noiembrie.

În primii săi ani de domnie, Rigsraadet (consiliul regal) a fost principalul centru de putere al politicii daneze. Totuși, Frederic deținea mai multă putere decât cea instituită de către Haandfæstning și în cele din urmă a reușit să îndepărteze din Rigsraadet doi dintre cei mai influenți membri în 1651: cumnatul său Corfitz Ulfeldt și guvernatorul Hannibal Sehested.^[2] Ulfeldt a plecat în exil în Suedia unde a devenit trădător iar Sehested a reintrat în grații în 1660.

Frederic a privit ascensiunea lui Carol al X-lea al Suediei de la 6 iunie 1654 ca o sursă de pericol pentru Danemarca. După ce Carol al X-lea a invadat Polonia, Frederic considerând aceasta o ocazie convenabilă a rupt relațiile cu Suedia. Când Rigsdagen s-a întrunit la 23 aprilie 1657 a acordat subvenții pentru mobilizare și alte cheltuieli militare. La 23 aprilie el a primit avizul majorității Rigsraadet pentru a ataca dominioanele suedeze din Germania. La 1 iunie Frederic a semnat manifestul care justifica războiul, un război care nu a fost niciodată în mod oficial declarat.^[3] În cele din urmă, convins de miniștri englezi și francezi, Carol al X-lea al Suediei a acceptat mutilarea Danemarcei decât anihilarea monarhiei daneze. Tratatul de la Taastrup a fost semnat la 18 februarie iar Tratatul de la Roskilde la 26 februarie 1658. Prin acest ultim tratat, Danemarca a abandonat Suediei provinciile sale din sudul peninsulei scandinave (Skåne, Blekinge, Halland, Bohuslän).
Încheierea păcii a fost urmată de un episod surprinzător. Frederic și-a exprimat dorința de a face cunoștință cu cuceritorul său iar Carol al X-lea a fost de acord să-i fie oaspete timp de trei zile la Palatul Frederiksborg. Splendidele banchete care au durat până târziu în noapte și conversațiile private între suveranii care abiau au ieșit dintr-o luptă pe viață și pe moarte au dus la o relație de pace și prietenie în viitor.^[3]

Cu toate aceste, în ciuda tuturor legilor internaționale în vigoare la acea dată, la 17 iulie 1658, Carol al X-lea a debarcat cu armata suedeză la Korsør în insula Zealand.

Dar Charles X Gustav al Suediei și cucerire insatiabila suspecte de Danemarca, invadează fără un motiv rezonabil și fără declarație de război, în ciuda tuturor legilor internaționale în vigoare la acea dată. El a aterizat în Korsør și pe insula din Noua Zeelandă 17 iulie 1658. Nimeni nu a prevăzut posibilitatea de a acestui atac brusc și brutal, toată lumea știa că, în Danemarca, capitala daneză a fost slab alcoolizat și a avut o garnizoană mică. Nimeni nu a prevăzut posibilitatea acestui atac brusc și brutal. În timpul războiului, Frederic a căpătat o mare popularitate. "Voi muri în cuibul meu" au fost cuvintele memorabile cu care Frederic și-a mustrat consilierii care i-au recomandat securitate.^[2]

Războiul s-a încheiat prin Tratatul de la Copenhaga din mai 1660 care a confirmat pierderea provinciilor din sud (prin Tratatul de la Roskilde) însă Insula Bornholm și părți din Schleswig au revenit Danemarcei.

Cu soția sa Sophie Amalie de Braunschweig-Lüneburg a avut următorii copii:

1. Christian al V-lea al Danemarcei (15 aprilie 1646 – 26 august 1699).
2. Prințesa Ana Sofia (1 septembrie 1647 – 1 iulie 1717), s-a căsătorit la 9 octombrie 1666 cu Johann Georg al III-lea, Elector de Saxonia și a fost mama regelui August al II-lea al Poloniei
3. Prințesa Frederica Amalia (11 aprilie 1649 – 30 octombrie 1704), s-a căsătorit cu Ducele Christian Albrecht de Holstein-Gottorp.
4. Prințesa Wilhelmina Ernestina (21 iunie 1650 – 22 aprilie 1706), s-a căsătorit la 20 septembrie 1671 cu Carol al II-lea, Elector Palatin. Nu au avut copii.
5. Frederic (11 octombrie 1651 – 14 martie 1652).
6. Prințul George, Duce de Cumberland (2 aprilie 1653 – 28 octombrie 1708), s-a căsătorit la 28 iulie 1683 cu regina Anna a Marii Britanii. Toții copiii lor au murit la vârste fragede.
7. Ulrika Eleonora (11 septembrie 1656 – 26 iulie 1693), s-a căsătorit la 6 mai 1680 cu regele Carol al XI-lea al Suediei.
8. Dorothea (16 noiembrie 1657 – 15 mai 1658).

De asemenea, cu Margarethe Pape a avut un fiu nelegitim, Ulrik Frederik Gyldenløve (20 iulie 1638 – 1704).

·         1823: Constantin D. Aricescu (n. 18 martie 1823,^[1] Câmpulung[*], România – d. 18 februarie 1886,^[1] București, România) a fost un istoric și publicist român, participant la Revoluția din 1848 din Țara Românească.

A fost membru din Divanurile ad-hoc, desfășurând o intensă activitate în favoarea unirii principatelor române. Ca director al Arhivelor statului din București, a sistematizat fondul arhivistic. A publicat lucrări istorice privind istoria orașului Câmpulung, revoluția din 1848 și răscoala din 1821. Ca scriitor, Aricescu a compus versuri naive și un roman neizbutit („Misterele căsătoriei”, 3 volume apărute în 1862, 1863, 1886).

Opera:

• Arpa română, 1852
• Lyra, 1858
• Sora Agapia, 1871
• Istoria revoluțiunii române de la 1821 (2 vol.), 1874
• A scris și memorialistică: Memoriile mele, Biografia mea, Procesul și exilul meu la Snagov.

În catalogul Bibliotecii Centrale Universitare București apar, între altele, următoarele lucrări, inclusiv cu ortografia specifică:

• C.D.Aricescu, Acte justificative la istoria revoluțiunii române de la 1821, Craiova, Editura Typographiei Române, 1874;
• C.D.Aricescu, Arpa română, Bukuresci, tipografia Sfintei Mitropolii, 1852;
• C.D.Aricescu, Cantulu Lebedei (poesii), Bucuresci, Academia Română, 1884;
• C.D.Aricescu, Capii Revoluțiunii române de la 1848 judecați de propriile lor acte, Bucuresci, Typographia Stephan Rassidescu, 1866;
• C.D.Aricescu, Chestiunea proprietății desbătută de proprietari și plugari la 1848, Bucuresci, Typographia Stephan Rassidescu, 1862;
• C.D.Aricescu, Politica d-lui Ioan Gluca, ex-bey de Samosu, Bucuresci, Typographia Ioan Weiss, 1870;
• C.D.Aricescu, România sub prinçul Bibescu: 1842 - 1848, Bucuresci, Typographia C.A.Rosetti, 1862;
• C.D.Aricescu, (ed. Dan Simonescu și P.Costinescu), Scrieri alese, București, Minerva, 1982.

* 1828: Sir William Randal Cremer (n. 18 martie 1828 – d. 22 iulie 1908), cunoscut datorită numelui „Randal”, a fost un parlamentar liberal și pacifist englez.

Cremer a fost ales Secretar al Asociației Internaționale a Muncitorilor în 1865, dar a demisionat doi ani mai târziu.

A fost parlamentar liberal pentru circumscripția parlamentară din Haggerston în districtul Shoreditch al burgului Hackney din 1885 până în 1895, și din 1900 până la sfârșitul vieții sale în 1908 din cauza pneumoniei.

Cremer a câștigat Premiul Nobel pentru Pace în 1903 pentru munca depusă în arbitrajul internațional, în special în tratatul de arbitraj anglo-american. A fost cofondator al Uniunii Interparlamentare și al Ligii Internaționale de Arbitraj.

A fost numit Cavaler (Chevalier) al Legiunii de onoare franceze franceze, a primit Ordinul Regal Norvegian al Sfântului Olav și a fost înnobilat în 1907.

·         1837: Stephen Grover Cleveland, cunoscut mai ales ca Grover Cleveland, (n. 18 martie 1837 - d. 24 iunie 1908) a fost cel de-al douăzeci și doilea(1885 - 1889) și cel de-al douăzeci și patrulea (1893 - 1897) președinteal Statelor Unite ale Americii și singurul președinte care a servit în funcție în două mandate neconsecutive.

Cleveland a fost, de asemenea, singurul președinte american membru al Partidului Democrat ales într-o epocă marcată de dominarea politică incontestabilă a Partidului Republican, între 1860 și 1912. Criticii săi îi reproșează că a fost lipsit de imaginație și că a fost copleșit de problemele economice ale națiunii, mai ales în cel de-al doilea mandat al său. În 1896, Grover Cleveland a pierdut controlul propriului său partid în favoarea fracțiunilor care favorizau interesele agrare și promulgau argintul ca monedă de schimb.

·         1842: Stéphane Mallarmé (n. 18 martie 1842 - d. 9 septembrie 1898), de fapt cu numele real Étienne Mallarmé, a fost un poet și critic francez, o figură de seamă a curentului simbolist european.

A cultivat o poezie cerebrală, voit obscură, bogată în sensuri filozofice, de o rară muzicalitate și forță sugestivă. Creația sa („Herodiada”, „După-amiaza unui faun”, „Poezii”) constituie o expresie viguroasă și originală a poeziei moderne. Mai târziu, prin opera sa a influențat decisiv școli artistice reprezentative ale secolului al XX-lea, cum ar fi: cubismul, futurismul, dadaismul, suprarealismul.

Scrieri:

• 1869: Hérodiade, poem tragic, capodoperă a școlii parnasiene;
• 1876: L'après-midi d'un faune ("După-amiaza unui faun");
• 1887: Poésies ("Poezii");
• 1893: Vers et prose ("Versuri și proză");
• 1897: Un coup de dés jamais n'abolira le hasard ("O aruncare de zar nu va desființa hazardul");
• 1897: Divagations ("Divagații"), eseuri.

Mallarmé a tradus din Edgar Allan Poe și a editat revista La dernière mode.

·         1844: S-a nascut marele compozitor rus Nikolai Andreevici Rimski-Korsakov; ( 6 martie SV).

·         1848: Prințesa Louise (Louise Caroline Alberta; 18 martie 1848 – 3 decembrie1939) a fost membru al familiei regale britanice, al șaselea copil al reginei Victoria a Regatului Unit și a prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha.

Prințesa Louise

Louise s-a născut la 18 martie 1848 la Palatul Buckingham din Londra.^[1] A fost a patra fiică și al șaselea copil a reginei Victoriași a soțului ei Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Nașterea ei a coincis cu izbucnirea revoluțiilor care au traversat întreaga Europă. Albert și Victoria au ales numele Louisa Caroline Alberta. Louise a fost ales în onoarea mamei lui Albert. Deși a fost botezată Louisa de John Bird Sumner, arhiepiscop de Canterbury, la 13 mai 1848, a fost cunoscută invariabil sub numele Louise întreaga ei viață.^[2] Nașii ei au fost Ducele Gustav de Mecklenburg-Schwerin (unchiul ei patern); Ducesa de Saxa-Meiningen și Marea Ducesă de Mecklenburg-Strelitz (verișoara ei).^[2]

Ca și ceilalți frați ai ei, Louise a avut un program strict de educație întocmit de tatăl ei și de prietenul acestuia, baronul Stockmar. Încă de mici, copiilor li s-au predat sarcini practice, cum ar fi gătitul, agricultura, dulgheria și sarcini de uz casnic.^[3]

Încă din primii ani, Louise a arătat că este un copil talentat și inteligent iar talentele sale artistice au fost repede recunoscute.^[4] Atunci când fiul poetului Alfred, Lord Tennyson, a vizitat Casa Osborne în 1863, a remarcat că Louise știe să "deseneze minunat".^[5]

Din cauza rangului său regal, nu era posibilă o carieră artistică. Totuși, regina i-a permis să urmeze școala de artă sub supravegherea sculptoriței Mary Thornycroft, iar mai târziu, în 1863, s-a înscris la Colegiul Regal de Artă.^[6] Tatăl Louise, Prințul Albert a murit la Windsor la 14 decembrie 1861. Regina a fost devastată și a dispus ca fiicele să se mute de la Windsor la Casa Osborne din Isle of Wight. Ca urmare a morții Prințului, atmosfera la curte a devenit sumbră și morbidă.^[7]Louise a devenit repede nemulțumită de doliul prelungit al mamei ei.^[7] După patru ani de la decesul tatălui ei, pentru aniversarea de 17 ani, Louise a cerut ca sala de bal să fie deschisă cu un dans, lucru care nu se mai întâmplase de la decesul Prințului Albert. Cererea a fost refuzată.

Sora sa mai mare, Prințesa Alice, s-a căsătorit cu Prințul Louis, viitorul Duce de Hesse, la Casa Osborne la 1 iunie 1862. În 1863, Eduard, Prințul de Wales, s-a căsătorit cu Prințesa Alexandra a Danemarcei. Regina a făcut o tradiție din a-și numi fiica cea mare nemăritată secretara sa neoficială, poziție pe care Louise a ocupat-o în 1866. Louise s-a dovedit a fi bună pentru această sarcină. La scurtă vreme, regina scria: "Este o fată deșteaptă cu un caracter puternic, altruistă și afectuoasă."^[8] Când Louise s-a îndrăgostit de preceptorul fratelui ei, reverendul Robinson Duckworth, regina l-a concediat pe Duckworth în 1870.

Louise s-a plictisit la curte și prin îndeplinirea îndatoririlor ei, care constau în sarcini minore de secretariat, cum ar fi scrierea de scrisori în numele reginei, corespondență cu politicienii, și ținea companie reginei

Prințesa Louise în 1871

Prințesa Louise și marchizul de Lorna. Fotografia oficială de logodnă (W & D Downey, 1870)

Ca fiică a reginei, Louise era o mireasă dorită; ea a fost văzută ca fiind cea mai frumoasă fiică a reginei atât de contemporani cât și de biografii moderni.^[10]Totuși, ea a fost acuzată de presă, fără fundament, de aventuri romantice.^[11] Regina a insistat ca soțul fiicei ei să trăiască în apropierea ei. Diverși pretendenți au fost propuse de către casele regale din Europa:Prințesa Alexandra l-a propus pe fratele ei, Prințul Frederic al Danemarcei, însă regina s-a opus puternic unei alte căsătorii daneze care ar fi pututantagoniza Prusia.^[12] Victoria, sora cea mare a Louisei, l-a propus pe tânărul înalt și bogat Prințul Albert al Prusiei însă regina Victoria a dezaprobat o altă căsătorie prusacă care ar fi fost nepopulară în Anglia.^[13] De asemenea, Prințul Albert era reticent în a se stabili în Anglia, după cum era cererea.
Un alt pretendent a fost considerat Wilhelm, Prinț de Orania, însă din cauza stilului său de viață extravagant din Paris, unde trăia deschis cu amanta sa, regina a respins repede ideea.^[14]

Louise nu-și dorea o căsătorie cu un prinț și a anunțat că dorește să se căsătorească cu John Campbell, marchiz de Lorna, moștenitor al ducatului Argyll. Din 1515, când Charles Brandon, primul duce de Suffolk s-a căsătorit cu Mary Tudor, nu mai avusese loc o căsătorie între fiica unui suveran și un supus britnic.^[11] Fratele Louisei, Prințul de Wales, s-a opus puternic acestei căsătorii.^[15] Mai mult, tatăl lui John, George Campbell, era un susținător al lui William Ewart Gladstone iar Prințul de Wales se temea că ar putea trage familia regală în dispute politice.^[13] În schimb, regina a afirmat că nunta Louisei cu un supus ar aduce "sânge proaspăt" în familie,^[16] în timp ce ceilalți prinți europeni erau înrudiți între ei. Ea era convinsă că acest lucru ar consolida familia regală din punct de vedere moral și fizic.^[17]

Louise s-a logodit cu Marchizul de Lorna la 3 octombrie 1870.^[18] Nunta a avut loc la Castelul Windsor, la 21 martie 1871^[19] [20] și mulțimea a fost atât de numeroasă încât pentru prima dată a fost nevoie ca polițiștii să facă bariere să poată deține controlul.^[21]

Louise purtat un voal de dantelă pe care l-a desenat ea însăși, iar în capelă a fost escortată de mama ei și de cei doi frați mai mari, Prințul de Wales și Ducele de Edinburgh. Cu această ocazie, rochia neagră de doliu a reginei Victoria era împodobită cu rubine roșii și albastre ale Ordinului Jartierei.

* 1851: Adalbert Ricken (n. 18 martie 1851, Fulda – d. 1 martie 1921, Fritzlar) a fost un micolog cu renume și preot romano-catolic german. Abrevierea numelui său în cărți științifice a fost pe vremuri Rick., astăzi este titulat Ricken.

Adalbert Ricken sa născut în 1851 ca un fiu al unei mari familii destul de sărace cu 12 copii, arătând devreme inteligență și hărnicie. Un însoțitor spiritual i-a făcut posibil urmărirea unui liceu. Astfel a urmărit liceul arhiducal din Fulda și după acea seminarul teologic tot acolo, fiind hirotonit în anul 1873. După acea a fost, până la moartea sa, preot în mai multe comune. A început ca capelan în Dermbach, Borsch și Weimar apoi în funcție de duhovnic, mai întâi, din 1878, în Aufenau, apoi, din 1885, la catedrala din Fritzlar, și în sfârșit, din 1907, la parohia în Lahrbach.^[3]

Dar renume și-a făcut ca micolog. Începând ca prieten de ciuperci comestibile, Ricken s-a transformat într-un cercetător de primă clasă în domeniul ciupercilor superioare. Lucrarea sa principală este o monografie inovatoare în două volume despre Agaricaceae-le Europei Centrale, în care a destrămat încâlceala genurilor și speciilor prin luarea in seamă a caracteristicilor microscopice, în special a dimensiunilor celulare, fiind considerată încă în prezent referință standard.^[4] Apoi, a scris cartea Vademecum für Pilzfreunde (Vademecum pentru prietenii ciupercilor) cu chei și descrieri de mai mult de 2000 de specii de ciuperci din Europa Centrală cu corpuri fructifere mai mari care a cunoscut mai multe ediții. Prietenosul și modestul preot și om de știință a fost vizitat de mulți profesori și alți prieteni ai bureților.^[5]

În anul 1919, Karl Johannes Kniep (1881-1930), ordinar al facultății pentru biologie la Universitatea din Würzburg, a convins facultatea, să confere lui Ricken doctoratul onorific.^[5]

Comitetul Societății Germane de Micologie (Deutschen Gesellschaft für Mykologie) acordă, din 1987, Premiul Adalbert Ricken prin rezoluție, fiind un premiu pentru cercetători laici al bureților precum pentru micologici tineri, dotat cu 1.500 de Euro. Câștigătorii sunt desemnați de către prezidiu

* 1854: Adolf Hohenstein (n. 18 martie 1854, Sankt Petersburg - d. 12 aprilie1928, Bonn) a fost un decorator de interioare, grafician, ilustrator, pictor, scenograf și realizator de postere italian și german de origine ruso-germană.

Cunoscut ca exponent al curentului artistic Stile Liberty, varianta italiană a amplului curent artistic Art Nouveau, Hohenstein a fost alături de Leonetto Cappiello, Giovanni Maria Mataloni, Leopoldo Metlicovitz și Marcello Dudovich unul dintre cei mai importanți realizatori de postere și de afișe publicitare din Italia.

Galerie:

• 

  Desen - Act II Tosca
 
• 

  Poster Boema
• 

  Poster Madama Butterfly
 
• 

  Poster Tosca
• 

  Monaco, 1900, Poster al concursului de automobile
 
• 

  Costume, Boema
 
• 

  Desen - Act II Boema

·         1858: S-a nascut Rudolf Christian Karl Diesel, inventatorul motorului cu ardere interna, cu aprindere prin compresiune si care ii poarta numele. A studiat la Scoala Politehnica din Munchen, precum si in Anglia, dupa care vreme de doi ani a lucrat ca si mecanic la o frabrica elvetiana. In 1880, s-a stabilit in Paris unde s-a angajat ca inginer frigotehnist, pentru ca cinci ani mai tarziu sa isi deschida un atelier propriu si sa inceapa sa dezvolte diverse motoare. Dupa o vreme a decis sa se mute in Berlin, unde si-a desavarsit munca la motorul cu ardere interna pentru care a obtinut patentul in 1892.In urmatorii 10 ani, Diesel a inventat si perfectionat o serie de motoare cu un consum redus de combustibil. Acesta a lucrat in asociere cu firma Krupp, incepand sa comercializeze motoarele care au fost utilizate mai intai la camioane si ambarcatiuni maritime, apoi la utilajele din rafinarii, mine si fabrici. A incetat din viata pe 29 septembrie 1913 in rimpul unei calatorii spre Londra.

·         1869: S-a nascut Arthur Neville Chamberlain, prim-ministru al Marii Britanii în perioada 1937-1940. A dus o politică de conciliere faţă de Germania hitleristă, încercînd să evite declanşarea unui război în Europa. Acordul de la Munchen, semnat la 23.09.1938, alături de prim-miniştrii Franţei şi Italiei, Edouard Daladier, respectiv Benitto Mussolini, prin care era cedată Germaniei partea de sud a Cehoslovaciei, nu l-a oprit pe Hitler să formuleze noi pretenţii teritoriale, după ocuparea capitalei cehoslovace, de data aceasta faţă de Polonia. Atacul asupra Poloniei, la 01.09.1939, a însemnat declanşarea celui de-al doilea război mondial. A decedat la data de 9.11.1940.

·         1895: Ion Barbu (născut Dan Barbilian; n. 19 martie 1895,^[2][3]Câmpulung, România – d. 11 august 1961,^[2][3] București, Republica Populară Română) a fost un poet și matematician român. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian. A fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc. Dan Barbilian era fiul judecătorului Constantin Barbillian (care și-a latinizat numele inițial „Barbu”) și al Smarandei, născută Șoiculescu.

Talentul său matematic se manifestă încă din timpul liceului, elevul Barbilian publică remarcabile contribuții în revista Gazeta matematică. În tot acest timp, Barbilian își dezvoltă și pasiunea pentru poezie. Între anii 1914-1921 studiază matematica la Facultatea de Științe din București, studiile fiindu-i întrerupte de perioada în care își satisface serviciul militar în timpul Primului Război Mondial.

I-a avut ca profesori pe Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu, David Emmanuel, Traian Lalescu și Anton Davidoglu.

În perioada 1921 -1924, și-a continuat studiile la Göttingen, Tübingen și Berlin. A avut ca prieteni, între alții, pe matematicienii: Wilhelm Blaschke, Heinrich Grell, Helmut Hasse, Emil Artin și alții.

Cariera matematică continuă cu susținerea tezei de doctorat în 1929. Mai târziu participă la diferite conferințe internaționale de matematică, cum ar fi Congresele Internaționale de Matematică la Hamburg (1936), Göttingen și Viena (1938), Oslo (1936), Praga (1934).

În 1942 este numit profesor titular de algebră la Facultatea de Științe din București. Publică diferite articole în reviste matematice. De deosebită importanță sunt două dintre contribuțiile lui: o scurtă lucrare de două pagini apărută în Casopis Matematiky a Fysiky (1934-1935), în care definește o procedură de metrizare care va fi numită de Leonard M. Blumenthal „spații Barbilian”, și două lucrări în Jber. Deutsch. Math. Verein., apărute în 1940 și respectiv în 1941, intitulate Zur Axiomatik der Projectiven ebenen Ringgeometrien, și care au inspirat o direcție de cercetare în geometria inelelor, direcție asociată azi în literatura de specialitate cu numele său, al lui Hjelmslev și al lui Klingenberg.

După 1933, Barbilian s-a manifestat în domeniul matematicii în special ca geometru, reprezentant al programului de la Erlangen al lui Felix Klein și astfel au trecut la fondarea axiomatică a geometriei algebrice și a mecanicii clasice.

Dan Barbilian s-a mai ocupat și de teoriile algebrei moderne (1946 - 1951), de teoria algebrică a numerelor (1951 - 1957), de teoria determinismului și deține prioritatea mondială în precizarea unei clase largi de funcții distanță.

În 1938 devine membru al asociației Deutsche Mathematische Vereinigung (Uniunea matematică germană).

A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 20 decembrie 1936

În anul 1919, Dan Barbilian începe colaborarea la revista literară Sburătorul, adoptând la sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului ca pseudonim numele bunicului său, Ion Barbu. În timpul liceului îl cunoaște pe viitorul critic literar Tudor Vianu, de care va fi legat prin una din cele mai lungi și mai frumoase prietenii literare.

Debutul său artistic a fost declanșat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecați într-o excursie la Giurgiu în timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va scrie un caiet de poezii, argumentând că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest "pariu", Dan Barbilian își descoperă talentul și iubirea față de poezie. Dan Barbilian spunea că poezia și geometria sunt complementare în viața sa : acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaștere și imaginație.

Criticul și prietenul său Tudor Vianu îi consacră o monografie, considerată a fi cea mai completă până în ziua de azi.^{[judecată de valoare]} Una din cele mai cunoscute poezii a autorului, După melci, apare în 1921 în revista Viața Românească. Tot în acest an pleacă la Göttingen (Germania) pentru a-și continua studiile. După trei ani, în care a făcut multe călătorii prin Germania, ducând o viață boemă, se întoarce în țară.

·         1896: Alexandru Colorian, poet român (d. 1971)

·         1899: S-a nascut Ion Fintesteanu, (d. 21 octombrie 1984). A fost un celebru actor român de teatru și de film. A absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din București. A fost apoi profesor universitar la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, Facultatea de Teatru, secția Actorie. I-a avut ca asistenți pe Sanda Manu și pe Dem Rădulescu.

* 1904: Dr. Lajos Csőgör (n. 18 martie 1904, Sărmașu - d. 8 iulie 2003, Budapesta) a fost un medic dentist recunoscut în mod special pentru cărțile sale de specialitate, întemeietorul și primul rector al Universității de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș, deținătorul titlului doctor honoris causa al Universității din Szeged^[1] și soțul psihologului Erzsébet Csőgör.
Csőgör a făcut studiile liceale în Colegiul Reformat din Aiud, apoi a urmărit cursurile universitățiilor din Szeged și Cluj. În 1935 a devenist stomatolog în orașul Aiud, unde a condus cabinetul școlar. Din 1940 a devenit profesor de lucrări practice, iar 1944 a lucrat ca profesor la Facultatea de Medicină Dentară din Cluj. A făcut parte dintre profesorii care au întemeiat Institutul de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș, semn pentru care a ocupat postul de rector de două ori între anii 1948-1949 și 1963-1967. Lajos Csőgör a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea 1952 -1957

În 1948, după reforma învățământului, a fost înființat Institutul Medico-Farmaceutic (în maghiară Orvosi és Gyógyszerészeti Intézet), un institut de sine stătător cu limba de predare maghiară, cu următoarele facultăți: medicină generală, pediatrie, igienă, stomatologie și farmacie. Primul rector al institului a fost Dr. Lajos Csőgör. În 1953 institutul a înființat grădina botanică, ca bază de învățământ pentru Facultatea de Farmacie. Între 1951-1958 a avut trei facultăți: medicină generală, pediatrie și farmacie. În anul 1958-1959 facultatea de pediatrie s-a transformat în secție, iar începând din anul 1960-1961 a funcționat din nou secția de stomatologie, care a fost transformată în facultate în anul universitar 1965-1966.

Secția de stomatologie în cadrul Institutului de Medicină - Farmaceutic a fost înființat în anul 1960, când au fost mutați studenții dentari maghiari din Cluj la Târgu Mureș. Cel mai deseamă reprezentat a secției, care a condus construirea structurii chiar de la începuturi a fost Lajos Csőgör. Începând cu anul universitar 1965 - 1966 secția de stomatologie a institutului a fost transformată în facultate, funcționând ca atare și astăzi. Facultatea de farmacie și-a încetat activitatea între 1986-1990.

* 1905: Robert Donat (născut Friedrich Robert Donath la 18 martie 1905 – d. 9 iunie 1958) a fost un actor englez de film.

·         1909: S-a născut  Barbu Brezianu, istoric și critic de artă, poet, traducător român (d. 2008). Barbu Brezianu (n. 18 martie 1909, București, d. 14 ianuarie 2008) a fost un istoric și critic de artă, scriitor, publicist și traducător român, membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Artiștilor Plastici (secția critică). Este cunoscut îndeosebi pentru studiile sale de brâncușiologie, fiind cel care a întocmit prima monografie exhaustivă a lucrărilor sculptorului în țară.

·         1910: Ioana Postelnicu, prozatoare româncă (d. 2004)

·         1913: René Clement, regizor francez de film (d. 1996)
* 1913: George Marcu (n. 18 martie 1913, Perivole, Macedonia de Vest - d. 24 decembrie 1984, București) a fost un compozitor, dirijor, folclorist și cântăreț de origine aromână.

S-a născut la data de 18 martie 1913 în satul Perivole din Grevena, regiunea Macedonia de Vest, Grecia.

Între 1932-1934 urmează studiile muzicale la Conservatorul din București, unde îl are ca profesor de folclor muzical pe Constantin Brăiloiu.

Între 1948-1954 devine dirijor și compozitor la Ansamblul macedo-român din București, după ce face primele culegeri sistematice de folclor aromân pe care le prelucrează pentru ansamblu. Două titluri notabile de prelucrări sunt Gaida^[1] și Tumbe, tumbe. În paralel este responsabil artistic al Orchestrei „Barbu Lăutaru”.

În 1949 devine cercetător la Institutul de Folclor din București până în anul 1954. Revine la institut în 1959 activând până la sfârșitul vieții.

Între 1959-1968 este instructor artistic și compozitor al grupului vocal din Ministerul Petrochimic.

A fost colaborator al „Revistei de folclor” (devenită ulterior „Revista de etnografie și folclor”).

A orchestrat și dirijat acompaniamentul instrumental al pieselor cântăreței Marica Pitu înregistrate în anul 1970 la Radiodifuziunea Română atât în dialectul macedoromân (aromân), cât și în cel dacoromân (român). Titluri notabile din această serie sunt: Nu va dada s'mi mărită (Nu vrea tata să mă mărite), Bună dzua, picurare (Bună ziua, păcurare), Fată cu ochi măslinii etc. Cea din urmă piesă este una din cele mai cunoscute ale acestei cântărețe, fiind foarte difuzată la vremea sa.

Moare la data de 24 decembrie 1984 la București.

* 1914: Ernst August al IV-lea, Prinț de Hanovra, Prinț Ereditar de Brunswick, Prinț al Marii Britanii și Irlandei (germană Ernst August Prinz von Hannover; 18 martie 1914 – 9 decembrie 1987) a fost șeful Casei de Hanovra din 1953 până la moartea sa.

El a fost fiul cel mare al lui Ernest Augustus, Duce de Brunswick și a Prințesei Victoria Luise a Prusiei, copilul cel mic și singura fiică a împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei.

La naștere a primit titlul de Prinț Ereditar de Brunswick și la scurt timp pe cel de Prinț al Marii Britanii și a Irlandei, titlu acordat de regele George al V-lea al Regatului Unit,^[1] și moștenitor al titlurilor de Duce de Cumberland și Teviotdale și Conte de Armagh. Titlurile sale au fost suspendate în conformitate cu Actul Privării Titlurilor din 1917.

Botezul lui Ernst August din vara anului 1914 a fost ultima mare întâlnire a monarhilor europeni înainte se izbucnirea Primului Război Mondial. Printre nașii săi se includ: împăratul Wilhelm al II-lea și împărăteasa Augusta Viktoria, bunicii materni; Ducele și Ducesa de Cumberland, bunicii paterni; George al V-lea al Regatului Unit, Franz Joseph I al Austriei, Nicolae al II-lea al Rusiei, Ludwig al III-lea al Bavariei, Frederic Francisc al IV-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin, Prințul Adalbert al Prusiei, Prințul Oskar al Prusiei, Prințul Maximilian de Baden și regimentul 1 regal de cavalerie grea.

El și-a pierdut titlurile la vârsta de patru ani, când tatăl său a abdicat în 1918. După decesul tatălui său în 1953, el a devenit șeful Casei de Hanovra.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial el a luptat pe frontul rus ca Oberleutnant sub comanda generalului Erich Hoepner. A fost rănit grav în apropiere de Charkov în primăvara anului 1943. După complotul din 20 iulie din 1944 a fost arestat timp de câteva săptămâni la Berlin de Gestapo.

La 5 septembrie 1951, Ernest Augustus s-a căsătorit cu Prințesa Ortrud de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (1925–80).^[2] La nuntă au participat multe figuri importante ale timpurilor, inclusiv sora lui, regina Frederica, și soțul ei, regele Paul I al Greciei, șefii caselor de Saxonia, Hesse, Mecklenburg, Oldenburg și Baden.^[2] Ceremonia căsătoriei a fost urmată de o recepție la Herrenhausen, doar o parte a fostului palat Hanovra încă intact (restul a fost incendiat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial).^[2]

Prințesa Ortrud a murit în 1980. Ernest Augustus s-a căsătorit din nou în 1981, la vârsta de 67 de ani, cu contesa Monika de Solms-Laubach (n. 1929).

Copii lui cu prima soție sunt:

• Prințesa Marie de Hanovra (n. 1952), căsătorită cu contele Michael de Hochberg; au copii.
• Prințul Ernst August de Hanovra (n. 1954), căsătorit prima dată cu Chantal Hochuli cu care a avut copii; a doua oară s-a căsătorit cu Prințesa Caroline de Monaco cu care are o fiică.
• Prințul Ludwig Rudolph de Hanovra (1955–1988), căsătorit cu contesa Isabelle de Thurn și Valsassina-Como-Vercelli (1962–1988) cu care a avut un singur fiu. Ludwig s-a sinucis la scurt timp după ce a descoperit corpul soției sale, care a murit din cauza unei supradoze de droguri.
• Prințesa Olga Sophie Charlotte Anna de Hanovra (n. 1958)
• Prințesa Alexandra Irene de Hanovra (n. 1959), căsătorită cu Andreas, al 8-lea Prinț de Leiningen; au copii.
• Prințul Heinrich Julius de Hanovra (n. 1961), căsătorit cu Thyra von Westernhagen cu care are copii (inclusiv un fiu, Albert, născut de cea de-a 138-a comemorare a decesului strămoșului său, Prințul Albert de Saxa-Coburg-Gotha.

·         1917: Mircea Ionescu-Quintus (n. 18/31 martie 1917, Herson, Republica Rusă – d. 15 septembrie 2017,^[2][3] Ploiești, România^[4]) a fost un politician român, fost președinte al Partidului Național Liberal între 1993-2001, senator în legislaturile 1996-2000 și 2004-2008, ales în județul Prahova pe listele partidului PNL. Mircea Ionescu-Quintus a deținut de asemenea funcția de ministru al justiției în guvernul Stolojan, primul guvern pluripartit de după 1989.

Mircea Ionescu-Quintus s-a născut la 18/31 martie 1917, la Herson(Cherson), în Crimeea, unde familia sa era refugiată în timpul Primului Război Mondial. Părinții lui sunt Ion G. Ionescu-Quintus și Maria (născută Naumescu).^[5]

A absolvit Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești în 1934. S-a înscris în PNL în 1936, tatăl său fiind ales de nouă ori în Parlamentul României din postura de membru al acestui partid. A fost licențiat „cum laude” al Facultății de Drept a Universității din București în anul 1938 și apoi a profesat ca avocat în capitală, fiind specialist în drept și procedură penală.^[5]

În perioada celui de-al Doilea Război Mondial a fost implicat în lupte pe Frontul de Est și pe cel de Vest. După război, Mircea Ionescu-Quintus s-a căsătorit și a fost trimis de regimul comunist în lagăre. În 1954 a fost eliberat din lagăr și a fost racolat de Securitate (în 2002, Curtea de Apel București a decis însă că liberalul nu a făcut poliție politică)^[6].

După Revoluția Română din 89 s-a înscris în PNL și a fost ales deputat în 1990 în primul Parlament postcomunist. A deținut funcția de ministru al justiției în Guvernul Stolojan, primul guvern pluripartit de după 1989. Mircea Ionescu-Quintus a fost senator în legislaturile 1996-2000 și 2004-2008. În cadrul activității sale parlamentare, Mircea Ionescu-Quintus a fost membru în următoarele grupuri parlamentare de prietenie:

• în legislatura 1990-1992: Statul Israel, Republica Elenă, Republica Polonă;
• în legislatura 1996-2000: Ungaria, Republica Federală Germania;
• în legislatura 2000-2004: Republica Populară Chineză.

Mircea Ionescu-Quintus a fost consilier îndrumător de avocați stagiari (1977-1985) și profesor la catedra de Drept Constituțional și Administrativ de la Facultatea de Studii Juridice a Universității de Inventică din Ploiești (1991-1993).^[5]

Între 1993 și 2001 a fost președintele Partidul Național Liberal, iar din 2001 și până la moartea sa a fost președinte de onoare al acestui partid.

Mircea Ionescu Quintus a fost și scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor, el publicând mai multe volume de epigrame.^[4]

A decedat la 15 septembrie 2017, în București

Mircea Ionescu-Quintus figurează pe lista foștilor colaboratori ai Securității publicate în Monitorul Oficial de către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității.^[7] În urma unui proces intentat CNSAS-ului, Curtea de Apel București a hotărât că Mircea Ionescu Quintus nu a făcut poliție politică

·         1921: S-a nascut Bartolomeu Valeriu Anania, arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe Romane a Vadului, Feleacului si Clujului incepand din anul 1993, mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului (din 2005), poet, dramaturg şi prozator român; (d. 31.01.2011, Cluj). Bartolomeu Anania, pe numele de mirean Valeriu Anania (n. 18 martie 1921, comuna Glăvile, județul Vâlcea – d. 31 ianuarie 2011, Cluj-Napoca), a fost un scriitor și cleric ortodox român. Din 1993 și până la moarte a fost arhiepiscop al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului (până în 2005 în cadrul Mitropoliei Ardealului). În anul 2006 a devenit primul mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului. În anul 2007 a fost principalul contracandidat al mitropolitului Daniel Ciobotea la alegerea noului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Valeriu Anania s-a născut la data de 18 martie 1921 din părinții Ana și Vasile Anania, în comuna Glăvile-Piteșteana, județul Vâlcea. A urmat școala primară în satul natal, apoi cursul secundar l-a făcut la București. S-a înscris la Seminarul Teologic Central din București ale cărui cursuri le-a urmat în perioada 1933-1941. A frecventat și cursurile la liceele "Dimitrie Cantemir" și "Mihai Viteazul din capitală, luându-și bacalaureat în urma examenului susținut la liceul "Mihai Viteazul" (1943).

În anul 1935, minor fiind, s-a înscris în organizația "Mănunchiul de prieteni", organizație legionară a tineretului școlar. În anul 1936 era deja încadrat în "Frăția de Cruce", organizație superioară celei dintâi. Peste ani își amintește Înalt Prea Sfințitul Bartolomeu Anania: ..."Nu am apucat să devin legionar din două motive, unul formal și altul de fond: în ianuarie 1941, la vremea când eu încă nu eram major (la aceea vreme majoratul era la 21 de ani) , "Frăția de Cruce" din Seminarul Central a fost desființată. În al doilea rând, în timpul scurtei guvernări legionare, dar și după aceea, mi-a fost dat să văd și reversul medaliei, adică fața neștiută a Gărzii de Fier, cu care nu puteam fi de acord. Mărturisesc însă că în "Frăția de Cruce" din Seminar nu se făcea politică, nici antisemitism, ci doar educație, și că nu am avut de învățat decât lucruri bune: iubire de Dumnezeu, de neam și de patrie, corectitudine, disciplină în muncă, cultivarea adevărului, respect pentru avutul public, spirit de sacrificiu."

În anul 1941 a fost arestat o lună de zile pentru participarea la funeraliile unui comandant legionar. Mărturisește în continuare înaltul prelat: ..."După trei săptămâni am fost eliberat, dar în cazierul meu a rămas fișa cu calificativul "legionar", un stigmat de care, orice ai face, nu scapi o viață întreagă. Nu am făcut parte niciodată dintr-un partid politic, dar am fost și am rămas pe dreapta". În anul 1942 a fost arestat și condamnat din nou, la șase luni de închisoare, pentru că ar fi deținut în podul Mănăstirii Cernica materiale legionare și arme.

La 2 februarie 1942 s-a călugărit la Mănăstirea Antim din București, dându-i-se numele de Bartolomeu. În același an, la 15 martie 1942, a fost hirotonit ierodiacon, slujind în această calitate la Mănăstirile Polovragi și Baia de Arieș.

În toamna anului 1944 s-a înscris ca student la Facultatea de Medicină și la Conservatorul de Muzică din Cluj, după ce Ardealul de Nord a revenit sub administrație românească. În calitate de președinte al studenților din Centrul Studențesc "Petru Maior" a organizat și condus greva studențească cu caracter anticomunist, contra guvernului condus de Petru Grozala 6 martie 1946 și totodată antirevizionistă împotriva celor care nu erau de acord cu revenirea Ardealului la România. Din cauza organizării acestei greve a fost exmatriculat în anul 1947, după care a ajuns stareț la Mănăstirea Toplița, aflată pe atunci în județul Mureș (interbelic).

Ulterior și-a continuat studiile la "Facultatea de Teologie" din București și la "Academia Andreiană" din Sibiu, obținând titlul de "licențiat în teologie" (1948).

Între anii 1948-1949 a fost intendent la Palatul Patriarhal, iar apoi, între anii 1949-1950, inspector patriarhal pentru învățământul bisericesc. Între anii 1950-1951 a fost asistent la catedra de Istorie Bisericească Universală la Institutul Teologic Universitar din București, iar între 1951-1952, decan al Centrului de Îndrumare Misionară și Socială a Clerului, la Curtea de Argeș. În perioada 1952-1958 a deținut funcția de director al bibliotecii patriarhale din București. Conform mărturiilor unor contemporani, s-a bucurat în toată această perioadă de protecția patriarhului Justinian Marina.^[2]

În anul 1958 a fost din nou arestat, sub acuzația de activitate legionară înainte de 23 august 1944. A fost condamnat de către Tribunalul Militar Ploiești la 25 de ani de muncă silnică pentru "uneltire contra ordinii sociale". Și-a ispășit pedeapsa în Închisoarea Aiud, la secția "politici", unde a făcut parte dintr-un comitet de reeducare.^[3]

În timpul detenției i-a murit mama, iar el a fost înștiințat de acest fapt în închisoare. În 1964 a fost eliberat, împreună cu alți deținuți politici, în urma unui decret dat de autorități pentru anularea detenției politice.

În anul 1966 a fost trimis de către Biserica Ortodoxă Română în Statele Unite ale Americii, unde a îndeplinit mai multe funcții în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române: secretar eparhial, consilier cultural, secretar general al Congresului bisericesc, director al Serviciului "Publicații". În anul 1967 a fost hirotonit ieromonah de către Arhiepiscopul Victorin, acordându-i-se din partea Sfântului Sinod rangul de arhimandrit. A ținut numeroase conferințe și a făcut parte din mai multe delegații ale Bisericii Ortodoxe Române peste hotare. Este membru fondator al Comitetului Sălii Românești din Detroit, avându-l ca invitat la dineul de promovare din 21 mai 1976, pe laureatul Premiului Nobel, George Emil Palade.

A participat la diverse conferințe în Detroit, Chicago, Windsor și Honolulu, fiind ales ca membru în delegația Bisericii Ortodoxe Române care a vizitat Bisericile vechi orientale din Egipt, Etiopia și India (1969). Conform jurnalistului Ioan T. Morar, Bartolomeu Anania ar fi furnizat Securității note informative despre Andrei Scrima, unul din teologii ortodocși de seamă aflați în exil.^[4]

După reîntoarcerea în țară a fost director al Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, între anii 1976-1982. În anul 1982 se va retrage la Mănăstirea Văratec, pentru a se dedica scrisului. Operei sale scriitoricești, deosebit de bogată, va adăuga una de excepție: diortosirea și adnotarea Sfintei Scripturi, după Septuaginta, într-o limbă frumoasă și curgătoare. Această lucrare o va elabora și desăvârși după alegerea ca Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, la 21 ianuarie 1993. După cum mărturisește singur, această operă i-a solicitat peste zece ani de muncă de ocnaș. Biblia aceasta^[5], tipărită în anul 2001 a devenit și ediția jubiliară a Sfântului Sinod.

S-a afirmat în literatură încă de pe băncile școlii, făcându-și debutul în anul 1936 la revista "Vremea", apoi la revista "Dacia Rediviva", al cărei redactor principal a și fost. După ani a colaborat la revistele: "Gazeta Literară", "Luceafărul", "Magazin Istoric", "Ateneu" și altele.

A publicat în revistele centrale bisericești, "Glasul Bisericii", "Mitropolia Olteniei", buletinul și calendarul "Credința" din Detroit, "Renașterea" din Cluj (unele sub pseudonimul Vartolomeu Diacul).^[13] Din punct de vedere al scrisului duhovnicesc, din multele lucrări amintim "Filele de acatist" (1976), "Acțiunea catolicismului în România interbelică" (1992) penultima lucrare, "Cartea deschisă a Împărăției", o tâlcuire competentă a Sfintei Liturghii izvorâtă din experiența sa. În anul 2008 a publicat un volum de memorii.^[14]

Vorbind de activitatea sa de dramaturg, trebuie să menționăm dramele: "Miorița" (1966); "Meșterul Manole" (1968); "Du-te vreme, vino, vreme!" (1969); "Păhărelul cu nectar" (fantezie pentru copii-1969); "Steaua Zimbrului" (1971); "Poeme cu măști" (1972). Acestea au fost puse în scenă de o serie de teatre ale țării: "Barbu Ștefănescu Delavrancea" din București, "Alexandru Davila" din Pitești, "Dramatic" din Baia Mare ș.a

În anul 1982 a obținut Premiul pentru Dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România.

In anul 1978 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. Alegerea sa ca arhiepiscop nu l-a făcut să abandoneze scrisul. I-au apărut volumele de poezii: "Geneze" (1971); "Istorii agrippine" (1976); "File de acatist" (1981); Anamneze" (1984); "Imn Eminescului în nouăsprezece cânturi" (1992); "Poezie religioasă românească modernă" (1992). La acestea se adaugă volumele de proză și de eseuri: "Greul Pământului" (1982), "Rotonda plopilor aprinși" (1983), albumul "Cerurile Oltului" (1990), "Amintirile peregrinului Apter" (1991), romanul exotic "Străinii din Kipukua" (1979)^[15] și multe altele.

Este prezent în antologiile:

• Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), - „Lumina piezișă”, antologie bilingvă româno-germană, de Christian W. Schenk cuprinzând 81 de autori români, Dionysos Verlag 1994, ISBN 3980387119
• Pieta - Eine Auswahl rumänischer Lyrik, Dionysos, Boppard, 2018, în traducerea și selectarea lui Christian W. Schenk, ISBN 9781977075666
• Memorii, Editura Polirom, 2008

* 1921: Geoffrey Copleston (n. 18 martie 1921, Manchester, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei – d. 1999, Roma, Italia)^[1] a fost un actor britanic, activ în principal în Italia

A apărut într-un număr mare de filme italiene, interpretând adesea roluri de cetățeni străini aflați în Italia. A fost distribuit în principal în roluri secundare: aristocrat străin, consul în vizită, turist aflat în vacanță.

Unul dintre cele mai importante roluri ale lui a fost rolul bancherului sicilian Alfredo Ravanusa în miniserialele Caracatița și Caracatița 2.

·         1926: S-a născut la Călanu Mic, Hunedoara, criticul şi istoricul literar român, Romul Munteanu; (d. 17 martie 2011, București). A fost asistentul profesorului Dimitrie Popovici, în 1950, și a continuat cariera universitara la București, la Institutul Pedagogic, apoi la Universitatea din București. Teza sa de doctorat, Aspectele și dimensiunile iluminismului românesc a fost susținută în 1960 la Universitatea din Leipzig. În perioada 1957-1961 a fost lector invitat la Institutul de Romanistică din Leipzig. Profesor de literatură comparată la Facultatea de Litere a Universității din București, a publicat numeroase monografii, studii de sinteză sau culegeri de eseuri. Din 1970 pînă în 1989 a fost director al Editurii Univers, unde a contribuit la unul dintre cele mai interesante proiecte culturale postbelice, și anume la crearea unei „biblioteci universale” în limba română, reluînd un ideal drag lui Ion Heliade Rădulescu.

·         1929: Christa Wolf, scriitoare germană

·         1931: Mircea Alexandru Hrișcă, pictor român

·         1932: John Hoyer Updike (n. 18 martie 1932 — d. 27 ianuarie 2009) a fost un eseist, critic literar, poet și scriitor american.

Cea mai celebră lucrare a lui Updike este seria Rabbit (Fugi, Rabbit; Întoarcerea lui Rabbit; Rabbit e bogat; Odihna lui Rabbit). Atât Rabbit e bogat cât și Odihna lui Rabbit au primit Premiul Pulitzer.

Născut la Reading, Pennsylvania, John Updike este fiul scriitoarei Linda Grace Hoyer Updike și a lui Wesley Russell Updike, profesor de matematică. Până la vârsta de 13 ani a crescut în orășelul Shillington, Pennsylvania după care familia s-a mutat la o fermă din Berks County, Pennsylvania, unde Updike devine interesat de literatură.
După ce a terminat liceul în Shillington, Updike a intrat la Harvard pe care l-a absolvt summa cum laude în 1954. Studiază arta grafică la „Ruskin School of Drawing and Fine Art” la Universitatea Oxford. După întoarcerea în Statele Unite în 1955 a lucrat vreme de doi ani la revista „The New Yorker” unde a publicat editoriale, poezii, povestiri și cronici literare.

Debutează în 1958 cu volumul de versuri The Carpentered Hen and Other Tame Creatures iar în 1959 publică primul său roman, The Poorhouse Fair.

În 1976 a devenit membru al Academiei Americane de Arte și Litere. De-a lungul timpului i-au fost decernate nenumărate premii (Pulitzer, National Book Award pentru The Centaur, PEN/Faulkner Award for Fiction, American Book Award, National Book Critics Circle Award)

A murit la vârsta de 76 de ani la 27 ianuarie 2009 într-un spital din Danvers, Massachusetts, din cauza unui cancer pulmonar.

·         1936 - S-a născut Robert Lee Smith, cântăreţ soul american (The Tams).
* 1936: Frederik Willem de Klerk (n. 18 martie 1936, Johannesburg), cunoscut ca F. W. de Klerk, a fost al 7-lea și ultimul președinte al Africii de Sud în perioada de apartheid, servind din septembrie 1989 până în mai 1994. De Klerk a fost liderul Partidului Național din februarie 1989 până în septembrie 1997.

·         1937: S-a nascut la Ramnicu-Valcea, compozitorul si cantaretul roman de muzica usoara Horia Moculescu.

·          1938 - S-a nascut Timo Makinen, unul dintre primii finlandezi zburători se naste în Helsinki, Finlanda.A inceput cuesele de raliu in 1959 pe un Triumph TR3. El a devenit cunoscut pentru hat-trickul din RAC Rally, între anii 1973 si 1975, la bordul unui Ford Escort. Nu doar însă victoriile l-au  propulsat în istorie si în inima pasionatilor de raliuri, ci si stilul foarte spectaculos de pilotaj.
Rămâne memorabilă cursa din 1967 când la bordul unui Mini pe proba specială de la Ouninpohja a dovedit că poate termina o cursă si fără să vadă pe unde merge. Chingile capotei micului model s-au desprins si mare parte din cursă, Makinen a mers cu acea bucată de caroserie obstructionându-i vederea. Pentru a nu pierde timp, finlandezul nu a oprit să remedieze problema ci a mers la fel de rapid, punând masina cât mai des de-a latul pentru a vedea pe unde merge. Makinen a terminat speciala pe locul 3 si chiar a câstigat acel raliu. Makinen si-a încercat talentul si pe apă acolo unde a câstigat cursa de salupe de viteză din 1969 Round Britain. 

·         1938 - S-a născut Charley Pride, cântăreţ country american.

·         1939 - S-a născut Kenny Lynch, cântăreţ şi actor britanic.

·         1939 - S-a născut Travis Pritchett, cântăreţ amrican (Travis & Bob).

·         1941: S-a nascut popularul cantaret american  Wilson Pickett; (d.19 ianuarie 2006).

·         1942: Eugen Dorcescu, poet și critic literar român

* 1942: Ion (Ionel) Alexandru Drîmbă (n. 18 martie 1942, Timișoara – d. 2006, Brazilia) a fost un scrimer român specializat pe floretă și pe sabie. Laureat cu aur la floretă individual la Jocurile Olimpice de vară din 1968, a câștigat primul titlu olimpic din istoria scrimei românești. A fost și campion mondial pe echipe în 1969.
* 1944: Gheorghe Alupoaei (n. 18 martie 1944, Zamostea, județul Dorohoi)^[1]este un sculptor și profesor de arte plastice din România.

A absolvit Facultatea de Arte Plastice din Iași, specializarea Grafică și Sculptură. Unul dintre profesorii de la care declară că a învățat foarte mult a fost sculptorul Iftimie Bârleanu.^[1] A studiat și cu maestrul Ion Irimescu ^[2]. Este căsătorit și are doi copii^[1].

Și-a început cariera la Bârlad, la Liceul "Mihai Eminescu", unde a profesat timp de nouă ani. Acolo a realizat prima lucrare de sculptură, și anume portretul unui coleg de catedră, profesorul de istorie George Popescu, după care a urmat bustul lui Gheorghe Roșca Codreanu, în uniformă militară, la împlinirea a 125 de ani de la înființarea colegiului care îi poartă numele.

În 1976 i s-a oferit un post de inspector școlar la Vaslui, pe care nu l-a putut refuza fiindcă avea o familie de întreținut. S-a stabilit în Vaslui, unde lucrează ca profesor la Grupul Școlar "Ștefan Procopiu". În perioada 1996-2007 Gheorghe Alupoaei a fost profesor la gimnaziul „Elena Cuza” din Vaslui. A continuat să sculpteze ca artist sezonier, cum se autodefinește, deoarece are atelierul în afara orașului, fără sursă de căldură, așa că nu poate lucra iarna

Principalele sale lucrări se află la Vaslui și în împrejurimi. În continuare, o selecție a operelor sale sculpturale:

• Bustul lui Gheorghe Roșca Codreanu în praf de piatră, situat în curtea Colegiului Național cu același nume din Bârlad, realizat în anul 1971, la aniversarea a 125 de ani de la înființare a colegiului. Înlocuiește bustul lui Gheorghe Roșca Codreanu, lucrat în bronz de sculptorul Mihai Onofrei, dezvelit în luna noiembrie 1940, în prezența ministrului Educației Naționale de atunci, Traian Brăileanu, în partea de nord-vest a cladirii liceului. Bustul a fost trimis la topire în 1951, când proletcultismul pusese stăpânire pe cultura românească.^[3]
• Bustul lui Emil Gârleanu, în ciment alb, situat în fața Școlii nr. 1 Bârlad, realizat în anul 1971, la aniversarea a 50 de ani de la înființare.^[4]
• Bustul profesorului Mărgeluș Burgă din Bârlad.^[5]
• Complexul sculptural în fontă „Pro Patria” de la Miclești, este situat pe Movila lui Burcel, monument istoric din perioada lui Ștefan cel Mare, lângă Mănăstirea Sfinții Împărați Constantin și Elena de pe Movila lui Burcel. Monumentul cântărește câteva zeci de tone și a fost realizat în anul 1994 de sculptorul Gheorghe Alupoaei. Elementul central este o femeie din bronz, care simbolizează Dacia Traiană. Ea este prezentată cu ambele mâini ridicate deasupra capului rupând Pactul Ribbentrop-Molotov (1939) prin care s-a hotărât anexarea de către URSS a Basarabiei, uitându-se spre harta Moldovei cu cetățile lui Ștefan cel Mare de pe malul Nistrului: Cetatea Hotin, Cetatea Soroca, Cetatea Orhei, Cetatea Tighina, Cetatea Albă și Cetatea Chilia. În centrul hărții este reprezentat mareșalul Ion Antonescu ordonând trecerea Prutului în 1941 și soldații care au eliberat Basarabia și care au fost măcelăriți dincolo de Prut în localitatea Țiganca, față în față cu localitatea Murgeni, dincoace de Prut.
• Statuia lui Ștefan cel Mare, în bronz, ridicată în 1995 în curtea Catedralei Episcopale din Huși, în cinstea ctitorului bisericii episcopale din Huși, operă a sculptorului Gheorghe Alupoaei turnată la Metamar S.A. Baia Mare în 1995^[6]. Statuia depășește mărimea naturală a domnitorului, redându-l pe acesta cu macheta bisericii din Huși în mâna stângă și crucea în mâna dreaptă. Aceasta este amplasată pe un postament din beton flancat cu plăci din travertin. Pe fața postamentului, la mijoc se află expusă stema Moldovei. Pe latura din stânga a postamentului este un basorelief cu o scenă privind alegerea locului de ridicare a lăcașului sfânt, iar pe latura dreaptă, un basorelief cu un sfat de taină al domnitorului cu alți reprezentanți ai Curții și ai Bisericii. Mulajele celor două basoreliefuri sunt amplasate în stânga și dreapta arcadei la intrarea în curtea Episcopiei.
• Bustul lui Gheorghe Roșca Codreanu, în bronz, situat în fața Colegiului Național cu același nume din Bârlad, realizat în anul 1996, la aniversarea a 150 de ani de la înființare.
• Bustul în bronz al lui Ștefan cel Mare, situat în fața școlii cu același nume din municipiul Vaslui, realizat în 1996. O replică în bronz se află la Mănăstirea „Sfântul Voievod Ștefan cel Mare” de la Movila lui Burcel, iar mulajul în ghips a fost donat Bisericii „Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul” din Vaslui, ctitorie a marelui voievod.
• Bustul în bronz al lui Vasile Alecsandri, situat în fața Școlii cu același nume din municipiul Vaslui, realizat în anul 1996, este opera sculptorului Gheorghe Alupoaei. Mulajul bustului, împreună cu mulajul lui M. Kogălniceanu, a fost donat Casei Corpului Didactic din Vaslui.
• Medalionul în bronz al academicianului Anghel Rugină, realizat în anul 1996, se află în incinta Colegiului Economic cu același nume din Vaslui.
• Bustul în bronz al lui Mihail Kogălniceanu, realizat în anul 1997 și amplasat în fața liceului cu același nume, pe strada Mihail Kogălniceanu.
• Statuia în bronz “Nicolae Milescu Spătarul”, situată în fața Bibliotecii Județene Vaslui, a fost realizată în anul 2001. Personajul prezintă multe detalii privitoare la ținuta vestimentară, aranjamentul părului și căciulă, specifice vremii în care a trăit. Stilul reprezentării sculpturale amintește de trăsături ale Barocului, specific aceluiași secol XVII.^[7]
• Bustul lui Alexandru Ioan Cuza în ciment alb, situat în curtea Grupului Școlar Industrial cu același nume din Bârlad, realizat în anul 2001.
• Bustul în bronz al lui Ștefan Procopiu, situat în fața Grupului Școlar cu același nume din Vaslui, realizat în 2001.
• Bustul în ghips al lui Spiru Haret, realizat în anul 2001, este situat în incinta Școlii „Elena Cuza” din Vaslui, unde Gheorghe Alupoaei a fost profesor.
• Bustul în ghips al lui Ion Iancu Lefter, situat în Sala de lectură a Bibliotecii Casei de Cultură „Constantin Tănase” din Vaslui, a fost realizat în anul 2001.^[8]
• Bustul lui Tudor Pamfile, în ciment alb, situat în fața Școlii nr. 4 din Bârlad, realizat în anul 2001, cu prilejul finalizării lucrărilor de restaurare a clădirii școlii de tip haretian.
• Bustul în bronz al lui Ștefan Ciobotărașu, situat în centrul civic al comunei Lipovăț, realizat în anul 2002.
• Bustul în ciment al Elenei Cuza, situat în fața Școlii cu același nume din Vaslui, realizat în anul 2006.
• Bustul în bronz al lui Vasile Dumitrache, situat în curtea Liceului „Mihai Eminescu” din Bârlad, realizat în anul 2009. Mulajul bustului este expuse în incinta liceului, în fața cabinetului de matematică ce-i poartă numele.
• Bustul lui Mihai Eminescu, dezvelit pe 15 ianuarie 2011, la Edmonton, în Canada.^[1]
• Bustul generalului Gheorghe Negrescu dezvelit în fața școlii cu clasele I-VIII din localitatea Fruntișeni.

* 1944: Amnon Lipkin-Shahak sau Șahak (în ebraică אמנון ליפקין-שחק‎) (n. 18 martie 1944, Tel Aviv - 19 decembrie 2012, Ierusalim) a fost un generalde armată și om politic israelian. A îndeplinit funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Israeliene în perioada 1995-1998.

În perioada 1983-1986, generalul Amnon Lipkin-Șahak (Shahak) a fost comandant al Armatei de Centru a Israelului, apoi între anii 1986-1991 a fost comandantul Serviciului de Informații Militare (AMAN).

A fost deputat în Knesset din partea Partidului de centru și apoi a mișcării "Israel Ahat" a fostului său comandant, devenit lider laburist, Ehud Barak. A îndeplinit și funcțiile de ministru al turismului și al transporturilor.

Născut la Tel Aviv, pe atunci Palestina, sub mandat britanic, azi în Statul Israel, la 18 martie 1944, Amnon Lipkin-Șahak (Shahak) este urmaș direct al rabinului Israel Lipkin din Salant, cunoscut ca Rabbi Israel Salanter, întemeietorul mișcării morale religioase Musar între evreii din Lituania. Străbunicul generalului, comerciantul Itzhak Lipkin, venit din Imperiul Rus în anul 1904, a fost unul din pionierii sioniști religioși ai reașezării evreilor în Palestina. ^[4] El era fondatorul a două noi cartiere evreiești la Ierusalim - Ohel Shlomo și Shaarey Ierușalaim.

Ca absolvent al internatului militar de pe lângă prestigiosul gimnaziu real din Haifa, Amnon Lipkin Șahak (Shahak) s-a înrolat în armată în anul 1962, având deja gradul de caporal. Înainte de a opta pentru cariera militară se gândise să învețe dreptul.

·         1946: Sorin Dumitrescu (n. 18 martie 1946, București) este un pictor și grafician român, discipol al Părintelui Constantin Galeriu, profesor universitar la Universitatea Națională de Arte București, membru corespondent al Academiei Române din 2006.
Studii:

• 1969 Absolvă Institutul de arte frumoase din București, la clasa maestrului Corneliu Baba, avându-i colegi, printre alții, pe Mihai Cismaru , Ștefan Câlția, Sorin Ilfoveanu.
• Din 1969 participă la anualele și bienalele republicane și la Saloanele Municipiului București
• 1981 Fondează Gruparea 9+1 împreună cu: Horia Bernea, Florin Ciubotaru, Marin Gherasim, Horea Mihai, Vasile Gorduz, Napoleon Tiron, Bata Marianov, Doru Covrig.
• Fondatorul Editurii și Fundației Anastasia
• Inițiatorul și curatorul galeriei Catacomba, al cărei program s-a remarcat în anii 1992-2001 prin promovarea pe simeze și, în general, în spațiul dezbaterii publice, a unei arte de mare anvergură spirituală
• 2006 Devine membru corespondent al Academiei Române

·         1947 - S-a născut Barry Wilson, baterist britanic (Paramounts, Procol Harum). (d. 1990)
* 1948: Anton Pongratz cunoscut și ca Antal Pongrácz (n. 18 martie 1948, Târgu Mureș, Republica Populară Română – d. 18 martie 2008) a fost un scrimer olimpic român specializat pe spadă.

·         1950 - S-a născut John Hartman, baterist american (Doobie Brothers).
* 1953: Gerhard Ortinau (n. 18 martie 1953, Borcea) este scriitor de limba germană originar din România, care activează în Germania.

S-a născut ca membru al minorității germane din România, în timpul deportărilor în Bărăgan. A crescut apoi la Săcălaz, în Banat.

Între 1972 și 1976 a studiat germanistica și romanistica la Universitatea din Timișoara.

A publicat și în revista Vatra.^[1]

A fost membru al grupului Aktionsgruppe Banat. De aceea Gerhard Ortinau a fost urmărit de Securitate, inclusiv a fost internat într-o noapte la Psihiatrie.^[2] În toamna anului 1975, Gerhard Ortinau, William Totok, Richard Wagner și Gerhardt Csejka au fost arestați sub pretextul intenției de a trece ilegal frontiera pentru a părăsi România.^[3]

În 1976, a început să fie permanent în vizorul Securității. I s-a interzis să mai publice.

Într-o Notă informativă, întocmită pe baza informațiilor furnizate de informatorul "Sandu", privind formarea și direcția Grupului de Acțiune Banat, organele de Securitate trăgeau următoarele concluzii:^[4]

Discutând cu unii dintre membrii grupului – J. Lippet, R. Wagner, W. Kremm – s-a putut constata că sînt atașați regimului nostru, că doresc să facă o literatură angajată. Gerhard Ortinau, de exemplu a declarat ferm în ședința de partid, cînd s-a discutat primirea lui, că se distantanțează categoric de intenția părinților săi (revocată pare-se ulterior și de aceștia) de a emigra în R.F.G.

În amintirile ei, Nora Iuga scria:^[5]

Gerhard Ortinau s-a oferit de bunăvoie sa devină informator. A semnat și angajamentul. Mergea săptămânal să dea raportul despre colegii lui, dar, în loc să informeze, dezinforma și afla mutările ulterioare pe care intenționau să le facă securiștii și cine era următorul vizat. Cum ieșea de la sediu, le comunica prietenilor ce li se pregătea.

În 1980 a emigrat în Republica Federală Germania, în Berlinul de Vest. În prezent, trăiește ca scriitor liber profesionist în Berlin-Prenzlauer Berg.

·         1955: S-a nascut Casian Craciun, episcopul Dunarii de Jos. Casian Crăciun (pe numele de mirean Costică Crăciun (n. 18 martie 1955, comuna Lopătari, județul Buzău) este un cleric ortodox român ce deține în prezent rangul de arhiepiscop al Eparhiei Dunării de Jos, fiind astfel membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

* 1955: István Bessenyei (n. 18 martie 1955, Ariniș, România – d. 29 octombrie2018, Satu Mare, România) a fost un actor, regizor și director de teatru maghiar din România.
S-a născut pe 18 martie 1955 la Ariniș. Școala generală a urmat-o la Ariniș și Arduzel, iar liceul la Liceul Teoretic din Cehu Silvaniei. După bacalaureat se întoarce la Arduzel ca profesor suplinitor (pe catedră de matematică și fizică). În 1977 intră la Institutul de Teatru Szentgyörgyi István din Târgu Mureș, în grupa lui Tompa Miklós și Ferenczi István. În 1981 își ia licența și vine la secția maghiară a Teatrului de Nord din Satu Mare unde este membru până în ziua de azi. De la sfârșitul anilor ’80 este compozitorul și câtărețul trupei Castelanii cu care, în 1990, câștigă marele premiu la Festivalul Național Siculus din Odorheiu Secuiesc. Odată cu anii ’90 începe să regizeze (o dată și la secția română), și totodată să îndrume activ, trupele amatoare de teatru ale tinerilor. În 1998 este membru fondator al Teatrului Municipal din Miercurea Ciuc. După despărțirea celor două trupe, alege să rămână la Satu Mare unde și-a început cea de-a treizecea stagiune in acest an. A fost membru al Cosiliului Artistic al Trupei Harag György și al conducerii Fundației Proscenium. Pe lângă activitatea teatrală, este un încurajator și îndrumător înverșunat al trupelor teatrale amatoare, în special al celor din localitățile (din zona natală și ținutul maramureșului) care nu au trupă profesionistă de teatru. A fondat în 1996 trupa de amatori Kulissza Színpad care în cei zece ani de existență a prezentat piese și recitaluri în Casa de Cultură Municipală G. M. Zamfirescu. Mai mulți dintre membrii acestei trupe au urmat mai târziu carieră artistică sau mass-media. Tot aici a fost membru și show-manul Dancs Artur cu care a creat un ciclu de spectacole inspitrat one-person-show-ul american. Pe lângă coordonarea diverselor activități teatrale, a pus accent și pe pregătirea tinerilor care inteționau să urmeze facultăți de teatru. Mulți dintre tinerii pregătiți de el și-au făcut carieră în lumea teatrului. A fost îndrumătorul cercului de teatru Nádai István al Liceului Teologic Reformat din Satu Mare, muncă pentru care a fost laureat, în 2007, cu premiul „Pro Schola”, de către Liceul Teologic Reformat și de Protopopiatul Reformat Satu Mare. De numele lui se leagă și realizarea primului film turnat la Satu Mare. Între 2012-2014 a fost directorul artistic al Trupei Harag György a Teatrului de Nord din Satu Mare.
Roluri:

• Predicator (Bertolt Brecht–Paul Dessau: Mutter Courage și copii ei, regizor: Vargyas Márta)
• Personaj (Marionete, regizor: Bessenyei Gedő István)
• Egeu (William Shakespeare: Visul unei nopți de vară, regizor: Keresztes Attila)
• Narator, Primar (Petőfi Sándor: Barosul satului, regizor: Galló Ernő)
• Ofițer (Dés – Nemes – Böhm – Korcsmáros – Horváth: Undeva în Europa, regizor: Balogh Attila)
• Bunicul (Dobay András – Muszty Bea: Tortul albastru, regizor: Keresztes Attila)
• Akela (Dés – Békés – Geszti: Cartea junglei, regizor: Szilágyi Regina)
• Leopold Maria Lippert–Prințul Weilersheim (Kálmán Imre: Prințesa Ceardașului, regizor: Keresztes Attila)
• Ádus, țambalistul bătrân (Tóth Ede: Năzdrăvanul satului, regizor: Csurulya Csongor)
• Buicalov (Katajev- Aldobolyi: Duminica zănatică, regizor: Aldobolyi Nagy György)
• Profesor (Szabó Magda-Bereményi Géza: Ușa, regizor: Bereményi Géza)
• Dr. Preis (Munkácsi Miklós: Beatles Foever, regizor: Csurulya Csongor)
• Patás (Rideg Sándor-Timár Péter: Întâmplări la casa cantonierului, regizor: Árkosi Árpád)
• Senák (Háy János: Senák, regizor: Lendvai Zoltán)
• Aniello Amitrano (Eduardo de Filippo: Voci interioare, regizor: Alexandre Colpacci)
• Salarino (Shakespeare: Neguțătorul din Veneția, regizor: Parászka Miklós)
• Bill (Déry Tibor: Reportaj imaginar despre un festival de pop american, regizor: Horányi László)
• Horner (Hawthorne) procuror (Dan Goggin: Călugărițele, regizor: Urai Péter)
• Mikár Ferenc (Szomory Dezső: Györgyike, cel mai bun copil, regizor: Lendvai Zoltán)
• Kányai (Szigligeti Ede: Liliomfi, regizor: Árkosi Árpád)
• Lord Worchester (Falstaff, realizată după piesa Henrik IV de Shakespeare, regizor: Béres László)
• Témüller (Presser-Sztevanovity: Mansarda, regizor: Horányi László)
• Cârciumar (Egressy Zoltán: Portugalia, regizor: Lendvai Zoltán)
• Rideghváry Bence (Jókai Mór: Fii omului cu inima de piatră, regizor: Parászka Miklós)
• Theseu (Shakespeare: Visul unei nopți de vară, regizor: Árkosi Árpád)
• Prințul Jóttesz (Novák János-Tamkó Sirató Károly: Grădina povestitoare, regizor: Márk Nagy Ágota)
• Levrenti (Brecht: Cercul de cretă caucazian)
• Președinte (Tamási Áron: Consolare, regizor: Parászka Miklós)
• Omul de Tinichea (Baum-Frank-Schwajda-Tamássy: Vrăjitorul din Oz, regizor: Márk Nagy Ágota)
• Kopjáss István (Móricz Zsigmond: Rudele, regizor: Parászka Miklós)
• Jan Balas (Václav Havel: Memorandumul, regizor: Parászka Miklós)
• Közeg (Spiró György: Tacâmuri de pui, regizor: Kövesdy István)
• Ben Silverman (Neil Simon: Băieții de aur, regizor: Parászka Miklós)
• Máté (Molnár Ferenc: Úri divat)
• Benedek (Örkény István: Căutătorii de chei, regizor: Parászka Miklós)
• Eibenmeyer, Herse (Sütő András: Egy lócsiszár virágvasárnapja, regizor: Kovács Levente)
• Bugrov, negustor (Csehov: Platonov, regizor: Kovács Levente)
• Anghel (Mateescu: Regina balului, regizor: Parászka Miklós)
• Adrian (Shakespeare: Furtuna, regizor: Parászka Miklós)
• Tóbiás (Zágon István: Hyppolit, valetul, regizor: Kovács Levente)
• Mistreț (Fodor Sándor: Csipike, regizor: Tóth Páll Miklós)
• Abbé (Deák Tamás: Balul, regizor: Kovács Ferenc)
• Don Juan (Tirso de Molina: Osânditul pentru lipsă de credință, regizor: Kovács Ádám)
• Tânăr (Fejes Endre: Buna seara vară, buna seara dragoste, regizor: Gyöngyösi Gábor, Tóth Páll Miklós)

* 1956: Alfredo Antoniozzi (n. 18 martie 1956 la Cosenza, Italia) este un om politic italian, membru al Parlamentului European în perioada 2004-2009 din partea Italiei.

·         1957: Horia Roman Patapievici, scriitor și eseist român

·         1959 - S-a născut Irene Cara, cântăreaţă şi actriţă americană.

·         1959: Luc Besson (n. 18 martie 1959, Paris) este un prolific regizor, scenarist și producător de film francez. În calitatea sa combinată de scenarist, regizor și producător a contribuit la realizarea a peste 90 de filme ^[1] și a regizat filme precum Leon (1994), Al cincilea element (1997) și Lucy(2014).

Luc Besson, unul din exponenții stilului filmic cunoscut ca Cinéma du look a fost nominalizat la Premiul César pentru cel mai bun regizor și cea mai bună imagine pentru filmele sale Léon: The Professional și The Messenger: The Story of Joan of Arc. A câștigat titlurile de cel mai bun regizor și cel mai bun regizor francez pentru filmul său de acțiune The Fifth Element (1997).

* 1959: Hristo Mihailov Etropolski (în bulgară Христо Михайлов Етрополски; n. 18 martie 1959, Sofia) este un fost scrimer bulgar specializat pe sabie, laureat cu cinci medalii la Campionatul Mondial de Scrimă. Este geamănul lui Vasil Etropolski, care a fost și el un sabrer de performanță, campion mondial în 1983.

* 1959: Vasil Mihailov Etropolski (în bulgară Васил Михайлов Етрополски; n. 18 martie 1959, Sofia) este un fost scrimer bulgar specializat pe sabie, laureat cu aur la Campionatul Mondial de Scrimă din 1983 de la Viena, cucerind în total șase medalii mondiale. A câștigat clasamentul general al Cupei Mondiale de Scrimă în 1983, 1985 și 1986.

·         1962: Carmen Gabriela Alexandrescu, critic literar român

·         1962 - S-a născut Taja Sevelle, cântăreaţă şi compozitoare americană.

·         1963: S-a nascut Vanessa Williams, actriţă şi cântăreaţă americană, prima femeie de culoare aleasă Miss America, în 1983.
* 1970: Dana Elaine Owens (n. 18 martie 1970),^[3] mai bine cunoscută sub numele de scenă Queen Latifah, este o actriță, cântăreață, cantautoare, rapper, model, producător de televiziune și de muzică, comediantă și gazdă de talk show.

A primit un Grammy, Emmy, Glob de Aur, două SAG, două NAACP Image Awards, o nominalizare la Premiile Oscar pentru rolul matroanei Morton din Chicago și a vândut peste două milioane de înregistrări.

Printre alte filme în care a jucat se numără Bringing Down the House(2003), Taxi (2004), Barbershop 2: Back in Business (2005), Beauty Shop (2005), Last Holiday (2006), Hairspray (2007) și Joyful Noise(2012)

* 1971: Victor Său (n. 18 martie 1971) este un om politic din Republica Moldova. Cariera în politică a început-o ca primar al orașului Soroca, funcție pe care o îndeplinește începând cu anul 2007.Este lider al Partidului Liberal Democrat din Moldova în raionul Soroca

* 1974: Stuart Patrick Jude Zender (n. 18 martie 1974, Sheffield, South Yorkshire) este un basist englez, compozitor și producător muzical. Este cel mai cunoscut ca și basistul original al trupei Jamiroquai.

* 1976: Giovanna Antonelli (n. 18 martie 1976 la Rio de Janeiro) este o actrițăbraziliană. Tatăl ei este un celebru cântăreț de operă Gilton Prado, iar mama - Suely Antonelli, dansator profesionist.

De la vârsta de 11 ani a jucat pe scena teatrului de amatori, iar la 14 ani a făcut debutul la televizor în rolul de co-gazdă a show-«Clube da Criança», la fostul post de televiziune Rede Manchete. Patru ani mai târziu s-a remarcat, în primul rând, ca și actriță, a jucat în telenovela "Tropikanka" a companiei Globo. În anul următor, Giovanna a revenit la Manchete și a jucat în două telenovele «Tocaia Grande» și «Chica da Silva». În 1998 ea a fost invitată de către compania Globo să joace în serialul TV " Vara secretelor noastre", iar în 1999 a jucat în serialul de televiziune "Puterea dorinței." În același an, ea a făcut debutul în film în pelicula "Bossa Nova", o comedie romantica regizata de brazilianul Bruno Barreto. În plus, actrița a apărut în roluri mici în seriale TV «Você Decide» și «Malhação».

Punctul de cotitură în cariera ei a fost invitația făcută de Carlos Manuel cu privire la rolul ei de prostituată Capito în seria "Legături de familie." În 2001, după ce Leticia Spiller renunță la rolul propus, Giovanna, în mod neașteptat pentru ea însăși, a primit o invitație la telenovela "Clona", care a fost prezentată în peste 30 de țări din întreaga lume.

* 1977: Lóránd Turos (n. 18 martie 1977) este un senator român, ales în 2016.

* 1977: Willy Sagnol (n. 18 martie 1977) este un fost fotbalist francez, care activa pe poziția de fundaș

* 1977: Adrian Văncică (n. 18 martie 1977, Târgoviște) este un actor român de teatru și film.^[1] A absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, Facultatea de Teatru, specialitatea actorie la clasa prof. univ. dr. Mircea Albulescu. Este actor angajat al Teatrului Nottara din București^[2] și interpretul lui Celentano, prietenul de băutură a lui Firicel a lu' Cimpoaie (Cuzin Toma) din Las Fierbinți, serialul de comedie difuzat pe ProTV

Filmografie:

• America, venim!, regia: Răzvan Săvescu (2014);
• „Remus” în Mamaia, regia: Jesús del Cerro (2013);
• Roxanne, regia: Valentin Hotea (2013);
• „Radu” în Așteptând zorile, regia: Mihai Sofronea (2011);
• „Jandarm” în Bora Bora, regia: Mihai Mirică (2011);
• „Fildeș Croitoru” în Visul lui Adalbert, regia: Gabriel Achim (2011);
• Marți, după Crăciun, regia: Radu Muntean (2010);
• „Primul șofer” în Amintiri din Epoca de Aur 1: Tovarăși, frumoasă e viața!, regia: Constantin Popescu Jr., Răzvan Mărculescu, Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Cristian Mungiu (2009);
• „Iordache” în Boogie, regia: Radu Muntean (2008);
• Doi Crai, regia: Camelia Popa (2007);
• „Sergent Pană” în Hârtia va fi albastră, regia: Radu Muntean (2006);
• „Tudor” în Margo, regia: Ioan Cărmăzan (2006);
• „Umbra” în Visul lui Liviu, regia: Corneliu Porumboiu (2004);

* 1978: Fernando Lúcio da Costa (18 martie 1978 – 7 iunie 2014), cunoscut ca Fernandão, a fost un fotbalist brazilian.

* 1978: Antonio "Tony" Margarito Montiel (n. 18 martie 1978, Torrance, SUA) este un boxer american de origine mexicană.

* 1978: Anders Jonas Wallerstedt (n. 18 martie 1978 în Linköping) este un fost fotbalist suedez care evolua pe postul de atacant. În prezent antrenează echipa din Tipselit a clubului GIF Sundsvall

* 1979: Elta Danneel Graul, cunoscută mai bine ca Danneel Harris, (n. 18 martie 1979, Lafayette, Louisiana) este o actriță și model americană. Ea este cel mai bine cunoscută pentru rolurile sale ca Shannon McBain în One Life to Live și Rachel Gatina în One Tree Hill.

Danneel Harris s-a născut în Lafayette, Louisiana. Numele de Elta l-a primit de la străbunica ei dar, folosește al doilea său nume, Danneel. Mai tîrziu, Danneel s-a mutat în Los Angeles și a început cariera sa de actriță.

Înainte de a juca în filme, Danneel a lucrat în companiile Big Sexy Hair și Juicy Jeans. Mai tîrziu, a început să se filmeze în publicitate. Printre roluri sale fac parte filmele: Ten Inch Hero, Fired Up, Mardi Gras, The Back-up Plan, The Roommate și seriale: One Life to Live, Joey și One Tree Hill.

Danneel este profesionistă în gimnastică și în muzică. Ea cântă la pian și cântă.

La 15 mai 2010 s-a căsătorit cu actorul american Jensen Ackles, în Dallas, Texas.La 7 ianuarie,2013 cuplul a confirmat că sunt în așteptarea primului lor copil.Fiica lor Justice Jay "JJ" Ackles s-a născut la 30 mai 2013.

* 1979: Adam Noah Levine [ləˈviːn] (n. 18 martie 1979, Los Angeles, California) este un cântăreț, chitarist și ocazional actor american. Este cunoscut ca frontman în formația pop Maroon 5. Levine s-a născut în Los Angeles, California, ca fiul lui Patsy Noah și Fred Levine. Unchiul său este jurnalistul și scriitorul Timothy Noah. El are un frate, Michael și o soră, Julia Milne. La vârsta de șase ani, el a înscris coșul victoriei în campionatul local de baschet (în echipa antrenată de tatăl său) în momentul în care s-a scurs de pe tabelă. Mai târziu a spus că incidentul i-a schimbat viața și i-a dat încrederea de a avea succes.

Levine a participat la festivalul muzical French Woods Festival of the Performing Arts Camp (Hancock, NY) împreună cu cel mai bun prieten al său, Jesse Carmichael, chitaristul trupei cunoscute pe acea vreme ca Kara's Flowers. A absolvit liceul Brentwood School în 1997.

Levine are strămoși evrei de ambele părți ale familiei (tatăl său și bunicul din partea mamei erau evrei) și se consideră evreu, deși conform publicației The Jewish Chronicle, care l-a intervievat, el "a respins practicile religioase pentru un stil de viață spirituală mai generalizată". În copilărie, când a fost întrebat de tatăl său dacă vrea un băț mitzvah, Levine a spus nu.

La începutul anului 2010, Levine a întâlnit modelul rus Anne Vyalitsyna. Ei au început o relație, care s-a încheiat în aprilie 2012.

Levine a început să se întâlnească cu modelul de origine namibiana, din Victoria's Secret, Behati Prinsloo, în mai 2012. S-au despărțit în martie 2013, dar mai târziu se împacă și, ulterior, s-au logodit în luna iulie a aceluiași an. Cei doi s-au căsătorit la 19 iulie 2014, în Cabo San Lucas, Mexic. Au împreună o fată.

* 1980: Sébastien Frey (n. 18 martie 1980 în Thonon-les-Bains) este un fotbalist francez care evoluează la clubul Bursaspor în Süper Lig, pe poziția de portar.

* 1981: Octavian Chihaia (n. 26 aprilie 1981) este un fotbalist român retras din activitate. A debutat în Liga I pe data de 3 august 2001 într-un meci jucat cu Petrolul Ploiești. Este fiul lui Romulus Chihaia, care a jucat multe sezoane pentru Sportul Studențesc.

* 1982: Steluța Duță (n. 18 martie 1982, Râmnicu Sărat, județul Buzău) este o pugilistă română, laureată cu trei medalii de argint la Campionatul Mondial de Box Feminin Amator (AIBA), patru medalii de aur la Campionatul European EUBC și două medalii de aur la Campionatul European EABA.

* 1983: Eldin Karisik (n. 18 martie 1983 în Bosnia) este un mijlocaș suedez-bosniacde fotbal. Din anul 2006 evoluează la clubul IFK Göteborg.

* 1984: Katja Schülke (n. 18 martie 1984, în Frankfurt pe Odra) este o handbalistă germană care joacă pentru Handball-Club Leipzig și echipa națională a Germaniei.

* 1987: Mauro Matías Zárate (n. 18 martie 1987, Haedo, Buenos Aires, Argentina) este un fotbalist argentinian care evoluează în prezent la Watford FC.

* 1990: Mihai Răduț (n. 18 martie 1990, Slatina, România) este un jucător român de fotbal care evoluează pe postul de mijlocaș, fiind legitimat la Lech Poznan.

* 1991: Abd Hatem Elhamed (n. 18 martie 1991, Kafr Manda, Israel) este un fotbalist arabo-israelian care evoluează la clubul FC Ashdod pe postul de mijlocaș.
* 1992: Leonardo da Silva Souza (n. 18 martie 1992) este un fotbalistbrazilian care joacă pentru Partizan.
* 1994: Marija Petrović (n. 18 martie 1994, în Niš)^[1] este o handbalistă sârbă care joacă pentru clubul românesc SCM Râmnicu Vâlcea pe postul de pivot. 
* 1995: Irina Maria Bara (n. 18 martie 1995, Transilvania, România) este o jucătoare de tenis din România.

Decese

·         978: A murit regele  Angliei, Eduard Martirul (n.962 ). A domnit din anul 975 până la moartea sa. Eduard a fost fiul cel mare al regelui Edgar, dar nu a fost recunoscut ca moștenitor al tatălui său, fiind  ales rege de către principalii susținători ai săi: Arhiepiscopul Dunstan și Oswald de Worcester. Scurta domnie a lui Eduard a luat sfârșit atunci când a fost asasinat la Castelul Corfe în circumstanțe incerte. Trupul său a fost înmormântat la Abația Shaftesbury la începutul anului 980.

·         1227: Papa Honoriu al III-lea (n. 1148)

·         1584: A murit Ivan al IV-lea al Rusiei, numit și Ivan cel Groaznic; (n 25 august 1530). Ivan a fost încoronat Țar la 16 ianuarie 1547, la Moscova la vârsta de 16 ani. Formează un sfat de tip nou, Izbrannaia Rada (Consiliu ales), alcătuit din membri ai nobilimii și ai clerului. Adunarea este dominată de doi oameni: Mitropolitul Macarie, cultivat, autorul multor cărți de evlavie și de istorie, și părintele Silvestru, predicatorul iluminat. În 1552 el a învins Hanatul Kazanului, armatele căruia au devastat nord-estul Rusiei în mod repetat și a anexat teritoriul său (2 octombrie 1552). În august 1554 supune regiunea Astrahanului. Prin această cucerire, Rusia câștigă un debușeu la Marea Caspică și controlează tot cursul Volgăi. În 1558 armata sa pătrunde în Livonia. Marele oraș comericial Poloțk cade în mâinile lui Ivan în februarie 1563 care adăugă titlurilor sale și pe acela de mare prinț al Polțkului. În 1550 formează Zemski Sobor, o adunare care înregistrează hotărârile domnitorului. Alcătuiește Țarski Sudebnik (Codicele țarist din 1550) care să-l înlocuiască pe Kneajeski Sudebnik al bunicului său Ivan al III-lea care data din 1479. Plasează în posturile-cheie ale imperiului oameni noi, proveniți dintr-un mediu modest. La 23 februarie 1551 Ivan convoacă cel de-al treilea sinod bisericesc unde înmânează prelaților un document numit Stoglav cu privire la reformele pe care intenționează să le facă pentru a însănătoși funcționarea Bisericii; stareții și mănăstirile nu vor mai putea face nici o achiziție fără încuviințarea suveranului,[2] se va interzice mănăstirilor să dea împrumut bani cu camătă. Fiecare oraș va avea școala lui, deservită de preoți și de dieci; se va preda scrierea, cititul, aritmetica, cântul, religia, bunele maniere. Ivan reorganizează nobilimea țării, țăranii rămân legați de glie, dacă nu de jure, cel puțin de facto. Țarul guvernează cu ajutorul Dumei boierilor. În cazurile grave el convoacă chiar Zemski Sobor. Totuși, aceste adunări nu au decât un vot consultativ. În 1565 împarte țara în opricinina și zemșcina. Opricinina constituie domeniul privat al țarului, pe care acesta îl va administra cum vrea și asupra căruia va avea putere deplină. Zemșcina cuprinde restul teritoriului. Prin decizia unilaterală a Țarului, în opricinina vor intra câteva cartiere din Moscova, 27 de orașe, 18 districte și principalele căi de comunicație. Douăsprezece mii de familii aristocrate sunt strămutate și-și pierd averea și influența. Se va naște o nouă clasă, opricininici, care datorează lui Ivan ascensiunea lor. Funcția lor este deasupra legii iar terenul lor de manevră este zemșcina. Violența lor este încurajată de țar care îi răsplătește cu bunurile luate de la trădători. Curând aceștia devin de temut și detestați.

·         1745: A murit Robert Walpole prim-ministru al Marii Britanii (n. 1676)
* 1813: Maria Caterina Brignole (sau Marie-Christine de Brignole;^[1] 7 octombrie 1737 – 18 martie 1813) a fost fiica unui nobil genovez. La 5 iunie 1757 s-a căsătorit cu Honoré al III-lea, Prinț de Monaco.

Soțul ei a murit în 1795 și în 1798 ea s-a recăsătorit cu Louis Joseph, Prinț de Condé, un prinț de sânge francez.

Maria Caterina a fost singura fiică a marchizului Giuseppe Brignole, care făcea parte dintr-o familie ai cărei membri ocupaseră poziția de doge în Genova și a Annei Balbi, fiica unui doge din Genova. Cum tatăl ei era ambasador genovez în Franța, Maria Caterina și mama ei frecventau saloane din Paris și curtea regală de la Versailles.

* 1906: Maria Beatrix de Austria-Este (germană Maria Beatrix Anna Franziska, Erzherzogin von Österreich-Este, Prinzessin von Modena^[1]) (13 februarie 1824 – 18 martie 1906) a fost membră a Casei de Austria-Este, Arhiducesă de Austria, Prințesă a Ungariei și Boemiei și Prințesă de Modena prin naștere. A fost al patrulea și cel mai mic copil al lui Francisc al IV-lea, Duce de Modena și a nepoatei și soției sale, Maria Beatrice de Savoia. Prin căsătoria cu Juan, Conte de Montizón, Maria Beatrix a devenit membră a Casei de Bourbon. Juan a fost pretendent carlist la tronul Spaniei din 1860 până în 1868 și pretendentul legitimist la tronul Franței din 1883 până în 1887.

·         1913: George I (greacă Γεώργιος A', Βασιλεύς των Ελλήνων, Geōrgios A', Vasileús tōn Ellēnōn; 24 decembrie 1845 – 18 martie 1913) a fost rege al Greciei din 1863 până în 1913. Născut prinț al Danemarcei, George avea numai 17 ani când a fost ales rege de Adunarea Națională a Greciei, care l-a detronat pe regele Otto. Numirea lui a fost sugerată și susținută de Marile Puteri (Marea Britanie, Franța și Rusia).

Ca primul monarh al noii Grecii, domnia lui de 50 de ani (cea mai lungă din istoria modernă a Greciei) a fost caracterizată de câștiguri teritoriale pentru Grecia în urma Primului Război Mondial. Cu două săptămâni înainte de aniversarea a 50 de ani de domnie și în timpul primului război balcanic a fost asasinat. În contrast cu domnia lui, domniile următoare s-au dovedit scurte și nesigure.

George s-a născut la Copenhaga și a fost al doilea fiu al Prințului Christian de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și a Louisei de Hesse-Kassel.^[3] Deși numele său complet era Prințul Christian Wilhelm Ferdinand Adolf Georg de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg(greacă: Χριστιανός Γουλιέλμος Φερδινάδος Αδόλφος Γεώργιος), până la ascensiunea acestuia pe tronul Greciei era cunoscut drept Prințul Vilhelm (William), după bunicii săi atât cel patern cât și cel matern,^[4]Friedrich Wilhelm, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburgși Prințul William de Hesse.

În 1852, tatăl lui George a fost desemnat moștenitor al regelui Danemarcei. Frații lui George erau: Frederick (care i-a succedat tatălui lor ca rege al Danemarcei), Alexandra (care s-a căsătorit cu Eduard al VII-lea al Regatului Unit), Dagmar (care s-a căsătorit cu Alexandru al III-lea al Rusiei), Thyra (care s-a căsătorit cu Prințul Ernest Augustus, al 3-lea Duce de Cumberland și Teviotdale) și Valdemar.^[3]

George și-a început cariera în marina regală daneză însă la numai 17 ani a fost ales rege al grecilor la 18 martie/30 martie (stil nou) 1863 după deposedarea regelui Otto al Greciei. El a devenit rege înaintea tatălui său,^[5] care a urcat pe tronul Danemarcei la 15 noiembrie în același an.

George n-a fost prima alegere a grecilor. După răsturnarea lui Otto^[6]grecii l-au respins pe Leopold, fratele lui Otto. Mulți greci care doreau apropierea de Marea Britanie s-au raliat în jurul Prințului Alfred, Duce de Edinburgh (tatăl reginei Maria a României), al doilea fiu al reginei Victoria.^[7] Regina Victoria a respins categoric ideea însă grecii au insistat și au organizat un plebiscit în urma căruia Prințul Alfred a obținut peste 95% din cele 240.000 de voturi exprimate.^[8]Au fost 93 de voturi pentru republică și 6 pentru un rege grec.^[9] Regele Otto a primit un vot.^[10]

În cele din urmă, grecii și-au anunțat alegerea pentru Prințul Wilhelm al Danemarcei. Au existat două diferențe semnificative între alegerea Prințul Wilhelm și Otto: Prințul a fost ales în unanimitate de Adunarea greacă în loc de a fi impus de puterile străine și a fost declarat "rege al grecilor" în loc de "rege al Greciei"

Regele George în 1864

Atunci când o delegație grecească condusă de amiralul și primul ministru Konstantinos Kanaris a ajuns la Copenhaga pentru a-l însoți pe rege, guvernul britanic a anunțat că cedează Insulele Ionice Greciei în onoarea noului monarh.
Noul rege în vârstă de 17 ani a ajuns la Atena la 30 octombrie (stil nou) 1863.^[12] N-a repetat greșeala predecesorului său și a învățat repede limba greacă.

Noul rege era observat în mod frecvent și în mod informal pe străzile din Atena, unde predecesorul său apărea în pompă. Regele George a descoperit palatul într-o stare de dezordine, după plecarea grăbită a regelui Otto și a luat măsuri pentru a restaura clădirea veche de 40 de ani.

Din punct de vedere politic, noul rege a luat măsuri pentru a încheia dezbaterile prelungite în privința constituției din Adunarea greacă. La 19 octombrie 1864, el a trimis o cerere Adunării contrasemnată de Constantin Kanaris, explicând că el a acceptat coroana considerând de la sine înțeles că o nouă constituție va fi finalizată. În curând Adunarea a ajuns la un acord.

În timpul unei călătorii în Rusia pentru a-și vizita sora Dagmar, o întâlnește pe Olga Constantinovna a Rusiei. Olga avea numai 16 ani când s-a căsătorit cu George la 27 octombrie 1867 (după calendarul gregorian) la Sankt Petersburg. Împreună au avut opt copii:

• Constantin (1868–1923), care s-a căsătorit cu Prințesa Sophia a Prusiei;
• George (1869–1957), care s-a căsătorit cu Prințesa Marie Bonaparte;
• Alexandra (1870–1891), care s-a căsătorit cu Marele Duce Paul Alexandrovici al Rusiei și a fost mama lui Dmitri Pavlovici Romanov, unul dintre asasinii lui Grigori Rasputin;
• Nicolae (1872–1938), care s-a căsătorit cu Marea Ducesă Elena Vladimirovna a Rusiei și a fost tatăl Prințesei Marina, Ducesă de Kent;
• Maria (1876–1940), care s-a căsătorit cu Marele Duce George Mihailovici al Rusiei și cu Amiralul Perikles Ioannidis;
• Olga (1881), care a murit la vârsta de trei luni;
• Andrei (1882–1944), care s-a căsătorit cu Prințesa Alice de Battenberg și a fost tatăl Prințului Filip, Duce de Edinburgh;
• Christopher (1888–1940), care s-a căsătorit prima dată cu o văduvă americană iar a doua oară cu Prințesa Françoise de Orléans, mama Prințului Mihail al Greciei.

·         1933: Prințul Luigi Amedeo de Savoia-Aosta, Duce de Abruzzi (Luigi Amedeo Giuseppe Maria Ferdinando Francesco di Savoia-Aosta; 29 ianuarie 1873 - 18 martie 1933), a fost prinț italian, alpinist și explorator. Este cunoscut pentru explorările arctice și pentru expedițiile montane în special pe Muntele Saint Elias (Alaska-Yukon) și K2 (Pakistan-China). De asemenea, a servit ca amiral italian în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

·         1936: Eleftherios Venizelos, prim-ministru al Greciei (n. 1864)

·         1953: Mihai Costăchescu, istoric și folclorist român, membru corespondent al Academiei Române (n. 1884)

·         1956: Louis Bromfield, scriitor american (n. 1896)

·         1960: Vasile Al. George, poet, publicist, traducător român (n. 1895)

·         1964:  A încetat din viaţă matematicianul Norbert Wiener, fondatorul ciberneticii, ale carei principii de bază  au fost  descrise  în opera sa “Cybernetics or Control and Communication in the Animal and the Machine”; (n. 26 noiembrie 1894).

·         1965: Regele Farouk I al Egiptului (arabă فاروق الأول Fārūq al-Awwal; n. 11 februarie 1920 – d. 18 martie 1965), a fost al zecelea conducător al dinastiei Muhammad Ali și penultimul rege al Egiptului și al Sudanului.

Farouk I i-a succedat tatălui său, Fuad I al Egiptului, în 1936. După înlăturarea sa de către Faud al II-lea al Egiptului, în 1952, s-a exilat în Italia, unde a murit în 1965.

Sora sa, Prințesa Fawzia Fuad, a fost prima soție și regină consort a Șahului Mohammad Reza Pahlavi.

·         1968: Eugen Cuteanu, compozitor român (n. 1900)

·         1973: Demostene Botez, scriitor și publicist român (n. 1893)

·         1983: Regele Umberto al II-lea al Italiei (n. 1904)

·         1988: Charles Williams Butterfield, americanul cotat printre cei mai buni trompetiști albi de dixieland (n. 1917)

·         1991: A decedat istoricul român Maria Holban, membru al Academiei Române; (n. 30 mai 1901). Era fiica generalului Ştefan Holban, fost ataşat militar la Petersburg, guvernator al Budapestei, ministru de război în guvernul Take Ionescu. După ce a obţinut licenţele în Drept şi Litere, la Universitatea din Bucureşti, a urmat trei stagii de pregătire la Paris, în 1929, 1936 – 1938 şi 1939. Lucrarea sa de doctorat, „Quelques aspects inconnus de la Préréforme française”, pregătită cu Nicolae Iorga, a fost susţinută la 17 mai 1939. S-a specializat în paleografie latină şi limba textelor la École des Chartes din Paris. A studiat medievistica occidentală, publicând sau studiind documentele originale. A predat cursuri de paleografie latină şi franceză şi a tradus cântece populare româneşti şi poeţi români, în limba franceză, precum şi străini, în limba română. Interesată cu predilecţie de secolul al XVI-lea sau de heraldică, publică mai multe studii în «Revue historique du Sud-Est européene». Opera sa cuprinde mai multe studii despre Francisc I, Erasmus de Rotterdam, Louise de Savoia, Margareta de Navarra, Lefèvre d’ Étaples, Jean Thenaud, François de Moulins de Rochefort, sau traduceri, cum a fost monumentala lucrare a lui Jacques Le Goff, Civilizaţia Occidentului Medieval. Din 1949 lucreaza la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din Bucureşti,unde colaborează la pregătirea marilor colecţii de documente, Documente privind istoria României şi Călători străini despre Ţările Române. A fost din 1990 membru corespondent al Academiei Român.

* 1992: Silvestru Onofrei (n. 21 august/3 septembrie 1924, satul Rădășeni, județul Suceava - d. 5/18 martie 1992, Mănăstirea Slătioara) a fost un cleric ortodox de stil vechi, care a îndeplinit demnitatea de arhiepiscop și mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România (1985-1992).

·         1994: A murit  Gina Patrichi, renumita actriţă română (filme: “Pădurea spînzuraţilor”, “Trecătoarele iubiri”); (n.08.03.1936).

·         1996: Odysseas Elytis (greacă Οδυσσέας Ελύτης}, (pseudonimul literar al lui Odysséas Alepoudhélis) (n. 2 noiembrie 1911, Heraklion, Creta - d. 18 martie 1996, Atena) este un scriitor, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1979.

Odysseas Elytis a fost ultimul din cei șase copii ai lui Panayotis Alépoudhélis și al Mariei Vranas, ambi originari din insula Lesbos. În 1914, familia Alépoudhélis, care deținea o fabrică de săpun, s-a mutat la Atena și a transferat sediul companiei sale la Pireu. La Atena, Odysseas a absolvit liceul și a audiat cursuri la "Facultatea de Drept". În 1935, urmând sfatul unor prieteni apropiați, printre care și Giorgos Seferis, Elytis a publicat o poezie în paginile revistei "Nea Grammata" (Νέα Γράμματα).

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, este mobilizat cu gradul de sublocotenent și participă la luptele din munții Greciei și din Albaniaîmpotriva invaziei italiene.

·         2001 - A murit istoricul Adolf Armbruster (n.07.12.1941).

·         2007: A murit la Paris Ovidiu Maitec, sculptor român (n. 1925), profesor universitar și membru titular al al Academiei Române; (n. 13 decembrie 1925, Arad). A absolvit în 1950 Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București Între 1950 și 1956 este asistent la Catedra de anatomie artistică a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” București. Stralucit urmas spiritual al lui Brancusi, cum il numea Mircea Eliade, sculptura sa propune o sinteza intre universul arhaic si sensibilitatea moderna. Operele sale se afla in importante muzee si galerii din tara si din strainatate: Paris – colectia Fondului National de Arta Contemporana, Londra – Tate Gallery, Sydney, K?ln, Mannheim, Florida, etc. A fost inmormantat la data de 23 martie la Cimitirul Bellu din Bucuresti.

·         2008: Anthony Minghella (6 ianuarie 1954 - 18 martie 2008) a fost un regizor, scenarist și producător britanic, născut în Insula Wight, fiu al unor imigranți italieni.
Cele mai importante filme ale lui suntː ca regizor "Pacientul Englez" (1996), "Talentatul Domn Ripley" (1999) si "Cold Mountain"(2003, ca scenarist Truly Madly Deeply (1991), iar ca producător Cititorul (2008). Pentru Pacientul englez a primit (în 1997) Premiul Oscar pentru Cel mai bun regizor.

·         2009: Natasha Richardson, actriță britanică de teatru și film (n. 1963), moare la 45 ani, în urma unui accident la schi
* 2011: Warren Minor Christopher (n. 27 octombrie 1925; d. 18 martie 2011) a fost un avocat și diplomat american. În timpul primului mandat al președintelui Bill Clinton, Christopher a fost cel de-al 63-lea secretar de stat.

Născut în Scranton, Dakota de Nord, Christopher a terminat Hollywood High School, după care a urmat University of Redlands, unde a fost membru al fraternității locale Kappa Sigma Sigma. A terminat studiile la University of Southern California, de unde a primit gradul său universitar cu magna cum laude în februarie 1945. Între iulie 1943 și septembrie 1946, a fost parte a United States Naval Reserve, fiind activ pe "Frontul Pacificului" (conform, Pacific Theater). Ulterior, Christopher a studiat la Stanford Law School (între 1946 și 1949), timp în care a fost fondatorul revistei profesionale Stanford Law Review și a fost ales membru al Order of the Coif.

S-a căsătorit de două ori. Prima dată cu Joan Southgate Workman de care a divorțat.^[1] și cu care a avut o fiică, Lynn. Următoarea căsătorie, cea cu Marie Wyllis, a avut loc în 1956, aceasta fiindu-i alături până la moarte; cuplul a avut doi fii: Scott și Thomas, și o fiică, Kristen.^[2]

Între 1940 și 1950 este asistentul unui judecător de la Curtea Supremă.^[3]

A fost învestit în funcția de secretar de stat adjunct la 26 februarie 1977, și a servit în această poziție până la 20 ianuarie 1981. S-a implicat în negocierea Acordurilor Algeriene și în eliberarea a 52 de ostatici americani din Iran. A condus relațiile chino-americane cu Republica Populară Chineză și o comisie legată de drepturile omului. Președintele Jimmy Carter i-a acordat pe 16 ianuarie 1981 Medalia Prezidențială a Libertății, cea mai importantă distincție civilă a națiunii.

·         2012: Regele George Tupou al V-lea al Tonga (n. 1948)

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Ier Chiril, arhiepiscopul Ierusalimului; Pomenirea morților

·         În calendarul romano-catolic: Sf. Chiril din Ierusalim, episcop și învățător al Bisericii (315-386)

·         În calendarul greco-catolic: Sf. Ciril, arhiepiscop († 387)

ARTE 18 Martie

MUZICĂ 18 Martie

Nicolai Rimski Korsakov

Rimsky-Korsakov: Scheherazade - op.35:

Horia Moculescu

Horia Moculescu - Adevarata mea dragoste: https://youtu.be/OeuMdTIwMjY.

Charley Pride, cântăreţ country american.

Charley Pride Greatest Hits 

Kenny Lynch, cântăreţ şi actor britanic.

Travis Pritchett, cântăreţ amrican (Travis & Bob).

Travis & Bob - Tell Him No: 

Popularul cantaret american  Wilson Pickett; (d.19 ianuarie 2006).

WILSON PICKETT Greatest Hits:

Barry Wilson, baterist britanic (Paramounts, Procol Harum). (d. 1990)

Barry Wilson 

John Hartman, baterist american (Doobie Brothers).

The Doobie Brothers

Irene Cara, cântăreaţă şi actriţă americană

Taja Sevelle, cântăreaţă şi compozitoare americană.

Vanessa Williams, actriţă şi cântăreaţă americană

Eugen Cuteanu, compozitor român (n. 1900)

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Fauré - Piano Works : Nocturnes, Préludes, Barcarolles… (recording of the Century : Jean Doyen)

English Love Songs - Best Romantic Love Songs Ever - The Most Beautiful Love Songs Collection HD

J S Bach: Toccata and Fugue "Dorian", Trio Sonata No 4 (Miklos Spanyi)

Haydn - Divertimento in D, Hob XVI19

Beautiful Chachacha Dance Music - The Very Best Of Chachacha Dance Music

POEZIE 18 Martie

Constantin D. Aricescu

Biografie

Constantin D. Aricescu (18 martie 1823, Câmpulung Muscel, judeţul Argeş - 18 februarie 1886, Bucureşti) - poet, prozator, dramaturg şi publicist. Fiu al serdarului Dimitrie Aricescu şi al Elenei (născută Chiliaşu), Aricescu învaţă mai întâi cu dascăli greci, apoi la şcoala românească din oraşul natal şi la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti, unde, la secţia „umanioare”, erau profesori Petrache Poenaru, Florian Aaron şi Costache Aristia. Scurt timp lucrează ca ajutor de inginer, dar se înapoiază la Câmpulung şi organizează o trupă de actori diletanţi.

Colaborator, în 1848, la „Pruncul român”, participant la manifestările revoluţionare din Câmpulung, arestat şi surghiunit în 1853 la Snagov, Aricescu va fi şi un vajnic susţinător al Unirii, ales deputat în Divanul ad-hoc al Ţării Româneşti în 1857, dar şi mai târziu. A fost administrator la „Românul”, „Buciumul” şi „Pressa”, director al Arhivelor Statului, director al Domeniilor Statului, director la Imprimeria Statului, revizor şcolar. Duce o viaţă agitată - în 1862 este iar închis, pentru cinci luni, la Văcăreşti -, pe care o va povesti, cu aere de martir, în versuri şi proză.

Format în epoca pregătirii mişcării de la 1848, Aricescu este unul dintre cei mai aprinşi publicişti ai vremii, colaborator la „Curierul românesc”, „Pruncul român”, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, „România”, „Steaua Dunării”, „Secolul”, „Dâmboviţa”, „Naţionalul”, „Reforma”, „Concordia”, „Trompeta Carpaţilor”, „Opiniunea constituţională”, „Poporul”, „Columna lui Traian”, „Naţiunea”, „România liberă” şi, evident, la ziarele al căror administrator era. Publicistul îşi afirmă încrederea în progres, pledează pentru democratizare şi moralitate, apără drepturile ţăranilor, are opţiuni antimonarhice.

Scrie Istoria Câmpulungului, prima residenţă a României (1855-1856), o monografie informată bogat dar inegal, publică o serie de documente privind mişcarea paşoptistă (Capii revoluţiunii de la 1848 judecaţi prin propriile lor acte, 1866, Corespondinţa secretă şi acte inedite ale capilor revoluţiunii române de la 1848, 1873-1874), precum şi un studiu, de merituos pionierat, asupra evenimentelor din 1821 (Istoria revoluţiunii române de la 1821, două volume apărute în 1874, completate de opusul Acte justificative la „Istoria revoluţiunii române de la 1821”).

Fără să fie unul dintre capii revoluţiei de la 1848, ci doar un căuzaş cu suflet vibrant, membru al Divanului ad-hoc, Aricescu adaugă la cronica acelor zile mărturiile din Procesul şi esilul meu la Snagov (1859), din Procesul meu pentru „Oda la Grecia” (1863) sau din manuscrisul Memoriile mele, editat postum. Imaginea epocii se recompune destul de viu, impetuosul autor, extrem de inventiv şi locvace, fiind când patetic, grav, necruţător, când emfatic, naiv.

Literatura lui Aricescu, puţin ţinută în seamă de mulţi contemporani şi de posteritate, este a unui poligraf perseverent, încurajat de I. Heliade-Rădulescu, un mentor literar generos, el publică, în chiar anul debutului în presă, şi cel dintâi volum de versuri - Câteva ore de colegiu (1846). Se întâlnesc aici reflexe ale lecturilor din Byron, Lamartine, Musset, Hugo, fructificate având în faţă şi modelul poeziei lui Heliade. Tânărul condeier versifică, într-o manieră pretenţioasă, cu o sentenţiozitate greoaie, multe dintre motivele romantice consacrate, cum va face şi în Arparomână (1852), Lyra (1858) etc.

Poemul epitalamic Florica (1847), având ambiţia transpunerii unei iubiri ideale, este o superficială proză rimată. Prin temperament şi prin experienţă, Aricescu este mai degrabă un adept al liricii militante, cu sursa în evenimentele timpului. Scrie Marşul libertăţii, Mircea şi Hora Unirii, numeroase alegorii, fabule, satire, pamflete, balade istorice care, în lipsa unui sigiliu de originalitate, întreţineau doar un climat literar specific. Târziu, în 1884, mizând pe valoarea documentară a unor astfel de producţii, va publica într-o antologie, Satire politice care au circulat în public, manuscrise şi anonime, între anii 1840-1866, scrieri aparţinând mai multor autori.

Nereuşite, prolixe sunt şi impresiile de călătorie, „epistole familiale” trimise în lume prin volumele Flori de la Tuşnad (1872), O preîmblare pe munţi sau Lumea reală şi lumea ideală (1872), O escursiunepe munti (1878). Cu veleităţi de dramaturg, Aricescu include în repertoriul teatrului pe care îl înfiinţase la Câmpulung şi comedii proprii: Coconul Panaiotache, Neaga rea sau Găina cântă, nu cocoşul, Boierul Vlăduţă sau Ş-a spart dracul opincile şi Peţitorul (Samsarii de căsătorii). I se mai reprezintă dialogul în versuri Trâmbiţa Unirii, publicat în 1860 împreună cu o altă piesă care preamărea Unirea. Implicaţii politice şi trimiteri autobiografice se află în piesa Carbonarii (1873).

De altfel, în cronici dramatice, dar şi în prefeţele la două romane traduse în 1856 (Călătorie împregiurul camerei mele de Xavier de Maistre şi Octav de Alfred de Musset), sunt exprimate idei despre rostul educativ al literaturii şi despre misia de „luminători şi conducători de oameni” pe care o au scriitorii. În pofida intenţiilor ce îl animă, autorul nu-şi depăşeşte mediocritatea nici când scrie proză.

Romanul Misterele căsătoriei, apărut în trei volume (1861-1886), împrumută idei şi aforisme din La Physiologie du mariage de Honore Balzac, din Jules Michelet, din J.J. Rousseau şi mulţi alţii, clişee din romanele lui Eugene Sue şi Paul de Kock, într-o încercare, până la urmă ilară, de a alcătui un îndreptar şi de a găsi o cheie pentru bunul mers al căsniciei. Ca şi la alţi prozatori ai secolului, moravurile sociale sunt adesea surprinse adecvat. Pentru acest tip de observaţii, critica îndreptându-se de astă dată spre viaţa monahală, merită menţionată şi nuvela Sora Agapia sau Călugăria şi căsătoria, inspirată poate de nuvela Le Religieuse a lui Denis Diderot sau mai curând de Soeur Anne a lui Paul de Kock.

Opera literară

·         Câteva ore de colegiu, Bucureşti, 1846;

·         Florica, Bucureşti, 1847;

·         Arpa română, Bucureşti, 1852;

·         Istoria Câmpulungului, prima residenţă a României, I-II, Bucureşti, 1855-1856;

·         Lyra, Bucureşti, 1858;

·         Esplicarea alegoriilor din „Arpa română” cum şi pasagele şterse de cenzură din această operă, Bucureşti, 1859;

·         Procesul şi esilul meu la Snagov, Bucureşti, 1859;

·         Şoimul Carpaţilor, Bucureşti, 1860;

·         Trâmbiţa Unirii şi Sărbătoarea naţională, Bucureşti, 1860;

·         Misterele căsătoriei, I-III, Bucureşti, 1861-1886;

·         Procesul meu pentru „Oda la Grecia”, Bucureşti, 1863;

·         Capii revoluţiunii române de la 1848 judecaţi prin propriile lor acte, Bucureşti, 1866;

·         Sora Agapia sau Călugăria şi căsătoria, Bucureşti, 1871;

·         Flori de la Tuşnad, Bucureşti, 1872;

·         O preîmblare pe munţi sau Lumea reală şi lumea ideală, Bucureşti, 1872;

·         Carbonarii, Bucureşti, 1873;

·         Corespondinţa secretă şi acte inedite ale capilor revoluţiunii române de la 1848, I-III, Bucureşti, 1873-1874;

·         Istoria revoluţiunii române de la 1821, Craiova, 1874; ediţie îngrijită şi prefaţă de Vladimir Osiac, Ion Pătroiu şi Dinica Ciobotea, Craiova, 1996;

·         Acte justificative la „Istoria revoluţiunii române de la 1821”, Craiova, 1874;

·         O escursiune pe munţi, Bucureşti, 1878;

·         Cântul lebedei, Bucureşti, 1884;

·         Flori şi fluturi, Bucureşti, 1900;

·         Strigoiul din Fanar, Bucureşti;

·         Scrieri alese, ediţie îngrijită de Dan Simonescu şi Petre Costinescu, prefaţă de Ştefan Cazimir, Bucureşti, 1982;

·         Memoriile mele, ediţie îngrijită şi prefaţă de Liviu Petreanu, Bucureşti, 2002.

Traduceri

·         Xavier de Maistre, Călătorie împregiurul camerei mele, Bucureşti, 1856;

·         Alfred de Musset, Octav, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1856;

·         C. Eglantier, Girosella, Bucureşti, 1876.

Ariciul și viespile

Un roi de mari viespi un arici zăriră Şi din zbor grămadă la el năvăliră. Învălit în ţepe, tari şi îndesate, Sta ascuns ariciul, ca într-o cetate. Viespile turbate i tot da ocol, Printre ghimpi la piele cătând un loc gol; De câte ori însă pe el s-aruncau, D-atâtea ori ghimpii greu le sângerau; Pierzând dar răbdarea, ariciul se scoală, Viespile atuncea la bot dau năvală; Ariciul se strânge şi ele întâlnesc De ţepi o pădure şi se păcălesc... Iată-le înfipte ca-n spânzurătoare, Ariciul le zice: - Nu vă dau iertare, Căci aţi vrut cu mine să vă măsuraţi. Lupta aţi cătat-o? Aide, vă luptaţi! Ce? De ghimpii voştri o să mă tem eu, Când în luptă birui chiar şarpe şi leu? Numai omul singur e învingător, Căci pe ăst glob, omul e un creator. Ghem s-a făcut ariciul, s-a rostogolit, Şi viespile rele toate au pierit...

Stephane Malarme

Biografie

Stéphane Mallarmé (1842-1898) a fost unul dintre cei mai importanţi poeţi şi critici francezi ai secolului al XIX-lea. Asociat poeziei simboliste, Mallarmé a generat multe dintre revoluţiile care aveau să contribuie la schimbarea la faţă a artelor, textele sale influenţându-i pe dadaişti, suprarealişti şi futurişti şi trecând de multe ori în afara literaturii. Dacă poemul său, După-amiaza unui faun, l-a inspirat pe Claude Debussy să compună Preludiu la dimineaţa unui faun, Maurice Ravel a reinterpretat muzical Trei poeme de Stéphane Mallarmé. De asemenea, ultimul film al bine cunoscutului artist Man Ray, Misterul castelului de zaruri, a pornit de la un vers al poetului francez, frecvent invocat în ultima parte din celebra carte În răspăr a lui J.K Huysmans.

Saloanele ţinute de Mallarmé în zilele de marţi (de unde şi numele les Mardistes, pe care l-au căpătat participanţii la aceste întâlniri), îi avea ca invitaţi frecvenţi pe unii dintre cei mai activi scriitori ai vremii, de la W.B. Yeats, până la Rainer Maria Rilke, Paul Valéry sau Paul Verlaine. Dacă începuturile operei sale stau sub semnul lui Baudelaire, formula ulterioară - fin de siècle - deschide avant la lettre calea fuziunilor artistice.

Printre volumele sale se numără După-amiaza unui faun (1876), Les Dieux antiques (1879), Un coup de dés jamais n'abolira le hasard (1897) şi Poésies, carte apărută postum, în 1899. De asemenea, în 1875 a tradus în franceză Corbul lui Edgar Allan Poe, într-o ediţie ilustrată de pictorul Edouard Manet.

Apariție

Se intristase luna. Cu lacrimi, serafimi
In calmul plin de floare, arcusu-n maini, sublime
Visand , faceau sa cearna murindele viole
Alb plans cazand ca roua pe azurul din corole.
- Era in ziua sfanta de-ntaiu tau sarut.
Visarea-mi cu tristete ma tortura placut,
savand sorbind parfumu-i intr-o betie aleasa,
aceiasi chiar pe care fara regret i-l lasa
in inima culesul de Vis cui l-a cules.
Deci rataceam cu ochii in jos, fara-nteles
Privind cand, soare-n plete pe strada grea de seara,
Deodata, ca un zambet mi-ai aparut ci clara
Am revazut iar zana purtand cununi de argint
Care, demult, deasupra-mi copil in somn si-alint-
Trecea lasand sa-i ninga din maini despreunate
Mereu buchete albe de stele parfumate. 

Înnoire

Bolnava primavara de-acum goneste trista
Seninul timp al artei lucida cand
Se-ntide neputinta intr-un cascat flamand
Prin trupu-mi unde-un sange intunecos rezista.

In albul lor crepusculi imi lancezesc sub craniu
Ca-ntru-un mormant din vremuri strans bine-n cerc de fier
Si pe un camp cu seve-n imens delir, stingher
Eu ratacesc sa caut un vis frumos, straniu.

Apoi, cu nervii strune pentru parfumuri, cad
Si sap cu fata visu-mi sa-ngrop plin de-oboseala,
muscand un lut fierbinte de liliac si fad

astept s-aud din mine plictidul cum se scoala
dar totusi, peste garduri Azurul rade-n soare
cu pasari inflorite de tril izvoditoare. 

Mormânt

Taioasa stanca neagra purtata cu manie
De valuri maini pioase so ierte n-ar putea
Durerea omeneascavrand a afla in ea
Ca un tipar al lumii funest slavit sa fie.

Aici desi cantare din pasari urca vie
Fara substanta doliu de nouri pune grea
Pecete pe o coapta la vremi veninde stea
A carei raza aur peste multimi va scrie.

Dar cine, parcurgându-i azi solitarul rond
Mai cauta pe-al nostru ilustru vagabond
Verlaine? Prin ierburi se-ascunde el, Verlaine

Pentru-a surprinde poate în chip naiv dar foarte
Decis ca sa nu sorba uitare de Eden
Un râu putin la unde calomnianta moarte. 

Ion Barbu

Biografie

Ion Barbu pe numele sau adevarat Dan Barbilian  (n. 18 martie 1895, Câmpulung-Muşcel, d. 11 august 1961, Bucureşti) a fost un poet şi matematician român. A fost unul dintre cei mai importanţi poeţi români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc.

Unicul fiu al magistratului Constantin Barbilian şi al Smarandei (n. Soiculescu), fiica de procuror. Pseudonimul care l-a facut celebru în poezie este, de fapt, numele originar al familiei, transformat printr-o latinizare curentă.

Studiile elementare şi gimnaziale le face la Câmpulung, Damineşti, Stâlpeni, Piteşti. Urmează liceul la Bucureşti. Demonstrează de pe acum deosebite aptitudini de mathematician. După ce-şi i-a licenţa (1921) obţine o bursă pentru doctorat în Germania. Talentul său matematic se manifestă încă din timpul liceului, elevul Barbilian publică remarcabile contribuţii în revista Gazeta matematică. Tot în acest timp, Barbilian îşi dezvoltă şi pasiunea pentru poezie. Între anii 1914-1921 studiază matematica la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, studiile fiindu-i întrerupte de perioada în care îşi satisface serviciul militar în timpul Primului Război Mondial. Cariera matematică continuă cu susţinerea tezei de doctorat în 1929. Mai târziu participă la diferite conferinţe internaţionale de matematică. În 1942 este numit profesor titular de algebră la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. Publică diferite articole în reviste matematice.

În anul 1919, Dan Barbillian începe colaborarea la revista literară Sburătorul, adoptând la sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului ca pseudonim numele bunicului său, Ion Barbu. În timpul liceului îl cunoaşte pe viitorul critic literar Tudor Vianu, de care va fi legat prin una din cele mai lungi şi mai frumoase prietenii literare.

Debutul său artistic a fost declanşat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecaţi într-o excursie la Giurgiu în timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va scrie un caiet de poezii, argumentând că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest “pariu”, Dan Barbilian îşi descoperă talentul şi iubirea faţă de poezie. Dan Barbilian spunea că poezia şi geometria sunt complementare în viaţa sa: acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaştere şi imaginaţie.

Criticul şi prietenul său Tudor Vianu îi consacră o monografie, considerată a fi cea mai completă până în ziua de azi. Una din cele mai cunoscute poezii a autorului, După melci, apare în 1921 în revista Viaţa Românească. Tot în acest an pleacă la Göttingen (Germania) pentru a-şi continua studiile. După trei ani, în care a făcut multe călătorii prin Germania, ducând o viaţă boemă, se întoarce în ţară.

Ion Barbu, care nu s-a rezumat niciodată să fie un simplu poet descriptiv, nu se dezminte nici cu După melci, deşi aici îl surprindem că se pierde mai mult decît oriunde în amănunta exterioare.

Din poemele fabulative cu elemente de figuraţie din natură, capodopera rămîne însă Riga Crypto şi lapona Enigel, balada închipuită de Ion Barbu ca zisă de un menestrel, “la spartul nunţii, în cămară”. Asistăm de astă dată la o dramă lirică, a cărei desfăşurare are loc în lumea vegetală a climatului boreal, implicînd erosul în forma unei conjuncturi extraordinar plasticizate. Povestea nefericitului Crypto, “regele-ciupearcă”, este cîntată cu o gingăşie plină de gravitate. Pradă dragostei pentru mica laponă Enigel, oprită într-un popas de noapte în poiana sa de muşchi, în drumul cu renii spre păşunile de mai la sud, Crypto o îmbie să rămînă acolo, “în somn fraged şi răcoare”, departe de soarele de care el se simte despărţit, prin “visuri sute, de măcel”. Semnificativele versuri ale răspunsului, cu care Enigel îi respinge rugămintea, pentru că aspiră cu întreaga ei natură la solavitate, ne dau o imagine a nordului, hibernând cu cultul soarelui în suflet, de o putere expresivă adânc memorabilă.Principiul, pe care se structurează arta poetică a lui Ion Barbu, în ultima etapă de manifestare a evoluţiei sale apare enunţat, aproape programatic, în versurile din bucata Joc secund într-un stil care ajunge să-fie caracteristic întregului ciclu, greu de descifrat prin natura excesiv sintetică a formulării, prin subiectivismul cu,totul arbitrar al analogiilor create, prin discontinuitatea imaginilor, prin opţiunea pentru cuvântul rar sau de specialitate matematică şi uneori chiar prin tendinţa de a se da cuvintele în context un alt sens decît acel pe care îl au în uzul comun.La 11 august 1961, moare la spitalul “Vasile Roaită” din Bucureşti, bolnav de cancer la ficat.“Ermetismul său i-a ucis orice spontaneitate şi i-a secat vâna. De vocaţie matematician, Ion Barbu s-a folosit pentru ermetizarea primelor redactări de procesul matematic al substituirii. Se ştie că în algebră, cifra cantitativă e înlocuită cu un simbol calitativ. Cuvântul obscur la Ion Barbu este necunoascuta algebrică, prin care se substituie sensul clar, misterul.”

Lemn sfânt

În vaile Ierusalimului, la unul,
Paios de raze, pamântiu la piele:
Un spic de-argint, în stânga lui, Craciunul,
Rusalii ard în dreapta-i cu inele.

Pe acest lemn ce-as vrea sa curat, nu e
Unghi ocolit de praf, icoana veche!
Vad praful - roua, ranile - tamâie?
- Sfânt alterat, neutru, nepereche. 

Suflet pierdut

Scazuta zarii blînda e tara minerala.
- Inel si munte, iarba de abur înzeuat.
A ofilirii, numai aceasta foarte pala
Faclie, pe ghicirea Albastrului ouat.

Mintiri, lumini! Scapata, doar sfînta, ca o maica,
- Ars doliul ei; cu fruntea calcata de potcap;
Scaldînd la dublul soare, apos, de la Dragaica,
Rotundul, scund în palma, duh simplu-în chip de nap. 

Înfățișare

“Lol ‘tis a gala night.”
Edgar Poe


Pudreaza rîul tragic în oglinda,
Cu de-amaruntul, cristalin, de bal;
Saltate-n coc, volutele sa prinda
Perucii de argint – un encefal.

La balul linistit, de mare gala,
De vrei sa placi frumosului tau Domn:
Treaz, poleieste-ti masca faciala
Si dintii înverziti de duh de somn;

Luminile odailor le stinge!
Sa-nceapa marea para de opal,
Cînd înghetat, din iarna care ninge
În crestet, ca-ntr-un parc, pe encefal.

- Fii Domnului statura luminoasa,
Cu gîndul – sprinten fulger viitor!
Sa-ti fie bratul spada bataioasa
Si ochiul: disc lunar lunecator. 

Eugen Dorcescu

Biografie

DORCESCU Eugen (pseudonimul lui Eugen Berca), se naste la 18 martie 1942, Tirgu Jiu. 
Poet si critic literar.

Fiul lui Eugen Berca si al Alexandrei (n. Dorcescu), invatatori. Studii medii in orasul natal si la Liceul „Fratii Buzesti" din Craiova (absolvit in 1961); licentiat al Facultatii de Filologie, sectia limba si literatura romana, a Universitatea din Timisoara (1966). 

Doctor in filologie, cu teza Structura metaforei in poezia romana mo-derna(1915). Cercetator la Univ. din Timisoara; redactor (din 1985) si redactor-sef (1986-l989) al Editurii Facla.

Debuteaza cu proza in ziarul Viitorul am Turnu Severin (1969) si cu versuri in revista Luceafarul (1970). 

Colaboreaza la Viata Romaneasca, Familia, Amfiteatru, Steaua, Orizontale. 

A publicat volum de versuri Pax magna (1972), Desen in galben (1978), Arhitectura visului (1982) si Culegatorul de alge (1985), carti pentru copii (Dodoaca si Biciusca, 1986; Castelul de calcar, 1988; Casuta fermecata, 1989), precum si volum de teorie si critica literara Metafora poetica (1975) si Embleme ale realitatii (1978). 

A ingrijit, in colaborare o editie critica a Gramaticii romanesti a lui Diaconovici-Loga (1973), a colaborat la Noul atlas lingvistic pe regiuni (1980) si la Dictionar de epitete al limbii romane (1985). Premiul Asoc. Scriitori lor din Timisoara (1982).

Poezia lui Eugen Dorcescu nu ilustreaza o identitate lirica inconfundabila, ci mai degraba un moment al stabilizarii liricii noastre la inceputul deceniului al optulea. Atit volumul de debut (Pax magna, 1972), cit si urmatoarele (Desen in galben, 1978; Arhitectura visului, 1982; Culegatorul de alge, 1985) sint ilustrative pentru procesul de ardere impersonal-epigonica a combustiilor poetice ale acestui deceniu. Dincolo de evolutia personalitatilor lirice, cel mai caracteristic fenomen al evolutiei poeziei pare a fi o anume stabilizare a unui stil multiepigo-nic, impersonal in cele din urma, prin asimilarea constienta a unei bune retorici poetice. Apar multe carti de poezie strict onorabila, exercitii de indeminare lirica: este ceea ce se intimpla si cu lirica lui Eugen Dorcescu: 

„Iar masurind cu glasul unde curg Atitea fluvii albe de lumina in ceasu-mpleticitului amurg M-au parasit toti pomii din gradina"; „Cita vreme bate acelasi glas Ca o frunza vie in timpane, Doamne, inca limpede-am ramas Sub privirea arsa de icoane".

Metafora poetica (1975), la origine teza de doctorat, este un studiu critic teoretizam, ce tinde la abstractizarea excesiva a discursului. Preocupindu-se de lamurirea structurilor formale ale metaforei poetice, Eugen Dorcescu pierde din vedere relativismul unei atare incercari. Cind nu sint prea sufocate de teorie, analizele aplicate pot ajunge, dimpotriva, la epicism. Reluarea unor clasificari didactice ale tipurilor de metafore da studiului utilitatea practica a unui ghid de stilistica. Mult mai personal este volumul Embleme ale realitatii (1978). in ci-leva portrete ale unor poeti contemporani (Ion Gheorghe, Mircea Ciobanu, Alexandru Mi-ran, Sorin Marculescu, Cezar Baltag, Virgil Teodorescu, Vasile Nicolescu, Nicolae Ioana, Petre Stoica, Horia Zilieru, Vasile Vlad, Anghel Dumbraveanu, Cezar Ivanes-cu), Eugen Dorcescu face critica stilistica, folosind instrumentele pe care le exersase teoretic in volumul anterior si reuseste sa reconstituie cu precizie dominantele unui stil. 

Interesul pentru teoretizare a scazut in favoarea analizei aplicate; teoreticianul ce se dovedea uneori abstrus a devenit aici un critic atent si personal.

OPERA: Paxmagna. Versuri, Bucuresti, 1972; Metafora poetica. Bucuresti, 1975; Desen in galben. Versuri, Timisoara, 1978; Embleme ale realitaiii. Bucuresti, 1978; Arhitectura visului. Versuri, Timisoara, 1982; Culegatorul de alge. Versuri, Timisoara, 1985; Dodoacasi Biciusca, Timisoara, 1986; Castelul de calcar, Bucuresti, 1988; Casuta fermecata, povestiri pentru copii, Iasi, 1989.

REFERINTE CRITICE: M. Iorgulescu, in Luceafarul, nr. 41, 1972; M. Pop-Cornis, in Orizont, nr. 26, 1972; D. Flamand, in Amfiteatru, nr. 7, 1975; Gh. Grigurcu, in Viata Romaneasca, nr. 10, 1975; V. Mihaiu, in Steaua, nr. 9, 1975; L. Alexiu, in Orizont, nr. 50, 1978; Brindusa Armanca, ibidem, nr. 19, 1982; C. Marin, in Familia, nr. 7, 1982; P. Valureanu, in Tomis, nr. 9, 1982; Adriana Iliescu, in Romania literara, nr. 1, 1983; C. Ungureanu, in Orizont, nr. 5,1984; L. Alexiu, ibidem, nr. 25,1985; C. Tuchila, in Luceafarul, nr. 26, 1985; Felicia Mosoianu, in Orizont, nr. 34, 1986; F. Firan, Profiluri si structuri literare, 1986.

Samsara

Sunt fericit când rup în
palma ei,
trecând prin parc, timizii
cârlegei.
Şi palma ei, la fel ca-n
prima zi,
tresare şi acum a tresări.
Sunt fericit pe strada veche. Ea
e ca şi-atunci, demult, în
preajma mea.
Am străbătut, de nu ştiu câte ori,
aleile cu arbori şi cu
flori,
pe care primăvara a-nceput
acelaşi zumzet arhicunoscut,
cu-aromă de stupină şi de stup.

Doar ea mă mai reţine-n acest trup.

Sarmis (Avatar)

Dormeam. Se prelingea din trupul meu
Fluidul somn, împrospătând pământul
Ca o difuză negură. Şi eu
Spre trupul meu veneam, recunoscându-l.

Înaintam în negură. Eram
Fiinţa care-mi seamănă. Şi care
Se recunoaşte-n sine. Cum un ram
Îşi recunoaşte umbra plutitoare.

Şi-am tresărit simţindu-mă. În trup
Eram cu mine însumi împreună...
(Când m-am trezit, alăturea un lup
Se oglindea în râul alb şi-n lună).

Abis de lumină

Prin somn, spre zori,
am recitat Ecclesiastul. Fragmente
pe care visul-veghe le-nşiră
sub privirile sale atente.
Ieri-noapte am fost chinuit în infern,
pentru multa mea vină.
Azi-noapte, am fost îndreptat
tot spre-un abis, dar
spre-un abis de lumină.
Căci există şi-un abis de lumină, cum
zicea, acu'-i anu'
(sau poate mai mult),
iubitul meu prieten, mutat la Domnul,
Mircea Ciobanu.

Alexandru Colorian

Biografie Alexandru Colorian
Alexandru Colorian (n. 18 martie 1896, d. 2 octombrie 1971) a fost un poet român asociat cu simbolismul.

Opere

* 1917: Poeme de război urmate de Basmul morţii, 1917
* Preludii în zori, Institutul de Arte Grafice "Îndreptarea", București, 1928
* Inscripţii pentru Balcic, București, 1937
* Stampe italice, Tip. Sf. Mânăstiri Cernica-Ilfov, București, 1939
* Poema eternă; Basmul copilăriei; Basmul iubirii; Basmul morţii, București, 1941
* Poeme alese, București, 1942
* Poeme, Editura pentru Literatură, București, 1968
* Exil, Tipografia Cernica, București

Vom retrăi
din Preludii în zori (1928) 

Și poate-ntr-un târziu și în departe,
Când noi vom fi țărână, de lupta vieții-nvinși,
Vom retrăi viața pierdută într-o clipă.
Vom renvia cenușa-ngropată-n anii stinși
Și vom culege poate a anilor risipă.

Vom retrăi în chipul pierdut al orișicui,
Vom fi ce altădată am fi voit să fim;
Vom retrăi în totul și-n chipul nimănui,
Vom fi eterul, poate, în veșnicul mormânt,
O clipă, - și în urmă dori-vom să murim.

Și poate-n moarte numai vom retrăi o clipă,
Imagini dispărute vor învia din scrum;
Din lumi îndepărtate un vânt, cernită-aripă,
Va flutura din țara pierdută-n negrul drum,
Și-om năzui-n departe tot ce-om trăi în noi.

Sau amintirea numai de veacuri în cenușe
Va fi o pală rugă într-un verset postum;
Și-ncătușați de vreme în negrele cătușe,
Sau pribegind aiurea pe-ntunecatul drum,
Vom retrăi în chipul pierdut al orișicui.

Dostoievski
din Poeme (1968) 

 

Te-ai aplecat milos ca pe o rană,
Spre cei umili, — şi-ntreaga suferinţă
A vieţii-ai înfăşat-o în credinţă, —
Şi-ai sărutat mizeria umană

Din lumea ca o floare putrezită
Pe care doar păcatul o încinge,
Zbătându-se în resemnare când învinge
Destinul peste viaţa înnegrită.

Păcatul, crima, furtul, nebunia
Târâte-s fără voie-n frenezia
Fiinţei ce confundă cerul şi infernul, —

Şi bietul om învins când se prosternă,
Simte-n sărut iertarea cea eternă
Pe care-o dă cu milă El, eternul.

Sonată
din Preludii în zori (1928) 

O, suflete, priveşte departe-al tău mormânt -
Mormântul ce zideşte uitarea şi tăcerea;
Fii totul azi: lumină, viaţă, - avânt şi cânt,
Şi fii măreţ, puternic, căci nu te-a-nvins durerea.

Să simt în orice clipă a ta înfiorare,
Dezgustul de ce-i humă, - din lumile senine
Să te-ncununi cu-avânturi, puterea creatoare
Dumnezeiască sevă să îşi reverse-n tine.

Vom înfrunta viaţa cu dorul neînvins
Al celor care luptă să-nvingă sau să moară,
Şi mistica lumină păstra-va focul aprins
Când steaua veşniciei iluzii-n noi coboară...

Ndespărţit tovarăş, proteiform ca visul,
Drumeţi suntem spre piscul pe care-i tot etern:
E numai unul drumul, şi-iluminând abisul,
Cad florile veciei, când flori mulţimi se cern.

Vasile Al. George, poet, publicist, traducător român (n. 1895)

Biografie

Vasile Al-George (24 februarie 1895, Sângeorz Băi, judeţul Bistriţa Năsăud – 18 martie 1960, Bucureşti), poet, traducător şi publicist. Prin el şi prin fratele său, Ion Al-George, o modestă familie de agricultori (tatăl – Leon Al-George, mama – Maria) va ieşi din anoni­mat, după cum, la rându-i, poetului Al-George îi va fi dat să-şi lege numele de cel al fiului său, orientalistul Sergiu Al-George.

După studiile liceale la Năsăud şi Blaj, Al-George se stabileşte, în 1912, la Bucureşti, unde urmează cursurile Conservatorului de Muzică şi Declamaţie, luându-şi totodată licenţa în drept. Participă la luptele de la Mărăşeşti, unde este rănit. Între 1914 şi 1940, funcţionează, cu intermitenţe, ca angajat la Ministerul Instrucţiunii şi la Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale. După primul război mondial, poetul se întoarce în Ardeal, implicându-se în viaţa literară clujeană, mai întâi ca redactor-şef al gazetei „Glasul libertăţii” şi apoi ca simplu redactor la ziarul „Voinţa”.

În 1921 este numit director al Casei cercuale a asigurărilor sociale din Târgu Mureş, unde editează ziarul „Mureşul”, iar între 1927 şi 1928 conduce săptămânalul „Astra”. Primele versuri îi apar în 1910, în „Musa someşană” şi „Foaia interesantă” din Orăştie. Colaborează la „Cosânzeana”, „Luceafărul” (Budapesta), „Flacăra”, „Arta”, „Ţara noastră”, „Societatea de mâine”, „Cele trei Crişuri”, „Gândirea”, „Ra­muri”, „Familia”, „Evoluţia” etc. Încearcă să şi traducă, fără a reuşi, însă, mai mult decât echivalenţe cuminţi din Longfellow şi D. Merejkovski ori din creaţiile unor scriitori maghiari, precum Petofi Sândor, Ady Endre, Babits Mihaly, Szep Erno sau Jokai Mor.

Selectate şi prin prisma unor afinităţi, doar câteva dintre tălmăciri vor fi incluse în sumarul singurului volum de versuri ale lui Al-George, Pământ (1922). Lirica din această carte depăşeşte neosămănătorismul ardelenesc al momentului, chiar dacă, prin titlu şi prin unele elemente de cadru, poate sugera apropierea de o poetică retardat tradiţionalistă. Cele­brând soarele, marea, pământul, focul, versul se lasă mişcat de sensibilitatea unui spirit modern, trecut prin filieră romantică şi simbolistă.

Poetul va ţine, de altfel, să-şi sublinieze, şi încă apăsat, condiţia de solitar elegiac, atins de răul lumii şi al veacului, şi atunci gesticulaţia sa lirică o aminteşte pe cea bacoviană. Acest romantic întârziat nu-şi găseşte, însă, decât rareori, şi doar fragmentar, expresia pe măsură. Prea mult subminate de un verbiaj abstract, versurile lui riscă să cadă, nu o dată, în platitudini confortabile, clamate, însă, cu sentimentul descoperirii cine ştie cărei adânci filosofii.

Opera:

• Pământ, Cluj, 1922.

Traduceri:

• Jokai Mor, Îngerul vărsării de sânge, Bucureşti, 1916.

Demostene Botez

Biografie

Scriitor si publicist roman, Demostene Botez s-a nascut pe 29 iulie 1893 in satul Hulub, judetul Botosani. Studiaza la Botosani si la Iasi, absolvind Liceul Internat in 1912. Studiile superioare le face in cadrul Universitatii "Al.I.Cuza", devenind licentiat in drept in 1915.

Demostene Botez activeaza ca avocat la Iasi, iar din 1934 la Bucuresti. Renunta la avocatura in 1950 pentru a se dedica literaturii si publicisticii. Debuteaza literar cu versuri publicate in revista ieseana Arhiva, in anul 1911, iar editorial in anul 1918 cu volumul de poezii "Muntii", premiat de Academia Romana.

Au urmat volumele: Floarea pamantului (1920), Povestea omului (1923), Zilele vietii (1927), Cuvinte de dincolo (1934), etc. Frecventeaza inca din vremea liceului cercul literar al Vietii romanesti, si publica in revista cu acelasi nume o mare parte din creatia sa. In 1919 editeaza pentru o perioada scurta de timp revista Insemnari literare. A activat ca ziarist la Cronica, Arena si Momentul.

Opera scriitorului este compusa din romane: Ghiocul (1931), Inaltarea la cer (1937), Oameni de lut (1947), Bucuria tinertii (1957), volume de poezii, nuvele si povestiri: Noaptea luminata (1962), Document (1964), Tramvaiul de noapte (1973), literatura pentru copii. A mai publicat impresii de calatorie, brosuri de literatura propagandistica, traduceri din Moliere, Flaubert, Aristofan, Gorki, Radiguet, etc.

Demostene Botez a fost o perioada presedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania. A decedat pe 17 martie 1973 la Iasi

Castanii

Pe sub castani cu frunza mare eu mi-am purtat ades tristeţea
Când părăsită sta de vorbă cu sine însăşi tinereţea,
Şi mişcătoarea lor cupolă deasupra-şi clătina verdeaţa,
Părea că-n jurul meu prin ramuri în mii de palme bate viaţa;
Iar câteodată crengi uscate păreau cădelniţând un mort.
Pe sub castani cu frunza mare şi azi tristeţea mea mi-o port.
În după-amiezi de primăvară subt umbra lor răcoritoare,
Pândeam speranţa cum se joacă în jucăuşi bănuţi de soare,
Şi mă-ncercam a lor comoară s-o prind în suflet şi s-o strâng,
Să port în mine-un strop de soare când va fi iarăşi ca să plâng.

Pe subt tunele mari de umbră ce-ntind castanii visători,
În urma ta pe-aceeaşi stradă am rătăcit de-atâtea ori;
Din urmă am privit adesea ritmarea rochiei pe drum,
Un clopot mişcător de linii, de armonie şi parfum.
Ca să mai văd încă o dată seninul clarei tale frunţi,
Am rătăcit atâta vreme pe urma paşilor mărunţi,
Şi-n noaptea asta şoptitoare de primăvară şi de lună,
Când întunericul din juru-mi în suflet parcă mi s-adună,
Eu umblu părăsit şi singur subt măşti de aştri ce scânteie,
Pe unde ai trecut tu astăzi, pe unde-i calea mea lactee. 

Singurătate

Afară plouă ca şi toamna şi-i urât,
Mă uit pe geam ca după tine, şi atât.

În mine toate amintirile te-aşteaptă
De-aceea mi-i privirea stranie şi dreaptă.

Ca-ntr-un copil ce-a adormit plângând
În mine nu mai este nici un gând.

Vreau să citesc şi-mi cad din mână cărţile;
Mă împresoară chipul tău din toate părţile.

Mâna ce mi-a-mprăştiat părul şi gândurile
Îmi amestecă pe carte toate rândurile.

Rămân uitându-mă pe geam ca dupã tine
Şi tot aştept pe cineva ce nu mai vine. 

Floarea soarelui

Mă-ntorc acum spre viitor cu faţa.
Lumina lui îmi trece-adânc prin pleoape.
Şi oamenii îmi sunt şi mai aproape
Şi parcă m-a luat de mână, viaţa.

Eu secolului meu i-aud povaţa;
Spre el vin milioane să se-adape,
Strălucitor ca faţa unei ape
Când soarele răsare, dimineaţa.

Ca peste şesuri aurii de grâne
Văd zarea largă-a zilelor de mâne
Şi peisajul lumii viitoare.

Mai tare-mi bate inima în piept!
Spre viitor tot sufletu-i îndrept,
Mereu, ca floarea-soarelui, spre soare. 

TEATRU/ FILM 18 Martie

Cu Ion Finteșteanu

Biografie

Ion Finteşteanu se naste in Bucuresti la 18 martie 1899 , cum ii placea sa spuna la intersectia strazii Ceres cu Saturn facand aluzia nasterii la intersectia a doua planete ce guverneaza destinele . Ion Finteşteanu , deşi născut în Bucureşti, se trăgea din zona Buzăului, o comună mai răsărită Finţeşti, de unde îşi trage şi numele Finteşteanu. De când era copil s-a jucat de-a teatrul, actor, regizor, director de trupă, rupător de bilete şi impresar prin mahalaua Lăzureanu (cartier al vechilor Bucuresti) . Licean fiind, îşi dă concursul la şezătorile corale Carmen şi la Societatea Petre Maior, precum şi Enăchiţă Văcărescu ; de altfel, de aici încep visurile lui de teatru. Dar primul razboi mondial bate la usa .. Cand Romania a intrat in Primul Razboi Mondial, Fintesteanu avea 17 ani. Visul de a intra la Conservator i se spulberase ; impreuna cu un prieten se refugiaza la Iasi . Practic deaici va incepe aventura in lumea artei a maestrului . Aici il primeste, in calitate de tenor, corul Societatii Romane de Opera, nucleul ce anunta viitoarea Opera Romana. 
Tot in refugiu, Maria Ventura, Tony Bulandra si Ion Manolescu jucau la Teatrul National iesean "Marsul nuptial" de Henri Bataille. Cum actorul care interpreta rolul "Sefului de orchestra" se imbolnavise, cineva a amintit ca e unul la opera care face pe artistul, recitand si versuri prin spitalele cu raniti. "Sa-l luam pe el", au hotarat mai marii trupei.
”- Nu-i prea tanar?
- Ii dam cu pudra pe par si ii punem barba si mustati.” Astfel a inceput periplul iar ideea de a deveni actor incepe sa prinda contur . Insa se izbeste de niste mici deficiente fizice ; avea picioarele in „X” si pentru a-si corija aceasta postura se inscrie la lectii de hipism dar fara folos , ramanand acest aspect pe seama croitorilor ce vor masca acest defect . Dar vorbirea? Rosteste vocalele strivite si are un sasait enervant. Fintesteanu incepe lupta cu dictia. Spune de zeci, de sute de ori versuri speciale cu multi S si tot atatia R. Un adevarat Demostene, doar ca nu-si baga pietre in gura. Revenit in Bucuresti e acceptat in Conservatorul de Arta Dramatica, la clasa doamnei Lucia Sturdza Bulandra. Student fiind, devine si angajat in compania condusa de sotii Bulandra. Termină Conservatorul, în 1921, ca premiat la clasa Luciei Sturdza Bulandra, iar George Vraca premiant la clasa lui N. Soreanu . La sfarsitul Conservatorului ii expira cel de-al doilea contract cu compania respectiva. Solicita o marire de salariu. Nu 2000, ci 2500 lei. Tony Bulandra este de acord. Dar Lucia Sturdza care, dupa cum se stie, era mai stransa la mana, refuza. Ea nu da mai mult de 2000. Si atunci tanarul actor spune politicos: ”- Saru-mana doamna. Va salut domnule Bulandra”Pe data de 1 decembrie 1921 i se comunica lui Fintesteanu o mare bucurie: este angajat la Teatrul National. Nu va parasi acest teatru niciodata, pana la sfarsitul vietii. A jucat zeci si zeci de roluri : numai din Moliére interpreteaza cinci personaje din cinci piese , doua din Goldoni , a fost Karenin, din "Ana Karenina" de Tolstoi , Badia (Matei Millo) din "Caruta cu paiate" de Mircea Stefanescu; Grigore Bucsan din "Ultima Ora" de M. Sebastian , Polonius din "Hamlet" si Nebunul din "Regele Lear", piesele lui Shakespeare , Dr. Dorn din "Pescarusul" de Cehov , Farfuridi, Pristanda si Cetateanul turmentat din Caragiale, Ianke din "Take, Ianke si Cadar" a lui Victor Ioan Popa , Grigore Dragomirescu din "Citadela Sfaramata" de Horia Lovinescu si lista ar putea continua . Actorul era un profesionist ce intelegea sa duca meseria de actor la perfectiune ; ca dovada sta piesa "Fratii Thomson" de Seck Roggers in care joaca rolul lui Charly – un trapezist ce se va transforma intr-un clovn genial, sub numele de Marele Torelli . Insa pentru acest rol are nevoie de cunostinte de prestidicitatie pe care le va lua cu un maestru al vremii Ciacanica . Impreuna cu regizorul Ion Sahighian, fata de care are o deosebita admiratie, incep modificarea piesei. In original, membrii circului proveneau din diferite parti ale Germaniei, vorbind dialecte diferite, cu efect comic. Sahighian da fiecaruia alta nationalitate, german, spaniol, francez, american etc. Evident fiecare vorbeste o romaneasca stricata, cu accentul tarii din care provine. Fintesteanu trebuie sa lucreze la numarul de clovnerie si decid ca piesa chiar sa se numeasca "Clovnul". Interpretul invata sa cante dintr-o grebla, care ii servea drept pieptene, dar ascundea si pistonul unui trombon; canta dintr-o stropitoare, care invelea un saxofon; dintr-o perie de haine, care ascundea o muzicuta; din clopotei al caror secret de a canta i-a cerut eforturi serioase si sprijinul un profesor binevoitor. Nimic din ce era pe scena nu ramanea mut: rata si magarusul cantau, scaunele se insufleteau si scoteau sunete muzicale, fracul se oua, din floare iesea praf, cipilica de pe capul clovnului (legata cu o sarma subtire) zbura in vazduh si se intorcea la locul ei, iar publicul aplauda frenetic. A fost un succes neintrecut, si care i-a adus si o imbunatatire a situatiei materiale, pentru ca, in ianuarie, a inceput un turneu triumfal prin toata tara. Din pacate, curand a inceput al doilea razboi mondial, dar care, in mod paradoxal, nu a golit teatrele.
In 1956 Teatru National intreprinde un turneu in Franta cu trei spectacole si participa la Festivalul international de arta dramatica de la Paris, primul mare turneu al Teatrului National, in cei 104 ani de existenta. In sala Teatrului "Sarah Bernard", romanii au prezentat: "O Scrisoare Pierduta" in regia lui Sica Alexandrescu si "Ultima ora" in regia lui Moni Ghelerter. Ce bucurie ar fi resimtit si Caragiale si Mihail Sebastian sa fi putut asista la succesul extraordinar al pieselor lor, in "orasul lumina". Presa franceza i-a laudat in unanimitate pe artistii romani. Fintesteanu ii interpreta pe Farfuridi in "Scrisoarea" si pe industriasul Grigore Bucsan in "Ultima ora". Multi cronicari l-au mentionat in mod special , printre care André-Paul Antoine, de la "L’Information", spunea : "Este o trupa dramatica de prim ordin, probabil una dintre cele mai bune din Europa, una dintre cele mai complete la ora actuala".A fost casatorit cu doamna Janina Tomescu- Fintesteanu .Fintesteanu si-a demonstrat calitatile si in domeniul regizoral, cu :Avarul, Tartufee, Institutorii, Clovnul (1946), Moartea ultimului golan, Nunta lui Krecinski şi Take, Ianke şi Cadâr.Devine profesor universitar la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, Facultatea de Teatru, secţia Actorie avandu-i ca asistenţi pe Sanda Manu şi pe Dem Rădulescu.Ca si premii , maestrul Ion Fintesteanu a fost rasplatit cu titlul de „Artist al poporului „ . Se stinge din viata la 21 octombrie 1984 la Bucuresti in varsta de 85 de ani . Dar totusi ne rasuna in urechi cupletele lui I.D. Ionescu de la Union interpretate cu mare har de maestro , precum Picioruşul Aglaiţei. „Şi-avea un picior foarte uşor şi o botină din cea mai fină” !.

O scrisoare pierdută

Take, Ianke și Cadâr

Afacerea Protar

Haiducii (1966): https://youtu.be/YIdj2mJZMzQ

Cu Gina Patrichi, renumita actriţă română (filme: “Pădurea spînzuraţilor”, “Trecătoarele iubiri”);

Biografie

Nascuta in 8 martie 1936 actrita, Gina Patrichi va fi o perfectionista a scenei si filmului romanesc, o actrita de un farmec aparte, frumoasa, rafinata si culta a carei moarte prematura pe 18 martie 1984 in Bucuresti a lasat un gol imens in lumea teatrului si filmului romanesc. Fratele ei Mihai Patrichi ii dedica acesteia un roman biografic "Gina Patrichi: clipe de viata", (Este biografia uneia dintre cele mai mari artiste ale teatrului romanesc contemporan povestita cu farmec de fratele artistei, jurnalist stabilit in Elvetia de mai multi ani. Volumul cuprinde şi marturii ale unor personalitati ale vietii culturale, ca şi ale fiicei si sotului. Volumul cuprinde o teatrografie şi o filmografie a actriţei)... din care aflam ca: tanara ce se pregatise constiincios pentru o cariera de chimista, cariera ce o doreau parintii ei, dar fascinta de lumea teatrului si de actori precum George Vraca, George Calboreanu sau Lucia Sturdza Bulandra se hotaraste la numai 16 ani  sa urmeze Institutul de Teatru si Cinematografie " Ion Luca Caragiale", de unde este exmatriculata in anul III.In 1956 debuteaza pe scena Teatrului din Galati si rolul "Nora" dupa piesa lui Henrik Ibsen o consacra ca fiind una din cele mai bune interprete romance a acestui mare dramaturg.Interpreteaza de toate, comedie, drama, recitaluri de muzica si poezie, teatru radiofonic, avand o "voce" incomparabila, si este din ce in ce mai apreciata de public si critici.In film debuteaza in 1965, cu rolul Rozei Ianosi din "Padurea spanzuratilor", opera castigatoare a lui Liviu Ciulei. Timp de 20 de ani intruchipeaza personaje diverse pe peliculele a mai mult de 20 de filme: "Trecatoarele iubiri", "Nemuritorii", "Dincolo de nisipuri", "Proba de microfon", "Morometii" etc. A fost casatorita tim de 3 decenii cu avocatul Victor Anagnoste, „nenea Bizu”, om din stirpea veche a moldovenilor de rasa, elegant şi cu umor, care a iubit-o enorm si i-a înţeles ca nimeni altcineva patima: teatrul,  cu care are o fata Oana Miruna Anagnoste , despre care la 5 ani parintii spuneau: " ...plina de sensibilitate, farmec si hachite ca maica-sa si ...incapatanata, mare amatoare de fructe si frumusica foc ca taica-sau"Schimbarea denumirii strazii bucurestene Orlando in "Gina Patrichi" si apoi trecerea la denumirea initiala, nu stiu daca a fost un gest frumos din partea edililor capitalei dar, memoria actritei a ramas vie in memoria celor care au cunoscut-o (in noiembrie 2008 s-a lansat la Brasov : Carte cu Gina Patrichi, scrisa de Mircea Morariu, actrita este propusa de a deveni "Cetatean de onoare " al Municipiului Galati, avand in vedere ca a debutat in Teatru Dramatic Fani Tardini din Galati si premiata post mortem, in aprilie 1994 de gala UNITER, pe scena Teatrului Ion Luca Caragiale" din Bucuresti cu PREMIUL DE EXCELENTA!

Trecatoarele iubiri:

Pe malul stâng al Dunării albastre

Pe malul stang al Dunarii albastre (1983): 

29 de grade la umbră cu Birlic

A murit Tarelkin! - A V Suhovo Kobîlin

Cu Adrian Văncică (n. 18 martie 1977, Târgoviște) este un actor român de teatru și film.^[1] A absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, Facultatea de Teatru, specialitatea actorie la clasa prof. univ. dr. Mircea Albulescu. Este actor angajat al Teatrului Nottara din București^[2] și interpretul lui Celentano, prietenul de băutură a lui Firicel a lu' Cimpoaie (Cuzin Toma) din Las Fierbinți, serialul de comedie difuzat pe ProTV

Filmografie:

• America, venim!, regia: Răzvan Săvescu (2014);
• „Remus” în Mamaia, regia: Jesús del Cerro (2013);
• Roxanne, regia: Valentin Hotea (2013);
• „Radu” în Așteptând zorile, regia: Mihai Sofronea (2011);
• „Jandarm” în Bora Bora, regia: Mihai Mirică (2011);
• „Fildeș Croitoru” în Visul lui Adalbert, regia: Gabriel Achim (2011);
• Marți, după Crăciun, regia: Radu Muntean (2010);
• „Primul șofer” în Amintiri din Epoca de Aur 1: Tovarăși, frumoasă e viața!, regia: Constantin Popescu Jr., Răzvan Mărculescu, Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Cristian Mungiu (2009);
• „Iordache” în Boogie, regia: Radu Muntean (2008);
• Doi Crai, regia: Camelia Popa (2007);
• „Sergent Pană” în Hârtia va fi albastră, regia: Radu Muntean (2006);
• „Tudor” în Margo, regia: Ioan Cărmăzan (2006);
• „Umbra” în Visul lui Liviu, regia: Corneliu Porumboiu (2004);

GÂNDURI PESTE TIMP 18 Martie

Gina Patrichi - citate: