PARTEA A TREIA ȘI ULTIMA
RELIGIE ORTODOXĂ 1 Noiembrie
Sfinții doctori fără de arginți Cosma și Damian, cei din Asia
Sfintii Cosma si Damian au trait in secolul al IV lea după Hristos. S-au nascut dintr-un tata pagan si o mama crestina, in Asia Mica. Datorita vindecarilor daruite oamenilor, ei sunt cunoscuti si sub numele de doctori fara arginti.Au primit acest nume pentru ca vindecarea era data nu de medicamente, ci de Hristos. Pentru acest motiv ei nu primeau niciun fel de plata de la pacientii lor. Singura lor plata era ca cel tamaduit sa creada in Hristos. Pentru ca Damian a acceptat trei oua de la Palladia, o femeie care a fost vindecata de o boala, acesta a cerut sa nu fie ingropat alaturi de fratele sau. Dar, prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, cei doi au fost ingropati impreuna. Trebuie sa retinem ca orice sfant alina suferintele oamenilor, dar unii au fost si doctori: Cosma si Damian (1 noiembrie), Chir si Ioan (31 ianuarie), alti sfinti ce poarta numele Cosma si Damian (1 iulie) si Pantelimon (27 iulie).
Sfintii Cosma si Damian erau frati, de neam din Asia, avand tata pagan si mama crestina, anume Teodotia. Aceasta, dupa moartea barbatului ei, a trait in vaduvie, avand vreme libera si fara piedici si a slujit cu sarguinta lui Hristos, inchinandu-si toata viata lui Dumnezeu. Ea s-a facut ca vaduva aceea pe care o lauda Apostolul, cand zicea ca vaduva cea adevarata si singura nadajduieste spre Dumnezeu si petrece in rugaciuni si in cereri, ziua si noaptea.
Deci, precum vietuia Teodotia, cu placere de Dumnezeu, asa ii invata si pe iubitii sai fii, Cosma si Damian, caci i-a hranit cu buna invatatura, in credinta crestineasca si cu dulceata dumnezeiestii Scripturi, povatuindu-i spre toata fapta buna. Iar ei, venind in varsta desavarsita, petrecand in legea Domnului si deprinzandu-se in viata cea fara de prihana, s-au facut ca doi luminatori, stralucind pe pamant cu faptele cele bune. Pentru aceasta au si luat de la Dumnezeu darul tamaduirii, dand sanatate sufletelor si trupurilor, vindecand tot felul de boli, tamaduind toate neputintele si izgonind duhurile cele viclene.
Dar ajutau nu numai oamenilor, ci si dobitoacelor si nu primeau nimic pentru aceasta de la nimeni, caci toate acestea le faceau nu pentru avere, adica sa se imbogateasca cu aur si cu argint, ci pentru Dumnezeu, ca sa arate catre El dragostea lor, prin dragostea cea catre aproapele; nici nu doreau slava omeneasca prin aceste tamaduiri, ci slava lui Dumnezeu. Ei tamaduiau neputintele pentru slava numelui Domnului lor, Care le-a daruit puterea de a tamadui. Dar nu cu buruieni, ci cu numele Domnului izbaveau de boli, fara plata si fara sa astepte multumire, implinind porunca Celui ce a zis: In dar ati luat, in dar sa dati. Pentru aceea au fost numiti de cei credinciosi, doctori fara plata sau fara de arginti. Astfel, petrecandu-se viata lor cu buna credinta, in pace s-au sfarsit. Si nu numai in viata lor, ci si dupa moarte s-au preamarit prin felurite minuni, pentru care se cinstesc de Biserica cu pomenirea cea de peste an, ca niste calzi folositori si doctori, aparatori ai sufletelor si trupurilor noastre.
ARTE 1 Noiembrie
INVITAȚIE LA OPERĂ 1 Noiembrie
Victoria de Los Angeles, soprana italiana
Recital:
Silvia Voinea
Leo Delibes - LAKME
Ionel Voineag
MUZICĂ 1 Noiembrie
Top 50 Songs Popular Of All Time Instrumental Music - Soft Romantic Love Songs:Sax, Piano, Guitar
Hindemith: Complete Piano Sonatas
2 horas maior saxofone amor canções instrumental 🎷Música relaxante SAX romântica bonita
Romantic Guitar Love Songs 80's, 90's - Greatest Guitar Music Playlist Hits
Elvis Presley, Neil Young, Paul Anka, Tom Jones, Matt Monro, Engelbert, The Cascades, Don McLean
POEZIE 1 Noiembrie
Erza Pound
Biografie Ezra Pound
Ezra Weston Loomis Pound (n. 30 octombrie 1885 - d. 1 noiembrie 1972) a fost un poet american
***
Ezra Weston Loomis Pound (October 30, 1885 – November 1, 1972) was an American expatriate poet, critic and intellectual who was a major figure of the Modernist movement in the first half of the 20th century. He is generally considered the poet most responsible for defining and promoting a modernist aesthetic in poetry. In the early teens of the twentieth century, he opened a seminal exchange of work and ideas between British and American writers, and was famous for the generosity with which he advanced the work of such major contemporaries as Robert Frost, William Carlos Williams, Marianne Moore, H. D., Ernest Hemingway, and especially T. S. Eliot. Pound also had a profound influence on Irish writers W. B. Yeats and James Joyce.
His own significant contributions to poetry begin with his promotion of Imagism, a movement in poetry which derived its technique from classical Chinese and Japanese poetry—stressing clarity, precision, and economy of language, and forgoing traditional rhyme and meter in order to, in Pound's words, "compose in the sequence of the musical phrase, not in the sequence of the metronome."
His later work, for nearly fifty years, focused on the encyclopedic epic poem he entitled The Cantos.
The critic Hugh Kenner said of Pound upon meeting him: "I suddenly knew that I was in the presence of the center of modernism."
Pound was born in Hailey, Idaho Territory, to Homer Loomis and Isabel Weston Pound. His grandfather was the Lieutenant Governor of Wisconsin, Thaddeus C. Pound.[4] When he was 18 months old, his family moved to the suburbs of Philadelphia. In 1901 at the age of 15, he entered the University of Pennsylvania, but after studying there for two years transferred to Hamilton College, where he received his Ph.B. in 1905. He then returned to Penn, completing an M.A. in Romance philology in 1906.
During his studies at Penn, he met and befriended William Carlos Williams and H.D. (Hilda Doolittle), to whom he became engaged for a short time. Afterward, Pound taught at Wabash College in Crawfordsville, Indiana, but when he allowed a stranded actress to spend the night in his room, the resulting scandal caused him to leave his teaching post after only four months, "all accusations", he later claimed, "having been ultimately refuted except that of being 'the Latin Quarter type.'"[5] He had been taken to Europe by relatives in 1898 and again traveled to Europe and Morocco in 1902. In 1908 he moved to Europe, living first in Venice but eventually settling in London after spending a brief stint working as a tour guide in Gibraltar. Pound self-published A Lume Spento, his first published collection of short poems, while living in Venic.
Ezra Weston Loomis Pound (n. 30 octombrie 1885 - d. 1 noiembrie 1972) a fost un poet american
***
Ezra Weston Loomis Pound (October 30, 1885 – November 1, 1972) was an American expatriate poet, critic and intellectual who was a major figure of the Modernist movement in the first half of the 20th century. He is generally considered the poet most responsible for defining and promoting a modernist aesthetic in poetry. In the early teens of the twentieth century, he opened a seminal exchange of work and ideas between British and American writers, and was famous for the generosity with which he advanced the work of such major contemporaries as Robert Frost, William Carlos Williams, Marianne Moore, H. D., Ernest Hemingway, and especially T. S. Eliot. Pound also had a profound influence on Irish writers W. B. Yeats and James Joyce.
His own significant contributions to poetry begin with his promotion of Imagism, a movement in poetry which derived its technique from classical Chinese and Japanese poetry—stressing clarity, precision, and economy of language, and forgoing traditional rhyme and meter in order to, in Pound's words, "compose in the sequence of the musical phrase, not in the sequence of the metronome."
His later work, for nearly fifty years, focused on the encyclopedic epic poem he entitled The Cantos.
The critic Hugh Kenner said of Pound upon meeting him: "I suddenly knew that I was in the presence of the center of modernism."
Pound was born in Hailey, Idaho Territory, to Homer Loomis and Isabel Weston Pound. His grandfather was the Lieutenant Governor of Wisconsin, Thaddeus C. Pound.[4] When he was 18 months old, his family moved to the suburbs of Philadelphia. In 1901 at the age of 15, he entered the University of Pennsylvania, but after studying there for two years transferred to Hamilton College, where he received his Ph.B. in 1905. He then returned to Penn, completing an M.A. in Romance philology in 1906.
During his studies at Penn, he met and befriended William Carlos Williams and H.D. (Hilda Doolittle), to whom he became engaged for a short time. Afterward, Pound taught at Wabash College in Crawfordsville, Indiana, but when he allowed a stranded actress to spend the night in his room, the resulting scandal caused him to leave his teaching post after only four months, "all accusations", he later claimed, "having been ultimately refuted except that of being 'the Latin Quarter type.'"[5] He had been taken to Europe by relatives in 1898 and again traveled to Europe and Morocco in 1902. In 1908 he moved to Europe, living first in Venice but eventually settling in London after spending a brief stint working as a tour guide in Gibraltar. Pound self-published A Lume Spento, his first published collection of short poems, while living in Venic.
Cântecul fluviului
- după Rihaku, secolul 8 al erei noastre -
Corabia asta-i din lemn de şato, şi copastiile
din lemn de magnolie,
Muzicanţi cu flaute-n giuvaiericale
şi cu cimpoaie de aur
O umplu rânduri-rânduri, dintr-o parte-n alta
şi vinul nostru
Ajunge prisoselnic pentru-o mie de cupe.Ducem cu noi cântăreţe, ne duce şuvoiul apei la vale,
Totuşi Sihastrul are nevoie
Drept cal de-un cocostârc galben şi toţi vâslaşii noştri
Ar lua-o pe urma pescăruşilor albi sau i-ar călări.Cu soarele şi luna de pe el atârnă
Poemul în proză al lui Kuţu.
Palatul cu terase al lui King So
e-acum doar un deal pleşuv,
Dar eu zgârâi cu tocul pe-acest şlep
Făcând să tremure cele cinci vârfuri de ancoră
Şi mă bucur de-aceste cuvinte
ca de bucuria ostroavelor albastre.
(Dacă ar putea gloria dăinui de-a pururi
Atunci apele Hanului ar curge-nspre miazănoapte.)
Am lâncezit în grădina împăratului, în aşteptarea
unei porunci ca să scriu!
M-am uitat la iazul balaurului, cu apa
colorată a salcie
Oglindind aidoma obrazul cerului,
Şi-am auzit cele o sută de privighetori
cântând fără ţel.
Vântul de la soare-răsare aduce culoarea
verde-n ierbile ostrovului de la Yei-şu,
Casa în purpuri şi cea stacojie pline-s
de dulceaţa primăverii.
La miazăzi de iaz vârfurile sălciilor sunt
pe jumătate-albastre şi mai albastre,
Ramurile lor se-ncâlcesc în brumă, prefirându-se
pe zidurile de brocart ale palatului.
Lungi lăstari de viţă de câte-o sută de picioare
atârnă de pe sculptate balustrade,
Şi deasupra sălciilor, măiestre păsări
îşi cânta una alteia şi-ascultă,
Ţipând - "Kwan, Kuan", la vântul timpuriu
şi-adulmecându-l.
Vântul se-ncolăceşte-ntr-un nor siniliu
şi se-ndepărtează.
Adie peste-o mie de porţi, peste-o mie de uşi
cântec de primăvară.
Iar împăratul este la Ko.
Cinci nori atârnă sus, strălucitori pe cerul de purpură,
Cu platoşă lucitoare, straja-mpărătească
iese din casa aurie,
Împăratu-n careta bătută-n nestemate
se duce să ia seama florilor,
Se duce către Hori să privească la cocostârcii vâşlaşi,
Se-napoiază pe drumul de la stânca Sei,
s-audă privighetorile tinere,
Căci grădinile de la Jo-run pline-s de tinere
privighetori,
Viersul lor se-mpleteşte cu flautul acesta,
Guşile lor tresaltă-n aceste douăsprezece cimpoaie.(traducere de Ion Caraion)
Corabia asta-i din lemn de şato, şi copastiile
din lemn de magnolie,
Muzicanţi cu flaute-n giuvaiericale
şi cu cimpoaie de aur
O umplu rânduri-rânduri, dintr-o parte-n alta
şi vinul nostru
Ajunge prisoselnic pentru-o mie de cupe.Ducem cu noi cântăreţe, ne duce şuvoiul apei la vale,
Totuşi Sihastrul are nevoie
Drept cal de-un cocostârc galben şi toţi vâslaşii noştri
Ar lua-o pe urma pescăruşilor albi sau i-ar călări.Cu soarele şi luna de pe el atârnă
Poemul în proză al lui Kuţu.
Palatul cu terase al lui King So
e-acum doar un deal pleşuv,
Dar eu zgârâi cu tocul pe-acest şlep
Făcând să tremure cele cinci vârfuri de ancoră
Şi mă bucur de-aceste cuvinte
ca de bucuria ostroavelor albastre.
(Dacă ar putea gloria dăinui de-a pururi
Atunci apele Hanului ar curge-nspre miazănoapte.)
Am lâncezit în grădina împăratului, în aşteptarea
unei porunci ca să scriu!
M-am uitat la iazul balaurului, cu apa
colorată a salcie
Oglindind aidoma obrazul cerului,
Şi-am auzit cele o sută de privighetori
cântând fără ţel.
Vântul de la soare-răsare aduce culoarea
verde-n ierbile ostrovului de la Yei-şu,
Casa în purpuri şi cea stacojie pline-s
de dulceaţa primăverii.
La miazăzi de iaz vârfurile sălciilor sunt
pe jumătate-albastre şi mai albastre,
Ramurile lor se-ncâlcesc în brumă, prefirându-se
pe zidurile de brocart ale palatului.
Lungi lăstari de viţă de câte-o sută de picioare
atârnă de pe sculptate balustrade,
Şi deasupra sălciilor, măiestre păsări
îşi cânta una alteia şi-ascultă,
Ţipând - "Kwan, Kuan", la vântul timpuriu
şi-adulmecându-l.
Vântul se-ncolăceşte-ntr-un nor siniliu
şi se-ndepărtează.
Adie peste-o mie de porţi, peste-o mie de uşi
cântec de primăvară.
Iar împăratul este la Ko.
Cinci nori atârnă sus, strălucitori pe cerul de purpură,
Cu platoşă lucitoare, straja-mpărătească
iese din casa aurie,
Împăratu-n careta bătută-n nestemate
se duce să ia seama florilor,
Se duce către Hori să privească la cocostârcii vâşlaşi,
Se-napoiază pe drumul de la stânca Sei,
s-audă privighetorile tinere,
Căci grădinile de la Jo-run pline-s de tinere
privighetori,
Viersul lor se-mpleteşte cu flautul acesta,
Guşile lor tresaltă-n aceste douăsprezece cimpoaie.(traducere de Ion Caraion)
Casa splendoarei
Stă-ntr-însa Evanoe,
O casă durată nu de mână-omenească,
Ci dincolo de cărări lumeşti, undeva departe
Deasupra, împrejur, înăuntru e răspândit aurul;
Pereţi şi ciudate coridoare - din aur sunt şi ele.
Şi-am văzut-o pe Doamna mea în lumina soarelui,
Păru-i era răsfirat în jur, un snop de aripi,
Iar soarele roşu, îndărătul a toate.
Şi-am văzut-o acolo în casa ei,
Cu şase mari safire de-a-lungul peretelui,
Cu rochia toată din aur palid,
Joasă, c-o garnitură pân-la genunchi.
Sunt multe-ncăperi şi toate de aur
Cu pereţi lucraţi adânc în email,
În metal forjat; şi prin roşiatica piatră
Anume cizelată, năvăleşte lumina aurie.
Aici vin din prea mare dragoste de dânsa,
Iată adorarea cu care ador
Mă-nseninează şi sunt în ea puteri
Care, de sufletu-i aprinse,
Dărâmă cei patru pereţi statornici ai timpului.
(traducere de Ion Caraion)
O casă durată nu de mână-omenească,
Ci dincolo de cărări lumeşti, undeva departe
Deasupra, împrejur, înăuntru e răspândit aurul;
Pereţi şi ciudate coridoare - din aur sunt şi ele.
Şi-am văzut-o pe Doamna mea în lumina soarelui,
Păru-i era răsfirat în jur, un snop de aripi,
Iar soarele roşu, îndărătul a toate.
Şi-am văzut-o acolo în casa ei,
Cu şase mari safire de-a-lungul peretelui,
Cu rochia toată din aur palid,
Joasă, c-o garnitură pân-la genunchi.
Sunt multe-ncăperi şi toate de aur
Cu pereţi lucraţi adânc în email,
În metal forjat; şi prin roşiatica piatră
Anume cizelată, năvăleşte lumina aurie.
Aici vin din prea mare dragoste de dânsa,
Iată adorarea cu care ador
Mă-nseninează şi sunt în ea puteri
Care, de sufletu-i aprinse,
Dărâmă cei patru pereţi statornici ai timpului.
(traducere de Ion Caraion)
Medalion
Luini în porţelan!
Pianul cu coadă
Scoate-un protest profan
Cu-ascuţit glas clar.
Orbitor cap răsare
Din rochia galben-aurie
Ca Anadyomene-n primele
Pagini din Reinach.
Ca roşietica miere-ncadrând ovalul feţei,
O-mpletitură de cosiţe ce par
Ţesute-n cămările regelui Minos
Din metale ori chihlimbar îndărătnic;
Oval sub luciu, chipul
Strălucitor în cuavu-i hotar, ca
Sub raze de-o jumătate de watt,
Ochii se prefac în topaz.(traducere de Ion Caraion)
Pianul cu coadă
Scoate-un protest profan
Cu-ascuţit glas clar.
Orbitor cap răsare
Din rochia galben-aurie
Ca Anadyomene-n primele
Pagini din Reinach.
Ca roşietica miere-ncadrând ovalul feţei,
O-mpletitură de cosiţe ce par
Ţesute-n cămările regelui Minos
Din metale ori chihlimbar îndărătnic;
Oval sub luciu, chipul
Strălucitor în cuavu-i hotar, ca
Sub raze de-o jumătate de watt,
Ochii se prefac în topaz.(traducere de Ion Caraion)
Gabriel Iuga
Biografie Gabriel Iuga
Poet si prozator roman
S-a născut pe 01 nov 1942.S-a stins din viaţa în data de 22 dec 2009, la varsta de 67 ani.
Opera:
Panda
Instrainari
Camasa de trandafiri
Cainele de piatra
Comoare regilor daci
Vecinatatea pustiului
Panda
Instrainari
Camasa de trandafiri
Cainele de piatra
Comoare regilor daci
Vecinatatea pustiului
Trece cloşca prin ogradă
Numărând puii voinici:
Unul stă gata să cadă
Pe picioarele lui mici.
Al doilea se ia la sfadă
Pe un bob de grâu gălbui,
Iar al treilea pe-o ladă
Piuie de capul lui.
Al patrulea-ntre cei trei
Sare-n sus cu ciocu-n vânt,
Nimeni-n lume nu-i ca ei,
Nici în cer, nici pe pământ.
Cel de-al cincilea e trist
C-a scăpat un viermişor,
Iar al şaselea, artist,
Piuie în urma lor.
Al şaptelea stă în soare
Şi tot murmură un marş,
Dirijat din aripioare
De al optulea urmaş.
Cel de-al nouălea moţat,
Stă privind cu interes
Cum pe uliţa din sat
Trec copiii la cules.
Doar al zecelea, mai mic,
Se ţinea de-o pană-a ei,
Tremurând încă de frig
Şi privind spre cocoşei.
,,Iacă-s toţi”, cloşca îşi spune,
Scărpinându-se sub moţ.
Vai, copii, ştiţi câţi se-adună
Dacă-i număraţi pe toţi?
Numărând puii voinici:
Unul stă gata să cadă
Pe picioarele lui mici.
Al doilea se ia la sfadă
Pe un bob de grâu gălbui,
Iar al treilea pe-o ladă
Piuie de capul lui.
Al patrulea-ntre cei trei
Sare-n sus cu ciocu-n vânt,
Nimeni-n lume nu-i ca ei,
Nici în cer, nici pe pământ.
Cel de-al cincilea e trist
C-a scăpat un viermişor,
Iar al şaselea, artist,
Piuie în urma lor.
Al şaptelea stă în soare
Şi tot murmură un marş,
Dirijat din aripioare
De al optulea urmaş.
Cel de-al nouălea moţat,
Stă privind cu interes
Cum pe uliţa din sat
Trec copiii la cules.
Doar al zecelea, mai mic,
Se ţinea de-o pană-a ei,
Tremurând încă de frig
Şi privind spre cocoşei.
,,Iacă-s toţi”, cloşca îşi spune,
Scărpinându-se sub moţ.
Vai, copii, ştiţi câţi se-adună
Dacă-i număraţi pe toţi?
Ariciul
Un arici micut, cu tepi
A pornit-o pe carare
Ziua in amiaza mare
Printre fluturi, printre serpi.
S-stai, s-sa s-stiu cine esti,
Suiera la el un sarpe,
S-singur s-sui, te poticnesti
Pan-ajungi la malul apei.
Nu stau, rase el, departe
Am plecat si drumu-i greu.
Fugi mai bine la o parte
Am ac de cojocul tau.
Nu mi-e frica de nimic.
Du-te de aici, mai frate,
Uite, cat sunt eu de mic,
O armata am pe spate.
Eugen Uricariu
Despre Eugen Uricaru: Versiuni postdecembriste
Despre imaculata concepţie s-a scris în fel şi chip de-a lungul vremii, subiectul alunecând treptat din domeniul religios şi filosofic în cel al artei, dar parcă niciodată până acum, pe meleagurile mioritice, nu s-a manifestat o asemenea „febră” a reinterpretării secvenţei biblice, printre scriitorii care au simţit imboldul de a da o nouă dimensiune mitului cristic aflându-se şi Eugen Uricaru, atât de cunoscut în lumea literelor, încât, practic, nu mai are nevoie de nici un fel de prezentare suplimentară.
Romanul „Supunerea’, apărut la Editura „Cartea Românească” în 2006, se apropie cumva de „Maşa şi extraterestrul” al lui Nichita Danilov, prin capcana întinsă cititorului; perioada prin care trecem este una vulgară, dureroasă, dezmăţată, lipsită de orice urmă de sacru, astfel că ceea ce se zămisleşte prin duh (unul demonic) nu poate fi decât Antihristul. Această idee înfăţişată de Nichita Danilov în pagini superbe, unde ironia şi metafora incandescentă curg în valuri, pare a-l fi preocupat şi pe Eugen Uricaru, numai că se cuvin făcute anumite diferenţe.
Eugen Uricaru, deşi moldovean, plasează acţiunea pe undeva pe lângă Timişoara, în satul Peta, poate pentru că axa temporală îşi are punctul de origine în epurările politice, social-rasiale din anii `45`-`46 şi, trecând prin toate „epocile de aur” cunoscute în istoria comunismului, se opreşte prin preajma evenimentelor din `89, prea puţin depăşindu-le. Este, cu alte cuvinte, o rescriere a istoriei, cu trimiteri mistice şi magice la o posibilă întoarcere a Salvatorului lumii.
Imaginea trenului ticsit cu deportaţi flămânzi, murdari şi torturaţi de sete, precum şi a mirosului năucitor de cadavre pe care-l lasă în urma lui în timp ce străbate imensa Rusie sovietică până la oprirea definitivă în Siberia apare şi în romanul lui Nichita Danilov, şi în romanul lui Eugen Uricaru, la acesta din urmă revenind ca un laitmotiv; deportarea Petrei Maier, o adolescentă care n-a păcătuit decât prin faptul că s-a aflat la locul nepotrivit, într-un moment nepotrivit, este reluată în manieră simfonică, dezvoltată ca o temă, într-o mişcare ce sugerează repetabilitatea oricărei secvenţe istorice.
În colectivităţile înghesuite într-un spaţiu concentraţionar, supunerea şi păstrarea lucidităţii sunt elementele care garantează supravieţuirea. Petra Maier nu numai că reuşeşte să treacă prin Dal`stroi, dar îl şi părăseşte, ajutată de un vis premonitoriu, care-i dă forţa şi mijloacele necesare pentru a ieşi din Gulag. De fapt visul acesta – despre care naratorul (se preferă varianta naratorului omniscient şi obiectiv) nu dă amănunte, ci-l lasă la îndemâna capacităţii imaginative a cititorului, este unul din puţinele „accidente” cu ambiguitate mistico-magică în cele vreo 450 de pagini de analiză a metodelor de manipulare a populaţiei şi de supunere a ei prin intermediul unei poliţii politice despre care informaţiile abundă. Petra reuşeşte să părăsească lagărul de femei pentru simplul motiv că, în mod incredibil şi inimaginabil, rămâne însărcinată (suprapunerea peste ceea ce i s-a întâmplat în urmă cu 2000 de ani Fecioarei Maria este evidentă), numai că lipseşte sentimentul copleşitor al miracolului divin, personajul lui Uricaru nu se înnobilează, ci decade ca entitate umană prin placiditate si egoism retractil: eliberarea ei înseamnă în primul rând moartea unui soldat care o atinsese doar cu privirea.
Copilul pe care-l aduce pe lume Petra nu este un nou Iisus, Răscumparătorul lumii, ci o progenitură a diavolului, un Antihrist, deşi în mod sigur nu aceasta a fost intenţia autorului. Înzestrat cu capacităţi paranormale şi având în preajmă un mentor (‚domnul” Basarab) a cărui menire este să-i reveleze – şi să-l lase să rateze – cele cinci trepte ale iniţierii, Cezar nu va fi împăratul lumii, ci va muri trădat de propria lui mamă, ispitită de Neculai Crăciun, altă creatură demonică într-o lume structural condamnată la infern. Cele cinci reguli pe care le încalcă Cezar şi care, odată ştiute, ar fi salvat omenirea, sunt cât o jumatate de decalog văzut / interpretat de-a-ndoaselea: 1. să nu vorbeşti; 2. să nu dai speranţă; 3. să nu minţi; 4. să nu iubeşti anume pe cineva; 5. să nu te împotriveşti răului.
Simpla înşiruire a acestor reguli este în măsură să-l convingă pe cititor că este vorba despre o lecţie de supravieţuire (târâş, pe brânci, în întunericului ignoranţei, cu o obedienţă care frizează imbecilitatea) într-un sistem de tip mafiot, organizat şi guvernat de indivizi vânduţi Satanei, care şi-au pierdut de mult orice rămăşiţă de umanitate.
Prima regulă, cea a tăcerii, este în contradicţie flagrantă cu esenţa divină a Cuvântului, conotat ca lumină şi viaţă. Iisus propovăduia, folosea cuvântul, îi ”învăţa” pe oameni; cel imaginat de Eugen Uricaru, înainte de a fi sancţionat prin cunoaştere, deschide gura pentru a anticipa, drăceşte, evenimente neplăcute ori tragice de-a binelea din existenţa celorlalţi. Între această primă regulă şi ultima („Nu trebuie să te împotriveşte răului, dacă o faci, îi dai putere, îi dai posibilitatea să te atingă, să fie lângă tine, aproape, lipit, chiar să fie o parte a ta”) există o strânsă legătură, pentru că amândouă, noncomunicarea şi nonacţiunea, reprezintă garanţia unei existenţe terne, banale, de tip vegetativ ( nu suntem departe de „legumele” pensionare pe viaţăîn scaune cu rotile) în imensul ospiciu care este lumea noastră.
Regula a treia propovăduieşte tipul de minciună prin omisiune, acel „să nu minţi” fiind versiunea apocrifă a regulii din adevăratul Decalog: „Să nu minţi. Dacă nu poţi spune adevărul, nu-l spune, dar să nu minţi” (p.298). În mod imprevizibil, Cezar minte exact după ce s-a aflat în faţa miracolului, femeia cu pruncul, coborâţi din imaginaţia deţinutului evadat ( şi pe care, de altfel, fiul Petrei îl trădează din neştiinţă), având cu adevărat atributele sacrului şi încercând, cu minime şanse de reuşită, să-i reveleze adolescentului drumul real: „Tu eşti dintre cei care au două suflete. N-o să-ţi fie uşor, până la urmă va trebui să renunţi la unul dintre suflete, nu poţi să o duci prea mult aşa, o să oboseşti. Va trebui să te hotărăşti cu care dintre suflete să rămâi” (p.285). Poate fi deopotrivă vorba de dualitatea angelic / demonic din structura umană sau de dualitatea uman / divin caracteristică lui Iisus (fiul omului şi fiul lui Dumnezeu), dar nu se poate şti cu siguranţă întrucât naratorul, extrem de logic şi documentat atunci când desface mecanismele manipulării de tip politic, la capitolul religie se încurcă în ambiguităţi, lăsându-şi personajul să penduleze între minunea de la Maglavit şi ipostaza de ucenic al diavolului. Pentru ca, în final ( cam ca în filmele anilor `50, cartea începe cu deznodământul), să-l împotmolească definitiv într-o moarte cu diagnostic ambiguu (savant şi vulgar în egală măsură): noul ”Mesia” moare fie din cauza maladiei Derrick-Wouterman, fie din cauza subnutriţiei, complet ignorat de ateii cărora trebuia să le aducă, evident, lumina întunericului, căci exact acest oximoron bântuie prin toate paginile lui Eugen Uricaru.
Cea mai discutabilă dintre reguli este cea referitoare la lipsa afecţiunii. Iisus înseamnă iubire şi-i învaţă pe oameni să-şi iubească aproapele, în timp de domnul Basarab include iubirea pentru cineva anume printre păcatele de neiertat. Cu alte cuvinte, noul „salvator” este în totală opziţie cu cel real, care nu numai că a iubit omenirea în totalitatea ei, dându-se pe sine drept jertfă a curăţării ei de păcate, dar a iubit şi pe cineva anume (pe Lazăr – „Deci Iisus când a văzut-o plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine. Şi a zis: Unde l-aţi pus? Zis-au Lui: Doamne, vino şi vezi. Şi a lăcrimat Iisus. Deci ziceau iudeii: iată cât de mult îl iubea” - Ioan, cap 11, 33-36 - sau pe unul dintre ucenici: „Iar la masă era rezemat de pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care-l iubea Iisus’ – Ioan, cap. 13, 23), în timp ce inima lui Cezar va deveni din ce în ce mai mult una insensibilă la durere, incapabilă de compasiune, adică una potrivită celui care urmează să-i dea lumii liniştea bolnavului intoxicat cu o supradoză de sedative.
Din intersectarea planului istoric (epica urmăreşte aproape în amanunt instaurarea şi apogeul dictaturii de tip comunist în România) cu cel socio-politic şi religios rezultă un hibrid deconcertant, salvat în parte de talentul de povestitor al autorului. Multe pagini duc cu gândul la Titus Popovici şi la cele două încă binecunoscute romane ale sale, „Străinul” şi „Setea”.
Romanul pare o cacealma inteligent construită, începând cu capcana copertei (un detaliu din „Fecioara cu pruncul” de Rugier van der Weyden) şi terminând cu declaraţia restrictivă a scriitorului; „Supunerea este povestea marelui viol care s-a petrecut la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi ai cărui urmaşi suntem cu toţii, indivizi şi naţiuni, în această parte a Europei”. Judecând istoria omenirii din această perspectivă, a împărţirii între cuceriţi şi cuceritori, într-adevar, putem accepta ideea unui monstruos şi ciclic repetabil viol planetar; şansele de supravieţuire a omului ca individ constând în atitudinea defetistă, în învăţarea „lecţiei” despre supunere: trebuie să fii orb, mut şi surd, să te târăşti cu viclenia şarpelui, să te mulţumeşti cu cel mai umil şi mai întunecat loc de pe pământ, să duci aşadar o existenţă cât mai cenuşie, să uiţi complet că eşti o parte din trupul cosmic al lui Iisus şi că ai dreptul la cuvânt, la iubire şi la speranţă, să trăieşti ca şi când ai fi mort, ca să nu baţi la ochi şi să nu se abată asupra ta forţele coercitive şi atât de bine puse la punct ale puterii.
Cu toate ciudaţeniile lui, romanul are o mare calitate: cu cele 450 de pagini ale sale şi cu construcţia tip cercuri concentrice, unde aceeaşi secvenţă este întoarsă, sucită şi răsucită pe toate feţele, are puţine şanse de a ajunge pe mâna cititorilor tineri. Care cititori tineri, în permanentă criza de timp, vor rata în chip binecuvântat dulcea otravă a paginilor domnului Eugen Uricaru.
Despre imaculata concepţie s-a scris în fel şi chip de-a lungul vremii, subiectul alunecând treptat din domeniul religios şi filosofic în cel al artei, dar parcă niciodată până acum, pe meleagurile mioritice, nu s-a manifestat o asemenea „febră” a reinterpretării secvenţei biblice, printre scriitorii care au simţit imboldul de a da o nouă dimensiune mitului cristic aflându-se şi Eugen Uricaru, atât de cunoscut în lumea literelor, încât, practic, nu mai are nevoie de nici un fel de prezentare suplimentară.
Romanul „Supunerea’, apărut la Editura „Cartea Românească” în 2006, se apropie cumva de „Maşa şi extraterestrul” al lui Nichita Danilov, prin capcana întinsă cititorului; perioada prin care trecem este una vulgară, dureroasă, dezmăţată, lipsită de orice urmă de sacru, astfel că ceea ce se zămisleşte prin duh (unul demonic) nu poate fi decât Antihristul. Această idee înfăţişată de Nichita Danilov în pagini superbe, unde ironia şi metafora incandescentă curg în valuri, pare a-l fi preocupat şi pe Eugen Uricaru, numai că se cuvin făcute anumite diferenţe.
Eugen Uricaru, deşi moldovean, plasează acţiunea pe undeva pe lângă Timişoara, în satul Peta, poate pentru că axa temporală îşi are punctul de origine în epurările politice, social-rasiale din anii `45`-`46 şi, trecând prin toate „epocile de aur” cunoscute în istoria comunismului, se opreşte prin preajma evenimentelor din `89, prea puţin depăşindu-le. Este, cu alte cuvinte, o rescriere a istoriei, cu trimiteri mistice şi magice la o posibilă întoarcere a Salvatorului lumii.
Imaginea trenului ticsit cu deportaţi flămânzi, murdari şi torturaţi de sete, precum şi a mirosului năucitor de cadavre pe care-l lasă în urma lui în timp ce străbate imensa Rusie sovietică până la oprirea definitivă în Siberia apare şi în romanul lui Nichita Danilov, şi în romanul lui Eugen Uricaru, la acesta din urmă revenind ca un laitmotiv; deportarea Petrei Maier, o adolescentă care n-a păcătuit decât prin faptul că s-a aflat la locul nepotrivit, într-un moment nepotrivit, este reluată în manieră simfonică, dezvoltată ca o temă, într-o mişcare ce sugerează repetabilitatea oricărei secvenţe istorice.
În colectivităţile înghesuite într-un spaţiu concentraţionar, supunerea şi păstrarea lucidităţii sunt elementele care garantează supravieţuirea. Petra Maier nu numai că reuşeşte să treacă prin Dal`stroi, dar îl şi părăseşte, ajutată de un vis premonitoriu, care-i dă forţa şi mijloacele necesare pentru a ieşi din Gulag. De fapt visul acesta – despre care naratorul (se preferă varianta naratorului omniscient şi obiectiv) nu dă amănunte, ci-l lasă la îndemâna capacităţii imaginative a cititorului, este unul din puţinele „accidente” cu ambiguitate mistico-magică în cele vreo 450 de pagini de analiză a metodelor de manipulare a populaţiei şi de supunere a ei prin intermediul unei poliţii politice despre care informaţiile abundă. Petra reuşeşte să părăsească lagărul de femei pentru simplul motiv că, în mod incredibil şi inimaginabil, rămâne însărcinată (suprapunerea peste ceea ce i s-a întâmplat în urmă cu 2000 de ani Fecioarei Maria este evidentă), numai că lipseşte sentimentul copleşitor al miracolului divin, personajul lui Uricaru nu se înnobilează, ci decade ca entitate umană prin placiditate si egoism retractil: eliberarea ei înseamnă în primul rând moartea unui soldat care o atinsese doar cu privirea.
Copilul pe care-l aduce pe lume Petra nu este un nou Iisus, Răscumparătorul lumii, ci o progenitură a diavolului, un Antihrist, deşi în mod sigur nu aceasta a fost intenţia autorului. Înzestrat cu capacităţi paranormale şi având în preajmă un mentor (‚domnul” Basarab) a cărui menire este să-i reveleze – şi să-l lase să rateze – cele cinci trepte ale iniţierii, Cezar nu va fi împăratul lumii, ci va muri trădat de propria lui mamă, ispitită de Neculai Crăciun, altă creatură demonică într-o lume structural condamnată la infern. Cele cinci reguli pe care le încalcă Cezar şi care, odată ştiute, ar fi salvat omenirea, sunt cât o jumatate de decalog văzut / interpretat de-a-ndoaselea: 1. să nu vorbeşti; 2. să nu dai speranţă; 3. să nu minţi; 4. să nu iubeşti anume pe cineva; 5. să nu te împotriveşti răului.
Simpla înşiruire a acestor reguli este în măsură să-l convingă pe cititor că este vorba despre o lecţie de supravieţuire (târâş, pe brânci, în întunericului ignoranţei, cu o obedienţă care frizează imbecilitatea) într-un sistem de tip mafiot, organizat şi guvernat de indivizi vânduţi Satanei, care şi-au pierdut de mult orice rămăşiţă de umanitate.
Prima regulă, cea a tăcerii, este în contradicţie flagrantă cu esenţa divină a Cuvântului, conotat ca lumină şi viaţă. Iisus propovăduia, folosea cuvântul, îi ”învăţa” pe oameni; cel imaginat de Eugen Uricaru, înainte de a fi sancţionat prin cunoaştere, deschide gura pentru a anticipa, drăceşte, evenimente neplăcute ori tragice de-a binelea din existenţa celorlalţi. Între această primă regulă şi ultima („Nu trebuie să te împotriveşte răului, dacă o faci, îi dai putere, îi dai posibilitatea să te atingă, să fie lângă tine, aproape, lipit, chiar să fie o parte a ta”) există o strânsă legătură, pentru că amândouă, noncomunicarea şi nonacţiunea, reprezintă garanţia unei existenţe terne, banale, de tip vegetativ ( nu suntem departe de „legumele” pensionare pe viaţăîn scaune cu rotile) în imensul ospiciu care este lumea noastră.
Regula a treia propovăduieşte tipul de minciună prin omisiune, acel „să nu minţi” fiind versiunea apocrifă a regulii din adevăratul Decalog: „Să nu minţi. Dacă nu poţi spune adevărul, nu-l spune, dar să nu minţi” (p.298). În mod imprevizibil, Cezar minte exact după ce s-a aflat în faţa miracolului, femeia cu pruncul, coborâţi din imaginaţia deţinutului evadat ( şi pe care, de altfel, fiul Petrei îl trădează din neştiinţă), având cu adevărat atributele sacrului şi încercând, cu minime şanse de reuşită, să-i reveleze adolescentului drumul real: „Tu eşti dintre cei care au două suflete. N-o să-ţi fie uşor, până la urmă va trebui să renunţi la unul dintre suflete, nu poţi să o duci prea mult aşa, o să oboseşti. Va trebui să te hotărăşti cu care dintre suflete să rămâi” (p.285). Poate fi deopotrivă vorba de dualitatea angelic / demonic din structura umană sau de dualitatea uman / divin caracteristică lui Iisus (fiul omului şi fiul lui Dumnezeu), dar nu se poate şti cu siguranţă întrucât naratorul, extrem de logic şi documentat atunci când desface mecanismele manipulării de tip politic, la capitolul religie se încurcă în ambiguităţi, lăsându-şi personajul să penduleze între minunea de la Maglavit şi ipostaza de ucenic al diavolului. Pentru ca, în final ( cam ca în filmele anilor `50, cartea începe cu deznodământul), să-l împotmolească definitiv într-o moarte cu diagnostic ambiguu (savant şi vulgar în egală măsură): noul ”Mesia” moare fie din cauza maladiei Derrick-Wouterman, fie din cauza subnutriţiei, complet ignorat de ateii cărora trebuia să le aducă, evident, lumina întunericului, căci exact acest oximoron bântuie prin toate paginile lui Eugen Uricaru.
Cea mai discutabilă dintre reguli este cea referitoare la lipsa afecţiunii. Iisus înseamnă iubire şi-i învaţă pe oameni să-şi iubească aproapele, în timp de domnul Basarab include iubirea pentru cineva anume printre păcatele de neiertat. Cu alte cuvinte, noul „salvator” este în totală opziţie cu cel real, care nu numai că a iubit omenirea în totalitatea ei, dându-se pe sine drept jertfă a curăţării ei de păcate, dar a iubit şi pe cineva anume (pe Lazăr – „Deci Iisus când a văzut-o plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine. Şi a zis: Unde l-aţi pus? Zis-au Lui: Doamne, vino şi vezi. Şi a lăcrimat Iisus. Deci ziceau iudeii: iată cât de mult îl iubea” - Ioan, cap 11, 33-36 - sau pe unul dintre ucenici: „Iar la masă era rezemat de pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care-l iubea Iisus’ – Ioan, cap. 13, 23), în timp ce inima lui Cezar va deveni din ce în ce mai mult una insensibilă la durere, incapabilă de compasiune, adică una potrivită celui care urmează să-i dea lumii liniştea bolnavului intoxicat cu o supradoză de sedative.
Din intersectarea planului istoric (epica urmăreşte aproape în amanunt instaurarea şi apogeul dictaturii de tip comunist în România) cu cel socio-politic şi religios rezultă un hibrid deconcertant, salvat în parte de talentul de povestitor al autorului. Multe pagini duc cu gândul la Titus Popovici şi la cele două încă binecunoscute romane ale sale, „Străinul” şi „Setea”.
Romanul pare o cacealma inteligent construită, începând cu capcana copertei (un detaliu din „Fecioara cu pruncul” de Rugier van der Weyden) şi terminând cu declaraţia restrictivă a scriitorului; „Supunerea este povestea marelui viol care s-a petrecut la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi ai cărui urmaşi suntem cu toţii, indivizi şi naţiuni, în această parte a Europei”. Judecând istoria omenirii din această perspectivă, a împărţirii între cuceriţi şi cuceritori, într-adevar, putem accepta ideea unui monstruos şi ciclic repetabil viol planetar; şansele de supravieţuire a omului ca individ constând în atitudinea defetistă, în învăţarea „lecţiei” despre supunere: trebuie să fii orb, mut şi surd, să te târăşti cu viclenia şarpelui, să te mulţumeşti cu cel mai umil şi mai întunecat loc de pe pământ, să duci aşadar o existenţă cât mai cenuşie, să uiţi complet că eşti o parte din trupul cosmic al lui Iisus şi că ai dreptul la cuvânt, la iubire şi la speranţă, să trăieşti ca şi când ai fi mort, ca să nu baţi la ochi şi să nu se abată asupra ta forţele coercitive şi atât de bine puse la punct ale puterii.
Cu toate ciudaţeniile lui, romanul are o mare calitate: cu cele 450 de pagini ale sale şi cu construcţia tip cercuri concentrice, unde aceeaşi secvenţă este întoarsă, sucită şi răsucită pe toate feţele, are puţine şanse de a ajunge pe mâna cititorilor tineri. Care cititori tineri, în permanentă criza de timp, vor rata în chip binecuvântat dulcea otravă a paginilor domnului Eugen Uricaru.
Mariana Codrut
Biografie
Nastere: 1 noiembrie 1956 in Prisacani, Iasi
Deces:
S-a nascut la 1 noiembrie 1956 in Prisacani, judetul Iasi. A absolvit scoala generala in localitatea natala, apoi liceul si Facultatea de Filologie (sectia romana-franceza) in Iasi, promotia 1981.
Debuteaza in revista „Cronica in 1976, iar editorial in 1982, la editura ieseana Junimea. Dupa absolvirea facultatii este un timp corector, apoi profesor (navetist), secretar literar la Teatrul National, redactor la „Convorbiri literare, redactor (printre fondatori) la „Sud-Est, prima revista romano-basarabeana. Actualmente este redactor la editura Universitatii „Al. Ioan Cuza din Iasi.
S-a manifestat, de-a lungul anilor, si prin proza scurta, recenzii, portrete, interviuri, comentarii politice, traduceri, aparute in reviste precum „Cronica, „Dialog, „Convorbiri literare, „SLAST, „Romania literara, „Viata Romaneasca, „Luceafarul, „Contrapuncts.a. Un roman isi cauta editor.
In contextul generatiei sale, deosebit de bogat in prezenta poetelor (fata de alte momente literare, desigur), Mariana Codrut mai pastreaza, in lirica de inceput, o fragezime a imaginii. Poeta ne dezvaluie, diafan si retinut, un univers propriu, cu o nota de originalitate pe care criticul literar Mircea Iorgulescu o descopera „ in poemele in care simplitatea se conjuga cu un dramatism retinut, nu atat poetic figurat, cat substantial prezent in desenul energic al unor peisaje launtrice ()- o lirica prin care eul individual se defineste ca purtator de esente. Note grave, existentiale, ca si triumful crud al realitatii, vin sa completeze coordonatele unei personalitati lirice in continua devenire.
"Bulboana" este chiar tesatura textului "prea fraged" ce se iveste spontan inaintea noastra, natura vie pulsand, o "copca" adanca, sapata in gheata aseptica a discursului, macinand tot cu lacomia sarpelui ce se autodevora; strigatul dramatic ce vrea sa intretina energia biologica se transforma insa tot intr-un ecou textual. Dar o "urma biografica" foarte stearsa, e drept, se poate nota in golurile ramase intre versuri, ca in acest "poem despre dragoste": "am voie / il intreb si-mi ascund fata /cu ochii larg deschisi / in vartej / el se intoarce, / imi desprinde impasibil capul de trup / si scutura / praful adunat in cutele / fine ale fetii / fir cu fir".
Volume de versuri:
Macesul in magazia de lemne, Iasi, Editura Junimea, 1982;
Schita de autoportret, Iasi, Editura Junimea, 1986;
Tabieturile noptii de vara, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1989.
Poeziile nu pot sa rad si +++ (dragostea epermisa) sunt cuprinse in volumul Existenta acuta, in curs de aparitie la Editura Cartea Romaneasca.
Deces:
S-a nascut la 1 noiembrie 1956 in Prisacani, judetul Iasi. A absolvit scoala generala in localitatea natala, apoi liceul si Facultatea de Filologie (sectia romana-franceza) in Iasi, promotia 1981.
Debuteaza in revista „Cronica in 1976, iar editorial in 1982, la editura ieseana Junimea. Dupa absolvirea facultatii este un timp corector, apoi profesor (navetist), secretar literar la Teatrul National, redactor la „Convorbiri literare, redactor (printre fondatori) la „Sud-Est, prima revista romano-basarabeana. Actualmente este redactor la editura Universitatii „Al. Ioan Cuza din Iasi.
S-a manifestat, de-a lungul anilor, si prin proza scurta, recenzii, portrete, interviuri, comentarii politice, traduceri, aparute in reviste precum „Cronica, „Dialog, „Convorbiri literare, „SLAST, „Romania literara, „Viata Romaneasca, „Luceafarul, „Contrapuncts.a. Un roman isi cauta editor.
In contextul generatiei sale, deosebit de bogat in prezenta poetelor (fata de alte momente literare, desigur), Mariana Codrut mai pastreaza, in lirica de inceput, o fragezime a imaginii. Poeta ne dezvaluie, diafan si retinut, un univers propriu, cu o nota de originalitate pe care criticul literar Mircea Iorgulescu o descopera „ in poemele in care simplitatea se conjuga cu un dramatism retinut, nu atat poetic figurat, cat substantial prezent in desenul energic al unor peisaje launtrice ()- o lirica prin care eul individual se defineste ca purtator de esente. Note grave, existentiale, ca si triumful crud al realitatii, vin sa completeze coordonatele unei personalitati lirice in continua devenire.
"Bulboana" este chiar tesatura textului "prea fraged" ce se iveste spontan inaintea noastra, natura vie pulsand, o "copca" adanca, sapata in gheata aseptica a discursului, macinand tot cu lacomia sarpelui ce se autodevora; strigatul dramatic ce vrea sa intretina energia biologica se transforma insa tot intr-un ecou textual. Dar o "urma biografica" foarte stearsa, e drept, se poate nota in golurile ramase intre versuri, ca in acest "poem despre dragoste": "am voie / il intreb si-mi ascund fata /cu ochii larg deschisi / in vartej / el se intoarce, / imi desprinde impasibil capul de trup / si scutura / praful adunat in cutele / fine ale fetii / fir cu fir".
Volume de versuri:
Macesul in magazia de lemne, Iasi, Editura Junimea, 1982;
Schita de autoportret, Iasi, Editura Junimea, 1986;
Tabieturile noptii de vara, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1989.
Poeziile nu pot sa rad si +++ (dragostea epermisa) sunt cuprinse in volumul Existenta acuta, in curs de aparitie la Editura Cartea Romaneasca.
Poem despre dragoste
intr-o parte, creierul fumegand.
in cealalta, elitrele aurii ale unei seri de iama. coaja zilei trecute, calda, inca pastrand forma coatelor.
dar de departe
de foarte departe venim,
aerul vibrand
in jurul mainii intinse.
iar dincolo, fulgera, fulgera lumina de gheata a singuratatii
in cealalta, elitrele aurii ale unei seri de iama. coaja zilei trecute, calda, inca pastrand forma coatelor.
dar de departe
de foarte departe venim,
aerul vibrand
in jurul mainii intinse.
iar dincolo, fulgera, fulgera lumina de gheata a singuratatii
Arta poetică
abatut mult prea departe
de apa
malul se usuca.
nu-i mai cresc misterioasele
boabe rosii, nu-l mai viziteaza
salbaticiunile venite inot,
si nu-l mai pasc
blandele vaci in amiaza.
nu-l mai uda
unda fertila.
pe el,
care-si primeste moartea
prin venele larg deschise
din indelunga obisnuinta.
de apa
malul se usuca.
nu-i mai cresc misterioasele
boabe rosii, nu-l mai viziteaza
salbaticiunile venite inot,
si nu-l mai pasc
blandele vaci in amiaza.
nu-l mai uda
unda fertila.
pe el,
care-si primeste moartea
prin venele larg deschise
din indelunga obisnuinta.
Poezie
poezia e spaima
care-ti izbeste violent
sangele in artere
cand
brusc trezit in miez de noapte
ai impresia
ca te priveste cineva
prin ferestre.
care-ti izbeste violent
sangele in artere
cand
brusc trezit in miez de noapte
ai impresia
ca te priveste cineva
prin ferestre.
Aron Cotrus
Biografie
Nastere: 2 ianuarie 1891, Hașag, Sibiu
Deces: 1 noiembrie 1961 La Mirada, California
Aron Cotruș a fost un diplomat și scriitor roman.
S-a nascut la 2 ianuarie 1891 in comuna Hasag (Loamnes) din judetul
Sibiu. Ca si Cosbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga, ceilalti mari poeti ai Ardealului, si Aron Cotrus este fiu de preot. Face primele clase primare in comuna natala, apoi in comuna Lupu de langa Blaj, unde tatalui sau i se incredintase parohia. incepe primele clase de liceu la Blaj, iar din 1911 se transfera la Brasov, unde isi va si termina studiile liceale.
Se inscrie la Universitatea din Viena, la Facultatea de Litere, dar nu incheie studiile din lipsa de mijloace materiale, iar la izbucnirea primului razboi mondial este inrolat in armata austro-ungara, in 1916, si trimis pe frontul italian. Trece insa la italieni si se inroleaza in Legiunea Romana, inca dinainte de razboi vocea poetului devenise populara prin impresionantul ei mesianism social, cu inrauriri de esenta expresionista. Chiar in timp de razboi el publica poezii in ziarele si revistele vremii.
Dupa incheierea armistitiului, Legatia Romaniei din Roma ii incredinteaza Serviciul de Propaganda pentru unitatea tuturor romanilor (1919-1920). il regasim apoi la Arad, unde, inca din 1913, fusese redactor la ziarul „Romanul. in 1928 este numit presedinte al Sindicatului Presei din Ardeal si Banat. Dupa o intensa activitate redactionala si editoriala, in 1929 este numit atasat de presa la Milano, pentru ca, spre sfarsitul lunii decembrie a anului 1930, poetul sa fie transferat tot ca atasat de presa pe langa Legatia Romaniei de la Varsovia. Se preocupa intens de cunoasterea, aici, a culturii si literaturii romane; va realiza chiar, in limba poloneza, o antologie a poeziei romanesti moderne.
Din anul 1937 revine in tara, lucrand in aceeasi calitate in cadrul Ministerului Afacerilor Externe. La inceputul anului 1940 este numit consilier de presa la Madrid, unde va ramane in timpul celui de-al doilea razboi mondial si dupa aceea. Din 1945 este director al ziarului „Carpatii si presedinte al Asociatiei Romanilor din Spania. Aici, in exil, va publica volumele Drumuri in furtuna, 1951, intre Volga si Mississippi, in 1956. in anul 1957 paraseste Spania si se stabileste in America, in California. Moare la 1 noiembrie 1961 intr-un spital din Long Beacb, California, si este inmormantat la Detroit.
Poezia lui Aron Cotrus este vizionara si sociala; el poate fi considerat vocea cea mai patetica, mai rasunatoare a liricii ardelene, caracterizata dealtfel prin spirit mesianic, rascolitor si tulburator. Versul lui declanseaza energii latente, angajeaza; criticul literar Ov. S. Crohmalniceanu afirma ca „intreaga structura verbala a poeziilor sale e antrenata de un dinamism violent interior. Criticul Nicolae Manolescu ii remarca de asemenea „cruzimile de vocabular. Cuvintele hd, mai ales dintr-o anumita zona a creatiei, sunt „dure, pietroase, cazand grele ca niste lespezi sau se rostogolesc, tunand, clocotind, fumegand. Aceste violente si contursiuni traduc un zbucium teribil (), o sete de absolut. Voce distincta in lirica noastra interbelica, poetul concentreaza in versul sau o energie multimilenara, iar eruptia ei capata mai ales forme sociale.
Volume de versuri:
Poezii, Orastie, Tipografia noua, 1911;
Sarbatoarea mortii, Arad, Tipografia Concordia, 1915;
Neguri albe, Alba Iulia, 1920;
Romania, Brasov, Tipografia A. Muresanu;
Versuri, Arad, Editura Librariei Diecezane, 1925;
In robia lor. Arad, Tipografia Corvin, 1926;
Strigat pentru departari. Timisoara. 1927;
Maine, Craiova, 1928;
Printre oameni in mers, Sosnowiec, 1933;
Horia, Brad, Editura Pan-theon, 1935;
Tara, Bucuresti, 1937;
Minerii, Bucuresti, Tiparul universitar, 1938;
Peste prapastii de potrivnicie. Bucuresti, colectia Nationalista, 1938;
Eminescu, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1939;
Rapsodia daca, Bucuresti, F. P. L. A., 1942.
O, plecarile, plecarile a aparut in volumul Versuri, Arad, Editura Librariei Diecezane, 1925.
Patru Opinca a aparut in volumul Maine, Craiova, 1928.
Ai nostri sunt acesti munti a aparut in volumul Maine, Craiova, 1928.
Peste creste ude a aparut in volumul Printre oameni in mers, Sosnowiec, Polonia, 1933.
Horia a aparut in volumul cu acelasi nume, Brad, 1935.
Deces: 1 noiembrie 1961 La Mirada, California
Aron Cotruș a fost un diplomat și scriitor roman.
S-a nascut la 2 ianuarie 1891 in comuna Hasag (Loamnes) din judetul
Sibiu. Ca si Cosbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga, ceilalti mari poeti ai Ardealului, si Aron Cotrus este fiu de preot. Face primele clase primare in comuna natala, apoi in comuna Lupu de langa Blaj, unde tatalui sau i se incredintase parohia. incepe primele clase de liceu la Blaj, iar din 1911 se transfera la Brasov, unde isi va si termina studiile liceale.
Se inscrie la Universitatea din Viena, la Facultatea de Litere, dar nu incheie studiile din lipsa de mijloace materiale, iar la izbucnirea primului razboi mondial este inrolat in armata austro-ungara, in 1916, si trimis pe frontul italian. Trece insa la italieni si se inroleaza in Legiunea Romana, inca dinainte de razboi vocea poetului devenise populara prin impresionantul ei mesianism social, cu inrauriri de esenta expresionista. Chiar in timp de razboi el publica poezii in ziarele si revistele vremii.
Dupa incheierea armistitiului, Legatia Romaniei din Roma ii incredinteaza Serviciul de Propaganda pentru unitatea tuturor romanilor (1919-1920). il regasim apoi la Arad, unde, inca din 1913, fusese redactor la ziarul „Romanul. in 1928 este numit presedinte al Sindicatului Presei din Ardeal si Banat. Dupa o intensa activitate redactionala si editoriala, in 1929 este numit atasat de presa la Milano, pentru ca, spre sfarsitul lunii decembrie a anului 1930, poetul sa fie transferat tot ca atasat de presa pe langa Legatia Romaniei de la Varsovia. Se preocupa intens de cunoasterea, aici, a culturii si literaturii romane; va realiza chiar, in limba poloneza, o antologie a poeziei romanesti moderne.
Din anul 1937 revine in tara, lucrand in aceeasi calitate in cadrul Ministerului Afacerilor Externe. La inceputul anului 1940 este numit consilier de presa la Madrid, unde va ramane in timpul celui de-al doilea razboi mondial si dupa aceea. Din 1945 este director al ziarului „Carpatii si presedinte al Asociatiei Romanilor din Spania. Aici, in exil, va publica volumele Drumuri in furtuna, 1951, intre Volga si Mississippi, in 1956. in anul 1957 paraseste Spania si se stabileste in America, in California. Moare la 1 noiembrie 1961 intr-un spital din Long Beacb, California, si este inmormantat la Detroit.
Poezia lui Aron Cotrus este vizionara si sociala; el poate fi considerat vocea cea mai patetica, mai rasunatoare a liricii ardelene, caracterizata dealtfel prin spirit mesianic, rascolitor si tulburator. Versul lui declanseaza energii latente, angajeaza; criticul literar Ov. S. Crohmalniceanu afirma ca „intreaga structura verbala a poeziilor sale e antrenata de un dinamism violent interior. Criticul Nicolae Manolescu ii remarca de asemenea „cruzimile de vocabular. Cuvintele hd, mai ales dintr-o anumita zona a creatiei, sunt „dure, pietroase, cazand grele ca niste lespezi sau se rostogolesc, tunand, clocotind, fumegand. Aceste violente si contursiuni traduc un zbucium teribil (), o sete de absolut. Voce distincta in lirica noastra interbelica, poetul concentreaza in versul sau o energie multimilenara, iar eruptia ei capata mai ales forme sociale.
Volume de versuri:
Poezii, Orastie, Tipografia noua, 1911;
Sarbatoarea mortii, Arad, Tipografia Concordia, 1915;
Neguri albe, Alba Iulia, 1920;
Romania, Brasov, Tipografia A. Muresanu;
Versuri, Arad, Editura Librariei Diecezane, 1925;
In robia lor. Arad, Tipografia Corvin, 1926;
Strigat pentru departari. Timisoara. 1927;
Maine, Craiova, 1928;
Printre oameni in mers, Sosnowiec, 1933;
Horia, Brad, Editura Pan-theon, 1935;
Tara, Bucuresti, 1937;
Minerii, Bucuresti, Tiparul universitar, 1938;
Peste prapastii de potrivnicie. Bucuresti, colectia Nationalista, 1938;
Eminescu, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1939;
Rapsodia daca, Bucuresti, F. P. L. A., 1942.
O, plecarile, plecarile a aparut in volumul Versuri, Arad, Editura Librariei Diecezane, 1925.
Patru Opinca a aparut in volumul Maine, Craiova, 1928.
Ai nostri sunt acesti munti a aparut in volumul Maine, Craiova, 1928.
Peste creste ude a aparut in volumul Printre oameni in mers, Sosnowiec, Polonia, 1933.
Horia a aparut in volumul cu acelasi nume, Brad, 1935.
De-ai ieși din mormânt
de-ai iesi din mormânt între noi
si-ai vedea atâtia moti zdrenturosi pe muntii goi
si neamul întreg flamând ca acu,
ce-ai zice, Horia, tu?!...
te-ai jelui, ai doini din fluier,
ori ai da un nou, si lung, si rosu suier,
muntii toti sa se cutremure,
liftele câmpiei sa tremure,
sa le vezi îngrozite, de pe culmea-ti saraca,
din ale belsugului târguri cum pleaca?!...
de-ai trai tu
acu,
ce-ai face, Horia, cu miseii ce vând
norodul flamând?!...
nu ti-ar veni sa-i cauti pe toti,
de gâturi sa-i scoti,
din paturi, de la cini, de la prânzuri,
si-n mijlocul pietelor celor mai mari,
ca pe cei mai misei tâlhari,
de limba sa-i spânzuri?!...
si-ai vedea atâtia moti zdrenturosi pe muntii goi
si neamul întreg flamând ca acu,
ce-ai zice, Horia, tu?!...
te-ai jelui, ai doini din fluier,
ori ai da un nou, si lung, si rosu suier,
muntii toti sa se cutremure,
liftele câmpiei sa tremure,
sa le vezi îngrozite, de pe culmea-ti saraca,
din ale belsugului târguri cum pleaca?!...
de-ai trai tu
acu,
ce-ai face, Horia, cu miseii ce vând
norodul flamând?!...
nu ti-ar veni sa-i cauti pe toti,
de gâturi sa-i scoti,
din paturi, de la cini, de la prânzuri,
si-n mijlocul pietelor celor mai mari,
ca pe cei mai misei tâlhari,
de limba sa-i spânzuri?!...
Am înflorit întocmai ca un măr
Am înflorit întocmai ca un măr în vântul aspru şi
fugarnic,
am înflorit cum totul înfloreşte –
zadarnic...
M-au izbit atâtea aspre, repezi, trecătoare vijelii,
şi dacă m-am bocit sau stat-am împietrit şi mut,
n-am câştigat nimic, nici n-am pierdut...
Oricât ne-am zbate, cât ne-am opinti,
ca mâne toţi, la fel, ne-om întâlni,
în tăcerile de vecinicii,
frate vierme!...
fugarnic,
am înflorit cum totul înfloreşte –
zadarnic...
M-au izbit atâtea aspre, repezi, trecătoare vijelii,
şi dacă m-am bocit sau stat-am împietrit şi mut,
n-am câştigat nimic, nici n-am pierdut...
Oricât ne-am zbate, cât ne-am opinti,
ca mâne toţi, la fel, ne-om întâlni,
în tăcerile de vecinicii,
frate vierme!...
Fără părinți și urmași
Fără părinţi şi urmaşi –
fiu sunt întreg al timpului meu …
rănile rupte de vajnicii-i paşi
sîngeră-n mine mereu …
sui din adîncuri de-adînc
şi trec, ca un fulger, prin veac;
pîinea de jar i-o mănînc,
cu haina-i de flăcări mă îmbrac …
fiu sunt întreg al timpului meu …
rănile rupte de vajnicii-i paşi
sîngeră-n mine mereu …
sui din adîncuri de-adînc
şi trec, ca un fulger, prin veac;
pîinea de jar i-o mănînc,
cu haina-i de flăcări mă îmbrac …
TEATRU/FILM 1 Noiembrie
Furtuna de W Shakespeare
Furtuna este o piesă de William Shakespeare scrisă pe la 1610 - 1611, fiind considerată de unii critici ca ultima piesă pe care Shakespeare a scris-o singur. În piesă, protagonistul Prospero, ducele de Milan, a fost detronat de către fratele său uzurpator Antonio, ajutat de Alonso, regele de Napoli. Prospero și fiica lui Miranda au fost puși într-o mică barcă și au fost trimiși departe pe o insulă nelocuită. Când Prospero începe a analiza insula, el găsește acolo doi locuitori: Ariel, un spirit și Caliban, probabil fratele acestuia. Vrăjitoarea Sycorax, mama lui Caliban, a murit cu câțiva ani înainte de venirea lui Prospero, dar înainte de a muri l-a întemnițat pe Ariel într-un copac. Prospero îl eliberează pe Ariel, iar acesta dorește să îl slujească. În următorii 12 ani Prospero își practică vrăjitoria și în final face o furtuna care cauzează ca vasul pe care se aflau Antonio, Alonso și alții și care trecea prin apropiere să ajungă la insulă. Toată acțiunea piesei de aici încolo se petrece pe insulă.
Nu există nici o sursă evidentă unică pentru opera Furtuna, dar cercetatorii au observat paralele între "Naufragium" Erasmus, Peter Martyr's "De orbo novo", și un raport de martor de către William Strachey al vieții reale a naufragiatului în Sea Venture din insulele Bermude. În plus, unul dintre discursurile lui Gonzalo este derivat din eseul lui Montaigne Din Canibales, și o mare parte din discursul renunciative Prospero este luată cuvânt cu cuvânt dintr-un discurs de Medeei in poemul Metamorfozele lui Ovidiu. Masca din Actul 4 poate fi o editie târzie, probabil, în onoarea nunții prințesei Elisabeta de Boemia și V Frederick, Elector Palatine, în 1613. Piesa a fost publicată prima dată în First Folio al lui 1623.
Povestea atrage tradiția genului romantism, și a fost influențată de tragicomedie și probabil de masca de curte a Commedia dell'arte. Se diferențiază de alte piese de observare a lui Shakespeare, pentru ca are un stil neoclasic mai strict si mai organizat. Criticii vedeau "Furtuna"ca în mod explicit în cauză cu natura proprie ca o piesă de teatru, deseneaza frecvent legăturile dintre arta lui Prospero și iluzia teatralǎ, precum și critici timpurii au vazut in Prospero o reprezentare a lui Shakespeare, și renunțarea lui la magie, ca o semnalizare de adio a lui Shakespeare de la o etapă. Piesa portretizează pe Prospero ca o ființă rațională, nu un ocultist, magician oferind un contrast cu el în Sycorax: magia ei este adesea descrisa ca distructivă și teribila, în cazul în care a lui Prospero este declaratǎ a fi minunatǎ si frumoasǎ. La începutul lui 1950, cu publicatia "Psihologia Colonizarii de către Octave Mannoni, "Furtuna" a fost vazuta mai mult și mai mult prin prisma teriei postcoloniale-exemplificat în adaptările lui Aimé Césaire în "Une Tempête" petrecutǎ în Haiti existand chiar si o revistă științifică privind critica post-coloniala numita după Caliban. Miranda este de obicei văzută ca având complet internalizatǎ ordinea patriarhală a lucrurilor, gandindu-se la ea ca o subordonată a tatăl ei
Personaje
· Prospero, personajul principal. Ducele de Milan. În prezentul piesei, locuiește pe o insulă și este un vrăjitor faimos.
· Miranda, fiica lui Prospero, care se îndrăgostește de Ferdinand, prințul de Napoli.
· Ariel, un spirit comic ce îl ascultă pe Prospero și care poate fi văzut din când în când doar de către Prospero. El a devenit „sclavul” lui Prospero în momentul în care a fost salvat de către acesta dintr-o capcană într-un copac, plantată de către Sycorax. Ariel respectă toate cerințele lui Prospero și în final îi este redată libertatea.
· Caliban, un nativ al insulei cu o atitudine răutăcioasă, fiul mutilat al unei vrăjitoare numite Sycorax, care a domnit pe insulă înainte de venirea lui Prospero. El acum lucrează ca si sclavul lui Prospero, deși îl urăște. În piesă, el e recunoscut pentru blestemele originale pe care le spune.
· Sycorax (invizibilă), o vrăjitoare Algeriană decedată și mama lui Caliban, care a fost exilată de pe insulă înainte de sosirea și subjugarea spiritelor de pe insulă, inclusiv a lui Ariel, de către Prospero.
· Iris, Ceres și Juno, spirite ce joacă rolurile zeițelor într-o scenetă prezentată tinerilor îndrăgostiți.
· Alonso, Regele de Napoli
· Sebastian, fratele perfid a lui Alonso
· Antonio, fratele lui Prospero, care îi fură poziția de rege al Milanului El și Sebastian complotează fără succes să îl ucidă pe Alonso
· Ferdinand, fiul lui Alonso. Se îndrăgostește de Miranda. Sincer și bun și un fiu iubitor. El se grăbește să îi promită Mirandei titlul de regină și soție chiar înainte să îi afle numele. El este fericit în situația lui, fiind orbit de dragoste și face o promisiune solemnă să îi fie credincios lui Prospero și să nu profite de puritatea Mirandei înainte de căsătorie.
· Gonzalo, un curtean bun la suflet ce le aduce Mirandei și lui Prospero mâncare, apă, cărți și alte „lucruri și necesități” atunci când au fost exilați pe mare.
· Adrian și Francisco, lorzi.
· Trinculo, bufonul regelui și prieten al lui Stephano
· Stephano. majordomul bețiv al regeului și prieten bun cu Trinculo, care încearcă să îl ajute pe Caliban să își detroneze maestrul.
· Boatswain
· Stăpânul corabiei.
Poveste
· Magicianul Prospero, stăpânul de drept al titlului de duce de Milano, împreună cu fiica sa Miranda, au fost exilați pentru 12 ani pe o insulă după ce fratele gelos al lui Prospero, Antonio (ajutat de Alonso, regele de Napoli) l-au detronat pe el și pe Miranda, care avea la vremea respectivă 3 ani. Gonzalo, consilierul lui Alonso a avut grijă să aprovizioneze barca cu mancare, apă proaspătă, „țesături bogate, volume și alte lucruri necesare”. Cum poseda puteri magice datorită învățăturilor sale, Prospero are ca slujitor un spirit, Ariel, pe care acesta l-a salvat dintr-un copac capcană în care a fost prins de către vrăjitoarea malefică Sycorax, după ce spiritul a refuzat să o slujească. Prospero are grijă de loialitatea lui Ariel promițându-i des că o va elibera din servitudine. Sycorax a fost exilată din Algiers pe insulă din cauză că și-a folosit puterile pentru a crea distrugere în oraș, dar a murit înainte de venirea lui Prospero, înainte de a elbiera spiritul Ariel. Fiul lui Sycorax , Caliban, un monstru mutilat și singurul locuitor al insulei ce nu era spirit a fost adoptat și crescut de către Prospero. El l-a învățat pe Prospero cum să supraviețuiască pe insulă, în timp ce Miranda și Prospero l-au învățat pe Caliban religia și limba lor natală. În timpul slugii, Caliban a ajuns să îl vadă pe Prospero ca pe un tiran și a început să își dorească să îi elimine pe el și pe fiica lui. Prospero și Miranda au rămas dezamăgiți de Caliban, privindu-l cu dispreț. Prospero realizează un singur act de magie pe scenă, îl dezarmează pe Ferdinand. Restul magiei lui este prezentă în spiritele pe care acesta le controlează, acesta fiind modul de practicare a magiei pentru care magicienii timpului erau cunoscuți.
· La porunca lui Prospero, spiritele stârniră o furtună teribilă, ce prinse la mijloc o corabie mare și frumoasă.[2] Pe corabia respectivă se afla Antonio, fratele lui Prospero împreună cu Regele Alonso de Napoli, fiul lui Alonso și consilierul „de încredere”, Gonzalo. Pasagerii se întorceau de la nunta fiicei lui Alonso, Claribel cu regele Tunisiei. Prospero împarte supraviețuitorii naufragiului în grupuri folosindu-se de blestemele lui, astfel încât Alonso și Ferdinand ajung separați, fiecare crezând despre celălalt că este mort.
· Trei fire narative încep atunci în piesă. În primul Caliban se îndrăgostește de Stephano și Trinculo, doi bețivi, care cred că Stephano este un „zeu curajos” ce are „liquor celest”. Ei încearcă să comploteze împotriva lui Prospero, iar într-un final eșuază. Al doilea fir narativ, Prospero muncește să încurajeze o relație romantică între Miranda și Ferdinand, cei doi se îndrăgostesc de îndată, dar Prospero este îngrijorat că „un câștig prea rapid poate face premiul să își piardă din valoare” și încearcă să îl facă pe Ferdinand să îi devină slujitor, pretinzând că îl vrea ca spion.
· În cel de-al treilea fir narativ, Antonio și Sebastian complotează să îi ucidă pe Alonso
· și pe Gonzalo, ca Sebastian să fie numit rege. Ariel le distruge planul, la comanda lui Prospero. Ariel apare în fața celor „trei oameni ai păcatului” (Alonso, Antonio și Sebastian) sub forma unei harpii, pedepsindu-i pentru trădarea față de Prospero. Prospero, care a luat parte la scenă, pleacă pentru a-i vizita pe Ferdinand și pe Miranda. Cei trei nobili vinovați profită de șansă și fug.
· Prospero explică cum l-a testat pe Ferdinand. El o roagă pe Ariel să aduca mai multe spirite și să pregătească o scenetă pentru tinerii îndrăgostiți. Spiritele aduc o binecuvântare asupra celor doi. Prospero își amintește dintr-o dată planul de a-i lua viața, dă drumul spiritelor și lui Miranda și Ferdinand și pregătește o capcană pentru Caliban, Trinculo și Stephano. Ei sunt urmăriți în afara scenei de către goblini sub formă de dulăi.
· Prospero, cu toți inamicii la degetul mic, descoperă că Ariel ar arăta milă pentru ei dacă ar fi uman, așa că decide să ierte oamenii ce au încercat să îl ucidă. Îi spune lui Ariel să aducă nobilii în timp ce punea capăt magiei.
· În final, toate personajele principale sunt aduse împreună înaintea lui Prospero, care îi iartă pe Alonso, Antonio și Sebastian. Ariel are datoria de a pregăti o vreme propice navigării corabiei înapoi in Napoli, unde Ferdinand și Miranda urmează să se căsătorească. După această ultimă îndatorire, Ariel avea să fie eliberat. Caliban este trimis să pregătească beciul lui Prospero, unde Alonso și tovarășii lui au fost invitați pentru un ultim ospăț înainte de plecare, Caliban urmând să rămână pe insulă. Prospero le povestește viața lui pe insulă, după care își îngroapă toiagul de vrăjitor și își „îneacă” cartea de magie, urmând să părăsească insula ca un om lipsit de magie, la aplauzele publicului.
Cu Raluca Zamfirescu:
Biografie Raluca Zamfirescu
Actrița Raluca Zamfirescu s-a născut la 1 noiembrie 1924, in București.
A copilărit aproape de lumea teatrului, a scriitorilor vremii, căci tatăl sau era George Mihail Zamfirescu, scriitor si director de scenă La Teatrul Național din Iași si la 7 ani urca pentru prima data pe scenă. Are o soră, scenografa Gabriela Zamfirescu. A urmat mai întâi cursurile Facultății de Litere și Filozofie, specializarea Estetică si Psihologie, din cadrul Universitatii București pentru a îndeplini dorința tatălui său, decedat in 1939, apoi s-a înscris la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică, pe care a absolvit-o in 1945, la clasa profesorului Ion Manolescu. In perioada studiilor de teatru a fost angajată de Victor Ion Popa, pe atunci director la Teatrul Muncă și Lumină din capitală. După absolvire a jucat pe scena Teatrului Maria Filotti din Brăila, până in 1947, când s-a întors in capitală.
A fost actriță a Teatrului Național până in ultimul an de viață si societară a renumitei instituții. A interpretat roluri ca Choreută - „Ifigenia în Aulida" de Euripide, Frosa - „Idolul și Ion Anapoda" de G.M. Zamfirescu, Nușa Bodnariuc - „Îndrăgostiții" de Maria Banuș, Nora - „Învierea" de Lev Tolstoi, Nastasia, Luca Lacrimă - „Domnișoara Nastasia" de G.M. Zamfirescu, regia Ion Cojar, Anita - „Destine" de Regine Weicker, Ambra - „Trei pe o bancă" de Aldo Nicolai, Lena - „Gaițele" de Alexandru Kirițescu, Anfisa - „Trei surori" de A.P. Cehov, Sarita Mirtle - „Așteptând la Arlechin" de Noel Coward, Bunica lui Georgică - „Complexul România" de Mihaela Michailov, Marta - „O batistă în Dunăre" de Dumitru Radu Popescu, etc.
A jucat si in filme românești cum sunt: ,,Cu mîinile curate” 1974, ,,Când trăiești mai adevărat” (1974)-film TV, ,,Vis de ianuarie” (1979) – rolul țarăncii, ,,Stop cadru la masă” (1980) – rolul Esmee Zigura, ,,Cuibul de viespi’’ (1986)- rolul Lena, ,,Moromeții” (1988), ,,Bătălia din umbră” (1988).
A fost căsătorită cu regizorul Ion Cojar si a avut un fiu, Bogdan, operator de imagine la televiziune, este bunica actriței Irina Cojar.
Actrița Raluca Zamfirescu a murit la 21 decembrie 2008, in București.
A copilărit aproape de lumea teatrului, a scriitorilor vremii, căci tatăl sau era George Mihail Zamfirescu, scriitor si director de scenă La Teatrul Național din Iași si la 7 ani urca pentru prima data pe scenă. Are o soră, scenografa Gabriela Zamfirescu. A urmat mai întâi cursurile Facultății de Litere și Filozofie, specializarea Estetică si Psihologie, din cadrul Universitatii București pentru a îndeplini dorința tatălui său, decedat in 1939, apoi s-a înscris la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică, pe care a absolvit-o in 1945, la clasa profesorului Ion Manolescu. In perioada studiilor de teatru a fost angajată de Victor Ion Popa, pe atunci director la Teatrul Muncă și Lumină din capitală. După absolvire a jucat pe scena Teatrului Maria Filotti din Brăila, până in 1947, când s-a întors in capitală.
A fost actriță a Teatrului Național până in ultimul an de viață si societară a renumitei instituții. A interpretat roluri ca Choreută - „Ifigenia în Aulida" de Euripide, Frosa - „Idolul și Ion Anapoda" de G.M. Zamfirescu, Nușa Bodnariuc - „Îndrăgostiții" de Maria Banuș, Nora - „Învierea" de Lev Tolstoi, Nastasia, Luca Lacrimă - „Domnișoara Nastasia" de G.M. Zamfirescu, regia Ion Cojar, Anita - „Destine" de Regine Weicker, Ambra - „Trei pe o bancă" de Aldo Nicolai, Lena - „Gaițele" de Alexandru Kirițescu, Anfisa - „Trei surori" de A.P. Cehov, Sarita Mirtle - „Așteptând la Arlechin" de Noel Coward, Bunica lui Georgică - „Complexul România" de Mihaela Michailov, Marta - „O batistă în Dunăre" de Dumitru Radu Popescu, etc.
A jucat si in filme românești cum sunt: ,,Cu mîinile curate” 1974, ,,Când trăiești mai adevărat” (1974)-film TV, ,,Vis de ianuarie” (1979) – rolul țarăncii, ,,Stop cadru la masă” (1980) – rolul Esmee Zigura, ,,Cuibul de viespi’’ (1986)- rolul Lena, ,,Moromeții” (1988), ,,Bătălia din umbră” (1988).
A fost căsătorită cu regizorul Ion Cojar si a avut un fiu, Bogdan, operator de imagine la televiziune, este bunica actriței Irina Cojar.
Actrița Raluca Zamfirescu a murit la 21 decembrie 2008, in București.
· Hacker (2004) - Dna. Zamfirescu
· Moromeții (1988)
· Cuibul de viespi (1987) - Lena
· Stop cadru la masă (1982) - Esmee Zigura
· Vis de ianuarie (1979) - taranca
· Când trăiești mai adevărat (1974)
· Cu mâinile curate (1972)
GÂNDURI PESTE TIMP 1 Noiembrie
Michelangelo Buonarroti - citate:
SFATURI UTILE 1 Noiembrie
TULBURĂRI DE PERSONALITATE
· Specializare: : Psihiatrie, Psihoterapie
Descriere generala
Tulburarile de personalitate nu se incadreaza in tiparul clasic de boala. Nu au un debut limitat in timp, o perioada de stare si apoi o vindecare in urma unui tratament. Nefiind boli au fost denumite dezvoltari dizarmonice ale structurii psihice ale persoanei in cauza.
Aceste structuri particulare au anumite caracteristici :
- sunt schitate si se dezvolta inca din copilarie
- se cristalizeaza la adolescenta
- insotesc persoana de-a lungul intregii sale existente
Aceste tulburari sunt caracterizate printr-un ansamblu de
trasaturi (cognitive , afective si relationale) persistente in timp care determina un comportament, invalidant neasteptat si neadecvat grupului social.
- sunt schitate si se dezvolta inca din copilarie
- se cristalizeaza la adolescenta
- insotesc persoana de-a lungul intregii sale existente
Aceste tulburari sunt caracterizate printr-un ansamblu de
trasaturi (cognitive , afective si relationale) persistente in timp care determina un comportament, invalidant neasteptat si neadecvat grupului social.
Conform Asociatiei Psihiatrice Americane Tulburarile de personalitate au fost impartite in trei grupe (cluster):
Cluster A - ciudat si excentric
Tulburare de personalitate: paranoida, schizoida, schizotipala
Tulburare de personalitate: paranoida, schizoida, schizotipala
Cluster B - dramatic, emotional si imprevizibil
Tulburare de personalitate: antisociala, borderline, histrionica, narcisica
Tulburare de personalitate: antisociala, borderline, histrionica, narcisica
Cluster C - anxios sau temator
Tulburare de personalitate: evitanta, dependenta, obsesiv-compulsiva
Alte tulburari de personalitate care nu sunt incluse in aceste clustere sunt :
Tulburare de personalitate: evitanta, dependenta, obsesiv-compulsiva
Alte tulburari de personalitate care nu sunt incluse in aceste clustere sunt :
Tulburare de personalitate pasiv – agresiva
Tulburare de personalitae depresiva
Tulburare de personalitae depresiva
Se considera ca etiologia tulburarilor de personalitate este plurifactoriala, factorii biologici (genetici, leziuni perinatale) impreuna cu cei de mediu, conducand in final la acea constructie dizarmonica a personalitatii.
Simptomele tulburarilor de personalitate
Datorita faptului ca ne referim la structura de personalitate, simptomul se transforma in trasatura. Trasaturile de personalitate sunt egosintonice ceea ce inseamna ca aceste persoane nu sunt pe deplin constiente de impactul lor asupra celorlalti.
Principalele trasaturi pentru fiecare tulburare de personalitate:
- tulburare de personalitate Paranoida - suspiciosi, neincrezatori, ostili, iritabili, gelosi, colectionari de nedreptati sau procesomani.
- tulburare de personalitate Schizoida - izolati, fara vreo manifestare catre ceilalti, contact vizual deficitar, neadecvat de seriosi, procupati de obiecte neinsufletite sau constructe metafizice.
- tulburare de personalitate Schizotipala - multiple ciudatenii ale prezentarii, vorbirii, limbaj si gandire excentrica, magica, uneori chiar iluzii si idei de referinta, lipsa prietenilor.
- tulburare de personalitate Borderline – manipulativi, cu sentimentul de gol launtric, impulsivi, relatii personale instabile si intense cu oscilarea intre idealizare si devalorizare, amenintari sau gesturi suicidare, auto-mutilare.
- tulburare de personalitate Histrionica-dramatici, emotionali, superficiali, seductivi sau provocatori sexual, sugestionabili.
- tulburare de personalitate Narcisica - plini de ei, cu fantezii nelimitate de succes, putere, stralucire sau iubire ideala, lipsiti de empatie, invidiosi, exploatativi in preocuparea de a-si atinge propriile teluri.
- tulburare de personalitate Antisociala - de la 15 ani exista un comportament de ignorare si incalcare a drepturilor altora, agresivi, iritabili, impulsivi, iresponsabili, fara remuscari, mincinosi, insala si escrocheaza.
- tulburare de personalitate Obsesiv-compulsiva - perfectionisti, ordonati, rigizi, preocupati de ordine si de reguli, lipsiti de spontaneitate, prea seriosi, perseverenti, incapatanati.
- tulburare de personalitate Evitanta - rusinosi, timizi, inhibati in relatiile interpersonale, tematori de critica, dezaprobare si rejectie. Se privesc ca inadecvati, inferiori altora.
- tulburare de personalitate Dependenta - dependenti, au nevoie de sfaturi si reasigurari de la cei din jur, cu dificultati in exprimarea dezacordului de teama sa nu piarda sprijinul, initiaza greu proiecte si lucruri pe care sa le faca singuri
- tulburare de personalitate Pasiv – agresiva - manifesta obstructionism, incapatanare si ineficienta, rezista pasiv in indeplinirea sarcinilor ocupationale de rutina, certareti, se plang ca nu sunt intelesi si apreciati.
- tulburare de personalitate Depresiva – pesimisti, nefericiti, tristi, cu stima de sine scazuta predispusi spre ingrijorari, vinovatie.
Diagnosticul tulburarilor de personalitate
Pentru ca un diagnostic de tulburare de personalitate sa fie valid este necesara consultarea pacientului de mai multe ori la anumite intervale.
De asemenea datele obtinute urmaresc anumite caracteristici :
- un patern de traire si comportament diferit de grupul socio-profesional
- dispozitie particulara ca amploare, adecvare, labilitate
- un sistem de gandire particular de a interpreta oamenii si propria viata
- un slab control volitional
- dificultati de integrare familiala si socio-profesional trasaturile se pot observa din copilarie, se cristalizeaza in adolescenta si apoi se manifesta la adultul tanar pe tot parcursul vietii.
- un patern de traire si comportament diferit de grupul socio-profesional
- dispozitie particulara ca amploare, adecvare, labilitate
- un sistem de gandire particular de a interpreta oamenii si propria viata
- un slab control volitional
- dificultati de integrare familiala si socio-profesional trasaturile se pot observa din copilarie, se cristalizeaza in adolescenta si apoi se manifesta la adultul tanar pe tot parcursul vietii.
Din cauza trairii egosintonice a acestor trasaturi, cei cu aceste tulburari nu sunt pe deplin constienti de impactul lor asupra celorlalti, de aceea este bine sa obtinem date si de la grupul socio-familial.
Conduita terapeutica (tratament)
In principal tratamentul tulburarilor de personalitate este psihoterapeutic, terapia psihanalitica fiind de prima indicatie.
Terapia psihofarmacologica se aduce in discutie daca pe fondul tulburarii de personalitate apar decompensari depresive, anxioase sau acuze somatoforme.
Frecvent, cei cu tulburari de personalitate nu solicita tratament decat in momentul cand consecintele sociale, relationale, profesionale ale tulburarii lor de personalitate impun nevoia unei schimbari.
Tulburarile de personalitate: Evolutie, Complicatii
Tulburarile de personalitate se prefigureaza inca din adolescenta, atunci insa poarta denumirea de tulburari de comportament. Insa nu toate tulburarile de comportament devin tulburari de personalitate la varsta adulta.
Tulburarea de personalitate insoteste persoana de-a lungul vietii, dar varsta amprenteaza diferit tipurile de tulburari de personalitate.
Tulburarea borderline si tulburarea antisociala “se maturizeaza“, manifestarile se estompeaza o data cu varsta. Tulburarile narcisica, dependenta si pasiv – agresiva raman constante sau chiar se exacerbeaza cu varsta. Tulburarea schizotipala si tulburarea obsesionala sunt mai bine tolerate social, ele ramanand neschimbate pe parcursul vietii .
Complicatiile tulburarilor de personalitate.
Suicidul este cea mai de temut complicatie a tulburarilor de personalitate, tulburarea borderline si cea dependenta avand riscul cel mai mare. Totusi actul suicidar din tulburarile de personalitate se deosebeste deseori de suicidul din celelate conditii patologice prin inautenticitatea intentiei fiind de cele mai multe ori demonstrativ, regizat dar uneori reusind, ducand la asa zisa “moarte prin accident suicidar”.
Suicidul este cea mai de temut complicatie a tulburarilor de personalitate, tulburarea borderline si cea dependenta avand riscul cel mai mare. Totusi actul suicidar din tulburarile de personalitate se deosebeste deseori de suicidul din celelate conditii patologice prin inautenticitatea intentiei fiind de cele mai multe ori demonstrativ, regizat dar uneori reusind, ducand la asa zisa “moarte prin accident suicidar”.
Alte complicatii pot fi decompensarile depresive, anxioase sau chiar psihotice, fiecare tip de tulburare de personalitate avand predispozitii relativ specifice .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu