MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 23 APRILIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (A. Evenimente, Nașteri); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Evenimente

1348: Regele Eduard al III-lea al Angliei fondează Ordinul Jartierei, ordin cavaleresc britanic.

• 1348: Regele Eduard al III-lea al Angliei fondează Ordinul Jartierei, ordin cavaleresc britanic.
• 1400: A început domnia lui Alexandru cel Bun, în Moldova (1400 – 1432).
• 1597: „Văduvele vesele din Windsor", piesa lui Shakespeare este jucată pentru prima dată, în prezența reginei Elizabeth I a Angliei.
• 1661: Regele Charles al II-lea al Angliei, Scoției și Irlandei este încoronat la Westminster Abbey.
• 1685: Regele Iacob al II-lea al Angliei, Scoției și Irlandei este încoronat la Westminster Abbey.
• 1880: Guvernul României a hotărât înființarea Direcției Princiare a CFR cu sediul în București, care a preluat linia existentă, inclusiv Gara Târgoviștei.
• 1887: Sfințirea Catredalei mitropolitane de la Iași.
• 1910: Are loc Congresul de constituire a Partidului Naționalist-Democrat, în frunte cu Nicolae Iorga și A.C. Cuza.
• 1945: Al Doilea Război Mondial: Hermann Göring, succesorul desemnat al lui Adolf Hitler, îi trimite acestuia o telegramă prin care solicită permisiunea de a prelua conducerea celui de-al Treilea Reich. Martin Bormann și Joseph Goebbels îi sugerează lui Hitler că telegrama reprezintă o trădare.
• 1962: Încheierea cooperativizării agriculturii, proces început în martie 1949 și care, teoretic, trebuia să se realizeze pe baza liberului consimțământ al țăranilor, dar care s–a caracterizat prin abuzuri și violențe.
• 1967: A fost lansată nava cosmică sovietică „Soiuz–1", pilotată de Vladimir Komarov.
• 1968: Premiera filmului românesc Răzbunarea haiducilor în regia lui Dinu Cocea.
• 1971: Rolling Stones lansează albumul „Sticky Fingers".
• 1974: Un Boeing 707 s-a prăbușit în Bali, Indonezia, omorând 107 oameni.
• 1985: Compania Coca-Cola a anunțat schimbarea rețetei de producere a băuturii răcoritoare în cauză.
• 1994: Fizicienii descoperă top-quark-ul, o particulă sub-atomică.
• 1999: Regele Spaniei înmânează Premiul Cervantes pe 1998 – considerat drept Premiul Nobel al Literaturii de limba spaniolă – poetului Jose Hierro, "pentru poezia sa universală". Premiul este înmânat în ziua morții lui Cervantes, în aula Universității din Alcala de Henares (localitatea în care s–a născut creatorul lui „Don Quijote").
• 1999: Autoritățile române trimit FMI-ului o evaluare privind daunele provocate României de războiul din Iugoslavia, care se ridică la aproximativ 730 milioane de dolari.
• 2001: Intel introduce procesorul Pentium 4.
• 2003: La Beijing se închid toate școlile pentru două săptămâni din cauza virusului SARS.
• 2005: A fost publicat primul video pe YouTube, cu titlul "Me at the zoo".^[1]

Nașteri

William Shakespeare, poet, dramaturg englez

Max Planck, fizician german, laureat Nobel

Serghei Prokofiev, compozitor rus

• 1185: Afonso al II-lea al Portugaliei (d. 1223)
• 1420: George de Kunštát și Poděbrady (23 aprilie 1420 – 22 martie 1471), cunoscut, de asemenea, sub numele de George de Poděbrad sau Podiebrad (în cehă Jiří z Poděbrad; în germană Georg von Podiebrad), a fost un rege al Boemiei (1458-1471). A fost un conducător al husiților. El este cunoscut pentru ideea și încercarea lui de a stabili instituții europene comune și însemne supranaționale. Aceasta este considerată prima viziune istorică a unității europene. George a fost fiul lui Victor de Kunštát și Poděbrady, nobil din Boemia și unul dintre liderii grupului Sirotci sau Utraquists, fracțiunea mai moderată a husiților în timpul Războaielor Husite. La vârsta de paisprezece ani, George a participat el-însuși în Bătălia de la Lipany, care a marcat căderea aripii mai radicale a taboriților.
  În tinerețe, ca unul dintre liderii partidului husit, el a învins trupele austriece ale regelui Albert al II-lea, care i-a succedat regelui Sigismund ca rege al Boemiei, Germaniei și Ungariei. George a devenit curând un membru marcant al partidului husit și, după moartea lui Hynek Ptáček de Pirkstein, liderul său.
  Regelui Albert i-a succedat fiul său născut postum, Ladislau, sub a cărui domnie viața politică din Boemia a fost divizată în două partide: partidul credincios Romei, condus de Oldřich de Rosenberg (1403-1462), și partidul husit, condus de George.
  După mai multe încercări de reconciliere, George a decis să ridice armele. El a organizat treptat o forță armată în nord-estul Boemiei, unde husiții erau puternici și unde era situat castelul său străvechi de la Litice. În 1448 a mărșăluit împreună cu această armată, formată din aproximativ 9000 de oșteni, de la Kutná Hora la Praga, și a ocupat capitala aproape fără nicio rezistență.
  A izbucnit un război civil, dar George a reușit să-i înfrângă pe nobilii care au rămas fideli Romei. În 1451 împăratul Frederic al III-lea, în calitate de tutore al tânărului rege Ladislau, i-a încredințat administrarea Boemiei lui George de Poděbrad. În același an, o dietă convocată la Praga i-a acordat regența lui George. 
  George de Podebrady – o pictură a lui Alfons Mucha care-l arată pe cardinalul Fantin, explicând poziția Bisericii Catolice față de alegerea lui George.
  Lupta husiților împotriva partidului papal a continuat fără întrerupere, iar poziția lui George a devenit foarte dificilă atunci când tânărul rege Ladislau, care a fost încoronat în 1453, și-a exprimat simpatiile pro-Roma, deși el recunoscuse vechile privilegii ale Boemiei. În anul 1457 regele Ladislau a murit subit, iar unele persoane l-au acuzat pe George că l-ar fi otrăvit. (Cercetarea efectuată în 1985 a constatat că leucemia acută era cauza morții.)
  La 27 februarie 1458 nobilii din Boemia l-au ales în unanimitate pe George ca rege. Chiar și adepții partidului papal au votat pentru el, unii datorită opiniilor moderate pe care le avea, iar alții din respect pentru dorința poporului, care s-a opus alegerii unui conducător străin.
  George a încercat să domnească într-o manieră moderată pe baza cartei Compacta din Praga. El a câștigat loialitatea unor catolici, dar a trebuit să se confrunte cu opoziția papei Pius al II-lea, care s-a dovedit unul dintre cele mai serioase obstacole în calea domniei sale. Pius a declarat Compacta nulă și neavenită în 1462 și a vrut ca George să fie de acord cu această decizie. George a respins cererea papei, dar s-a străduit să intre în grațiile Romei prin pedepsirea extremiștilor husiți. George a încercat să obțină pacea cu Roma printr-o măsură radicală, ceea ce unii consideră că a fost o propunere timpurie a constituirii unei Uniuni Europene.^[3][4] El a propus un tratat între toate puterile creștine, cu Germania (ce includea pe atunci Boemia), Franța și Italia și conducătorii lor ca membri fondatori, cărora urmau să li se alăture mai târziu statele hispanice. Statele membre urmau să-și ia angajamentul de a soluționa toate divergențele exclusiv prin mijloace pașnice. Trebuia să fie constituit un parlament european și alte instituții comune, precum și însemne supranaționale. George a formulat propunerea în termeni creștini ("Europa" nu este menționată în mod explicit) ca o modalitate de a-l opri pe "turcul detestabil", care cucerise Constantinopolul în 1453. El l-a trimis pe Leo de Rozmital în solie la curțile europene cu un mesaj de pace și cu un proiect de tratat care să promoveze această idee. George spera că tratatul va intra în vigoare în 1464. Acesta este considerat una dintre viziunile unității europene anterioare creării Uniunii Europene.^[5]
  Proiectul lui George nu a avut succes, iar toate eforturile sale de a realiza o pace cu Roma s-au dovedit ineficiente, deși planul lui Pius al II-lea de a organiza o cruciadă împotriva Boemiei nu a fost pus în practică.
  După moartea lui Pius al II-lea în 1464, George a încercat să negocieze cu noul papă, Paul al II-lea, dar acesta din urmă s-a dovedit a fi un adversar la fel de hotărât.
  George și-a făcut dușmani în rândul nobililor din partidul papal, care s-a adunat la Zelená Hora (Grüneberg) în 28 noiembrie 1465 pentru a-și exprima nemulțumirile și a încheia o alianță împotriva regelui. Această alianță a fost susținută încă de la început de papa Paul al II-lea, iar la 23 decembrie 1466 papa l-a excomunicat pe George și a pronunțat depunerea lui din rangul de rege al Boemiei, eliberându-i pe toți credincioșii catolici din Boemia de jurământul lor de credință față de George. Împăratul Frederic al III-lea și regele Matia al Ungariei, fostul aliat al lui George, s-au alăturat nobililor boemi răsculați, delanșând Războiul Boem. Regele Matia a cucerit o mare parte din Moravia și a fost încoronat de partidul papal în centrul metropolitan morav de la Olomouc, ca rege al Boemiei, la 3 mai 1469.
  George a avut succes în luptele împotriva regelui Matia, dar, contrar dorinței adepților săi, a încheiat un acord cu regele maghiar în 1470.
  El a murit la 22 martie 1471, iar partizanii săi l-au ales pe Vladislav al II-lea, fiul regelui Poloniei, ca succesor al său pentru a continua lupta împotriva lui Matia. În 1440 s-a căsătorit cu Kunigunde de Sternberg; ei au avut următorii copii:
  1. Boček (1442-1496)
  2. Victor (1443-1492), prinț imperial, duce de Munsterberg și Opava și conte de Kladsko
  3. Barbara (1446-1469), căsătorită prima oară cu Henric de Lipé și a doua oară cu Ioan de Ronov
  4. Henric cel Bătrân (1448-1498), căsătorit cu Ursula de Brandenburg, fiica lui Albert III, Margraf de Brandenburg
  5. Katharina (11 octombrie 1449 – 8 martie 1464), căsătorită cu Matia Corvin; a murit tânără
  6. Sidonie (1449-1510), căsătorită cu Albert al III-lea, Duce al Saxoniei
  După ce Kunigunde a murit în 1449, el s-a recăsătorit cu Johana de Rožmitál în 1450; ei au avut următorii copii:
  1. Henric cel Tânăr (1452-1492), căsătorit cu Ecaterina, fiica lui Wilhelm al III-lea, Duce al Saxoniei
  2. Frederick (1453-1458), a murit de tânăr
  3. Agnes?, se crede că s-a căsătorit în Țara Românească
  4. Ludmila (16 octombrie 1456 – 20 ianuarie 1503), căsătorită cu Frederick I de Liegnitz  

     George de Poděbrady
     George of Poděbrady reprezentat într-un codex din 1607
     Date personale
     Născut	23 aprilie 1420 probabil în Castelul Poděbrady
     Decedat	22 martie 1471 (50 de ani) Praga
     Înmormântat	Catedrala Sfântul Vitus din Praga
     Părinți	Victor of Kunštát and Poděbrady[*] Anne of Wartenberg[*][2]
     Căsătorit cu	Kunigunde de Sternberg Johana de Rožmitál
     Copii	Boček IV of Poděbrady[*] Victor, Duke of Münsterberg[*] Henry I, Duke of Münsterberg-Oels[*] Catherine of Poděbrady[*][2] Sidonie of Poděbrady[*] Henry the Younger of Poděbrady[*] Ludmila of Poděbrady[*] Barbara of Poděbrady[*]
     Cetățenie	Boemia
     Ocupație	rege[*]
     Apartenență nobiliară
     Titluri	duce
     Familie nobiliară	Casa de Poděbrady
     Rege al Boemiei
     Încoronare	2 martie 1458, Praga[1]
     Domnie	1458–1471
     Predecesor	Ladislaus I Postumul
     Succesor	Vladislav al II-lea

• 1464: Ioana a Franței (franceză Jeanne de France, Jeanne de Valois; 23 aprilie 1464 – 4 februarie 1505) a fost pentru scurt timp regină a Franței ca soție a regelui Ludovic al XII-lea al Franței.
  A fost canonizată ca sfântă la 28 mai 1950 și este cunoscută de Biserica Romano-Catolică ca Sfânta Jeanne de Valois. Născută la Nogent-le-Roi la 23 aprilie 1464, ea a fost a doua fiică a regelui Ludovic al XI-lea al Franței și a celei de-a doua soții a acestuia, Charlotte de Savoia. Frații ei au fost: regele Carol al VIII-lea al Franței și Anne a Franței.
  La 8 septembrie 1476, la vârsta de 12 ani, Ioana s-a căsătorit din motive politice cu vărul de-al doilea al tatălui ei, Ludovic, Duce de Orléans (mai târziu regele Ludovic al XII-lea). Când Ludovic a urcat pe tron, după moartea fratelui Ioanei, în aprilie 1498, el a anulat căsătoria pentru a se căsători cu fosta văduvă a regelui, Anne de Bretania sperând că va anexa Coroanei Franței Ducatul de Bretania.  

  Jeanne a Franței
  Ducesă de Berry (suo iure) Ducesă consort de Orléans
  Date personale
  Născută	23 aprilie 1464 Nogent-le-Roi, Franța
  Decedată	4 februarie 1505 (40 de ani) Bourges, Franța
  Înmormântată	Bourges
  Cauza decesului	boală
  Părinți	Ludovic al XI-lea al Franței Charlotte de Savoia
  Frați și surori	Carol al VIII-lea al Franței Anne a Franței
  Căsătorită cu	Ludovic al XII-lea al Franței
  Cetățenie	Franța
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	preot maică
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce ducesă[*]
  Familie nobiliară	Casa de Valois
  Regină a Franței
  Domnie	7 aprilie 1498 - 15 decembrie 1498

• 1564: William Shakespeare (n. aprilie 1564,^[6] Stratford-upon-Avon, Regatul Angliei^[7][8][9] – d. 23 aprilie/3 mai 1616,^[10][7][11] Stratford-upon-Avon, Regatul Angliei^[7][12][13]) a fost un dramaturg și poet englez, considerat cel mai mare scriitor al literaturii de limba engleză și supranumit „Poetul din Avon” (în engleză "Bard of Avon”) sau „Lebăda de pe Avon” ("The Swan of Avon"). Din vasta sa operă - parte realizată în colaborare - s-au păstrat aproape 38 de piese de teatru, 154 de sonete, 2 lungi poeme narative, precum și alte multe poezii traduse în aproape fiecare limbă vorbită. William Shakespeare s-a născut și a crescut în Stratford-upon-Avon. La vârsta de 18 ani, el s-a căsătorit cu Anne Hathaway, cu care acesta a avut trei copii: Susanna și gemenii Hamnet și Judith. Între anii 1585 și 1592, Shakespeare a început o carieră de succes în Londra ca actor, scriitor și proprietarul unei părți a unei companii de teatru numită „Oamenii Lordului Chamberlain” (The Lord Chamberlain's Men), mai târziu știută ca „Oamenii Regelui” (King’s Men). Se pare că dramaturgul s-a retras la Stratford în jurul anului 1613, unde a murit 3 ani mai târziu. Câteva recorduri ale vieții private ale lui Shakespeare au supraviețuit, dar au existat speculații considerabile despre fizicul său, sexualitatea și credințele sale religioase, paternitatea operei sale dramatice și nu numai.
  Shakespeare a scris majoritatea lucrărilor sale cunoscute între 1589 și 1613. Piesele lui de început au fost în special comedii și sau drame istorice, genuri pe care el le-a ridicat la punctul de maxim de rafinament și artă până la sfârșitul secolului al XVI-lea. După aceea, înainte de aproximativ 1608, a scris în special tragedii, incluzând cunoscutele Hamlet, Regele Lear și Macbeth, considerate unele dintre cele mai strălucite lucrări în limba engleză. În ultima parte a vieții, Bardul a scris comedii tragice, de asemenea știute ca aventuri romantice și a colaborat cu alți dramaturgi.
  Multe dintre piesele sale de teatru au fost publicate chiar în timpul vieții sale, însă în ediții de diverse calități și precizii. În 1623, doi dintre colegii săi de teatru au publicat The First Folio, o ediție adunată din lucrările sale dramatice care le include pe toate, în afară de două din piesele de teatru care doar acum sunt recunoscute ca fiind ale lui Shakespeare.
  Shakespeare a fost un poet și dramaturg respectat la vremea lui, dar reputația lui nu a crescut la înălțimile sale actuale înainte de secolul al XIX-lea. Ideile romantice, în particular, întâmpină genialitatea lui Shakespeare, iar victorienii s-au închinat lui Shakespeare cu o stimă pe care George Bernard Shaw a numit-o „idolatrizarea lui Shakespeare”. În secolul XX, munca lui a fost în repetate rânduri recunoscută și redescoperită de noile abordări ale artei spectacolului de teatru. Piesele sale de teatru rămân cât se poate de populare și astăzi, fiind permanent studiate, jucate și reinterpretate în diverse contexte culturale și politice în întreaga lume.
  Shakespeare, dramaturgul cel mai jucat și mai respectat, inclusiv de către regina Elisabeta I, a colaborat cu teatrul Globe, una dintre cele mai populare scene ale epocii elisabetane, al cărui acționar parțial era, și a cărui deviză era "Totus mundus agit histrionem", reluată în piesa „Cum vă place”, o metaforă a lumii ca scenă de teatru: "All the world's a stage, / And all the men and women merely players: They have their exits and their entrances" („Lumea întreagă este o scenă, / iar bărbații și femeile sunt simplu/[doar] actorii ei, [cu] propriile lor intrări și ieșiri”). Rowe a fost primul biograf care nu a luat în considerare legenda potrivit căreia Shakespeare s-ar fi retras la Stratford cu puțini ani înainte să moară, întrucât retragerea de la întreaga sa muncă ar fi fost neobișnuită la acel timp. În același timp, Shakespeare a continuat sa viziteze Londra. În 1612, el a fost chemat ca martor la Curtea de Instanță privind acordul căsătoriei fiicei lui Mountjoy, Mary.
  După anii 1606-1607, Shakespeare a scris puține piese de teatru și niciuna nu îi mai este atribuită după 1613. Ultimele trei piese ale sale au fost colaborări, probabil cu John Fletcher, care i-a succedat ca dramaturg în compania teatrală „Oamenii regelui”.
  Shakespeare a murit la 23 aprilie 1616. Susanna s-a căsătorit cu un medic, John Hall, în 1607, iar Judith s-a căsătorit cu Thomas Quiney, un podgorean, cu două luni înainte de moartea lui Shakespeare. Cei mai mulți dramaturgi din acea perioadă au colaborat cu alte persoane cu aceleași preocupări, și criticii sunt de acord că Shakespeare, mai ales în primii și ultimii ani din cariera sa, a făcut același lucru. Unele piese, cum ar fi Titus Andronicus și primele istorii, rămân controversate, în timp ce The Two Noble Kinsmen și Cardenio au foarte bună demonstrarea documentării contemporane. Primele piese au fost influențate de scrierile altor dramaturgi elisabetani, în special Thomas Kyd și Christopher Marlowe.
  Primele lucrări oficiale de Shakespeare sunt Richard III și cele trei părți din Henry VI, scrise la începutul anului 1590, perioadă cu apetit pentru drama istorică.  Opera sa include 37 de piese de teatru terminate, una neterminată, între care 17 comedii, piese istorice, tragedii, sonete.

  Comedii[modificare | modificare sursă]

  • Furtuna
  • Doi gentlemeni din Verona
  • Nevestele vesele din Windsor
  • Măsură pentru măsură
  • Comedia erorilor
  • Mult zgomot pentru nimic
  • Zadarnicele chinuri ale dragostei
  • Visul unei nopți de vară
  • Neguțătorul din Veneția
  • Cum vă place
  • Îmblânzirea scorpiei
  • Totul e bine când se termină cu bine
  • A douăsprezecea noapte
  • Poveste de iarnă
  • Pericle, Prinț al Tironului

  Piese istorice[modificare | modificare sursă]

  • Regele Ioan
  • Richard al II-lea (piesă)
  • Henric al IV-lea
  • Henric al V-lea
  • Henric al VI-lea
  • Richard al III-lea
  • Henric al VIII-lea

  Tragedii[modificare | modificare sursă]

  • Romeo și Julieta
  • Troilus și Cresida
  • Coriolan
  • Titus Andronicus
  • Timon din Atena
  • Iulius Caesar
  • Macbeth
  • Hamlet
  • Regele Lear
  • Othello (piesă)
  • Antoniu și Cleopatra

  Piese pierdute[modificare | modificare sursă]

  • Love's Labour's Won
  • Cardenio
  • Richard al II-lea (prima parte)

  Poeme[modificare | modificare sursă]

  • Sonetele lui Shakespeare
  • Venus și Adonis
  • The Rape of Lucrece
  • The Passionate Pilgrim
  • The Phoenix and the Turtle
  • A Lover's Complaint

  Apocrife[modificare | modificare sursă]

  • Eduard al III-lea
  • Sir Thomas More  

    William Shakespeare
    William Shakespeare Portretul Chandos, National Portrait Gallery, Londra
    Date personale
    Născut	23 aprilie 1564[1] Stratford-upon-Avon, Warwickshire, Anglia
    Decedat	23 aprilie 1616 (52 de ani) Stratford-upon-Avon, Warwickshire, Anglia
    Înmormântat	Holy Trinity Church[*]
    Cauza decesului	febră
    Părinți	John Shakespeare[*] Mary Shakespeare[*]
    Frați și surori	Joan Shakespeare[*] Edmund Shakespeare[*] Gilbert Shakespeare[*]
    Căsătorit cu	Anne Hathaway (7 decembrie 1582–23 aprilie 1616)
    Copii	Susanna Hall[*][3] Hamnet Shakespeare[*][4] Judith Quiney[*][5]
    Naționalitate	englez
    Cetățenie	Regatul Angliei
    Etnie	englez
    Ocupație	poet, dramaturg, actor
    Limbi	limba engleză[2]
    Studii	King Edward VI School, Stratford-upon-Avon[*]
    Activitatea literară
    Specie literară	Poezie, Teatru
    Opere semnificative	Hamlet Romeo și Julieta Cum vă place Macbeth Visul unei nopți de vară Sonetele lui Shakespeare Îmblânzirea scorpiei Doi gentlemeni din Verona Regele Ioan Richard al II-lea

• 1746: Félix Vicq-d'Azyr, medic și anatomist francez (d. 1794)
• 1775: Joseph Mallord William Turner, pictor britanic (d. 1851)
• 1791: James Buchanan, al 15-lea președinte al Statelor Unite (d. 1868)
• 1809: Prințul Karl de Hesse și de Rin (23 aprilie 1809 - 20 martie 1877) a fost al doilea fiu al lui Ludovic al II-lea, Mare Duce de Hesse și a soției sale, Wilhelmine de Baden.
  În 1836 Karl s-a căsătorit cu Prințesa Elisabeta a Prusiei (1815 - 1885), fiica Prințului Wilhelm al Prusiei (fratele regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei) și a Mariei Ana de Hesse-Homburg. Au avut o căsnicie nefericită; Karl a preferat viața militară timpului petrecut cu familia.
  Fiul cel mare a lui Karl, Ludovic, a devenit Mare Duce de Hesse și de Rin în 1877, după ce fratele mai mare a lui Karl a murit fără să lase moștenitori. 

  Prințul Karl
  Prințul Karl de Hesse și de Rin
  Date personale
  Nume la naștere	Karl Wilhelm Ludwig von Hessen und bei Rhein
  Născut	23 aprilie 1809 Darmstadt
  Decedat	20 martie 1877 (67 de ani) Darmstadt
  Înmormântat	Darmstadt
  Părinți	Ludovic al II-lea, Mare Duce de Hesse Wilhelmine de Baden
  Frați și surori	Maria de Hessa Prințul Alexandru de Hesse și Rin Ludovic al III-lea, Mare Duce de Hesse
  Căsătorit cu	Prințesa Elisabeta a Prusiei
  Copii	Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse Prințul Henric Ana, Mare Ducesă de Mecklenburg-Schwerin Prințul Wilhelm
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	prinț
  Familie nobiliară	Casa de Hesse

• 1823: Abdul-Medjid, sultan otoman (d. 1861)
• 1828: Albert (23 aprilie 1828 – 19 iunie 1902) a fost rege al Saxoniei și membru al Casei de Wettin. 
  Prințul Albert
  A fost fiul cel mare al Prințului Ioan, care i-a succedat fratele său Frederic Augustus al II-lea la tronul saxon sub numele de regele Ioan în 1854, când Albert avea 26 de ani. Mama lui a fost Amalie Auguste de Bavaria, al patrulea copil al regelui Maximilian I de Bavaria și a celei de-a doua soții Carolina de Baden. Ea a fost sora geamănă a Elisabeta Ludovica, care mai târziu a devenit regină a Prusiei ca soție a lui Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei.
  Educația lui Albert, ca de obicei în cazul prinților germani, s-a concentrat într-o mare măsură pe problemele militare, dar el a urmat și cursuri la Universitatea din Bonn. Prima sa experiență de război a venit în 1849, când el a servit drept căpitan în Primul Război Germano-Danez împotriva Danemarcei.
  Când a izbucnit Războiul austro-prusac în 1866, Albert, pe atunci Prinț Moștenitor (germană Kronprinz), a preluat comanda trupelor saxone împotriva armatei prusace condusă de Prințul Friedrich Karl al Prusiei. Nu s-a făcut nici o încercare pentru a apăra Saxonia; saxonii au plecat în Boemia și au efectuat o joncțiune cu austriecii. Ei au avut un rol important în bătăliile prin care prusacii au forțat linia de la Jizera și în Bătălia de la Jičín. Totuși Prințul Moștenitor a reușit efectuarea retragerii în stare bună, iar în bătălia decisivă de la Königgrätz (3 iulie 1866) el a ținut extrema stângă a poziției Austriei. Saxonii și-au menținut pozițiile cu multă tenacitate dar au fost implicați în înfrângerea dezastruoasă a aliaților lor.
  

  Statuie reprezentând-l pe regele Albert
  La izbucnirea Războiului franco-prusac în 1870 el a comandat din nou trupele saxone, care au fost incluse în armata a 2-a sub comnada Prințului Friedrich Karl al Prusiei, vechiul său oponent. În Bătălia de la Gravelotte, ei au format extrema stângă a armatei germane și împreună cu garda prusacă au dat atacul final și decisiv al bătăliei.
  Albert a avut un rol principal în operațiunile care au precedat Bătălia de la Sedan. Acțiunile Buzancy și Beaumont de pe 29 și 30 august 1870 s-au luptat sub conducerea sa. În Bătălia de la Sedan (1 septembrie 1870), cu trupele sub ordinea sa, Albert i-a încercuit pe francezi la est și nord.
  Comportamentul lui Albert în aceste bătălii a câștigat încrederea completă a armatei. După încheierea Tratatului de la Frankfurt (1871), el a fost lăsat la comanda armatei germane de ocupație, poziție pe care a deținut-o până la căderea Comunei din Paris. La încheierea păcii a fost făcut inspector-general al armatei și mareșal. După decesul tatălui său la 29 octombrie 1873, Prințul Moștenitor i-a suuccedat la tron ca regele Albert. Domnia lui s-a dovedit a fi lipsită de evenimente, el a luat parte puțin la partea publică în politică, dedicându-se afacerilor militare, în care sfaturile și experiența sa au fost de cea mai mare valoare, nu numai pentru corpul saxon, dar și pentru armata germană în general.
  În timpul guvernării sale, monarhia saxonă a devenit constituțională.
  La Dresda la 18 iunie 1853 Albert s-a căsătorit cu Prințesa Carola, fiica lui Gustav, Prinț de Vasa și nepoata regelui Gustav al IV-lea Adolf.
  Albert a murit fără copii și a fost succedat de fratele său, care a devenit regele George.  

  Albert
  Rege al Saxoniei
  Fotografie a lui Albert de Saxonia, 1899
  Date personale
  Nume la naștere	Friedrich August Albrecht Anton Ferdinand Joseph Karl Maria Baptist Nepomuk Wilhelm Xaver Georg Fidelis
  Născut	23 aprilie 1828 Dresda
  Decedat	19 iunie 1902 (74 de ani) Gmina Długołęka[*], Polonia
  Înmormântat	Catedrala Sfânta Treime din Dresda
  Părinți	Ioan al Saxoniei[1] Prințesa Amalie Auguste de Bavaria[1]
  Frați și surori	George de Saxonia Prințesa Margareta de Saxonia Prințesa Sofia de Saxonia Prințesa Elisabeta de Saxonia Prințesa Ana de Saxonia Sidonie of Saxony[*]
  Căsătorit cu	Carola de Vasa
  Cetățenie	Germania
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	politician
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa de Wettin
  Rege al Saxoniei
  Domnie	29 octombrie 1873 – 19 iunie 1902
  Predecesor	Ioan
  Succesor	George

• 1835: George Slăniceanu (n. 23 aprilie 1835, București; d. 12 ianuarie 1885, San Remo, Italia) a fost un general român care a participat la activități militare și politice. S-a născut la 23 aprilie 1835. A absolvit Școala Militară de Ofițeri din București în 1856 ca șef de promoție^[1]. În 1856 activează în calitate de sublocotenent la Regimentul 1 Infanterie și de la 8 mai 1858 în Biroul de Geniu.
  În noiembrie 1859 este numit șef al secției a II-a din Corpul de Stat Major General al Armatei Principatelor Unite, iar în 20 decembrie este avansat la gradul de locotenent. Ca ministru de război și șef al Statului Major General, în perioada premergătoare Războiului de Independență, a condus pregătirea de campanie a Armatei române și a redactat, împreună cu generalul Alexandru Cernat, "Planul de mobilizare, concentrare și acoperire strategică a frontierei de sud a țării".
  S-a implicat efectiv în procesul de remodelare a Statului Major General și a comandamentelor Armatei de Operații. În iulie 1877, a fost inclus în delegația română condusă de primul-ministru I. C. Brătianu la negocierile de comandament cu marele duce Nicolae, comandantul-șef al trupelor ruse de pe frontul din Balcani.
  La 28 august/9 septembrie 1877, a luat parte la Consiliul de Război de la Radenita, unde s-a hotărât executarea asaltului general din 30 august/11 septembrie 1877. După război, a deținut din nou funcția de șef al Statului Major General (1878-1880, 1882-1883) și de ministru de război (1880-1881), precum și pe cea de inspector al Cavaleriei (1884), contribuind, alături de alți specialiști români, la pregătirea textului Legii de organizare a comandamentelor militare din 1882, prin care se crea efectiv un Mare Stat Major ca organism distinct, inclus în organica Ministerului de Război.
  A desfășurat o rodnică activitate teoretică îndeosebi în perioada premergătoare Războiului de Independență: "Drumurile de fier considerate ca linii de operații militare", "Manualul ostașului milițian, Curs de studii", "Tactică și strategie". A fost unul dintre primii autori militari care a abordat în mod special problemele teoretice ale tacticii și strategiei, acordând o mare atenție aspectelor geografice ale celor două componente ale artei militare și deosebirii dintre acestea. Pe lângă strategie și tactică, el considera că există și o a treia parte, pe care o denumise "politica războiului".
  Contribuția sa teoretică de marcă este realizarea unei sinteze de început între arta militară franceză (Jomini, Napoleon) și cea germană (Clausewitz), cu preocupare pentru adaptarea lor la tradițiile ostășești naționale. A murit la 12 ianuarie 1885 la San Remo.  

  Gheorghe Slăniceanu
  Gheorghe Slăniceanu
  Date personale
  Născut	23 aprilie 1835  București, Țara Românească
  Decedat	28 ianuarie 1885 (49 de ani)  San Remo, Italia
  Cetățenie	România
  Ocupație	ofițer
  Activitate
  Gradul	general Generalul Gheorghe Slăniceanu.

• 1857: Ruggiero Leoncavallo, compozitor italian (d. 1919)
• 1858: Max Planck, fizician german, laureat al Premiului Nobel (d. 1947)
• 1857: Ruggiero Leoncavallo, compozitor italian (d. 1919)
• 1859: Lazăr Șăineanu (n. 23 aprilie 1859, Ploiești - d. 11 mai 1934, Paris) a fost un lingvist și folclorist român, de origine evreiască (numele de familie la naștere: Eliezer Schein). A fost asistentul la catedră al lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. B. P. Hasdeu a avut o mare pasiune pentru cunoașterea sanscritei și a cercetat relațiile dintre literatura veche indiană, filologia și folclorul românesc. Lazăr Șăineanu și Moses Gaster au continuat cercetarea lui Hasdeu în domeniul folclorului comparat. [1] Lazăr Șăineanu s-a stabilit în Franța în anul 1901. În scrierea sa, Basmele românilor, premiată la concursul publicat de Academia Română în 1894, Lazăr Șăineanu a deosebit trei mari tipuri de basme: basme pur fantastice, basme eticofantastice și basme religioase. [2] Lazăr Șăineanu este autorul unui important dicționar enciclopedic Dicționar universal al limbii române (1896) și al unor studii de lingvistică franceză (L'argot ancien și La langue de Rabelais). A inițiat cercetările de stilistică privind studierea argoului românesc, pornind de la studii ale argoului limbii franceze. Lazăr Șăineanu a fost căsătorit cu Cecilia Șăineanu (n. Samitca) (1872 - 1940) și au o fiică, Elisabeta Șăineanu, care a devenit actriță și a folosit numele de scenă Elizabeth Nizan. 

  Lucrări publicate[modificare | modificare sursă]

  • Elemente turcești în limba română. Influența orientală, în „Revista pentru istorie, arheologie și filologie”, 1885.
  • Încercare asupra semaseologiei limbei române, București, 1887.
  • Raporturile între gramatică și logică, c-o privire sintetică asupra părților cuvântului, studiu de linguistică generală, București, Stabilimentul Grafic I.V.Socec, 1891.
  • Basmele române, studiu comparativ, București, 1895.
  • Istoria filologiei române, cu o privire retrospectivă asupra ultimelor decenii (1870-1895) : Studii critice, ediția a 2-a, București, Editura Librăriei Socec & Co., 1895.
  • Dicționar universal al limbii române, 1896; a cincea edițiune, [1925]; ed. a VIII-a, Craiova, „Scrisul Românesc”, f.a. [1938].
  • Influența orientală asupra limbii și culturii române, vol. I-III, București, 1900.
  • Șăineanu, ed. VI (1929)  

    Lazăr Șăineanu
    Lazăr Șăineanu
    Date personale
    Nume la naștere	Lazare Sainéan
    Născut	6 mai 1859[2][3]  Ploiești, Principatele Unite
    Decedat	11 mai 1934 (75 de ani)[4][5]  Paris, Franța[6]
    Cetățenie	România  Franța
    Ocupație	lexicograf[*] antropolog lingvist[*] scriitor filolog[*] istoric istoric literar[*] critic literar[*] biograf[*] scriitor de literatură pentru copii[*] romanist[*] collector of fairy tales[*]
    Activitate
    Domeniu	lingvistică
    Instituție	Universitatea din București
    Alma Mater	Universitatea din Paris Universitatea din București Universitatea Leipzig
    Premii	Legiunea de onoare

• 1862: Alexandru Șonțu, poet și publicist român (d. 1941)
• 1867: Johannes Andreas Grib Fibiger, om de știință danez, laureat Nobel (d. 1928)
• 1874: Alfonso Castaldi (n. 23 aprilie, 1874, Maddaloni, Italia - d. 6 august 1942, București) a fost un compozitor, dirijor și profesor de muzică român de origine italiană, stabilit în România la vârsta de 20 de ani. A început studiile muzicale la Maddaloni (1879-1883) cu Michele Serino (teorie-solfegiu) și Luigi Picillo (teorie-solfegiu, armonie) și le-a continuat la Conservatorul din Napoli (1883-1889) cu Paolo Serrao (armonie), Francesco Cilea și Umberto Giordano (contrapunct, fugă, compoziție).
  A fost profesor particular de mandolină, chitară, vioară și teorie muzicală la Galați (1896-1901), continuând ca profesor de orchestră (1904-1905), de armonie, contrapunct, compoziție și orchestrație la Conservatorul din București (1905-1940).
  În 1914 a fondat orchestra Tinerimea simfonică din București.
  Între 1925 și 1929 a fost inspector al muzicii în Ministerul Artelor.
  În afară de prelucrări după autori preclasici, a compus două simfonii, schița simfonică „Tarantella” (1904), poeme simfonice („Talatta”, 1906; „Marsyas”, 1907), muzică de cameră. Are realizări și în domeniul muzicii vocale (coruri, cântece etc.). În creația sa muzicală, caracterizată prin pragmatism și meșteșug artistic, se resimte influența impresionismului. Deosebit de importantă a fost activitatea sa pedagogică în domeniul predării armoniei și contrapunctului, fiind profesorul multor compozitori și dirijori români, printre care George Georgescu, Ion Dumitrescu, Gheorghe Dumitrescu, Alfred Alessandrescu, Nicolae Brânzeu, Ion Vasilescu.
  A fost și un talentat artist plastic, pictând portrete și peisaje. A făcut parte din cercul de artiști plastici de seamă ai vremii sale: Jean Alexandru Steriadi, Camil Ressu, Fritz Storck, Paul Verona, Ștefan Dimitrescu, Ștefan Luchian, Alexandru Szathmary, Iosif Iser și Oscar Han. 

  Lucrări[modificare | modificare sursă]

  muzică de teatru
  • Floriana, 1902, operă într-un act, libretul de V. Ambra;
  • Făt Frumos (Porc Împărat), 1915, feerie în 3 acte și 5 tablouri, libretul de G. Diamandy. muzică vocal-simfonică
  • Missă pentru solist, cor mixt și orchestră, 1889;
  • La chanson d'Eve, 1911, patru poeme lirico-simfonice pentru voce și orchestră, versuri de Ch. Van Lerberge.
  muzică simfonică
  • Uvertură pentru orchestră, 1902, dedicată sculptorului Fritz Storck;
  • Tarantella, 1904, schiță simfonică pentru instrumente de coarde;
  • Thalassa, 1906, poem simfonic;
  • Marsyas, 1907, poem simfonic pentru orchestră mare;
  • Simfonia nr. 1 în la minor, 1916;
  • Simfonia nr. 2 L'Eroe senza glorie, 1925.
  muzică de cameră
  • Elegie pentru vioară și pian, 1886;
  • Cvartet de coarde în stil antic;
  • Cvartet de coarde nr. 2;
  • Marșul vânătorilor, 1901, pentru pian solo;
  • Elegie pentru violoncel și pian,;
  • Nani, nani al păpușii, 1929, pentru harpă solo
  muzică corală
  • Lauda di Beatrice, 1921, pentru două coruri la 8 voci, versuri de Dante Alighieri
  muzică vocală
  • Due melodie per canto e piano-forte sul poesie d'autori del secolo XVII, 1913
  muzică militară
  • La arme !  

    Alfonso Castaldi
    Date personale
    Născut	23 aprilie 1874[1]  Maddaloni, Italia[2]
    Decedat	6 august 1942 (68 de ani)[1]  București, România[3]
    Cetățenie	România
    Ocupație	dirijor compozitor profesor de muzică[*] profesor universitar[*] pictor

• 1891: Serghei Prokofiev, compozitor rus (d. 1953)
• 1894: Gib I. Mihăescu (n. 23 aprilie 1894,^[2][3][4] Drăgășani, România – d. 19 octombrie 1935,^[3][4] București, România) pe numele său real Gheorghe Mihăescu, a fost un prozator, romancier și un dramaturg român interbelic. A fost decorat pentru acte de bravură în timpul primului război mondial. A absolvit cursurile Colegiului Național "Carol I" din Craiova. În mai 1917 absolvă școala de ofițeri de infanterie de la Iași cu gradul de elev plutonier și este repartizat la Regimentul 42-66 Infanterie. A participat la primul război mondial ca elev-ofițer, fiind combatant în 1917 în luptele de la Mărășești-Mărăști-Oituz.
  Gib Mihăescu a fost avocat la Chișinău și în orașul său natal. A colaborat la revistele Sburătorul, Gândirea, Viața Românească etc. Este autorul volumelor de nuvele Grandiflora în 1928 și Vedenia în 1929, al unor romane de analiză psihologică a apariției unor stări obsesive, îndeosebi erotice, Rusoaica (tradus și în limba slovacă), Brațul Andromedei, Femeia de ciocolată, Zilele și nopțile unui student întârziat, Donna Alba. A scris și piese de teatru (adunate în volumul Pavilionul cu umbre) și a purtat o interesantă corespondență cu Cezar Petrescu, Corneliu Moldovanu, Apriliana Medianu și Susanne Dovalova, din Bratislava.
  Ultimul său roman, Donna Alba, scris la un deceniu și jumătate de la sfârșitul primului război mondial, subliniază importanța acestui eveniment. În mare măsură autobiografic, acest roman de război descrie experiențele care au marcat profund personalitatea autorului și care au constituit premisele formării sale ca om și ca scriitor. Autorul descrie avântul eroic al soldatului român care ține piept cu baioneta armatelor germane, dar și viziunea realistă, tragică asupra întâmplărilor cotidiene marcate de circumstanțele războiului.
  Romanele lui Mihăescu au influențe rusești, mulți critici vorbind despre "dostoievskianism", însă textele sale, deși asemănătoare prin obiect, se deosebesc prin luciditate și limpezime de tenebrele și atmosfera neguroasă a operei lui Dostoievski. Din păcate, a murit la vârsta de doar 41 de ani, bolnav de tuberculoză, fiind înmormântat la Drăgășani.
  Valoarea operei lăsate în urma sa de Gib I. Mihăescu l-a așezat între marii nuveliști români și printre cei mai importanți romancieri ai literaturii noastre.
  La Drăgășani un colegiu național îi poartă numele,^[6] iar la Râmnicu Vâlcea o stradă este numită în cinstea lui.^[7]
  La Muzeul Literaturii Române sunt păstrate unele manuscrise ale sale. 

  Romane[modificare | modificare sursă]

  A scris cinci romane:
  • 1930: Brațul Andromedei
  • 1933: Rusoaica ^[9][10][11]
  • 1933: Femeia de ciocolată
  • 1934: Zilele și nopțile unui student întârziat
  • 1935: Donna Alba

  Nuvele[modificare | modificare sursă]

  • 1928: Grandiflora
  • 1929: Vedenia
  • 1935: Visul

  Piese de teatru[modificare | modificare sursă]

  • 1928: Pavilionul cu umbre

  Traduceri[modificare | modificare sursă]

  • L’Étape (Pe drumul gloriei) în antologia, Contes roumains d'écrivains contemporains^[12].
  • Troïtza în Nouvelles roumaines^[13] traducere în limba franceză de Edmond Bernard, 1947
  • La Femme russe traducere în limba franceză de Georgeta Horodinca, 1997.
  • La Femme chocolat traducere în limba franceză de Gabrielle Danoux, 2013.

  Studii critice[modificare | modificare sursă]

  • Diana Cristev - Războiul și literatura lui Gib I. Mihăescu, prefață la Linia întâi, povestiri scurte de Gib I. Mihăescu, Ed. Militară, Buc., 1983
  • Mihail Diaconescu - Gib I. Mihăescu, Ed. Minerva, Buc., 1973, pag. 36
  • Doina Modola, Seducătorul și umbrele, Editura "Casa Cărții de Știință" din Cluj-Napoca, 2006 - recenzie  

    Gheorghe Ion Mihăescu
    Date personale
    Născut	23 aprilie 1894 Drăgășani
    Decedat	19 octombrie 1935 București
    Cauza decesului	tuberculoză
    Naționalitate	România
    Cetățenie	România
    Ocupație	dramaturg, nuvelist, prozator, scriitor
    Pseudonim	Gib Mihăescu
    Limbi	limba română[1]
    Studii	Colegiul Național Carol I din Craiova
    Activitatea literară
    Mișcare/curent literar	nuvele, analiză psihologică, fantastic, science fiction
    Operă de debut	Grandiflora (1928)

• 1899: Vladimir Nabokov, scriitor american de origine rusă (d. 1977)
• 1901: Grigore Sălceanu, poet și dramaturg român
• 1902: Halldór Laxness, scriitor islandez, laureat al Premiului Nobel (d. 1998)
• 1905: Ladislau Raffinsky (n. 13 aprilie 1905, Mișcolț, Austro-Ungaria - d. 31 iulie 1981, Cluj) a fost un fotbalist român, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatele Mondiale de Fotbal din 1930 (Uruguay) și 1938 (Franța). Deține recordul pentru cele mai multe goluri marcate într-un singur meci de Divizia A, marcând 10 goluri^[1] pentru Juventus București în meciul cu Dacia Unirea Brăila (16-0)^[2] din sezonul 1929-1930.
• 1918: Maurice Druon, scriitor francez (d. 2009)
• 1921: Edmond Deda, compozitor român (d. 2006)
• 1922: Pavel Chihaia, prozator, dramaturg, istoric al artelor și eseist român
• 1928: Shirley Temple, actriță americană (d. 2014)
• 1936: Michael Redl, handbalist român (d. 2013)
• 1936: Roy Orbison, muzician, compozitor american (Traveling Wilburys) (d. 1988)
• 1947: Glenn Cornick, muzician britanic (Jethro Tull)
• 1950: Geo Costiniu (n. 23 aprilie 1950, București, Republica Populară Română – d. 12 noiembrie 2013, România^[1] a fost un actor român. 

  Geo Costiniu
  Date personale
  Nume la naștere	Constantin Geo Costiniu
  Născut	23 aprilie 1950[1] București, RP Română
  Decedat	12 noiembrie 2013 (63 de ani) București, România
  Înmormântat	Cimitirul Bellu
  Cauza decesului	boală
  Cetățenie	România
  Ocupație	actor
  Activitate
  Alma mater	Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”

• 1951: Marius Dobrescu (n. 23 aprilie 1951, Brăila) este un scriitor, jurnalist, traducător și eseist român.
  Este singurul specialist în limba albaneză agreat de scriitorul Ismail Kadare să-i traducă opera în limba română. Este fondatorul și redactorul șef al revistei de cultură albanezo-română Miku i shqiptarit („Prietenul albanezului”), apărută în luna noiembrie 2001, la București. A scris și tradus un mare număr de volume dedicate Albaniei și poporului albanez, relației acestora cu România. 
  Marius Dobrescu și Ismail Kadare
  Născut la Brăila, a urmat Școala generală nr. 8 și Liceul Nicolae Iorga din localitate. Despre copilăria trăită în urbea lui Panait Istrati și în bălțile Dunării, în atmosfera cosmopolită a „orașului cu salcâmi”, va scrie în romanele „Întâlnirea de la plopul ars” și „Comoara lui Mitana”.
  În vara anului 1970 devine student al Facultății de Istorie din București. Aici i-a avut profesori pe renumiții istorici Emil Condurachi, Ioan Nestor și Dumitru Berciu. După primul an de studii la București, pleacă cu o bursă a statului român la Tirana-Albania, în 1971, pentru a studia limba albaneză. Era perioada în care Ministerul Afacerilor Externe de la București pregătea specialiști în câteva limbi europene și asiatice rare: albaneză, bulgară, coreeană, mongolă și vietnameză. A absolvit Facultatea de Litere a Universității din capitala Albaniei în 1975, cu o lucrare despre opera lui Ismail Kadare (coord. prof. univ. Ali Xhiku).
  Vreme de 14 ani a lucrat ca bibliotecar și redactor la Biblioteca Națională a României, iar din 1990 până în 1997 a condus această instituție ca director adjunct, cu atribuții complexe privind reformarea celei mai mari biblioteci din țară. În această funcție, alături de o echipă tânără, promovată în aceiași ani, a reușit să restructureze și să modernizeze o mare parte din compartimentele specifice ale instituției, anulându-i statutul de pilon ideologic al regimului Ceaușescu pe care l-a avut până în 1990.
  A condus, în calitate de director adjunct, Oficiul Român pentru Drepturi de Autor, în anii de pionierat ai armonizării legislației românești în domeniu cu cea europeană. După intrarea în mass-media, a fost jurnalist la mai multe publicații, director la revista Tribuna Învățământului și redactor-șef al Agenției de știri Amos News. Din noiembrie 2001, odată cu apariția revistei de cultură a comunității albaneze din România, „Miku i shqiptarit”, al cărei fondator a fost, a ocupat funcția de redactor șef al acestei publicații.
  A publicat articole din domeniul politic și cultural în cotidianele România Liberă, Adevărul, Cotidianul, Tineretul Liber și în revistele România Literară, Luceafărul, Observator Cultural, Adevărul Literar și Artistic, Secolul XX, Diverta Magazin ș.a.
  S-a remarcat ca traducător al celebrului scriitor albanez Ismail Kadare, din opera căruia a publicat până în prezent (ianuarie 2017) 26 de volume, la cele mai cunoscute edituri din România. În afară de proză, a tradus din poezia și publicistica lui Kadare în paginile de cultură ale presei românești. Apreciindu-i munca, romancierul albanez a declarat despre el că este „cel mai fidel și mai bun traducător” al său. 

  Lista volumelor publicate[modificare | modificare sursă]

  Lucrări proprii[modificare | modificare sursă]

  ● Întâlnirea de la plopul ars, roman, Ed. Ion Creangă, București 1986
  ● Comoara lui Mitana, roman, Ed. Privirea, București 2006
  ● Drumul speranței. O cronică a comunității albaneze din România, povestită de ea însăși, Ed. Privirea, București 2005
  ● Takimi te plepi i djegur (Întâlnirea de la plopul ars), roman, traducere în limba albaneză de Dionis Bubani, Ed. Enciclopedică, Tirana 1997
  ● Timp de viață, timp de moarte. Texte cu și despre Ismail Kadare, Ed. Privirea, București 2006
  ● Momente din istoria Albaniei. Culegere de studii si articole (vol. 1-2), Ed. Privirea, București 2013
  ● Povestiri de pe Drin. Studii și articole de etnografie și folclor albanez, Ed. Privirea, București 2014
  ● Bucătărie albaneză. 50 de rețete tradiționale, Ed. Privirea, București 2005
  ● La răscruce de veacuri. Dialogurile revistei Drita, ed. Asdreni, Craiova, 2019 (în colaborare cu Maria Dobrescu)
  
  

  Traduceri din opera scriitorului Ismail Kadare[modificare | modificare sursă]

  ● Cronică în piatră (Kronikë në gur), roman, Ed. Univers, București 1983
  ● Cetatea (Kështjella), roman, Ed. Univers, București 1987
  ● O capitală în noiembrie (Nëntori i një kryeqyteti), roman, Ed. Militară, București 1989
  ● Aprilie spulberat (Prilli i thyer), povestiri, Ed. Univers, București 1990
  ● Monstrul. Dosarul H (Përbindëshi. Dosja H), romane, Ed. Univers, București 1999
  ● Slujbașul de la Palatul Viselor (Nëpunësi i pallatit të ëndrrave), roman, Ed. Junimea, Iași 2000
  ● Generalul armatei moarte (Gjenerali i ushtrisë së vdekur), roman, Ed. Polirom, București 2002, 2011
  ● Florile înghețate din martie (Lulet e ftohta të marsit), roman, Ed. Polirom, București 2003
  ● Piramida (Piramida), roman, Ed. Polirom, București 2003
  ● Aprilie spulberat (Prilli i thyer;Kush e solli Doruntinën;Komisioni i festës;Sjellësi i fatkeqësisë), proze (reeditare), Ed. Polirom, București 2004
  ● Fiica lui Agamemnon. Succesorul (Vajza e Agamemnonit. Pasardhësi), romane, Ed. Polirom, București 2004
  ● Anul negru. Concurs de frumusețe masculină (Viti i mbrapshtë), proze, Ed. Polirom, București 2006
  ● Palatul Viselor (Pallati i ëndrrave), roman (reeditare), Ed. Humanitas, București 2007
  ● Umbra (Hija), roman, Ed. Humanitas, București 2008, 2015
  ● Amurgul zeilor stepei (Muzgu i perëndive të stepës), roman, Ed. Humanitas, București 2009
  ● Mesagerii ploii (Kështjella), roman, Ed. Humanitas 2010
  ● Accidentul (Aksidenti), roman, Ed. Humanitas, București 2011
  ● Cronică în piatră. Vremea nebuniei (Kronikë në gur. Çështje të marrëzisë) romane, Ed. Humanitas, București 2012
  ● Spiritus (Spiritus), roman, Ed. Humanitas, București 2012
  ● Cina blestemată (Darka e gabuar), roman, Ed. Humanitas, București 2013
  ● Podul cu trei arce (Ura me tri harqe), roman, Ed. Humanitas, București 2015
  ● Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek, (Jeta, loja dhe vdekja e Lul Mazrekut), roman, Ed. Univers, București 2015
  ● Firida rușinii (Kamarja e turpit), roman, Ed. Humanitas, București 2016
  ● Firmanul orb (Qorrfermani), nuvele, Ed. Humanitas 2017
  ● Păpușa (Kukulla), roman, Ed. Humanitas 2018
  ● Palatul viselor (Pallati i endrave), roman (reeditare), ed. Humanitas 2019
  ● Mesagerii ploii (Kasnecet e shiut), roman (reeditare), ed. Humanitas 2019
  ● Călărețul cu șoim (Kaloresi me skifter), nuvele, ed. Humanitas (proiect 2020)

  Alte traduceri[modificare | modificare sursă]

  ● Philip Lindsay, Regina Christina, roman, Ed. Romhelion, Buc. 1994
  ● Teodor Laço, Anul tristeții, roman, Ed. Clio. Buc. 1997
  ● Ermir Nika, Nori reci (în colaborare cu Luan Topciu), poeme, Ed. Privirea, Buc. 2008
  ● Ramiz Gjini, Patria de zăpadă, povestiri, Ed. Privirea, Buc. 2009
  ● Fahri Balliu, Panteonul negru, roman, Ed. Vremea, Buc. 2009
  ● Fahri Balliu, Arhitectul, roman, Ed. Vremea, Buc. 2010
  ● Gjekë Marinaj, Prizonierul absenței, poeme, Ed. Privirea, Buc. 2013
  ● Misterul rugăciunilor, o antologie de poezie albaneză contemporană, Ed. Privirea, Buc. 2012
  ● Stefan Çapaliku, Allegreto Albania, dramă, Teatrul Odeon, București 2009
  ● Stefan Çapaliku, Ține ușa deschisă!, monodramă, Teatrul Marin Sorescu Craiova, 2013
  ● Rita Petro, Origina lumii, poeme, Ed. Corint, Buc. 2017 (în colaborare cu Luan Topciu)
  ● Legende și basme albaneze, ed. Asdreni 2018  
  Marius Dobrescu
• 1953: Gică Manole (n. 22 aprilie 1953, Tătărășeni) este un istoric, prozator și eseist român. Născut la 22 aprilie 1953, Tătărășeni (Havârna), ju­dețul Botoșani, din părinții Cozma și Zamfira. Și-a început studiile în 1960 la Școala Generală Tătărășeni, Comuna Havârna, județul Botoșani, pe care le încheie în 1968.
  Din septembrie 1968 și până în iunie 1972 urmează cursurile Liceului Teoretic Darabani.
  Din octombrie 1972 și până în iunie 1976 urmează cursurile Facultății de Istorie din Iași, în cadrul Universității „Al. I. Cuza".
  Din octombrie 2004 și până în noiembrie 2011 urmează cursurile doctorale la fără frecvență în cadrul Facultății de Istorie din Iași. Pe 19 noiembrie 2011 susține în ședință publică la Facultatea de Istorie din Iași lucrarea sa de doctorat Titu Maiorescu - omul politic, obținănd titlul de doctor în istorie cu calificativul Magna Cum Laudae. 

  Cărți publicate[modificare | modificare sursă]

  • Gică Manole, Ciprian Voloc, Exorcismul tăcerii. Convorbiri între doi anonimi, Editura Axa, 2002;
  • Gică Manole, Ștefan cel Mare, Editura Ovi-Art, 2004;
  • Gică Manole, Ciprian Voloc, Exorcismul tăcerii. Mo­rala: eșecul unui concept, Editura Axa, 2005;
  • Gică Manole, Memoriile Sergentului Anichitei, Editura Axa, 2006;
  • Gică Manole, Ispita memoriei, Editura Axa, 2006;
  • Gică Manole, Istoria, între minciună și adevăr, ADI CENTER, Iași, 2007;
  • Gică Manole, Revista Viața Românească. Anii 1929 -1933, ADI CENTER, Iași, 2007;
  • Gică Manole, Ciprian Voloc, Exorcismul tăcerii. Responsabilitatea elitei: de la conștiință la destin, Editura GEEA, Botoșani, 2007;
  • Gică Manole, Ciprian Voloc, Exorcismul tăcerii^[2] (antologie, 1038 pagini), Editura GEEA, Botoșani, 2007;
  • Gică Manole, Ștefan cel Mare, ediția a Il-a revăzută și adăugită, Editura GEEA, Botoșani, 2009;
  • Gică Manole, Memoriile Sergentului Anichitei, ediția a II-a revăzută, Editura Agapis, București, 2011;
  • Gică Manole, Ștefan cel Mare, Sfântul cel Mare al Românilor, Editura Euclid Systems, Suceava, 2012;
  • Gică Manole, Titu Maiorescu. Omul politic, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014;
  • Gică Manole, Tătărășeni - mărturii din secolul XX, Editura Zona Publishers, Iași, 2014;
  • Gică Manole, Apocalipsa după Stalin, Editura Zona Publishers, Iași, 2015;
  • Gică Manole, Drumul României spre Catastrofă, Editura Quadrat, Botoșani, 2017;
  • Gică Manole, Mihai Eminescu și Evreii , Editura Quadrat, Botoșani, 2017;
  • Gică Manole, Istoria satului Tătărășeni, Editura Quadrat, Botoșani, 2017;
  • Gică Manole, Apocalipsa după Stalin, Editura Babel, Bacău, 2017;
  • Gică Manole, Revista Viața Românească. Anii 1929 -1933, ediția a II-a revăzută, Editura Quadrat, Botoșani, 2017;
  • Gică Manole, Mihai Eminescu și Basarabia, Editura Quadrat, Botoșani, 2018;
  • Gică Manole, Mihai Eminescu și Bucovina, Editura Quadrat, Botoșani, 2018;
  • Gică Manole, Corneliu Zelea Codreanu. Un Om al Istoriei Mari, Editura Quadrat, Botoșani, 2018;
  • Gică Manole, 1918. Anul Mântuirii Neamului Românesc, Editura Quadrat, Botoșani, 2018;
  • Gică Manole, Mihai Eminescu despre Bucovina și Basarabia, Editura Quadrat, Botoșani, 2018;
  • Gică Manole, 1918, Editura Cartea Românească, Iași, 2019;
  • Gică Manole, Mihai Eminescu despre Dobrogea și Transilvania, Editura Quadrat, Botoșani, 2019;
  • Gică Manole, Ispita Memoriei (Ediție revăzută), Editura Quadrat, Botoșani, 2019;
  • Gică Manole, Carol II, De La Dezertare La Genocid, Editura Cartea Românească Educațional, Iași, 2019.
• 1954: Michael Moore, realizator american de filme
• 1958: Radu Mihăileanu (n. 23 aprilie 1958, București) este un regizor și scenarist francez originar din România, de etnie evreu.
  S-a născut într-o familie de evrei-români din București. Tatăl său, Mordechai Buchman, și-a schimbat numele în Ion Mihăileanu după evadarea dintr-un lagăr de concentrare nazist din timpul celui de al Doilea Război Mondial. Mama lui este româncă. Radu fuge din România în 1980 și se stabilește mai întîi în Israel, apoi în Franța, unde a absolvit Institutul de Cinematografie din Paris. În 1989, a realizat, împreună cu Marco Ferreri, adaptarea dialogului platonic "Banchetul" în telefilmul cu același nume.
  

  Radu Mihăileanu (2005)
  Filmul său Trăiește! (Va, vis et deviens) a fost distins în 2006 cu Premiul César pentru cel mai bun scenariu original (cu Alain-Michel Blanc). A cunoscut succese și cu următoarele sale pelicule Concertul și Izvorul femeilor.  

  Regizor[modificare | modificare sursă]

  • 1980 : Les Quatre Saisons (scurt metraj)
  • 1993 : Trahir
  • 1997 : Bonjour Antoine (téléfilm)
  • 1998 : Train de vie
  • 2002 : Les Pygmées de Carlo (téléfilm)
  • 2005 : Va, vis et deviens
  • 2006 : Vidéo-clip Lettre au père-noël de Patrick Bruel
  • 2007 : Opération Moïse (documentar) - Voir Opération Moïse
  • 2009 : Le Concert
  • 2011 : La Source des femmes

  Scenarist[modificare | modificare sursă]

  • 1989 : Le Banquet (téléfilm, adaptare) de Marco Ferreri
  • 1993 : Trahir
  • 1998 : Train de vie
  • 2002 : Les Pygmées de Carlo (téléfilm)
  • 2005 : Va, vis et deviens
  • 2007 : Opération Moïse
  • 2009 : Le Concert
  • 2010 : La Source des femmes
  • 2014 : Caricaturistes, fantassins de la démocratie (documentar) de Stéphanie Valloatto

  Producător[modificare | modificare sursă]

  • 2005 : Va, vis et deviens
  • 2007 : Opération Moïse
  • 2009 : Le Concert
  • 2010 : La Source des femmes
  • 2014 : Caricaturistes, fantassins de la démocratie (documentar) de Stéphanie Valloatto

  Regizor asistent[modificare | modificare sursă]

  • 1985 : Dangereusement vôtre de John Glen
  • 1986 : I Love You de Marco Ferreri
  • 1988 : Y'a bon les blancs de Marco Ferreri
  • 1988 : Les Saisons du plaisir de Jean-Pierre Mocky
  • 1989 : Le Rêve du singe fou de Fernando Trueba
  • 1990 : Un week-end sur deux de Nicole Garcia
  • 1992 : Le Retour de Casanova d'Édouard Niermans
  • 1992 : Maigret et la nuit du carrefour de Alain Tasma și Bertrand Van Effenterre  

    Radu Mihăileanu
    Radu Mihăileanu în Lyon, 2005
    Date personale
    Născut	23 aprilie 1958 (61 de ani) București, România
    Copii	Gary Mihaileanu[*]
    Cetățenie	România  Franța
    Ocupație	Regizor, scenarist
    Activitate
    Domiciliu	Paris
    Alma mater	Institut des hautes études cinématographiques[*]
    Ani de activitate	1980-prezent
    Premii	Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*] (13 iulie 2011)[1] Ofițer al Ordinului Artelor și Literelor[*] (16 ianuarie 2014

• 1960: Steve Clark, chitarist englez (Def Leppard) (d. 1991)
• 1962: John Hannah, actor scoțian
• 1968: Mihaela Zavolan (n. 23 aprilie 1968, Timișoara, România) este o cercetătoare în domeniul biologiei sistemice și profesor la Biozentrum de la Universitatea din Basel. Mihaela Zavolan a studiat medicina la Universitatea de Medicină și Farmacie din Timișoara, România. Ulterior, a obținut diploma de doctor în informatică de la Universitatea din New Mexico din Albuquerque, Statele Unite ale Americii. Între 1993 și 2003, Mihaela Zavolan A efectuat cercetări în SUA, la Institutul Santa Fe din Santa Fe, Laboratorul Național Los Alamos din Los Alamos, precum și la Universitatea Rockefeller din New York. În 2003, Mihaela Zavolan a fost devenit Profesor de Biologie Sistemică și Computațională la Biozentrum de la Universitatea din Basel^[2]. Ea este și lider de grup la Institutul Elvețian de Bioinformatică (SIB) Principalul subiect al cercetării în grupul condus de Mihaela Zavolan este microARN (miARN)^[4]. Aceste modelule de ARN, lungi de 22 de nucleotide, regulează expresia unor gene care codifică proteine, controlând astfel diferențierea celulară, metabolismul și sistemul imunitar. Prin dezvoltarea de metode de calcul experimental și de analiză, Zavolan a contribuit la descoperirea a numeroase molecule de miARN în diverse organisme, variind de la virusuri la om^[5]. Ea a dezvoltat algoritmi pentru a prezice genele și țintele miRNA și a lucrat la dezvoltarea metodei CLIP (cross-linking și imunoprecipitare) pentru cartografierea siturilor de legare ale proteinelor care se leagă de ARN^[6]. Recent, grupul a utilizat informațiile obținute prin CLIP pentru a deduce un model biofizic al interacțiunilor dintre miARN și țintele sale, care poate fi folosit pentru a prezice puterea interacțiunilor dintre miARN și țintele de pe mARN și ARN lungi ne-codificante.  

  Mihaela Zavolan
  Mihaela Zavolan
  Date personale
  Născută	23 aprilie 1968 (51 de ani)  Timișoara, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	profesoară universitară[*] cercetătoare
  Activitate
  Instituție	Santa Fe Institute[*] Biozentrum University of Basel[*] Universitatea Rockefeller[*] Laboratorul Național Los Alamos Universitatea din New Mexico[*] Universitatea din Basel
  Alma Mater	Universitatea din New Mexico[*] Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” din Timișoara
  Organizații	Academia Europaea[*][1]
  Premii	EMBO Membership[*

• 1969: Serghei Dinov (n. 23 aprilie 1969) este un antrenor de portari de fotbal și fost fotbalist internațional moldovean, care juca pe postul de portar. În prezent Serghei Dinov activează în calitate de antrenor de portari la Zimbru 2 Chișinău, centrul de pregătire a tânărului fotbalist (CPTF Zimbru)^[1] și echipa națională de fotbal a Republicii Moldova.
• 1971: Lorena Bogza (n. 23 aprilie 1971, Piatra Neamț) este o prezentatoare de televiziune din Republica Moldova. Ea activează la postul Pro TV Chișinău începând cu anul 1999. Ea este cunoscută mai ales ca prezentatoare a emisiunii politice În PROfunzime.
  De profesie este filolog.
  În 2009 ea a fost decorată de președintele Republicii Moldova Mihai Ghimpu cu Ordinul Republicii.^[1]
  Pe 20 octombrie 2013 ea a ieșit pentru prima dată în public cu partenerul său, consilierul municipal Iurie Nastas, iar cu ceva timp înainte de asta a fost invitată la o emisiune unde recunoscuse că este însărcinată și așteaptă un copil.^[2] Pe 23 martie 2014 a născut o fetiță pe nume Daria. 

  Lorena Bogza
  Date personale
  Născută	23 aprilie 1971 (48 de ani)  Piatra Neamț, Județul Neamț, România
  Partener(i)	Iurie Nastas
  Copii	Daria
  Naționalitate	Româncă
  Cetățenie	România
  Etnie	români
  Ocupație	Jurnalistă, prezentator al emisiunii În PROfunzime de la Pro TV Chișinău
  Activitate
  Domiciliu	Chișinău
  Organizație	Pro TV
  Partener(ă)	Iurie Nastas
  Premii	Ordinul Republicii

• 1972: Monalisa Basarab^[1] (n. 23 aprilie 1972, Tulcea) este o actriță de teatru și film din România. Absolventӑ ȋn 1995 a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca ^[1] , Facultatea de Teatru și Televiziune, Specializarea: Actorie, clasa prof. Sorana Coroamӑ Stanca, Monalisa Basarab debuteazӑ ȋntre 1995-1998 pe scena Teatrului de Stat Oradea.^[1] Din 2000-2002 joacӑ la Teatrul Nottara, iar de atunci și până ȋn prezent este actrițӑ la Teatrul de Revistă Constantin Tănase, București.^[1][2]
  Printre rolurile interpretate în teatru se numără: Fiica colonelului în "Afară în fața ușii" de Wolfgang Borchert, regia Sergiu Savin; Tânăra în "Frumos e în septembrie la Veneția" ^[3][4] de Teodor Mazilu, regia Nicolae Scarlat, dar și personajele din spectacolul "Idolii femeilor", regia Bițu Fălticineanu.
  Debutul în cinematografie vine în 1999, cu producția ZDF/ ARTE/ Ifage Wiesbaden "Nostradamus-Prophet des Untergangs" din seria "Sphinx-Geheimnisse der Geschichte", regia Klein Günther, personajul interpretat fiind soția lui Nostradamus.
  A apărut în co-producții internaționale, filmele fiind regizate de regizori din zona dramă-acțiune: "Pilote" din seria "Élodie Bradford" ^[5] alături de Anthony Delon, regia Lionel Bailliu, "Le Père Goriot" ^[6], regia Jean Daniel Verhaeghe, "Corps et âmes" ^[7][8], regia Laurent Carcélès, "Wallenstein und der krieg" din seria "Die Deutschen" ^[9] regia Christian Twente etc.
  În "Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii" ^[10][11] regia Cătălin Mitulescu, film care a participat la Festivalul de la Cannes și a obținut premiul la secțiunea "Un Certain Regard Best Actress", o interpreteazӑ pe învățătoarea lui Lalalilu, personajul principal.^[1][12][13]
  La lansarea volumului "Muguri de stele" ^[14][15] de Ilie Marinescu, poetul scoate un audiobook CD ce include poeziile din volum, în lectura actorilor: Monalisa Basarab, Ion Lucian, Paula Sorescu Lucian, George Mihăiță, Adriana Trandafir și autorul cărții. 

  Teatru[modificare | modificare sursă]

  Teatrul Național Cluj-Napoca
  • Rossine în "Commedia dell'arte", regia Sorana Coroamӑ Stanca (1993);
  Teatrul de Stat Oradea
  • în perioada 1995 – 1998 joacă la Teatrul de Stat Oradea
  • Examen de diplomă: Didina Mazu în "D-ale carnavalului" de I. L. Caragiale, regia Sorana Coroamӑ Stanca (1994);
  • Rol de debut: Ana în "Take, Ianke și Cadâr" de Victor Ion Popa, regia Mihai Fotino (1995);
  • Amelia în "Casa Bernardei Alba" de Federico Garcia Lorca, regia Irina Popescu Boieru (1996);
  • Fiica colonelului în "Afară în fața ușii" de Wolfgang Borchert, regia Sergiu Savin (1996);
  • Fanula, Pampaghusa în "Proces pentru umbra unui măgar" de Friedrich Durrenmatt, regia Cristian Ioan (1997);
  • Charinus, Sclava în "Pseudolus" de Plaut, regia Tudor Chirilă (1997);
  • Fata în Casă în "Ivan Turbincă" de Ion Creangă, adaptare scenică de Mircea Chirilă, regia Daniel Vulcu (1997);
  • Camerista în "Domnișoara Helsinka" de George Astaloș, regia Sergiu Savin (1997);
  • Clara în "Dacă dragoste nu e...", adaptare scenică de Elena Preda și Eugen Țugulea, după "Cel mai iubit dintre pământeni" de Marin Preda, regia Eugen Țugulea (1998);
  • Tilina în "Răceala" de Marin Sorescu, regia Ioan Ciubotaru (1998);
  Teatrul Național București
  • Masca în "Boabe de rouă pe frunzӑ de lotus în bătaia lunii" de Nicolae Mateescu, regia Gelu Colceag (1999);
  Teatrul Nottara
  • Duniașa în "Căsătoria" de Gogol, regia Gavril Pinte (1999);
  • Tânăra în "Frumos e septembrie la Veneția" ^[3] [4] de Theodor Mazilu, regia Nicolae Scarlat (2000);
  Teatrul George Ciprian Buzău
  • Gwendolen în "Ce înseamnă să fii Onest" de Oscar Wilde, regia Răzvan Dincă (2001);
  Teatrul de Revistă "Constantin Tănase"
  • din 2002 joacă la Teatrul de Revistă "Constantin Tănase" , București
  • Rol de debut: Prostituată (monolog "Vreau să mă mărit") de Geo Tipsie în "Strănepoții lui Tănase", regia Radu Mardari (2002);
  • Robo-Robo, Regina maimuțelor, Pantera Roz în "Bimbo și Pantera Roz" de George Mihalache, regia Radu Mardari (2003);
  • Surorile Pârcolea (sceneta "Surorile Pârcolea"), Crainic Tv. (sceneta "Vrem să fim vedete"), Femeia (sceneta "Parastasul") în "Te-aștept diseară pe Lipscani !", regia Bițu Fălticineanu (2004);
  • Miticuța, Poștărița în "Gulliver în Țara Miticilor" de Aurel Storin, regia Radu Mardari (2004);
  • Prostituată (monolog "Vreau să mă mărit") de Geo Tipsie în "Dai un ban, dar face !", regia Bițu Fălticineanu (2004);
  • Prezentatoarea peltică în "Poftă bună... La Tănase !", regia Bițu Fălticineanu (2005);
  • Străjer, Polițistă (sceneta "Intrăm în Europa"), Fata 1 (sceneta "Marea Răzuială") în "Bufonii regelui", regia Bițu Fălticineanu (2006);
  • Prezentatoare în "O seară la Tănase", regia Bițu Fălticineanu (2006);
  • Robo-Robo în "Întoarcerea Panterei Roz" de George Mihalache, regia Radu Mardari (2007);
  • Stewardesă, Barbie (sceneta "Păpușile"), Asistentă (sceneta "Tratamentul Minune"), Dansatoare de Torero (sceneta "Ole, Torero!"), Țigancă (sceneta "Doamnele cu camelii") în "Idolii femeilor", regia Bițu Fălticineanu (2008);
  • Liftiera (sceneta "Liftierele") în "Nimic despre Papagali", regia Bițu Fălticineanu, (2009);
  • Verișoara lui Nae (sceneta "La vărul Nae"), Vânzătoare (sceneta "Vânzătoarele de gogoși") în "Vara nu-i ca iarna", regia Bițu Fălticineanu (2010);
  • Prezentatoare, Scufiță (sceneta "Trei scufițe... fițe, fițe") în "Aplauze... Aplauze..." de Mihai Maximilian, regia Bițu Fălticineanu (2010);
  (Spectacol dedicat aniversării a peste 30 de ani de carieră a celebrului cuplu de actori Stela Popescu - Alexandru Arșinel).
  • Scenograf în "Arca lui Nae și Vasile", regia artisticӑ Bițu Fălticineanu (2011);
  • Fata în "Comedie pe Titanic", regia artisticӑ Cezar Ghioca (2012);
  • "Colinde, Colinde" (concert de Crăciun), regia artisticӑ Cezar Ghioca, conceptul spectacolului Iuliana Nistor (2012);
  • "Lumina din sufletul tău" (spectacol dedicat Sărbătorilor Pascale), conceptul spectacolului Iuliana Nistor (2014);
  • Fata (sceneta "La farmacie") în "Hohote ȋn Herăstrău", regia Cezar Ghioca (2014);
  • "Lumina din sufletul tău" (spectacol dedicat Sărbătorilor Pascale), conceptul spectacolului Iuliana Nistor (2015);
  • Sandy Bell (scenetele "Ce învață copiii la facultate", "Poezia cu lămâi", "Înghețata"), Solicitanta nr. 4 (sceneta "Sorbonica") în "Aer Bun! De Herăstrău!", regia Cezar Ghioca (2015);
  • Prezentatoare, Scufiță (sceneta "Trei scufițe... fițe, fițe") în "Aplauze, Stela!" de Mihai Maximilian, regia Gelu Colceag (2015);
  (Spectacol aniversar 80 de ani de viață și peste 55 de ani de carieră Stela Popescu).
  • "Îți cer aripi, Doamne!" (spectacol dedicat Sărbătorilor Pascale), conceptul spectacolului Iuliana Nistor (2016);
  • Fata (sceneta "Concurs de frumusețe"), Vampir (sceneta "Vampirii") în "Hai, zâmbește!", regia Cezar Ghioca (2016);
  • "Leru-i, Doamne, Ler!" (spectacol dedicat Sărbătorilor de Iarnă), conceptul spectacolului Iuliana Nistor (2016);
  • "Îți cer aripi, Doamne!" (spectacol dedicat Sărbătorilor Pascale), conceptul spectacolului Iuliana Nistor (2017);
  • Ortansa (sceneta "Ce-i femeia?"), protestatară (sceneta "Protestatarii") în "Lasă supărarea-n Hol!", regia Cezar Ghioca (2017);
  • "Colinde... Stele... Îngeri... Povești...!" (spectacol dedicat Sărbătorilor de Iarnă), conceptul spectacolului Iuliana Nistor (2017);
  • Moldoveanca (sceneta "Trei doamne… și toate trei") în "Hai, hai România!", regia Alexandru Arșinel (2018);
  Centrul de conservare și valorificare a tradițiilor și creației populare din Tulcea
  • Nona în "Tulburarea apelor" de Lucian Blaga, regia Ion Dore (1990);
  Centrul Județean pentru conservarea și promovarea culturii tradiționale Ilfov
  • Fata împăratului în "Nuntă la Palat" sau "Nuntă ca în basme" de Marcel Horobeț, regia Marcel Horobeț (2010); 

    Premii, festivaluri

    • Premiul Yorick pentru cea mai bună interpretare feminină 1991, pentru rolul Nona din spectacolul "Tulburarea Apelor" de Lucian Blaga, regia Ion Dore - (Festivalul de Teatru Yorick-Piatra Neamț)
    • Festivalul de Teatru Studențesc de la Sibiu - Trupa I Gelosi în "Commedia dell’arte", regia Sorana Coroamӑ Stanca (1993)
    • Festivalul Internațional de Teatru de la Casablanca (Maroc) - Trupa I Gelosi în "Commedia dell'arte", regia Sorana Coroamӑ Stanca (1994)  

      Monalisa Basarab
      Date personale
      Născută	23 aprilie 1972 (47 de ani) Tulcea, România
      Cetățenie	România
      Ocupație	Actriță
      Activitate
      Înălțime	1,70 cm
      Ani de activitate	1995 - prezent

• 1977: John Cena, wrestler american
• 1979: Lauri Ylönen, compozitor și solist finlandez (The Rasmus)
• 1981: Constantin-Stelian-Emil Moț (n. 23 aprilie 1981) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Social Democrat.
• 1983: Daniela Hantuchová (n. 19 aprilie 1983, Poprad, Cehoslovacia) este o jucătoare profesionistă de tenis din Slovacia. Ea a devenit profesionistă în 1999 și a avut un prim mare succes în anul 2002, când a câștigat primul ei turneu WTA, masters-ul de la Indian Wells, învingând-o în finală pe Martina Hingis și devenind jucătoarea cea mai slab clasată care a câștigat turneul. Ea a ajuns în semifinalele din acel an de la Wimbledon și US Open, terminând anul în top 10. A făcut parte din echipa Slovaciei care a câștigat Cupa Federației în 2002 și Cupa Hopman în 2005.
  Hantuchová a obținut cea mai înaltă poziție din cariera sa, locul 5, în ianuarie 2003, după ce a ajuns în sferturile de finală de la Australian Open. Ea a mai câștigat apoi alte cinci turnee WTA, inclusiv Masters-ul de la Indian Wells pentru a doua oară în 2007 și mai recent 2013 Aegon Classic. Ea a ajuns în semifinalele de la Australian Open în 2008, cea mai bună clasare a sa la un turneu de Mare Șlem. Considerată cea mai de succes jucătoare de tenis slovacă din toate timpurile, ea a devenit una din cele doar 37 de jucătoare din Era Open care a ajuns la 500 de victorii în carieră, după ce a învins-o pe Laura Robson în runda a doua a turneului Aegon Classic din iunie 2013.
• 1985: Ana Miriam De Sousa Do Espirito Ferreira (n. 23 aprilie 1985, în Lisabona)^[1] este o handbalistă portugheză care joacă pentru clubul românesc CSM Roman pe postul de intermediar stânga.
• 1986: Aida Vladimirovna Șanaeva (rusă Аида Владимировна Шанаева; n. 23 aprilie 1986, Vladikavkaz, Osetia de Nord) este o scrimeră rusă specializată pe floretă.
  A fost laureată cu aur olimpic pe echipe la Beijing 2008 și cu argint olimpic pe echipe la Londra 2012. La individual a câștigat medalia de aur la Campionatul Mondial din 2009.
• 1987: Georgiana-Andreia Ciuciulete (n. Coadălată, pe 23 aprilie 1987, la Băilești)^[2] este o handbalistă din România care joacă pentru Corona Brașov și echipa națională a României.
• 1991: Tudorel Georgian Bratu (n. 23 aprilie 1991, Pantelimon) este un jucător român de rugby în XV. Evoluează pe postul de mijlocaș la deschidere (fly-half). S-a apucat de rugby la vârsta de opt ani la CSO Pantelimon, în orașul sau natal, sub îndrumarea antrenorului Dumitru Sterian „Cioc”.^[1] Apoi s-a alăturat lotului de seniori, cu care a promovat în SuperLiga.^[2] După ce clubul s-a desființat, a plecat la CSM Olimpia București, apoi la CS Dinamo București.^[2]
  În anul 2014 a fost invitat să-se antreneze cu echipa națională a României pentru niște meciuri cu Japonia și Statele Unite. A fost inclus de antrenorul Lynn Howells în selecția la Cupa Mondială de Rugby din 2015^[3]. Și-a făcut debutul oficial ca rezervă la meciul cu Irlanda.
• 1995: Jelena Noura „Gigi” Hadid^[7] (/hɑːˈdiːd/; n. 23 aprilie 1995,^[6] Los Angeles, SUA) este o prezentatoare de modă (manechin) americană și o personalitate de televiziune. Ea a fost numită una dintre cele 12 cadete în emisiunea anuală pentru prezentarea costumelor de baie din Sports Illustrated's în 2014. De asemenea, ea a apărut în reality show-ul TV Adevăratele soții din Beverly Hills. 

  Gigi Hadid
  Gigi Hadid
  Date personale
  Nume la naștere	Jelena Noura Hadid
  Născută	23 aprilie 1995 (24 de ani)[6]  Los Angeles, SUA
  Părinți	Mohamed Hadid[*] Yolanda Hadid[*]
  Frați și surori	Anwar Hadid[*] Bella Hadid[*] Alana Hadid[*] Marielle Hadid[*]
  Cetățenie	SUA
  Religie	islam
  Ocupație	model fotograf creator de modă[*]
  Activitate
  Domiciliu	New York
  Alma mater	Malibu High School[*] The New School[*]
  Organizație	IMG Models
  Înălțime	179 cm[1]
  Partener(ă)	Zayn Malik[*][2]
  Rude	Daher el-Omar

• 2018: Prințul Louis de Cambridge (n. Louis Arthur Charles, 23 aprilie 2018) este cel mai mic copil și al doilea fiu al Prințului William, Duce de Cambridge și al soției acestuia Catherine, Ducesă de Cambridge. El este al cincilea în linia de succesiune la tronul britanic. Palatul Kensington a anunțat pe 4 septembrie 2017, că Ducele și Ducesa de Cambridge așteaptă cel de al treilea copil.^[8] . Bebelușul s-a născut la data de 23 aprilie la ora locală 11:01 și a cântărit 3,8 kg la naștere. Ducele de Cambridge a asistat la naștere. Echipa spitalul a fost condusă de Guy Thorpe-Beeston.^[9]
  Copilul a fost văzut pentru prima dată în public, după șapte ore de la nașterea sa, în fața Spitalului St. Mary.^[10] În conformitate cu tradiția regala,^[11] numele prințului  nu a fost anunțat imediat, dar 4 zile mai târziu, pe 27 aprilie 2018, numele acestuia a fost anunțat ca fiind Louis Arthur Charles 23 aprilie 2018 – prezent: Alteța Sa Regală Prințul Louis de Cambridge La 31 decembrie 2012, regina Elisabeta a II-a a emis un nou set de Letters patent garantând pentru toți copiii fiului cel mare al Prințului de Wales titlul de Alteță Regală.^[13] Acest act îl înlocuiește pe cel precedent, emis de regele George al V-lea la 11 decembrie 1917, care limita acordarea titului princiar numai copiilor suveranului, copiilor fiilor suveranului și fiului cel mare al fiului cel mare al Prințului de Wales.^[14]
  În timp ce acest lucru nu l-ar fi afectat pe Prințul George, fiind fiul cel mare al Ducelui de Cambridge, care este fiul cel mare al Prințului de Wales, oricare dintre viitorii lui frați născuți în timpul domniei reginei Elisabeta a II-a ar fi purtat titlul de Lord sau Lady până când bunicul lor, Charles, Prinț de Wales ar fi urcat pe tron​​. 

  Prințul Louis de Cambridge
  Date personale
  Născut	23 aprilie 2018 (1 an)[2][3]  Paddington[*], Regatul Unit[2][3][4]
  Părinți	Prințul William, Duce de Cambridge[5][6] Catherine, Ducesă de Cambridge[7][6]
  Frați și surori	Prințul George de Cambridge[1] Prințesa Charlotte de Cambridge[1]
  Cetățenie	Regatul Unit
  Religie	Biserica Anglicană
  Apartenență nobiliară
  Titluri	British prince[*][1]
  Familie nobiliară	Casa de Windsor Salutul Armatei în Hyde Park, din Londra, pentru a marca nașterea prințului Louis

VA URMA