MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 17 MAI 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (A. Evenimente, Nașteri); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Evenimente

· 1215: A fost ocupată Londra de către baronii englezi (în puciul contra regelui John).

· 1388: S-a încheiat zidirea bisericii mari a Mânăstirii Cozia (Vâlcea, România).

· 1395: A avut loc bătălia de la Rovine, una dintre cele mai importante bătălii din istoria Țării Românești și prima mare confruntare armată între români şi turci. La sfârșitul secolului al XIV-lea, ca urmare a expansiunii otomane în Balcani, oştile turcești conduse de sultanul Baiazid I cuceresc ţaratul bulgar de Târnovo și ajung în vecinătatea directă a Ţării Româneşti, pe toată linia Dunării cuprinsă între Nicopole, Silistra și Dobrogea. În aceste condiții Mircea cel Bătrân, voievodul Tarii Românești a chemat poporul la luptă, iar în ceea ce privește locul exact al bătăliei dintre oștile turcești și cele românești, este dificil de precizat, întrucât izvoarele sunt vagi şi contradictorii. Astfel, în timp ce unele cronici maghiare vorbesc despre „un loc neprielnic, pe malul unui râu”, cronicile otomane pomenesc de „un loc de bătălie situat pe râul Argeş”, iar un letopiseţ cantacuzinesc spune că lupta s-a dat la Rovine, undeva pe malul Ialomiţei. Întrucât sursele otomane se referă la râul Argeş, iar altele indică prezenţa munţilor în preajma locului bătăliei, este admisă și ideea că această confruntare s-a desfăşurat în apropiere de capitala Ţării Româneşti de la Curtea de Argeş. Cert este însă faptul că în acel an 1395 sultanul Baiazid I, aflat în fruntea unei armate de peste 50.000 de luptători, a intrat în Ţara Românească pentru a-l supune pe domnitorul Mircea cel Bătrân. Acesta a reuşit să strângă o oaste de circa 10.000 de oameni și după ce a evacuat populaţia din calea invadatorilor, a adoptat tactica hărţuirii inamicului, pustiind totul în calea acestuia spre a-l lipsi de provizii. Apoi, cu unităţi rapide de călăreţi lovea prin surprindere trupele otomane, în timp ce forţele principale ale oştirii au fost concentrate în interiorul ţării, într-un loc anume ales, unde Baiazid nu putea să-şi folosească superioritatea numerică. La Rovine, oastea condusă de Mircea cel Bătrân s-a organizat în poziţie de apărare în așteptarea uneia dintre cele mai crâncene şi mai dramatice încleştări din istoria militară a românilor. Iar potrivit unei cronici bulgare se spune că „ în această bătălie, lănci fără număr s-au frânt şi mulţimea săgeţilor a fost așa de mare, încât văzduhul nu se mai putea vedea de desimea lor”. A fost o luptă crâncenă, o mare bătălie în care masivele formaţii de ieniceri şi spahii au fost învinse de apărarea dârză a românilor și în urma căreia însuși sultanul Baiazid, pentru a evita catastrofă, decide să fugă de pe câmpul de luptă. Concluzionând, se poate spune că această victorie a lui Mircea cel Bătrân a fost una dintre cele mai importante victorii din istoria atât de zbuciumată a poporului român.

· 1536: Anularea casatoriei regelui Henry VIII al Angliei cu Anne Boleyn. Anne Boleyn (n. cca. 1501 – decedata la 19 mai 1536) a fost regina a Angliei 1533-1536, fiind a doua soție a regelui Henric al VIII- lea. Executia ei sub acuzatia de tradare si adulter este considerata începutul Reformei protestante engleze .

· 1590: Ana a Danemarcei este încoronată în Holyrood, un cartier al Edinburgului, ca regină a Scoției. Ana a Danemarcei (n. 12 decembrie 1574 – d. 2 martie 1619) a fost regină a Scoției, a Angliei și a Irlandei ca soție a regelui Iacob I al Angliei. Ana s-a căsătorit cu Iacob la vârsta de paisprezece ani și a avut patru copii.

· 1642: Paul Chomedey de Maisonneuve (1612-1676), fondează Ville Marie de Montreal. Asezarea Ville-Marie a fost fondata pe malul de sud a insulei Montreal, iar Maisonneuve a fost primul ei guvernator. De 1685, Ville-Marie a fost avea deja 600 de coloniști, majoritatea trăind în case modeste din lemn. Ville-Marie a devenit un centru pentru comerțul cu blănuri și o bază pentru continuarea expansiunii franceze in Canada.

· 1655: Englezii ocupă insula Jamaica.

· 1673: Louis Joliet și Jacques Marquette încep explorarea fluviul Mississippi.

· 1792: Înființarea bursei de pe Wall Street, cel mai important sediu al bursei mondiale.

· 1808: Napoleon Bonaparte dispune anexarea Statelor Papale la Imperiul francez. Napoleon Bonaparte (în franceză: Napoléon Bonaparte; n. 15 august 1769, Ajaccio, Corsica – d. 5 mai 1821, în insula Sfânta Elena), cunoscut mai târziu ca Napoleon I și inițial ca Napoleone di Buonaparte, a fost un lider politic și militar al Franței, ale cărui acțiuni au influențat puternic politica europeană de la începutul secolului al XIX-lea.

· 1814: Constituția Norvegiei este semnată și Prințul danez Christian Frederik este ales rege al Norvegiei de către Adunarea Constituantă norvegiană. Christian al VIII-lea (Christian Frederik) (18 septembrie 1786 – 20 ianuarie 1848), rege al Danemarcei 1839-48 și, rege al Norvegiei 1814 sub numele Christian Frederick, a fost fiul cel mare al Prințului Frederick al Danemarcei și Norvegiei și a soției lui, Frederica de Mecklenburg-Schwerin

· 1819 : Este sfințită biserica Sfîntul Gheorghe din satul Grădiște, ținutul Hotărniceni, Basarabia țaristă, înălțată de căpitanul Cociu din satul Copceac ”cu a sa cheltuială”.

· 1842: Ekaterina Kelpș deschide la Tighina in Basarabia țaristă, un pension particular de fete.

· 1848: Se încheie Marea adunare naţională de la Blaj, Transilvania, la care au participat 40 000 de romani , prin care românii se declară naţiune de sine stătătoare.

· 1848: Are loc Adunarea românilor din comitatul Caraş, la Lugoj, unde se revendică drepturi naţionale şi autonomia bisericii ortodoxe române din Banat şi Crişana La 4 mai / 16 mai – 5 / 17 mai 1848 are loc Adunarea românilor din comitatul Caraş, cu participarea unor moldoveni şi munteni, la Lugoj, unde se revendică drepturi naţionale şi autonomia bisericii ortodoxe române din Banat şi Crişana.

· 1848: stil vechi , (29 mai 1848, stil nou), Dieta din Cluj, Transilvania, votează fără a ține cont de cererea Adunării de la Blaj, unirea Principatului Transilvaniei cu Ungaria, act politic pe care împăratul Ferdinand îl sancționează la 29 mai 1848, stil vechi (10 iunie 1848, stil nou).

· 1862 - Se constituie, la Bucuresti, "Societatea de dare la semn", prima asociatie sportiva din România.

· 1865 - S-a semnat la Paris Convenţia telegrafică internaţională, la care România a aderat la 27.07.1865.

· 1900: În al doilea razboi anglo-bur, asediul Mafekingului a fost ridicat dupa 217 zile. A fost o victorie britanică decisivă împotriva burilor, o populatie de origine olandeza, care colonizase Africa de Sud. Al Doilea Război al Burilor a fost un conflict desfasurat intre 11 octombrie 1899 si 31 mai 1902 intre Imperiul Britanic urmasii colonistilor olandezi din Africa de sud (burii) Cele doua republici independente ale burilor: Republica Sud-Africana (Republica Transvaal) si Statul Liber Orange au sfarsit prin anexarea lor de Către Imperiul Britanic si formarea Uniunii Africii de Sud ca parte a Commonwealtului britanic. Împreună cu Primul Război al Burilor (decembrie 1880 – martie 1881), acest conflict este cunoscut sub numele de „Războaiele Burilor”.

· 1902: Arheologul grec Valerios Stais descoperă Mecanismul de la Antikythera, un calculator mecanic antic realizat pentru calculul pozițiilor astronomice. Acest mecanism este considerat un fel de computer mecanic anticconceput pentru calculul pozițiilor astronomice. Acest mecanism a fost recuperat dintr-o epavă aflata in adanuc marii, lângă insula Antikythera. Importanța și complexitatea mecanismului au fost înțelese abia câteva decenii mai târziu. Perioada sa de construcție este în prezent estimată a fi între 150 și 100 î.Hr. Gradul de sofisticare mecanică este comparabil cu a unui ceas elvețian din secolul al XIX-lea. Artefacte tehnologice cu manoperă și complexitate similară nu au mai fost create până în secolul 14 e.n., atunci când ceasurile mecanice astronomice au fost construite în Europa.

· 1912: La Chișinău in gubernia rusa Basarabia, este pusă in fata Mitropoliei temelia monumentului țarului Alexandru I, care va fi inaugurat la 3 iunie 1914.

· 1914: Principatul de Monaco este ocupat și, astfel, trece de sub stăpânirea franceză sub cea austriacă. Principatul Monaco, numit Munegu în dialectul local, este a doua cea mai mică țară din lume (1,98 km2) ,dupa Vatican, situată între Marea Mediterană și Franța, pe Riviera franceză sau Coasta de Azur. Constând mai ales din vechiul oraș Monaco și zonele construite ulterior, este și cea mai dens populată țară din lume.

· 1923: la București, România, are loc inaugurarea Monumentului Ostașului Necunoscut în Parcul Carol. Mormântul Ostașului Necunoscut este opera sculptorului Emil Wilhelm Becker, devenind loc național de pelerinaj și de reculegere în memoria celor 225.000 de ostași care s-au jertfit în Primul Război Mondial, pentru întregirea României. La data inaugurării, 17 mai 1923, au fost prezenti familia regală, membrii guvernului, ai corpurilor legiuitoare și un numeros public. In timpul constructiei “Monumentului eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism”, regimul comunist a dispus demontarea Mormântului Ostașului Necunoscut în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1958 și a strămutarea acestuia la Mausoleul de la Mărășești. La 26 octombrie 1991, Mormântul Eroului Necunoscut a fost readus în Parcul Carol I din Bucuresti.

· 1923: Guvernul roman si cel cehoslovac au semnat un Protocol prin care se prelungea, pe o durata de trei ani, valabilitatea Conventiei de alianta defensiva dintre cele doua tari, semnata la Bucuresti, la data de 23 aprilie 1921.

· 1924: la Chișinău, România, se editează revista literară, științifică, socială, bilunară Gîndul neamului. Revista a fost editată pînă în aprile 1928.

· 1932: In Romania, a intrat in vigoare Legea pentru organizarea Institutului Superior de Educatie Fizica, cu durata cursurilor de patru ani.

· 1936: în România se promulgă Codul penal și Codul de procedură penală care vor intra în vigoare la 1 ianuarie 1937.

· 1936: A fost deschis publicul Muzeul Satului din Bucuresti, la initiativa profesorului Dimitrie Gusti. Concomitent, a fost inaugurat si Parcul Herastrau.

· 1940: Al doilea război mondial: Germania ocupă orașul Bruxelles, Belgia.

· 1946: A avut loc constituirea Blocului Partidelor Democrate (BPD), alianta electorala alcatuita din PCR, PSD, PNL-Gh. Tatarescu, PNT-Anton Alexandrescu, Frontul Plugarilor si PNP, fiecare partid pastrandu-si ideologia si programul propriu. Platforma-program, data publicitatii la 20 mai, prevedea: asigurarea regimului democratic in cadrul monarhiei constitutionale; respectarea libertatii individuale; respectarea drepturilor si libertatilor cetatenesti; libertatea cuvantului, a scrisului, a intrunirilor si a dreptului de asociere; libertatea religioasa

· 1946: După un proces scurt, care a durat doar 11 zile, mareșalul Ion Antonescu a fost condamnat la moarte pe 17 mai 1946. În seara zilei de 1 iunie 1946, la ora 18:03, mareșalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român în perioada 6 septembrie 1940 – 23 august 1944, cădea răpus de gloanțele plutonului de execuție, în închisoarea Jilava. Alături de Ion Antonescu au mai fost executați la Jilava Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu și Constantin Vasiliu. În vârstă de 64 de ani, singurul mareșal activ al României fusese condamnat, la 17 mai 1946, de Tribunalul Poporului, de șase ori la pedeapsa cu moartea, de două ori la temniță grea pe viață, de trei ori la temniță grea timp de 20 de ani, o dată la detenție riguroasă timp de 20 de ani și de 14 ori la degradare civică pe timp de 10 ani. După 23 august 1944 începe procesul istoric care va duce la instaurarea regimului comunist în România. Arestat, mareșalul Ion Antonescu este predat sovieticilor, care timp de doi ani l-au supus la interogatorii foarte dure. În 1946 este adus înapoi în România pentru a i se intenta un proces. Postura în care este adus Ion Antonescu în România este aceea a unui personaj considerat criminal de război, fiind judecat printre altele pentru trădare de patrie. Este evident faptul că în contextul intern al României procesul nu putea fi unul echitabil, mai ales datorită prezenței trupelor sovietice pe teritoriul românesc. Tribunalul Poporului a fost o instanță ad-hoc, formată din oameni fără o pregătire juridică necesară unui asemenea proces.Președintele Al. Voitin Voitinovici avea doar 28 de ani și se cunoștea cu liderul comunist Lucrețiu Pătrășcanu. Acuzatori publici erau Vasile Stoian, un jurist total necunoscut, Constantin Dobrian, judecător de instrucție din Timișoara, și Dumitru Săracu, fost bucătar, lipsit de orice pregătire juridică, scrie historia.ro Rechizitoriul evita orice referire la imperialismul sovietic, la amenințarea pe care a constituit-o Uniunea Sovietică pentru statul român sau la evenimentele din 1940, când Uniunea Sovietică a anexat Basarabia și nordul Bucovinei. Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, prin care Uniunea Sovietica și Germania nazistă își împărțeau sferele de influență în Europa de Est nu este de asemenea avut in vedere. Culpa principală imputată mareșalului Antonescu este alianța cu Germania nazistă. Mareșalul nu a militat însă nici pentru hitlerism și nici pentru fascism, ba chiar a reprimat o mișcare pe care a scos-o în afara legii. Iar apoi, nu el a fost cel care a propus Germaniei să acorde ajutor militar și economic României, ci regele Carol al II lea. După cum notează Traian Golea în „Regizarea unei condamnări a poporului român", „dacă Ion Antonescu este acuzat de a fi fost «fascist» și «criminal de război» numai pentru că s-a aliat cu Germania lui Hitler în războiul pentru recucerirea Basarabiei, atunci și Roosevelt și Churchill pot fi acuzați că ar fi comuniști pentru că s-au aliat cu dictatorul Stalin și cu regimul său comunist împotriva lumii libere și creștine." "Procesul Marii Trădări Naționale a fost din toate punctele de vedere neconstituțional (chiar în raport cu Constituția în vigoare atunci, Constituție pusă în vigoare în seara zilei de 24 august 1944 prin Decret Regal) și s-a desfășurat în cea mai mare parte pe baza unor documente false, astfel că el rămâne și la ora actuală o pată de rușine pe obrazul celor ce au contribuit din plin atât la actul de trădare de la 23 august 1944 cât și la unele evenimente de după. Și amintim pe regele Mihai (care nu a avut tăria să-și apere colaboratorul cel mai apropiat și care nu are nici acum puterea să recunoască unde a greșit), dar și șefii partidelor istorice (Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Titel Petrescu), care cu ani în urmă l-au refuzat pe Ion Antonescu care intenționa să creeze un guvern de uniune națională dar care în noua situație au acceptat să formeze guvernul condus de dr. Petru Groza. Acestea au fost pe scurt, faptele petrecute în perioada cuprinsă între 23 august 1944 și până la începerea procesului din mai 1946 intentat mareșalului Ion Antonescu și principalilor săi colaboratori, numit Procesul Marii Trădări Naționale", se scrie pe www.art-emis.ro Sentința era așteptată cu mare interes și de "Scânteia", unde Silviu Brucan a scris un articol pe această temă.

· 1950: După ce timp de 18 ani a fost primar al Parisului, Jacques Chirac devine președinte al Franței.

· 1957: Regizorul Ion Popescu-Gopo a fost premiat la Cannes cu Marele Premiu Palme d'Or pentru scurt metraj, pentru filmul de desen animat „Scurtă istorie".

· 1970 - Exploratorul Thor Heyerdahl începe călătoria sa pe apele Atlanticului în ambarcaţiunea din papirus Ra II.

· 1973: Afacerea Watergate: încep audierile televizate în Senatul Statelor Unite. Afacerea Watergate este denumirea atribuită unui scandal politic și mediatic al anilor 1970 din Statele Unite care a dus la o criză politică majoră care a culminat cu demisia președintelui Statelor Unite, Richard Nixon. Ziarul Washington Post și reporterii Bob Woodward și Carl Bernstein au primit premiul Pulitzer pentru ancheta desfășurată. Denumirea Watergate provine de la numele hotelului în care s-a comis o spargere, a cărei investigare a fost punctul de pornire al scandalului.

· 1980: Din cauza demonstrațiilor la nivel național pentru democratizarea Coreei de Sud, regimul dictatorului Chun Doo-hwan declară stare de urgență. În următoarele zile va avea loc masacrul de la Gwangju. Revolta de la Gwangju se referă la o revoltă populară în orașul Gwangju, Coreea de Sud care s-a desfasurat intre 18-27 mai, 1980. Estimările vorbesc de 606 persoane ucise. 1394 de persoane au fost arestate și 427 au fost puse sub acuzare. Dintre acestea, 7 au primit condamnări la moarte și 12 au primit condamnări pe viață. Revolta a avut un impact profund asupra politicii sud-coreene, iar legitimitatea dictatorului Chun Doo-hwan, care preluase puterea in urma unei lovituri de stat, s-a deteriorat în continuare. Mișcarea a deschis calea pentru mișcările de mai târziu din anii 1980, care în cele din urmă au adus democrația în Coreea de Sud. Revolta de la Gwangju a devenit un simbol al luptei sud-coreenilor împotriva regimurilor autoritare și al luptei pentru democrație.

· 1983: Liban, Israel și Statele Unite semnează un acord privind retragerea Israelului din Liban.

· 1990: Organizația Mondială a Sănătații (OMS) a scos homosexualitatea din nomenclatorul bolilor.

· 1992: Demonstrații în Bangkok împotrivă regimului militar. Trei zile de proteste populare împotriva guvernului prim-ministrului Thailandei, Suchinda Kraprayoon, încep în Bangkok. Represiunile militarilorprovoaca 52 de decese confirmate oficial, multe dispariții, sute de raniti, și peste 3.500 de arestări.

· 1994: Presedintele Romaniei, Ion Iliescu, a promulgat Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

· 1995: Pentru prima dată, un român, Constantin Lăcătușu a reușit să ajungă pe cel mai înalt vârf al lumii, Everest (8.848 m). Cu un an inainte, acesta a avut o tentativa de escaladare a Everestului pe un traseu in premiera mondiala, dar nu a depasit 8.100 de metri. La „Jubileul de Aur Everest 2003″, a primit o medalie din partea Printului nepalez Paras Bikram Shah Dev ca semn al recunoasterii meritelor sale. S-a nascut in 21 februarie 1961, la Piatra-Neamt, si este casatorit cu vedeta TVR, Irina Pacurariu. A inceput sa practice alpinismul in facultate, in 1981 facand primul traseu de escalada. In 1990, prin Federatia Romana de Alpinism a avut prima sa iesire din tara, in Caucaz, pe Virful Elbrus. Au urmat apoi alte expeditii, prima mare reusita venind in 1992 cand a fost primul roman „optmiar”, reusind sa ajunga pe Varful Broad Peak (8.047 m) din Himalaya. In anii care au venit a cucerit varf dupa varf, fiind de departe cel mai mare alpinist al Romaniei.

· 1995: Jacques Chirac a devenit presedinte al Frantei, dupa ce vreme de 18 ani a fost primar al Parisului.

· 1997: Trupele rebele ale lui Laurent Kabila au intrat în Kinshasa, capitala Zairului, proclamând Republica Democrată Congo. numita pana atunci Zair. Fostul dictator, presedintele Mobutu Sese Seko a fost nevoit sa fuga din tara. Laurent-Désiré Kabila (n. 27 noiembrie 1939 – d. 18 ianuarie 2001) a fost președintele Republicii Democrate Congo începând din 17 mai 1997, când l-a răsturnat pe dictatorul Mobutu Sese Seko, până când a fost asasinat de gărzile sale de corp la 18 ianuarie 2001. I-a urmat la conducere fiul său Joseph.

· 2004: Liderul separatiștilor ceceni Șamil Basaev a revendicat atentatul comis la Groznîi, la 9 mai, în timpul căruia a murit președintele Ceceniei, Ahmad Kadîrov și a anunțat că pregătește noi atentate împotriva Rusiei. Șamil Salmanovici Basaev (n. 14 ianuarie 1965, Dișne-Vedeno, RASS Ceceno-Ingușă, URSS – d. 10 iulie 2006, Ekajevo, RA Ingușeția, Federația Rusă) a fost un militant islamist cecen și lider al curentului separatist din Cecenia.

Nașteri

· 1490: Albert de Prusia (germană Albrecht; latină Albertus; n. 17 mai 1490 – d. 20 martie 1568) a fost al 37-lea și ultimul suveran Mare Maestru al Cavalerilor Teutoni și, după convertirea la luteranism, primul duce al Prusiei, care a fost primul stat care a adoptat credința luterană și protestantismul drept religie de stat. Albert s-a dovedit a avea un rol esențial în răspândirea politică a protestantismului în stadiu incipient.

Pentru că Albert a fost membru al ramurii Brandenburg-Ansbach a Casei de Hohenzollern, s-a sperat că alegerea sa ca Mare Maestru ar inversa declinul Cavalerilor Teutoni început cu anul 1410; Ducele Frederic de Saxonia din Casa de Wettin a fost ales din același motiv.

* 1714: Anne Charlotte de Lorena (n. 17 mai 1714, d. 7 noiembrie 1773) a fost Stareță de Remiremont, Mons și Essen. A fost fiica cea mică și cel mai mic copil din cei 13 ai lui Leopold, Duce de Lorena și ai soției lui, Élisabeth Charlotte de Orléans. Mama ei a fost nepoata de frate a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și sora lui Filip al II-lea, Duce de Orléans regent al Franței în timpul minoratului regelui Ludovic al XV-lea al Franței.

Anne Charlotte s-a născut la Castelul Lunéville deoarece capitala Lorenei, Nancy, era ocupată de trupele franceze ale șui Ludovic al XV-lea în timpul războiului succesiunii spaniole. La momentul nașterii, avea trei frați și o soră în viață: Léopold Clément, moștenitor al Ducatului născut în 1707; Francis Stephen născut în 1708; Élisabeth Thérèse născută în 1711; și Charles-Alexandre născut în 1712. În 1718 mama ei a pierdut o fiică care a murit la scurt timp după naștere.

În 1719, Castelul Lunéville unde s-a născut Anne Charlotte a fost distrus de un incendiu.

Anne Charlotte avea șapte ani și jumătate când a mers la curtea franceză a familiei materne, a Casei de Bourbon. Și-a cunoscut bunica, Ducesa de Orléans, cu ocazia încoronării regelui Ludovic al XV-lea.

În 1723, tatăl Annei Charlotte, Léopold, dezamăgit de relațiile sale cu Franța, a decis să-și trimită moștenitorul să-și termine educația la Vienasub supravegherea lui Carol al VI-lea, Împărat Roman. Léopold spera în secret ca fiul său să se căsătorească cu moștenitoarea împăratului, arhiducesa Maria Tereza.

Tânărul prinț în vârstă de 16 ani a murit în același an, și ca rezultat, fratele său, Francis Stephen a devenit moștenitor al Lorenei.

Doi ani mai târziu, cuplul ducal a sperat și a încercat să o căsătorească pe Anne Charlotte cu regele Franței Ludovic al XV-lea care în acel timp avea 15 ani. Intrigile primului ministru, Ducele de Bourbon, prinț de sânge, Șeful familiei Condé și mare rival al Casei de Orléans, care s-a luptat cu înverșunare pentru a stopa căsătoria, au dus de asemena la scăderea influenței lor asupra tânărului rege. Acest lucru nu l-a oprit pe Ducele de Bourbon și pe amanta sa, marchiza de Prie, să-i sugereze regelui căsătoria cu sora Ducelui, Henriette Louise de Bourbon. În ciuda planurilor primului ministru, Maria Leszczyńska a fost aleasă ca mireasă pentru monarh. Părinții Annei Charlotte au fost grav insultați când fiica unui polonez exilat a devenit regină.

* 1725: Vivant-François Viénot de Vaublanc de Tronchat, senior de Bousselange, (născut la Beaune, la 17 mai 1725 - mort la Saint-Domingue^[1], în 1798), a fost un nobil și militar francez.

Era tatăl lui Vincent-Marie Viénot de Vaublanc și al lui Jean-Baptiste Bernard Viénot de Vaublanc.

Era fiul lui Charles Viénot de Vaublanc, rezident la Beaune, care se născuse la 16 martie 1684 și se căsătorise cu Philiberte Janel, la Dôle, în anul 1719.

* 1749 - S-a născut medicul englez Edward Jenner, inventatorul vaccinului contra variolei. (d. 26 ianuarie 1823). Lui i se datoreaza o descoperirere care avea sa salveze o multime de vieti. Medicul a observat ca pacientii care dezvoltau un tip de variola – a taurinelor – erau protejati impotriva bolii. El a efectuat un experiment care a constat in vaccinarea unui copil de 8 ani cu puroiul unei persoane bolnave de variola, dovedind ca acesta este protejat. Jenner a dat numele de “vaccin” solutiei descoperite, numele provenind din latinescul „vacca”, tradus vaca. Importanta descoperirii lui Jenner a fost recunoscuta rapids si in circa zece ani, procedeul a inceput sa fie utilizat pe scara larga. Ulterior, in omagiul medicului, Louis Pasteur a propus ca numele de vaccinare sa fie utilizat pentru toate procedurile de protejare impotriva bolilor cu transmitere.
* 1758: Honoré al IV-lea (17 mai 1758 – 16 februarie 1819) a fost Prinț de Monacoși Duce de Valentinois din 12 martie 1795 până la 16 februarie 1819. A fost fiul lui Honoré al III-lea, Prinț de Monaco și a soției acestuia, Maria Caterina Brignole. După căderea lui Napoleon I el a recâștigat controlul asupra principatului datorită clauzei adăugate de Charles Maurice de Talleyrand-Périgord la Congresul de la Viena.

La 15 iulie 1777, la Paris, Honoré al IV-lea s-a căsătorit cu Louise Félicité Victoire d'Aumont, Ducesă de Aumont, Ducesă Mazarin și de La Meilleraye. Cuplul a divorțat în 1798 și au avut doi fii:

Honoré al V-lea (1778–1841)
Florestan I (1785–1856)

În timpul ocupației franceze, Honoré al IV-lea a fost închis câțiva ani. Bolile căpătate în urma arestului au dus la o incapacitate a lui Honoré în ultimii săi ani. În urma reînființării principatului, s-a stabilit o regență care a domnit în numele lui Honoré.

· 1768: Caroline de Braunschweig-Wolfenbüttel (Caroline Amelia Elizabeth; mai târziu regina Caroline; 17 mai 1768 – 7 august 1821) a fost soția regelui George al IV-lea al Regatului Unit.

Caroline s-a născut la 17 mai 1768 la Braunschweig în Germania, fiica lui Karl Wilhelm, Duce de Braunschweig-Wolfenbüttel și a Prințesei Augusta Frederika de Wales, sora cea mare a regelui George III.

În 1794, s-a logodit cu fiul cel mare al regelui George al III-lea, vărul ei primar, George, Prinț de Wales. Ei nu se întâlniseră niciodată - George a fost de acord să se căsătorească cu ea pentru că el avea foarte multe datorii și, dacă ar fi contractat o căsătorie cu o prințesă eligibilă, Parlamentul i-ar fi crescut alocația. Caroline părea perfect adecvată: prin naștere era protestantă iar căsătoria ar fi aliat Braunschweig și Marea Britanie. Deși Braunschweig era o țară mică, Marea Britanie era în război cu Franța revoluționară și era dornică să obțină aliați pe continentul european. La 20 noiembrie 1794, Lordul Malmesbury a ajuns la Braunschweig pentru a o escorta pe Caroline la noua sa viață în Marea Britanie.^[1]

În jurnalul său Lordul Malmesbury notează rezervele sale cu privire la adecvarea Caroline ca o mireasă pentru un prinț: este lipsită de hotărâre, bună-cuviință și tact, acționează indiscret și de multe ori neglijează să se spele sau să-și schimbe hainele murdare.^[2] Cu toate acestea, Malmesbury a fost impresionat de curajul ei; pe drumul spre Anglia, se auzeau focuri de armă, deoarece nu erau departe de liniile franceze. În timp ce mama Carolinei era preocupată de siguranța lor, Caroline era fără teamă.^[3]

La întâlnirea cu viitoarea sa soție, George a cerut un pahar de coniac. El a fost în mod evident dezamăgit. Dezamăgită la rândul ei, Caroline i-a spus Lordului Malmesbury "[Prințul este] foarte gras și nu este frumos așa cum este portretul lui"^[4] La cina din acea seară, prințul a fost consternat de natura gureșă a Carolinei. Ea a fost supărată și dezamăgită de partizanatul evident al lui George pentru Lady Jersey

Caroline în 1795, la scurt timp după căsătoria cu viitorul George al IV-lea.

Caroline și George s-au căsătorit la 8 aprilie 1795 la palatul St. James din Londra. La ceremonie, George a fost beat. El o găsea pe Caroline neatractivă, neigienică și i-a spus Lordului Malmesbury că suspectează că n-a fost virgină atunci când s-au căsătorit.^[6] El cu siguranță nu era, se căsătorise în secret cu Maria Fitzherbert; totuși, căsătoria cu Fitzherbert a violat Actul din 1772 și deci nu era validă.^[7]

Corespondența Prințului arată că cuplul a avut relații sexuale doar de trei ori: de două ori în prima noapte de căsătorie, și o dată a doua noapte.^[7] Prințesa Charlotte Augusta de Wales, singurul copil legitim al lui George s-a născut la 7 ianuarie 1796. Imediat după nașterea ei, Charlotte a devenit a doua în linia de succesiune la tronul britanic. Prințul și Prințesa de Wales nu au locuit niciodată împreună după aceea, în public apăreau separați și amândoi erau implicați în relații extraconjugale. Acest lucru i-a adus reginei porecla de "regina imorală".

La trei zile după nașterea Charlottei, George și-a făcut un nou testament. Și-a lăsat toate proprietățile "Mariei Fitzherbert, soția mea" în timp ce Carolinei i-a lăsat un șiling.^[8] Ziarele au pretins că Lady Jersey (doamnă de onoare și fostă metresă a regelui) a deschis, citit și a distribuit scrisori ale Carolinei cu conținut privat.^[9] Presa l-a umilit pe George pentru extravaganțele sale și pentru lux în vremea războilui și a schițat Carolinei un portret de soție neglijată.^[10] Regina a fost aplaudată în public pentru caracterul său deschis.^[11] George era consternat de popularitatea ei și de propria sa nepopularitate și se simțea prins într-un mariaj nefericit cu o femeie urâtă. Voia separare.

Prințesă de Wales

Caroline s-a mutat într-o reședință privată: la început la Vicarage în Charlton, apoi la Casa Montagu, căminul contelui de Sandwich, în Blackheath. Fără să mai fie constrânsă de un soț, ea primea pe cine voia.^[13] A filtrat cu amiralul Sidney Smith și cu căpitanul Thomas Manby și e posibil să fi avut un flirt cu politicianul George Canning.^[14]

Fiica ei Charlotte a fost plasată în grija unei guvernante în apropiere de Casa Montagu iar Caroline o vizita des.^[15] Caroline a adoptat opt sau nouă copii săraci.^[16] În 1802 a adoptat un băiat de trei luni William Austin și l-a adus acasă. În 1805 Caroline s-a îndrăgostit de vecinul ei Sir John iar soția acestuia, Lady Douglas, a susținut că Prințesa de Walles le-a trimis scrisori obscene și hărțuitoare. Lady Douglas a acuzat-o pe Caroline de infidelitate și a afirmat că William Austin era fiul nelegitim al Carolinei.^[17]

În 1806, o comisie secretă a fost creată pentru a investiga acuzația Lady Douglas. Comisia era alcătuită din patru oameni: primul ministru Marii Britanii Lordul Grenville, Lordul Cancelar Erskine, Ministrul Justiției Lordul Ellenborough și secretarul de stat Lordul Spencer. Lady Douglas a mărturisit că însăși Caroline a recunoscut că în 1802 era însărcinată și că Austin este fiul ei.^[18] A mai afirmat că Prințesa era nepoliticoasă cu familia regală, o atingea într-un mod inadecvat sexual și a recunoscut că orice relație de prietenie dintre o femeie și un bărbat e sigur că va deveni una de dragoste.^[18]

În plus față de Smith, Manby și Canning, pictorul Thomas Lawrence, Henry Hood (fiul Lordului Hood) și alții au fost menționați ca potențiali iubiți. Servitorii Carolinei nu au confirmat că acești domni ar fi fost iubiții ei și nici că a fost însărcinată și au spus că băiatul William Austin a fost adus Carolinei de mama sa adevărată, Sophia Austin. Sophia a mărturisit că era copilul ei.^[19]Comisia a decis că acuzațiile "nu au fundament" însă deși ancheta era secretă au existat bârfe și scurgeri în presă.^[20]

Purtarea Carolinei față de prietenii ei a fost considerată nepotrivită însă nu s-au găsit dovezi că ar fost vinovată de altceva decât de flirt.

Portret al reginei Caroline, ca. 1820, de James Lonsdale

· 1820 - S–a născut publicistul german Felix Albert Bamberg, membru corespondent al Academiei Române (m.31.01.1893).

· 1821: Sebastian Kneipp, medic în științele naturii (d. 1897)
* 1836: Maria Anna Friederike (17 mai 1836 - 12 iunie 1918) a fost prințesă a Prusiei.

Tânăra Ana.

Ana a fost cel mai mic copil din cei trei ai Prințului Carol al Prusiei și ai soției sale, Prințesa Maria de Saxa-Weimar-Eisenach.

Ca tânără și frumoasă prințesă, ea s-a aflat în centrul atenției curții. În iarna anului 1852 tânărul împărat Franz Joseph I al Austriei a întâlnit-o la Berlin, s-a îndrăgostit de ea și a cerut-o de soție. Însă la acea vreme Ana era logodită și, ca o complicație în plus, printre oamenii de stat prusaci existau puternice sentimente împotriva unei alianțe cu Austria.

La 26 mai 1853 Ana s-a căsătorit cu Prințul Frederic Wilhelm de Hesse la Palatul Charlottenburg din Berlin. Ana a fost a doua soție a soțului său, care cu noua ani mai înainte a trăit experiența dramatică ca iubita sa soție, Marea Ducesă Alexandra Nicolaevna a Rusiei, să moară la naștere. El n-a trecut niciodată peste această pierdere care a avut loc la un an după ce se căsătorise cu Alexandra, și se crede că acesta a fost motivul relației sale politicoase însă distantă cu Ana.

Frederic și Ana au avut șase copii:

Prințul Frederic Wilhelm al II-lea de Hesse (1854–1888); nu s-a căsătorit; a murit pe mare într-o călătorie de la Batavia la Singapore.
Prințesa Elisabeta Alexandra Charlotte de Hesse (1861–1955); căsătorită cu Prințul Ereditar Leopold Friedrich de Anhalt (fiu al lui Frederic I, Duce de Anhalt) și au avut copii.
Prințul Alexandru Frederic de Hesse (1863–1945); căsătorit cu baroneasa Gisela Stockhorner von Starheim, au avut copii.
Prințul Frederic Karl de Hesse, rege al Finlandei (1868–1940); căsătorit cu Prințesa Margaret a Prusiei, au avut copii.
Prințesa Marie-Polyxene de Hesse (1872–1882).
Prințesa Sybille Marguerite de Hesse (1877–1925); căsătorită cu baronul Friedrich von Vincke (divorțată în 1923).

Ana a fost o femeie inteligentă care a prezidat la Curte un salon unde se întâlneau artiști, muzicieni inclusiv Johannes Brahms, Clara Schumann, Anton Rubinstein și Julius Stockhausen. Ea însăși era o pianistă de talent care a studiat cu Theodor Kullak.

S-a convertit la catolicism în 1901, lucru care a dus la complicații politice.

Ana a murit la 12 iunie 1918 la Frankfurt la vârsta de 82 de ani.

* 1844: Julius Wellhausen (n. 17 mai 1844 – d. 7 ianuarie 1918), a fost un cercetător biblic și orientalist german, cunoscut în special pentru contribuția sa notabilă la înțelegerea științifică a originilor Pentateuhului / Torei (primele cinci cărți ale Bibliei).

Născut la Hamelin în Regatul Hanovra, fiul unui pastor protestant,^[1] a studiat teologia la Universitatea din Göttingen sub îndrumarea lui Georg Heinrich August Ewald și a devenit Privatdozent de istoria Vechiului Testament în 1870 la această universitate. În 1872 a fost numit profesor ordinarius de teologie la Universitatea din Greifswald. El și-a dat demisia din facultate în 1882 din motive de conștiință, afirmând în scrisoarea de demisie:^[2]

„Am devenit teolog deoarece mă interesa studiul științific al Bibliei; doar treptat am ajuns să înțeleg că un profesor de teologie are de asemenea sarcina practică de a pregăti studenții pentru a servi în Biserica Protestantă și că eu nu sunt potrivit pentru această sarcină practică ci, din contra, în ciuda precauțiilor luate de mine îmi fac auditorii nepotriviți pentru slujba lor. De atunci funcția mea de profesor de teologie a fost o povară pentru conștiința mea.”

A devenit profesor extraordinarius de limbi orientale la facultatea de filologie din Halle, a fost ales profesor ordinarius la Marburg în 1885 și a fost transferat la Göttingen în 1892, unde a rămas până la moartea sa.

El este cunoscut pentru ale sale Prolegomena zur Geschichte Israels(Prolegomena la istoria Israelului), o sinteză detaliată a unor viziuni contemporane lui despre primele șase cărți ale Vechiului Testament: contribuția sa a fost cea de a situa dezvoltarea acestor cărți într-o perspectivă istorică și socială. Argumentul lucrării sale, numit ipoteza documentară, a rămas modelul dominant al cercetătorilor Bibliei până la sfârșitul secolului XX.

O listă selectivă a operelor sale:

De gentibus et familiis Judaeis (Göttingen, 1870)
Der Text der Bücher Samuelis untersucht (Göttingen, 1871)
Die Phariseer und Sadducäer (Greifswald, 1874)
Prolegomena zur Geschichte Israels (Berlin, 1882; Eng. trans., 1885; a V-a ediție germană, 1899; publicată inițial în 1878 ca Geschichte Israels, traducerea engleză Prolegomena to the History of Ancient Israel, Forgotten Books, 2008, ISBN 978-1606202050. De asemenea disponibilă pe Proiectul Gutenberg [1])
Muhammed in Medina (Berlin, 1882)
Die Composition des Hexateuchs und der historischen Bücher des Alten Testaments (1876/77, 3rd ed. 1899)
Israelitische und jüdische Geschichte (1894, a IV-a ediție 1901)
Reste arabischen Heidentums (1897)
Das arabische Reich und sein Sturz (1902)
Skizzen und Vorarbeiten (1884–1899)
ediții noi și revizuite ale cărții lui Friedrich Bleek Einleitung in das Alte Testament (4–6, 1878–1893).

În 1906 a apărut Die christliche Religion, mit Einschluss der israelitisch-jüdischen Religion, în colaborare cu A. Jülicher, Adolf Harnack și alții. El a scris de asemenea opere mai puțin influente în calitate de comentator al Noului Testament. A publicat Das Evangelium Marci, übersetzt und erklärt în 1903. Das Evangelium Matthäi și Das Evangelium Lucae în 1904 și Einleitung in die drei ersten Evangelien în 1905.

· 1868 - În această zi în Niles, Michigan s-a născut Horace Elgin Dodge, cel care împreună cu fratele său John Francis Dodge, a fondat marca americană care le poartă numele. Cei doi fraţi au fost nedespărţiţi şi împreună au pornit în afaceri, în 1897 cei doi fabricând biciclete. Ulterior fraţii Dodge şi-au diversificat afacerea şi au demarat fabricarea de subansamble auto. În 1902 Horace Dodge a facilitat un contract de fabricare a transmisiilor pentru Olds Motor Company, iar anul următor Henry Ford i-a contactat pentru a construi motoare pentru compania sa. Procesul efectiv de fabricarea maşinilor a demarat în 1913 când Horace Dodge a părăsit compania pentru a îşi fabrica propriile automobile. John Dodge ajunsese vice preşedintele Ford, dar şi-a urmat fratele. Afacerea Dodge a început cu asamblarea de camioane şi ambulanţe pentru armata americană, iar primul vehicul comercial a apărut pe piaţă în 1917. Sfârşitul a fost însă unul tragic pentru fraţii Dodge, John murind în 1920 de gripă spaniolă. Nici Horace nu a scăpat de năprasnica maladie şi în acelaşi an a decedat. Văduvele celor doi au vândut afacerea către Dillon Read în schimbul a 146 milioane $.
* 1873: Henri Barbusse (n. 17 mai 1873, Asnières-sur-Seine, Franța - d. 30 august1935, Moscova, Rusia) a fost un prozator francez, militant comunist și pacifist. A fost membru al Partidului Comunist Francez din anul 1923.
Opera:

1908 - Infernul ("L'Enfer");
1916 - Focul ("Le Feu"); pentru care i s-a decernat Premiul Goncourt
1919 - Transparență ("Clarté");
1919 - Iluzia ("L'Illusion");
1920 - Cuvintele unui combatant ("Paroles d'un combattant");
1921 - Noi, ceilalți ("Nous autres");
1921 - Cu cuțitul între dinți ("Le Couteau entre les dents");
1927 - Manifest către intelectuali ("Manifeste aux Intellectuels");
1930 - Rusia ("Russie")
1930 - Zola ("Zola");
1934 - Îl cunoști pe Thaelmann? ("Connais-tu Thaelmann?");
1935 - Stalin. O lume nouă văzută printr-un om ("Staline. Un monde nouveau vu à travers un homme");
1936 - Lenin și familia sa ("Lénine et sa famille");
1937 - Scrisorile lui Henri Barbusse adresate soției sale, 1914 - 1917("Lettres de Henri Barbusse à sa femme 1914 - 1917").

Henri Barbusse în 1933

· 1886: Alfonso al XIII-lea al Spaniei (d. 1941)
* 1890: Ion C. Dimitriu-Bârlad (n. 17 mai 1890, Bârlad, România – d. 1964) a fost un sculptor român.

Ion C. Dimitriu-Bârlad s-a născut la data de 17 mai 1890 în orașul Bârlad. A absolvit Liceul “Gheorghe Roșca Codreanu" din localitatea natală și apoi Școala de Belle-Arte din București, fiind remarcat de profesorul Dimitrie Paciurea (sculptură) si Fritz Storck (desen și sculptură). Ulterior a studiat și la Academia Julian din Paris (1913-1914).

Între anii 1910-1911, a urmat și cursurile Școlii militare de infanterie din București. A participat la Războiul de întregire a Neamului. A efectuat călătorii de studiu în numeroase țări din Europa (Italia și Grecia - 1921 și 1922; Spania - 1929). A lucrat ca profesor de desen artistic și liniar la Liceul “Gheorghe Lazăr" din București, după care a devenit inspector de specialitate (1927-1929).

El s-a afirmat în primul rând ca autor de monumente ale eroilor din primul război mondial, dar și prin numeroase busturi dedicate unor personalități ale științei și culturii românești (Titu Maiorescu, Vasile Pârvan, Bogdan Duică, Dimitrie Brândză, doctorul neurolog Gheorghe Marinescu, Generalul Ion Dragalina - 1920, Ion Bassarabescu, Ion Creangă, Ion Manu, Mihai Eminescu - 1930, Mihai Viteazul, Nicolae Bălcescu, Nicolae Leonard, Nicolae Gane, poetul Ion Dragoslav, prof. N. Longinescu, Raul Bulfinski, Samson Bodnărescu).

Dimitriu-Bârlad a obținut mai multe premii și distincții ca de exemplu Premiul Salonului Oficial din București (1911), Premiul de compoziție al Ministerului Artelor (1943), Ordinul “Meritul Cultural” cl. I pentru artă nr. 149068/30 octombrie 1943, Premiul de creație al Fondului Plastic (1949) și Premiul pentru lucrarea “Discobolul” al Uniunii Artiștilor Plastici (1952).

A avut mai multe expoziții personale în țară: Iași (casele Drossu - 1918), Chișinău (Liceul de fete - 1919), București (Sala Mozart - 1919), București (Cercul Militar - 1920), București (Arenele Romane - 1921/1922), București (Sala Minerva - 1925), București (Ateneul Român - 1930), București (Sala Dalles - 1935) și București (Sala Universul - 1940). De asemenea, a expus și la Salonul Oficial din Paris (1914).

Ion C. Dimitriu-Bârlad a încetat din viață în anul 1964. A fost bunicul cântăreței Margareta Pâslaru. În prezent, o stradă din municipiul Bârlad îi poartă numele.

Pictorul Sever Burada a fost un elev a lui.

Lucrări:

Izvorul “Sissi” din Parcul Cișmigiu

Mare parte dintre operele sale au fost declarate monumente de artă plastică, fiind achiziționate de organizații de stat, cum ar fi Ministerul Artelor (Bustul lui I. Anestin - 1911 și Bustul din bronz al lui Octav Băncilă - 1949), Ateneul Român (Bustul din bronz al lui Al. Odobescu, bronz - 1937 și Bustul din bronz al lui Petre Poni - 1940), Muzeul Aman din Craiova și Muzeul Militar Central din București, precum și de personalități străine: rectorul Universității din Atena (bustul lui Anghelopulos - 1921), directorul Muzeului Bizantin din Atena (bustul lui Adamantios - 1921), marele arheolog Cavadias din Atena sau rectorul d’Orsi al Academiei de Belle-Arte din Napoli (1922).

Dintre lucrările sale menționăm următoarele:

Monumentul eroilor din Costești - 1925
Statuia Cavaleristului în atac din Iași - 1927
Statuia lui Ștefan cel Mare din Iași, din cadrul Grupului Statuar al Voievozilor
Statuia lui Dimitrie Cantemir din Iași, din cadrul Grupului Statuar al Voievozilor
Monumentul Ultima Grenadă a caporalului Mușat din Bușteni - reprezentare în bronz a eroului din primul război mondial - 1928
Statuia ecvestră a lui Avram Iancu din satul Câmpeni, Alba - 1940
Femeie cu ulcior (Izvorul “Sissi”) din Grădina Cișmigiu din București
Statuia lui Alexandru Ioan Cuza din Galați
Discobolul din fața Stadionului Dinamo din București
Bustul scriitorului Alexandru Vlahuță din Bârlad - 1921
Bustul caporalului Constantin Mușat din Bârlad - amplasată în curtea UM 01458 din Bârlad, Str.Republicii - 1923
Bustul lui Ion Creangă din Grădina Copou din Iași
Bustul col. farmacist C. Merișanu din București, Str. Ștefan Furtună în curtea Spitalului
Bustul lui Titu Maiorescu, amplasat în Rotonda scriitorilor din Parcul Cișmigiu din București.
Bustul Elenei Cuza din București, Șos.Panduri nr.99
Bustul prof. Dimitrie Brândză din Grădina Botanică din București
Bustul doctorului Grecescu din Grădina Botanică din București
Bustul lui Costache Negri din Tg. Ocna
Bustul lui Haralamb Lecca din Caracal
Bustul lui Aurel Vlaicu din Orăștie, com. Stibor
Bustul lui Nicolae Iorga din Vălenii de Munte, Bd. Nicolae Iorga, în fața Școlii Elementare
Bustul generalului dr. Vicol din Băile Herculane, în fața parcului
Bustul lui Julius Fučík din Parcul Herăstrău din București
Bustul sublocotenentului Gabriel Pruncu din Mărășești, str. Doina
Bustul lui Ion Popescu din fața Școlii Normale din Bârlad.
Statuia „Isvorul Susurul", amplasată în Parcul „Constantin Poroineanu” din Caracal^[

În anul 1957 a donat Muzeului "Vasile Pârvan" din Bârlad, circa 30 de lucrări dintre care amintim: Vasile Pârvan, Emil Gârleanu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Al. Vlahuță, I. Dragoslav, A.D. Xenopol, C. Nottara, George Palade, Titu Maiorescu, George Enescu, Matei Millo, Titu Maiorescu, Radu Rosetti, Vasile Lupu, Tudor Vladimirescu, Dimitrie Cantemir, Mărășești, Maxim Gorki, Lenin, Belinschi ș.a.

· 1891: Prințesa Alexandra, a 2-a Ducesă de Fife (Alexandra Victoria Alberta Edwina Louise; 17 mai 1891 – 26 februarie 1959) a fost membră a familiei regale britanice, nepoată a regelui Eduard al VII-lea. Alexandra și sora ei mai mică, Maud au fost singurele nepoate pe linie feminină ale unui suveran britanic care au primit titlul de "prințesă a Marii Britanii și a Irlandei de Nord".

Prințesa Alexandra, ca. 1910.

Tatăl Alexandrei a fost Alexander Duff, Duce de Fife, fiul lui James Duff, al 5-lea Conde de Fife și a soției lui, Lady Agnes Hay. La două zile după căsătoria cu Louise, Prințesă Regalăîn 1889, fiica Prințului de Wales (mai târziu regele Eduard al VII-lea), a fost numit Duce de Fife și marchiz de Macduff.

Alexandra s-a născut la East Sheen Lodge, Richmond la 17 mai 1891. În momentul nașterii sale era a cincea în linia de succesiune la tronul britanic. Alexandra și sora sa au fost un caz unic printre prințesele britanice; ambele erau descendente atât a regelui William al IV-lea (prin metresa sa Dorothy Jordan) cât și a nepoatei lui William, regina Victoria, care i-a succedat deoarece acesta nu a avut moștenitori legitimi.

La 5 noiembrie 1905, regele Eduard al VII-lea a declarat-o pe mama ei Prințesă Regală. A ordonat ca nepoatele sale, Lady Alexandra Duff și Lady Maud Duff să devină Prințese al Marii Britanii și Irlandei și să urmeze ca rang imediat după membrii familiei regale. Prințesele au deținut titlul și rangul nu de la tatăl lor, Ducele, ci din voința regelui (bunicul lor).

În jurul anului 1910, s-a logodit în secret cu Prințul Christopher al Greciei, fiu al regelui George I al Greciei și al reginei Olga Constantinovna a Rusiei. Logodna s-a sfârșit când părinții au aflat de legătură; tatăl Prințului Christopher era fratele mai mic al bunicii materne a Prințesei Alexandra.

La 22 ianuarie 1912, tatăl Alexandrei a murit iar ea i-a succedat la conducerea Ducatului devenind Ducesă de Fife și Contesă de Macduff.

Prințesa Arthur de Connaught împreună cu singurul ei copil, Alastair.

La 15 octombrie 1913, Prințesa Alexandra s-a căsătorit cu Prințul Arthur de Connaught la Palatul St. James din Londra. Prințul Arthur de Connaught era singurul fiu al Prințului Arthur, Duce de Connaught și Strathearn, care era al treilea fiu al reginei Victoria și deci fratele mai mic al regelui Eduard al VII-lea. Cei doi tineri erau verișori primari.

În timpul Primului Război Mondial, Prințesa Arthur de Connaught a servit ca soră medicală la spitalul St. Mary din Paddington. Când Prințul a fost numit Guvernator-General al Uniunii Africii de Sud în 1920, și-a acompaniat soțul la Pretoria și a lucrat la spitalele locale. După ce cuplul s-a întors în Marea Britanie, ea a continuat cu îndatoririle regale și cu munca de caritate.

Alexandra a murit la casa ei din Londra în 1959. Cum singurul ei fiu a murit în 1943, Ducatul de Fife a trecut nepotului ei, James James George Alexander Bannerman Carnegie, singurul fiu al surorii sale, Prințesa Maud, Contesă de Southesk.

· 1897: Odd Hassel, chimist norvegian, laureat Nobel (d. 1981)
* 1898: Lama Anagarika Govinda (n. 17 mai, 1898 – 14 ianuarie, 1985), născut Ernst Lothar Hoffman, a fost fondatorul ordinului Arya Maitreya Mandala și promotor al buddhismului tibetan, abhidharma, al meditației buddhiste cât și al altor aspecte ale buddhismului. A fost, de asemenea, pictor și poet.
Lama Anagarika Govinda, francez de origine, spunea despre sine: "Am fost cetățean al două lumi, hrănit în prima tinerețe de marile tradiții ale culturii occidentale și susținut apoi de străvechile și sacrele tradiții ale Orientului, unde mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții. Sper că prin cărțile mele voi realiza o punte de legătură între cele două lumi, că ele nu vor fi simple manuale sau surse de informații, ci un îndemn pentru alții de a trece podul în ambele sensuri. Scopul nu este convertirea unilaterală a cuiva, ci a-i încuraja pe alții să continue explorarea în care am fost angajat - aceasta nu de dragul vreunei soluții finale, ci pentru bucuria de a ști că aventura spirituală a unei vieți creatoare nu are limite, răsplata ei găsindu-se în actul mersului, iar nu în punctul de sosire. Putem avea un tel și o direcție, dar dacă țelul este autentic, realizarea lui constă în fiecare pas făcut către el. Drumul însuși este țelul!"

În timpul celui de-al doilea război mondial

· 1901: Pompiliu Constantinescu, critic literar român (d. 1946)

· 1901: S-a nascut sculptorul roman Romul Ladea, profesor universitar la Cluj; ( d. 27 august 1970, Joița, județul Giurgiu). Este adeseori considerat, de către mulți critici de artă, a fi fost format la „școlile” unor mari sculptori ai secolului 20, așa cum ar fi Constantin Brâncuși și Auguste Rodin, și deci fiind unul dintre continuatorii sculpturii figurative moderne.
* 1904: Prințul Ernst Alfons Franz Ignaz Joseph Maria Anton von Hohenberg(17 mai 1904 – 5 martie 1954) a fost al doilea fiu și cel mai mic copil din cei trei ai Arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei și a soției lui morganatice, Sofia, Ducesă de Hohenberg.

* 1904: Jean Gabin (născut Jean-Alexis Moncorgé la 17 mai 1904 – d. 15 noiembrie 1976) a fost unul dintre cei mai mari actori de film francezi. El a jucat alături de actori ca Fernandel și Louis de Funès. Printre filmele în care a jucat se numără Clanul sicilienilor, Mizerabilii și serialul Maigret.
Filmografie:

1930 L'Héritage de Lilette, regia Michel du Lac - scurtmetraj
1930 Les lions - scurtmetraj
1930 Fiecare cu norocul său (Chacun sa chance), regia Hans Steinhoff, René Pujol
1931 Méphisto, regia Henri Debain, Nick Winter
1931 Paris Béguin, regia Augusto Genina
1931 Pour un soir, regia Jean Godard
1931 Tout ça ne vaut pas l'amour, regia Jacques Tourneur
1931 Cœurs joyeux, regia Hanns Schwarz, Max de Vaucorbeil
1931 Gloria, regia Hans Behrendt, Yvan Noé
1932 Lo squadrone si diverte (Les Gaietés de l'escadron), regia Maurice Tourneur
1932 Cœur de lilas, regia Anatole Litvak
1932 La Belle Marinière, regia Harry Lachmann
1932 La Foule hurle, regia Jean Daumery
1933 Pour un soir, regia Jean Godard
1933 L'Étoile de Valencia, regia Serge de Poligny
1933 Adieu les beaux jours, regia Johannes Meyer, André Beucler
1933 Tunelul (Le Tunnel), regia Curtis Bernhardt
1933 Dall'alto in basso (Du haut en bas), regia Georg Wilhelm Pabst
1934 Zouzou, regia Marc Allégret
1934 Il giglio insanguinato (Maria Chapdelaine), regia Julien Duvivier
1935 I tre diavoli (Variétés), regia Nicolas Farkas
1935 Golgota (Golgotha), regia Julien Duvivier
1935 Nopți marocane (La bandera), regia Julien Duvivier
1936 Cinci prieteni (La Belle Équipe), regia Julien Duvivier
1936 Azilul de noapte (Les Bas-fonds), regia Jean Renoir
1937 Pépé le Moko (Pépé le Moko), regia Julien Duvivier
1937 Iluzia cea mare (La Grande Illusion), regia Jean Renoir
1937 Il messaggio (Le Messager), regia Raymond Rouleau
1937 Gueule d'amour, regia Jean Grémillon
1938 L'isola dei coralli (Le Récif de Corail), regia Maurice Gleize
1938 Suflete în ceață (Le Quai des brumes), regia Marcel Carné
1938 Bestia umană (La Bête humaine), regia Jean Renoir
1939 Noaptea amintirilor (Le jour se lève), regia Marcel Carné
1941 Tempesta (Remorques), regia Jean Grémillon (1941)
1942 Suflete zbuciumate/Reflux (Moontide), regia Archie Mayo
1944 Impostorul (L'Imposteur), regia Julien Duvivier
1946 Vipera (Martin Roumagnac), regia Georges Lacombe
1947 La maschera di sangue (Miroir), regia Raymond Lamy
1949 Dincolo de gratii/Zidurile din Malapaga (Au-delà des grilles/Le Mura di Malapaga), regia René Clément
1950 È più facile che un cammello..., regia Luigi Zampa
1950 La Marie du port (La Marie du port), regia Marcel Carné
1951 La donna del mio destino (Victor), regia Claude Heymann
1951 Noaptea este regatul meu (La Nuit est mon royaume), regia Georges Lacombe
1952 Plăcerea (Le Plaisir), regia Max Ophüls - episodul Casa Tellier
1952 La follia di Roberta Donge (La Vérité sur Bébé Donge), regia Henri Decoin
1952 Un minut de adevăr (La Minute de vérité), regia Jean Delannoy
1953 L'ultima notte (Leur dernière nuit), regia Georges Lacombe
1953 Bufere, regia Guido Brignone
1953 La vergine del Reno (La Vierge du Rhin), regia Gilles Grangier
1954 Nu pune mâna pe gologani (Touchez pas au grisbi), regia Jacques Becker
1954 Aerul Parisului (L'Air de Paris), regia Marcel Carné
1954 Napoleone Bonaparte (Napoléon), regia Sacha Guitry
1955 Le Port du désir, regia Edmond T. Gréville
1955 French Cancan, regia Jean Renoir
1955 Oameni fără importanță (Des gens sans importance), regia Henri Verneuil
1955 La grande razzia (Razzia sur la chnouf), regia Henri Decoin
1955 Cani perduti senza collare (Chiens perdus sans collier), regia Jean Delannoy
1955 I giganti (Gas-oil), regia Gilles Grangier
1956 Iată timpul asasinilor (Voici le temps des assassins), regia Julien Duvivier (1956)
1956 Sangue alla testa (Le Sang à la tête), regia Gilles Grangier
1956 Străbătând Parisul (La Traversée de Paris), regia Claude Autant-Lara
1956 Crimă și pedeapsă (Crime et Châtiment), regia Georges Lampin
1957 Cazul dr. Laurent, regia Jean-Paul Le Chanois
1957 Il dado è tratto (Le rouge est mis), regia Gilles Grangier
1958 Mizerabili (Les Misérables), regia Jean-Paul Le Chanois
1958 Maigret întinde o capcană (Maigret tend un piège), regia Jean Delannoy
1958 În caz de nenorocire (En cas de malheur), regia Claude Autant-Lara
1958 Il vizio e la notte (Le Désordre et la nuit), regia Gilles Grangier
1958 Marile familii (Les Grandes Familles), regia Denys de La Patellière
1959 Arhimede vagabondul (Archimede le clochard), regia Gilles Grangier
1959 Maigret e il caso Saint-Fiacre (Maigret et l'affaire Saint-Fiacre), regia Jean Delannoy
1959 Strada Preriilor (Rue des prairies), regia Denys de La Patellière
1959 Il barone (Le Baron de l'écluse), regia Jean Delannoy
1960 Allegri veterani (Les Vieux de la vieille), regia Gilles Grangier
1960 Il presidente (Le President), regia Henri Verneuil
1961 Il re dei falsari (Le cave se rebiffe), regia Gilles Grangier
1962 O maimuță în iarnă (Un singe en hiver), regia Henri Verneuil
1962 Il re delle corse (Le Gentleman d'Epsom), regia Gilles Grangier
1963 Colpo grosso al casinò (Mélodie en sous-sol), regia Henri Verneuil
1963 Comisarul Maigret se înfurie (Maigret voit rouge), regia Gilles Grangier
1964 Domnul (Monsieur), regia Jean-Paul Le Chanois
1964 Vârsta ingrată (L'Âge ingrat), regia Gilles Grangier
1965 Tunetul lui Dumnezeu (Le Tonnerre de Dieu), regia Denys de La Patellière
1965 Scandal la Paris (Du rififi à Paname), regia Denys de La Patellière
1966 Un ombrello pieno di soldi (Le Jardinier d'Argenteuil), regia Jean-Paul Le Chanois
1967 Soarele vagabonzilor (Le Soleil des voyous), regia Jean Delannoy
1968 Sub semnul taurului(Sous le signe du taureau), regia Gilles Grangier
1968 Pașa (Le Pacha), regia Georges Lautner
1968 Tatuatul (Le tatoué), regia di Denys de La Patellière
1969 Clanul sicilienilor (Le Clan des Siciliens), regia Henri Verneuil
1969 Il clan degli uomini violenti (La Horse), regia Pierre Granier-Deferre
1971 Pisica (Le Chat), regia Pierre Granier-Deferre
1971 Steagul flutură peste marmită (Le drapeau noir flotte sur la marmite), regia Michel Audiard
1971 Il commissario Le Guen e il caso Gassot (Le Tueur), regia Denys de La Patellière
1973 Afacerea Dominici (L'Affaire Dominici), regia Claude Bernard-Aubert
1973 Doi oameni în oraș (Deux Hommes dans la ville), regia José Giovanni
1974 L'accusa è: violenza carnale e omicidio (Verdict), regia André Cayatte
1976 La gang dell'Anno Santo (L'Année sainte), regia Jean Girault

Jean Gabin și Michèle Morgan în Suflete în ceață(1938)

* 1908: Sigismund Toduță (n. 17 mai 1908, Simeria, județul Hunedoara - d. 3 iulie1991, Cluj-Napoca) a fost un compozitor, muzicolog, profesor român, membru corespondent (martie 1991) al Academiei Române. Liceele de Muzică din Cluj și Deva îi poartă numele.

Și-a realizat studiile superioare la Conservatorul de muzică și artă dramatică din Cluj (1926-1930, secția pedagogie; 1926-1932, secția pian; 1930-1936, secția compoziție), unde i-a avut printre profesori pe Ecaterina Fotino-Negru (pian) și Marțian Negrea (compoziție). A urmat specializări în Italia, la Roma, la Academia Santa Cecilia (1936-1938) - cu Ildebrando Pizetti (compoziție) și Alfredo Casella (pian) - și, în paralel, la Pontificio Istituto di Musica Sacra (1936-1938), pentru muzică sacră, compoziție religioasă și orgă. A fost profesor de muzică la Liceul Sfântul Vasile din Blaj(1932-1943), apoi asistent-corepetitor la Conservatorul de muzică și artă dramatică Cluj-Timișoara (1943-1944, în timpul cedării Ardealului). După Război, devine secretar artistic al Filarmonicii “Ardealul” din Cluj (1945-1949). Începând cu anul 1947, a fost profesor de teorie-solfegiu-dictat, armonie, contrapunct, fugă, forme și compoziție la Conservatorul „G. Dima” din Cluj (până în 1973), a deținut și funcția de rector din 1962 până în 1965 iar din 1973 până în 1991 a activat ca profesor-consultant. Între anii 1971 și 1974 a condus Filarmonica de Stat din Cluj.

A obținut titlul de doctor în muzicologie (Roma, 1938) la Institutul Pontifical pentru Muzică Sacră, cu tema „Transcrierea și comentarea unor lucrări de tinerețe, necunoscute, semnate de G. Fr. Anerio". Fiind întâiul român cu acest titlu academic, i se încredințează, începând din anul 1968 - pentru prima dată în România - conducerea științifică a doctoratului în cinci domenii ale muzicii. A fost membru al Academiei de științe sociale și politice (din anul 1970) și membru corespondent al Academiei Române (din martie 1991).

Activitatea sa creatoare a fost recompensată cu numeroase distincții (vezi mai jos).

În cele trei perioade de creație ale lui Sigismund Toduță, se disting tendințele de apropiere și contopire ale intonațiilor religioase gregoriene și bizantine cu cele folclorice românești și de aplicare a lor pe trunchiul marilor forme ale muzicii europene. Sunt prezente elemente ale unor orientări neorenascentiste și neobaroce (în prima perioadă de creație); pentru ultima perioadă este caracteristică orientarea spre heterofonie și spre un modalism intens cromatizat. Se remarcă un stil elaborativ, de natură simfonică, și tendința spre articularea polifonică. Sigismund Toduță are o evidentă înclinație spre cultivarea formelor mari, fără a exclude miniatura instrumentală, vocală sau corală.

Este primul compozitor român care, după George Enescu și Paul Constantinescu, ajunge la un adevărat stil personal.

Creație muzicală:

Muzica vocal-simfonică

Missa pentru cor mixt cu acompaniament de orgă (1937)
Psalm 97 pentru cor mixt, soliști și orchestră (1938-39)
Psalm 133 pentru cor, soliști și orchestră
Copiii cântă – Suită pentru cor de voci egale și orchestră de coarde, versuri de Ana Voileanu-Nicoară (1960)
Balada steagului - pentru soprană, cor mixt și orchestră, versuri de Victor Tulbure (1961)
Miorița - balada-oratoriu pentru soliști, cor mixt și orchestră, versuri populare (1978)
Pe urmele lui Horea - oratoriu pentru soliști, cor mixt și orchestră, versuri populare (1978)
Meșterul Manole - operă-oratoriu în trei acte, după drama omonimă de Lucian Blaga (1980-83)
4 Lieduri pentru soprană și orchestră, versuri de W. Shakespeare, Fr. V. Schoeber, R. M. Rilke, Ch. Baudelaire

Muzică simfonică și concertantă

Eglogă pentru orchestră mare (1933)
Trei schițe simfonice pentru orchestră mare (1936)
Variațiuni simfonice pentru orchestră mare (1940)
Concertul (nr.1) pentru pian și orchestră (1943)
4 Intabulaturi pentru pentru orchestră de coarde, după Valentin Greff Bakfark(1950)
Divertisment pentru orchestră de coarde (1951)
Concertul nr.1 pentru orchestră de coarde (1951)
Simfonia I (1954)
Simfonia a II-a în re minor, cu orgă, “În memoria lui George Enescu” (1955)
Simfonia a III-a “Ovidiu” (1957)
Uvertura festivă (1959)
Simfonia a V-a (1962/75)
Concertul pentru suflători și percuție (1970/1976)
Concertul nr.2 pentru orchestră de coarde (1972-73)
Concetrul nr.3 pentru orchestră de coarde „in stile antico” (1974)
Stampe vechi pentru orchestră de coarde (1974)
Simfonietta „in antico stile” (1977)
Concertul nr.4 pentru orchestră de coarde (1980)
Concertul pentru flaut și orchestră de coarde (1983)
Concert (nr.2) pentru pian și orchestră (1986)
Concertul pentru oboi și orchestră de coarde (1989)

Muzică instrumentală de cameră

Cvartet de coarde (1936)
Preludiu pentru pian
Părintele Hubic văzut de Dr. S. Toduța, pentru pian (1941)
Piesă... pentru pian
Passacaglia pentru pian (1943)
3 Schițe pentru pian (1944)
Sonatina pentru pian (1950)
Suită de cântece și dansuri pentru pian (1951)
Sonata pentru flaut și pian (1952)
10 Colinde pentru pian (1952)
Sonata pentru violoncel și pian (1952)
Sonata (nr.1) pentru vioară și pian (1953)
Adagio pentru violoncel și pian (1954)
Sonata pentru oboi și pian (1955)
4 Schițe pentru arpă (1958)
4 Piese petru pian (cca.1958)
6 Piese pentru pian (cca.1960)
Trenia pentru pian (1970)
Preludiu – Coral – Toccata pentru pian (1973-1974)
Terține pentru pian (1975)
Joko – 4 piese pentru arpă (1978)
...pentru pace - pentru pian (1987)
Sonata nr.2 pentru vioară și pian (1981)
Sonatina pentru vioară și pian (1981)
6 piese pentru oboi solo (1981)
Simfonia B-A-C-H pentru orgă (1984)
7 Coral-preludii pentru orgă (1985)
Recitativo - pentru pian (cca.1985)
Sonata nr.2 pentru flaut și pian (1987-88)
Sonata pentru flaut solo (1989)
Sonata pentru violoncel solo (1989)

Muzică corală

Liturghia (nr.1) Sf. Ioan Gură-de-Aur pentru cor mixt (1937)
Psalm 23 pentru cor mixt (1937)
Psalm 97 - pentru cor mixt și orgă (1938)
Psalm 133 - pentru soliști, cor și orchestră (1939)
Arhaisme - pentru cor mixt, versuri Mihail Celarianu (1942/1968)
20 Coruri - pentru voci egale (1958-59)
5 Melodii bănățene - pentru voci egale bărbătești (1955-58)
10 Coruri mixte (1950-56)
15 Coruri mixte (1969)
Triptic - pentru voci egale, versuri Ana Voileanu – Nicoară (1951)
Norul - pentru voci egale, versuri Vlaicu Bârna (1951)
Cântec de leagăn - în formă de canon pentru voci egale (1955)
Imn pentru pace - pentru cor de copii, cu acompaniament de pian, versuri Vlaicu Bârna(1956)
Codrule, când te-am trecut - pentru voci bărbătești (1960)
Înălțimi - pentru voci bărbătești, versuri Ștefan Bitan (1961)
2 Madrigale - pe versuri de Dante pentru cor mixt (1965)
6 Cântece populare (1973)
La râul Babilonului - pentru cor mixt (1974)
Liturghia (nr.2) (1974)
Cântec pentru pionieri pentru cor de copii și pian, versuri de Ana Voileanu Nicoară (1976)
La curțile dorului – 3 madrigale pe versuri de Lucian Blaga (1978)
4 Madrigale - pe versuri de Lucian Blaga pentru cor mixt (1981)
10 Miniaturi corale - pentru voci egale, versuri populare
3 Coruri - pentru voci egale, versuri Lucian Blaga (1986)
Doină 1, Doină 2, Joc - pentru voci egale și pian, versuri populare (1985)
2 Coruri pentru voci egale versuri Ana Blandiana (1989-90)

Lieduri

Somnoroase păsărele, versuri Mihai Eminescu (1943)
Tăcerea ta, versuri Octavian Goga (1943)
Curcubeul dragostei, versuri Mihai Beniuc (1947)
Bureți, versuri Vlaicu Bârna (1951)
4 Cântece populare - pentru voce și pian (1953)
9 Mai 1895, versuri Lucian Blaga (1957)
14 Lieduri - pentru voce și pian, versuri Lucian Blaga (1984)
16 Lieduri - pentru voce și pian, versuri Ana Blandiana (1987)
5 Lieduri - pentru voce (S) și pian versuri de W. Shakespeare, Fr. V. Schoeber, R. M. Rilke, Ch. Baudelaire, E. Montale (1987)
5 Lieduri - pentru voce (Bar sau Ms) și pian, versuri Lucian Blaga (1983/1988)

Creația muzicologică:

Formele muzicale ale Barocului în operele lui J. S. Bach. București, Editura Muzicală. Vol. I: Forma mică mono- bi- și tristrofică, 1969. Vol. II: 15 Invențiuni la două voci. 15 Invențiuni la trei voci. În colaborare cu Hans Peter Türk. 1973. Vol. III. Variațiunea. Rondoul. În colaborare cu Vasile Herman. 1978.

Compozitorul Sigismund Toduță,
portret de Catul Bogdan

· 1912: S-a nascut Alexandru Șerbănescu, as al aviației de vânătoare române în timpul celui de al Doilea Război Mondial (d. 1944). Căpitanul aviator Alexandru Șerbănescu, cunoscut ca „Alecu”, (n. 17 mai 1912, Colonești, jud. Olt, d. 18 august 1944, jud. Buzău) a fost un as al aviației de vânătoare române în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Format inițial ca vânător de munte, este atras de aviație, devenind întâi observator aerian, iar în 1941 pilot, zburând inițial pe avionul IAR 80, iar ulterior pe Bf 109G. A participat la campaniile de la Stalingrad, Dniepropetrovsk și Mariupol, unde a luptat alături de aviația germană împotriva aviației URSS; a participat la apărarea regiunii petrolifere Ploiești, împotriva aviației de bombardament americane. A fost comandantul Grupului 9 Vânătoare. A căzut eroic în lupta împotriva Aliaților, copleșit de escorta de Mustanguri ale operațiunii de bombardament american asupra Ploieștiului din 18 august 1944. În momentul căderii era asul cu cel mai mare număr de victorii aeriene (47) din Forțele Aeriene Regale ale României. A fost înmormântat cu onoruri militare în Cimitirul militar Ghencea în data de 22 august 1944. A fost citat de două ori pe ordin de zi și decorat cu numeroase ordine și medalii. Numele eroului căpitan aviator Alexandru Șerbănescu îl poartă acum Baza 95 Aeriană Bacău.

· 1920: S-a nascut poetul roman Geo Dumitrescu (d. 28 septembrie 2004). A debutat în 1941, la doar douăzeci și unu de ani (cu placheta Aritmetică). Cinci ani mai târziu îi apare Libertatea de a trage cu pușca, conținând poeme scrise între anii 1940-1943. Publicat după încheierea războiului, volumul (care purta inițial titlul Pelagra) fusese scris în timpul acestuia, însă cenzura îi interzisese apariția. A fost și un talentat gazetar, profesiune căreia i s-a dedicat încă din tinerețe, când a fost redactor la ziarul „Timpul”, apoi la mai multe ziare și reviste literare, printre care Flacăra, „Almanahul literar” (Cluj), „Gazeta literară” (devenită „România literară”). A mai colaborat și la alte publicații, începând cu „Vremea”, „Curentul literar”, „Kalende”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Viața românească” și continuând cu revistele „Contemporanul” și „Luceafărul”. Rubrica Atelier literar, susținută ani la rând, rămâne ca un model de orientare a debutanților, cu o generoasă exigență. A fost director al revistei „România literară”.
Poeme:

Aventuri lirice (1963)
Nevoia de cercuri (1966)
Jurnal de campanie (1974)
Africa de sub frunte (1978)
Versuri (1981)
Aș putea să arăt cum crește iarba (1989)
Libertatea de a trage cu pușca și celelalte versuri (1994)
Câinele de lângă pod (1997)
Poezii, ediție completă și definitivă (2000)
Biliard = Billard, ediție revăzută (2001)

Geo Dumitrescu

* 1926: Gheorghe Pîrîu (n. 17 mai 1926, Huși - d. 30 septembrie 2011, Râmnicu Vâlcea) a fost un producător român de filme.

A absolvit Institutul Teologic din Galați și Institutul de Studii Administrative din București. A fost profesor și director la Teatrul de revistă „Constantin Tănase”, la Circul Globus și la Studioul Cinematografic „Alexandru Sahia”, unde a înființat școala de cascadori.

A realizat aproape cincizeci de filme de lung metraj, printre care se află și cunoscutele Burebista, Mihai Viteazul, Tudor, Haiducii.

Din filmografia sa:

Tudor (1963) - asistent director de film
Străinul (1964) - șef de producție
Dacii (1966) - șef de producție
Haiducii (1966) - șef de producție
Mihai Viteazul (1971) - director de producție
Cu mîinile curate (1972) - administrator producător
Ultimul cartuș (1973) - administrator producător
Stejar – extremă urgență (1974) - directorul filmului
Războiul independenței (1977) - director film
Pentru patrie (1978) - directorul filmului
Drumul oaselor (1980) - directorul filmului
Burebista (1980) - directorul filmului
Femeia din Ursa Mare (1982) - directorul filmului
Masca de argint (1985) - directorul filmului
Colierul de turcoaze (1986) - directorul filmului
Totul se plătește (1987) - directorul filmului

* 1926: Dimitri Romanovici Romanov (rusă Дмитрий Романович Романов; n. 17 mai 1926^[1], d. 31 decembrie 2016) a fost un prinț rus, bancher, filantrop și autor. A fost, de asemenea, pretendent la șefia Casei Imperiale Ruse.

Dimitri Romanovici Romanov s-a născut la 17 mai 1926 la Cap d'Antibes, Franța, ca al doilea fiu al Prințului Roman Petrovici și a soției acestuia, prințesa Praskovia Dmitrievna Sheremeteva (născută contesă Sheremeteva). Fratele său mai mare a fost Prințul Nicolae Romanov. Pe linie paternă el este stră-strănepot al împăratului Nicolae I al Rusiei (1796–1855).

Dimitri și-a petrecut primii zece ani la Antibes, Franța unde a primit o educație tradițională rusă.^[2] În 1936 familia sa s-a mutat în Italia unde și-a continuat educația și unde, pentru un timp, a locuit la palatul regal din Roma. În 1946 familia s-a mutat în Egipt unde a trăit un număr de ani înainte de a se întoarce în Italia. În 1960 el s-a mutat în Danemarca unde a lucrat pentru un număr de bănci până la pensionarea sa în 1993.^[2]Vorbește fluent rusa, franceza, engleza, daneza și italiana.^[2]

Dimitri s-a căsătorit de două ori. Prima lui soție a fost Johanna von Kauffmann (1936–1989), cu care s-a căsătorit la Copenhaga la 21 ianuarie 1959. După ce a devenit văduv în 1989 el s-a căsătorit cu Dorrit Reventlow (n. 1942) la Kostroma la 28 iulie 1993. A doua căsătorie a fost prima căsătorie a unui Romanov pe teritoriul rus după căderea dinastiei

La sfârșitul lunii decembrie 2016, a fost urgent spitalizat după o bruscă înrăutățire a sănătății sale. Dimitri Romanovich a murit la 31 decembrie 2016 într-un spital din Copenhaga (Danemarca).^[4]^[5]Cu moartea sa, ramura de sex masculin ”Nikolaevici” a fost întreruptă. În prezent, linia este reprezentată doar de-a lungul liniei feminine: văduva și fiicele lui Nicolai Romanov, precum și văduva lui Dimitri Romanovich.

Condoleanțele legate de moartea cneazului Dimitri Romanov au fost exprimate de președintele Rusiei, Vladimir Putin, și de premierul Dmitri Medvedev. Președintele a menționat că Dimitrie Romanovici era un adevărat patriot al Rusiei

Prințul Dimitri (centru) și soția sa Dorrit cu Vladimir Putin la o recepție de stat

* 1929: William Stewart Agras (n. 17 mai 1929, Londra) este un cunoscut psihiatru american, profesor de psihiatrie la Universitatea Stanford, celebru pentru cercetările sale în domeniul psihoterapiei comportamentale și al psihologiei nutriționiste.

În 1955 este absolvent al facultății de medicină Middlesex Hospital Medical School din cadrul Universității din Londra. Între 1960 și 1961, este rezident la psihiatrie la McGill University, Montreal.

În perioada 1961 - 1969, este profesor la University of Vermont College of Medicine. În 1969 preia catedra departamentului de Psihiatrie de la University of Mississippi Medical Center.

În perioada 1969 - 1973, deține catedra Departamentului de Psihiatrie în cadrul Universității Stanford, iar din 1973 până în prezent este profesor de psihiatrie în cadrul presigioasei universități.

Agras este colaborator și la publicațiile: International Journal of Eating Disorders, Behavior Therapy', Journal of Behavior Therapy and Experimental Psychiatry.

Principala temă a cercetărilor sale constă în înțelegerea bazelor psihice ale alimentației. Printre tulburările de comportament alimentar interesate, putem menționa: obezitatea, anorexia nervoasă, bulimia nervoasă.

* 1934: Ronald Gerald Wayne (n. 17 mai 1934) a fondat Apple Computerîmpreună cu Steve Jobs și Steve Wozniak,^[2], dar curând a renunțat la cota sa din noua companie pentru un total de 2.300 de dolari.

Ron Wayne la Macworld 2009

* 1935: Andrei Băleanu sau Andrei Nichifor Băleanu^[1] (născut Andronii Băleanu; n. 17 mai 1935, satul Izvoare, județul Soroca – d. 24 iulie 2000, Chișinău, Republica Moldova) a fost un regizor de teatru și un actor de teatru și film din Republica Moldova. În anul 1983 i se decernează titlul de Maestru Emerit al Artelor din Republica Moldova.

· 1936: S-a nascut actorul si regizorul american Dennis Hopper. S-a nascut actorul si regizorul american Dennis Hopper; (d. 29 mai 2010) A apărut și în două filme cu James Dean, ‘Rebel Without a Cause” (1955) și „Giant’ (1956). A regizat și jucat în „Easy Rider’ (1969) câștigând un premiu la Festivalul de la Cannes, fiind și nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original ca și coscenarist al filmului. A fost apreciat pentru rolurile din Blue Velvet și Hoosiers, pentru cel din urmă fiind chiar nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar. Era consumator de droguri si avea accese de furie si o înclinație pentru violență conjugală, ceea ce l-au făcut un paria la Hollywood. În 1982 a fost internat timp de trei luni într-un spital de boli mintale. Hopper a decedat pe data de 28 mai 2010 de cancer la prostată în localitatea Venice, California
* 1936: Ilona Elek, cunoscută și ca Ilona Schacherer, după numele tatălui (n. 17 mai 1936, Budapesta – d. 24 iulie 1988, același loc) a fost o scrimerăungară specializată la floretă. Cu trei medalii olimpice – două de aur și una de argint – și unsprezece medalii mondiale de aur, inclusiv trei la individual, este cea mai titrată scrimeră. A fost și primul campion olimpic din Ungaria, atât la bărbați, cât și la femei.

· 1938 - S-a născut Pervis Jackson, cântăreţ american (The Spinners).
* 1939: Vasile Radu Ghenceanu (n. 17 mai 1939 - d. 30 octombrie 2006) a fost un scriitor și jurnalist român, membru în Uniunea Scriitorilor din România.^[1] A fost director al Teatrului Dramatic din Baia Mare. Ghenceanu s-a impus în conștiința publică îndeosebi prin activitatea sa de gazetar desfășurată în paginile cotidianului Graiul Maramureșului din Baia Mare. Vasile Radu Ghenceanu s-a stins din viață după o lungă și grea suferință
Cărți:

Cântece pentru inimă tânără, 1967;
Cartea literelor mari, 1970 (5 ediții);
Ora locală, 1978; Paralele și memorie, jurnal, 1992;
Vindecarea de melancolie, Editura Gutinul Baia Mare, 1996;
Însemnați de uitare, poeme; 1997;
Grădinile din fereastră sau călătoria ca stare de spirit, jurnal, 1998;
O viață pentru muzică (Convorbiri cu Ion Săcăleanu), 1999;
Dreptul la singurătate. Scriitor la ziar, eseuri, comentarii, cronici, interviuri, 2001;
Complexul de egalitate, poeme, 2002;
Comentarii de sâmbătă, eseuri, 2004.

· 1940 - S-a născut Taj Mahal (Henry Saint Clair Fredericks), vocalist, compozitor şi multi-instrumentist american (Rising Sons, Canned Heat).

* 1940: Valeriu Pantazi, pe numele său real Valeriu Pantazie Constantinescu, (n. 17 mai 1940,^[1] Urechești, Urechești, Vrancea, România – d. 25 iulie 2015, București, România) a fost un poet, scriitor, topograf și pictor român, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din București și al Uniunii Scriitorilor din România. Valeriu Pantazi a fost un apropiat al lui Nichita Stănescu, Sorin Dumitrescu, Ștefan Agopian^[3], al graficianului Valentin Popa, al pictorului Radu Darânga^[4] și l-a avut ca profesor pe Octavian Angheluță. Cel mai bun prieten al său a fost pictorul piteștean Gheorghe Pantelie. Valeriu Pantazi a fost căsătorit cu arhitecta și autoarea de literatură pentru copii Francisca Stoenescu.^[5]

În pictura sa, printr-o tematică bogată ancorată prin rădăcini adânci în operele înaintașilor români și internaționali, Valeriu Pantazi a probat cu argumente incontestabile, a fi un adept al picturii clasice. Asemenea iluștrilor săi înaintași Dărăscu, Petrașcu și Pallady, maeștri ai impresionismului și postimpresionismului, Valeriu Pantazi a reușit să integreze prin acumulări esențiale și substanțiale stiluri, tehnici și abordări din opere pe care timpul le-a rezervat un spațiu magic, fără riscul de-a păcătui prin fraudarea lor.

„... Eu îmi permit doar să afirm că nu există nici un fel de „alchimie” între cuvânt și culoare (ocolesc fascinantele revelații ale unor Rimbaud, Bacovia) în ceea ce mă privește. Fiind modalități de expresie total diferite, cu o „semiotică și semantică” aparte, mă rezum la gândul că există o minunată „școală” a poeziei române și universale, așa cum există și pentru pictură și că la acestea se mai adaugă „ingredientele” numite temperament, aptitudine, voință și inteligență artistică, și nu altfel. Sigur că există un albastru evocator în pictură, care nu are nicio legătură cu cuvântul „albastru”, că există un verde plin de vitalitate sau ofilit, dar cuvântul „verde” poate fi „de albastru”, cum spunea Nichita Stănescu; există fel de fel de roșuri în pictură, dar niciunul nu este „Roșu vertical” !
Și totuși... atât pagina nescrisă cât și pânza neîncepută sunt infinit de albe și de imaculate și de aici, dacă vreți, poate începe o „alchimie” care le unește etern.”
--- Interviu cu Valeriu Pantazi în „Jurnalul de Argeș”, 1992 - rubrica „Dialoguri de Argeș”

Împătimit pescar în Delta Dunării și foarte atașat de Dobrogea, Valeriu Pantazi a pictat satele de pescari unde a poposit, vegetația, bărcile, casele și siluetele umane specifice, realizând astfel adevărate bijuterii cromatice. Pentru a întregii tabloul operei sale și a întării convingerea că numai cine stăpânește temeinic desenul, tainele îmbinării culorilor și arta compozițională poate cuteza cu adevărat să-și măsoare puterile în universul picturii moderne, Valeriu Pantazi a abordat și tematici abstracte pe pânze unde se poate observa interferența liniilor cu tăieturi geometrice cu culori și tușe apăsate, luxuriant de luminoase și vii. Aceste lucrări se alătură stilistic expresionismului. Deși opera sa în domeniul expresionismului abstract l-a incitat necontenit, el a rămas fidel figurativului.

Valeriu Pantazi (Constantinescu) s-a născut la 17 mai 1940 în localitatea Urechești, județul Vrancea, atunci județul Râmnicu Sărat. Mama lui era tânăra Maria Oprescu, absolventă a Pensionului de fete din Focșani, iar tatăl, ofițerul de gardă (absolvent de Filozofie) Octavian Constantinescu (Perianu) de 28 de ani, ce avea să plece în curând pe front, la Odessa. Tradiția orală spune că Valeriu Pantazi ar fi fost botezat cum era obiceiul în armata română de un triumvirat de înalți ofițeri, coloneii Codreanu, Haină – Roșie și generalul Pantazi. Familia s-a refugiat din Focșani pe dealurile de la Faraoanele, unde bunicul dinspre mamă avea o mică moșie cu vie nobilă, pădure și terenuri de vânătoare. Acolo a crescut Valeriu Pantazi cu mama și fratele lui Nicolae până la întoarcerea tatălui din cel de al Doilea Război Mondial. Spre sfârșitul războiului, tatăl lui Valeriu s-a întors pe jos de la Odessa rătăcind mii de kilometri, înfometat, rănit, dar plin de speranță. Epurat din armată, urmărit de sovietici, s-a refugiat în Școala de Șefi de Gară CFR, apoi și-a luat familia și cu serviciul s-a mutat din gară-n gară (Mărășești, Focșani, Nehoiu, Buzău, Râmnicu Sărat, Galați, Ulmeni), până la pensie. Tânărul Valeriu Pantazi a făcut școala „pe bucățele” prin toate aceste orașe iar liceul la „B.P. Hașdeu”, renumitul liceu de băieți din Buzău. Valeriu Pantazi învățase să scrie și să citească de la 4 ani. Mama lui așteptându-și soțul de pe front, l-a învățat tainele scrisului, cititului și limba franceză învățată la Pension. Încă de pe atunci copilul citea din biblioteca bunicului „Misterele Parisului”, „Aventurile submarinului Dox”, „Viața lui Alexandru cel Mare” și alte cărți de istorie. Adolescent fiind a scris două romane și câteva poezii pe niște caiete care s-au pierdut.^[6] La liceu s-a remarcat la istorie, limba română, științele naturale și matematică. Tot atunci a scris un amplu poem: Răspuns la Scrisoarea a III-a a lui Eminescu, care a făcut ravagii prin cenaclurile bucureștene, dar care s-a pierdut deoarece (pe atunci poetul Pantazi) s-a mutat de 17 ori prin subsoluri, mansarde și camere de închiriat în bătrânul București

Valeriu Pantazi pictând la șevalet, în atelier, la 74 de ani

Autoportret

Valeriu Pantazi, portret realizat de Paul Mecet, 2012

„Asemenea imagini exprimă, desigur, o luciditate cultivată.^[14]”

—Dinu Flămând, 1972

Valeriu Pantazi a înființat în anul 1967, “Cenaclul de picto-poezie Mihai Eminescu”^[11] la Casa de Cultură și pe strada cu același nume. Eugen Barbu, locuind pe aceeași stradă (“Mihai Eminescu”) și dorind să aibă un cenaclu al lui, aproape de casă, a început să-l critice pe Pantazi, invocând faptul că acesta promovează doar poezia și proza modernă „capitalistă”, picturi cubiste și abstracte, etc. Organele de partid i-au încredințat lui Eugen Barbu cenaclul, sub pretextul că acesta practică proza realistă. Conflictul dintre Valeriu Pantazi și Eugen Barbu a dus la o decimare reciprocă, astfel „Cenaclul lui Barbu” s-a stins încet, încet, iar Pantazi a luat-o de la capăt cu o altă „încercare” la Ateneul Tineretului (Casa Malaxade pe aleea Alexandru, la Șosea). Între timp a lucrat la „Revista Cutezătorii”, a fost îndrumător cultural la „Vatra Luminoasă” și la „Almanahul Literar”. A locuit cu totul întâmplător, în celebrul „Hanul Galben”, loc al acțiunii din romanul lui Mateiu Caragiale „Craii de Curtea Veche”. Aici a avut condiții bune de lucru, a pictat, a scris și a citit mult: Constant Tonegaru, Dimitrie Stelaru, poeții antici, poezia franceză, Friedrich Hölderlin, Robert Frost, T.S. Eliot, Odysseas Elytis. La „Ateneul Tineretului” în afară de cenaclul de poezie unde vor citi Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Mircea Popa, Ion Marin Tudose, Iolanda Malamen, Marin Tarangul, Ștefan Agopian și Nichita Stănescu, Pantazi a inițiat „Clubul de Jazz”, balet modern, seri de lectură de teatru (George Astaloș), o pinacotecă și expoziții de pictură și sculptură de mare ținută artistică. În anul 1972 a fost premiat de „Revista Luceafărul” și a devenit membru al Fondului Literar. Din păcate, Ateneul Tineretului a fost desființat deoarece avea tentă prea occidentală și Casa Malaxa era în dispută de interese imobiliare.^[10]

După patru ani de așteptare editura Editura Cartea Românească a publicat volumul de poezii “Estimp” (1972), cartea de debut a lui Pantazi care a adunat peste 20 de cronici laudative, criticul și poetul Nicolae Prelipceanu declarându-l cel mai bun volum. În același an a depus la editură volumul „Celebrări” după apariția căruia a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru de onoare al Societății Culturale Astra și membru al PEN-Clubului. A participat la expoziții de grup și a vândut primele tablouri. Pe altele le-a făcut cadou. Nichita Stănescu l-a apreciat și s-au văzut aproape zilnic până în anul 1982, au mers împreună cu tot regatul („căpșunilor și a coarnelor de melc”) la mare la “2 Mai” și a participat la întâlniri cu cititorii iubitori de poezie din București și din țară.^[13]

Valeriu Pantazi, portret de Ion Pantilie

În anul 1978 a fost publicat al treilea volum de poezie „Aerul tare de dragoste” care a evidențiat latura lirică a poetului. Tot în acel an s-a căsătorit cu scriitoarea și arhitecta Francisca Stoenescu,^[15] și-a adunat manuscrisele și picturile de prin subsoluri și mansarde și s-a mutat pe strada Haga nr.4 unde a avut la dispoziție un atelier luminos și un living mare, cu ferestre enorme. Ca urmare, a adoptat o linie mai fermă în compoziții dar a rămas același colorist. A vândut lucrări unor greci, polonezi, suedezi și bineînțeles, unor colecționari români. A lucrat împreună cu Barbu Nițescu o tapiserie, cu Cornel Rikman vitralii, l-a ajutat pe sculptorul Constantin Popovici să termine o comandă monumentală, a învățat mult de la Neagu Anghel, Benone Șuvăilă, profesorul Constantin Crișan, Bogdan Pietriș cu care a mers în fiecare vară, săptămâni întregi în Delta Dunării la Mila 23 și mai apoi la Casa de Creație de la Partizani (pe brațul Sulina).^[13]

În perioada 1978 – 1983, viața lui Valeriu Pantazi a fost marcată de prietenia (și emulația) cu „poetul național” Nichita Stănescu și grupul de scriitori și pictori din jurul acestuia. A pictat și a vândut lucrări direct din atelier, dar a scris intens pregătind al patrulea volum de poezie „Tu, Secole!” care a fost ilustrat de marele grafician Mircia Dumitrescu. Volumul a apărut în anul 1984 la Editura Cartea Românească și i-a adus statutul de membru titular al Uniunii Scriitorilor din România. Între timp, s-a despărțit de prietenul său, marele grafician Valentin Popa, cu care colaborase câțiva ani și care a ales să rămână în Franța, și de marele poet și prieten Nichita Stănescu, care a plecat în neființă, în anul 1983. În următorii doi ani, Pantazi s-a închis în sine, a pictat adoptând o factură „sintetică și conceptuală”.^[16]

Evenimentele care aveau să urmeze s-au dovedit a fi hotărâtoare în viața și creația artistului. În anul 1985, soția sa Francisca Stoenescu a făcut o călătorie în occident și a rămas în Olanda. Valeriu Pantazi nu a obținut pașaport deoarece în dosarul său de la Uniune scria că “nu prezintă garanții morale și politice”. Artistul a rămas „zălog” în strada Haga nr.4 din București, amenințat de autorități că va fi aruncat în stradă, că nu va mai publica nimic, că nu va mai expune și a fost chemat lunar la „serviciul de pașapoarte” să dea declarații despre „ce face soția lui în Olanda”. Fără niciun mijloc de existență, Valeriu Pantazi a primit ajutor de la prietenii lui din Pitești (din timpul studenției) care i-au întins o mână de ajutor oferindu-i sala „Metopa” unde a putut să expună clandestin, vara, când custodele galeriei era plecat în concediu. Sprijinit de maestrul Gheorghe Pantelie care l-a și găzduit în Pitești, a vândut aproape toate lucrările expuse (1985 – 1989) și a fost sfătuit de către acesta să înceapă să abordeze expresionismul abstract. Ca urmare a vânzării lucrărilor pe care le-a realizat a avut din ce trăi, dar nu i s-a publicat nimic în nicio revistă până la Revoluția Română din 1989. În anul 1990 a plecat în Olanda, la Nijmegen, unde și-a revăzut soția după cinci ani de despărțire. Avea 50 de ani, 7 expoziții, 4 cărți cărți publicate, numeroase articole și interviuri.^[16]

În Olanda, a vizitat multe galerii, Muzeul Van Gogh, Muzeul Regal din Amsterdam și a încheiat un contract pentru două expoziții cu „Leon ArtGalery”. A lucrat cu asiduitate pânze mari expresionist-abstracte. Prima expoziție de la „Leon ArtGalery” a fost un succes. În scurt timp presa de specialitate l-a declarat „cel mai mare COBRA din Est”. A deschis apoi o expoziție la „Galeria MILL” cu lucrări figurative și nuduri. A vândut din nou tot! În anul următor, la a doua expoziție din Quick era deja un clasic al „expresionismului abstract liric”. A fost invitat peste tot, a cunoscut mulți artiști olandezi, iranieni, unguri, greci și și-a făcut mulți prieteni. În anul 1992 s-a reîntors în România convins că pictura românească se oprise la „Școala de la Balcic”, tot “realismul socialist” fiind un episod nesemnificativ.^[13]

Valeriu Pantazi avea un crez:

„Artistul prin vocație, magistru al vorbelor și al tonurilor rafinate, atunci când cuvântul nu-l mai încape, se face culoare. A se exprima pe sine, frumusețea locului, a trupului și a minții, a LUMII, adică artă românească, asta face artistul.”

—Constantin Toni Dârțu - Personalități române și faptele lor, 1950 - 2010, volumul 56 (volum de colecție), Editura Studis, Iași, 2013, pag. 448

Valeriu Pantazi a decedat pe 25 iulie 2015 după o lungă suferință și a fost înmormântat pe 28 iulie în Cimitirul Străulești 2 pe Aleea Scriitorilor, lângă mormântul poetului Mihai Elin.

Valeriu Pantazi a scris de-a lungul carierei 6 cărți, după cum urmează:

Estimp - Editura Cartea Românească, 1972^[17];
Celebrări - Editura Cartea Românească, București, 1978^[17];
Aerul tare de dragoste - Editura Eminescu, București, 1982^[17];
Antologia Zilele care se nasc - Traducere, 1982;
Tu secole! - Editura Cartea Românească, București, 1984,^[17];
Accidentul OZN (Science fiction), 1996, Editura Karat-Cartimex, sub pseudonimul William P. Sanders^[18], ISBN 973-97493-1-3;
Prăbușirea în viitor (Science fiction), 1994 - 2000, Editura Karat-Cartimex, sub pseudonimul William P. Sanders^[19], ISBN 973-98178-0-7.

Valeriu Pantazi a devenit și subiect de roman. George Colpit a descris în romanul său „Nebunul”^[20], editat în anul 2011 (ISBN 978-606-92963-8-7) viața aventuroasă și boemă pe care Pantazi a avut-o în tinerețe. Scriitorul Ștefan Agopian începând din anul 2011 până în 2012 a publicat în revista Cațavencii, un serial numit „Scriitor în comunism” în care unul din personajele principale este poetul Valeriu Pantazi. În anul 2014, scriitoarea piteșteană Maria Mona Vâlceanu a publicat romanul „Egor - o iubire imposibilă”^[21]^[22] la Editura Zodia Fecioarei, Pitești, ISBN 978-973-9388-61-0. Coperta I-a a romanului are ca ilustrație pictura „Natașa după baie” (vezi galeria de imagini), realizată de Valeriu Pantazi.

Valeriu Pantazi - 17 Mai 2015

Galerie:

Henk de Moll - Cu ocazia expoziției deschisă în Wegedoorm-Cuijik, Olanda(1991), la Leon Art Galerie, Henk de Moll spunea cu privire la pictura lui Pantazi:

„Valeriu Pantazi vrea să sacralizeze imaginea prin culoare și sentimentele prin cuvinte. Se consideră moștenitorul stilurilor și curentelor clasice și moderne, având în spate magnificul Albastru de Voroneț. Este cel mai mare Cobra din Est.^[35]”

„Ca pictor, Valeriu Pantazi este un liric nestăpînit și dominator. Zeci de lucrări rezemate de pereți și de mobilier peste tot prin casă, din bucătărie pînă în minusculul balcon al locuinței, demonstrează din plin asta. Lumea acestui narator hedonic se vrea o recuperare a unui timp de înflorire în artele plastice românești, și anume cel al intensității emoționale. Pentru Valeriu Pantazi pictura nu este o bucurie solitară, ci o asumare manifestă, un mod de a-și trăi destinul ca demonstrant pledant și colocvial în favoarea bucuriei de-a exprima, de-a dărui.^[28]^[36]”

—Iolanda Malamen, poetă și cronicar de artă.

* 1940: Alan Curtis Kay (n. 17 mai 1940) este un informatician american, cunoscut pentru munca sa de pionierat din domeniul programării orientate obiect și al proiectării interfețelor grafice pe bază de ferestre. Este laureat al Premiului Turing, în 2003.

Alan Kay
* 1942: Remo Ruffini (n. 17 mai 1942,^[1] La Brigue, Franța) este un fizician italian. Ruffini este directorul rețelei International Center for Relativistic Astrophysics Network (ICRAnet) și președinte al Centrului Internațional de Astrofizică relativistă. A inițiat doctoratele internaționale de astrofizică relativistă (IRAP PhD), un program comun interuniversitar de pregătire a cadrelor superioare de astrofizicieni, este deasmenea directorul programului Erasmus Mundus IRAP PhD, a fost profesor și șef de catedră de fizică teoretică la Universitatea "La Sapienza" din Roma în anii 1978-2012.

Remo Ruffini

* 1944: Efim Tarlapan (n. 17 mai 1944, Măgurele, Ungheni, Regatul României – d. 8 decembrie 2015,^[1] Chișinău^[2]) a fost un scriitor, poet umorist și satiric din Republica Moldova, epigramist, autor de literatură satirică și cărți pentru copii.

· 1944 - S-a născut Jesse Winchester, vocalist, chitarist şi compozitor american.

· 1949: Bill Bruford, baterist englez (Yes)

· 1949: Gelu Colceag, regizor și actor român

· 1949 - S-a născut Andy Latimer, chitarist, basist, vocalist, flautist şi compozitor britanic (Brew, Camel).

· 1950 - S-a născut Bill Bruford, baterist şi compozitor britanic (Yes, King Crimson).
* 1952: Vasile-Florin Stamatian (n. 17 mai 1952) este un deputat român, ales în 2016pe listele PNL
* 1953: Ion Rotaru (n. 17 mai 1953, Bordei Verde, Bordei Verde, Brăila, România) este un politician român, membru al Parlamentului României. De profesie jurist, a lucrat înainte de 1989 în cadrul aparatului organizatoric al fostului Partid Comunist Român. Ulterior a ocupat diferite funcții juridice sau de conducere în cadrul administrației locale din județul Brăila. Între 2001-2008 a fost consilier județean, Consiliul Județean Brăila, președinte al Comisiei Juridice a consiliului.^[1]

A fost ales senator pe listele Partidului Social Democrat la alegerile din 30 noiembrie 2008, alegere validată prin Hotărârea Senatului nr. 68/2008.^[2] A fost secretar al Comisiei pentru drepturile omului, culte și minorități, în perioada 19 decembrie 2008 - 26 mai 2010 și președinte al Comisiei pentru sănătate publică, începând cu 19 decembrie 2008.^[3]

A fost reales senator în legislatura 2012-2016, din partea PSD, în circumscripția electorală nr.9 Brăila, colegiul uninominal nr.1. Din data de 15 septembrie 2015 a îndeplinit funcția de secretar al Senatului. Este membru al Grupului parlamentar de prietenie cu Regatul Hașemit al Iordaniei și Grupului parlamentar de prietenie cu Regatul Thailanda.^[4]

A fost reales senator în legislatura 2016-2020, din partea PSD, în circumscripția electorală nr.9 Brăila, la data de 11 decembrie 2016 și validat la data de 21 decembrie 2016. Este președinte al Comisiei pentru muncă, familie și protecție socială și membru în Comisia pentru sănătate publică și Comisia de validare

· 1953 - S-a născut George Johnson, chitarist american (Brothers Johnson).

· 1955 - S-a născut actriţa americană de film Debra Winger.
* 1956: Vsevolod Coroliuc (n.17 mai 1956, Ghindești în Republica Moldova) este un muzician rock, poliinstrumentalist (flaut, fluier, saxofon, baterie, percuție, sarod, sitar), compozitor și vocalist.
* 1956: Ray Charles Leonard (n. 17 mai 1956), cunoscut ca „Sugar” Ray Leonard, este un fost boxer profesionist, orator motivațional și actor ocazional american. Adesea considerat unul dintre cei mai mari boxeri din toate timpurile, a boxat din 1977 până în 1997, câștigând titluri mondiale la cinci categorii de greutate; campionatul liniar la trei categorii de greutate^[2], precum și titlul de campion necontestat la categoria semimijlocie.^[3]Leonard a făcut parte din „The Fabulous Four”, un grup de boxeri care a boxat unul cu altul în anii 1980, format din el însuși, Roberto Durán, Thomas Hearns și Marvin Hagler.

„The Fabulous Four” a creat un val de popularitate în clasele de greutate mai mici păstrând boxul relevant în epoca post-Muhammad Ali, în timpul căruia Leonard a învins viitorii colegi incluși în International Boxing Hall of Fame Hearns, Durán, Hagler și Wilfred Benítez.^[4]^[5] Leonard a fost, de asemenea, primul boxer care a câștigat mai mult de 100 de milioane de dolari și a fost numit „boxerul deceniului” în anii 1980.^[6] Revista The Ring l-a numit Boxerul Anului în 1979 și 1981, în timp ce Boxing Writers Association of America (BWAA) l-a numit boxer al anului în 1976, 1979 și 1981.

Leonard în 2007

· 1957: Orest Onofrei (n. 17 mai 1957, com. Marginea, județul Suceava) este un politician român. A fost membru al Parlamentului României în legislatura 2004-2008 dar la data de 3 februarie 2005 a demisionat și a fost înlocuit de către deputatul Romică Andreica. Orest Onofrei a fost ales din nou în legislatura 2008-2012.
* 1958: Adrian Ionescu (n. 17 mai 1958) este un fotbalist român retras din activitatea sportivă.

· 1959 - S-a născut Paul Di'Anno, vocalist britanic (Iron Maiden).

* 1961: Enya, pe numele real Eithne Ní Bhraonáin (n. 17 mai 1961) este o cântăreață, compozitoare și instrumentistă irlandeză.

Mai este prezentată uneori în media și ca Enya Brennan.

Enya este o transliterare aproximativă a pronunției numelui Eithne în irlandeză, limba ei nativă.

Și-a început cariera muzicală în 1980, când s-a alăturat trupei Clannadformată din frații și surorile sale, dar i-a abandonat mai târziu, urmând apoi să-și caute realizarea într-o carieră solo.

Albumul ei de debut, Watermark, care a fost lansat în 1988, a introdus-o pe plan internațional pentru prima dată și Enya a devenit cunoscută pentru sunetul ei unic, ce era caracterizat de stratificări ale vocii, melodii folk, fundaluri sintetizate și reverberații eterice.

A continuat să aibă parte de succes între anii 1990 și 2000; albumul ei din 2000 - A Day Without Rain a obținut înregistrări excelente la vânzări (16 milioane de exemplare) și a fost numită „World's Best-Selling Female Artist” a anului 2001. Este artista cu cele mai mari vânzări din Irlanda și oficial a 2-a ca export de albume muzicale după trupa U2. Numărul de albume vândute se situează la 85 milioane de exemplare.

Activitățile ei i-au dobândit, pe lângă alte lucruri, 4 premii Grammy și o nominalizare Oscar (pentru contribuția ei la primul film din trilogia Stăpânul Inelelor). Pănă acum se știe că a cântat în 10 limbi diferite, dintre care una inventată de Enya și textiera ei, Roma Ryan. Enya este a 9-a artistă ca număr cu cele mai mari vânzări de albume în America, combinând 30 milioane de exemplare ale albumelor în SUA.

Enya s-a născut în Gweedore (Gaoth Dobhair în irlandeză) un mic orășel din comitatul Donegal, situat în nord-vestul Irlandei. Talentul muzical l-a moștenit de la părinții ei, ambii muzicieni de renume, tatăl făcând parte dintr-o trupă muzicală Slieve Foy Band, iar mama, profesoară de muzică la școala din Gweedore.^[2] Ea este a șasea din cei nouă copii ai familiei

Ca membră a trupei muzicale din familie, Clannad, Enya a format o prietenie cu managerul/producătorul Nicky Ryan și soția acestuia, Roma Ryan. După ce a lucrat cu Nicky Ryan timp de 7 ani, Clannad a început să caute alt producător. Din diferențele de opinie, privind viitoarele strategii de marketing ale trupei, cuplate cu o oarecare gelozie a celorlalți pe talentul arătat de Enya, a rezultat o despărțire aspră în grup, cauzând, astfel, ca Ryan și Enya să abandoneze trupa pentru a-și căuta realizarea într-o carieră solo. După despărțire, Enya s-a mutat cu Nicky și Roma. De asemenea, aceștia i-au servit fericiți artistei ca familie surogat. Au construit un studio într-un mic depozit la acea vreme, numindu-l Aigle, franțuzescul pentru „Eagle”. Studio-ul din ziua de azi a menținut același nume. Enya a început să dea lecții de pian pentru a-și asigura un venit, pe când familia Ryan aștepta să lovească inspirația. În cele din urmă, un apel de la BBC a rezultat într-un contract prin care artista să compună muzică pentru documentarul în serie The Celts și de atunci succese din ce în ce mai mari urmau să apară.

Castelul Manderley, Killiney, Dublin, reședința artistei irlandeze Enya

Din 1997, Enya locuiește în castelul Manderley (stil victorian), din Killiney, Dublin. În trecut se numea Ayesha, denumirea ulterioară fiind dată de Enya însăși, după reședința ficțională a lui Maxim de Winter, în romanul (1938) lui Daphne du Maurier și filmul ei favorit, alb-negru, Rebecca. Este vecină cu solistul Bono(U2), care domiciliază în apropiere. Încă din perioada Watermark, Enya a început să atragă atenția unor stalkeri. În 1996, un italian a fost văzut în Dublin purtând la gât o fotografie a artistei, și s-a înjunghiat pentru că fost respins din pub-ul părinților Enyei în Gaoth Dobhair, comitatul Donegal.^[4]

Mai târziu, alți stalkeri au reușit să pătrundă prin efracție chiar în castelul acesteia și să atace câțiva membri ai staff-ului.^[5] Ca atare, Enya a fost nevoită să cheltuiască peste 250.000 € pentru măsuri de securitate pe domeniul castelului. Castelul ei include și o cameră de panică pe care Enya a și folosit-o pentru a chema ajutor.

În anul 2006, artista ajunge pe locul 3 în clasamentul celor mai bogați oameni din showbiz-ul britanic, cu o avere estimată la aproximativ €109 milioane (£75 milioane sau US$165 milioane) și pe locul 95 în Sunday Times Rich List 2006 din 250 cei mai bogați irlandezi.^[6]

Chiar dacă relația cu familia nu este una dintre cele mai bune, Enya se alătură corului mamei sale, din Gaoth Dobhair, în fiecare an de Crăciun. Artista se consideră membru devotat al Bisericii Romano-Catolice. Drept dovadă, cântă cu ocazia unui Crăciun la Roma, în prezența Papei Ioan Paul al II-lea. Compozitorul de muzică clasică preferat al artistei este Sergei Rachmaninoff. Hobby-urile ei includ vizionarea de filme romantice alb-negru, pictatul și colecționarea de opere de artă. Enya adoră pisicile. Într-un interviu publicat în 1988, când a fost întrebată despre animale de casă, ea a răspuns: „Am o pisică. Iubesc pisicile; pentru o perioadă am avut 12. A fost doar un extaz. Toate stăteau întinse la soare și apoi se cățărau până la gâtul meu”.

Enya e o persoană foarte privată, care încearcă să țină viața ei personală aparte de cea muzicală. Este retrasă, nu-i place să aibă parte de prea multă publicitate, sunt momente rare în care poate fi văzută, acelea fiind evenimente importante precum ceremoniile de la premiile Grammy, Oscar, Echo, World Music Awards etc. și când face turul de promovare în diverse țări, al albumelor de abia lansate. Ea nu este ca ceilalți artiști populari care consideră că imaginea lor ar avea relevanță, pentru ea muzica e totul, nu muzicianul.

Înregistrări:

Albume

Enya (1986)
Watermark (1988)
Shepherd Moons (1991)
The Celts (1992)
The Memory of Trees (1995)
A Day Without Rain (2000)
Amarantine (2005)
And Winter Came... (2008)
Dark Sky Island (2015)

Videografie

"Aldebaran" (1987)
"I Want Tomorrow" (1987)
"Fairytale" (1987)
"Orinoco Flow" (1988)
"Storms in Africa" (1989)
"Evening Falls" (1989)
"Exile" (1990)
"How Can I Keep from Singing?" (1991)
"Caribbean Blue" (1991)
"The Celts" (1992)
"Book of Days" (1992)
"Anywhere Is" (1995)
"On My Way Home" (1996)
"Only If..." (1997)
"Only Time" (2000)
"Wild Child" (2001)
"Only Time (Remix)" (2001)
"May It Be" (2001)
"Amarantine" (2005)
"It's in the Rain" (2006)
"Trains and Winter Rains" (2008)

Enya (rândul din față, dreapta), pe coperta albumului Clannad - Fuaim(1981)

* 1965: Michael Trent Reznor (n. 17 mai 1965) este un muzician, cântăreț, cantautor, producător și multi-instrumentist american. El este fondatorul formației de industrial rock cunoscută sub numele de Nine Inch Nails și a avut diferite legături cu alte formații, în trecut, cum ar fi Option 30, Exotic Birds, și Tapeworm. Reznor a părăsit Interscope Records în 2007, și actual este independent.

Reznor a început să creeze muzică devreme în viața sa, găsindu-și propria sa copilărie ca fiind o influență pentru muzica sa. După ce a fost implicat în mai multe formații bazate pe sintetizator în anii '80, Reznor a obținut o slujbă la Right Track Studios și a început să-și creeze propria sa muzică la studio, când acesta era închis. Prima lansare a lui Reznor cu Nine Inch Nails, Pretty Hate Machine (1989), a fost un succes din punct de vedere comercial, și de atunci a mai avut șapte lansări majore.

· 1968: Petru Călian, politician român
* 1970: Giovanna Trillini (n. 17 mai 1970, Jesi, Italia) este o scrimeră italiană specializată pe floretă.

· 1971: Regina Máxima a Țărilor de Jos (Máxima Zorreguieta; n. 17 mai 1971) este soția regelui Willem-Alexander al Țărilor de Jos. La 30 aprilie 2013, după abdicarea reginei Beatrix și urcarea pe tron a soțului ei ca regele Willem-Alexander, Máxima a devenit regină consort a Țărilor de Jos.

Născută Máxima Zorreguieta la Buenos Aires, Argentina, la 17 mai 1971, Prințesa Máxima este fiica lui Jorge Zorreguieta (n. 1928) și a celei de-a doua soții, María del Carmen Cerruti Carricart (n. 1944). Ea are doi frați, o soră și trei surori vitrege din căsătoria tatălui ei cu prima soție, Marta López Gil.^[1]

A studiat la școala Northlands din Argentina și a lucrat ca investitor bancar înainte de a-și lua o diplomă în economie la Universidad Católica Argentina în 1995. Ulterior ea a lucrat pentru mari companii internaționale în Argentina, New York și Europa.^[2]

Prin tatăl ei, ea este descendentă regelui Afonso al III-lea al Portugaliei și a mai multor familii nobile din peninsula iberică.^[1]

Máxima l-a întâlnit pe moștenitorul tronului olandez în aprilie 1999 la Sevilia, Spania, în timpul Târgului de primăvară de la Sevilia: "Feria de abril de Sevilla." Într-un interviu, ei au afirmat că prințul s-a prezentat simplu drept "Alexander", astfel că ea n-a știut că el este un prinț. Au stabilit o întâlnire două săptămâni mai târziu, la New York, unde Máxima lucra pentru "Dresdner Kleinwort Benson".

Vestea relației de cuplu și planurile unei eventuale căsătorii au cauzat controverse în Țările de Jos, ca urmare a implicării tatălui Maximei ca ministru de cabinet în timpul regimului președintelui argentinian Jorge Rafael Videla.^[3] Posibila lui prezență la nunta regală a fost dezbătută timp de câteva luni, și în cele din urmă, el nu a participat la nuntă.^[4]

Aprobarea pentru căsătorie a fost acordată de către Parlamentul olandez (necesar prin lege pentru Prințul de Orania pentru a rămâne moștenitor la tron), dar părinții Maximei nu au fost invitați să participe la nuntă

Prințesa Máxima în timpul primei sarcini

Cuplul și-a anunțat logodna la 30 martie 2001; Prințesa Máxima s-a adresat națiunii fluent în olandeză în timpul emisiunii televizate în direct.^[6] Máxima a primit cetățenie olandeză prin decret regal la 17 mai 2001 și acum deține dublă cetățenie: argentiniană și olandeză.^[7] După căsătorie ea a rămas romano catolică.^[8]

Prințesa Máxima și Prințul Willem-Alexander s-au căsătorit la 2 februarie 2002 printr-o ceremonie civilă la Amsterdam, care a fost urmată de o ceremonie religioasă.^[9]

Cuplul are trei fiice:

Prințesa Catharina-Amalia (n. 7 decembrie 2003)
Prințesa Alexia (n. 26 iunie 2005)
Prințesa Ariane (n. 10 aprilie 2007)

Prințesa Máxima se concentrează pe problema integrării imigranților în cultura olandeză. Ea a fost membru al unei comisii parlamentare speciale, care a încercat să recomande modalități de a crește participarea femeilor imigrante în forța de muncă. Prințesa Máxima subliniază importanța pentru imigranți de a învăța limba olandeză, în scopul de a participa pe deplin în societatea olandeză. Prințesa însăși este trilingvă; ea vorbește olandeză, engleză și spaniolă.

Ea este unul dintre puținii membri ai familiilor regale din întreaga lume care să fie un susținător deschis al drepturilor homosexualilor, și a fost primul membru regal care a participat la o conferință pentru drepturile persoanelor LGBT la 5 martie 2008

Regina Maxima în 2015

· 1973 - S-a născut Matthew McGrory, cel mai înalt actor de la Hollywood (m.08.08.2005).
* 1977: India (născută Shamika Brown pe 17 mai 1977) este o actriță porno americană.

* 1980: Alistair Cees Overeem (Pronunție în olandeză: /ˈoːvəreːm/; n. 17 mai 1980) este un luptător de arte marțiale mixte și kickboxer olandez care evoluează în UFC la categoria grea. Este fost campion al Strikeforce Heavyweight Champion, Dream Heavyweight Champion, K-1 World Grand Prix Champion, și este singurul luptător care a deținut ambele titluri în MMA și K-1 în același timp.
* 1981: Leon Osman (n. 17 mai 1981, Billinge Higher End, Wigan) este un fotbalist englez care în prezent este liber de contract.
* 1984: Michael David Rosenberg (n. 17 mai 1984), cunoscut mai mult sub numele său scenic Passenger, este un cântăreț-compozitor britanic de folk-rock. A devenit cunoscut ca vocalist și compozitor al formației Passenger înființată în 2003. Trupa a lansat un singur album (Wicked Man's Rest) după care s-a destrămat. La destrămarea formației în 2009, Rosenberg a optat să păstreze denumirea formației pentru cariera sa solo de mai departe. Cel mai de succes single al său, "Let Her Go", s-a clasat pe prima poziție în topurile din 16 țări.

Passenger în ianuarie 2013
* 1985: Teófilo Antonio Gutiérrez Roncancio (n. 17 mai 1985), cunoscut ca Teó, este un fotbalist columbian care evoluează la clubul portughez Sporting Lisabona
* 1988: Koki Yonekura (n. 17 mai 1988) este un fotbalist japonez.
* 1991: Iñigo Martínez Berridi (Ondárroa, Vizcaya, 17 mai din 1991) este un fotbalistspaniol. Joacă ca fundaș central pentru Athletic Bilbao în La Liga.
* 1996: Ryan Ochoa (născut la 17 mai 1996) este un actor adolescent american. El este cel mai faimos pentru rolul său, Lanny, din serialul Perechea de regi de la Disney XD și rolul, Chuck Chambers, din serialul iCarly de la Nickelodeon.

VA URMA

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

sâmbătă, 16 mai 2020

Albume

Videografie

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Raportați un abuz