MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 4 MAI 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (A. Evenimente, Nașteri); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Evenimente

1471: Bătălia de la Tewkesbury: Eduard al IV-lea din Casa de York învinge armata Casei Lancaster și îl omoară pe Eduard, Prinț de Wales.

1814: Napoleon I ajunge la Portoferraio pe insula Elba unde își va începe exilul

1919: În China s-a declanșat "Mișcarea 4 Mai", prima mișcare studențească importantă din istoria Chinei. Studenții au demonstrat în Piața Tiananmen din Beijing, China protestând împotriva Tratatului de la Versailles prin care se transferau teritorii chineze Japoniei.

1971: Introducerea tramvaiului V3A

1471: Războiul celor două roze: Bătălia de la Tewkesbury: Eduard al IV-lea din Casa de York învinge armata Casei Lancaster și îl omoară pe Eduard, Prinț de Wales, singurul descendent al regelui Henric al VI-lea și a Margaretei de Anjou.
1493: Papa Alexandru al VI-lea împarte Lumea Nouă între Spania și Portugalia, de-a lungul liniei de demarcație.
1555: Apare prima ediție a Profețiilor lui M. Michel Nostradamus, profețiile lui Nostradamus, cu primele 353 de versete.
1646: Apare, la Iași , "Cartea românească de învățătură de la prăvilele împărătești și de la alte giudețe", primul cod de legi tipărit în limba română.
1675: Regele Charles al II-lea al Angliei ordonă construirea Observatorului Regal din Greenwich.
1814: Napoleon I este exilat pentru 100 de zile pe insula Elba.
1814: Regele Ferdinand al VII-lea al Spaniei semnează Decretul din 4 mai, întorcând Spania la absolutism. Inchiziția a fost reintrodusă.
1738: Papa Clement al XII-lea a publicat constituția „In Eminenti" prin care condamnă Francmasoneria.
1904: Începe construcția Canalului Panama.
1904: Inginerul James Royce și Sir Charles Stewart Rolls au pus bazele companiei Rolls-Royce, producătoare de mașini "de excelență". Din 1998 numele de marcă Rolls–Royce a fost achiziționat de către BMW.
1904: S-a înființat echipa germană de fotbal Schalke 04.
1919: În China s-a declanșat "Mișcarea 4 Mai", prima mișcare studențească importantă din istoria Chinei. Studenții au demonstrat în Piața Tiananmen din Beijing, China protestând împotriva Tratatului de la Versailles prin care se transferau teritorii chineze Japoniei.
1930: Poliția britanică îl arestează pe Mahatma Gandhi.
1932: Al Capone este transferat la închisoarea federală din Atlanta, Georgia pentru a-și ispăși pedeapsa cu închisoarea de unsprezece ani pentru evaziune fiscală.
1945: Al Doilea Război Mondial: Capitularea Germaniei la Lüneburg Heath, armata nord-germană se predă feldmareșalului britanic Bernard Montgomery.
1949: S-a semnat acordul americano–sovietic (acordul Jessup–Malik), care a pus capăt blocadei Berlinului.
1949: Avionul în care se afla echipa italiana de fotbal Torino care se întorcea de la Lisabona, s-a lovit de zidurile unei biserici la Superga. Nu au existat supraviețuitori. În acea vreme Torino era cea mai bună echipă din Italia.
1953: Ernest Hemingway câștigă premiul Pulitzer pentru Bătrânul și marea.
1959: Are loc prima ceremonie a premiilor Grammy.
1965: A fost fondat Teatrul „Ion Creangă" din București.
1971: Are loc intrarea în circulație a primului tramvai V3A.
1979: După victoria din ziua precedentă a Partidului Conservator la alegerile parlamentare, Margaret Thatcher este învestită în funcția de prim-ministru al Marii Britanii și al Irlandei de Nord.
1992: La Strasbourg se deschid lucrările celei de–a 44–a sesiuni a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, la care România participă ca invitată specială.
1994: A fost semnat, de către Israel și OEP (Cairo), acordul privind autonomia palestiniană în Gaza și Ierihon.
1997: Beatificarea lui Cefelino Jimenez Malla, cunoscut sub numele de El Pele, primul țigan martir din istoria Bisericii.
1998: Primul colocviu comun dintre Uniunea Europei Occidentale (UEO) și Alianța Nord–Atlantică, organizat din inițiativa Adunării Parlamentare a UEO. Colocviul a avut ca principal obiectiv relansarea procesului de definire în cadrul NATO a Identității Europene de Apărare (IDE) ( Madrid, 4–6).
1998: Reuniunea internațională asupra biodiversității. Participă miniștrii mediului din întreaga lume ( Bratislava , 4–5).
1999: Parlamentul bulgar aprobă solicitarea NATO privind survolarea teritoriului țării de către avioane ale Alianței, în cursul operațiunilor împotriva Iugoslaviei.
2002: NASA lansează satelitul de cercetare Aqua pentru a explora rolul apei în ecosistemul complex al planetei noastre. Aqua este primul satelit dintr-un grup de sateliți denumiți “Constelația După-amiezii” și face parte din "Earth Observing System" a NASA.
2003: A fost dezvelit, la Târgu Mureș, primul monument din România ridicat în memoria victimelor Holocaustului.
2004: Spaniolul Rodrigo Rato a fost ales director general al Fondului Monetar Internațional.
2008: Peste 134.000 de persoane ucise sau dispărute de ciclonul Nargis în Myanmar, cel mai mare dezastru natural de la Cutremurul din Oceanul Indian din 2004.

Nașteri

Jump to searchJump to navigation1011: Henric I (franceză Henri I; 4 mai 1011 — 4 august 1060) a fost rege al francilor din 1031 până la moartea sa. A fost al treilea rege al Dinastiei Capețiene și al doilea fiu al regelui Robert cel Pios și a celei de-a treia soții, Constance de Arles. A devenit moștenitor al coroanei la moartea fratelui său vitreg Hugues în 1025. A fost încoronat Rege al Franței la Catedrala din Rheims pe 14 mai 1027, conform tradiției Capețienilor de asociere la domnie. A avut o influență și o putere redusă până când a devenit adevărat conducător, odată cu moartea tatălui său. Când Henric I a devenit rege, i-a oferit titlul de Duce al Burgundiei fratelui său mai mic în 1032, puterea regelui în acel timp era slabă datorită intrigilor pornite de mama sa, Constanța, și a politicii nobililor normanzi, cărora Henric a fost nevoit să le facă favoruri, pentru a-și consolida puterea. Printr-o mișcare strategică Henric I l-a ajutat pe William de Normandia, care va deveni William Cuceritorul pentru a stopa o răscoală a vasalilor săi. Henric a apărat ducatul lui William în victoria decisivă împotriva vasalilor în Bătălia de la Valea Dunelor, aproape de Caen.

Câțiva ani mai târziu William care era vărul lui Eduard Confesorul, Rege al Angliei, s-a căsătorit cu Mathilde de Flandra, fiica lui Balduin al V-lea, conte de Flandra. Henric a început să se teamă de potențiala putere pe care o aduna William, astfel a încercat în 2 rânduri - în 1054 și 1057 să cucerească Ducatul Normandiei, însă a fost înfrânt. Henric a fost căsătorit de 2 ori, prima dată cu Matilda de Frisia în anul 1043, apoi la vârsta de 40 de ani, la 19 mai 1051 s-a recăsătorit cu Anna de Kiev, fiica lui Iaroslav I cel Înțelept, Mare Cneaz al Novgorodului și Kievului, cununia având loc în catedrala orașului Reims.

Din această căsătorie s-au născut 4 copii:

Filip I al Franței (1052—1108), moștenitorul tronului Franței.
Emma (1054 – 1109?)
Robert (c.1055—c.1060)

Hugo cel Mare de Vermandois (1057—1102). Regele Henric I a murit pe 4 august 1060 în Vitry-en-Brie, fiind îngropat în Biserica Sfântul Denis. A fost succedat de fiul său, Filip I al Franței, care era minor în acel timp, astfel la conducerea Franței timp de 6 ani a fost Soția lui Henric, Regina Anna de Kiev, având atribuții de regentă.

Date personale
Henric I

Născut	4 mai 1008 Reims, Franța
Decedat	4 august 1060 (52 de ani) Vitry-aux-Loges, Franța
Înmormântat	Biserica Saint Denis, Franța
Părinți	Robert al II-lea al Franței Constance de Arles
Frați și surori	Robert I of Burgundy[] Hugh Magnus[] Hedwiga de Franța Adela de Franța
Căsătorit cu	Matilda de Frisia Anna de Kiev
Copii	Filip I Emma a Franței Robert al Franței Hugh I, Conte de Vermandois
Cetățenie	Franța
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa Capet
Rege al francilor
Domnie	14 mai 1027 – 20 iulie 1031; 20 iulie 1031 – 4 august 1060
Încoronare	14 mai 1027, Reims
Predecesor	Robert al II-lea
Succesor	Filip I

1654: Împăratul Kangxi al Chinei (d. 1722)
1655: Bartolomeo Cristofori, producător italian de instrumente muzicale, inventatorul pianului (d. 1731)
1677: Françoise-Marie de Bourbon, Ducesă de Orléans (4 mai 1677 - 1 februarie 1749) a fost cel de-al șaselea copil nelegitim și ultima fiică a lui Ludovic al XIV-lea al Franței și a celei mai faimoase metrese, Madame de Montespan. Marie-Françoise s-a născut la Castelul Maintenon^[1], care îi aparținea Doamnei de Maintenon din 1674.
Ea și fratele ei mai mic au fost crescuți de Doamna Monchevreuil^[2], de Colbert și de Jussac. Cât a fost copil, ocazional, era dusă la Versailles pentru a-și vizita părinții.
Ca și sora ei mai mare, Louise-Françoise de Bourbon (Mademoiselle de Nantes), ea a moștenit frumusețea mamei sale. De asemenea, era foarte mândră de strămoșii săi regali și de sângele albastru al Casei de Bourbon moștenit de la tatăl său. La 22 noiembrie 1681, la vârsta de patru ani și jumătate, Marie-Françoise a fost recunoscută de Ludovic al XIV-lea și a primit titlul de Mademoiselle de Blois, titlu deținut anterior de sora sa vitregă, Marie Anne de Bourbon, fiica recunoscută a lui Ludovic și a Louisei de La Vallière. În actul de recunoaștere, numele mamei n-a fost menționat deoarece Madam de Montespan era căsătorită cu marchizul de Montespan care ar fi putut cere paternitatea copilului. În timpul nașterii sale, relația dintre părinții ei era pe sfârșite din cauza posibilei implicări a Doamnei de Montespan în "Afacerea otrăvurilor".^[3]

Frații ei mai mari Louis Auguste și Louise Françoise au fost recunoscuți la 19 decembrie 1673 de tatăl lor și, de asemenea, recunoscuți de Parlamentul din Paris. Fratele mai mic al Mariei-Françoise, Louis Alexandre, a fost recunoscut în același timp cu Marie-Françoise și a primit titlu de conte de Toulouse. A rămas apropiată de fratele ei mai mic întreaga viață, la fel ca și de Louis Auguste, ducele de Maine.

Deși după "Afacerea otrăvurilor", încrederea regelui în Madame de Montespan s-a diminuat rapid, el a continuat să-i facă cadouri și a asigurat pentru fiica lor mai mică, Françoise Marie, o căsătorie avantajoasă și profitabilă.

Françoise Marie, François de Troy.

Căsătoria aranjată de Ludovic al IV-lea pentru Françoise Marie a fost cea cu vărul ei primar,Filip, Duce de Orléans, singurul fiu al fratele regelui, Filip al Franței, duce de Orléans. Acesta a fost un șoc pentru mama lui Filip, Elizabeth Charlotte, Prințesă Palatină, a căror prejudecăți față de bastarzii cumnatului ei erau bine cunoscute.^[4]

Cu ocazia căsătoriei, Ludovic al XIV-lea i-a dăruit fratelui și cumnatei sale Palatul regal, unde cei doi își aveau reședința^[5]. De asemenea, Ludovic al XIV-lea a promis un post militar important Ducelui de Chartres și a dăruit 100.000 de livre favoritului Ducelui de Orléans, Cavalerul de Lorraine.

Françoise Marie de Bourbon în 1692

Françoise Marie și Filip d'Orléans s-au căsătorit la 18 februarie 1692^[1] la Palatul Versailles. Slujba a fost condusă de cardinalul de Bouillon.^[2] În 1685 cardinalul de Bouillon a refuzat să ia parte la căsătoria dintre Ducele de Bourbon și sora lui Françoise Marie, Mademoiselle de Nantes; regele l-a exilat însă a fost rechemat pentru căsătoria lui Françoise Marie cu Ducele de Chartres. După ceremonie a avut loc un banchet în Sala Oglinzilor. ^[6] Madame de Montespan n-a fost invitată la nunta propriei fiice.

Mariajul n-a fost unul fericit. Nu la mult timp după căsătoria lor, Filip ridiculiza deschis temperamentul soției sale cu porecla Madame Lucifer. Soacra lui Françoise a spus că în primii ani de căsătorie, Françoise Marie a fost beată de trei-patru ori pe săptămână.^[2]

De la tatăl ei, Françoise Marie a primit o dotă de două milioane de livre, de două ori mai mult decât sora sa mai mare, Louise Françoise, care se căsătorise cu Ducele de Bourbon. Această diferență a dus la animozități între cele două surori.^[2]. Dota n-a fost plătită până când războiul de nouă ani nu s-a terminat.^[7]. Ca protest la diferența de dotă, Louise Françoise nu și-a făcut apariția la petrecerea de logodnă din 17 februarie, cu o zi înaintea nunții. ^[8].

Cum soțul ei era nepotul legitim al regelui Ludovic al XIII-lea al Franței, Françoise Marie a devenit petite-fille de France. Fiind noua ducesă de Chartres, Françoise Marie era următoarea ca prioritate după Ducesa de Burgundia (soția nepotului lui Ludovic al XIV-lea) și soacra sa, Ducesa de Orléans.

Din căsătorie au rezultat opt copii; unii dintre ei au intrat prin căsătorie în alte familii regale europene în timpul regenței soțului ei pentru regele minor Ludovic al XV-lea al Franței.

Françoise-Marie, ducesă de Orléans, c.1710

În 1701, după decesul tatălui său, soțul ei a devenit Duce de Orléans, șeful Casei de Orléans și moștenitor al titlurilor și domeniilor tatălui său. Noua Ducesă de Orléans deține cel mai înalt rang din regat cu excepția Delfinei, Ducesa de Burgundia. Socrul său a murit la Saint-Cloud după o ceartă cu Ludovic al XIV-lea la Marly cu privire la amanta însărcinată a Ducelui de Chartres, Marie-Louise de Séry, în fața lui Françoise Marie.^[9]. Socrul și în același timp unchiul ei n-o plăcea pe Françoise Marie.

În timp ce soțul ei ducea o viață desfrânată, Françoise Marie trăia liniștită, fără scandaluri, spre deosebire de surorile sale, Prințesa de Conti și Ducesa de Bourbon și de fratele ei mai mare, Ducele de Maine. Plină de duh și de farmec, Françoise Marie a preferat compania verișoarei ei Ducesa de Sforza^[2]^[10]^[11]. Cercul ei intim includea și alți veri. Doama ei de onoare era contesa de Castries născută Marie Élisabeth de Rochechouart, care era fiica fratelui mamei ei, Ducele de Vivonne. Cavalerul ei de onoare era contele de Castries. De asemenea, ea era apropiată de o altă verișoară, Diane Gabrielle Damas de Thianges, fiica frumoasei Gabrièlle de Rochechouart de Mortemart (mătușa lui Françoise Marie) și soția lui Philippe Jules Mancini.

În 1703 la Versailles, Françoise Marie a născut un fiu care a continuat linia Orléans^[1]. Odată informat de nașterea copilului, Ludovic al XIV-lea i-a dat numele Ludovic și i-a dăruit pensii acordate în mod normal unui prinț de sânge. Micul Ludovic și mama sa Françoise Marie au fost întotdeauna foarte apropiați unul de celălalt. Elizabeth Charlotte își plângea nepotul că seamănă mai mult cu mama sa decât cu tatăl său.

La două zile după aniversarea zilei sale de naștere în 1707, Françoise Marie și-a pierdut mama, care din momentul în care a părăsit curtea în 1691 era într-o severă penitență.^[2] Tatl ei a interzis copiilor să poarte haine cernite după mama lor însă în onoarea ei, Ducesa de Orléans, Ducesa de Bourbon și Contele de Toulouse au refuzat să meargă la adunările de la curte. Pe de altă parte, fratele lor mai mare, Ducele de Maine, cu greu putea să-și ascundă bucuria morții mamei lui; era singurul moștenitor al marii ei averi inclusiv Castelul de Clagny, locul nașterii contelui de Toulouse în 1678.^[12].

După decesul Prințului de Condé în 1709, rangul de Primul Prinț de Sânge a fost oficial transferat de la Casa de Condé Casei de Orléans. Ducele de Orléans a devenit Monsieur le Prince iar Françoise Marie Madame la Princesse.^[13] Totuși niciodată n-au folosit aceste titluri.
Acest transfer de ranguri de la Casa de Condé către Casa de Orléans a agravat rivalitatea dintre Françoise Marie și sora sa mai mare Louise Françoise care era acum Prințesă de Condé și care a folosit titlul de Madame la Duchesse până când a murit în 1743.^[14] și care a rămas cunoscută drept Ducesa de Bourbon.

În competiție cu sora sa mai mare pentru statut social, Françoise Marie voia de asemenea pentru copiii ei căsătorii bune. În 1710, cel mai mic nepot legitim al regelui Ludovic al XIV-lea, Ducele de Berry, era necăsătorit. S-a zvonit că se va căsători cu Louise Élisabeth de Bourbon, fiica lui Louise Françoise, Ducesă de Bourbon. Françoise Marie a încercat să prevină căsătoria și a stabilit relații apropiate între ea și tron. La 6 iulie 1710 a asigurat căsătoria fiicei ei mai mari Marie Louise Élisabeth d'Orléans cu Ducele de Berry.

La 9 aprilie 1714 Françoise Marie a fost rugată să-și boteze nepoata Louise Françoise de Bourbon, singura fiică a fratelui ei mai mare, Ducele de Maine. Louise Françoise a fost numită în onoarea mătușii sale, Françoise Marie și cunoscută la curte drept Mademoiselle du Maine.^[15] Françoise Marie a fost ajutată de micul Delfin, viitorul rege Ludovic al XV-lea.^[16]

După decesul străbunicului său Ludovic al XIV-lea în 1715, Delfinul în vârstă de cinci ani a devenit noul rege al Franței. A fost o mare tensiune între fratele mai mare al lui Françoise Marie, Ducele de Maine, și soțul ei, Ducele de Orléans legat de cine ar trebui să fie numit regent în timpul minoratului noului rege. Parlamentul din Paris a decis în favoarea soțului ei. Ca soție a conducătorului Franței, Françoise Marie a devenit cea mai importantă doamnă din regat. În martie 1719 ea a achiziționat Castelul Bagnolet din apropierea Parisului iar după moartea sa acesta a trecut fiului ei, Louis d'Orléans, Louis le Pieux.

Françoise Marie în timpul regenței soțului ei; de Etienne Jahandier Desroches

Multele ei fiice erau bine cunoscute pentru comportamentul promiscuu. După ce legătura dintre fiica ei favorită, Charlotte Aglaé, cu libertinul Armand, Duce de Richelieu a fost descoperită, Françoise Marie și soțul ei au încercat să-i găsească fetei un soț eligibil. Alegerea lor a căzut asupra Prințului Ereditar de Modena (viitorul Duce de Modena). În același timp a fost descoperită Conspirația Cellamare. Ducele și Ducesa de Maine ca și Ducele de Richelieu au fost arestați pentru participare și închiși temporar. Mai înainte, Françoise Marie a încerat o căsătorie între una din fiicele ei Louise Adélaïde sau Charlotte Aglaé și fiul Ducelui de Maine, Louis Auguste, Prinț de Dombes, însă amândouă și-au refuzat vărul.

În 1721, aranjamentele maritale cu familia regală spaniolă au dus la căsătoria a două dintre fiicele sale, Louise Élisabeth și Philippine Élisabeth. Louise Élisabeth s-a căsătorit cu infantele Luis Felipe al Spaniei, moștenitor al tronului Spaniei iar Philippine Élisabeth cu fratele vitreg mai mic al lui Luis Felipe, infantele Carlos al Spaniei.

După decesul soțului ei în decembrie 1723, Françoise Marie s-a retras la Saint-Cloud. În 1724, fiul ei, noul Duce de Orléans, s-a căsătorit cu Margravina Johanna de Baden-Baden, fiica unui fost inamic al tatălui său. Înaintea acestei căsătorii, printre potențialele mirese erau incluse verișoara lui primară, Élisabeth Alexandrine de Bourbon, și două Mari Ducese ruse, Marea Ducesă Anna și sora sa, Marea Ducesă Elisabeta, ambele fiicele Țarului Petru I al Rusiei. Fiul lui Françoise Marie nefiind fils sau petit-fils de France nu s-a ridicat la rangul Marilor Ducese.

În 1725, Françoise Marie a văzut căsătoria dintre Ludovic al XV-lea și prințesa poloneză Maria Leszczyńska. Pe măsură ce se nășteau fiicele noului cuplu, poziția lui Françoise Marie la curte s-a diminuat. A doua fiică din cele opt ale regelui, Madame Henriette, s-a îndrăgostit de nepotul lui Françoise Marie, Louis Philippe d'Orléans^[17]. Ludovic al XV-lea n-a permis o astfel de alianță deoarece nu voia ca familia Orléans să se apropie atât de tare de tronul Franței.

Françoise Marie a negociat cu nepoata sa, Louise Élisabeth de Bourbon, o căsătorie între nepotul ei și frumoasa fiică a lui Louise Élisabeth de Bourbon, Louise Henriette de Bourbon. Această căsătorie a unit un nepot al lui Françoise Marie cu un nepot al surorii și rivalei sale, Ducesa de Bourbon. Françoise Marie a trăit să vadă, în 1747, nașterea fiului lor, viitorul Philippe Égalité^[1].

În decembrie 1744 la Palatul Versailles, nepoata sa, Prințesa Maria Teresa Felicitas de Modena s-a căsătorit cu Ducele de Penthièvre; Penthièvre era singurul fiu legitim al fratelui mai mic al lui Françoise Marie, Contele de Toulouse. Din această căsătorie s-a născut strănepotul ei, viitorul rege al Franței, Ludovic Filip I.

Françoise Marie a murit la 1 februarie 1749 la palatul regal după o perioadă lungă de boală. A fost ultimul copil supraviețuitor al regelui Ludovic al XIV-lea. A trăit cu 26 de ani mai mult decât soțul ei. Atunci când a murit mai trăiau doar doi dintre copiii săi: Charlotte Aglaé și Louis, Duce de Orléans. A fost înmormântată la biserica Madeleine de Trainel (Église de la Madeleine de Tresnel) din Paris, o veche biserică benedictină.

Date personale
Françoise-Marie de Bourbon
Ducesă de Orléans

Nume la naștere	Françoise Marie de Bourbon, Légitimée de France
Născută	4 mai 1677 Castelul Maintenon, Maintenon, Franța
Decedată	1 februarie 1749 (71 de ani) Castelul Saint-Cloud, Saint-Cloud, Franța
Înmormântată	Capela regală, Dreux, Franța
Cauza decesului	boală
Părinți	Ludovic al XIV-lea al Franței Francoise Athénaïs, Marchiză de Montespan
Frați și surori	Louis Antoine de Pardaillan de Gondrin[] Louise-Françoise de Bourbon Marie Christine de Pardaillan de Gondrin[] Marie Anne de Bourbon Prințesa Anne Élisabeth a Franței Prințesa Marie-Thérèse a Franței Louise Marie Anne de Bourbon[] Prințesa Marie Anne a Franței Philippe-Charles al Franței Louis, Conte de Vermandois Louis-Auguste de Bourbon, duce du Maine Louis César, Conte de Vexin Louis François, Duke of Anjou[] Louis-Alexandre de Bourbon, conte de Toulouse Ludovic, Delfin al Franței
Căsătorită cu	Filip, Duce de Orléans
Copii	Mademoiselle de Valois Marie Louise Élisabeth d'Orléans Marie Louise Adélaïde d'Orléans Charlotte Aglaé d'Orléans Louis d'Orléans, Duce de Orléans Louise Élisabeth d'Orléans Philippine Élisabeth d'Orléans Louise Diane d'Orléans
Cetățenie	Franța
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce ducesă[*] prințesă

1718: Jean-Philippe Loys de Chéseaux, cunoscut și sub numele de Jean-Philippe de Chéseaux (n. 4 mai 1718,^[1] Lausanne, Elveția – d. 30 noiembrie 1751,^[1] Paris, Regatul Franței), a fost un astronom de reputație europeană. Jean-Philippe Loys de Chéseaux s-a născut într-o familie nobilă care poseda domeniul de la Cheseaux, aproape de Lausanne, în Vaud (Elveția).

După ce a studiat sub îndrumarea bunicului său, din partea mamei, matematicianul și filosoful din Lausanne, Jean-Pierre de Crousaz, Jean-Philippe de Loys și-a instalat un observator la castelul său de la Cheseaux-sur-Lausanne în 1736.^[2] Acolo a realizat măsurători astronomice și trigonometrice, care i-au permis nu doar redesenarea hărții cantonului Vaud, ci și descoperirea unor comete și anticiparea traiectoriei acestora. În urma observațiilor, și-a publicat în 1744, la Marc-Michel Bousquet, Traité de la comète care a făcut senzație și l-a consacrat la vârsta de 26 de ani. În tratat descrie fenomene astronomice observate între decembrie 1743 și martie 1744. Această cometă, denumită Cometa de Chéseaux (C/1743 X1), se caracteriza prin cozi multiple și, fără îndoială, a fost cea mai frumoasă din secolul al XVIII-lea.^[3] Apoi a descoperit și alte comete, printre care C/1746 P1.

De atunci Jean Philippe Loys de Chéseau a fost considerat de semenii săi drept unul dintre cei mai mari oameni de știință ai timpului său: a devenit membru al academiilor din Paris, din Sankt Petersburg, din Stockholm, din Göttingen și din Londra. În 1746 a prezentat o listă de nebuloase, care cuprindea opt din descoperirile sale, la Academia Franceză de Științe.

Foarte solicitat de prietenii săi parizieni care doreau să beneficieze de descoperirile sale, Loys de Cheseaux s-a dus în capitala franceză unde a murit puțin timp după aceea, la 30 noiembrie 1751. Decesul său a suscitat o mare emoție nu doar la Lausanne, ci și în rândul comunității științifice. La câteva luni după moartea sa, Journal helvétique i-a consacrat un elogiu de aproape treizeci de pagini.

Loys de Cheseaux este unul dintre primii care au formulat versiunea modernă a paradoxului lui Olbers.

S-a interesat de cronologia biblică, intenționând să calculeze data exactă a Răstignirii lui Hristos, analizând observațiile astronomice din Cartea lui Daniel. Această lucrare a fost publicată postum în Mémoires posthumes de M. de Chéseaux (1754).

Date personale
Jean-Philippe Loys de Chéseaux
Jean-Philippe Loys de Chéseaux
Născut	4 mai 1718 Lausanne, Elveția
Decedat	30 noiembrie 1751 Paris, Franța
Naționalitate	Elveția
Cetățenie	Elveția
Ocupație	astronom
Activitate
Rezidență	Cheseaux, Vaud
Domeniu	astronomie
Cunoscut pentru	Marea Cometă din 1774 (C/1743 X1), denumită Cometa lui de Chéseaux; alte obiecte astronomice
Societăți	Academia Franceză de Științe, Academia de Științe din Sankt Petersburg, Academia Regală Suedeză de Științe, Academia din Göttingen Royal Society

1733: Jean-Charles de Borda, matematician, fizician, politician și navigator francez (d. 1799)
1770: François Gérard, pictor și desenator francez (d. 1837)
1776: Johan Fridrich Herbart, filosof, psiholog și pedagog german (d. 1841)
1825: Thomas Henry Huxley, biolog și om de știință britanic (d. 1895)
1826: Frederic Edwin Church, pictor american (d. 1900)
1827: John Hanning Speke, explorator englez (d. 1864)

1837: Theodor Rosetti (n. 4 mai 1837, Iași, Moldova^[1] – d. 17 iulie 1923, București, România) a fost un publicist și om politic român, prim-ministru al României în perioada 1888-1889 și membru de onoare al Academiei Române (1891), Societății Junimea (1863). Theodor Rosetti a fost Ministru de Finanțe în 1912 și Președinte al Senatului Român în 1913, în guvernul Titu Maiorescu. Descendent al unei vechi familii boierești, primește o educație germană în cadrul lecțiilor desfășurate în sânul familiei. A început liceul la Lvov și l-a terminat la Viena, a studiat economia politică și finanțele la Viena și Paris. Și-a luat licența în drept la Paris, iar în 1860 este numit judecător la tribunalul din Iași, numărându-se printre întemeietorii societății Junimea^[3]. În anul 1863, împreună cu Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Vasile Pogor și Iacob Negruzzi, pune bazele societății culturale „Junimea” și ale revistei sale „Convorbiri literare”, pe care o conduce timp de 28 de ani (1867 - 1895). Revista își propunea discutarea unor probleme lingvistice, organizarea unor cenacluri prin care să răspândească idei, cunoștințe de literatură, istorie, economie, politică și să promoveze noi valori din cultura românească.

Theodor Rosetti a studiat finanțele și științele politice la Lviv și la Viena, precum și dreptul la Paris. După absolvire, a devenit judecător la Iași, 1864 prefect de Vaslui și profesor la Facultatea de Drept a Universității din Iași. Theodor Rosetti, declarându-se un admirator al Italiei, a fost un propagandist sincer al filoitalienismului.^[4] Ca membru al Partidului Conservator a fost de mai multe ori președintele Consiliului de Miniștri și ministru. A deținut funcția de guvernator al Băncii Naționale a României în perioada 19 noiembrie 1890 - 21 noiembrie 1895. În calitate de guvernator a coordonat desfășurarea și finalizarea negocierilor dintre B.N.R. și statul român cu privire la schimbarea sistemului monetar, întocmirea Regulamentului Casei de Pensiuni și Ajutoare a Funcționarilor B.N.R., înființarea Băncii Agricole cu sprijinul Băncii Naționale.^[5]

În primăvara anului 1866 este ales deputat de Dorohoi și face parte din Adunarea Constituantă. Între anii 1866-1868, funcționează ca președinte al consiliului județean Vaslui. Agent diplomatic al României la Berlin, ministru al Lucrărilor Publice; la 31 martie 1876, este numit membru al Curții de Casație, iar în 1884, președinte. Face parte din comitetul de redacție al ziarului ,,Timpul”, președinte al Consiliului de miniștri al României în perioada 1888-1889, guvernator al Băncii Naționale (1891- 1895); director al Băncii Agricole; ministru de Finanțe, membru al Curții Permanente de Arbitraj de la Haga. Este cunoscut pentru lucrările: Despre direcțiunea progresului nostru, 1874; Mișcarea socială la noi, 1885. Invitat de Regele Carol I să participe la Consiliul de coroană din 3 august 1914 în calitate de fost conducător al guvernului României, Theodor Rosetti, unul dintre cei doi decani de vârstă ai Consiliului, alături de P. P. Carp (avea șaptezeci și șapte de ani în 1914), se pronunță pentru neutralitate: ,,Să stăm deci liniștiți la o parte, să ne vedem de nevoile și de necazurile noastre și să ne căznim să păstrăm ceea ce cu atâta trudă am agonisit”. [...] decât să ne avântăm într-un război contra simțământului public, mai bine să rămânem neutri”.

Theodor Rosetti a decedat la 17 iulie 1923 în București, la vârsta de 86 de ani.

Theodor Rosetti

Date personale

Născut

4 mai 1837

Iași, Moldova^[1]

Decedat

17 iulie 1923 (86 de ani)

București, România

Cetățenie

Moldova

Principatele Unite

România

Ocupație

politician
scriitor
profesor universitar[*]
jurnalist
judecător
diplomat

Activitate

Organizație

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Predecesor

Ion Brătianu

Succesor

Lascăr Catargiu

Partid politic

Partidul Conservator

Membru de onoare al Academiei Române

1856: Theodor Speranția, scriitor și folclorist român (d. 1929)

1872: Marcel Olteanu (n. 4 mai 1872, Craiova - d. 1943, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial.

A îndeplinit funcții de comandant de regiment, brigadă și divizie în campaniile anilor 1916, 1917, și 1918.^[3]

A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Brigada 3 Roșiori în luptele de la Oituz, din campania din 1917.

„Pentru vitejia cu care a condus Brigada descălecată în luptele de pe Valea Oituzului în iulie și august 1917, s-a distins prin atacurile date de brigada sa pentru cucerirea importantei pozițiuni de pe Coșna.”

Înalt Decret no. 1327 din 11 noiembrie 1917

Date personale
Marcel Olteanu

Născut	4 mai 1872 Craiova, România
Decedat	1943, 81 de ani^[2]^{:p. 206} București, România
Căsătorit cu	Maria^[2]^{:p. 206}
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	ofițer
comandant al Diviziei 6 Infanterie
În funcție
1918 - 1919
Monarh	Ferdinand I
Prim-ministru	Ion I. C. Brătianu
Studii	Școala Militară de Infanterie și Cavalerie, din București (1889 - 1891) Școala Superioară de Război
Activitate
Ramura	Cavalerie
Gradul	Sublocotenent (1891) Locotenent (1894) Căpitan (1900) Maior (1910) Locotenent-colonel (1914) Colonel (1916) General de brigadă (1917)^[1]
A comandat	1918-1919 - comandant al Diviziei 6 Infanterie
Bătălii / Războaie	Al Doilea Război Balcanic (1913) Primul război mondial (1916-1918) Operațiile militare postbelice (1918-1920)
Decorații și distincții
Decorații	Medalia „Avântul Țării” (1914) Ordinul Coroana României (1910) Ordinul Mihai Viteazul (11 noiembrie 1917)

1875: Dumitru Drăghicescu (n. 4 mai 1875, comuna Zăvoieni, județul Vâlcea - d. 14 septembrie 1945) a fost un diplomat, filozof, politician și sociolog român. A fost membru al grupului de recunoaștere a drepturilor românilor de a avea un stat național în granițele lor etnice la „Congresul naționalităților”, ținut la Roma între 9 – 12 aprilie 1918. După absolvirea școlii primare în satul său, Dumitru Drăghicescu s-a înscris la Liceul Carol din Craiova, unde a avut privilegiul de a avea o pleiadă remarcabile de profesori, printre care se impunea cel de matematici, Constantinescu (Daoa), și care nu era nimeni altul decât tatăl viitorului savant Gogu Constantinescu. Acest "mare pedagog," – așa cum scria în anul 1940 sociologul de mai târziu, Dumitru Drăghicescu – a exercitat o influență decisivă în stimularea interesului său pentru științele socio-umane ale viitorului mare sociolog și i-a format spiritul realist în cercetarea fenomenelor sociale și a relațiilor omenești.

După ce și-a susținut examenul de bacalaureat, s-a înscris ca audient la Facultatea de Drept din București, dar a frecventat simultan și cursurile de la Filosofie, de care a rămas apoi atașat până la sfârșit. A audiat cursurile lui Titu Maiorescu, C. Dumitrescu-Iași, C. Rădulescu-Motru ș.a. În ianuarie 1901, după trecerea examenului de licență cu subiectul Influența lui Kant asupra lui August Comte, a plecat la Sorbona, în vederea obținerii titlului de doctor în sociologie. Atât la "École des Hautes Études Morales et Sociales", cât și la "Collége de France" a avut privilegiul să audieze cursurile unor profesori de incontestabilă valoare știintifică, precum Emile Durkheim, Gabriel Tarde, Henri Bergson, Théodule Armand Ribot.

În 1904, la 17 mai, îsi susține teza de doctorat sub conducerea lui Emile Durkheim, fiind primul român titrat la Paris în sociologie. Teza de doctorat este intitulată Du rôle de l'individu dans le déterminisme social. La 14 septembrie 1945 Dumitru Drăghicescu s-a sinucis,^[5] lăsând în urmă o valoroasă operă scrisă, dar și manuscrisul unei trilogii, din care au apărut primele două volume în limba franceză și care, de fapt, sunt necunoscute publicului românesc.

Date personale
Dumitru Drăghicescu
Născut	1875^[1]^[2]^[3]^[4]
Decedat	1945 (70 de ani)^[1]^[2]^[3]^[4]
Cauza decesului	sinucidere
Cetățenie	România
Ocupație	diplomat filozof sociolog[*] politician scriitor

1876: N. I. Apostolescu (nume întreg: Nicolae I. Apostolescu, n. 4 mai 1876, Alexandria — d. 2 noiembrie 1918, Pitești) a fost un istoric literar comparatist român, doctor la Sorbona în 1909 cu două teze, publicate în același an la Paris, prefațate de Émile Faguet: L’Influence des romantiques français sur la poésie roumaine și L’Ancienne versification roumaine. ^[1]
Născut la Alexandria, a ajuns în 1891, odată cu mutarea întregii familii, la București, unde își va continua studiile liceale și va urma Facultatea de Litere și Filozofie, obținând, în 1899, licența în științe filologice (cu mențiunea magna cum laude). La universitatea bucureșteană i-a avut ca profesori pe B.P. Hasdeu, Titu Maiorescu, Gr. Tocilescu, Ion Bianu și alții. La 9 februarie 1899, este numit profesor secundar la Liceul „I.C. Brătianu” din Pitești, unde va rămâne până la sfârșitul vieții. În 1905, luând parte la un concurs inițiat de Ministerul Instrucțiunii Publice, câștigă o bursă de studii la Paris, pentru a urma cursuri de semantică și literatură comparată.^[1]

Este unul dintre primii comparatiști ai literaturii române și este recunoscut drept unul dintre cei mai buni specialiști ai noștri în problemele versificației. Deși era îndreptățit, prin activitatea și competența sa multilaterală, să primească o catedră universitară (în domeniul istoriei literaturii române și al esteticii literare), aceasta nu i-a fost încredințată decât în 1918, la Universitatea din Iași, cu puțină vreme înainte de a muri, pe neașteptate, din cauza unei pleurezii.

A scris o Istorie a literaturii române moderne cu volumele I (perioada dintre 1821-1866) și II (perioada dintre 1866-1900^[2]), publicată între 1913-1916.
1888: Aurel Costescu–Duca, bariton român (d. 1955)

1898: María Corda (Mária Antónia Farkas, n. 4 mai 1898,^[1]^[2] Deva, România – d. 15 februarie 1976,^[3]^[4] Thônex[*], Elveția) a fost o actriță maghiară și o vedetă a filmului mut în Germania și Austria. A început cariera de actriță în teatrele din Budapesta în primele zile ale Primului Război Mondial și la scurt timp după destrămarea Austro-Ungariei, a început să lucreze și în industria cinematografică. Primul ei rol a fost în Se ki, se be în 1919, al regizorului maghiar Korda Sandor, care va fi cunoscut sub numele de Alexander Korda. S-a căsătorit cu Sandor, în acel moment acesta era regizorul principal în industria de film din Ungaria, în 1919. El a distribuit-o în trei filme în acel an Trandafirul alb (Fehér rózsa), Ave Caesar! și Numărul 111 ( A 111-es) pe care le-a regizat.^[5]^[6]

Tânărul cuplu a fost afectat de agitația din Ungaria care a urmat la destrămarea Imperiului Austro-Ungar. Pentru o scurtă perioadă, Ungaria a fost o democrație condusă prost, apoi o dictatură comunistă și, în sfârșit – cu sprijinul forțelor occidentale – Miklós Horthy a transformat Ungaria într-o regență autoritară. Maria și Alexander au continuat să realizez filme, indiferent de cine a fost la putere, Maria fiind cea mai cunoscută actriță din Ungaria și soțul ei cel mai important regizor.^[5]

Cu toate acestea, soțul ei a fost luat în octombrie 1919 (în perioada Terorii Albe) de poliția secretă a lui Horthy și a dispărut,^[5] Maria a reușit să ajungă la cumnatul ei, Zoltan Korda, cei doi au aflat unde a fost ținut Alexander, la un hotel din Budapesta care era notoriu pentru faptul că avea o cameră de tortură în subsolul său. Maria s-a dus la Misiunea Militară Britanică și la nepotul ei, scriitorul englez Michael Korda,^[6] pentru că soțul ei să fie eliberat, în caz contrar amenințând că va provoca un scandal internațional prin care va expune foarte probabil rolul guvernului britanic în a-l defini pe Horthy ca regent.^[7]^[5]^[6]

Soțul ei a fost eliberat și apoi au fugit din țară, cei doi s-au mutat la Viena, o alegere logică, deoarece germana era a doua limbă a Ungariei.^[6] Aici și-au schimbat numele, el în Alexander Korda și ea, din motive necunoscute, în „Maria Corda” - cu C. La Viena, el a început să regizeze filme până în 1920, iar cuplul a avut un copil, Peter Vincent Korda, singurul lor copil, născut în 1921.^[8] Maria Corda a devenit în curând o vedetă a filmului mut austriac, jucând în filme epice regizate de soțul ei, ca de exemplu Samson und Delila (1922), sau în Die Sklavenkönigin regizat de Michael Curtiz (1924). Ea a jucat și într-un film epic italian similar, Gli ultimi giorni di Pompei (Ultimele zile ale Pompeiului, 1926), regizat de Carmine Gallone și Amleto Palermi după un roman omonim de Edward Bulwer-Lytton.

În 1926, Corda și soțul ei s-au mutat la Berlin, unde au avut succes ca echipă, el ca regizor, iar Maria în roluri principale. În curând au atras suficientă faimă astfel încât Mariei i s-a oferit un contract cu First National, un studio de la Hollywood; de asemenea și soțul ei a semnat contractul, ca un fel de ofertă la pachet. Au mers cu vaporul în America în acel an și s-au stabilit în Beverly Hills.

Din păcate, Corda nu a mai avut același succes la Hollywood. A apărut în primele producții ale lui Korda din SUA, în special The Private Life of Helen of Troy (1927), dar niciunul dintre filme nu a avut un prea mare succes. Din păcate, la fel ca multe alte vedete ale filmului mut din aceea perioadă, cariera ei la Hollywood s-a încheiat brusc în 1928 odată cu răspândirea filmelor cu sunet, mai ales că ea învățase puțină engleză și avea un accent pronunțat. Când contractele cu studioul s-au încheiat, Alexander s-a folosit de larghețea legilor privind divorț în California, punând astfel capăt unei căsătorii care a fost furtunoasă timp de mulți ani. El s-a întors în Europa și a ajuns repede să fie în centrul producătorilor britanici de film pentru următorii douăzeci și cinci de ani.

Corda s-a mutat la New York, unde a scris o serie de romane. Ultimii ani ai vieții i-a petrecut în apropiere de Geneva, în Elveția. Când fostul ei soț a fost numit cavaler în 1942, Corda a insistat să fie numită „Lady Korda”, cu toate că Alexander s-a recăsătorit între timp, iar după moartea lui ea a făcut mai multe încercări extrem de mediatizate pentru a se afirma ca văduvă și pentru a revendica o moștenire, dar a pierdut în instanțele britanice, deoarece fostul ei soț s-a căsătorit de trei ori.^[9] Korda i-a plătit o pensie substanțială până la moartea sa în 1956

Filmografie parțială

Ave Caesar! (1919) - A cigányleány / țiganca
Neither at Home or Abroad (Se ki, se be, 1919) - Antónia Farkas
White Rose (Fehér rózsa, 1919) - Gül Bejazet
Kutató Sámuel (1919)
Number 111 (A 111-es, 1920) - Olga / Vera (ca Antónia Farkas)
Totote di Gyp (1921)
La vita e la commedia (1921)
Il sogno d'una notte d'estate a Venezia (1921)
Masters of the Sea (1922)
Samson und Delila (1922) - Julia Sorel / Delila, Abimelech's wife
A Vanished World (1922) - Anny Lind
The Unknown Tomorrow (1923) - Stella Manners
Everybody's Woman (1924) - Theres Huber
Tragedy in the House of Habsburg (1924) - Maria Vetsera
The Moon of Israel (Die Sklavenkönigin sau The Slave Queen, 1924) - Merapi, The Moon of Israel
Holnap kezdödik az élet (1924) - Maria Korda
L'uomo più allegro di Vienna (1925) - Katy
Dancing Mad (1925) - Lucille Chauvelin
The Last Days of Pompeii (Gli ultimi giorni di Pompeii, 1926) - Nydia
Madame Wants No Children (1926) - Elyane Parizot
A Modern Dubarry (1927) - Toinette
The Guardsman (1927) - Schauspielerin
The Private Life of Helen of Troy (1927) - Elena din Troia
Batalla de damas (1928)
Tesha (1928) - Tesha
A Modern Casanova (1928)
Love and the Devil (1929) - Giovanna
Heilige oder Dirne (1929) - Lydia, Thereses Freundin
Queen of Fashion (1929) - Marion Gutman
Rund um die Liebe (1929) (imagini de arhivă)

Die große Sehnsucht (1930) - rolul ei (ultimul rol de film)

Date personale
María Corda

Nume la naștere	Mária Antónia Farkas
Născută	4 mai 1898^[1]^[2] Deva, România
Decedată	15 februarie 1976 (77 de ani)^[3]^[4] Thônex[*], Elveția
Căsătorită cu	Alexander Korda (1919–1930)
Cetățenie	Ungaria
Ocupație	actriță de film
Activitate
Domiciliu	Ungaria Viena Berlin Hollywood New York Geneva
Ani de activitate	1919–1929

1899: Fritz von Opel, industriaș și sportiv german (d. 1971)
1899: Frank Conrad, inginer american, specialist în radiotelefonie (d. 1941)
1913: Prințesa Ecaterina a Greciei și Danemarcei (greacă Πριγκίπισσα Αικατερίνη της Ελλάδας και Δανίας) (4 mai 1913 – 2 octombrie 2007) a fost al șaselea copil și a treia fiică a regelui Constantin I al Greciei (1868–1923) și a reginei Sofia a Prusiei (1870–1932).

Prințesa Ecaterina în 1917.

Prințesa Ecaterina a fost ultimul copil al regelui Constantin I al Greciei și a reginei Sofia a Prusiei. Bunicii paterni au fost regele George I al Greciei (fiu al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei) și regina Olga Constantinovna a Rusiei (fiica Marelui Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei). Bunicii materni au fost împăratul Frederic al III-lea al Germaniei (fiul împăratului Wilhelm I al Germaniei) și împărăteasa Victoria (fiica cea mare a reginei Victoria). Străbunicul patern era supranumit "socrul Europei" în timp ce străbunica maternă era supranumită "bunica Europei".

Ecaterina s-a născut la Palatul regal din Atena la 4 mai 1913 într-un context tulbure; cu câteva săptămâni înainte, bunicul ei, regele George I, a fost asasinat la Salonic la scurt timp după ce greci au ocupat orașul cu ocazia Primului Război Balcanic. Ea avea trei frați: George, Alexandru și Paul (fiecare din ei va deveni rege al Greciei) și două surori: Elena (care se va căsători cu Carol al II-lea al României) și Irene. Prințul Filip, Duce de Edinburgh, viitorul soț al reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit, era verișorul ei primar. Când a fost botezată, membrii armatei și ai marinei grecești au devenit nașii ei.

Copilăria timpurie a prințesei a fost profund marcată de Primul Război Mondial și de atitudinea amenințătoare a guvernelor Antantei față de părinții ei. Regina Sofia era sora kaiserului Wilhelm al II-lea al Germaniei iar regele Greciei a fost acuzat de aliații săi că politica lui era germanofilă.^[1] La 14 iulie 1916 un incendiu a izbucnit la Palatul regal Tatoi în timp ce Ecaterina și familia sa se aflau acolo. Câteva luni mai târziu, la 1 decembrie 1916, după o încăierare între rezerviștii greci și trupele franco-britanice, flota aliată a bombardat Atena și palatul regal. Nici un membru al familiei regale nu a fost rănit însă regina și copiii au fost obligați să se ascundă în beciurile palatului timp de două ore pentru a se proteja de explozii.

Regele Constantin I al Greciei, tatăl Ecaterinei.

După revoluția rusă din 1917 și detronarea țarului Nicolae al II-lea, Constantin I a pierdut sprijinul Rusiei în cadrul Antantei. Astfel, la 10 iunie 1917, Charles Jonnart, înaltul comisar aliat în Grecia a impus guvernului elen abdicarea regelui și înlocuirea lui cu un alt prinț deoarece prințul George era considerat germanofil. Sub amenințarea debarcării a 100.000 de trupe în Pireu, suveranul a abandonat coroana în favoarea celui de-al doilea fiu, prințul Alexandru.^[3].

La 11 iunie, Ecaterina și familia ei au părăsit palatul de la Atena iar a doua zi familia regală a părăsit Grecia prin Oropos și a luat calea exilului.^[4] Ecaterina avea patru ani și a fost ultima dată când și-a văzut fratele Alexandru, care era acum noul rege. Primul ministru Eleftherios Venizelos care și-a asumat puterea întregii țări a interzis orice contact între Alexandru și familia lui.^[5]

Ecaterina și familia ei s-au stabilit în Elveția, inițial la Saint-Moritz apoi la Zurich.^[6] În exilul lor au fost urmați aproape de întreaga familie regală care a părăsit Grecia care intrase în război de partea Antantei. Situația financiară a lui Constantin și Sofia nu era strălucită iar regele, marcat de un puternic sentiment al eșecului, s-a îmbolnăvit. În 1918 el a contactat gripa spaniolă și a fost aproape de moarte

La 25 octombrie 1920, moartea bruscă a tânărului rege Alexandru I cauzată de o septicemie în urma unei mușcături a unei maimuțe, a provocat o criză instituțională. Situația era agravată și de războiul greco-turc (1919-1922). La alegerile legislative din noiembrie, susținătorii lui Venizelos au fost învinși iar șeful lor a ales să plece în exil la Paris după ce a încredințat regența reginei Olga. În cele din urmă, s-a organizat un referendum care a fost contestat și în care 99% dintre participanți au votat pentru revenirea regelui Constantin.^[8]^[9].

Întoarcerea suveranilor și a copiilor lor în capitala elenă s-a făcut în triumf. Cu toate acestea, fericirea a fost de scurtă durată pentru Ecaterina și familia ei. În primul rând, pentru că după moartea lui Alexandru, copiii lui Constantin și ai Sofiei sunt dispersați: în 1921, Prințul George s-a căsătorit cu Prințesa Elisabeta a României iar Prințesa Elena s-a căsătorit cu Prințul Carol al României și a plecat să trăiască în țara soțului ei.

Mai presus de toate, scena politică grecească era otrăvită de război și, după înfrângerea în fața forțelor lui Mustafa Kemal, o lovitură de stat l-a forțat pe Constantin să părăsească puterea din nou, de data aceasta în favoarea fiului său cel mare.

Lady Katherine Brandam, Prințesă a Greciei și Danemarcei, 1934.

La 30 octombrie 1922, Ecaterina, părinții ei și sora ei Irene au părăsit din nou Grecia. Exilații au fost întâmpinați de guvernul italian și s-au instalat la Villa Hygeia din Palermo, în Sicilia. Curând, regele care suferea deja de arterioscleroză, a căzut într-o depresie adâncă și-și petrecea ore întregi cu ochii în gol. La 11 ianuarie 1923, Constantin I a murit din cauza unei hemoragii cerebrale la vârsta de 54 de ani.^[12]^[13]

În 1924, în Grecia a fost proclamată a Doua Republică și George al II-lea și ultimii membri ai familiei regale încă prezenți în Grecia au fost obligați să-și părăsească țara. După ce membrilor familiei Oldenbourg li s-a luat naționalitatea greacă, tânăra Ecaterina a primit de la unchiul ei, regele Christian al X-lea al Danemarcei un pașaport danez.^[14]

Regina Sofia a solicitat vărul ei, regele George al V-lea al Regatului Unit, permisiunea de a trimite pe Ecaterina la o școală internat într-un colegiu din Broadstairs. Regele a fost de acord și, de asemenea, fata a studiat mai târziu, la prestigiosul colegiu "North Foreland Lodge" din Sherfield-on-Loddon. După absolvire, prințesa s-a întors să locuiască în Italia, împreună cu mama și sora ei Irene. În 1930, celor trei femei s-a alăturat și Elena a României care a părăsit Bucureștiul după întoarcerea pe tron a fostului ei soț.^[15]

În ianuarie 1932, regina Sofia a murit de cancer generalizat în Germania, când prințesa Ecaterina încă nu împlinise 19 ani. Sora ei mai mare Elena a cumpărat casa și prințesele au continuat să locuiască împreună. Viața lor era retrasă însă cele trei femei frecventau în mod regulat familia regală italiană care a fost întotdeauna primitoare cu ele de-a lungul exilului.^[16] În 1934, Ecaterina împreună cu sora ei Irene și cu viitoarea regină Elisabeta a II-a a Regatului Unit au participat la nunta verișoarei lor Prințesa Marina a Greciei și Danemarcei cu Ducele de Kent.^[17].

Cele trei prințese grecești au încercat prin relațiile lor să găsească o soție pentru fratele lor, prințul Paul, în vârstă de 34 de ani încă celibatar. În 1935, au profitat de prezența la Florența a verișoarei lor, Prințesa Frederika de Hanovra, și au creat legătura cu prințul moștenitor al Greciei. Părinții fetei erau reticenți față de această relație astfel încât Paul și Frederika s-au logodit în 1937

Fratele Ecaterinei, regele George al II-lea.

În noiembrie 1935, un referendum organizat de generalul Georgios Kondylis a restabilit monarhia în Grecia iar regele George al II-lea a revenit pe tron. Ecaterina și Irene s-au întors și ele și s-au instalat la palatul regal împreună cu fratele lor care divorțase de regina Elisabeta în iulie 1935.

La Atena, Ecaterina a început să se ocupe cu munca de caritate și să petreacă mult timp alături de familia ei. După 1937 și căsătoria prințului Paul cu Frederika de Hanovra, ea s-a apropiat de fratele ei și noua cumnată.

La 28 octombrie 1940 a izbucnit războiul italo-grec care a implicat Grecia în cel de-al Doilea Război Mondial. La începutul conflictului, prințesa Ecaterina s-a alăturat corpului de infirmiere voluntare de la Crucea Roșie.

La 22 aprilie 1941, prințesa Ecaterina s-a îmbarcat pentru Creta împreună cu unchiul și mătușa ei George al Greciei și Maria Bonaparte, cumnatele ei Frederika de Hanovra și Aspasia Manos și nepoții ei Constantin (viitorul rege al Greciei), Sofía (viitoarea regină a Spaniei) și Alexandra (viitoarea regină a Iugoslaviei). A doua zi s-au alăturat familiei și regele George al II-lea și prințul Paul. Însă Bătălia din Creta a făcut ca situația să devină foarte dificilă și Ecaterina împreună cu familia au fugit în Egipt la 30 aprilie, cu cincisprezece zile înainte de atacul parașutiștilor germani asupra insulei.^[19]^[20]^[21].

La 27 iunie Ecaterina a plecat spre Africa de Sud. Dorind să participe la efortul de război, Ecaterina a reluat, la scurt timp după sosirea ei, activitatea de asistentă medicală. A lucrat la spitalul Sf. Dunstan din Cape Town, împreună cu verișoara ei Eugénie, și s-a ocupat în special de soldații orbi. În mai 1946, Ecaterina a părăsit Alexandria și s-a îmbarcat la bordul navei Ascania pentru a se alătura fratelui ei, regele George al II-lea, la Londra.

În timpul călătoriei, prințesa l-a cunoscut pe maiorul britanic Richard Brandram. Cei doi tineri s-au logodit în secret la trei săptămâni după ce au ajuns în Marea Britanie. În ciuda caracterului ei ilegal, logodna a fost acceptată de familia regală însă suveranul i-a cerut să păstreze tăcerea până la normalizarea situației politice grecești.^[22] referendumul din 1 septembrie 1946 a fost o mare victorie pentru familia regală; 69% dintre votanți s-au pronunțat în favoarea restaurației.^[23] George al II-lea s-a întors în Grecia însă a găsit o țară devastată de războiul civil și de luptele împotriva ocupanților. La Atena, Ecaterina s-a instalat la palatul regal.

În februarie 1947, George al II-lea a anunțat viitoarea căsătorie a surorii sale și a spus că evenimentul îi procură "o satisfacție deosebită".^[24] Ceremonia a fost programată pentru luna aprilie și însuși suveranul urma să conducă prințesa la altar. Cu toate acestea, regele a murit de arteroscleroză cu douăzeci de zile înainte de data nunții. Căsătoria nu a fost amânată însă s-a desfășurat în doliu.

La 21 aprilie 1947 Ecaterina s-a căsătorit cu maiorul Richard Brandram prin două ceremonii, una anglicană și alta ortodoxă. Căsătoria a avut un caracter privat și s-a desfășurat în sala de bal a palatului regal; noul monarh Paul I, a fost martorul prințesei.

Ecaterina și soțul ei la botezul fiului lor, Paul Brandram, ținut în brațe de Prințesa Marina a Greciei și Danemarcei.

După luna de miere petrecută la vila colonelului Dimitrios Levidis, Ecaterina și soțul ei s-au instalat la Bagdad în Irak unde Richard era atașatul amasadei britanice. Cuplul s-a întors în Marea Britanie și a locuit întâi în cartierul londonez Belgravia apoi în orașul Marlow. Pentru a rezolva problema titlului și a rangului prințesei, regele George al VI-lea al Regatului Unit i-a acordat prințesei în iulie 1947 titlul de Lady Brandram și statutul de fiică de duce.

În Anglia, Ecaterina și soțul ei au dus o viață retrasă și discretă. La 1 aprilie 1948, la un an și o zi după moartea regelui George al II-lea al Greciei, Ecaterina a născut un fiu, Paul Brandram. Câteva săptămâni mai târziu, la 31 mai, copilul a fost botezat.

În decembrie 1967, în urma unei lovituri de stat, regele Constantin al II-lea al Greciei și famila au trebuit să părăsească Grecia și să plece în exil la Roma.^[25] Proprietățile familiei regale au fost confiscate.^[26]^[27] În 1979, decretul prin care au fost confiscate reședințele private ale fostei familii regale a fost abolit și palatele Tatoi și Mon Repos ca și ferma de la Polydendri au fost redate proprietarilor. În 1994, guvernul socialist al lui Andreas Papandreou a confiscat din nou și fără nici o compensare proprietățile fostei familii regale sub pretextul că au fost achiziționate de către conducătorii greci în împrejurări suspecte.

Regina Sofia a Spaniei, prințesa Irene, prințesa Ecaterina și nepoții ei au depus o plângere împotriva Greciei în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.^[28] În noiembrie 2000, Curtea a recunoscut validitatea cererii lor și Atena a fost condamnată să compenseze prințesa și familia ei.^[26] Guvernul socialist a făcut apel, dar decizia a fost confirmată în 2002. Prin urmare, prințesa a primit de la țara ei natală o compensație de 300.000 de euro.

În 1994, maiorul Richard Brandram a murit la vârsta de 82 de ani, după o boală lungă. Sănătatea Ecaterinei, acum văduvă, a intrat în declin și a fost nevoită să se deplaseze în cărucior cu rotile.^[27] Totuși, prințesa a continuat să facă câteva apariții publice. Ea a asistat la ceremonia care a marcat aniversarea a 80 de ani a vărului ei, prințul Filip, în 2001.

După decesul Infantei Beatriz a Spaniei în 2002, Ecaterina a fost ultima strănepoată în viață a reginei Victoria și ultimul nepot în viață al împăratului Frederic al III-lea al Germaniei și a împărătesei Victoria. A trăit aproape 87 de ani după decesul fratelui ei, regele Alexandru I iar după decesul ei, Contele Carl Johan Bernadotte al Suediei (n. 31 octombrie 1916) a devenit ultimul strănepot în viață al reginei Victoria.

Date personale
Prințesa Ecaterina
Prințesa Ecaterina a Greciei și Danemarcei Lady Katherine Brandram

Născută	4 mai 1913 Atena, Grecia
Decedată	2 octombrie 2007 (94 de ani) Londra, Anglia, UK
Cauza decesului	insuficiență cardiacă
Părinți	Constantin I al Greciei Sofia a Prusiei
Frați și surori	Prințesa Irene, Ducesă de Aosta Regina mamă Paul I al Greciei George al II-lea al Greciei Alexandru I al Greciei
Căsătorită cu	Richard Brandram
Copii	Paul Brandram
Cetățenie	Grecia
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	prințesă
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

1914: Maria Felix, actriță spaniolă (d. 2002)

1916: Alexandru Rațiu (n. 4 mai 1916, Scalp Level — d. 25 iulie 2002, Aurora) a fost un preot greco-catolic român american, autor și deținut politic în România comunistă. Alexandru Rațiu s-a născut la Scalp Level, Pennsylvania, Statele Unite ale Americii, părinții săi fiind Elisabeta Chindriș și Grigore Rațiu.

în 1921 se întoarce cu familia în tara, stabilindu-se în Moftinul Mic. A studiat filosofia la Oradea, dupa care a fost trimis pentru studii la Roma, la Colegiul Pio Romeno, si la Propaganda Fide, unde si-a luat doctoratul în teologie. În Roma, la 20 iulie 1941, a fost hirotonit preot al Bisericii Greco-Catolice din România, pentru Eparhia de Oradea.

La jumatatea anilor 1940, Alexandru Rațiu a preluat postul de paroh la Giurtelecu Șimleului^[1] de la Ioan Taloș. Giurtelecu Șimleului se află la doar câțiva kilometri de Șimleu Silvaniei. În această perioadă,

„ca preot, am fost foarte activ, atât de activ încât atunci când conducerea locală de partid i-a instruit pe tineri să formeze o organizație de partid în Șimleu Silvaniei, tinerii m-au ales pe mine drept conducător. Acest lucru se pare că i-au înfuriat la culme pe comuniști, așa că am fost arestat și închis pentru un an”.

După eliberare devine paroh al Bisericii Seminarului din Oradea, dar a fost arestat din nou în octombrie 1948, dus la Mănăstirea Căldărușani, apoi la Închisoarea Sighet, Închisoarea de la Gherla și Închisoarea Jilava, în lagărele de la Stoenești și Lățești (în total 16 ani).

După eliberare a revenit în Statele Unite ale Americii, unde a publicat lucrarea memoralistică Stolen Church. Martyrdom in Comunist Romania, Hungtinton, Indiana, 1979, tradusă și în limba română în 1990, la Editura Argus din Cluj, sub titlul Biserica furată.

Date personale
Alexandru Rațiu
Alexandru Rațiu este a 5-a persoana de la stânga spre dreapta în rândul din spate, iar în primul rând, episcopul Valeriu Traian Frențiu este așezat
Născut	4 mai 1916 Scalp Level, Pennsylvania
Decedat	25 iulie 2002 Aurora, Illinois
Înmormântat	Illinois
Naționalitate	Statele Unite ale Americii România
Cetățenie	România
Etnie	Român
Religie	greco-catolic
Ocupație	Preot, scriitor
Activitate
Alma mater	Pontifical Urbaniana University[*]
Profesie	Preot

1916: Richard Proenneke, naturalist american (d. 2003)
1918: Kakuei Tanaka, politician japonez, prim-ministru al Japoniei (d. 1993)

1918: Fritz Adam Hermann Opel, din 1918 von Opel (4 mai 1899, Rüsselsheim, Marele Ducat Hessa - 8 aprilie 1971), a fost unicul copil al lui Wilhelm von Opel, și nepot al lui Adam Opel, fondator al Companiei Opel. El este cunoscut în speciale pentru demonstrațiile spectaculoase ale rachetelor cu propulsie, care i-au adus porecla "Rocket Fritz".

Von Opel s-a născut în Rüsselsheim și a studiat la universitatea tehnică din Darmstadt. După absolvire, el a fost numit director pe testări la Opel, și de asemenea era responsabil de publicitate. În anii 1920, el devine interesat de utilizarea rachetelor în cascadoria publicitară pentru companie, solicitând sfaturi de la Max Valier de la organizația nou înființată Verein für Raumschiffahrt (VfR - "Spaceflight Society") și Friedrich Sander, un producător de pirotehnică din Bremerhaven.

Pe 15 martie 1928, von Opel a testat prima mașină propulsată de o rachetă, RAK.1, obținând cu ea o viteză maximă de 75 km/h la demonstrarea conceptului. În mai puțin de două luni mai târziu, el a atins viteza de 230 km/h cu Opel RAK.2, condus de 24 de rachete cu combustibil solid.

Mai târziu, în același an, el a cumpărat un planor numit "Lippisch-Ente" (rață în germană) de la Alexander Lippisch și i-a atașat motor cu rachete, creând primul rachetoplan din lume pe 11 iunie. Aeronava a explodat în cel de-al doilea zbor de test al ei, înainte ca von Opel să aibă șansa de a o pilota el însuși, așa că el a comandat într-o aeronavă nouă de la Julius Hatry, de asemenea numită RAK.1, și a zburat la Frankfurt-am-Main pe 30 septembrie 1929. Între timp, un alt accident pretins a avut loc cu RAK.3, o mașină de cale ferată propulsată de 30 de rachete cu combustibil solid, și care a atins viteza de 254 km/h.

De asemenea în 1928, Opel a construit și a testat motocicleta Motoclub 500 SS, denumită „Monster” ^[2] echipată cu 6 rachete propulsoare, ce ajungea rapid la 75 km/h.

Von Opel părăsit compania Opel, apoi Germania după 1929, ca apoi să moară în Samedan, Elveția în 1971.^[3]

La data de 25 aprilie 1940, Fritz von Opel a fost scos de pe linerul italian Conte di Savoia de către autoritățile britanice de la Gibraltar. După ce a fost reținut la Gibraltar pentru 16 zile, el a fost lăsat să plece în SUA.

Von Opel s-a căsătorit cu Emita Herrán Olózaga (1913–1967) în 1947.^[4]

Fritz von Opel este tatăl pilotului de Formula 1 Rikky von Opel (Frederick von Opel).

Date personale
Fritz von Opel
Fritz von Opel (dreapta) în 1928
Născut	4 mai 1899 Rüsselsheim
Decedat	8 aprilie 1971 (71 de ani) Samedan, Elveția
Părinți	Wilhelm von Opel
Frați și surori	Carl von Opel[] Wilhelm von Opel[] Ludwig Opel[] Friedrich Opel[] Heinrich von Opel[*]
Copii	Rikky von Opel Frederick von Opel[]^[1] Marie Christine von Opel[]^[1]
Cetățenie	Germania
Ocupație	inventator pilot de curse automobilistice[] inginer motociclist[]
Activitate
Alma mater	Technische Universität Darmstadt[*]
Patronaj	Opel
Organizație	Opel
Cunoscut pentru	Opel
Rude	Adam Opel

1921: Mircea Basarab, compozitor și dirijor român (d. 1995)
1922: Vlad Mușatescu, scriitor român (d. 1999)

1924: Prințul Mihail Feodorovici Romanoff (franceză Michel Romanoff; 4 mai 1924 – 22 septembrie 2008) a fost un realizator francez de filme. A fost descendent al țarilor ruși din dinastia Romanov. Tatăl său a fost văr primar cu ultimului Țar al Rusiei, Nicolae al II-lea. Prințul Mihail Feodorovici s-a născut la Paris. A fost singurul fiu al Prințului Feodor Alexandrovici al Rusiei și a soției acestuia, Irina Pavlovna Paley. Tatăl său era descendent al Romanovilor atât pe linie paternă cât și maternă. Mama lui provenea din căsătoria morganatică a Marelui Duce Paul Alexandrovici al Rusiei și a celei de-a doua soții, Prințesa Olga Valerianovna Paley, contesă de Hohenfelsen. Prințul Mihail Feodorovici s-a numit în Franța Michel Romanoff (numele civil în documentele franceze). A crescut la Paris și Biarritz. Copil fiind a învățat franceza, engleza și rusa. Mai târziu a învățat spaniola și catalana.^[1]

După separarea părinților săi în 1932, Prințul Mihail Feodorovici a locuit cu mama sa la Neuilly unde a urmat școala École du Montcel. Odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial familia s-a mutat la Biarritz. A servit în infanteria franceză între 1945 și 1946.

Date personale
Prințul Mihail Feodorovici Romanov
Născut	4 mai 1924 Paris, Franța
Decedat	22 septembrie 2008 (84 de ani) Paris, Franța
Părinți	Prințul Feodor Alexandrovici al Rusiei Irina Paley[*]
Căsătorit cu	Helga Staufenberger Maria de las Mercedes Ustrell-Cabani
Copii	Prințul Mihail Mihailovici
Cetățenie	Franța
Ocupație	regizor de film
Apartenență nobiliară
Titluri	Cneaz
Familie nobiliară	Holstein-Gottorp-Romanov

1926: Geta Brătescu, artistă plastică română
1928: Hosni Mubarak, politician și comandant militar egiptean, al 4-lea președinte al Egiptului (d. 2020)
1928: Leon Baconsky, traducător, istoric și critic literar
1929: Audrey Hepburn (născută Audrey Kathleen Ruston, n. 4 mai 1929, Ixelles/Elsene, Belgia – d. 20 ianuarie 1993, Tolochenaz, Elveția) a fost o actriță de film de origine anglo-olandeză. Audrey Hepburn s-a născut la Ixelles, o comună din regiunea Bruxelles în Belgia,^[2] fiind unicul copil al lui Joseph Victor Anthony Ruston, un englez,^[3] și al celei de a doua soții a acestuia, baronesa Ella van Heemstra, care provenea dintr-o familie aristocrată olandeză. În 1935 părinții divorțează,^[3] iar Audrey urmează o școală de fete din Kent, în Anglia.^[4]^[5] În 1939, în fața iminenței războiului, se mută împreună cu mama sa la Arnhem, în Olanda, unde Audrey urmează Conservatorul din localitate până în 1945. Suferind de malnutriție în această perioadă, Hepburn a dezvoltat o anemie acută, acompaniată de probleme respiratorii.^[6]
La sfârșitul războiului, continuă cursurile de balet la Amsterdam, iar din 1948 la Londra. Pentru a se întreține financiar a lucrat și ca model pentru diverși creatori de modă. Datorită înălțimii sale și a problemelor de sănătate din timpul războiului, a renunțat la balet și s-a dedicat actoriei, o cariera în care putea excela.^[7]^[8]^[9] A jucat într-o serie de spectacole muzicale și a avut o serie de roluri secundare în filme britanice. În timpul unei filmări i se oferă un rol principal într-un spectacol de pe Broadway, unde se face remarcată. Prima sa producție hollywoodiană este filmul Vacanță la Roma din 1953 unde deține rolul principal, alături de Gregory Peck. Filmul este un succes imens, iar Audrey câștigă Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță pentru prestația sa.^[10]

Devenită foarte repede unul dintre cele mai apreciate star-uri de la Hollywood, joacă în numeroase filme, dintre care cele mai apreciate sunt Mic dejun la Tiffany și My Fair Lady. După 1967, după separarea de actorul Mel Ferrer cu care fusese căsătorită timp de 14 ani,^[11] renunță la a mai juca în producții importante, în următorii ani având doar apariții sporadice. Se căsătorește în 1969 cu psihologul italian Andrea Dotti și se stabilește în Elveția, dar în 1982 divorțează. Hepburn a fost ambasadoare UNICEF, iar în ultimii ani a călătorit în numeroase țări pentru a ajuta și a sensibiliza opinia publică. În 1993 încetează din viață în urma unui cancer intestinal.

Audrey Hepburn este considerată și în prezent un model de frumusețe și eleganță, fiind de nenumărate ori considerată ca una dintre cele mai frumoase femei din toate timpurile^[12]. Imaginea ei este folosită în numeroase campanii publicitare. Stilul îmbrăcăminții ei continuă să aibă succes în rândul femeilor și în ziua de azi. Rochia neagră Givenchy din filmul Mic dejun la Tiffany a fost vândută în 2006 cu peste 462.000 £, al doilea preț, ca valoare, plătit vreodată pentru o rochie dintr-un film,^[13] după cea a lui Marilyn Monroe din filmul The Seven Year Itch, care s-a vândut cu 4,6 milioane de dolari în iunie 2011. Filme:
Vacanță la Roma (1953)
Sabrina (1954)
Micul dejun la Tiffany (1961)
Șarada (1963)
My Fair Lady (1964)

Cum să furi un milion (1966)

Date personale
Audrey Hepburn

Nume la naștere	Audrey Kathleen Ruston
Născută	4 mai 1929 Ixelles, Belgia
Decedată	20 ianuarie 1993 (63 de ani) Tolochenaz, Elveția
Înmormântată	Tolochenaz[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer de colon)
Părinți	Joseph Victor Anthony Hepburn-Ruston[]^[1] Ella van Heemstra[]
Căsătorită cu	Mel Ferrer(1954–1968) Andrea Dotti(1969–1982)
Număr de copii	2
Copii	Sean Hepburn Ferrer[] Comte Luca Dotti[]^[1]
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	actriță de teatru[] model actriță de film actriță filantroapă[] dansatoare[*]
Înălțime	5' 7 (1.70 m)
Roluri importante	Mic dejun la Tiffany
Premii Oscar
Cea mai bună actriță (1953) pentru Roman Holiday[*]
Premii Globul de Aur
Cea mai bună actriță (1953) pentru Roman Holiday[*]
Premii Tony
Special Tony Award[] (1968) Cea mai bună actriță într-o piesă de teatru[] (1954) pentru Ondine, ou La naïade[*]
Alte premii
Jean Hersholt Humanitarian Award[] (1993) Medalia Prezidențială pentru Libertate[] (1992) Premiul Emmy Screen Actors Guild Life Achievement Award[] (1992) Premiul criticilor de film din New York pentru cea mai bună actriță (1959) pentru The Nun's Story[] David di Donatello for Best Foreign Actress[] (1965) pentru My Fair Lady Grammy Award for Best Spoken Word Album for Children[] (1993) pentru Audrey Hepburn's Enchanted Tales[] Grammy Award for Best Spoken Word Album for Children[] (1993) pentru Audrey Hepburn's Enchanted Tales[] David di Donatello for Best Foreign Actress[] (1960) pentru The Nun's Story[] David di Donatello for Best Foreign Actress[] (1962) pentru Mic dejun la Tiffany Premiul Cecil B. DeMille (1989) Theatre World Award[] (1952) Stea pe Hollywood Walk of Fame[] (1980) Premiile Grammy Crystal Award[] (1996) Comandor al Ordinului Artelor și Literelor[ Audrey Hepburn și Andrea Dotti

1931: Ghenadi Rojdestvenski, dirijor rus
1934: Leonid Heifet, regizor rus
1939: Mircea Ifrim, politician român
1939: Amos Oz, scriitor israelian (d. 2018)
1940: Grigore Constantin Bostan, folclorist și scriitor
1940: Robin Cook (n. 4 mai 1940,^[2]^[3]^[4]^[5] New York, SUA) este un scriitor de thriller american.

Date personale
Robin Cook
Robin Cook
Născut	4 mai 1940 (79 de ani)^[2]^[3]^[4]^[5] New York, SUA
Cetățenie	SUA
Ocupație	medic medic scriitor[] romancier[] scriitor de literatură științifico-fantastică[] autor de literatură medicală[]
Activitate
Limbi	limba engleză^[1]
Studii	Facultatea de Medicină Harvard Universitatea Wesleyan din Connecticut Columbia University College of Physicians and Surgeons[*] Universitatea Harvard Universitatea Columbia
Specie literară	thriller, științifico-fantastic
Opere semnificative	Coma[]* Godplayer[

1948: George Tupou al V-lea (Siaosi Tāufaʻ āhau Manumataongo Tukuʻ aho Tupou V; 4 mai 1948 – 18 martie 2012) a fost rege al Tonga^[1] în urma decesului tatălui său, Tāufaʻāhau Tupou al IV-lea în 2006, până la moartea sa, șase ani mai târziu. Tupou al V-lea s-a născut la 4 mai 1948. A fost fiul cel mare al regelui Tāufaʻāhau Tupou al IV-lea (1918–2006) și al reginei Halaevalu Mataʻaho ʻAhomeʻe (n. 1926). A fost numit prinț moștenitor la 4 mai 1966. În acest rol, a fost mai bine cunoscut sub unul dintre titlurile sale tradiționale, Tupoutoʻ a.

Deși nu a fost căsătorit, Tupou al V-lea a avut o fiică, 'Ilima Lei Fifita Tohi, născută în 1974. Ea s-a căsătorit cu ofițerul de poliție Tulutulumafua i'Olotele Kalaniuvalu în 1997 și are trei copii.

Ca prinț moștenitor, Tupoutoʻa a avut o mare influență în politica Tonga și a fost ministru de externe din 1979 până în 1998.

Date personale
George Tupou al V-lea

Nume la naștere	Siaosi Tāufaʻāhau Manumataongo Tukuʻaho
Născut	4 mai 1948 Tongatapu, Tonga
Decedat	18 martie 2012 (63 de ani) Pok Fu Lam, Hong Kong
Înmormântat	Mala'ekula[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (leucemie)
Părinți	Tāufaʻāhau Tupou IV[] Halaevalu Mataʻaho ʻAhomeʻe[]
Frați și surori	Tupou al VI-lea Salote Mafile'o Pilolevu Tuita[*]
Copii	'Ilima Lei Tohi (nelegitim)
Cetățenie	Tonga
Ocupație	rege[*] politician
Activitate
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Tupou
Rege al Tonga
Domnie	11 septembrie 2006 – 18 martie 2012
Încoronare	1 august 2008
Predecesor	Tāufaʻāhau Tupou al IV-lea
Succesor	Tupou al VI-lea
Prim Ministru al Tonga

Jump to navigation Jump to searc 1948: George Tupou al V-lea, rege al Tonga (d. 2012)1948: Attila Béla Ladislau Kelemen, politician român de etnie maghiară
1948: Mona Muscă, politician român
1950: Anghel Iordănescu, fotbalist, antrenor și politician român

1955: Mircea Tiberian (n. 4 mai 1955) este un pianist și compozitor român de jazz.Născut la Cluj, pe data de 4 mai 1955, și-a petrecut copilaria și adolescența la Sibiu, iar în 1975 s-a mutat la București, unde trăiește și în prezent. În1980, a absolvit Conservatorul din București. A debutat în 1974 la Festivalul Internațional de la Sibiu, iar între anii 1979-1981, a fost membru al Teatrului Muzical 'Ion Vasilescu' din București. Apoi până în 1984, a lucrat în studiouri de înregistrări ca pianist și aranjator. Din 1984 până în 1986, este co-leader al cvartetului Mircea Tiberian - Liviu Butoi, între '86 și '89, al grupului Opus 4, iar din '89 până în '90 este conducător al trio-ului 'Labirint', și între 1991-1992, al 'Romanian All Stars'.În perioada 1990-1993, este membru al 'Romanian Big Band', iar în anul 1998, co-fondator al Orchestrei Interzone Jazz. A participat la diverse proiecte multi-media: Incursiuni (1996), Liniada (1999), Agnus Dei (2000), și a condus mai multe grupuri de jazz sub propriul său nume.

A avut turnee în Statele Unite, Franța , Germania, Austria, Polonia, Cehia, Bulgaria, Grecia, fosta URSS, Siria și România. Și a cîntat alături de Larry Coryell, Tomasz Stanko, Herb Robertson, Ed Shuller, Nicholas Simion, Adam Pieronczyk, Maurice de Martin, Theo Jorgensmann, Johnny Răducanu, Aura Urziceanu, Dan Mândrilă, Anca Parghel.

Experiența artistului nu s-a limitat doar la nivelul muzical, ci s-a extins și spre cel academic, fiind lector la Universitatea de Muzică din București, la secția de jazz pe care, de altfel, a și înființat-o în 1990. Este fondatorul și coordonatorul Departamentului de Jazz din București (începând cu 1990 și până în prezent) și din Cluj (începând cu 1996 și până în prezent). Mircea Tiberian mai este și autor 'Curriculumului de Jazz' pentru liceele de muzică din România. Dar și producătorul casetei audio intitulată 'Talking About Jazz Fundamentals' (1996). A ținut conferințe si lucrări teoretice despre istoria și elementele jazz-ului la Students' Union Hall, la Muzeului Țăranului Român sau la Universitatea de Muzică din Cluj.

Printre premiile obținute de Mircea Tiberian se numără: Muzicianul Român al Anului (1987); Premiul Uniunii Compozitorilor pentru compoziție jazz (1990, 1996, 2000); Premiul pentru Întreaga Activitate Artistică (Asociația de jazz Napocensis, 2001)

Discografia sa cuprinde : 'Magic Bird', 'Never Ending Story', 'Working Underground', 'Alone in Heaven', 'Hotel of Three Beginnings', 'Back To My Angel', 'Eleven', 'Viața lumii' și 'Trei lumini'. Acestora li se mai adaugă patru discuri împreună cu grupul 'Interzone', al cărui co-leader este Mircea Tiberian, alături de Maurice de Martin. În prezent Mircea Tiberian a mai scos "Cartea de muzica"(o cartecu caracter ironic dar si didactic despre ceea ce inseamna muzica si non muzica) si albumele 'Ulysses'(in colaborare cu Chris Dahlgren si John Betsch)și 'November',realizarea grafică a copertelor aparținând Ioanei Ionescu Cildus .

Date personale
Mircea Tiberian
Mircea Tiberian în concert la Sibiu (2008).
Născut	4 mai 1955 Cluj, Republica Populară Română
Cetățenie	România
Ocupație	pianist, compozitor
Activitate
Studii	Universitatea Națională de Muzică București
Gen muzical	jazz
Instrument(e)	pian
Ani de activitate	1974–prezent
Case de discuri	Electrecord ș.a.

1955: Mihaela Runceanu (n. 4 mai 1955, Buzău, România – d. 1 noiembrie 1989, București, RS România) a fost o cântăreață română de muzică ușoară și profesoară de canto la Școala Populară de Artă din București. Valentina-Mihaela Runceanu s-a născut pe 4 mai 1955, la Buzău. În 1970, a absolvit cursurile la școala elementară de pe lângă Liceul de muzică și arte plastice din Buzău. Profesor de vioară: Eufrosina Tomescu, soția directorului școlii, Constantin Tomescu. Urmează Liceul de muzică și arte plastice din Buzău, pe care îl absolvă, ca șef de promoție, în 1974. În perioada liceului, cântă în orchestra simfonică a orașului, care se afla pe lângă Casa orășenească de cultură. Alături de Orchestra Simfonică din Buzău, efectuează un turneu de câteva săptămâni în Cehoslovacia și în Ungaria. În 1972 câștigă Premiul I la concursul "Tinerețea Buzoiană" cu piesa "Anilor" de Petre Magdin, prima recunoaștere publică a vocației de solist de muzică ușoară. În 1974 este admisă la Conservatorul de muzică "Ciprian Porumbescu" (clasa profesor Victor Giuleanu), cu media 9,95 ; urmează, în paralel, cursurile școlii Populare de Artă din București (pe care o absolvă în 1977), clasa de canto condusă de profesoara Nina Bercaru.

În 1975 câștigă Trofeul "Steaua litoralului", Constanța, obține premiul I la Festivalul "Constelații vâlcene", Râmnicu Vâlcea și debuteză la Radio cu o piesă, în primă audiție, a compozitorului George Grigoriu. În februarie 1976, Mihaela Runceanu trece cu 10 pe linie prima etapă la concursul TV "Steaua fără nume". În 1976, Obține Premiul I la Festivalul "Lotca de aur", Brăila, Premiul II la "Festivalul artei studențești" din Galați, Premiul II la concursul "București’76". La cea de-a IX-a ediție a “Festivalului tinereții de la Amara”, care s-a desfășurat în stațiunea Amara (Ialomița) în perioada 5 - 8 august 1976, Mihaela Runceanu câștigă “Trofeul Tinereții”. În 1978, Mihaela Runceanu absolvă Conservatorul de muzică "Ciprian Porumbescu", Facultatea de pedagogie, muzicologie, compoziție, cu lucrarea "Muzica ușoară românească și rolul său în societatea contemporană" – coordonator prof. Al. Leahu. În perioada 1978-1979, activează ca profesoară de vioară la Școala generală de muzică din Brăila. Cântă cu formațiile "Solaris" și "Mefisto" din localitate. În perioada 1979-1980, activează ca profesoară de vioară la Liceul de muzică și arte plastice din Buzău, pe care îl absolvise cu numai șase ani în urmă. Face parte din formația „Nona”, condusă de profesorul Xenti Stănescu^[1].

În toamna anului 1980, Mihaela Runceanu devine profesoară la Școala Populară de Artă din București^[2]. Corepetitor la aceeași clasă, compozitorul Ionel Tudor. Dintre cei care i-au fost elevi se numără: Marina Florea, Silvia Dumitrescu, Dana Dorian, Gianina Olaru, Carmen Trandafir, Adrian Enache, Mădălina Manole, Nicola, Paula Mitrache, Miki (fosta solista a trupei K-pital), Maria Botta, Marinela Chelaru de la grupul „Vouă” ș.a. În perioada 1980-1989, Mihaela Runceanu cântă la unele dintre cele mai renumite restaurante din București, cum ar fi: „Intercontinental”, „București”, „Continental”, „Salonul spaniol”, „Dorobanți”, „Melody” precum și la „Internațional” Sinaia și Timișoara. De asemenea, în fiecare vară, în timpul vacanțelor, cântă pe litoral numai la restaurante de mâna întâi (ex: „Barul Paradis” din Jupiter). În 1984, melodia „E-adevărat, iubirea mea”, preluată din repertoriul internațional, devine primul mare succes al Mihaelei Runceanu^[3].

La concursul „Melodii’84” (care a avut loc la începutul anului 1985), melodia „Să crezi în dragostea mea” (Ion Cristinoiu/Roxana Popescu) obține premiul I la secțiunea "Prime audiții". Acesta este momentul în care Mihaela Runceanu devine una dintre cele mai apreciate și de succes soliste ale României^[4]. Începând cu 1985, Mihaela Runceanu participă la un număr mare de spectacole organizate în București (în special la Sala Radio sau Sala Polivalentă) sau în provincie, numele ei devenind, prin ani, o garanție sigură a calității spectacolelor respective.^[5] Este solicitată tot mai des pentru înregistrări la Radio, Televiziunea Română și Electrecord.^[6] A efectuat turnee în Cehoslovacia (1973), Ungaria (1973), Bulgaria, URSS (1984), Cuba (1985) și RDG (1987). Pe data de 28 octombrie 1989, Mihaela Runceanu participă la spectacolul-maraton de mare succes „Start Melodii’89”, care are loc la Sala Radio. Mihaela Runceanu are un succes fantastic fiind bisată de trei ori. De emoție, Mihaela va îngenunchea la aplauzele publicului. Acesta este ultimul spectacol susținut de Mihaela Runceanu. Pe 30 octombrie 1989, a apărut la Electrecord, "Pentru voi, muguri noi", cel de-al treilea disc al artistei.

Pe 1 noiembrie, în jurul orei 1:00 a.m., Mihaela Runceanu este asasinată în garsoniera sa din București situată pe Șoseaua Mihai Bravu. Pe data de 2 noiembrie, la doar 36 de ore de la comiterea crimei, Daniel Cosmin Ștefănescu este prins și arestat. Pe 4 noiembrie 1989 Mihaela Runceanu este înmormântată la cimitirul „Dumbrava” din Buzău.

Date personale
Mihaela Runceanu

Nume la naștere	Valentina-Mihaela Runceanu
Născută	4 mai 1955 Buzău, Republica Socialistă România Buzău, România
Decedată	1 noiembrie 1989 (34 de ani) București București, RS România
Cauza decesului	omor
Cetățenie	România
Ocupație	cântăreață solo, profesoară de canto
Activitate
Gen muzical	muzică ușoară, pop - rock
Instrument(e)	vioară, pian
Ani de activitate	1975 - 1989
Case de discuri	Electrecord

1959: Darie Dup, artist plastic român
1964: Vitalie Ciobanu (n. 4 mai 1964, Florești, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească) este scriitor, romancier, nuvelist, eseist, critic literar și publicist român din Republica Moldova. Creștin. Absolvent al Facultății de jurnalism a U.S.M. din Chișinău, își începe cariera în calitate de scriitor, critic și traducător, ca mai târziu să devină redactor-șef al revistei literare a tinerilor scriitori din Republica Moldova „Contrafort". Este membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (din 1992) și al Uniunii Scriitorilor din România (din 1993), precum și membru al Grupului pentru Dialog Social, din 2004. Opere:
Schimbarea din strajă (Chișinău, Editura Hyperion, 1991)
Momentul adevărului. Antologie de eseuri românești contemporane (Cluj, 1996)
Frica de diferență. Eseuri și articole (București, Editura Fundației Culturale Romane, 1999, ISBN 973-577-229-9)
Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova (Iași, Editura Polirom, 2005, ISBN 973-681-895-0)^[1]
Zilele după Oreste (București, Revista România literară, Nr. 12 / 2000)^[
1966: Dana Bartzer (n. 4 mai 1966, București) este o cântăreață română de origine șvabă. Activitate:
între anii 1983-1986 urmează cursurile Școlii populare de artă din București la clasa Zina Nichita - Marius Popp;
colaborază cu teatrul "Constantin Tănase" în spectacolele "Astă seară se impovizează", "Astă seară nu se impovizează " "Savoy, Savoy";
în anul 1986 participă la festivalul "Melodii '85";
în anul 1987 participă la festivalul "Melodii '86"
1975: Andreea Cosma (n. 4 mai 1975) este o deputată română, aleasă în 2016, validată pe 16 ianuarie 2017, în urma votului pe lista PSD (a șaptea pe listă, loc neeligibil) și datorită renunțării a doi colegi la locul eligibil, primarul localității Cornu, Cornel Nanu (locul doi pe listă) respectiv Ludmila Sfârloagă (locul patru pe listă), vicepreședinte al Consiliului Județean Prahova.^[1] Este reprezentantă a circumscripției electorale nr. 31 Prahova.^[2]
Politiciana este, de asemenea, notar public în cadrul Camerei Notarilor Publici Ploiești din anul 2002.

1976: Laurențiu Duță (n. 4 mai 1976, Năvodari, Județul Constanța) este un cântăreț și compozitor român. După o carieră 11 ani, fiind principalul compozitor al celor 12 albume ca membru al trupei 3rei Sud Est, în decembrie 2008, Laurențiu s-a hotărât să se lanseze ca artist solo, după care în 2014 reface trupa 3rei Sud Est împreună cu Viorel Sipoș și Mihai Budeanu jurând că nu se vor mai despărți niciodată, o vor face însă și ca soliști dar separat pentru că trupa va rămâne. ^[1]

La Romanian Music Awards 2012 a fost nominalizat la categoria „Best Song”, alături de Andreea Bănică, pentru piesa „Shining Heart”

Date personale
Laurențiu Duță
Nume la naștere	Laurențiu Duță
Născut	4 mai 1976 (43 de ani) Năvodari, Constanța, România Năvodari, România
Cetățenie	România
Ocupație	Muzician, Cântăreț, compozitor, producător, Dansator
Activitate
Gen muzical	Pop, Muzică electronică, Dance, disco, Dance-pop
Instrument(e)	voce[*]
Ani de activitate	1997 - 2008 (3 Sud Est) 2008 - 2014 (Solo) 2014 - prezent (3 Sud Est)
Case de discuri	Cat Music 1ArtistMusic

1984: Little Boots (născută Victoria Christina Hesketh pe 4 mai 1984 în Blackpool)^[1] este o cantautoare și pianistă engleză care a câștigat notorietate în anul 2009, odată cu lansarea albumului său de debut.^[2] Intitulat Hands, materialul electropop s-a bucurat de succes comercial, fiind vândut în peste 100.000 de exemplare în Regatul Unit.

Date personale
Little Boots
Little Boots la o ședință foto în 2011.
Nume la naștere	Victoria Christina Hesketh
Născută	4 mai 1984 (35 de ani) Blackpool, Lancashire Blackpool, Regatul Unit
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	Cantautoare, pianistă
Activitate
Studii	University of Leeds
Gen muzical	Dance-pop, electropop, synthpop
Instrument(e)	Pian, claviatură, sintetizator
Ani de activitate	2008 — prezent
Case de discuri	IAMSOUND, 679, Atlantic, Elektra

1987: Jorge Lorenzo, motociclist profesionist spaniol

VA URMA

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

sâmbătă, 2 mai 2020

Evenimente

Nașteri

Filmografie parțială

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Raportați un abuz