MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 24 IULIE 2020 

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

B. 

Decese

·         946: A murit Muhammad ibn al-Tughj Ikhshid, conducător al Egiptului sifondator al dinastiei Ikhshidid (n.882). Abu Bekir Muhammad ibn Ṭughj ibn Juff ibn Yiltakīn ibn furan ibn Furi ibnKhāqān (n.8 februarie 882), a fost un comandant Abbasid și guvernator al Egiptului, care a devenit domnitorul independent al Egiptului și al unei părți dinSiria din 935 până la moartea sa. El a fost fondatorul dinastiei Ikhshidid, care a condus regiunea până  la moartea sa, dupa care, Fatimizii au invadat și cuceritEgiptul in anul 969, începând o nouă eră în istoria țării.

·         1115: Matilda de Toscana (n. 1046)
* 1292: Sfânta Kinga (n. 5 martie 1234, Esztergom - d. 24 iulie 1292, Stary Sącz) a fost fiica regelui Ungariei Béla al IV-lea și a prințesei Maria Laskarina (fiica împăratului grec Teodor Lascăr). Kinga a fost căsătorită cu Boleslav al V-lea cel Sfios, fiul lui Leszek I al Poloniei, prinț de Sandomierz, și al prințesei ruse Grzymisława. Este canonizată în Biserica Catolică.

A fost logodită de timpuriu cu prințul polonez Boleslaw al V lea. Căsătoria celor doi, benefică pentru relațiile polono-maghiare, a avut loc în 1239. Regele Bela al IV-lea a dăruit fiicei sale cele mai bogate zăcăminte de sare din Ungaria, minele de sare din Maramureș.

Zestrea completă a Kingăi a contribuit la apărarea împotriva tătarilor. Cu toate acestea, în 1241 Polonia a cotropită de marea invazie mongolă. Cuplul regal a fugit înainte de Podolini, apoi pe malul stâng al Dunajec la castelul Czorsztyn.

După invazia mongolă, în 1249 a vizitat Ungaria și cu mineri primiți de la tatăl ei în 1251 a deschis la minele de sare Wieliczka, oferind astfel importante resurse de sare Poloniei. Soțul ei a donat acesteia terenul Szandec in 1257. Pe acest teren ,Kinga in 1280 [7] (potrivit altor surse, în 1273 [8]), a fondat mănăstirea (franciscană) de maici clarissa - Stary Sącz, ( Clarisele - Al doilea Ordin Franciscan - grup feminin franciscan înființat de sfânta Clara de Assisi și sfântul Francisc de Assisi- ramura feminină a Ordinului Franciscan ,care având același fondator are și aceeași spiritualitate cu Primul Ordin, dar alături și în complementarietate cu el, are o caracteristică proprie: dimensiunea contemplativă în clauzură. Și astăzi caracteristicile fundamentale sunt contemplarea, penitența, iubirea silențioasă, smerita dăruire fraternă de slujire în comunitatea marii familii umane .) pe fondul crizei instituite între 1230 - 1260, după moartea fondatorului Ordinului Franciscan, Sfântul Francisc de Assisi. De asemenea, în altă parte, s-au construit spitale, biserici și mănăstiri sub tutela cuplului regal. Kinga și Boleslaw au ajutat beatificarea lui Sf. Stanislaus, care a avut loc în 1253.

Soțul ei a murit în 1279. Kinga, a fondat o mănăstire clarissă în Stary Sącz, împreună cu sora ei Jolanda , văduva cu șase luni mai devreme,la care se retrăsese. În 1284 a fost aleasă stareța mănăstirii . Prima biserică a fost construită în 1285. În 1287 în timpul unei invazii a tătarilor la Czorsztyn maicile au trebuit să fugă la castel.Mănăstirea a fost devastată de mongoli, dar reconstruită sub supravegherea lui Kinga. Aici, a murit în 1292, după 10 luni de boală.

Pentru comemorarea prințesei , s-a săpat cea mai mare capelă subterană din lume, dedicată sfintei Kinga, la o adâncime de 101 m în salina de la Wieliczka, una din cele mai renumite saline din lume.

Stema orașului Stary Sącz o reprezintă pe sfânta Kinga.

Kinga a Poloniei

Capela Sfanta Kinga din mina de sare Wieliczka Manastirea Starym Sączu Ocrotitoarea minerilor Sfânta Kinga Statuia Sfânta Kinga din Stary Sacz Statuia sfintei Kinga din mina de sare Wieliczka

·         1568: Carlos, Prinț de Asturia, cunoscut drept Don Carlos (8 iulie 1545 – 24 iulie 1568), a fost fiul cel mare și moștenitorul regelui Filip al II-lea al Spaniei. Mama lui a fost Maria a Portugaliei, fiica regelui Ioan al III-lea al Portugaliei.

Din cauza consangvinității, Carlos s-a născut diform și suferind de o instabilitate psihică, de care nu a scăpat toată scurta lui viață de 23 de ani. Mai mult, această instabilitate s-a agravat odată cu un accident care i-a cauzat niște lovituri la cap, ce au necesitat o trepanație. După această operație, accesele de furie nemotivată au devenit tot mai dese. Impresiile diverse ale contemporanilor săi care l-au cunoscut dovedesc faptul că era un individ sadic, care chinuia animale și servitorii.^[1]

Din cauza agravării instabilității psihice, Carlos a fost închis de către tatăl său la începutul anului 1568, murind după o jumătate de an de carceră. Soarta lui a devenit subiect pentru Legenda Neagră și a inspirat o piesă de teatru scrisă de Friedrich Schiller (drama Don Carlos) și o operă de Giuseppe Verdi (intitulată tot Don Carlos).

Carlos

Prinț de Asturia

Portret de Alonso Sánchez Coello, c. 1558.

·         1739: Benedetto Marcello, compozitor italian (n. 1686)

·         1862: Martin Van Buren (pronunție neerlandeză:  audio; n. 5 decembrie1782, Kinderhook[*], SUA – d. 24 iulie 1862,Kinderhook[*], SUA), numit și Old Kinderhook, a fost cel de-al optuleavicepreședinte și cel de-al optulea președinte al Statelor Unite ale Americii. Van Buren a fost primul care a organizat Partidul Democrat, fiind în același timp o figură dominantă, alături de predecesorul său în funcția prezidențială, Andrew Jackson, în organizarea și funcționarea așa-numitului Sistem al celui de-al doilea partid politic (în engleză, Second Party System^⁠(d)), primul președinte al Statelor Unite de descendență olandeză și nu anglo-saxonă și primul președinte a cărui limbă maternă nu a fost engleza ci olandeza. Van Buren a fost, de asemenea, primul președinte născut în Statele Unite după obținerea independenței față de Regatul Unit.

Van Buren s-a născut în satul Kinderhook^⁠(d) din statul New York, aflat la aproximativ 35 de km sud de orașul Albany, capitala statului. Stră-stră-stră-bunicul său, Cornelis, venise în Lumea Nouă în 1631 din Olanda, numele de familie însemnând „de Buren”. Tatăl lui Martin, Abraham Van Buren (17 februarie 1737 - 8 aprilie 1817), a fost fermier și proprietar al unei cârciumi. Mama sa a fost Maria Hoes (27 februarie 1743 - 16 februarie 1817), care avea copii dintr-o căsătorie anterioară.

Van Buren a fost educat la școli obișnuite și la Kinderhook Academy^⁠(d). În 1796 a început să studieze științele juridice, terminând pregătirea sa universitară în 1802 în New York City, unde a studiat cu William Peter van Ness (1778 - 1826). În 1803 a fost admis în baroul avocaților, după care a avut o activitate continuă și plină de succes timp de 25 de ani.

Practicarea avocaturii l-a făcut să devină independent financiar și a netezit drumul său spre politică. Politica în New York în anii după 1800, anul alegerii lui Thomas Jefferson ca președinte al Statelor Unite și al decăderii Partidului Federalist, a fost în mod particular amară și plină de tensiuni. Partidul Democrat-Republican era divizat în trei fracțiuni: cea a lui George Clinton (și mai târziu a nepotului său DeWitt Clinton^⁠(d)), cea a lui Robert Livingston^⁠(d) și cea a lui Aaron Burr.

Martin Van Buren

·         1908: Aleksei Ostroumov, medic rus; a fost primul care a demonstrat proveniența valvulară a ritmului cardiac

·         1927: Ryūnosuke Akutagawa, scriitor japonez (n. 1892)
* 1930: Šatrijos Ragana ("Vrăjitoarea din Šatrija") a fost pseudonimul lui Marija Pečkauskaitė (n. 8 martie 1877, Medingėnai[*], Q4310220[*], Lituania – d. 24 iulie 1930, Židikai[*], Lituania), o pedagogă și scriitoare romanticăși umanistă. Cele mai de succes lucrări ale ei sunt Sename dvare (Pe vechea moșie, 1922) și Irkos tragedija Irkos tragedija (Tragedia lui Irka).
S-a născut pe 8 martie 1877, în Medingėnai, Gubernia Kovno, într-o familie din mica nobilime lituană, fiind crescută în cultură poloneză. Totuși, s-a împrietenit cu țărăni și, influențată de tutorele ei Povilas Višinskis, s-a alăturat Renașterii Naționale Lituane.^[1] Datorită sănătății precare și taxei de școlarizare mare, nu a absolvit gimnaziul la Sankt Petersburg și a trebuit să-și completeze educația privat în reședința Labūnava, lânga Užventis.^[2] Višinskis a tradus primele ei lucrări, scrise în poloneză, în lituaniană și le-a publicat în publicații lituane periodice libere, precum  Varpas și Ūkininkas.^[2] Totuși, ea nu a fost de acord cu agenda lor laice și s-a întors spre Tėvynės sargas și alte ziare pro-catolice.^[1] După moartea tatălui ei în 1898, familia s-a mutat în Šiauliaideoarece vechea proprietate a fost vândută pentru a achita datorii.^[2] În 1905 a primit o bursă de la societatea Žiburėlis, înființată de Gabrielė Petkevičaitė-Bitė, pentru a studia pedagogia la Universitatea din Zurich și Universitatea din Fribourg din Elveția.^[1] În timpul studiilor, l-a întâlnit pe Friedrich Wilhelm Foerster și a fost afectată de opiniile lui despre educație. Mai târziu a tradus o parte din lucrările sale în lituaniană.^[2]După ce s-a întors în Lituania în 1907, a stat o perioadă scurtă în Šaukotas și Vilnius.^[3] În 1909 a fost angajată ca profesoară la o școală de fete din Marijampolė. În 1915, s-a mutat în Židikai, unde și-a petrecut restul vieții lucrând ca profesoară. Ea a fost implicată activ în viața culturală a orașului, promovând abținerea de la băutură, organizând coruri de tineri și făcând fapte de caritate.^[4] Pentru realizările ei în pedagogie, a primit diploma de onoare a Univeristății din Lituania în 1928.^[2] A murit pe 24 iulie 1930, în Židikai, Lituania.
Opere:

• Margi paveikslėliai“ (1896),

• „Pirmas pabučiavimas“ (1898),
• „Dėl ko tavęs čia nėra?“ (1898),
• „Jau vakaruose užgeso saulėlydžiai“ (1900),
• „Rudens dieną“ (1903),
• „Viktutė“ (1903),
• „Iš daktaro pasakojimų“ (1904),
• „Atsiminimai apie broliuką Steponą“ (1939),
• „Sulaukė“ (1906),
• „Vincas Stonis“ (1906),
• „Pertraukta idilija“ (1906),
• „Nepasisekė Marytei“ (1906),
• „Dėl tėvynės“ (1907),
• „Adomienė“ (1908),
• „Pančiai“ (1920),
• „Sename dvare“ (1922)
• „Irkos tragedija“ (1924),
• „Mėlynoji mergelė“ (1925),
• „Motina – auklėtoja“ (1926).

Šatrijos Ragana

·         1937: Alexandru Obregia, medic român (n. 1860)

* 1955: Emmanuel de Martonne (n. 1 aprilie 1873, Chabris, Franța – d. 24 iulie 1955, Sceaux, Franța), a fost un geograf și pedagog francez, binecunoscut în România interbelică pentru contribuțiile sale esențiale la trasarea granițelor României Mari, precum și la studierea riguroasă, pentru prima dată în istoria științei, a geografiei României, a Munților Făgăraș, de a căror frumusețe sălbatică, neatinsă și pură a fost profund impresionat, numindu-i Alpii Transilvaniei.

Fiu al arhivistului A. de Martonne, a fost un elev al Liceului din Laval^[8], unde i-a avut profesori pe Carle Bahon și Francis Delaisi. El este autorul unui Tratat de geografie fizică (1909) și al volumelor Geografie universală (1931), consacrate Europei Centrale. El a condus publicația Atlasul Franței și a fondat Institutul de Georgrafie de la Sorbonne.

Discipol al lui Vidal de la Blache, a fost numit la Rennes în 1899, unde a fondat un laborator de geografie în 1902. Pasionat de climatologie, el este celebru pentru descoperirea bazelor evapotranspirației potențiale, utilizată azi de botaniști și agronomi. Laboratorul său funcționează până în zilele noastre, trecând în mâinile lui Andre Meynier. Acest laborator se numește astăzi COSTEL^[9] și este condus de Jean-Pierre Marchand.

Fost coleg și prieten al criticului literar Pompiliu Eliade (1869-1914) la Școala Normală Superioară din Paris, tânărul De Martonne i-a urmat sfatul și și-a început cariera științifică cercetând Carpații Meridionali, pe care i-a denumit sau a preluat un nume folosit pe hărțile locale și l-a pus în circulație, „Alpii Transilvaniei”.^[10] În 1902 își susținea teza de doctorat cu titlul La Valachie: essai de monographie géographique (Valahia: eseu de monografie geografică)dedicată mentorului său, Vidal de la Blache, teză care va fi urmată de Recherches sur la distribution géographique de la population en Valachie (Cercetări privind distribuția geografică a populației în Valahia).^[10] Prin publicarea ambelor cărți, tânărul savant francez devenea cel mai bun specialist al studierii geografiei carpato-dunărene.^[10]

În 1918, este desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace de la Paris (1919-1920) în cadrul tratativelor de încheiere a păcii după Primul Război Mondial, fiind principalul autor al recomandărilor făcute, cu obiectivitate, guvernului francez, privind teritoriile ce urmau să fie recunoscute România și Poloniei prin tratatele de pace.^[11] El a călătorit pe teren și conform principiului viabilității frontierelor, a obținut extinderea frontierei Polonieispre est și a României spre vest cu câțiva kilometri, pentru ca importante căi ferate (de exemplu Timișoara-Arad-Oradea-Satu Mare) să nu se întretaie de mai multe ori cu granița. El a conceput principiul viabilității conform căruia stabilirea granițelor trebuie să depindă nu numai de grupările etnice, ci și de motive geografice (relief, ape, accesibilitate) și de infrastructurile teritoriului. Opunându-se astfel delegaților americani și britanici, el a contribuit, în mod semnificativ, la desenarea^[12] granițelor din 1918-1921 (dintre care cele trasate între România, Serbia și Ungaria, mai sunt valabile și astăzi).

În semn de recunoaștere a acestor multiple merite, Academia Română îl alege membru de onoare în 1912.^[13]

Între anii 1931 - 1949, a prezidat Uniunea Geografică Internațională, devenind membru al Academiei Franceze de Științe.

Harta Austro-Ungariei în 1914 cu naționalitățile, conform recensământului din 1890.

Harta țărilor dunărene în 1919, cu frontierele trasate de comisiile în care Emmanuel de Martonne a jucat un rol esențial.

Emmanuel de Martonne

Emmanuel de Martonne

* 1959: Mihail Lascăr (n. 8 noiembrie 1889, Târgu Jiu - d. 24 iulie 1959, București) a fost un politician comunist și general de armată român, ministru al Apărării Naționale în anii 1946-1947.

A luptat în cel de-al Doilea Război Balcanic, în Primul Război Mondial și în cel de-al Doilea Război Mondial, participând la Bătălia de la Stalingrad de partea forțelor germane; a fost luat prizonier de Armata Roșie la 22 noiembrie 1942.

A fost decorat pe 17 octombrie 1941 cu Ordinul „Mihai Viteazul” cl. III-a „pentru curajul, hotărîrea și energia remarcabilă de care a dat dovadă în operațiunile dela frontieră, cucerirea Bucovinei și Basarabiei de Nord. La trecerea Nistrului, de asemenea a condus Brigada cu fermitate și energie, apărînd apoi Capul de pod cu înverșunare, respingănd prin contraatacuri toate atacurile dușmanului”.^[1]

Pentru merite de război a fost decorat cu Frunze de Stejar la Crucea de Cavaler a Crucii de Fier (una dintre cele mai înalte distincții militare germane, primită de încă doi militari români, generalii Corneliu Teodoriniși Petre Dumitrescu) și cu Ordinul Mihai Viteazu clasa II. În timp ce era prizonier la Armata Roșie, a optat pentru trecere de partea inamicului sovietic, încălcându-și astfel jurământul militar de credință față de țară și rege. Prin această acțiune, a contribuit, în calitate de comandant și ofițer superior, la formarea Diviziei sovietice de voluntari Horia, Cloșca și Crișan, ca parte a armatei sovietice. Mihail Lascăr a revenit în țară după 23 august 1944, contribuind alături de Valter Roman, care îndeplinea funcția de comandant politic al diviziei, la impunerea comunismului în România. În perioada 1 octombrie 1945 - 30 noiembrie 1946, generalul de armată Mihail Lascăr a condus Armata a IV-a, a îndeplinit funcția de președinte al Comisiei electorale a armatei, contribuind la fraudarea alegerilor din 1946. După alegerile din 1946 și venirea la putere oficială a comuniștilor, a fost numit ministru al Apărării Naționale, funcție pe care a îndeplinit-o până în 1947, fiind înlocuit de Emil Bodnăraș.

Generalul Mihail Lascăr a fost comandant al Academiei Militare din București (1949).

Generalul de armată Mihail Lascăr

·         1969: Witold Gombrowicz, romancier polonez (n. 1904)
* 1972: Lance Reventlow pe numele complet Lawrence Graf von Haugwitz-Hardenberg-Reventlow (n. 24 februarie 1936 – d. 24 iulie 1972) a fost un pilot american de Formula 1 care a evoluat în Campionatul Mondial în sezonul 1960.

Lance Reventlow

·         1974: James Chadwick, fizician britanic (n. 1891)

·         1977: Emil Botta (n. 15 septembrie 1911,^[1][2] Adjud, România – d. 24 iulie1977,^[2] București, RS România) a fost un poet, prozator și actor român. Este absolvent al Conservatorului de Artă Dramatică din București (1932).

Este fratele eseistului Dan Botta, precum și fiul lui Theodor Botta, medic, și al Aglaiei. Clasele primare le face la Adjud, dar la 15 ani fuge de acasă pentru a deveni actor. Urmează apoi Conservatorul de Artă Dramatică din București, în perioada 1929-1932. Devine actor al Teatrului Național din București, după mai mulți ani petrecuți pe unele scene de provincie. La Național joacă în roluri de excepție, Werther, Iago, Macbeth, Unchiul Vania, Ion din Năpasta etc. Aparent anacronic, el își juca mai cu seamă glasul. Era făcut parcă pentru tragediile antice, decât pentru teatrul contemporan. Avea pe masca actoricească imprimată acea damnațiune caracteristică artiștilor luciferici, blestemați, înrăiți întru geniu cu spirite necontrolabile la prima investigație.

A debutat cu poemul Strofă ultimă în revista lui Tudor Arghezi Bilete de papagal în 1929. Poetul a făcut parte din grupul intitulat „Corabia cu ratați”, din care s-au desprins și filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat al generației Criterion, pentru versurile sale, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt aveau un adevărat cult. Este autorul unei poezii negre, existențialiste, cu personaje dintr-o mitologie proprie a morții, în consonanță cu filozofia Trăirismului interbelic. E un poet al măștilor, eul liric se devoalează prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a morții și a neputinței.. În 1937 îi apare la „Fundațiile regale pentru literatură și artă”, întâiul volum, premiat, intitulat: „Întunecatul april”. Timbrul original al acestei poezii încântă critica. Vladimir Streinu („cloșca cu puii de aur”: cum l-a numit Șerban Cioculescu) distinge în această apariție „Semnele noi de lirism”, în contextul în care marii lirici interbelici ajungeau la apogeu. Urmează, apoi, volumul „Pe-o gură de rai” (1943), Ciclul Vineri (1971) – în vol. „Versuri” și „Un dor fără spațiu” (1976). În 1938 sunt editate prozele din „Trântorul”. Asemenea lui Alexandru Philippide, Emil Botta a scris relativ puțină poezie. Spațiul său poetic este, însă, inconfundabil. Botta a lucrat în singurătate desăvârșită ca un ouvrier cvasianonim la o construcție poetică de primă mărime.

A fost distins cu Ordinul Muncii Clasa II (1953) „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”^[3] și cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.^[4] A primit titlul de Artist emerit (ante 1968).

Asumându-și, ca și fratele său Dan, spectrul melodic al culturii noastre populare arhaice, alături de marile nuanțe tragice ale culturii poetice universale, el a reușit pe acest fond să desfășoare un mare joc poetic, rol în care își avea propria damnațiune. Poetul a venit cu o întreagă recuzită din marile teatre spirituale ale lumii, invocând Himera și Fantazarea luptând și lucrând pentru ele ca simplu soldat sau imperator, spre o desăvârșire făcută în numele Artei.

Știința acestei poezii este „Știința ciocârliei/ care trece vămile pustiei”. Cântecul lui este în apropierea aceluia bacovian. La autorul „Plumbului” este invocat „decemvre”, la Botta „bate novembre pădurile moarte”. El este altfel și eminescian. Codrii lui Botta nu au euritmiile valurilor marine, ci austeritatea statuară a singurătății: „Și singur e codru acuma și-n veci”. Pare un poet al legendelor acest poet în tulburătorul său discurs: „Rob codru, cum te suferi supus/ și vânzării dat singurel sub lună?/ O, frățâie, de-am fi împreună/ pe muntele Daciei, în lumina de sus!”

„Dor” și „Neliniște” nu sunt doar două tragice dar fermecătoare stări poetice, caracteristice marilor filosofi și artiști, mai mult: două mari personificări, vecini ai noștri de totdeauna, ei sunt „doi români”. Sub razele lor se desfășoară întreaga ceremonie poetică a lui Emil Botta. Poetul își așează glasul după farmecul propriei melancolii. Gesturile sunt hamletiene, dar vorbele rămân românești, aproape de invocațiile haiducești din doinele și baladele populare: „Dulciule, ascuncule-n tăcere,/ pământe, pământe, vere,/ fă-te cristalin și morții tăi/ vedea-i-aș ca florile-n văi”. Prozele din volumul „Trântorul” fac parte din aceeași zonă a gândirii poetice emilbotteiene. Spectrul „damnării” motiv incurabil al întregii sale beletristici este aici mai vehement ca oriunde. Personajul tutelar se „repaușează estetic, abandonându-se febril unei neînfrânte trăiri în ficțiune” (C. Robu). Gustul unei astfel de proze este învățat, probabil de la Franz Kafka, tradus la noi, în epocă, de către Felix Aderca. Emil Botta este unu dintre poeții mari ai liricii noastre, fiind între clasicii interbelici și generația războiului (grupările Albatros și Cercul literar de la Sibiu) un pisc. Mai apropiat de ultimii decât de primii, el aparține, paradoxal, mai cu seamă întâilor. Între poezia lui Ion Vinea, de pildă, și a lui Emil Botta, șansa istoriei literare șade de partea „Întunecatului april” decât de aceea a „Orei fântânilor”. Pentru că Emil Botta este, de fapt, cel mai artist dintre poeții români, nu atât la nivel lexical, cât mai cu seamă la acela al viziunilor. Emil Botta a fost însăși efigia poetului. Opera sa poetică și-a păstrat semeția singurătății pe care o avea poetul în viață.

În selecția de Poeme din 1974, excepționale sunt cele treisprezece poeme, publicate pentru prima oară în volum. Avem de-a face cu niște legende simbolice ori cu niște parabole despre destinul artistului, rătăcit într-un „vis rău” , în care a murit de mii de ori, fără a fi apucat să dea de veste din acele „moarte pustii”, echivalente cu Gomora, sau „canonit” ca Ion Vodă Armanul, „trunchiatul cumplit”, prefăcut în pasăre, „sălbăticiune de aer”.^[5]

A fost actor al Teatrului Național din București, jucând în numeroase piese, printre care Othello în regia lui Nicolae Massimși filme, inclusiv în Reconstituirea, celebrul film al regizorului Lucian Pintilie, în care a interpretat rolul procurorului Paveliu.

A fost căsătorit o perioadă de timp cu actrița Maria Mimi Botta

Versuri

• Întunecatul April, 1937 (scris în urma unei colaborări la revista Vremea)
• Pe-o gură de rai, 1943 (rezultatul unei colaborări cu Universul literar)
• Poezii, 1966
• Versuri (cu un ciclu inedit, Vineri), 1971
• Poeme, 1974
• Un dor fără sațiu, 1976

Proză

• Trântorul, 1938 (ediția a II-a, 1967)

Filmografie:

• Se aprind făcliile (1939)
• Viața nu iartă (1957)
• Bijuterii de familie (1957)
• Când primăvara e fierbinte (1960)
• Poveste sentimentală (1961)
• S-a furat o bombă (1961)
• Pași spre lună (1964)
• De-aș fi... Harap Alb (1965)
• Șah la rege (1965)
• Răscoala (1965)
• Pădurea spânzuraților (1965)
• Faust XX (1966)
• Subteranul (1967)
• Lettre a Carla (1967)
• Dacii (1967)
• Reconstituirea (1968)
• Columna (1968)
• Realitatea ilustrată (serial TV, 1969)
• Dincolo de nisipuri (1974)
• Mastodontul (1975)
• Premiera (1976)

·         1980 - A murit actorul britanic Peter Sellers, celebru prin compoziţia rolului “Inspectorul Clouseau” şi prin seria filmelor “Pantera Roz”; în 1976 a fost numit “actorul anului” (n.08.09.1925).

·         1980: Vladimir Visoțki, actor, poet și muzician rus (n. 1938)
* 1982: Jean Girault (n. 9 mai 1924, Villenauxe-la-Grande – d. 24 iulie 1982, Paris) a fost un regizor de film, scenarist și dramaturg francez. A regizat peste treizeci de filme în perioada 1960 - 1982.

A fost căsătorit cu actrița Françoise Jourdanet și au avut o fiică împreună Dominica, al cărei naș a fost Louis de Funes.

Majoritatea filmelor regizate de Girault au fost comedii, multe cu Louis de Funes. Girault a murit la 58 de ani în timpul filmărilor la ultimul sau film (Jandarmul și jandarmerițele), din cauza tuberculozei. Este înmormântat în cimitirul parizian Bagneux din Hauts-de-Seine.

Jean Girault

* 1988: Ilona Elek, cunoscută și ca Ilona Schacherer, după numele tatălui (n. 17 mai 1936, Budapesta – d. 24 iulie 1988, același loc) a fost o scrimeră ungară specializată la floretă. 
* 1991: Ronald Gasparic (n. 23 martie 1970, Brăila - d. 24 iulie 1991, București) a fost un poet român.

S-a născut la Brăila într-o familie de intelectuali. În anul 1981, la vârsta de 11 ani, obține un premiu pentru poezie de la revista „Cronica”. În această revistă i-a fost publicat și primul poem. A mai publicat poezie în revistele literare Amfiteatru, Contemporanul, Limba și literatura română, și Luceafărul.^[1]

A fost student la Facultatea de Elecroenergetică din Iași.

În iulie 1991, aflându-se în vacanță la Brăila, a fost bătut de cinci foști colegi de clasă și a decedat după o săptâmână la 24 iulie într-un spital din București.

Opera:

• Plâns la zâmbetul meu, Editura Cartea Românească, București, 1992
• Universul oblic, Editura Princeps, Iași, 1995
• Rămân pământ de soare, Editura Paralela 45, Pitești, 2007

·         1991: Isaac Bashevis Singer (n. 21 noiembrie 1902, d. 24 iulie 1991) a fost un scriitor evreu american de limbă idiș, născut în Polonia, care a primit în anul 1978 Premiul Nobel pentru Literatură.

Isaac Bashevis Singer a fost pregătit de tatăl său rabin hasid, pentru cariera teologică. Până la 12 ani nu a citit nici o carte profană. A studiat în continuare la seminarul rabinic Tahkemoni din Varșovia, dar, ca și fratele său Israel Joshua Singer autorul romanului „Frații Ashkenazy”, a părăsit modul de trai religios, și a îmbrățișat cariera literară^[5].

Din anul 1922 a fost corector și traducător la publicația în limba idiș„Literarische Blater”, apoi a publicat romanul „Satan în Goray”, inspirat de dramele provocate de apariția un fals Messia, în jurul anilor 1650 - 1660. A obținut un prim succes.

În 1935 a plecat în Statele Unite, unde a colaborat la diverse publicații în limba idiș. Treptat, a colaborat la diferite emisiuni radiofonice, la majoritatea revistelor literare sau care pubilica nuvele și povestiri: „Newyorker”, „Commentary”, „Esquire”^[5].

În anul 1950 a apărut romanul „Familia Moskat”, o vastă frescă a trei generații de evrei polonezi, mai cu seamă din mediul intelectual, între anii 1911 - 1939. Pentru acest roman a primit „Premiul Louis Laniel”.

Romane

• Satan in Goray (Satan în Goray) (1935)
• The Family Moskat (Familia Moskat) (1950)
• The Magician of Lublin (Magicianul din Lublin) (1960)
• The Slave (Sclav) (1962)
• The Manor (Conacul) (1967)
• The Fearsome Inn (1967)
• Mazel and Shlimazel (1967)
• The Estate (1969)
• Elijah The Slave (1970)
• Joseph and Koza or the Sacrifice to the Vistula (1970)
• שׂונאים. געשיכטע פֿון אַ ליבע (Sonim, Geșihte fun a libe - Enemies, a Love Story) (1972)
• The Wicked City (1972)
• Fools of Chelm (1975)
• Naftali and the Storyteller and His Horse, Sus (1976)
• Shosha (1978)
• Reaches of Heaven (1980)
• The Golem (1983) (De golem)
• The Penitent (1983)
• Scum (1991)
• The Certificate (1992)
• Meshugah (1994) (Mesjogge)
• Shadows on the Hudson (1998)

Nuvele și povestiri

• Gimpel the Fool and other Stories (Gimpel prostul - și alte nuvele) (1957)
• The Spinoza of Market Street (1961)
• Short Friday (1964)
• The Seance and other Stories (1968)
• A Friend of Kafka (1970)
• A Crown of Feathers (1973)
• Der Ba'alteshuveh (1974)
• Passions (1975)
• Old Love (1979)
• The Power of Light (1980)
• Reaches of Heaven (1980)
• Collected Stories (1982)
• The Image and other Stories (1985)
• The Death of Methuselah and other Stories (1988)
• The King of the Fields (1988)

Memorii

• In My Father's Court (La curtea tatălui meu) (1966)
• A Little Boy in Search of God (1976)
• A Little Boy in Search of Love (1978)
• Lost in America (Pierdut în America) (1981)

Literatură pentru copii

• Zlateh the Goat (1966)
• When Schlemiel went to Warsaw (1968)
• The Topsy-Turvy Emperor of China (1971)
• The Fools of Chelm (1973)
• Why Noah Chose the Dove (1974)
• A Day of Pleasure (O zi de plăcere) (1976)
• Stories for Children (1986)

Isaac Bashevis Singer

·         2010: Victor Ciornei, dirijor român (n. 1923)
* 2010: Alexander Gordon Higgins (n. 18 martie 1949, Belfast, Regatul Unit – d. 24 iulie 2010, Belfast, Regatul Unit) este a fost un jucător nord-irlandez de snooker, probabil cel mai popular jucător din anii '80.

·         2012: John Evans Atta Mills, președintele Ghanei (n. 1944).
* 2017: Horia Colan (n. 11 mai 1926, Covasna - d. 24 iulie 2017, Cluj-Napoca)^[1] a fost un inginer român, specialist în domeniul metalurgiei, ales ca membru titular (2010) al Academiei Române. Este fiul lui Gheorghe Colan (1896-1963) și al Elenei (născută Rafiroiu) (1899-1991), iar Episcopul Nicolae Colan a fost unchiul lui. S-a ocupat mai ales de metalurgia pulberilor. Are studii și în domeniul istoriei științei și tehnicii, cu preocupări de valorificare a unor tradiții și priorități românești.

Horia Colan a urmat cursurile Liceului Moise Nicoară din Arad în perioada 1936-1944, cu o perioadă de 2 ani (1938-1940) în care a fost elev al Colegiului Național „Emil Racoviță” din Cluj-Napoca. La bacalaureatul susținut la secția științifică s-a situat pe prima poziție.

Și-a continuat pregătirea la Facultatea de Electromecanică a Școlii Politehnice din Timișoara (1944-1949), fiind admis cu cea mai mare medie din cele trei facultăți reunite. În 1949 a obținut diploma de inginer mecanic și electrotehnic.^[1]

După terminarea facultății rămâne cadru didactic la Institutul Politehnic din Cluj parcurgând treptele profesionale: asistent (1950), șef de lucrări (1953), conferențiar (1964). În 1966 ocupă postul de secretar științific al Facultății de Mecanică (1966-1972) și membru în Consiliul Facultății de Mecanică (1966-1990).

A obținut titlul de Doctor inginer în știința materialelor (metalurgie fizică, metalurgia pulberilor) la Institutul Politehnic din Cluj-Napoca (1971) cu teza „Cercetări privind influența și difuzia cuprului în oțeluri și aliaje fier-carbon sinterizate”. În același an obține titlul de profesor și postul de șef al catedrei de Știința și Tehnologia Materialelor (1971-1985), precum și șeful Centrului de Cercetări pentru Metalurgia Pulberilor (1971-1985). Începând cu 1977 obține dreptul de a fi conducător științific de doctorat în specialitățile Metalurgie fizică, Știința materialelor și Istoria științelor tehnice.

În 1990 este numit Decan al Facultății de Mecanică și apoi Rector al Institutului Politehnic din Cluj-Napoca (1990-1992), în această perioadă fiind Președinte al consiliului rectorilor din Cluj-Napoca precum și membru în Consiliul Facultății de Știința și Ingineria Materialelor (1990-1996), membru în Senatul Universității Tehnice din Cluj-Napoca (1990-1996) și membru în Comisia Superioară de Atestare (1990-1992).

A mai fost membru în Comisia Națională TEMPUS (din 1992), în Colegiul Academic Universitar (1991-1992) și expert la Commission of the European Communities, Bruxelles pentru EC TEMPUS Office (din 1993).

În 9 martie 1991 este primit membru corespondent al Academiei Române fiind ales Președinte al Secției de Științe Tehnice și al Comisiei de Știința Materialelor ale Filialei din Cluj-Napoca a Academiei Române. În același an este ales Vicepreședinte al Comitetului Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii (CRIFST) și Președinte al Diviziei de Istoria Tehnicii.

Este ales Vicepreședinte al Filialei Transilvania a Asociației Oamenilor de Știință din România (1990-1994) și devine membru fondator al Academiei de Științe Tehnice din România (ASTR) - președinte al Secției de Știința și Ingineria Materialelor (1997).

În anul 2003 primește titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași, în 17 ianuarie 2007 devine Doctor Honoris Causa al Universității Tehnice din Cluj-Napoca, în 22 februarie 2007 este recompensat cu titlul Doctor Honoris Causa al Universității Transilvania din Brașov iar în 10 octombrie 2013 devine Doctor Honoris Causa al Universității „Petru Maior” din Târgu-Mureș.

În 30 martie 2010 este primit membru titular al Academiei Române^[2].

Între subiecte abordate se numără: difuzia intergranulară a cuprului în oțeluri (brevet); studiul microscopic la temperaturi înalte al sinterizării materialelor Fe-Cugrafit; pseudoaliaje W-Cu, W-Ag (brevet); silicierea molibdenului; aliaje Ni-Cr-Si-B și Co-Cr-W-C pentru metalizare prin proiectare de pulberi; composite cu matrice metalică WC-W-Ni-(Cu-Zn-Si)-diamant etc.

De asemenea, a contribuit la descoperirea și valorificarea unor tradiții și priorități românești precum: prima descriere a metodei metalografice (1848), o importantă lucrare asupra oțelurilor de construcție (1888), difracția razelor X (C. Bungețianu, 1896), dezvoltarea științelor tehnice în Transilvania, relațiile franco-române, și a cercetat viața și opera unor personalități ale științei românești și universale - René de Réaumur, Petrache Poenaru, G. Barițiu, D. K. Cernov, Anghel Saligny, H. Le Chatelier, L. Guillet, P. Sergescu etc.

În urma căsătoriei cu Monica Rada (născută Dăneț) are două fete: Dana Boboc și Ligia Simionescu-Colan.

Academicianul Horia N. Colan

* 2017: Niculae Nedeff, ortografiat și Nicolae Nedef (n. 26 septembrie 1928, București, România – d. 24 iulie 2017,^[1] București, România^[1]) a fost un handbalist și antrenor român de handbal. Este unul dintre cei mai titrați antrenori de handbal din lume, câștigând șapte titluri de campion mondial la handbal, dintre care trei cu echipa națională feminină (1956, 1960 și 1962) și patru cu echipa națională masculină (1961, 1964, 1970 și 1974), plus alte medalii la Campionatele Mondiale și la Jocurile Olimpice de vară.

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf M Mc Hristina; Sf Mc Ermoghen;

·       

• România -- Ziua grănicerilor - marchează constituirea, în 1864, a primului corp unificat al grănicerilor din România.

VA URMA