MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 3 AUGUST 2020 

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (A. Evenimente, Nașteri); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

ISTORIE PE ZILE 3 August

A.

Evenimente

•      8: Generalul roman Tiberius ii infrange pe dalmati  in batalia de la raul Bathinus. Tiberiu Cezar Divi Augusti Filius Augustus (16 noiembrie 42 î.Hr. – 16 martie 37 d.Hr.) a fost imparat de la AD 14 la AD 37.

·       435:  Nestorie, Patriarhul Constantinopolelui   inițiatorul ereziei  nestorianismului, este detronat si este exilat de imparatul Theodosius al II-lea, la o manastire din Egipt.

·       881: Bătălia de Saucourt-en–Vimeu, in Picardia: Oastea  regelui francilor Louis al  III– lea ii înfrânge pe vikingi, evenimentulfiind  celebrat în poemul Ludwigslied, scris în  germana veche. Acesta este considerat unul dintre cele mai vechi texte in vechea  limba germana.  Poemul a fost  transcris într-un manuscris din secolul al IX-lea la mănăstirea Saint-Amand, fiind acum păstrat la biblioteca din Valenciennes (Codex 150, f. 141v-143R). A fost scris în anturajul regelui, la scurt timp după bătălie și înainte de moartea regelui Ludovic (Louis sau Ludwig) al III-lea la 5 august 882. Cu toate acestea, antetul poemului sugerează că acesta este o copie a unui text mai vechi, scris după moartea regelui.

·       1342: Incepe asediul  de 21 de luni al cetatii Algeciras  ocupata de arabi. Căderea de Algeciras a fost un pas decisiv în Reconquista  crestinilor spanioli, oferind Regatul Castilia principalul port de pe coasta de nord de Strâmtoarea Gibraltar. Orașul va fi ulteriorbaza principală de acțiune a armatelor creștine.

·       1347: După unsprezece luni de asediu, oraşul francez  Calais s-a predat  armatei  engleze, dupa ce regele Angliei Edward  al III – lea  Plantagenet  a promis ca nu va masacra locuitorii, cu condiţia  sa i se dea cheile cetatii. Trupele  franceze care s-au baricadat în oraș sub conducerea lui Jean de Vienne la data de 4 septembrie 1946, au fost nevoite sa se predea, după o rezistență eroică. Sase notabilitati  din oraș si insusi Eustache de Saint-Pierre s-au predat ostatici la curtea regelui Eduard, salvând astfel orașul de la distrugere. Deja slăbiți de foametea cauzată de îndelungatul asediu, locuitorii orașului erau aproape decimați de ciumă. Fortareata a  servit ca punct de sprijin strategic si cap de pod pentru raidurile engleze în Franța. In cele din urmă orasul a fost recastigat de francezi  in timpul reginei  engleze Mary I, in anul 1558.

·       1492: Cristofor Columb  a pornit în prima sa călătorie spre Lumea Noua, plecand din portul spaniol Palos de la Frontera cu navele Santa Maria – de aproximativ 30 metri lungime care era sub comanda sa, Pinta și Nina – două caravele mai mici, de aproximativ 15 m lungime. Cele două nave mai mici erau comandate de către Martín Alonso Pinzón și fratele său Vicente Yañez Pinzón și cu 90 de oameni. Este ales pentru traversarea oceanului drumul alizeelor. La 12 octombrie 1492, la ora 2 noaptea, Rodrigo de Triana – un marinar de pe nava Pinta zărește pământul, descoperind astfel Lumea Nouă (America). Sunt descoperite insulele: Santa Maria Conception, Fernandina, Isabella, Juna, Bohio -Española. Pe 15 martie 1493 Columb a revenit triumfător în Spania. Înainte de a se întoarce în Spania, Columb a răpit între zece și douăzeci și cinci de indieni, pe care i-a luat cu el. Doar șapte sau opt din ei au ajuns vii în Spania, ei făcând o impresie deosebită la Sevilia. De asemenea, el a lăsat pe teritoriul descoperit 39 dintre oamenii sai și a întemeiat așezarea La Navidad, care astăzi este o localitate din Haiti. Expediția se va încheia la 15 martie 1493. 

1492: Cristofor Columb a început prima sa călătorie spre America din portul spaniol Palos de la Frontera.

·       1571: Bătălia de la Famagusta; turcii cuceresc insula Cipru de la venețieni.

·       1601: În lupta de la Guruslău, trupele lui Mihai Viteazul și ale lui Gheorghe Basta îl înfrâng pe Sigismund Bathory; șase zile mai târziu, Mihai Viteazul este ucis la 3 km sud de Turda, din ordinul generalului imperial G.Basta. Trupul i-a fost îngropat pe câmpia Turzii, iar capul eroului îi fu luat de comisul Radu Florescu și adus la mănăstirea Dealului (lângă Târgoviște), unde odihnește și astăzi. Bătălia de la Guruslău (maghiară Goroszló) a avut loc pe 3 august 1601 și s-a dat între oastea Imperiului Habsburgic condusă de Giorgio Basta, o oaste de cazaci și oastea Țării Românești condusă de Mihai Viteazul pe de o parte și oastea Transilvaniei condusă de Sigismund Báthory pe de altă parte. Ea a făcut parte dintr-o serie de confruntări militare între Imperiul Otoman și statele europene în perioada 1591-1606. Mihai Viteazul i-a cerut ajutor împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg cu prilejul unei vizite făcute la Praga în perioada 23 februarie – 5 martie 1601. Împăratul i-a acordat ajutor atunci când a auzit că generalul Giorgio Basta a pierdut controlul asupra Transilvaniei în favoarea nobilimii maghiare transilvănene conduse de Sigismund Báthory, care acceptase protecția Imperiului Otoman. Între timp, forțele loiale lui Mihai din Țara Românească conduse de fiul său, Nicolae Pătrașcu, îl alungaseră pe Simion Movilă din Moldova și se pregăteau să reintre în Transilvania.

1601: Bătălia de la Guruslău - Trupele lui Mihai Viteazul și cele ale lui Gheorghe Basta obțin victoria împotriva trupelor transilvănene conduse de Sigismund Báthory.

·       1778:  A fost inaugurat “Teatrul Scala” din Milano, unul dintre cele mai renumite teatre de operă din lume, cu opera “Europa Riconosciuta” de A. Salieri.

·       1783: În Japonia, Muntele Asama erupe omorând 35.000 de oameni.

·       1858:  Exploratorul britanic John Hanning Speke a descoperit Lacul Victoria și îi va da numele reginei de atunci a Marii Britanii. A descoperit și izvorul Nilului Alb in 1862 dezlegand  misterul izvoarelor Nilului, care i-a preocupat pe cercetătorii Continentului Negru ani îndelungați. A decedat la 15 septembrie.

·       1888: Erupția violentă a vulcanului din insula Vulcano, Italia.

·       1914: Primul Război Mondial: Germania declară război Franței.

·       1914: România: Consiliul de Coroană din 3 august (stil nou) desfășurat la Castelul Peleș, la inițiativa regelui Carol I, dezbate problema intrării României în Primul Război Mondial. S-a votat cu o majoritate zdrobitoare în favoarea neutralității.

·       1914: Inaugurarea Canalului Panama. 79,6 km. lungime, 30 - 300 m. lățime și 14 metri adâncime.

·       1919: Armata română intră în Timișoara și aduce o mare contribuție la reîntregirea teritoriilor românești. Evenimentul a coincis cu ocuparea Budapestei de catre armata romana si alungarea regimului comunist instaurat de Kun Bela in Ungaria. Unităţile sârbe părăsisera Timişoara în 27 iulie 1919. În 28 iulie 1919, dr. Aurel Cosma, numit prefect al judeţului Timiş – Torontal de către Consiliul Dirigent, decretează preluarea puterii şi instalarea administraţiei româneşti. La 1 august 1919 a sosit în Timişoara prima unitate de jandarmi români, iar la 3 august 1919 îşi fac intrarea solemnă în oraş, unităţile Armatei Române, sub comanda colonelului Economu. Au fost momente înălţătoare, care au marcat, în zbuciumata istorie a Timişoarei o impresionantă zi de sărbătoare. Potrivit mărturiilor din acel timp,pregătiri mai amănunţite pentru primirea Armatei Române nu s-au putut face. Dat fiind situaţia specială existentă în Banat, momentul sosirii trupelor române s-a ştiut doar cu trei zile înainte. O mărturie de atunci consemnează următoarele: „Anunţul dat s-a lăţit ca fulgerul printre români şi însufleţirea a fost atât de mare încât bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni s-au grăbit să ia parte la sărbătoarea cea mare a primirei fraţilor cari ne-au adus libertatea dorită de veacuri. Manifestarea publicului pentru acest moment înălţător a fost spontană, instinctivă, iar nu pusă la cale şi a decurs în cea mai perfectă ordine, cu toate că afluenţa de mase a fost enormă”. Peste 100.000 de oameni, de pe cuprinsul întregului Banat, sosiţi cu trenul, cu căruţele sau călare au fost prezenţi la această sărbătoare românească. Flamura tricoloră împodobea o mare parte a caselor, drapate şi ele cu covoare româneşti şi ghirlande de flori. Străzile erau inundate de mulţimea celor dornici să ovaţioneze soldaţii unui Regiment care a luptat cu eroism pe fronturile din Dobrogea şi Moldova. La ora 10,00, pe Calea Lugojului, intră în oraş coloana militară. În acordurile „Răsunetului”, Deşteaptă-te Române, îi întâmpină „un banderiu” de 900 de tineri bănăţeni călare, toţi în haine albe, naţionale, cu căciula de dorobanţ, decorată cu panglică tricoloră. A fost un spectacol emoţionant. În fruntea primului batalion al Armatei Române se afla figura impunătoare a colonelului Virgil Economu. Prefectul, dr. Aurel Cosma adresează salutul de „bună venire”. „Veacuri de-a rândul am avut bucurii puţine, supărări multe, după cum arată istoria. Acum, fraţii noştri, aţi venit în leagănul românilor, vărsând sânge pentru noi, care am gemut sub stăpânire străină.” De la intrarea în oraş, coloana militară, urmată de sutele de călăreţi bănăţeni, se îndreaptă spre Biserica ortodoxă română din cartierul Fabric. În faţa ei, pe un altar improvizat, protopopul Ioan Oprea, asistat de şase preoţi, oficiază un serviciu divin. Răspunsurile le dau sutele de corişti români veniţi din satele învecinate. În cuvinte de aleasă simţire, protopopul Oprea salută Armată Română. Îi răspunde colonelul Economu: „Dumnezeu a fost totdeauna în inimile românilor, în inimi curate, cu sentimente valabile şi ne-a învăţat ca românul să se iubească şi să nu trăiască despărţit.” Iată ce declara Iosif Velceanu, cunoscut om de cultură, martor ocular al evenimentelor, referitor la ziua de 3 August 1919: “Şi iată că la 3 august 1919 sosi deci ziua mult aşteptată şi dorită! Peste noapte metropola îmbrăcase haine de sărbătoare. Ca o vrajă a unei nopţi de vară, înfloriră pretutindeni steagurile tricolore. Dimineaţa, Metropola se deştepta transformată într-o podoabă neobişnuită de drapele româneşti, care fluturau vesel pe case şi palate, pe turlele bisericilor şi frontispiciile tramvaielor. Vitrinele prăvăliilor şi geamurile cafenelelor erau toate împodobite cu portretele regelui Ferdinand I şi al Reginei Maria, iar între ele era împodobit cu panglici tricolore portretul moştenitorului de tron, Carol. Lumea orăşeană asalta balcoanele şi ferestrele palatelor, iar mulţimea ocupase străzile, publicul românesc din Timişoara şi din jur se aglomerase spre centru, grăbind să-şi asigure loc în Piaţa Unirii, unde autorităţile aşteptau sosirea armatei române. Armata regală română, armata glorioasă, în ochii plini de admiraţie ai lumii, venită ca să ieie în stăpânire moştenirea. Azi a intrat cu glorie în cetatea Timişorii.”

·       La 19 martie 1919, colonelul francez Fernand Vyx a prezentat Ungariei, din partea aliatilor invingatori in razboi, “Nota Vyx”, prin care se ordona fortelor militare ungare sa se retraga in granitele Ungariei, pana la tratativele de pace cu Aliatii. “Nota Vyx” a provocat o serioasa aliena¬re nationala. Presedintele Mihaly Karolyi si-a inaintat demisia,iar doua zile mai tarziu (pe 21 martie 1919),bolsevicul Bela Kun a proclamat Republica Sovietica Ungaria. Prima promisiune a lui Kun a fost restaurarea “Ungariei Istorice”, adica a “Ungariei Mari”. Kun se baza, in primul rand pe sprijinul lui Lenin si pe probabilitatea unui razboi intre Rusia sovietica si Aliati. Promisiunea bolsevicilor lui Kun a dat apa la moara sperantelor revizioniste ale maghiarilor. La sfarsitul lui mai 1919, trupele Republicii Sovietice Ungare invadeaza teritoriul Slovaciei. Dupa cateva succese initiale, la 17 iunie 1919, insa, confruntate cu amenintarile de interventie ale SUA si Frantei, trupele bolsevice ale lui Bela Kun sunt nevoite sa se retraga din Slovacia. Bela Kun se intoarce imediat contra Romaniei si isi trimite trupele in Transilvania. Planul militar de ocupare a intregului Ardeal, prevedea jonctiunea dintre fortele bolsevice din Ungaria si cele din Rusia sovietica, pe teritoriul Transilvaniei.Următoarele atacuri ale armatei bolşevice maghiare s-au desfaşurat conform planurilor lui Lenin,care prevedeau declanşarea la scara europeană a unor mari demonstraţii muncitoreşti pentru apărarea Ungariei bolşevice.La 19 spre 20 iulie 1919, armata ungară a atacat puternic armata română, respingând-o până la Oradea. A avut loc o contraofensivă şi, după şapte zile de lupte crâncene, trupele române se apropiau de Budapesta.La 3 august 1919, patru escadroane de roşiori, dintre care unul din Craiova, sub comanda colonelului Rusescu, au pătruns în Budapesta, fara ordin .Grupul avea patru sute de cavalerişti şi era dotat cu două tunuri şi zece mitraliere. În jurul orei douăzeci, detaşamentul de cavalerie român descaleca în curtea cazărmii de husari „Arhiducele Josif”din Budapesta.A doua zi, la ora optsprezece, aflat pe bulevardul Andrássy din Budapesta, comandantul armatei române care operase în Ungaria, generalul Mărdărescu, va privi parada militarilor români din compunerea Diviziei 1 Vânători.Acţiunea impetuoasa pe cont propriu a colonelului Rusescu nu i-a convenit generalului Mărdărescu, acesta luand măsuri disciplinare împotriva ofiţerului care îndrăznise să îi ştirbească din aureola victoriei totale.Istoricii contemporani i-au sărit în ajutor, înregistrând data de 4 august ca dată a ocupării capitalei ungare, acţiunea din 3 august fiind tratată cu discreţie. Generalul Mărdărescu a devenit ulterior ministru de război. Războiul romano-maghiar din 1919 s-a desfăşurată pe o perioadă de nouă luni. Românii au pierdut 188 de ofiţeri şi 11. 478 de soldaţi, din care 69 ofiţeri şi 3.601 de soldaţi morţi . Românii au început retragerea din Ungaria în noiembrie 1919. Între 14 februarie şi 28 martie 1920, toate unităţile Armatei Române a părăsit teritoriul Ungariei . Principalii lideri bolsevici au fugit din Ungaria. Bela Kun si alti kuneristi s-au refugiat in Austria, unde se afla la putere un guvern social-democrat.Au fost insa arestati si au ramas intr-un lagar pana in iulie 1920, cand un acord privind schimbul de prizonieri intervenit intre Austria si Rusia sovietica, a permis unui numar de 415 kuneristi sa se refugieze la Moscova.La Moscova, Bela Kun a intrat in randul Partidului Comunist (bolsevic) din Rusia sovietica. A primit cetatenia sovietica si a fost numit in conducerea Komiternului,raspunzand de Germania, Austria, Cehoslovacia si Romania.Prima sarcina a lui Kuhn in Rusia sovietica a fost conducerea “Comitetului Revolutionar”din Crimeea (1920). Bela Kun a ordonat executarea a 10.000 de prizonieri albi. Victor Serge afirma in “Memoriile unui revolutionar” ca Bela Kun este vinovat de masacrarea a 10.000 de alb-gardisti, care formau detasamentele generalului Piotr Nikolaevici Wrangel.Victor Serge spunea ca Bela Kun le-a promis acestora amnistierea daca se predau. Ulterior, dupa ce trupele lui Wrangel s-au predat conform intelegerii, Bela Kun a ordonat executarea lor.Acelasi lucru il confirma si Gyorgy Borsany in “The Life of a Communist revolutionary, Bela Kun” (Columbia University Press, 1993).In Komitern, Bela Kun a fost un apropiat colaborator al lui Grigori Zimoviev. Pe 27 martie 1921, Kun – in virtutea “Teoriei ofensivei” – a condus un puci esuat, al minerilor din centrul Germaniei (Communist Marzaction Putsch).Lenin l-a acuzat de iresponsabilitate politica. Victor Serge scrie ca Lenin a numit actiunea pucistilor din Germania “les betises de Bela Kun” (“prostiile lui Bela Kun”), in sedinta secreta a “Comitetului Operativ” bolsevic de la Moscova. Discutiile cu ceilalti membri ai exilului maghiar din Rusia faceau obiectul “notelor” inaintate, cu mare constiinciozitate, lui Bela Kun catre OGPU (fosta CEKA, politia politica).Astfel mai multi exilati unguri au fost arestati la sfarsitul anilor ’20 si inceputul anilor ’30 si executati.Acuzat de legaturi cu “trotkismul”, Bela Kun – impreuna cu sotia, fiica si ginerele – au fost arestati in mai 1937 si trimisi in GULAG. In 1989, guvernul sovietic a anuntat ca Bela Kun a fost executat in GULAG, pe 29 august 1938. In 1956, surpriza: Bela Kun – cel care a practicat “Teroarea Rosie” (“Baietii lui Lenin”) – a fost reabilitat, odata cu Laszlo Rajk (creatorul Securitatii ungare, AVO) – in procesul numit de mass-media occidentala “destalinizarea si dezghetul” hrusciovist – devenind “martiri ai Ungariei”.Celalalt mare kunerist – Tibor Szamueli (Comisar pentru Afacerile Militare) – seful “Baietilor lui Lenin”, care aplicau legea “Terorii Rosii”, s-a refugiat la 1 august 1919, cand armata romana se pregatea sa intre in Budapesta, in Austria.Tibor Szamueli, in automobilul personal, a incercat sa treaca clandestin granita, dar a fost observat de granicierii austrieci. In schimbul de focuri, Tibor Szamueli a fost ucis. (Dupa alte surse, s-ar fi sinucis).Jeno Ländler – “Comisar pentru Afacerile Interne” sub regimul Bela Kun – s-a refugiat tot in Austria, unde a continuat sa fie unul dintre liderii exilatilor bolsevici unguri. A murit in 1928 la Cannes. A fost incinerat, iar urna cu cenusa lui Landler a fost depusa la Moscova, in zidul Kremlinului, unde se afla si astazi. In 1956, Landler a fost reabilitat si el in asa-numitul proces de “destalinizare”. Un grup statuar il imortalizeaza pe Bela Kun, avand in dreapta pe Tibor Szamueli si in stanga pe Jenö Ländler.  Monumentul poate fi admirat si astazi, in anul de gratie 2008, la Budapesta.Prabusirea puterii bolsevice din Ungaria in urma interventiei armatei regale romane a permis fortelor conservatoare conduse de Istvan Bethlem si Miklos Horthy sa preia controlul incepand din Ungaria de Vest.  Detasamentele lui Miklos Horthy si-au luat revansa, dezlantuind “Teroarea Alba”.Sustinatorii Republicii Sovietice Ungare, comunistii, intelectualii cu idei de stanga, evreii, tiganii au fost arestati sau executati sumar. Cum au pus românii opinca pe Parlamentul din Budapesta (din însemnările generalului Marcel Olteanu) … Şi au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vînători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fîlfîia în vînt flamura ungurească – roşu-alb-verde. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dîndu-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă”… “Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămînă de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…” Zis şi făcut. Chemînd pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborît steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luînd apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsîndu-i nojiţele s-atîrne-n vînt. Şi aşa a fîlfîit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui… “Cine oare să fi făcut această tragică glumă? – îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicînd, îmi arătă cu mîna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcîiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut”… “Cine oare să fi dat vîntului şi să fi ilustrat cu atîta măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire. Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire. “Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii. “Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vînătorul mic şi îndesat, încordîndu-se şi făcînd cu capul un gest despre cheiul Dunării.

- Cum îl cheamă?

- Don sergent Iordan.

- Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?

- Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dînsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii… Mă-ntorc puţin spre stînga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric. Priveau cînd la trecătorii enervaţi şi sanchii, cînd la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă… De-aş fi fost singur! O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi, poate, i-aş fi luat de gît şi i-aş fi sărutat! Dar… le-am făcut semn să se apropie şi, arătînd domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: “Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi”… Şi domnul Ferency, scăldîndu-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adîncă melancolie:

- Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sînteţi aci! În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da. L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gînd şi cum a înfăptuit isprava lui. L-am lăudat şi mi-am plimbat mîna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale. Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cît îl priveam, cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea. Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pîrlită de soare şi vînt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană -, un vulpoi de Mehedinţi. Purta capelă pe sprînceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic. O crestătură adîncă îi stăpînea obrazul stîng şi alta mai lată se răsfăţa pe gît sub urechea dreaptă; mai în sus de mînă, pe antebraţul stîng, se zărea o cicatrice respectabilă… L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: “Peste tot, domnule general”. Şi desfăcînd repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dîră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele cîteva şuviţe de pînză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: “Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…” Şi iarăşi cîntecul lui: “Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sînt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sînt crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…”

- Ei şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta? Şi el, încordîndu-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mîndrie:

- E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă! Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect pînă unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atîţia au albit meleagurile cu oasele lor. El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gîndire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: “faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.

·       1929: In Romania  se infiinteaza ”Regia autonomă a poştelor, telegrafelor şi telefoanelor” (PTT), care a luat în exploatare şi administrare serviciile publice de poştă, telegraf şi telefon.

·       1934: După moartea lui Paul von Hindenburg, Adolf Hitler a comasat postul de cancelar al Germaniei și cel de președinte al Germaniei, proclamându-se Führer. Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria – d. 30 aprilie 1945, Berlin) om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (NSDAP), cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei.

·       1936: La Jocurile Olimpice de la Berlin, Jesse Owens a câștigat proba de 100 m. James Cleveland „Jesse“ Owens (n. 12 septembrie 1913 în Oakville, Alabama – d. 31 martie 1980 în Tucson, Arizona) atlet american. Dintre toți atleții care au participat la Jocurile Olimpice de-a lungul timpului puțini au impresionat mai mult ca Jesse Owens, tânărul american de culoare care a câștigat patru medalii de aur la Jocurile Olimpice din 1936, de la Berlin. Conducătorul nazist Adolf Hitler a dorit să folosească Jocurile de la Berlin pentru a dovedi supremația rasei așazise ariene, însă Owens a demonstrat contrariul. Mulțimea îl adora, pentru că era un atlet adevărat, care și-a câștigat admiratori grație vitezei și agilității sale.

·       1940: Generalul francez  Charles de Gaulle este condamnat la moarte in contumacie, de  un tribunal militar al regimului marioneta instalat de ocupantii nazisti  la Vichy, pentru atentat la siguranta statului si dezertare. Pe 18 iunie, de Gaulle s-a adresat populaţiei franceze în timpul unei emisiuni difuzate de BBC de la Londra. El a cerut soldaţilor armatei franceze şi populaţiei să continue lupta alături de  Aliaţi împotriva Axei. În Franţa, “Apelul din 18 iunie” nu a avut o audienţă largă, dar un nou discurs al generalului de Gaulle de pe 22 iunie a fost ascultat la nivel naţional în Franţa. Se consideră că “Apelul” a pus bazele organizării Rezistenţei Franceze  împotriva ocupaţiei Germaniei Naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Discursul de pe 18 iunie a rămas unul dintre cele mai celebre alocuţiuni din istoria Franţei, însă în ciuda eforturilor lui de Gaulle, Pétain a semnat pe 22 iunie actele capitulării şi a devenit liderul unui stat marionetă francez cu capitala la Vichy.

·       1941: Puternic bombardament sovietic asupra municipiului Constanța. Catedrala și alte clădiri din zona peninsulară sunt grav afectate.

·       1958: Submarinul american cu propulsie nucleară “Nautilus” a efectuat prima traversare în imersiune a Polului Nord. “Nautilus” a fost primul submarin atomic lansat de Statele Unite ale Americii, la data de 21 ianuarie 1954.

·       1960: Niger își câștigă independența față de Franța.

·       1963: Formația The Beatles a apărut pentru ultima dată la Cavern Club din Liverpool, după ce susținuseră în acest local peste 300 de spectacole începând cu 1961.

·       1975: S-a încheiat vizita oficială, de două zile, efectuată în România de președintele american Gerald Ford.

·       1977: Se termină greva minerilor din Valea Jiului.

·       1988: Autoritatile sovietice il elibereaza din inchisoare pe tanarul aviator german Mathias Rust, care fusese condamnat la patru ani de internare intr-un lagar  munca, pentru ca a incalcat spatiul aerian sovietic, aterizand in Piata Rosie din Moscova la  28 mai 1987, umilind intregul sistem de supraveghere si aparare aeriana al URSS.

·       1997 - A intrat în vigoare Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului.

·       2005: Mahmoud Ahmadinejad devine președinte al Iranului.

Nașteri

·       1654: Karl I, Landgraf de Hesse-Kassel (d. 1730)
* 1766: Kurt Polycarp Joachim Sprengel (n. 3 august 1766, Boldekow, Pomerania – d. 15 martie 1833) a fost un botanist și fizician german.

Kurt Sprengel

·       1770: Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei (d. 1840)

·       1811: S-a nascut Elisha Graves Otis, inventatorul  american care  a conceput  in 1852, dispozitivele de siguranta pentru lifturi; (d. 08.04.1861).

·       1817: Arhiducele Albert, Duce de Teschen, general austriac (d. 1895)

·       1834: S-a născut Ioan M. Bujoreanu, prozator, autor dramatic, publicist şi traducător (a tradus din Boccaccio, Florian şi Paul de Kock); (m. 1899).

* 1862: Nicolae Botea (n. 30 ianuarie 1862 - d. ?) a fost unul dintre generaliiArmatei României din Primul Război Mondial.

A îndeplinit funcții de comandant de brigadă și de divizie în campania anului 1916

După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Nicolae Botea a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de cavalerie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de comandant al Regimentului 8 Roșiori și al Brigăzii 4 Roșiori.^[3][4][5][6]

În perioada Primului Război Mondial a îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 1 Cavalerie, în perioada 25 septembrie /8 octombrie - 17/ 30 noiembrie 1916. 

Nicolae Botea
Date personale
Născut	30 ianuarie 1862
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	ofițer
comandant al Diviziei 1 Cavalerie
În funcție
1916 - 1916
Monarh	Ferdinand I
Prim-ministru	Ion I. C. Brătianu
Studii	Școala Militară de Infanterie și Cavalerie, din București (1881 - 1883)
Activitate
Ramura	Cavalerie
Gradul	Sublocotenent (1883) Locotenent (1886) Căpitan (1890) Maior (1896) Locotenent-colonel (1907) Colonel (1911) General de brigadă (1916)[1]
A comandat	1916 - comandant al Diviziei 1 Cavalerie
Bătălii / Războaie	Al Doilea Război Balcanic (1913) Primul război mondial (1916-1916)
Decorații și distincții
Decorații	Ordinul Coroana României (1910) Ordinul național „Steaua României” (1913) Medalia pentru bărbăție și credință (1913)

* 1862: Ioan Herescu (n. 3 august 1862 - d. ?) a fost unul dintre generaliiArmatei României din Primul Război Mondial.

A îndeplinit funcții de comandant de brigadă și divizie în campania anului 1916

După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Ioan Herescu a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de cavalerie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de comandant al Regimentului 5 Roșiori, al Brigăzii 2 Roșiori și al Diviziei 1 Cavalerie.

În perioada Primului Război Mondial a îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 1 Cavalerie, în perioada 15/28 august–22 septembrie /5 octombrie 1916

Ioan Herescu

Date personale Născut 3 august 1862 Naționalitate  România Cetățenie  România  Ocupație ofițer  comandant al Diviziei 1 Cavalerie În funcție 1916 - 1916 Monarh Ferdinand I Prim-ministru Ion I. C. Brătianu Studii Școala Militară de Infanterie și Cavalerie, din București (1881 - 1883) Activitate Ramura  Cavalerie Gradul Sublocotenent (1883) Locotenent (1887) Căpitan (1893) Maior (1899) Locotenent-colonel (1904) Colonel (1907) General de brigadă (1914)[1] A comandat 1916 - comandant al Diviziei 1 Cavalerie Bătălii / Războaie Al Doilea Război Balcanic (1913) Primul război mondial (1916-1917) Decorații și distincții Decorații Ordinul Coroana României (1907) Ordinul național „Steaua României” (1912) Medalia pentru bărbăție și credință (1913)

·       1863: Géza Gárdonyi, scriitor și jurnalist maghiar (d. 1922)

·       1865: Iancu Flondor (n. 3 august 1865, Storojineț, Ducatul Bucovinei, Imperiul Austriac - d. 19 octombrie 1924, Cernăuți, România) a fost un om politic român din Bucovina, care a militat pentru unirea acesteia cu Regatul României. Era membru al familiei nobiliare Flondor.

Iancu cavaler de Flondor s-a născut la data de 16 august 1865 în orașul Storojineț (pe atunci în Imperiul Austriac, astăzi în Ucraina) în familia boierului român Gheorghe cavaler de Flondor (1828-1892). Tatăl lui Iancu Flondor, Gheorghe cavaler de Flondor, mare proprietar la Storojineț era fiul lui Nicolai cavaler de Flondor, născut în Milie (1795-1864) și căsătorit în Storojineț cu Ecaterina von (de) Cârste, fiică a lui Teodor cavaler de Cârste și a Smarandei (născută von Ralli).^[2] Mama sa, Isabella născută von Dobrowolschi de Buchenthal (1835- 1890), o cunoscută pianistă, provenea din Rogojești, Botoșani. Isabella Dobrowolschi a avut o soră, Ludmila, căsătorită Ianoș. Familia Dobrowolski a fost de origine poloneză, însă încă în secolul XVIII s-a romanizat prin căsătorii.

Familia Dobrowolski a obținut la 1800 un titlu de noblețe polonez, iar mai târziu, în Bucovina, titlul nobiliar austriac de Ritter (Cavaler) cu predicatul "von Buchenthal".

Tatăl lui Iancu Flondor, Gheorghe Flondor a fost deputat al Corpului al doilea electoral al Curiei (curie = corp electoral - pe timpul dominației habsburgice) marii proprietăți în legislatura I (1861-1866) al Curiei comunelor rurale (Storojineț), în legislatura a IV-a (1871-1877), a V-a (1878-1883), a VI-a (1884-1889) și a VII-a (1890-1891).^[3] A fost membru al Partidei federalist-autonomiste, apoi al celei conservatoare și al Partidului Național Român „Concordia.”^[4]

Iancu Flondor este descendentul unei vechi familii boierești, care a deținut dregătorii și a avut moșii în [[Principatul Moldovei|Țara de Sus a Moldovei. Familia Flondor era înrudită din vechime cu familiile Balș, Buhuș, Ureche și alte familii mari ale Moldovei. S-a căsătorit, la 11 februarie 1899, cu Elena de Zotta (n. 19 decembrie 1876- d. 1918), fiica lui Ioan (Iancu) cavaler de Zotta și a Elenei, născută Hurmuzaki . Cei doi căsătoriți erau ortodocși după tată și catolici după mamă.^[5].Ei au fost cununați însă în rit ortodox de către preotul paroh al localității Gogolina, districtul Cernăuți. De menționat că Elena de Zotta a fost inițial căsătorită cu Emanoil Flondor (deputat). Iancu și Elena Flondor au avut trei copii, Șerban (n.1900, d. 1971), Neagoe (n.1901, d. 1952) și Mircea (n.1908, d. 1927).^[6][1] O genealogie a familiei Flondor a fost elaborată de Sever Zotta, director al Arhivelor Statului din Iași și publicată în anul 1933^[7] În Arhivele Statului, București, fond Iancu Flondor^[8] se găsesc diploma de absolvire a Universității din Cernăuți și cea de doctor în Drept a celei din Viena, brevetul de locotenent de rezervă al armatei austriece (1887), brevetul "Crucea comemorativă a războiului din 1916-1918", brevetul de membru al Ordinului Coroana României în grad de "Mare cruce", acordat de regele Ferdinand I (1918) etc.^[9] Trebuie precizat că în Arhivele Naționale ale României, București, fondul personal Iancu Flondor conține 77 dosare, unde se găsesc documente originale, adrese, scrisori referitoare la familia Flondor, pe de o parte, și la viața Bucovinei de dinainte și de după Unirea din 1918, pe de altă parte.^[10].

După absolvirea studiilor secundare la Liceul German din Cernăuți (k.k. Ober-Gymnasium in Czernowitz) cu diplomă de bacalaureat (în 1884), a studiat la Facultatea de Drept a Universității "Franz Joseph" din Viena (1885-1888).^[11] A obținut titlul științific de Doctor în Drept la Universitatea din Viena (k.k.Universität zu Wien) (în 1894), sub numele Flondor Johann, Ritter von (din) Storojineț.

În urma serviciului militar (efectuat într-un regiment de husari în Cernăuți) a obținut brevetul de locotenent de rezervă.

În anul 1892, după moartea tatălui său se stabilește la moșia sa de la Storojineț și ia conducerea moșiilor Storojineț, Ropcea, Milie și Broscăuți. Se dedică activității politice, devenind un lider politic al românilor din Bucovina și militând pentru unirea națională a tuturor românilor.

Pentru sprijinirea emancipării intelectuale și politice a țăranilor de pe moșia sa (Storojineț), Iancu Flondor a susținut crearea în 1896 a Societății de citire "Crai Nou". Această Societate depindea de asociația "Școala Română" din Suceava.

Iancu Flondor s-a implicat în viața politică a Bucovinei încă de la sfârșitul anilor '80 ai secolului al XIX-lea, făcând parte din gruparea politică a "tinerilor" români, alături de George Popovici, Grigore Filimon, Florea Lupu, Constantin Morariu, Zaharia Voronca, Constantin Isopescu-Grecul ș.a. Această grupare a acționat în paralel cu organizațiile politice oficiale, nefiind acceptați în rândul elitei politice românești o anumită perioadă.

Materializarea acestei colaborări s-a realizat prin organizarea unei mari adunări politice a românilor în Cernăuți, la 7 martie 1892, care a decis coagularea tuturor forțelor politice românești într-un partid național unit, reprezentat prin societatea politică «Concordia». Această dată este considerată de către istoriografi drept moment al creării Partidului Național Român din Bucovina. Societatea Concordia a fost înființată de Modest de Grigorcea din Carapciu pe Siret, viitorul președinte al Societății. Structura respectivă urma să se întemeieze pe programul publicat cu un an mai devreme în paginile "Gazetei Bucovinei", organ de presă care a fost susținut și de Iancu Flondor. Deși "tinerii" s-au implicat activ în campania electorală, reprezentanții "bătrânilor" lideri politici conservatori bucovineni au obținut majoritatea mandatelor încredințate românilor, acest fapt conducând la perpetuarea atitudinii moderate în rândurile clasei politice conducătoare românești. „Tinerii” s-au declarat nemulțumiți și au început să-i acuze pe membrii Dietei și ai Comitetului Țării de faptul că nu foloseau limba română în aceste foruri, preferând germana și că nu serveau românismul în măsura dictată de imperativele epocii.

În anul 1897, gruparea "tinerilor", nemulțumiți de politica pasivă promovată de elita tradițională a bătrânilor boieri de la „Concordia”, de absența unor acțiuni ferme și de accentuarea disensiunilor între membrii conducerii societății "Concordia" și unii deputați ai Dietei și Parlamentului imperial, în frunte cu Iancu Flondor și juristul Gheorghe Popovici (poetul Teodor Robeanu), s-a constituit într-un comitet cu scopul de a contribui la structurarea unui partid național puternic. Noua formațiune politică formată (denumită ulterior Partidul Poporal Național Român sau Partidul Național Radical Român) a încercat să preia conducerea Partidului Național Român din Bucovina. Organul de presă al partidului a devenit ziarul "Patria" (1897-1900), având ca principal finanțator pe Iancu Flondor, ziar editat de transilvăneanul Valeriu Braniște.

Tânăra generație de politicieni susținea un radicalism în viața politică și în atitudinea față de administrația Bucovinei, dorind spre deosebire de conservatori, să emancipeze masele românești (țărani, meseriași, intelectuali din lumea satelor și din orașe), conștientizând necesitatea formării unui suport social pentru derularea luptei contra tendințelor ce aduceau prejudicii întregii națiuni.

În august 1898, după retragerea lui Victor baron (1880) de Stârcea din viața politică, în fruntea Partidului Național Român a fost ales Ioan Lupul, căpitanul țării, iar liderii "tinerilor", Iancu Flondor și Modest Grigorcea au devenit vicepreședinți. În toamna anului 1898 Iancu Flondor a fost ales deputat în Dieta Bucovinei, cu unanimitate de voturi, din partea Colegiului II al marilor proprietari. Cu prilejul inaugurării sesiunii Dietei Bucovinei la 28 decembrie 1898, Iancu Flondor a afirmat că va lupta pentru promovarea dreptului autohtonilor la utilizarea limbii materne: „Voi lucra totdeauna într-acolo ca limba noastră să domineze nu numai în cameră, ci să fie întrebuințată și în actele oficiului". În toamna anului 1918 a fost primar al orașului Storojineț

În urma manevrelor autorităților austriece, în martie 1900, o parte din membrii partidului (gruparea conservatoare) pactizează cu oficialitățile bucovinene, motiv pentru care Flondor demisionează din partid în același an. Împreună cu Gheorghe Popovici și Ioan Țurcan, întemeiază Partidul Național Poporal, având ca organ de presă "Deșteptarea" (înființat în 1893). Președinte al noului partid a fost ales George Popovici, iar Iancu Flondor a fost desemnat președinte al Comitetului Central al partidului, devenind șef al formațiunii după plecarea lui George Popovici în România, în anul 1901.

În ianuarie 1902, PNR se distanțează de politica guvernatorului Friedrich von Bourguignon Freiherr von Baumberg (1897-1903) și astfel, în iunie 1902, are loc împăcarea și unificarea celor două partide sub denumirea de Partidul Național Român, sub conducerea lui Iancu Flondor.

Cu toate acestea, în iunie 1904 are loc o nouă dizidență, alături de democrații lui Aurel Onciul, părăsește partidul și gruparea conservatorilor, care se temeau să nu li se aplice eticheta de iredentism pe care o purta Flondor. La data de 17 iunie 1904, Iancu Flondor demisionează definitiv din Partidul Poporal Național Român, retrăgându-se la moșia sa de la Storojineț. Din noiembrie 1904, publicația acestui partid, „Deșteptarea poporului” și-a încetat apariția.

Forțele politice, regrupate din nou în 1908 în cadrul Partidului Creștin Social Român (PCSR) din Bucovina, apelează tot la Iancu Flondor, acesta fiind ales ca președinte în lipsă la 19 octombrie 1908. Ca urmare a acordului intervenit între democrații lui Aurel Onciul și naționali, în ianuarie 1909, PCSR din Bucovina și-a schimbat numele în Partidul Român, păstrându-și statutul și organizarea, iar conducerea partidului a devenit comitet național.

La 7 februarie 1909, Iancu Flondor reintră în viața politică ca președinte al Partidului Român, avându-i ca vicepreședinți pe Aurel Onciul, Zaharie Percec și Mihai Boca. Noua conducere a reluat programul său de la sfârșitul secolului al XIX-lea, urmărind antrenarea țărănimii române din Bucovina în lupta politică. În aprilie 1909 Iancu Flondor a pornit în fruntea a 600 țărani din satele Mahala, Ostrița și Buda, pentru a cere baronului Regner-Bleyleben, guvernatorul Bucovinei, anularea contractului de arendă încheiat de Fondul Religionar Ortodox cu Stammler, pentru moșiile din Mahala.

Cu toate acestea, în preajma campaniei electorale pentru Parlament și pentru Dieta Bucovinei din 1911, cele trei grupări ale Partidului, națională, democrată și conservatoare, au intrat în dispută pentru distribuirea mandatelor. Din cauza divergențelor interne apărute, Iancu Flondor a demisionat din nou, în noiembrie 1910, refuzând să mai revină în fruntea partidului, în pofida rugăminților membrilor de frunte ai partidului. El s-a retras din nou la Storojineț, mulțumindu-se, în toată această perioadă, cu postura de sfătuitor al oamenilor politici români din Bucovina și sprijinitor al mitropolitului Vladimir de Repta, în chestiunile privitoare la păstrarea caracterului românesc al Mitropoliei Bucovinei. Retragerea lui Iancu Flondor la Storojineț în noiembrie 1910 a însemnat și încetarea apariției gazetei „Patria”. În locul „Patriei” rămânea ca organ oficial al Partidului Național Român ziarul „Foaia poporului”.

Odată cu izbucnirea primului război mondial și deși era amenințat cu eventuale represalii din partea autorităților austriece, Flondor a refuzat să se refugieze în România afirmând că: "Mai am și răspunsuri nu numai față de mine și de familia mea. Eu stau în văzul tuturor. Ceea ce fac are repercusiuni în multe direcții. De aceea nu pot face ce mi-ar plăcea sau ar fi interesul meu imediat și personal. Trebuie să mă gândesc și la alții și la viitor"

În perioada primului război mondial, Iancu Flondor și-a pierdut, în urma unui incendiu, conacul și întregul utilaj agricol. El a intervenit pe lângă comandantul rus, generalul Alexei Brusilov, în interesul populației bucovinene, lipsită de alimentele de bază și de posibilitatea de a se aproviziona și mereu amenințată cu deportări și cu rechiziții ale bunurilor. În anul 1917, Iancu Flondor a fost acuzat de către guvernul austriac de înaltă trădare și a scăpat cu viață numai datorită intervenției parlamentarilor români din Viena.

La 15 februarie 1915, Iancu Flondor i-a înaintat lui Ion I. C. Brătianu un Memoriu privitor la fruntariile Bucovinei prin intermediul deputatului Ioan Mavrocordat (din Dângeni). In acest Memoriu, Flondor îl informa pe Brătianu că la Cernăuți s-a constituit un comitet ucrainean care pregătește o hartă etnică a Nordului Bucovinei, pentru a fi încorporat Rusiei. În Memoriu, Flondor atrăgea atenția asupra criteriilor pe baza cărora urmează a fi stabilite fruntariile de nord ale Bucovinei și anume, principii istorice, etnice, economice și culturale. Acest Memoriu a fost interceptat de autoritățile militare austriece și a intrat în 1916, în posesia contelui Ottokar Czernin, cancelarul Austro-Ungariei; autoritățile austriece i-au intentat lui Flondor un proces la Curtea Marțială din Lemberg (Lvov) care s-a judecat în perioada 1916-octombrie 1918, însă n-a fost soluționat datorită evenimentelor de război.^[12]În 1918 s-a prăbușit Imperiul Austriac.

Între primăvara și vara 1918 a fost primar la Storojineț.^[15]

În toamna anului 1918, revine în fruntea mișcării de eliberare națională a românilor din Bucovina și cere guvernatorului austriac conte Joseph Etzdorf să predea românilor prerogativele puterii.

La 9/22 octombrie 1918 a apărut la Cernăuți primul număr al ziarului Glasul Bucovinei, fondat de Sextil Pușcariu, Vasile Bodnărescu, Radu Sbiera și Alexe Procopovici, cu apariție bi-săptămânală. Editorialul „Ce vrem”, publicat în numărul 1 din 22 octombrie 1918, a reprezentat o declarație de principii a românilor bucovineni în problema națională; în articol se scrie: "Vrem să rămânem Români pe pământul nostru strămoșesc și să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre românești".^[16]

La Viena, cei 6 deputați români din Dietă (parlament) au transformat Clubul parlamentar român în Consiliul Național Român, condus de C. Isopescu- Grecul și Gheorghe Grigorovici.

La 14/27 octombrie 1918, din inițiativa lui Iancu Flondor și Sextil Pușcariu s-a organizat la Cernăuți Marea Adunare Națională Română care s-a proclamat Adunare Constituantă, întrunită în sala „Palatului Național” din Cernăuți, în prezența a peste 150 de delegați^[17]. Istoricul Ion I. Nistor precizează în lucrarea sa Unirea Bucovinei^[18] că „Convocarea adunării s-a făcut în baza articolului 2 din legea austriacă pentru întruniri. Scopul adunării era de a se proclama constituanta și de a alege un consiliu național ca organ reprezentativ al românilor bucovineni, care avea să intre imediat în legătură cu românii din Transilvania și Ungaria.” La această adunare politică au participat deputații români din Parlamentul din Viena, foștii deputați din ultima dietă a Bucovinei și primarii din întreaga provincie^[19] , totodată s-a creat Consiliul Național Român, alcătuit din 50 de membri, cu reprezentanți din toate județele Bucovinei, precum și un organism cu caracter de guvern numit Consiliul Secretarilor de Stat, alcătuit din 14 secretari de stat.^[20]Guvernul provizoriu avea un comitet executiv, prezidat de Iancu Flondor. Adunarea Constituantă votează, la propunerea lui Iancu Flondor, "Moțiunea Constituantă a Bucovinei" pentru Unirea Bucovinei cu România. Moțiunea a fost citită de Dorimedont Popovici, ajutor de primar al orașului Cernăuți și deputat în Dieta Bucovinei. După adunarea Constituantei Bucovinei, membrii Consiliului Național Român au fost urmăriți de jandarmeria austriacă, încă în plină putere și s-a încercat chiar arestarea lor, fiind declarați „trădători de țară.”^[21]

Pe data de 28 octombrie 1918, Iancu Flondor, deputatul Gh. Sârbu și fostul deputat Dori Popovici, în numele Consiliului Național, au cerut guvernatorului Josef von Etzdorf să predea puterea de guvernare, dar acesta a refuzat.^[22]

Elemente antiunioniste, în frunte cu Aurel Onciul, au început să se manifeste ostil și tulburau ordinea publică. Soldați ucraineni din Regimentul de Infanterie 41 și din cel de Vânători 22, în ziua de 2 noiembrie au părăsit cazărmile, au prădat depozitele statului, s-au înarmat cu arme și muniții și nu s-au mai supus ordinelor superiorilor. Haosul pusese stăpânire pe Cernăuți, iar corpurile de armată austro-ungare din Ucraina și Basarabia erau în dizolvare. În Cernăuți se aflau și legiunile de voluntari ucraineni, sub comanda arhiducelui Wilhelm de Habsburg, cu nume ucrainizat în cneaz Wasyl Weschywan , zis cneaz Stefanovici, pretins conducător al „Regatului Ucrainean”. O parte a legionarilor ucraineni a dezertat și s-a unit cu soldații ucraineni din cele două regimente din oraș. În aceste condiții, guvernatorul, cu doar un număr redus de jandarmi, nu mai putea restabili ordinea.

În 4 noiembrie, în casa profesorului Alexandru Hurmuzachi a avut loc o întâlnire între guvernatorul Etzdorf și Iancu Flondor, însoțit de Aurel Țurcan și I. V. Stârcea. Etzdorf le spune politicienilor bucovineni că este gata să se retragă din funcție dacă se constituie un guvern din reprezentanți ai ambelor naționalități : români și ucraineni; Iancu Flondor refuză.

La 6 noiembrie, elemente reacționare, susținute de indivizi înarmați, ocupă Palatul guvernatorului pe care îl gonesc, precum și clădirile administrației provinciale și se instalează ca "guvern al Bucovinei". Guvernatorul Josef von Etzdorf se vede nevoit să semneze Protocolul de transmitere a puterii de guvernământ asupra Bucovinei din 6 noiembrie 1918 și predă puterea lui Omelian Popowicz (fost deputat ucrainean) și lui Aurel Onciul, pe care îl considera ca fiind "unicul român proaustriac".

La 15/28 noiembrie 1918 Congresul General al Bucovinei, întrunit în Sala Sinodală din Palatul Mitropolitan din Cernăuți (clădire proiectată la 1860 de Josef Hlavka, astăzi fiind Universitatea din Cernăuți)^[23] sub președinția dr. Iancu Flondor, a adoptat prin vot moțiunea Unirii Bucovinei cu Regatul României. În rezoluțiunea Congresului General al Bucovinei prin care s-a hotărât Unirea se menționează: „Drept aceea noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a țării și investit singur cu putere legiuitoare, în numele suveranității naționale hotărâm Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin^[24] și Nistru, cu Regatul României". La 28 noiembrie 1918 s-a prezentat în Congresul general hotărârea de Unire a Bucovinei care se luase anterior în 27 octombrie 1918.

La Congresul General, din partea Basarabiei erau prezenți Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Ion Buzdugan și Grigore Cazacliu, iar din Transilvania, Gheorghe Crișan, Victor Deleu și Vasile Osvada. Au participat și peste o sută de refugiații bucovineni care au venit la 24 noiembrie din Basarabia, la Cernăuți, în frunte cu I. Nistor, dintre care 12 fruntași au fost cooptați în Consiliul Național.

Documentul original al Proclamației din 15/28 noiembrie 1918 de Unire a Bucovinei cu Regatul României se găsește în Fondul personal Iancu Flondor din Arhivele Naționale ale României^[10]. Tot în acest fond personal este inclusă adresa Președintelui Congresului General al Bucovinei către primul-ministru al Guvernului României, prin care i se aduce la cunoștință hotărârea luată în Sala Sinodală din Cernăuți. Moțiunea de Unire a fost adoptată cu unanimitate de voturi.^[25]La Congresul General al Bucovinei (inclusiv la votarea moțiunii de Unire) au participat 74 membri ai Consiliului Național Român, 7 delegați germani, 6 delegați polonezi și 13 delegați ucraineni din comunele ucrainene Rarancea, Toporăuți, Cuciurul Mic, Ivancăuți, Putila-Storojinețului.. Moțiunea de Unire a fost sprijinită de o delegație a Consiliului național al Polonilor din Bucovina și de o delegație a Consiliului național al Germanilor din Bucovina. Iancu Flondor este ales ca președinte al Consiliului Național Român și devine primul șef al guvernului român în Bucovina. Cu acest prilej, el declară: "Sunt gata să jertfesc totul pentru înfăptuirea voinței poporului român din Bucovina".

Luând act de hotărârea adoptată de Congresul General al Bucovinei din Cernăuți, la 19 decembrie 1919 apare Decretul- regal nr.3744 privitor la unirea Bucovinei cu România, având următorul cuprins: "Bucovina, în cuprinsul granițelor sale istorice, este și rămâne de-a pururi unită cu Regatul României." Semna Regele Ferdinand I și Ion I.C.Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri și ministru al afacerilor externe.^[26][2] Tratatul de pace cu Austria, semnat la Saint-Germain-en-Laye (Franța) la 10 decembrie 1919, preciza că Austria renunță la fostul Ducat al Bucovinei în favoarea României. În Tratat se stabilește granița de-a lungul Ceremușului -Colacinului și până la Nistru -vechiul hotar al Moldovei voievodale.

În iarna lui 1918 a intrat în conflict cu rivalul său Aurel Onciul, fost deputat în Parlamentul austriac, asupra viitorului politic al Bucovinei. Aurel Onciul acționa pentru păstrarea Bucovinei în cadrul unui stat austriac federal și a încheiat o înțelegere cu Consiliul Național Ucrainean, pentru împărțirea provinciei în districte separate românești și ucrainene. Onciul și Consiliul Ucrainean au forțat împreună guvernatorul austriac, la 6 noiembrie, să cedeze puterea guvernului provizoriu româno-ucrainean din Cernăuți.^[27]Consiliul Național Român a denunțat înțelegerea și a apelat la guvernul român de la Iași, pentru intervenția armatei române, în vederea restabilirii ordinei. În acest sens, Consiliul Național a trimis la Iași în noiembrie 1918 un delegat, Vasile Bodnărescu, cu misiunea de a obține sprijin armat de la guvernul român. Vasile Bodnărescu s-a întâlnit în două rânduri cu Alexandru Marghiloman, primul-ministru. La Iași s-a dus și Aurel Onciul pentru a cere guvernului român să nu trimită trupe în Bucovina, însă acesta a fost fluierat în gara din Iași, de refugiații români din Bucovina și a fost reținut.

La data de 23 octombrie/5 noiembrie 1918 prin Ordinul de operații nr. 1, semnat de generalul Constantin Hârjeu, ministru de război, s-a dispus ca Divizia 8 Infanterie, cu regimentele 16, 29 și 37 Infanterie, comandată de generalul Iacob Zadik, din Corpul IV de Armată, având ca șef de stat major pe colonelul Rovinaru, să ocupe fără întârziere Ițcani, Suceava și apoi progresiv întreaga Bucovină până la Cernăuți inclusiv ^[28]; la 8 noiembrie detașamentele armatei române Dragoș, Alexandru cel Bun și Suceava trec vechea graniță a Bucovinei^[29], iar în 11 noiembrie 1918 armata română a intrat în Cernăuți, unde a avut parte de o primire triumfală, fiind aclamată în Piața Unirii (piața din fața primăriei, pe atunci, Piața Principală) de mii de români, în frunte cu președintele Consiliului Național Român Iancu Flondor care în cuvântul său a spus: "Domnule General, dați-mi voie să vă binecuvântez, așa cum o fac doi frați care, după o lungă și dureroasă despărțire, se întâlnesc spre a nu se mai despărți niciodată. O fac, deschizând brațele mele și strângându-vă la piept." Armata română a fost chemată în Bucovina de o putere legal constituită, Consiliul Național, și nu a pătruns ca o armată de ocupație. În "Apelul Președintelui Consiliului Național al Bucovinei, Iancu Flondor, către poporul român"^[30] se menționează că "Consiliul Național [Român] a luat în ziua de 10 noiembrie [1918] în seamă stăpânirea țării și va exercita puterea prin guvernul său." [ "Guvernul" Bucovinei era denumirea formei de conducere a provinciei din epoca austriacă (<<Landesregierung>>)].

Recepția oficială a generalului Zadic , de către Consiliul Național Român în frunte cu Dionisie Bejan și Iancu Flondor a avut loc în sala festivă din Palatul Național Român, în 11 noiembrie 1918. În acest răstimp, forțele ucrainene s-au retras către Galiția fără să opună rezistență. Marele cartier general a întărit Divizia 8 Infanterie cu noi forțe, respectiv Brigăzile 15 și 25 Infanterie. Pe baza ordinului primit, trupele române au continuat înaintarea, făcând legătura cu Divizia 1 Cavalerie, comandată de generalul Mihail Schina, aflată în nordul Basarabiei.

La 30 octombrie/12 noiembrie 1918, Consiliul Național a votat o "Lege fundamentală provizorie asupra puterilor în Țara Bucovinei" prin care și-a asumat puterea în stat. Dionisie Bejan era președintele Consiliului.

Pe 13 noiembrie, la a treia ședință a Consiliului Național din Bucovina, Iancu Flondor a prezentat programul guvernului Bucovinei, care cuprindea politica externă, finanțele, apărarea, agricultura, învățământul etc.

La data de 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei consfințește revenirea acesteia la Patria-Mamă. Moțiunea prin care se propunea unirea cu România a fost prezentată de președintele Congresului, dr. Iancu Flondor, iar la dezbateri a luat cuvântul profesorul dr. Ion Nistor care a făcut o scurtă istorie a răpirii Bucovinei în 1775 și a afirmat "...declarăm actul de cesiune de la 1775 nul și neavenit și hotărâm realipirea țării noastre [Bucovina] la Moldova, din trupul cărei fusese ruptă." Iancu Flondor a dat cuvântul reprezentantului Consiliului Național Polon din Bucovina, dr. Stanislav Kwiatkowski, și profesorului dr.Alois Lebouton, reprezentantul Consiliului Național German din Bucovina, ambii declarând că recunosc drepturile românilor și exprimându-și adeziunea la Unirea Bucovinei a acestor naționalități.

Se hotărăște formarea unei delegații de 15 persoane, condusă de I.P.S.S. mitropolitul Vladimir de Repta și de Iancu Flondor, care să prezinte regelui Ferdinand moțiunea de unire. Delegația Bucovinei este primită la Iași de regele Ferdinand la 29 noiembrie 1918, căruia i-a fost înmânat Actul Unirii.

La data de 18 decembrie 1918, Iancu Flondor este numit în funcția de ministru secretar de stat, fără portofoliu, însărcinat cu administrarea Bucovinei în Guvernul Ion I.C. Brătianu (5). A fost ministru pentru Bucovina în perioada decembrie 1918-aprilie 1919. În această calitate, el a pus bazele noii administrații românești în Bucovina: a introdus limba română în învățământ (fiind înființate școli românești la Cernăuți, Românești,Siret, Călinești), în administrație, justiție etc.; a angajat funcționari din rândul autohtonilor; a militat pentru recuperarea depozitelor din băncile austriece; a sprijinit presa românească; a promovat democratizarea vieții publice și a pledat în favoarea intereselor țăranilor în cadrul elaborării proiectului de reformă agrară ș.a. Numeroase documente din Fondul personal Iancu Flondor din Arhivele Naționale ale României^[10] evidențiază ampla activitate a lui Iancu Flondor pe plan economico-financiar, ca ministru pentru administrarea Bucovinei. Dintre acestea, trebuie menționate memoriile lui Iancu Flondor către Ministerul de Finanțe, prin care solicită susținerea financiară a economiei Bucovinei printr-un împrumut intern, pe bază de bonuri de tezaur, proiectul de lege asupra colonizării zonelor cu populație rară, care prevedea ca cei nou veniți să aibă vârsta de cel mult 45 de ani, să fi satisfăcut serviciul militar, să fie căsătoriți, cu copii, să se ocupe de agricultură, să posede inventar agricol necesar cultivării lotului.

De asemenea, în anul 1919, când se dezbătea intens problema organizării administrative a statului român, gruparea lui Iancu Flondor a propus la 24 aprilie 1919, prin „Programul românilor bucovineni”, să se înființeze în "nordul țării, dincoace de Carpați, un centru propriu administrativ". Această regiune urma să cuprindă Bucovina, Ținutul Hotinului, Dorohoi și parțial Botoșani. "Înființarea lui ar schimba repede fizionomia etnică din această parte, garantând siguranța și contribuind la înflorirea statului", afirma el atunci.

Un alt aspect ignorat de către succesorii săi la cârma administrației bucovinene a constat în prevenirea nemulțumirilor populației și în asigurarea unei integrări profunde, dar fără tensiuni, a minorităților în cadrul României Mari. Într-un raport din 2 aprilie 1919 către regele Ferdinand, Iancu Flondor spunea: "În această situație mi-am zis că pe lângă servirea credincioasă a cauzei comune a neamului trebuie să evit tot ce s-ar resimți de populația neromânească ca o nedreptate prin măsuri pripite și nechibzuite și toate urmările lor s-ar compromite poate ireparabil cauza bună a neamului, precum s-a întâmplat în Basarabia, bântuită și azi de adânci nemulțumiri dăunătoare idealului național" ^[31].

Mormântul lui Iancu de Flondor la Storojineț

Fondul personal Iancu Flondor, mai sus menționat, conține numeroase scrisori adresate lui Iancu Flondor din partea unor personalități ale vremii, cum sunt Grigore Antipa, Ioan Bogdan, George Bogdan-Duică, Matei Eminescu, Alexe Procopovici, Constantin Rădulescu-Motru, Theodor Stefanelli, Gh. Țițeica, Petre Missir, P.P.Negulescu, mareșalul Alexandru Averescu, Sever Zotta, Iuliu Maniu, Ion Nistor, Aurel Onciul, M. Pherekyde, Ion I. C.Brătianu ș.a.^[32] De asemenea, în fond sunt incluse o serie de documente care au aparținut Elenei Flondor, soția lui Iancu Flondor, fiului acestora Șerban Flondor, soției lui Șerban, Nadeje (Nadejda) Flondor, născută Știrbei și lui Nicolae (Nicu Flondor, fratele lui Iancu Flondor. (Rînziș, Filofteia, op.cit.).

Altă personalitate menționată în fondul personal este Șerban Flondor, (primul fiu), născut la Storojineț, la 2/14februarie 1900. Acesta absolvă Universitatea din Iași cu diploma de inginer agronom (1926); în 1929 primește ca mason, diploma de maestru al "Marii Loje Masonice Naționale din România." În 1939 este ales deputat în Camera Deputaților, pentru ținutul Suceava. Evenimentele din primăvara anului 1944 (ocuparea Bucovinei de Nord de către U.R.S.S.) îl obligă pe Șerban, ca și pe alte mii de bucovineni, să ia calea bejeniei, refugiindu-se la Buftea, la proprietatea soției sale Nadejda. În subsidiar, ar fi de menționat că Șerban Flondor a fost deținut politic al regimului comunist din România (1952--1957). (Mircea Irimescu, op.cit. p. 205).

Câteva adrese din fondul personal al lui Iancu Flondor către Iuliu Maniu evidențiază dezacordul liderului bucovinean față de fuziunea dintre Partidul Național al lui Iuliu Maniu și Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache.

In Arhivele Statului din Cernăuți există "Colecția de documente "Familia Flondor" care cuprinde 10 dosare; fondul "Colecția de documente..." are numărul de inventar 1243.^[33]

Iancu Flondor, în orele de repaus de la conacul său din Storojineț, cultiva muzica, fiind un violoncelist distins sau sculptura pentru care avea un talent pronunțat. La Storojineț se ocupa de administrarea moșiei. Avea fabrică de spirt și creștea vite. Fiica sa vitregă, Maria Flondor, care ulterior s-a căsătorit cu profesorul Gh. A. Cuza, scria versuri în limba germană pe care voia să le publice la Viena.^[34]

Spre cinstirea celor care s-au jertfit pentru împlinirea idealului sfânt al Unirii, la 11 noiembrie 1924, în Piața Unirii din Cernăuți a fost dezvelit monumentul unirii . La festivitate au participat Regele Ferdinand și Regina Maria, Principele Carol și Principesa Elena, prim-ministrul Ion I. C. Brătianu ș.a

Iancu Flondor s-a retras din toate funcțiile politice deținute la 15 aprilie 1919 (când a demisionat din guvernul Ion I.C.Brătianu, în urma unui conflict cu Ion Nistor), dezamăgit de moravurile politice ce se instaurau. În concepția lui Iancu Flondor, integrarea Bucovinei trebuia să urmărească descentralizarea și crearea de autonomii provinciale. În schimb, Ion Nistor era adeptul unei centralizări de tip liberal francez, promovând ideea conducerii provinciei fără organe legislative și executive proprii. În locul lui Flondor, este desemnat istoricul Ion Nistor. După spusele proprii, el a demisionat din guvernul României, "atunci când ar fi trebuit să facă jertfe de cinste", în fața "afacerilor veroase" pe care unii din colegii săi din guvern le făceau în defavoarea Bucovinei și bucovinenilor.^[36] Reacția lui Iancu Flondor a fost generată de desemnarea lui I. V. Stârcea ca ministru delegat pentru Bucovina în locul lui Ion Nistor (în guvernul Averescu), Stârcea fiind acuzat de afaceri ilegale cu pădurile Fondului Bisericesc.

În anul 1920 a intrat în Partidul Poporului, condus de generalul Alexandru Averescu^[37] [38], însă la 2 mai 1920 a demisionat din Partidul Poporului. În anul 1921 Take Ionescu, care încerca să găsească o soluție pentru formarea noului cabinet (ce urma să fie numit la 17 decembrie 1921) i-a contactat pe Matei Cantacuzino și pe Iancu Flondor care avea reputația de om integru și cu spirit practic, constructiv, pentru a sonda șansele includerii acestora în viitorul său guvern.^[39]Matei Cantacuzino a declinat oferta, iar Iancu Flondor, deși sosit în capitală, a acționat spre găsirea unei soluții independente de guvernul Take Ionescu.(Ion Bitoleanu, op. cit. p. 30)

Retras la Storojineț, Iancu Flondor a urmărit îndeaproape evenimentele politice din România, menținând relații strânse cu reprezentanții partidelor aflate în opoziție față de PNL. Era dezamăgit de scandalurile politice, abuzurile guvernanților și luptele politice. În martie 1923, îi scria lui Iuliu Maniu: "Tot timpul am urmărit cu cel mai viu interes acțiunea Dumneavoastră politică în vederea restabilirii dreptății și a legalității vieții politice din România întregită fiind și eu convins că viitorul țării și nației noastre este strâns legat de drept și legalitate, și că visul secular al unei Românii întregite, prospere și puternice nu este realizabil decât numai pe această cale" ^[40].

Iancu Flondor, decorat cu Marea Cruce a Ordinului Coroana României de către Regele Ferdinand a trecut la cele veșnice la data de 19 octombrie 1924 în orașul Cernăuți. Vlad Gafița, în teza sa de doctorat^[12] precizează că Iancu Flondor s-a stins din viață în conacul său din Flodoreni (Storojineț). Conform cumnatului său, Sever Zotta^[41] "Moartea i-a provenit din embolie, de care își dădea foarte bine sama, zicând adeseori că el nu va trăi mult. Sâmbătă 18 0ctombrie s-a simțit destul de bine; a luat masa și s-a retras la 9 ceasuri. Până la 10 oare sara a fost la el cumnatul său dl. Octavian Zotta, fratele meu [al lui Sever Zotta] căruia i-a zis să-i salute pe ceilalți...A doua zi, servitorul observând că până la 11.30 dimineața nu este chemat de stăpân a intrat în cameră și l-a găsit mort în pat în o expresie foarte liniștită."

Un ziar din Franța, Journal des dėbats^[42] a anunțat astfel decesul lui Iancu Flondor: „La semaine dernière est mort, dans son château de Flondoreni, M. Jean de Flondor, ancien ministre d'Etat et président du gouvernement provisoire de Bucovine, lors de l'écroulement de l'empire d'Autriche-Hongrie.”

Statul român i-a organizat funeralii naționale, reprezentanții regelui și ai guvernului depunând coroane. A fost înmormântat în cripta familiei de la Storojineț în 23 octombrie 1924. După ocuparea sovietică a Nordului Bucovinei, mormântul lui Iancu Flondor este profanat, iar monumentul funerar este distrus. La 28 noiembrie 1991 este sfințit un nou monument funerar, ridicat prin osârdia Episcopiei Ortodoxe din Oradea și grija Societății pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuți. 

Iancu Flondor
Iancu Flondor
Date personale
Născut	1865[1]  Storojineț, Imperiul Austriac
Decedat	1924 (59 de ani)[1]  Cernăuți, Regatul României
Frați și surori	Nicu Flondor Tudor de Flondor
Cetățenie	România  Austria
Ocupație	politician
Activitate
Premii	Ordinul Coroana României
Alma mater	Universitatea din Viena

·       1867: Stanley Baldwin, politician englez (d. 1947)

·       1872: Haakon al VII-lea (Prințul Carl al Danemarcei, născut Christian Frederik Carl Georg Valdemar Axel) (3 august 1872 – 21 septembrie 1957) a fost primul rege al Norvegiei după disoluția uniunii dintre Norvegia și Suedia din 1905. Fiind unul dintre puținii monarhi aleși, Haakon a câștigat rapid respectul și afecțiunea poporului său.

Prințul este ales în urma unui plebiscit, prin care obține 80% din sufragii. Își alege numele de Haakon al VII-lea și schimbă numele fiului său Alexander în Olav. Încoronarea oficială are loc la 22 iunie 1906, în catedrala de la Trondheim. Haakon al VII-lea domnește 52 de ani, timp în care reușește să păstreze independența statului său, chiar cu prețul exilului. În timpul celui de-al doilea război mondial Norvegia, deși își proclamă neutralitatea, este invadată de trupele germane.

Regele este amenințat de Hitler, care-i propune să capituleze și să numească ca prim-ministru pe pronazistul Vidkun Quisling. Haakon refuză și se retrage, împreună cu miniștrii săi, la Londra, de unde domnește vreme de 5 ani. La întoarcerea în țară, la 7 iunie 1945, poporul îl întâmpină cu entuziasm și îl numește „tatăl națiunii”.

Haakon moare la 21 septembrie 1957, după ce suferă o fractură de col femural.

Haakon al VII-lea

Rege al Norvegiei

Date personale Nume la naștere Christian Frederik Carl Georg Valdemar Axel Născut 3 august 1872 Charlottenlund, Copenhaga Decedat 21 septembrie 1957 (85 de ani) Palatul Regal, Oslo Înmormântat Royal Mausoleum[*][1]  Părinți Frederic al VIII-lea al Danemarcei Lovisa a Suediei  Frați și surori Christian al X-lea al Danemarcei Prințesa Louise a Danemarcei Prințul Harald al Danemarcei Prințesa Ingeborg a Danemarcei Prințesa Thyra a Danemarcei Prințul Gustav al Danemarcei Prințesa Dagmar a Danemarcei  Căsătorit cu Maud de Wales Copii Olav al V-lea Cetățenie  Norvegia  Danemarca  Religie luteranism  Ocupație monarh  Apartenență nobiliară Titluri prinț Familie nobiliară Casa de Glücksburg Rege al Norvegiei Domnie 18 noiembrie 1905– 21 septembrie 1957 (51 de ani) Încoronare 22 iunie 1906 Predecesor Oscar al II-lea al Suediei Succesor Olav al V-lea

·       1873: Bruno Petzold, scriitor german (d. 1949)

·       1877: László Székely (n. 3 august 1877, Salonta — d. 23 ianuarie 1934, Timișoara) a fost un arhitect maghiar.
Fiul al lui Mihály Székely, antreprenor și maistru constructor și al Zsuzsannei Mados, a deprins de tânăr pasiunea pentru construcții. A absolvit liceul la Salonta, apoi a lucrat aici ca maistru constructor apoi la Budapesta. Aici Székely a absolvit în 1900 Facultatea de Arhitectură din cadrul Universității Politehnice unde l-a avut ca mentor pe marele arhitect Alajos Hauszmann, cel care a proiectat Palatul Regal din Buda. După absolvire a beneficiat de o bursă de studii în Italia, unde și-a rafinat stilul. Întors din Italia a lucrat pentru atelierul lui Czigler Győzőunui, un maistru arhitect din Budapesta. Tot acesta l-a recomandat pentru postul de arhitect-șef al Timișoarei. Postul era nou înființat de primarul de atunci, Karoly Telbisz. La numai 31 de ani a devenit primul arhitect-șef al orașului de pe Bega, unde autoritățile locale i-au încredințat proiectarea unui abator modern (actualul complex al Abatorului Comunal (1904)). A lucrat timp de aproape două decenii în serviciul Primăriei, proiectând un număr mare din cele mai importante clădiri din centrul orașului. În paralel a condus propriul atelier de proiectare, de unde lucra pentru privați și comunități religioase, atât din Timișoara cât și din alte părți ale Imperiului Austro-Ungar. A decedat în ianuarie 1934, la numai 57 de ani.
Clădiri proiectate:

• Timișoara:
  • Abatorul Comunal
  • Baia Publică Neptun
  • Banca Generală Maghiară de Credit (Piața Libertății)
  • Biserica ortodoxă română din Fabric
  • Camera de Comerț și Industrie
  • Casa Brück
  • Casa Emmer
  • Fabrica de Ciorapi
  • Hotel Timișoara
  • Liceul Piarist
  • Liceul Silvic (1908)
  • Statuia Sfânta Maria din Piața Maria
  • Palatul Dauerbach
  • Palatul Fondului Azilului Orășenesc (1908 - Piața Traian)
  • Palatul Hilt & Vogel
  • Palatul Neuhausz
  • Palatul Weiss
  • Palatul Széchenyi
  • Uzina de apă (1910)
• Alte orașe
• Primăria (Salonta)
• Liceul superior de stat (Salonta)
• Palatul episcopiei ortodoxe sârbe (Vârșeț)
• Abator (Becicherecul Mare)
• Fabrică de tricotaje, vile (Gyula)

Casa Brück din Piața Unirii din Timișoara, construită în 1910 după proiectul lui Székely

Baia Publică Neptun, fostă "Casa Székely" sau "Hungaria", construită din planurile și pe cheltuiala arhitectului

László Székely

Date personale Născut 3 august 1877  Salonta, România  Decedat 23 ianuarie 1934 (56 de ani)  Timișoara, România  Căsătorit cu Madelon Szekely-Lulofs[*][1]  Cetățenie  Ungaria  Ocupație arhitect  Activitate Premii Cetățean de onoare al Timișoarei[*] (2002)

* 1899: Louis Alexandre Chiron, (n. 3 august 1899 - d. 22 iunie 1979), a fost un pilot de curse auto, originar din Monaco.
* 1900: Heinrich Schönfeld (n. 3 august 1900) a fost un fotbalist austriac.
* 1903: Principele Nicolae al României (alternativ Nicolae Brana; n. 3 august1903, Sinaia - d. 9 iunie 1978, Lausanne) a fost cel de-al doilea fiu al regelui Ferdinand I și al reginei Maria, fratele mai mic al regelui Carol al II-lea și unchi al regelui Mihai I al României.

Principele Nicolae a jucat un rol politic activ între anii 1927 – 1930, când a făcut parte din Consiliul de Regență care conducea țara în numele regelui minor Mihai I. Nicolae a întâmpinat cu satisfacție întoarcerea fratelui său în țară și preluarea tronului României (așa-zisa Restaurație a lui Carol al II-lea), ceea ce i-a permis să se dedice pasiunilor sale. În decursul anilor 1930 s-a căsătorit cu Ioana Doletti, o femeie de statut social necorespunzător, ceea ce a creat un conflict cu Carol al II-lea, care a condus în cele din urmă la exilarea sa din România.

A murit la vârsta de 74 de ani, după patru decenii de exil.

Principele Nicolae, Nicky cum îl alinta familia, s-a născut la Sinaia, în Castelul Pelișor, pe data de 3 august 1903, fiind al patrulea copil al cuplului princiar Ferdinand și Maria. La nașterea sa, fratele mai mare, Carol, avea 10 ani, iar surorile sale - Elisabeta și Mărioara - 9, respectiv 3 ani. A mai avut o soră - Ileana, născută în 1909, și un frate - Mircea, născut în 1913 și mort prematur, în 1916. Prințul Nicolae a fost botezat de țarul Nicolae al II-lea al Rusiei.

În "Povestea vieții mele", Regina Maria l-a prezentat în cele mai frumoase culori pe Nicolae. Era „un băiețel frumos, cu nasul cam lung... ochii erau de un albastru intens, cu o privire impunătoare, uneori aproape fioroasa.” Un copil „independent, capricios, ciudat, chiar imprevizibil”, dar „seducător, direct, cu o fire deschisă”. Regina mai nota: „Unchiul însuși (Carol I) nu rezista acestei mici ființe impulsive, ale cărei ștrengării și veselii spontane îl amuzau și îl destindeau. El nu mai putea să se separe de Nicky și un surâs deosebit era rezervat mereu acestui drăcușor, care cucerise inimă austeră a regelui.” ^[2] Nicolae își petrece copilăria la Sinaia în Castelul Pelișor – reședința familiei princiare. Partenerii de joacă ai micuțului erau în special frații săi mai mari, preferata lui fiind sora sa Mărioara. Cei doi erau nedespărțiți și timp îndelungat prințesa a fost pentru Nicky tovarășul de joacă ideal.

Încă dinaintea Primului Război Mondial, Nicky a fost trimis la vestitul Colegiu britanic Eton, în pofida pasiunii sale declarate pentru medicină, la care s-a opus bătrânul rege Carol I. Pe atunci, un fiu sau un nepot regal nu putea fi decât militar. În timpul colegiului, prințul și-a uitat slăbiciunea pentru medicină și, aidoma viitorului său nepot, Mihai I, a devenit un pasionat al aviației și al sportului în general. De-a lungul anilor, lăsând să vorbească latura germană a sângelui său, și-a dovedit și abilitățile tehnice, asamblând singur câteva automobile artizanale, cu care a participat la mai multe raliuri și concursuri internaționale.

Regina Maria împreunǎ cu Nicolae în anul 1906

Principele Nicolae în Marina Britanică

Prințul Nicolae al României (copil)

Sfârșitul anului 1914, aduce o schimbare în viața tânărului prinț. Moartea regelui Carol I și urcarea pe tron a tatălui său, Ferdinand I, face ca întreaga familie să-și mute reședința în București, la Palatul Cotroceni. Nicolae își întrerupe studiile și se întoarce în țară, deoarece în Europa izbucnise războiul.

Adolescența liniștită a prințului se sfârșește în vara anul 1916 când România intră în Primul Război Mondial. În însemnările sale târzii, rămase inedite vreme de câteva decenii, Nicolae își amintește cum Regele Ferdinand l-a chemat la el în cabinet înaintea Consiliului de Coroană din 14 august 1916 și i-a spus: „Dinastiile sunt ținute să respecte, în schimbul privilegiilor, un contract nescris, dar solemn și strict, încheiat de la sine cu popoarele peste care domnesc. Neglijența sau, și mai rău, refuzul Principilor sau al Regilor de a sluji corect un popor înseamnă un abuz de încredere și o călcare de contract. Înseamnă o înșelăciune ce trebuie aspru sancționată de partea lezatǎ în acest legământ de Drept Natural. Noi trebuie să ne ignorăm ereditatea, să uităm aliații de sânge în acest ceas de cumpănă al istoriei, pentru a ne îndeplini până la capăt obligațiile cuprinse în contractul încheiat pe cuvânt de onoare cu poporul român.”. A doua zi, țara intră în război împotriva Puterilor Centrale pentru a înfăptui România Mare. La sfârșitul aceluiași an, familia regală, împreună cu guvernul, este forțată să se retragă la Iași, Bucureștiul căzând sub ocupația nemților.

Sfârșitul războiului aduce victoria românilor alături de Antanta precum și înfăptuirea României Mari, dar în familia regală se declanșează un nou scandal. Principele Carol renunță în septembrie 1918 la prerogativele de moștenitor al tronului, ca urmare a căsătoriei sale cu Zizi Lambrino. În această perioadă unele personalități politice cer proclamarea prințului Nicolae ca succesor. Principele fiind al doilea bărbat din familia regală era exclus, conform Constituției românești din acea perioadă, de la succesiunea la tron. Ținând seama de toate aceste prevederi legale, Nicolae a primit o educație deosebită, dar nu una destinată viitorului rege. Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri, i-a declarat regelui Ferdinand: „Prințul Carol trebuie decăzut din prerogativele sale; prințul Nicolae, proclamat în locul său și pentru el făcută educație severă și serioasă”.^[3] Propunerea nu a fost acceptată, nici de suveran, nici de ceilalți lideri politici. Ea și-a pierdut rostul deoarece, în noiembrie 1918, Carol a acceptat desfacerea căsătoriei sale cu Zizi Lambrino, anulată ulterior în ianuarie 1919.

Imediat după terminarea războiului, Nicolae își continuă studiile întorcându-se în Marea Britanie, la Eton. Următorii ani și-i petrece în afara țării, revenind în România doar pe perioada vacanțelor. După terminarea studiilor prințul face un stagiu militar în flota britanică. Revenit definitiv în țară, Nicolae își dedică timpului liber preocupărilor sale preferate: sportul și viața mondenă. Iarna, pe dealurile din apropierea Castelului Pelișor, aveau loc adevărate concursuri de schi ce îl aveau în prim plan pe Nicolae. Mai târziu prințul avea să publice și o carte despre acest curajos sport. În luna februarie a anului 1921 sora sa cea mare, Elisabeta, se căsătorește cu prințul moștenitor al Greciei. Tot în 1921 are loc și căsătoria lui Carol cu principesa Elena, fiica regelui Greciei, iar în 1922 tovarășa sa de distracții Mignon se mărită cu regele Alexandru I al Iugoslaviei. Rămas acasă numai cu sora sa mai mică, Ileana, prințul descoperă în ea un bun camarad cei doi petrecând din ce în ce mai mult timp împreună. În anul 1920, Regina Maria primește în dar, din partea orașului Brașov, Castelul Bran. Nicolae și Ileana îndrăgesc din prima clipă locul, prințul având propria sa cameră în Bran. După ce regina termină de amenajat locuința, cei trei își vor petrece aici câteva săptămâni din vară în fiecare an. Tot în această perioadă apar și unele mici zvonuri în legătură cu viața deloc disciplinată pe care o ducea prințul. Regina Maria este hotărâtă de această dată să taie răul de la rădăcină, nevrând să se mai ajungă și acum în situația creată de Carol. Ea îi atrage atenția fiului său să fie mai cumpătat cu distracțiile.

Ca membru al familiei regale, a participat la diferite festivități, a prezidat unele societăți și asociații sportive sau de caritate. Nu-l interesau problemele politice și nici nu dorea să se implice în activități care impuneau exprimarea unei opțiuni politice.

Nicolae s-a căsătorit cu Ioana Doletti (fosta noră a politicianului liberal N.N. Săveanu) în secret pe 28 octombrie 1931, în comuna Tohani din jud. Prahova, încălcând statutul Casei Regale, care permitea mariajele doar cu membri ai caselor regale europene.^[4] La cere­rea lui Carol, mariajul a fost declarat nul de Tribunalul Ilfov în decembrie același an.^[4]Principele Nicolae nu a recunoscut însă decizia.^[4] În consecință, Carol al II-lea l-a scos pe Nicolae din Casa Regală.^[4]Nicolae și-a continuat viața pînă la capăt alături de Ioana Doletti, sub numele de Nicolae Brana

Nicolae al României

Date personale Născut 5 august 1903  Sinaia, România  Decedat 9 iunie 1978 (74 de ani)[1]  Madrid, Spania  Părinți Ferdinand I al României Maria a României  Frați și surori Mircea de România Carol al II-lea al României Principesa Elisabeta a Romaniei Ileana a României Maria de România, Regina Iugoslaviei  Cetățenie  Regatul României  Religie Biserica Ortodoxă Română  Ocupație pilot de curse automobilistice[*]  Activitate Apartenență nobiliară Titluri prinț Familie nobiliară House of Hohenzollern-Sigmaringen[*] Regele României  Modifică date / text   Membru de onoare al Academiei Române

·       1904: Clifford D. Simak, scriitor american (d. 1988)

·       1905: Moni Ghelerter (numele la naștere, Solomon Ghelerter ^[1], n. 3 august1905, Iași, România – d. 4 noiembrie 1979, București, RS România) a fost un om de teatru român-evreu, regizor la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București și profesor de actorie la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică Ion Luca Caragiale din București.

Moni Ghelerter s-a născut într-o familie de intelectuali. Tatăl său, Milo Ghelerter, de meserie farmacist, era ziarist la Evenimentul. Prieten cu scriitorul Șalom Aleihem, Milo Ghelerter l-a găzduit la Iași în cursul vizitei acestuia în România în anul 1906. Milo Ghelerter era fratele cunoscutului Dr. Leon (Litman) Ghelerter, conducător al mișcării socialiste din România și medic, ctitor de spitale la Iași și București.

A urmat în orașul natal Conservatorul de Artă Dramatică, fiind elevul poetului și profesorului Mihai Codreanu, și Facultatea de Drept.^[2] Și-a luat doctoratul în drept la Paris.^[3] Apoi, timp de un deceniu, a practicat avocatura și ziaristica. A fost secretar de redacție la ziarul Le Moment din București și secretar al avocatului și scriitorului Demostene Botez.^[2]

Primul contact cu lumea teatrului îl are la vârsta de opt ani, în anul 1913. Nepotul lui, arhitectul Lou Gelehrter, își amintește de povestea unchiului său, Moni:

"Aveam vreo 8 ani și am intrat în salonul de mode, (pălării) al mamei mele, salonul Hélène din Iași. Mama pleca în fiecare an la Paris și aducea cele mai elegante pălării pentru elegantele Iașiului din acele vremuri. În prăvălie se afla o frumoasă care discuta râzând cu mama. „Eu, dragă, nu port nimic pe dedesubt.” Domnișoara își ridică rochia lungă și se arătă goală în fața noastră. Era Elvira Popescu!"

Moni Ghelerter și-a început ucenicia pe lângă regizorul Alexandru Finți, montând piesa Gema de Margaret Kennedy la Teatrul Barașeum din București, locul unde în timpul prigoanei fasciste antonesciene se adunaseră actorii și oamenii de teatru evrei, între care M.H. Maxy, Alexandru Finți și Beate Fredanov. Aici, întâi ca ajutor și apoi ca regizor, a pus în scenă mai multe de piese de teatru, care au avut succes.^[3]

Debutul propriu-zis, ca regizor, a avut loc la 23 ianuarie 1946, cu premiera absolută a piesei Ultima oră de Mihail Sebastian, pe scena Teatrului Național din capitală,^[2] unde a activat până la sfârșitul vieții sale, la 4 noiembrie 1979.

Moni Ghelerter a pus în scenă spectacole memorabile la multe teatre din București și din țară. Alături de actorul Radu Beligan și dramaturgul Alexandru Mirodan deschide în 1964, cu spectacolul „Celebrul 702”, porțile Teatrului de Comediedin București.

A primit titlul de maestru emerit al artei.^[2]

A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.^[4]

Este înmormântat, alături de fratele său, Felix Ghelerter, la Cimitirul Filantropia din București. Monumentul funerar, realizat din travertin, a fost conceput de sculptorul Nicolae Roșu.

Moni Ghelerter fost căsătorit pentru câțiva ani cu actrița Marcela Rusu, căsătorită ulterior cu liderul comunist Alexandru Bârlădeanu și mai târziu cu scriitorul Aurel Baranga.

Fratele lui Moni Ghelerter a fost Felix Ghelerter, care și-a continuat activitatea în domeniul cărții și după naționalizarea și desființarea în 1952 a editurii Forum, pe care a fondat-o. Cei doi frați, Moni și Felix, au fost legați strâns în viață, ca și în lumea de dincolo, mormintele celor doi se află unul lângă celălalt la Cimitirul Filantropia din București

Spectacolele realizate de Moni Ghelerter în ordine cronologică

• Frații Sanger, de Margaret Kennedy, premieră la 15.06.1941, la Teatrul Barașeum
• Ultima oră, de Mihail Sebastian, premieră absolută la 23.01.1946, la T.N.B.
• Unchiul Vanea, de Anton Cehov, premieră la 30.04.1946, la T.N.B.
• Frenezie, de Peyret Chappuis, premieră la 30.10.1946, la T.N.B.
• Nepotul din Giurgiu, de Alexandru Șahighian, premieră la 23.12.1946, la T.N.B.
• Nopțile mâniei, de Armand Salacrou, premieră la 20.09.1947, la T.N.B.
• Domnișoara, de Jacques Deval, premieră la 05.12.1947, la T.N.B.
• Romeo și Julieta, de William Shakespeare, premieră la 09.10.1948, la T.N.B.
• Confruntarea, de Seinin și Lev Tur, premieră la 13.02.1949, la T.N.B.
• Trei surori, de Anton Cehov, premieră la 27.01.1950, la T.N.B.
• Ziua cea mare, de Maria Banuș, premieră la 10.04.1950, la T.N.B.
• Egor Buliciov și alții, de Maxim Gorki, premieră la 12.02.1951, la T.N.B.
• Dealul vrăbilor, de Al. Simukov, premieră la 02.07.1951, la A.T.F.B.
• Trei surori, de Anton Cehov, premieră la 03.07.1951, la A.T.F.B.
• O noapte furtunoasă, de I. L. Caragiale, premieră la 06.07.1951, la A.T.F.B.
• Dușmanii, de Maxim Gorki, premieră la 06.07.1951, la A.T.F.B.
• Lupii, de Radu Boureanu, premieră la 14.04.1952, la T.N.B.
• Vadul nou, de Lucia Demetrius, premieră în anul 1952 la T.L.S.B.
• Oameni de azi, de Lucia Demetrius, premieră la 23.09.1952, la T.L.S.B.
• Ultima oră, de Mihail Sebastian, premieră la 17.12.1953, la T.N.B.
• Ultima oră, de Mihail Sebastian, premieră la 03.03.1954, la Teatrul Național Arad
• Cei din Dangaard, de Martin A. Nixo, premieră la 27.10.1954, la T.N.B.
• Citadela sfărâmată, de Horia Lovinescu, premieră la 23.05.1955, la T.N.B
• Căsuța de la marginea orașului, de Aleksei Arbuzov, premieră la 10.01 1956, la A.T.F.B.
• Ziariștii, de Alexandru Mirodan, premieră la 06.10.1956, la T.N.B.
• Caleașca de aur, de Leonid Leonov, premieră la 03.11.1957, la T.N.B.
• Arborele genealogic, de Lucia Demetrius, premieră la 29.12.1957, la T.N.B.
• Furtuna, de William Shakespeare, premieră la 28.03.1958, la T.N.B.
• Lapzarta Elott, de Mihail Sebastian premieră la 29.06.1958, la Teatrul Național Târgu Mureș
• Surorile Boga, de Horia Lovinescu, premieră la 20.09.1959, la T.N.B.
• A Treia Patetica, de Nikolai Pogodin, premieră la 20.11.1959, la T.N.B.
• Maria, de Vasile Iosif, premiera la 22.06.1960 la T.N.B.
• Celebrul 702, de Alexandru Mirodan, premieră la 05.01.1961, inaugurarea Teatrului de Comedie
• Secunda 58, de Dorel Dorian, premieră la 15.02.1961, la A.T.F.B.
• Steaua fără nume, de Mihail Sebastian, premieră la 15.02.1961, la A.T.F.B.
• Orfeu in infern, de Tennessee Williams, premieră la 04.05.1962, la T.N.B.
• Vizita bătrânei doamne, de Friedrich Dürrenmatt, premieră la 26.02.1963, la T.N.B.
• Șeful sectorului suflete, de Alexandru Mirodan, premieră la 21.09.1963, la T.C.
• Să nu te joci cu dragostea, de Alfred de Musset, premieră la 19.12.1964 la T.N.B.
• Dragă mincinosule, de George Bernard Shaw, premieră la 27.09.1964, la T.L.S.B.
• Don Juan, de J. B. Molière, premieră la 27.01.1965, la A.T.F.B.
• Idiotul, de Feodor Dostoievski, premieră la 27.01.1965, la A.T.F.B.
• Regele moare, de Eugen Ionescu, premieră la 10.10.1965, la T.N.B.
• Domnii Glembay, de Miroslav Krleža, premieră la 11.02.1967, la T.N.B.
• Seringa, de Tudor Arghezi, premieră la 23.09.1967, la T.N.B.
• Nicnic, de A. Bursan, Gh. Panco, premieră la 29.03.1968, la T.C.
• Triptic, de George Astaloș, premieră la 10.12.1968, la A.T.F.B.
• Don Quijote, de Miguel de Cervantes, premieră la 14.12.1968, la A.T.F.B.
• Camuflaj, de Alexandru Mirodan, premieră la 21.08.1969, la T.E.S.
• Transplantarea Inimii Necunoscute, de Alexandru Mirodan, premieră la 13.11.1969, la T.L.S.B.
• O Noapte Furtunoasă, de I. L. Caragiale, premieră la 10.10.1972, la A.T.F.B.
• Kir Zuliaridi, de Vasile Alecsandri, premieră la 10.10.1972, la A.T.F.B.
• Cymbeline, de William Shakespeare, premieră la 15.11.1972, la A.T.F.B.
• Buna noapte nechemată, de Alexandru Popescu premieră in anul 1972, la T.T.P.N.
• Viligiaturiștii, de Maxim Gorki, premieră la 10.01.1973, la A.T.F.B.
• Dragostea noastră, de Silvia Andreescu, premieră la 15.09.1973, la T.T.P.N.
• Pygmalion, de George Bernard Shaw, premieră în 1974, la T.L.S.B.
• Tovarășul Feudal și fratele său , de Alexandru Mirodan, premieră la 23.01.1975, la T.C.
• Valiza cu fluturi, de Iosif Naghiu, premieră la 25.05.1975, la T.T.P.N.  

  Moni Ghelerter
  Date personale
  Nume la naștere	Solomon Ghelerter
  Născut	3 august 1905  Iași, România
  Decedat	4 noiembrie 1979 (74 de ani)  București, RS România
  Părinți	Milo Ghelerter (fratele lui Leon Ghelerter)
  Frați și surori	Felix Ghelerter
  Căsătorit cu	Marcela Rusu
  Etnie	evreii din România[*]
  Ocupație	actor jurnalist avocat regizor de teatru
  Activitate
  Alma mater	Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
  Ani de activitate	1941 - 1975
  Lucrări remarcabile	„Celebrul 702”
  Premii	1. Maestru emerit al artei 2. Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a
  Profesor pentru	Cezara Dafinescu

·       1905: Franz König, cardinal austriac, inițiator al reconcilierii cu Biserica Ortodoxă Română (d.2004)

·       1907: Ernesto Geisel, lider militar și politician brazilian, al 29-lea președinte al Braziliei (d. 1996)
* 1909: Stanisław Piętak (n. 3 august 1909, Wielowieś, în apropiere de Tarnobrzeg, Regatul Galiției și Lodomeriei, Austro-Ungaria - d. 27 ianuarie 1964, Varșovia) a fost un poet de origine poloneză.
În 1929-1933 a studiat filologie polonă și sociologia la Universitatea Jagiellonă din Cracovia. În 1938 a obținut Premiul tinerilor decernat de Academia Polonă de Literatură pentru romanul „Młodość Jasia Kunefała”. În anii ocupației, întreținea legături de colaborare cu detașamentele Armatei Naționale și Batalioanele Țărănești. Din 1947 membru de redacție al periodicului Wieś, din 1954 a presei Łódź Literacka (mai târziu: Kronika). La 27 ianuarie 1964, și-a pus capăt zilelor, aruncându-se pe fereastră. În semn de cinstire a memoriei poetului, în 1965, a fost înființat Premiul Stanisław Piętak, care se acordă anual tinerilor scriitori.

Stanisław Piętak

·       1913: Marin Voiculescu, medic român (d. 1991)

* 1914: Gheorghe Cunescu (n. 3 august 1914, Susleni – d. 28 decembrie1995, București) a fost un preot, publicist, scriitor, critic literar și istoric literar, istoriograf muzical, membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Asociației Scriitorilor din București.

Gheorghe Cunescu s-a născut la 3 august 1914, în Suslenii Orheiului, din părinți agricultori, răzeși – tatăl său, Mihail Cunițchi, fiind și cântăreț la biserica din Susleni. Rămas orfan de tată la vârsta de 4 ani, a fost luat și crescut de unchiul său Ion Cunițchi, din comuna Balatina, Bălți, unde acesta slujea ca diacon. La 9 iulie 1941 se căsătorește cu doamna învățătoare Ana Cegoreanu.

După absolvirea școlii primare din Balatina, s-a înscris la Seminarul Teologic (1928 -1936) din Chișinău, susținându-și examenul de absolvire în 1935. Se înscrie la Facultatea de Teologie din același oraș (1936 -1940). Își susține teza de licență în teologie în 1939, cu mențiunea “Excepțional - cum laude”, nota 10.

La 1 decembrie 1941 este hirotonit preot pe seama parohiei Șoldănești-Orhei (1941 - 1944), de unde, la sfârșitul anului 1944, se refugiază în Țară (România) din cauza ocupării Basarabiei de către sovietici și funcționează ca preot în parohiile Panagia – Dolj (1945 - 1947), Ideciul de Jos (1948 - 1952), Luierul – Mureș (1953 - 1971), Popa – Tatu din București (1972 - 1975), de unde se pensionează, pe caz de boală și limită de vârstă, în ianuarie 1977, desfășurând în continuare, ca preot pensionar, o activitate pastorală remarcabilă, dar dedicându-se îndeosebi activității publicistice și literare, cercetând și studiind, în special, viața, activitatea și opera literară a cunoscutului preot, profesor, teolog și scriitor Grigore Pișculescu, alias Gala Galaction, devenind unul din cei mai însemnați galactionologi. Axa preocupărilor literare ale lui Cunescu o constituie studiul îndelungat al personalității lui Gala Galaction, profesorul său preferat, față de care manifestă un veritabil cult. Lucrările despre maestru au o valoare exclusiv documentară. Referitor la activitatea publicistică trebuie să menționăm că și-a început-o încă din anii studenției, 1935 – 1936, la săptămânalul “Tribuna tinerimii” din Chișinău, editat de un grup de studenți teologi. Tot în această perioadă, avându-l ca profesor la facultate pe părintele Gala Galaction, acesta din urmă, intuind calitățile și însușirile sufletești deosebite ale studentului teolog Cunescu, nu numai ca i-a acordat întreaga sa încredere și bunăvoință, dar l-a și împuternicit să-i descrie activitatea sa multiplă, ceea ce Părintele Gheorghe a reușit cu brio, publicând mai multe volume în diferite ediții. Primul volum a fost "Pe urmele lui Gala Galaction" (1982), vorbind despre călătoriile preotului și scriitorului Gala Galaction în provinciile românești și în străinătate (Ungaria, Italia, Egipt, Muntele Athos etc.).

Împreună cu Sergiu Roșca, distins preot și publicist basarabean, au colaborat la alcătuirea unei lucrări privind viața și activitatea publicistică ale părintelui profesor și publicist basarabean Vasile Țepordei, precum și o postfață la „Amintirile din Gulag” ale acestuia.

Gheorghe Cunescu a avut o colaborare prodigioasă cu diferite publicații laice și bisericești, cum ar fi: “Glasul Bisericii”, “Biserica Ortodoxă Română”, “Mitropolia Olteniei”, “Raza”, “Vatra”, “Magazin istoric”, “Literatura și arta” etc. A abordat diverse probleme bisericești și literare, aducând prețioase contribuții la cunoașterea vieții și activității multor personalități din Basarabia, cum ar fi Mitropolitul Gurie Grosu, Episcopul Dionisie, poetul Alexe Mateevici, pictorul și muzicianul Mihail Berezovschi, etc.

S-a mutat la Domnul în data de 28 decembrie 1995, în vârstă de 81 de ani.

Gheorghe Cunescu
Date personale
Născut	3 august 1914
Decedat	28 decembrie 1995 (81 de ani)
Cetățenie	România
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	critic literar[

* 1916: Ioan Wetzer (n. 3 august 1916, Timișoara, Austro-Ungaria - d. ?) a fost un fotbalist român. Este unul din cei trei frați (ceilalți fiind Rudolf și Ștefan) care au fost toți fotbaliști activi în echipe ale vremii.

* 1921: Mircea Luca (n. 3 august 1921, Zalău – d. 28 iulie 2008^[1]) a fost un fotbalist și medic român, remarcat în România pentru activitatea sa la echipa U Cluj.

A fost cel mai longeviv jucător al echipei U Cluj,^{[necesită citare]} fiind un jucător de bază al echipei în anii ce au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, fiind și un renumit medic orelist. De asemenea, acesta a obținut și titlul de Cetățean de onoare al orașului Cluj-Napoca.

* 1923: Jean Hagen (născută ca Jean Shirley Verhagen la 3 august 1923, Chicago, Illinois - d. 29 august 1977, Los Angeles, California) a fost o actriță americană

Hagen s-a născut ca Jean Shirley Verhagen în Chicago, tatăl ei fiind Christian Verhagen (n. 10 august 1890 – d. aprilie 1983), un imigrant olandez, iar mama sa era Marie, născută în Chicago.

Jean Hagen

Hagen în filmul său de debut Adam's Rib (1949)

·       1926: S-a născut la Fălticeni, in judeţul Suceava,  prima femeie căpitan de cursă lungă din România Teodora Angela Lefterescu; (d. 29 aprilie 2007, Constanţa). În anul 1999 primeste titlul de cetăţean de onoare al municipiului Fălticeni. În ultimii ani din viaţă a locuit în Constanţa, si a  fost înmormântată în localitatea Urluia din Dobrogea.

* 1926: Paul Emil Decei (n. 3 august 1926, Luna de Arieș, județul Cluj – d. 2 iulie 2003, București)^[1] a fost un inginer silvic și scriitor român,^[1]personalitate incontestabilă a salmoniculturii românești din ultima jumătate de secol.^[2]

Acesta, a inițiat o amplă repopulare cu salmonide a apelor de munte, a lacurilor de baraj și a celor alpine și a dezvoltat baza materială, a păstrăvăriilor.^[3]

Ca scriitor, a publicat și s-a făcut remarcat atât prin broșuri și cărți de specialitate în domeniul salmoniculturii, cât și prin schițe de drumețiede-a lungul apelor de munte

A absolvit după liceul din Năsăud (actualul Colegiu Național „George Coșbuc”^[4]), Facultatea de Silvicultură a Politehnicii București în anul 1950^[1].

S-a făcut remarcat încă din anii '50 ai secolului XX prin proiectele sale de amenajări silvice, în acea vreme lucrând ca proiectant principal în cadrul Institutului de Studii și Proiectări Forestiere. Ulterior a lucrat în cadrul Direcției Economiei Vânatului din Ministerul Silviculturii,^[3] unde printr-o muncă – în mare măsură de pionierat, a abordat munca de gospodărire a apelor de munte cu devotament și curaj, drept care autoritățile i-au dat în grijă fondul piscicol al apelor de munte. Astfel, a reușit populare cu salmonide a lacurilor alpine, amenajarea și repopularea cu puiet a râurilor de munte, precum și modernizarea păstravariilor care existau și construirea altora noi.^[1] De asemenea, a sprijinit inaugurarea unor zone de protecție ecologică.^[5]

Datorită măsurilor sale și a rolului pe care și l-a asumat – acela de formator de școală, producția de păstrăv a crescut semnificativ și s-au format specialiști în creșterea păstrăvului.^[1] Literatura sa salmonicolă reprezintă bibliografie în domeniu, pentru facultăți silvice.^[6] O serie de informații puse la dispoziție de către P. Decei despre răspândirea speciilor de pești de apă dulce au fost folosite de academicianul Petru Bănărescu în scrierea monografiei "Fauna Republicii Populare Române. Vol. XIII : Pisces - Osteichtyes (Pești ganoizi și osoși). București. Editura Academiei Republicii Populare România, 1964." 

Opera literară și științifică

• Articole în revistele „Ocrotirea naturii”, „Vânătorul și Pescarul Sportiv”, „România Pitorească”, „Revista Pădurilor”.
• Coautor la:

• Cartea pescarului; Ed. Agro-Silvică de Stat; București; 1959
• Cartea pescarului sportiv; Ed. Agro-Silvică de Stat; București; 1960
• Cartea paznicului; 1962
• Despre Râsul din Carpații României; 1963
• Economia vânatului și salmonicultură : Manual pentru clasele a XI-a și a XII-a, licee cu profil de silvicultură și școli profesionale, anii II-IV; Editura Didactică și Pedagogică; Bucureștiș 1991

• Salmonicultura: Manual pentru școlile profesionale de pădurari și vînători; Anul I și II; București; Ed. Didactică și pedagogică; 1964
• Gospodărirea apelor de munte - Elemente de salmonicultura; Ed. Agro-Silvică de Stat; București; 1964
• Îndrumătorul crescătorului de salmonide Ed. Agro-Silvică de Stat; București; 1966.
• Creșterea păstrăvului; Editura Ceres; București; 1978
• Pescuit în ape de munte - Ghid; Ed. Ceres; București; 1975
• Străbătând văile carpatine; Ed. Albatros; Colecția Atlas, București; 1977
• Lacuri de munte – drumeție și pescuit; Ed. Sport-Turism; București; 1981
• Pe plaiuri și văi carpatine; Ed. Albatros; Colecția Atlas, București; 1983
• Drumețind pe văile apelor repezi; Ed. Sport-Turism; București; 1989
• Poiana Florilor (Pe cărări de munte); Ed. Proema, Baia-Mare; 1997
• Creșterea salmonidelor; Ed. Terra Design; Gura Humorului; 2001  

  Paul Decei
  Date personale
  Născut	3 august 1926 Luna de Arieș, județul Cluj
  Decedat	2 iulie 2003 (76 de ani) București
  Naționalitate	Română
  Ocupație	Inginer silvic Scriitor
  Activitate
  Educație	Colegiul Național „George Coșbuc”, Năsăud
  Alma mater	Facultatea de Silvicultură, Universitatea Politehnica din București
  Organizație	Institutul de Studii și Proiectări Forestiere Direcția Economiei Vânatului, Ministerul Silviculturii
  Cunoscut pentru	Dezvoltarea salmoniculturii în România Literatură de pescuit și de drumeție

·       1926: Tony Bennett (născut Anthony Dominick Benedetto la 3 august 1926Astoria, Queens, New York ) este un cântăreț american de muzică jazz. El a devenit cunoscut pe plan internațional în anul 1962 cu albumul "I Left My Heart In San Francisco".

Tony Bennett

Tony Bennett la cazinoul Chumash Resort, Santa Ynez, California, 2005

* 1933: Stelian Dedu (n. 3 august 1933) este un fost senator român. Stelian Dedu a fost ales senator în legislatura 1990-1992 pe listele FSN în județul Mehedinți. În legislatura 1992-1996, Stelian Dedu a fost ales senator pe listele partidului PDSR. În cadrul activității sale parlamentare în legislatura 1990-1992, Stelian Dedu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Portugheză, Republica Franceză-Senat, Republica Bulgaria, Republica Italiană și Republica Coreea. În legislatura 1992-1996, Stelian Dedu a inițiat o singură moțiune și a fost membru în comisia economică, industrii și servicii.  

Stelian Dedu
Date personale
Născut	3 august 1933 (86 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	politician
Senator

·       1934: S-a născut Jonas Savimbi, politician angolez, întemeietorul şi conducătorul mişcării UNITA (Uniunea Naţională pentru Independenţa Totală a Angolei); (d. 22 februarie 2002).

·       1935: Maria Bieșu (n. 3 august 1935,^[1] Volintiri, raionul Ștefan Vodă, Moldova – d. 16 mai 2012, Chișinău, Moldova) a fost o cântăreață de operă, soprană și lied din Republica Moldova.

În 1967 obține titlul de „Cea mai bună Cio-Cio-san” la Concursul Internațional Miura Tomaki (Ediția I Tokio, Japonia).^[8] Din acest moment, Maria Bieșu a început să fie invitată în juriu, în concerte sau să țină prelegeri la diverse instituții muzicale din Europa, America și Asia. La Tokio, în cadrul concursului din 1973, fiind de acum membră a juriului, Maria Bieșu face cunoștință cu idolul său - Maria Callas.„O voce cu timbrul cel mai frumos din toate vocile care au participat la concurs!” - acesta a fost calificativul formulat de juriul prestigiosului Concurs Internațional P. I. Ceaicovski din Moscova, ediția a III-a. Au fost discuții contradictorii, în urma cărora Mariei Bieșu i s-a conferit doar medalia de bronz. În cadrul acestui concurs a făcut cunoștință cu Irina Arhipova, cea care s-a angajat cu dezinvoltură să-i ajute talentatei moldovence în urcușul pe marile scene ale lumii.^[9] În 1964 interprinde un faimos turneu prin mai multe orașe ale Uniunii Sovietice, după ce în 1963își prezentase cu brio rolul din Madame Butterfly în orașul bulgar Ruse. Într-un șir de spectacole, partener în spectacolul Tosca i-a fost reputatul Muslim Magomaev, care evolua în rolul lui Scapia. Magomaev declară că nu mai cunoscuse o mai bună interpretă a rolului titularar. Când era invitat să evolueze în rolul Scarpia, marele bariton întotdeauna punea condiția ca în rolul Toscăi să fie invitată Maria Bieșu. Vorbind despre soprana moldoveancă, Muslim face trimiteri la vocile Mariei Callas și Renata Tebaldi, afirmând că glasul Mariei este cu adevărat italian.^[10][11]

În 1965 Maria Bieșu este invitată de Teatrul Mare din Moscova să interpreteze rolul Tatianei din opera Evgheni Oneghin de A.Pușkin. Soprana a impresionat cu calitățile sale vocale lumea muzicală moscovită, iar dirijorul B. Haikin, pe lângă felicitările călduroase în urma acelui spectacol, îi propuse o permanentă colaborare. Împreună cu Haikin, Maria Bieșu s-a produs în numeroase reprezentații ale primului teatru din fosta U.R.S.S., a imprimat un șir de creații la radio și pe discuri.^[12]

După ce Maria Bieșu a evoluat pe scena teatrului Metropolitan Opera din New York.^[8] cu partiția Neddei în opera Paiațede Leoncavallo, conducerea acestui teatru a expediat Ministerului de Cultură al U.R.S.S. o ofertă oficială solicitând încheierea unui contract pentru o întreagă stagiune teatrală. Urma să interpreteze zece din cele mai frumoase roluri pe scena Metropolitanului. Diriguitorii și potentații timpului i-au amintit: „Nu uita că ești deputat, că ai obligațiuni morale față de alegători”. Cu gândul la mama și surorile sale, Maria Bieșu n-a mai plecat la Metropolitat Opera, ci a rămas acasă.^[13]Timp de câțiva ani primadona și-a transferat salariul în Fondul Păcii. Maria Bieșu este membru PCUS din anul 1979.

După marele succes de la Tokio, urmează o fructuoasă activitate concertistică. Maria Bieșu evoluează pe scena Teatrului Bolșoi din Moscova și pe scenele teatrelor de operă din Paris, Sydney, Tokio, Varșovia, Helsinki, Tbilisi, Leningrad etc. Susține turnee solistice în orașe din Japonia, Australia, Cuba, Israel.

Piscurile creației sale licrice le-a cucerit alături de regizorii Eugen Platon, Eleonora Constantinov și Mihai Timofti, dirijorii L. Hudolei, I. Alterman, L. Gavrilov, A. Mocialov și Alexandru Samoilă.

Maria Bieșu a decedat pe data de 16 mai 2012, pe patul spitalului Cancelariei de Stat, răpusă de leucemie.

Maria Bieșu s-a stins din viață la 16 mai 2012, la Spitalul Republican al Asociației Curativ-Sanatoriale și de Recuperare a Aparatului Guvernului din Moldova.^[15]. Maria Bieșu suferea de 7 ani de o formă rară de leucemie ^[16]. La 18 mai Guvernul Republicii Moldova a decis acordarea Teatrului de Operă și Balet numele Mariei Bieșu. Primadona Operei Naționale a fost înmormântată la 19 mai 2012 la cimitirul de pe strada Armenească din Chișinău ^[17]. În scuarul Teatrului de Operă și Balet a avut loc un miting în memoria artistei ^[18]. Ziua de 19 mai a fost declarată zi de doliu național în Republica Moldova   

Roluri din opere interpretate

Opera	Rolurile	Anul interpretării
Tosca (Puccini)	Floria Tosca	1962
Evgheni Oneghin (Ceaikovski)	Tatiana	1963
Aurelia (David Gherșfeld)	Aurelia	1963
Madame Butterfly (Puccini)	Cio-Cio-san	1963
Dama de pică (Ceaikovski)	Liza	1965
Aida (Verdi)	Aida	1966
Otello (Verdi)	Desdemona	1967
Trubadurul (Verdi)	Leonora	1969
Eroica baladă (Alexei Stârcea)	Domnica	1970
Paiațe (Leoncavallo)	Nedda	1971
Aleko (Rahmaninov)	Zemfira	1973
Glira (Gheorghe Șt. Neaga)	Glira	1974
Vrăjitoarea (Ceaikovski)	Nastasia	1974
Norma (Bellini)	Norma	1975
Boema (Puccini)	Mimi	1977
Turandot (Puccini)	Turandot	1979
Iolanta (Ceaikovski)	Iolanta
Serghei Lazo (David Gherșfeld)	Olga	1980
Cavaleria rusticană (Mascagni)	Santuzza	1980
În furtună (Hrennikov)	Natalia	1980
Forța destinului (Verdi)	Leonora	1981
Vivat, maestro! (Donizetti)	Serafina	1982
Adrienna Lecouvreur (Cilèa)	Adrienna	1984
Doidona și Enea (Purcell) (interpretare concertistică)	Didona	1984
Aici e liniște în zori (Molceainov)	Rita	1985
Don Carlos (Verdi)	Elizabetha	1985
Alexandru Lăpușneanu (Gheorghe Mustea)	Ruxanda	1987
Un ballo in maschera (Verdi)	Amelia	1989
Nabucco (Verdi)	Abigaille	1995

Filmografie

Portretul Mariei Bieșu pe o coliță din Republica Moldova.

• Cântă Maria Bieșu (Telefilm-Chișinău, 1971), FC-7;
• Мой голос для тебя (Telefilm-Chișinău, 1971), FC-7;
• Cântă Maria Bieșu (Telefilm-Chișinău, 1976), FCТ-19;
• Cu dragoste către tine (Telefim-Chișinău, 1978), FC-36;
• Песни любви (Moldova-Film, 1980);
• Cio-Cio-san (Moldova-Film, 1981);
• Floria Tosca (Telefilm-Chișinău, 1982);
• O, Maria! (Ekran, 1984);
• Ave Maria! (Teleradio-Moldova, 2000);
• O viață în scenă (Telefilm - Chișinău, 2005).

Maria Bieșu
Maria Bieșu
Date personale
Născută	3 august 1935[1][2]  Volintiri, raionul Ștefan Vodă, Moldova
Decedată	16 mai 2012 (76 de ani)[3][1][2]  Chișinău, Moldova
Înmormântată	Cimitirul Central din Chișinău
Cauza decesului	cauze naturale[*] (leucemie)
Cetățenie	Regatul României  URSS  Moldova
Ocupație	cântăreață cântăreață de operă profesoară de muzică[*] politiciană
Activitate
Gen muzical	operă
Tipul de voce	soprană
Instrument(e)	voce[*] pian
Ani de activitate	1962 - 2012
Case de discuri	Music Master
Premii	Premiul de stat al URSS Ordinul Lenin Erou al Muncii Socialiste Ordinul Insigna de Onoare[*] Artist al Poporului URSS[*] Ordinul Național „Steaua României” în grad de comandor[*] Ordinul Steagul Roșu al Muncii Ordinul Republicii Premiul Lenin

·       1940: Martin Sheen, actor american

·       1941 - S-a născut Beverly Lee, cântăreaţă americană (Shirelles).

·       1947 - S-a născut Sean Tyla, chitarist şi compozitor britanic (Man, Ducks Deluxe, Tyla Gang).
* 1947: Tadahiko Ueda (3 august 1947 - 15 aprilie 2015) a fost un fotbalistjaponez.

·       1948 - S-a născut Jean-Pierre Raffarin, premierul francez în exerciţiu.

·       1949 - S-a născut B.B. Dickerson, basist american (War).

·       195o: Dinu Patriciu (numele real: Dan Costache Patriciu, n. 3 august 1950, București – d. 19 august 2014, Londra^[5]) a fost un politician și om de afaceri român care a activat în domeniul petrolier, bancar și imobiliar.^[6]A murit la vârsta de 64 de ani din cauza unui cancer la ficat (hepatic).

Dan Costache Patriciu, s-a născut la data de 3 august 1950, în familia unui cunoscut petrolist din perioada interbelică.

Tatăl său, Valeriu Patriciu (1903-1987), a fost inginer în mine, doctor în geologie, geofizică și mineralogie și a lucrat ca geolog-șef, începând din anul 1935, în Societatea Astra Română (societate română cu capital anglo-olandez), o sucursală a trustului petrolier Royal Dutch Shell Co. Tatăl său a fost anchetat de către Parchetul Militar din România în scandalul "sondelor deviate", care a făcut valuri timp de doi ani în presa vremii. În acea vreme, Inspectoratul Minier al Statului acuza Societatea Astra Română că exploatează petrol din zone proprietate a statului, cu sonde deviate.

„Așa este, tata a fost petrolist. În momentul în care am luat decizia rațională de a trece spre petrol, de a mă îndrepta spre domeniul energiei, evident că a jucat un rol și copilăria în care auzeam despre mișcări tectonice, sinclinale... și așa mai departe. Dar probabil că exista și un destin”

—Dinu Patriciu

Deși dorea să urmeze artele plastice, la sfatul tatălui său, a ales să dea admitere la arhitectură. Dinu Patriciu a absolvit Institutul de Arhitectură "Ion Mincu" din București în anul 1975, obținând diploma de arhitect. După absolvirea facultății, a fost repartizat ca arhitect la Institutul de Proiectări al Ministerului Comerțului Exterior. A primit numeroase premii de arhitectură și design în România și în străinătate.

Apoi, în anul 1978 este admis ca asistent universitar la Institutul de Arhitectură din București. Face meditații la desen tehnic cu cei care doreau să devină arhitecți, având după spusele sale 85 de elevi pe an (printre care și cunoscutul solist al formației Holograf, Dan Bittman, care nu a trecut însă examenul de admitere la institut).

Împreună cu câțiva colegi, câștigă un concurs internațional de arhitectură pentru construirea unui palat la Abu Dhabipentru fiul șeicului Reza. Între anii 1984-1990, efectuează mai multe deplasări în Emiratele Arabe Unite, unde participă la realizarea unor proiecte asemănătoare.

În perioada regimului comunist, el a acumulat o vastă experiență în domeniul imobiliar, finalizând peste 40 de proiecte locative și de spații comerciale în România și mai mult de 25 de complexe de lux, clădiri de birouri și hoteluri în Emiratele Arabe Unite.

Revine în România după Revoluția din decembrie 1989, pentru a intra în politică și afaceri: imobiliare, presă, servicii financiare și, în cele din urmă, petrol.

Dinu Patriciu a fost căsătorit, după care a divorțat de soția sa. În urma căsătoriei a avut două fiice, Ana și Maria.

În februarie 1990, Patriciu a înființat SC Alpha Construcții și Investiții Imobiliare S.A., care a obținut Autorizația de funcționare nr. 1, aceasta fiind prima firmă privată înființată în România postcomunistă^[7]. Această primă firmă care avea ca obiect de activitate efectuarea de proiecte de arhitectură avea doar 20 de angajați.

„Este perfect adevărat că eu am înființat prima firmă privată din România de după 1989. Avea șapte de zero și un unu la coadă. Făceam proiectare de arhitectură. Toată lumea făcea proiecte în '90. Toți visam, nu? Și apoi m-am apucat de imobiliare.^[8]”

—Dinu Patriciu

Dinu Patriciu a intrat ulterior în afaceri cu petrol, numele său fiind asociat pentru prima dată cu afaceri de combustibil în octombrie 1995, când agenția Mediafax a precizat că "specialiștii IGP cercetează legalitatea contractului de vânzare-cumpărare a unui cargo, tranzacție în care sunt implicați liderii PL '93, Dinu Patriciu și Raymond Luca". Cei doi au fost cercetați pentru evaziune fiscală, dar nu au fost condamnați.

În anul 1996, agenția de presă Reuters îl include pentru prima dată pe Dinu Patriciu într-un top al "noilor îmbogățiți din România" care au făcut rapid avere după evenimentele din decembrie 1989.

„Primul milion de dolari l-am obținut din proiectare de arhitectură și dezvoltare imobiliară. Fără legătură cu petrolul. Chestia cu "primul milion de dolari" e un basm, dar e un basm bazat pe realitate. Realitatea este că într-adevăr cu greu faci primul milion, cu greu faci primele zece, și după aia încep să se acumuleze mult mai ușor deoarece capitalismul se bazează pe un vechi proverb românesc - "Ban la ban trage". Nu e deloc liric, așa e realitatea.^[8]”

—Dinu Patriciu

Dinu Patriciu este, de asemenea, fondator și președinte al Fundației Dinu Patriciu, organizație non-guvernamentală care își propune să sprijine financiar tinerii talentați aflați în imposibilitatea de a-și definitiva educația.

În septembrie 2009, alături de fostul premier georgian Lado Gurgenidze, Dinu Patriciu a cumpărat prin intermediul unui fond de investiții creat de ei doi, Liberty Capital, a 7-a cea mai mare bancă din Georgia, Banca Populară, pentru suma de 15 milioane dolari^[9]. Cei doi au achiziționat 91,28% din capitalul băncii, aceasta fiind prima achiziție facută publică a lui Dinu Patriciu după retragerea lui din acționariatul grupului petrolier Rompetrol

Inițial, Dinu Patriciu a fost Director al fondului de investiții Romania Moldova Direct Fund (RMDF), un fond de investiții privat cu management american, înființat în 1998, printre ai cărui investitori se aflau Corporația Financiară Internațională(IFC) și Societatea Germană de Investiții și Dezvoltare (DEG), o instituție deținută de guvernul german.

În anul 1998, Dinu Patriciu a achiziționat compania Rompetrol, care avea să-l propulseze ca unul dintre cei mai importanți jucători de pe piața energetică a României. După ce a condus achiziția Rompetrol SA de către un grup de investitori în 1998, a fost membru al Consiliului de Administrație de la înființarea acestuia, preluând poziția de director general în 2001.

În anul 2000, este ales ca membru în Consiliul de conducere al Uniunii Generale a Industriașilor din România. De asemenea, deține și funcția de președinte al Alianței Confederațiilor Patronale din România (ACPR), instituție afiliată la Confederația Patronatelor Europene (UNICE) [1].

În anul 2001, Dinu Patriciu a devenit Președinte al Consiliului de Administrație și Director General CEO al The Rompetrol Group, NV (TRG), devenită o societate petrolieră multinațională cu sediul în Olanda, cu operațiuni în 13 țări, având majoritatea activelor și operațiunilor în România, Franța și sud-estul Europei. În anul 2002, el a perfectat cea mai importantă tranzacție pe piața petrolieră din România: încheierea unui parteneriat al Rompetrol cu OMV, grupul petrolier austriac cotat cel mai bine la bursa din Viena.

Dinu Patriciu a contribuit la transformarea Rompetrol dintr-o firmă de servicii petroliere aflată în proprietatea statului într-unul dintre primii 25 de operatori din Uniunea Europeană, în principal printr-un program de achiziții strategice și creștere organică. Acest program a început cu achiziția rafinăriei Vega (1999), continuând cu Petros SA (2000) și achiziția pachetului majoritar al Petromidia SA (2001), cea mai modernă rafinărie și complex petrochimic din România.^[10]

Apoi, Grupul Rompetrol a început un program de extindere la nivel internațional în Balcani, Moldova, Georgia și Ucraina, achiziționând la sfârșitul anului 2005 Grupul Dyneff SA, cel mai mare distribuitor independent de produse petroliere din Franța. Această ultima achiziție, pe lângă dezvoltarea casei de comerț Vector Energy cu sediul în Elveția, a transformat TRG într-un pod care leagă resursele naturale ale Răsăritului cu nevoile de energie ale Occidentului. Grupul Rompetrol a ajuns în anul 2007 să aibă un număr de 7.500 de angajați.

În anul 2006, Topul 300 al revistei Capital îl plasa pe Dinu Patriciu pe locul al șaptelea dintre cei mai bogați români, cu o avere de circa 300-350 de milioane de dolari.

În august 2007, Dinu Patriciu a vândut 75% din acțiunile Rompetrol Holding (el deținând un procent de 80% din acțiuni), care controla Grupul Rompetrol companiei petroliere de stat KazMunaiGaz din Kazahstan. În urma acestei tranzacții, el a rămas în continuare președintele și directorul general al grupului Rompetrol, dar a devenit cel mai bogat român, cu o avere de aproximativ 3,4 miliarde de dolari, din care 2,7 miliarde de dolari au venit doar din vânzarea pachetului deținut la Rompetrol. ^[11]

El a declarat că va utiliza banii încasați în principal pentru finanțarea unor proiecte în petrol, imobiliar și mass-media. Pe lângă acțiunile deținute la The Rompetrol Group, Patriciu mai deține pachete de acțiuni în numeroase alte entități, cuprinzând printre altele o firmă de construcții și imobiliare și un holding de media.

El a preluat pachetul majoritar de acțiuni de la cotitianul Adevărul, anunțând ample investiții în dezvoltarea acestei afaceri și eventuala deschidere a unui post de televiziune. De asemenea, după propriile afirmații, el ar deține proprietăți imobiliare în România de "sute de milioane", investițiile sale nefiind concentrate în zona Capitalei.

În anul 2009, Patriciu se afla pe poziția 397 din 739 de miliardari ai listei Forbes, averea sa fiind estimată la 1,8 miliarde de dolari (1,3 miliarde euro) ^[12]

Astfel, societatea românească de stat Rompetrol a făcut o serie de investiții în Libia în anii '70-'80, prin intermediul societății Rompetrol of Lybia, o filială a societății de stat Rompetrol. După preluarea companiei Rompetrol de către Dinu Patriciu, el a susținut că, în urma privatizării, în patrimoniul Rompetrol SA au intrat nu numai obligațiile, ci și drepturile fostei întreprinderi Rompetrol. Aceasta a cesionat creanța către firma The Rompetrol Group (TRG) pentru 35 de milioane de dolari, urmând apoi un contract de novație cu firma Rompetrol International, controlată tot de Patriciu. 

Dinu Patriciu
Date personale
Născut	3 august 1950 București[1], România
Decedat	19 august 2014 (64 de ani) Londra[4]
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cauza decesului	Cancer hepatic
Copii	2[2]
Cetățenie	română
Ocupație	Om de afaceri
Activitate
Domiciliu	București
Alma mater	Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București[1]
Avere	▼ 1,5 miliarde USD (martie 2012)[2]
Partid politic	Partidul Național Liberal, Partidul Comunist Român[

·       1951 - S-a născut John Graham, chitarist şi percuţionist american (Earth, Wind & Fire).
* 1952: Valeriu (Vladimir) Saharneanu (n. 3 august 1952, Cuizăuca, Rezina)^[1]este un jurnalist basarabean, ex-deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a XIX-a între anii 2011-2014.^[2] Este președinte al Uniunii Jurnaliștilor din Republica Moldova din anul 1997. Valeriu Saharneanu s-a născut pe 3 august, 1952, în satul Cuizăuca, din raionul Rezina.

Educație:

• 1959-1969, Școala medie generală din satul Cuizăuca.
• 1970-1975, Universitatea de stat din Moldova, facultatea de jurnalism;
• 1987-1989, Școala superioară de politologie, facultatea jurnalism din Sankt Petersburg (Leningrad);

Limbi străine: Rusa, Franceza, Engleza

Experiență în alte țări:

• 1993, România, Universitatea Mării Negre, cursuri de tranziție democratică;
• 1995, Germania, Berlin, cursuri de funcționare a presei libere în stat;
• 1996, Belgia, Bruxelles, vizită de studiu la cartierul general NATO; Evenimente și deplasări cu relevanță profesională:
• 1988-1991, Mișcarea de eliberare națională reflectată la Televiziunea Națională în reportaje, interviuri, emisiuni și filme. Subiecte: Marile Adunări Naționale, demonstrații și greve, procesul de prăbușire a URSS, conflicte provocate de serviciile secrete în estul și sudul R.Moldova, rezistența în timpul puciului de la Moscova;
• 1989, decembrie – corespondent special al TVNM la evenimentele Revoluției din România;
• 1990, corespondent special al TVNM la Moscova;
• 1991, corespondent special în cadrul primei vizite a Președintelui R.Moldova în România;
• 1992, coordonator, reflectarea evenimentelor legate de conflictul militar și războiul cu Rusia, declanșat în Transnistria;
• 1992, corespondent special la întâlnirea la nivel înalt a conducătorilor de state-membre ale OSCE de la Helsinky, Finlanda;
• 1992, corespondent special în cadrul vizitei Președintelui R.Moldova în Republica Populară Chineză;
• 1993, corespondent special al TV Naționale în vizita Președintelui R. Moldova în India.

Autor de articole despre starea presei în Republica Moldova, publicate în presa națională și internațională. Participant la Congresul Federației Internaționale a Jurnaliștilor de la Santander, Spania (1995) și Congresul Institutului Internațional de Presă de la Moscova (1998).

Practică profesională.

• 1975-1987, redactor inferior, redactor, redactor superior, șef de secție redacția tele-radio-informație a Comitetului de Stat pentru televiziune și radiodifuziunie a RSS Moldovenești;
• 1989-1991, redactor-șef adjunct al redacției Informații a Televiziunii Naționale a Republicii Moldova;
• 1991-1994, Redactor-șef a Redacției Actualități, programul „Mesager” a Televiziunii Naționale a R.Moldova;
• 1994-1997-2000-2004-2008 - 17 febriarie 2011, președinte al Uniunii Jurnaliștilor din R. Moldova;
• 2011-2014 - deputat în Parlamentul Republicii Moldova pe listele Partidului Liberal. A fost vicepreședinte al Comisiei cultură, educație, cercetare, tineret, sport și mass-media. Ulterior a părăsit fracțiunea și a participat la formarea grupului parlamentar al liberal-reformatorilor.^[2]

Activități profesionale private:

• 1995-1996, redactor-șef al canalului independent „Catalan-TV”;
• 1997, fondator și director al Postului de radio „Vocea Basarabiei”;
• 2001, fondator al Postului de televiziune Europa Nova TV, Nisporeni;
• 2002, fondator al postului de televiziune Euro TV, Chișunău;
• 2001-2002, fondator și director al săptămânalului „Gazeta Românească”;
• 2003, manager principal al Euronova Media Grup, Chișinău.

Alte activități:

• 1999-, fondator și președinte al organizației „Forumul Alternativa Civică”;
• 2000-, președinte al Clubului Național de Presă;
• 2001-, președinte al Fundației „Presa Liberă”.

Evenimente și deplasări cu relevanță profesională:

• 1988-1991, Mișcarea de eliberare națională reflectată la Televiziunea Națională în reportaje, interviuri, emisiuni și filme. Subiecte: Marile Adunări Naționale, demonstrații și greve, procesul de prăbușire a URSS, conflicte provocate de serviciile secrete în estul și sudul R.Moldova, rezistența în timpul puciului de la Moscova;
• 1989, decembrie – corespondent special al TVNM la evenimentele Revoluției din România;
• 1990, corespondent special al TVNM la Moscova, Kremlin, Congresul deputaților poporului din URSS;
• 1991, corespondent special în cadrul primei vizite a Președintelui R.Moldova în România;
• 1992, coordonator, reflectarea evenimentelor legate de conflictul militar și războiul cu Rusia, declanșat în Transnistria;
• 1992, corespondent special la întâlnirea la nivel înalt a conducătorilor de state-membre ale OSCE de la Helsinki, Finlanda;
• 1992, corespondent special în cadrul vizitei Președintelui R.Moldova în Republica Populară Chineză;
• 1993, corespondent special al TV Naționale în vizita Președintelui R. Moldova în India.

Participant la Congresul Federației Internaționale a Jurnaliștilor de la Santander, Spania (1995) și Congresul Institutului Internațional de Presă de la Moscova (1998).  

Vladimir Saharneanu
Date personale
Născut	3 august 1952 (67 de ani) Cuizăuca, raionul Rezina
Căsătorit cu	Maria Bulat-Saharneanu
Copii	Ciprian, Domnița (n. 1985)
Cetățenie	Moldova
Etnie	Român
Religie	Ortodox
Ocupație	Jurnalist
Deputat în Parlamentul Republicii Moldova
În funcție februarie 2011 – 2014
Premii	Ordinul Republicii (31 decembrie 2009) Ordinul Național „Pentru Merit”
Partid politic	Partidul Liberal Reformator Partidul Liberal
Rezidență	Chișinău
Alma mater	Universitatea de Stat din Moldova

·       1952: Osvaldo César Ardiles (n. 3 august 1952 în Bell Ville, Provincia Cordoba), cunoscut în Marea Britanie ca Ossie Ardiles,^[1] este un fost fotbalist și antrenor care a jucat la Campionatul Mondial de Fotbal 1978pentru Argentina.

·       1953: Dana Dogaru, actriță româncă de teatru și film

·       1953 - S-a născut Ian Bairnson, muzician şi compozitor britanic (Alan Parsons Project, Pilot).

·       1955: Renate Weber, jurist și politician român

·       1956 - S-a născut Ian Crichton, chitarist şi compozitor canadian (Saga).
* 1958: Lambert Wilson (n. 3 august 1958) este un actor francez. A devenit cunoscut pentru rolul personajului Merovingian din seria The Matrix.
S-a născut în Neuilly-sur-Seine, tatăl său fiind Georges Wilson, fost actor, manager al Teatrului Național din Paris.^[1] A dat audiție pentru filmul The Living Daylights. A fost distribuit în seria de reclame pentru Calvin Klein, alături de Christy Turlington pentru Eternity în 1991 și 1998. A realizat albumul de muzică „Musical” în 2004, alături de John McGlinn care a condus Orchestra Filarmonicii din Monte Carlo. Pe album sunt cuprinse piesele "Maria" din West Side Story, "There but for You Go I" din Lerner & Loewe's Brigadoon, "The Cafe Song" din Les Misérables, "Johanna" din Sweeney Todd, "Finishing the Hat" din Sunday in the Park with George, "You Do Something to Me" din Fifty Million Frenchmen, "Never Will I Marry" din Greenwillow. Alături de ele se regăsesc și alte coloane sonore rare, cum sunt "Love Song" din Love Life, "It Must Be So" din Leonard Bernstein's Candide sau "Silly People", care nu a mai fost în A Little Night Music.

Lambert Wilson

Lambert Wilson în 2011

* 1959: John Christopher McGinley (n. 3 august 1959, New York) este un actor american.
Câteva filme reprezentative:

• Plutonul (1886)
• Wall Street (1987)
• Talk Radio (1988)
• Nemuritorul II (1991)
• Ultima noapte senină (1992) ca Maior Griffin
• Se7en (1995)
• Fortăreața (1996)
• Duminică, pierzi sau câștigi (1999)
• Recuperatorul (2000)
• Scrubs (2001-2010)
• I-am dat de capăt? (2007)

John C. McGinley

McGinley la UCD Law Society, octombrie 2008.

·       1962: Maria Bitang (mai cunoscută cu numele de Mariana Bitang) (n. 3 august 1962, Râmnicu Sărat) este o renumită antrenoare federală de gimnastică a României, actualmente ocupând postul de Consilier de stat pentru promovarea sportului.

Maria Bitang s-a născut la data de 3 august 1962 în orașul Râmnicu Sărat. A studiat la Academia de Educație Fizică și Sport (1981-1985). După absolvirea facultății, a lucrat ca profesor-antrenor de gimnastică la Clubul Sportiv Deva (1985-1992).

Între anii 1992-2005, a activat ca antrenoare federală al Lotului Olimpic feminin de gimnastică al României. În această calitate, a participat (împreună cu antrenorul-coordonator Octavian Belu) la pregătirea tinerelor gimnaste olimpice ale României, cu care a participat la 3 ediții ale Jocurilor Olimpice, 10 ediții ale Campionatelor Mondiale, 7 ediții ale Campionatelor Europene, 4 ediții de Cupă Mondială și 7 ediții ale Campionatelor Europene de Juniori.

În perioada cât a lucrat ca antrenor al Lotului Olimpic feminin de gimnastică a obținut 152 de medalii (62 de aur, 49 de argint și 41 de bronz). Distribuția medaliilor obținute de sportivele antrenate de Mariana Bitang este următoarea:

• 19 medalii olimpice (7 de aur, 5 de argint, 7 de bronz)
• 44 medalii mondiale (18 de aur, 15 de argint, 11 de bronz)
• 36 medalii europene (seniori) (16 de aur, 10 de argint, 10 de bronz)
• 44 medalii europene (juniori) (16 de aur, 15 de argint, 10 de bronz)
• 16 medalii la Cupa Mondială (6 de aur, 6 de argint, 4 de bronz).

În august 2005, cei doi antrenori (Octavian Belu și Mariana Bitang) au cerut rezilierea contractului cu Federația Română de Gimnastică, după ce conducerea acestui for a decis să desființeze lotul olimpic de gimnastică feminină al României.

La data de 18 ianuarie 2006, Mariana Bitang a fost numită (împreună cu Octavian Belu) în funcția de consilier de stat pentru promovarea sportului la Departamentul pentru Relația cu Autoritățile Publice si Societatea Civilă al Administrației Prezidențiale a României.

În 2007, Mariana Bitang și-a prezentat demisia din funcție în semn de solidaritate cu suspendarea președintelui Băsescude către Parlament și a declarat că pentru viitor are mai multe opțiuni, tot în domeniul sportului, dar nu în organisme care să aibă treabă cu imixtiunea politică

Ca o recunoaștere a meritelor sale în pregătirea gimnastelor olimpice ale României, Marianei Bitang i s-au decernat o serie de distincții, dintre care menționăm următoarele:

• 1994 - Titlul de Antrenor emerit
• 2000 – Diploma de onoare și titlul de Entraineur Honoraire oferit de Federația Internațională de Gimnastică
• 2000 - Ordinul Național "Serviciul Credincios" în grad de Ofiter
• 2004 - Ordinul "Meritul Sportiv", clasa a III-a cu două barete
• 2004 - Ordinul Național "Steaua României" în grad de Comandor
• 2005 - Colanul de aur al Comitetului Olimpic Român
• 2008, 22 iulie - Ordinul „Meritul Sportiv”, clasa I 

·       1963: James Alan Hetfield (n. 3 august 1963, Downey, California, SUA) este un chitarist, vocalist, compozitor american și membru fondator al formației de thrash/heavy metal, Metallica.

Hetfield s-a născut pe 3 august 1963, în Downey, California. El are descendente germane, engleze, irlandeze și scoțiene. Din prima căsătorie a mamei sale, Hetfield are doi frați și o soră mai mică. A urmat cursurile la liceul Downey pentru doi ani și a absolvit la liceul Brea Olinda în 1981.

Tatăl lui, Virgil Hetfield (șofer de camion), și mama lui, Cynthia, o cântăreață de muzică de operetă, erau niște adepți stricți și devotați ai religiei Christian Science. Când James avea 13 ani, părinții săi s-au despărțit, iar la 16 ani mama lui a murit de cancer. Hetfield avea 9 ani când a luat primele lecții de pian, înainte de a cânta la tobele fratelui său David, în final având de-a face cu o chitară la vârsta de 14 ani. Principala lui influență a fost trupa Aerosmith, care, după cum a declarat, este motivul pentru care voia să cânte la chitară. El a mai citat trupele Queen, Led Zeppelin, Black Sabbath, Misfits, AC/DC, Cheap Trick, Rush, Van Halen, Blue Öyster Cult, Scorpions, Alice Cooper, Kiss, Ramones, Motörhead, Sex Pistols, Venom, Iron Maiden, Judas Priest, ZZ Top, Thin Lizzy, Lynyrd Skynyrd, Allman Brothers Band, Ted Nugent, Rainbow, și Deep Purple, ca influențe muzicale.

Hetfield se bucură de o varietate de activități, cum ar fi vânătoare, skateboarding, snowboarding, schi nautic, jet-schi, personalizarea autovehiculelor și motocicletelor în garajul său.

Numeroasele sale tatuaje, spre exemplu cofrajul de patru cărți - 1, 9, 6 și 3, reprezintă anul nașterii sale însoțit de cuvintele Carpe Diem (trăiește clipa). Un alt tatuaj cu flăcări face referire la accidentul pirotehnic pe care l-a suferit în 1992în timpul unui concert în Montréal, Canada. Și-a tatuat un "M" pe mâna dreaptă de la "Metallica" și un "F" de la mâna stângă de la "Francesca".

Hetfield s-a căsătorit cu Francesca Tomasi pe 17 august 1997. Cei doi au împreună trei copii: Cali, Castor și Marcella. În timpul unui interviu acordat pentru Fresh Air, Hetfield a declarat că soția sa l-a ajutat să se maturizeze și să învețe să se ocupe de problemele sale precum furia, explicând că după ce s-au întâlnit, tendințele sale distructive ajunseseră la un punct maxim. El s-a lăsat, de asemenea, de alcool în 2002, iar de atunci continuă un program de reabilitare.

James Hetfield

James Hetfield în 2008

* 1963: Costel Brătianu (n. 3 august 1963, Brăila) este un fost fotbalist român. Întreaga s-a cariera, atât ca fotbalist cât și ca antrenor este legată de CF Brăila. Este fratele lui Vasile Brătianu, ambii făcând performanță cu echipa din Brăila.
* 1966: Svenja Pages (n. 3 august 1966, Rheydt) este o actriță germană, care a fost distinsă cu Goldene Kamera.
Svenja este fiica actorilor Ursula și Harald Pages și sora actriței Annika Pages. Cariera ei de actriță a început după promovarea dramaturgiei la Frankfurt am Main. Devine cunoscută după rolul jucat în serialul Diese Drombuschs, deși a jucat și în îndrăgitul serial de televiziune Tatort.
Filmografie:

• 1986: Diese Drombuschs
• 1988: Ein Fall für zwei
• 1998: Derrick Ein merkwürdiger Tag auf dem Lande
• 1989: Jede Menge Schmidt
• 1989: Drunter und drüber
• 1990: Anwalt Abel
• 1990: Einer für alle
• 1993: Immer wieder Sonntag
• 1993-1994: Hallo Onkel Doc
• 1994: Freunde fürs Leben
• 1994: Die Kommissarin
• 1996: Der Fahnder
• 1996: Und morgen fängt das Leben an
• 1998: Die Cleveren
• 1998: Siska
• 1998: Die Männer vom K3 - Liebestest
• 1999: Tatort Auf dem Kriegspfad
• 2000: Ein unmöglicher Mann
• 2002: Drei mit Herz
• 2002: Flamenco der Liebe
• 2003: Utta Danella Die andere Eva
• 2008: Inga Lindström Sommer der Entscheidung

·       1969: Mihaela Rădulescu (n. 3 august 1969, Piatra Neamț, România) este o vedetă de televiziune, realizatoare și moderatoare de emisiuni de radioși televiziune. A fost unul dintre membrii juriului emisiunii „Românii au talent” (Pro TV).

A participat la Revoluția din 1989 și a fost apoi secretara lui Dan Iosif. A frecventat cursuri la patru facultăți bucureștene(trei ani de I.E.F.S., doi de filologie, unul de psihologie) și trei de regie , la Facultatea de Artă Hyperion, dar nu a absolvit-o pe nici una dintre ele.

Și-a făcut debutul în 1994 la postul de televiziune Tele 7abc^[7]. Prima emisiune pe care a realizat-o s-a numit „Nocturna pe 16 mm”, fiind urmată de „Weekend abc”, o producție de divertisment care avea loc în fiecare duminică, timp de patru ore, de asemenea a lucrat nouă luni la Pro TV, unde a fost redactor-reporter pentru matinalul lui Florin Călinescu

Rădulescu a mai prezentat și realizat și alte emisiuni la posturi precum Antena 1, B1 TV și Pro TV^[7]. Următorul job l-a avut la „Antena 1”, unde timp de șapte ani a realizat și a prezentat emisiunea „Duminica în familie”^[7]. Mihaela a regizat toate edițiile emisiunilor de sport extrem și divertisment premiate de Asociația Profesioniștilor din Televiziune și Radio, fiind primul jurnalist român care a transmis în direct, pentru televiziune, de la decernarea Premiilor OSCAR, în 1998^[7]. În primăvara anului 2009, după divorțul de omul de afaceri Elan Schwartzenberg (divorț secondat de un scandal mediatic de amploare), Mihaela Rădulescu a anunțat că se retrage din lumina reflectoarelor și că se mută cu fiul său, Ayan, în sudul Franței, la Monaco, din dorința de a-i oferi acestuia mult mai multă liniște și protecție^[7].

Mihaela Rădulescu este cunoscută mai ales pentru emisiunea Duminica în familie de pe postul Antena 1.

S-a implicat în activități umanitare - a inițiat și condus campania "Vedete pentru sinistrați", a fost ambasadorul pentru România al organizației United Way și, de mai bine de 10 ani este unul dintre principalii susținători și donatori ai Centrului de îngrijire paleativă (copii cu boli în faze terminale) "Hospice- Casa Speranței", Brașov. Este singura femeie din România cu patru titluri de "Femeia Anului", premii obtinuțe în special pentru implicarea în activități umanitare și cinci premii APTR. A realizat recorduri naționale de audiență încă neegalate cu "Duminca în familie" (Antena 1) și "Steaua ta norocoasă" (Pro TV).

A realizat interviuri cu multe personalități marcante din România, din toate domeniile, dar și cu personalități internaționale - Benjamin Netanyahu, Phil Collins, trei laureați de premiu Nobel (printre care Orhan Pamuk), Catherine Deneuve, Harvey Keitel, Robert de Niro, Quentin Tarantino, Johnny Depp, Julio Iglesias, Marie-France Ionesco, Emir Kusturica etc.

A realizat 4 filme documentare (regizor și scenarist) - "Irak- stelele deșertului", "Musca din Periprava", "Ostrovul meu " (film comandat de WWF) și "Punem pariu că-i vară" (Premiul APTR).

A regizat : videoclipul piesei "Curcubeu" (Bere Gratis), videoclipul piesei "The wizdiz song" (Taxi), Festivalul Internațional de pirotehnie muzicală, spectacolul "Răzvan Mazilu&friends" la Opera Română, emisiunile "Punem Pariu că-i vară".

A jucat în filmele Legături bolnăvicioase (regia Tudor Giurgiu), 15 (regia Sergiu Nicolaescu), Fall down dead (USA) și în piesa de teatru Bed time stories (regia Chris Simion).

Din 2006 scrie lunar o pagină de opinie în revista "Elle", România. Colaborează, ca editorialist-invitat, cu "Jurnalul Național", semnând rubrica "De pus pe gând".

Recent,^[Când?] Rădulescu a debutat în lumea scrisului cu volumul Despre lucrurile simple. În 2009, jurnalista revine cu o nouă carte "Niște răspunsuri" la editura Polirom care devine, ca și precedenta, best-seller. În 2011, Mihaela Rădulescu publică, tot la editura Polirom cel de-al treilea volum al său, "Întreabă-mă orice". Este primul autor român a cărui carte apare ca aplicație pe Iphone și Ipad (pe acest suport digital apare și volumul lui Mircea Cărtărescu, "Enciclopedia zmeilor"), la Humanitas Digital.

În aprilie 2015 a postat pe blogul personal un articol, denumit "Adam și Eva (Toleranța pe la spatele normalității)", în care a atacat homosexualii, considerându-i "anormali", menționând că aceștia ar trebui să nu se afișeze în public și spunând că nu ar vrea să-și vadă copilul "nici gay, nici terorist, nici cerșetor, nici drogat, nici depresiv".^[8] Declarațiile ei homofobice au fost criticate de mai multe persoane publice din România, inclusv Mihai Bendeac, Brianna Caradja^[9], Andreea Raicu^[10] și Ellie White^[11] Ca urmare a declarațiilor sale, aceasta a fost concediată de la revista Elle

A fost căsătorită cu Ștefan Bănică Jr. timp de doi ani (1997–1999).

A fost căsătorită apoi timp de patru ani cu omul de afaceri Elan Schwartzenberg, de care a divorțat în 2008. Au împreună un fiu, Ayan. În urma divorțului, Mihaela Rădulescu și-a păstrat, în acte, numele Schwartzenberg. După divorț, a început o relație cu prezentatorul emisiunii matinale de la Antena 1 (Neața cu Răzvan și Dani), Dani Oțil.

După despărțirea de Dani Oțil, Mihaela Rădulescu a început o relație cu Felix Baumgartner, sportiv și antreprenor austriac cunoscut pentru săritura din stratosferă pe care a realizat-o în 2012. În august 2014 a decedat tatăl Mihaelei Rădulescu

Mihaela Rădulescu
Date personale
Nume la naștere	Mihaela Țiganu[1][2][3][4][5][6]
Născută	3 august 1969 (50 de ani) Piatra Neamț, România
Căsătorită cu	Ștefan Bănică (1997–1999) Elan Schwartzenberg (2004–2008) Bogdan Rădulescu[*] (1988)
Număr de copii	1
Cetățenie	România
Ocupație	Prezentatoare TV, vedetă de televiziune
Activitate
Origine	Piatra Neamț, România
Ani de activitate	1994-prezent

* 1970: Masaharu Suzuki (n. 3 august 1970) este un fost fotbalist japonez.

* 1971: Kazuaki Tasaka (n. 3 august 1971) este un fost fotbalist japonez.

* 1975: Ion Ionuț Luțu (n. 3 august 1975, Slatina, România) este un fotbalist român retras din activitate. În cariera sa el a mai evoluat pentru Progresul București, Universitatea Craiova, Galatasaray, Rapid București, Steaua București, și la câteva echipe din Coreea de Sud și Kazahstan.

* 1975: Felix Brych (n. 3 august 1975) este un arbitru german de fotbal.

Originar din München, Brych a început să arbitreze în Bundesliga din 2004 și a primit licență FIFA în 2007. A arbitrat primul său meci internațional de seniori în octombrie același an, partida în care România a învins-o cu 2–0 pe Luxemburg în grupa G din Preliminariile Campionatului European de Fotbal 2008. În februarie 2008 a arbitrat meciul dintre Panathinaikos și Rangers din optimile Cupei UEFA 2007-2008,^[1] iar în octombrie 2008 a oficiat partida Liverpool vs. PSV Eindhoven din Liga Campionilor 2008-2009 – Grupa D.^[2]În octombrie 2011 Brych a oficiat meciul Manchester United vs. Oțelul Galațidin grupa C a Ligii Campionilor 2011-2012, meci în care l-a eliminat pe Nemanja Vidić

* 1977: Imola Kezdi (în maghiară Kézdi Imola, n. 3 august 1977, Miercurea Ciuc, județul Harghita) este o actriță de teatru și film română. Activând la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj (în maghiară Kolozsvári Állami Magyar Színház), actrița este cunoscută pentru diferite roluri memorabile pe care le-a interpretat atât pe scenă cât și în film.^[1]. Actriței i s-a decernat Premiul UNITER pentru cea mai bună actriță.

Într-unul din spectacolele montate de Mihai Măniuțiu pe scena Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, Tragica istorie a doctorului Faust, de Christopher Marlowe, actrița îl întruchipează pe Mefisto.

Pentru spectacolul Flacăra albă, flacăra neagră (Dybbuk), versiune a piesei „Dibbuk” de S. Anski, pusă în scenă de regizorul israelian David Zinder,^[2] actrița a primit premiul UNITER pentru cea mai bună actriță.

În 2001, actrița a debutat în film interpretând, alături Gheorghe Dinică și Ovidiu Niculescu, unul din cele trei roluri principale din filmul Război în bucătărie, realizat de regizorul Marius Theodor Barna. Filmul fusese realizat anterior, în 1998 într-o versiune pentru televiziune, fiind ulterior extins pentru a deveni o versiune cinematografică.

Filmografie:

• Război în bucătărie (2001)
• Orient Express (2004)

·       1979: Nicole Evangeline Lilly (n. 3 august 1979) este o actrițăcanadiană, cunoscută în special pentru rolul lui Kate Austen în serialulamerican Lost (2004-2010).^[3] rol pentru care ea a câștigat multiple Premii Saturn și Teen Choice Awards și a fost nominalizată la Globul de Aur. Ea a mai jucat în filme ca Afterwards (2008), The Hurt Locker(2008), Real Steel (2011) și filmele The Hobbit: The Desolation of Smaug (2013) și The Hobbit: The Battle of the Five Armies (2014).

Evangeline Lilly

Lilly la Festivalul International de Film Toronto 2008

* 1980: Nadia Ali (în urdu نادیہ علی; n. 3 august 1980,^[1] Tripoli, Libia) este o cântăreață pakistanezo-americană. Ali a devenit cunoscută în 2001 ca solista și textiera formației iiO, după ce piesa lor de debut „Rapture” a ajuns pe locul al doilea în UK Singles Chart.^[2] Cântecul a intrat în mai multe clasamente europene.^[3] Single-ul lor din 2006, „Is It Love?”, a ajuns pe primul loc în clasamentul Billboard Hot Dance Club Play Chart.^[4]

În anul 2005 a decis să urmeze o carieră solo, colaborând cu mai mulți muzicieni ai genului de muzică electronic dance. În 2009 și-a lansat albumul de debut, Embers. Criticii au apreciat-o pentru originalitatea versurilor, combinate cu muzică electronică, baladă, orientală și acustică. Trei dintre melodiile de pe album au ajuns în top 10 Billboard Hot Dance Club Play, printre care și hitul „Love Story”, care a atins primul loc.^[5][6][7] Cântecul a fost de asemenea nominalizat la cea de-a 25-a ediție a Premiilor Internaționale pentru Muzică Dance la WMC, în timp ce „Fantasy” a fost nominalizat la premiile Grammy.^[8][9]

În 2010, ea a lansat o compilație de remixuri intitulată Queen of Clubs Trilogy pentru a sărbători zece ani de la începutul carierei de cantautoare. „Rapture” a fost singurul single relansat de pe compilație, reușind să intre din nou în clasamentele europene.^[10] Ali a lansat single-ul „Pressure” cu Starkillers și Alex Kenji în 2011, care a devenit imn de club și festivaluri, primind un Premiu Internațional pentru Muzică Dance.^[11] În 2012, ea a colaborat cu BT și Arty la single-ul „Must Be The Love”, care a fost nominalizat la Premiile Internaționale pentru Muzică Dance.^[12] Ea a mai colaborat cu mai mulți producători și DJ-i precum Armin van Buuren, Schiller, Avicii și John Creamer & Stephane K. În 2017 a lansat piesa „Almost Home” în colaborare cu Sultan + Shepard, piesă care a ajuns pe locul al patrulea în Billboard Dance/Mix Show Airplay și care a primit o nominalizare la Premiile Juno.^[13][14]

Din 2018 face parte din proiectul experimental HYLLS, depărtându-se de zona EDM și îndreptându-se către zona genului indie pop. În mai 2012, Ali a anunțat că se va muta în Los Angeles deoarece simțea nevoia unei schimbări după 26 de ani locuiți în New York.^[71][85] Ali a mai spus că mutarea i-a oferit inspirație pentru a lucra la Phoenix, făcând-o să-și dorească și mai mult să-și lanseze albumul.^[71]

În decembrie 2012, Nadia a anunțat că s-a logodit, iar în octombrie 2013 s-a căsătorit.

Nadia Ali

Nadia Ali în 2009 Date personale Nume la naștere Nadia Ali Născută 3 august 1980 (39 de ani)[1]  Tripoli, Libia  Cetățenie  SUA  Etnie pakistaneză Religie islam  Ocupație Cantautor Activitate Origine Queens, New York, SUA Gen muzical EDM, trance, house Instrument(e) voce Ani de activitate 2001-prezent Case de discuri Smile in Bed, Armada, Strictly Rhythm, Spinnin', Ultra Records Colaborare cu iiO, Armin van Buuren, Morgan Page, Sultan & Ned Shepard, Starkillers, Avicii, Schiller

* 1984: Michael John "Mile" Jedinak (n. 3 august 1984) este un fotbalistaustralian, căpitan al echipei Aston Villa din Championship și la echipei naționale de fotbal a Australiei.

* 1984: Park Kyoung-doo (în coreeană 박 경두; n. 3 august 1984, Haenam) este un scrimer sud-coreean specializat pe spadă, vicecampion mondial la individual în 2014 și vicecampion mondial pe echipe în 2014 și în 2015.

* 1985: Rubén Limardo (n. 3 august 1985, Ciudad Bolívar) este un scrimervenezuelan specializat pe spadă.

* 1985: Andrea Šerić (n. 1985,^[1] Split, RSF Iugoslavia)^[2] este o handbalistă croatăcare joacă pe postul de pivot pentru echipa românească SCM Craiova^[

* 1987: Loredana Elena Pera (n. Iancu, pe 3 august 1987, în Pitești^[1]) este o handbalistă din România care joacă pentru echipa HC Zalău pe postul de inter stânga.  Loredana Iancu a început să joace handbal la nivel de senioare cu echipa Universitatea Reșița, unde l-a avut ca antrenor și pe viitorul ei soț, Florentin Pera.^[2] În 2011, ea a părăsit gruparea reșițeană și s-a transferat la HC Dunărea Brăila, unde a rămas doar un sezon. La sfârșitul anului competițional 2012, ea a semnat un contract pentru două sezoane cu HC Zalău.

* 1987: Gary Alexis Medel Soto (n. 3 august 1987) este un fotbalist chilian care evoluează la clubul turc Beșiktaș JK.

* 1989: Jules Bianchi (n. 3 august 1989, Nisa, Franța — d. 17 iulie 2015, Nisa, Franța)^[1] a fost un pilot de curse auto care a evoluat în Campionatul Mondial de Formula 1 pentru echipa Marussia F1.

Jules este nepotul lui Lucien Bianchi (Lucien era fratele bunicului lui Jules). Lucien a fost un pilot belgian de Formula 1, care a concurat în Campionatul Mondial de Formula 1 în 7 sezoane între anii 1959 - 1968. Lucien Bianchi a murit în 1969, la vârsta de 34 de ani, în timpul unor teste pentru Cursa de 24 de ore de la Le Mans. La Marele Premiu al Japoniei din 2014, Bianchi a ieșit de pe circuit în virajul 7, și s-a izbit de o macara care, la momentul respectiv, se îndrepta spre mașina lui Adrian Sutil. Bianchi a supraviețuit cumva incidentului, însă a suferit leziuni severe ale capului și leziuni ale creierului între timp. Un accident similar s-a întâmplat în urmă cu 20 de ani la același circuit, cu Martin Brundle distrugându-și McLaren-ul și rănind un comisar de cursă care a suferit o ruptură de picior. El a ieșit din comă la mijlocul lui noiembrie, și a murit în dimineața zilei de 17 iulie 2015.
* 1992: Asproiu Gabriel-Marian (n. 3 august 1992, Calafat, România) , cunoscut ca Asproiu, producător de muzică și artist român. A studiat la Liceul "Matei Basarab^[1]" din Craiova apoi a început să compună pentru diverși artiști din România. Într-un timp foarte scurt a reușit să colaboreze cu nume mari precum INNA^[2], Alina Eremia^[3], The Motans^[4], Lariss^[5], Ruby^[6], Dj Project^[7], Nosfe^[6] & Serena^[8], Jador^[9]. Unul dintre cele mai vizualizate clipuri a fost remixul piesei "Dale Papi" de la Lariss cu peste 2,7 milioane de ascultări   Asproiu colaborează în prezent cu Global Records^[3], una dintre principalele case de discuri din România, are reprezintă artiști de top precum, Inna, Antonia, Carlas`s Dreams, Lariss, Nicoleta Nuca, Alexandra Stan etc.  

Asproiu
Date personale
Nume la naștere	Asproiu Gabriel-Marian
Născut	3 august 1992 (27 de ani) Calafat
Cetățenie	România
Ocupație	Producător muzical   DJ
Activitate
Origine	Calafat
Gen muzical	Trap (gen muzical)   Pop   Deep house
Instrument(e)	FL Studio, DJ
Ani de activitate	2013–prezent
Case de discuri	Global Records
Colaborare cu	Inna   Alina Eremia   Lariss   Ruby   The Motans   Serena   Nosfe

* 1992: Denis Mihailovici Ableazin (în rusă Денис Михайлович Аблязин, n. 3 august 1992, Penza) este un gimnast rus laureat cu trei medalii olimpice din două participari, la Jocurile Olimpice de vară din 2012 și la cele din 2016. A fost și campion mondial la sol la Campionatul Mondial de Gimnastică Artistică din 2014 și a câștigat cinci medalii de aur la Campionatul European, inclusiv patru la Campionatele europene de gimnastică artistică masculină din 2014.
* 1993: Yurina Kumai (熊井 友理奈 Kumai Yurina^?, născută în data de 3 august 1993 în Kanagawa, Japonia) este o cântăreață de pop japonezcare în prezent prestează în trupa Berryz Kobo, ce face parte din proiectul Hello! Project. Yurina s-a alăturat proiectului Hello! Project Kids în anul 2002 și deseori este vocea principală în single-urile trupei Berryz Kobo.
* 1994: Corentin Tolisso (n. 3 august 1994 Tarare, Franța ) este un fotbalistfrancez. Joacă ca  mijlocaș la Bayern Munchen din Germania
* 1999: Brahim Abdelkader Díaz (n. 8 august 1999), cunoscut ca Brahim, este un fotbalist profesionist spaniol, care evoluează pe post de mijlocaș la clubul Real Madrid C.F.

·       2000: Landry Bender (n. 3 august 2000, Chicago, SUA) este o actriță americană.  

Landry Bender
Date personale
Născută	3 august 2000 (19 ani)  Chicago, SUA
Cetățenie	SUA
Ocupație	actriță actriță de film actriță de televiziune[*

VA URMA