REVISTA MEA DIN 20 SEPTEMBRIE/ 2

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 20 SEPTEMBRIE 2020

PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ

Sf M Mc Eustație și soția sa, Teopista, cu cei doi fii ai lor: Agapie și Teopist; Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci -  Luarea Crucii și urmarea lui Hristos 

Sf M Mc Eustație și soția sa, Teopista, cu cei doi fii ai lor: Agapie și Teopist

În zilele împărăţiei lui Traian (98-117), petrecea în Roma oarecare dregător, anume Plachida, de neam bun, slăvit, mai bogat decât alţii şi atâta de viteaz în războaie încât chiar şi numai numele lui era înfricoşat vrăjmaşilor. Acesta a fost ales povăţuitor al oştirilor romanilor, atunci când împăratul Romei, Ţiţ (79-81), a mers cu oaste în pământul Iudeei, şi a arătat multă bărbăţie în războaie.

Deşi era închinător de idoli cu credinţa, arăta în viaţa sa lucruri creştineşti, hrănindu-i pe cei flămânzi, îmbrăcându-i pe cei goi, ajutându-le celor căzuţi în primejdii, şi liberându-i pe mulţi din legături şi din temniţe. Şi mai mult se bucura de aceasta, când făcând bine cuiva, îi da mâna de ajutor fiind în primejdie, decât atunci când biruia cu mâna pe vrăjmaşi. Era ca un alt Cornelie, despre care pomenesc Faptele Apostolilor, în toate lucrurile bune desăvârşit, afară numai că nu avea sfânta credinţă, cea în Domnul nostru Iisus Hristos, fără de care toate lucrurile cele bune sunt moarte. Şi avea soţie tot aşa cu fapte bune, ca şi dânsul, cu care a născut doi fii. Plachida şi femeia sa erau foarte buni şi milostivi spre toţi. Îi lipsea aceasta numai, să cunoască pe unul, adevăratul Dumnezeu, pe care neştiindu-l, prin lucruri bune Îl cinstea.

Deci, iubitorul de oameni, Dumnezeu, Cel ce vrea ca toţi să se mântuiască şi nu trece cu vederea pe cei ce fac cele bune, n-a trecut cu vederea nici pe acest bărbat virtuos şi nu l-a lăsat pe el ca să piară în întunericul înşelăciunii idoleşti, ci acela (Care în toate neamurile, cel ce se teme de Dumnezeu şi face dreptate, este primit) l-a făcut pe el primit, şi a vrut ca să-i arate lui calea mântuirii cu un chip ca acesta: Plachida, fiind într-o zi, după obiceiul său, la vânătoare de fiare cu slugile sale, a găsit o cireadă de cerbi, şi, rânduindu-şi călăreţii, au început a urmări pe cerbi.

Şi văzând un cerb mai mare din toată mulţimea, alerga după el. După ce s-a osebit cerbul din grămadă, s-a despărţit şi Plachida de ostaşii săi, cu puţini tovarăşi alergând după el; iar slugile cele ce îi urmau lui, obosind, au rămas departe. Plachida singur, având calul mai iute, a alergat mai departe după cerb în pustie. Alergându-l pe el mult şi fugind departe, cerbul s-a suit pe o piatră înaltă, şi stă pe dânsa; şi sosind aproape Plachida singur, cugeta în sine cam cum ar putea să vâneze cerbul, şi privea la el. Iar înduratul Dumnezeu, Cel ce rânduieşte în toate chipurile mântuirea oamenilor, şi cu judecăţile care ştie povăţuieşte la calea cea adevărată, Acela a vânat pe vânătorul, nu ca pe Cornelie prin Petru, ci ca pe Pavel prin arătarea sa. Căci, stând Plachida mult şi privind la cerb, i s-a arătat lui Hristos, Domnul, astfel: Era o cruce foarte luminoasă între coarnele cerbului, spre care Plachida privind, a văzut asemănarea trupului celui răstignit pe cruce pentru noi, Iisus Hristos. Deci, minunându-se de acea înfricoşată vedenie, a auzit de acolo un glas zicând către dânsul: "De ce mă prigoneşti, Plachido?!" Şi îndată, odată cu acest dumnezeiesc glas, a căzut frică peste el, şi căzând de pe cal la pământ, zăcea ca un mort. Apoi, abia venindu-şi în sine, a zis: "Cine eşti tu, Doamne, cel ce grăieşti cu mine?" Iar Domnul i-a zis lui: "Eu sunt Iisus Hristos, care Dumnezeu fiind, pentru mântuirea omenească îmbrăcându-mă în trup, de voie am pătimit, şi cruce am răbdat; iar tu, neştiindu-Mă, Mă cinsteşti, pentru că lucrurile tale cele bune, şi milosteniile cele multe s-au suit înaintea Mea, şi Mi-am adus aminte să te mântuiesc pe tine. De aceea, M-am arătat ţie prin această vieţuitoare, ca să te vânez întru cunoştinţa Mea, şi să te unesc cu credincioşii robii Mei, pentru că nu vreau ca omul cel ce face lucruri drepte, să piară încurcându-se în cursele vrăjmaşului".

Şi sculându-se Plachida de la pământ, n-a văzut pe nimeni, şi a zis: "Acum, Doamne, cred că Tu eşti Dumnezeul cerului şi al pământului, şi Făcătorul a toate făpturile. Deci, Ţie unuia mă închin, iar pe alt Dumnezeu, afară de Tine, de acum nu voi să ştiu, ci Ţie Doamne mă rog! Povăţuieşte-mă pe mine, ce să fac!" Şi s-a făcut un glas către dânsul, zicându-i: "Să mergi la un preot creştin şi să te botezi de către dânsul, şi acela te va învăţa pe tine calea mântuirii". Acestea auzindu-le Plachida, s-a umplut de bucurie şi de umilinţă, şi căzând la pământ, s-a închinat cu lacrimi Domnului Celui ce i s-a arătat lui, şi se căia că până atunci n-a ştiut dreptatea, şi n-a cunoscut pe Dumnezeu Cel adevărat. Dar se bucură cu duhul că s-a învrednicit de un dar ca acela, care l-a adus pe el la cunoştinţă, şi la calea cea dreaptă l-a povăţuit. Apoi, încălecând pe cal, s-a întors la ai săi veselindu-se cu duhul, şi nespunând nimănui ceea ce se întâmplase.

Iar după ce s-a întors de la vânat la casa sa, a chemat la un loc osebit pe soţia sa, şi i-a spus ei toate cele ce văzuse. Iar ea a zis: "Eu, în noaptea cea trecută, am auzit pe oarecare zicând către mine: "Tu şi bărbatul tău şi fiii tăi, mâine veţi veni la mine, şi mă veţi cunoaşte pe Mine, Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel ce dau mântuire celor ce mă iubesc pe Mine". Deci, să nu zăbovim, ci degrab să facem ceea ce ni s-a poruncit nouă". Şi după ce a înnoptat, a poruncit Plachida să caute unde trăieşte preotul creştin, şi înştiinţându-se de casa lui unde locuieşte şi-a luat femeia şi copiii şi pe oarecare din slujitorii săi cei credincioşi, şi au mers la casa unui preot, anume Ioan, căruia i-a spus toate cu deamăruntul, cum li s-a arătat lor Dumnezeu, şi au cerut sfântul botez de la dânsul. Iar el, auzind acestea, a proslăvit pe Dumnezeul cel ce adună din neamuri, popor bineplăcut Lui şi învăţându-i pe ei sfânta credinţă, le-a spus toate poruncile lui Dumnezeu; apoi, din belşug învăţându-i, şi făcând rugăciune, i-a botezat pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi s-a dat lui Plachida din sfântul botez, numele Eustatie, şi soţiei lui, Teopista, iar fiilor lor: Agapie şi Teopist. Şi împărtăşindu-i preotul cu Sfintele Taine cele Dumnezeieşti, le-a dat binecuvântare cu pace, zicându-le: "Dumnezeu să fie cu voi, Cel ce v-a luminat pe voi cu lumina cunoştinţei Sale, şi v-a chemat la moştenirea vieţii veşnice, întru care de vederea Lui pururea vă veţi sătura. Să vă aduceţi aminte şi de mine duhovnicul, părintele vostru".

Şi se duseră la casa lor, născuţi din scăldătoarea botezului, şi plini de negrăită bucurie, pentru că a luminat darul lui Dumnezeu sufletele şi le-a îndulcit inimile, încât li se părea că sunt în cer, nu pe pământ.

A doua zi, Eustatie încălecând pe cal şi luând câteva slugi, s-au dus la locul de vânat, acolo unde a văzut pe Domnul, ca să-i dea mulţumită pentru nespusele Lui daruri. Şi sosind la locul acela, a trimis pe slugile sale, zicându-le: "Să căutaţi vânat". Iar el, descălecînd de pe cal, a căzut cu faţa la pământ rugându-se cu lacrimi, şi mulţumind lui Dumnezeu pentru o milă negrăită ca aceea a lui, că bine a voit a-l lumina pe el împreună cu toată casa sa, cu lumina credinţei. Deci, de aci înainte, se încredinţa în mâinile Domnului său, punându-şi nădejdea în voia Lui cea bună şi desăvârşită, ca după a Sa bunătate, pe toate cele pentru dânsul să le rânduiască spre folos, precum ştie şi vrea. Şi i s-a făcut acolo descoperire de ispitele şi de necazurile cele ce erau să vină asupra lui. Pentru că a auzit pe Domnul grăind către dânsul: "Eustatie, se cade ţie să-ţi arăţi faptele credinţei tale, neîndoirea nădejdii şi osârdia dragostei tale cea către mine; dar acestea se cunosc nu în vremelnicele bogăţii şi în norocirea cea deşartă, ci în sărăcie şi în ispite. Pentru acestea ai să ajungi în multe necazuri, şi o să fii ispitit în primejdii ca un alt Iov, ca lămurit fiind ca aurul în ulcea, vrednic Mie să te afli, şi să primeşti cununa din mâinile Mele". Iar Eustatie a zis: "Doamne, iată înaintea Ta sunt, fă cu mine ceea ce voieşti, sunt gata ca să primesc cu mulţumire orice din mâinile Tale. Că Tu bun şi milostiv eşti; pedepseşti cu milă ca un Tată, şi oare să nu primesc părinteasca învăţătură din îndurate mâinile Tale? Cu adevărat sunt gata a suferi că un rob şi a răbda toate cele puse asupra mea, numai ajutorul Tău cel atotputernic să fie cu mine". Şi iar a auzit acel glas: "Dar, acum vrei ca să primeşti necazul, sau în zilele cele mai de pe urmă în ale vieţii tale?" Iar Eustatie a zis: "Doamne, de nu se poate ca să treacă ispitele, apoi dă-mi-le acum ca să rabd acele primejdii, numai trimite-mi ajutorul Tău, ca să nu mă biruiască răutatea, şi să nu mă smulgă pe mine de la dragostea Ta!" Iar Domnul i-a zis: "Îndrăzneşte Eustatie, căci darul meu va fi cu tine, păzindu-te! Apoi când în adâncul smereniei vei veni, Eu te voi înălţa pe tine şi te voi proslăvi, nu numai la cer înaintea îngerilor Mei, dar şi înaintea oamenilor te voi cinsti, pentru că, după acele multe necazuri, iar te voi mângâia pe tine, şi în dregătoria ta cea dintâi te voi rândui. Iar tu nu de cinstea cea vremelnică să te veseleşti, ci de aceea că numele tău este scris în cărţile celor vii". Aşa, sfântul Eustatie vorbind împreună cu nevăzutul Dumnezeu, şi din descoperirile lui scoţând, s-a umplut de multă duhovnicească bucurie şi de dumnezeiesc dar la acel loc şi s-a întors la casa sa, aprinzându-se de dumnezeiasca dragoste.

Nu a tăinuit aceasta nici de cinstită să soţie, ci pe toate i le-a spus ei, pe care din dumnezeiasca descoperire le ştia, că adică vor veni asupra lor multe ispite şi necazuri, pe care se cuvine să le rabde cu bărbăţie pentru Domnul. Iar pe toate acestea, de le vor răbda, bine le va întoarce lor Domnul întru veşnică veselie şi bucurie. Apoi, auzind de aceasta cea cu bună înţelegere femeie, a zis: "Voia Domnului să fie cu noi, fără numai ca dinadinsul să rugăm bunătatea Lui, ca să ne dea nouă răbdare". Şi vieţuiau în toată dreapta-credinţă şi cinste, nevoindu-se în post şi în rugăciuni, făcând milostenii la săraci mai multe decât în trecut şi petrecând în toate faptele bune cu osârdie, mai mult decât în cea dintâi viaţă bună a lor.

Iar nu după multe zile, Dumnezeu binevoind, au intrat boala şi moartea în casa lui, în oameni şi în dobitoace, şi se îmbolnăviră toţi cei ce petreceau în curtea lui. Şi după puţină vreme au murit aproape toate slugile lui, dobitoacele şi toate animalele de casă. Încă au furat şi tâlharii averile lor noaptea, intrând în cămări, care atunci nu mai erau păzite. Şi chiar dacă vreuna din slugi mai era încă în viaţă, fiind cuprinsă de boală, zăcea în pat. Şi în puţină vreme, slăvitul acela şi bogatul dregător a sărăcit. Dar nu s-a mâhnit de aceasta, nici s-a necăjit. În toate acestea ce i s-a întâmplat Eustatie n-a căzut în greşală, ci mulţumind lui Dumnezeu, ca un alt Iov grăia: "Domnul a dat, Domnul a luat. Precum Domnul a voit, aşa a făcut. Fie numele Domnului binecuvântat (în veac)" (Iov 1,21). Şi încuraja pe soţia sa, ca să nu se necăjească de cele ce se întâmplau. Iar ea îl încuraja pe el, şi amândoi răbdau cu mulţumire, încredinţându-se voii Domnului lor, şi se mângâiau cu nădejdea milei lui Dumnezeu. Deci, văzându-se pe sine Eustatie sărăcit, a gândit să se tăinuiască de toţi cunoscuţii şi să petreacă într-o depărtată ţară între poporul cel de rând, ascunzându-şi neamul cel bun al său şi dregătoria cea mare, în sărăcie şi în smerenie, ca aşa, fără vreo piedică sau gâlceava, să slujească Celui ce a sărăcit şi s-a smerit pentru mântuirea noastră, lui Hristos Domnul.

Şi sfătuindu-se despre această cu soţia sa, au hotărât ca vremea ieşirii lor din cetate să fie noaptea. Şi aşa au făcut. Tăinuindu-se de casnicii lor, care rămăseseră foarte puţini şi aceia bolnavi, şi-au luat pe cei doi fii ai lor, şi schimbându-şi hainele cele de mult preţ, s-au îmbrăcat în altele rupte; şi luând puţine din averi, pe câte au putut să ia, au ieşit noaptea din casa lor, lăsându-le pe toate pentru Dumnezeu, slava şi cinstea şi bogăţia, de care deşi se lipsise Eustatie, putea cu înlesnire iar să le câştige, fiind de neam mare, cu înaltă dregătorie cetăţenească, iubit împăratului, şi cinstit de toţi.

Pe toate acestea le-a socotit a fi gunoaie, numai ca să dobândească pe Dumnezeu ajutor sieşi. Şi umbla prin locuri neştiute, ascunzându-se de cunoaşterea omenească; se depărta fugind, şi se aşeza în mijlocul oamenilor celor cu totul de jos şi care nu-l cunoşteau. Aşa ieşind din prea luminate palatele lui, se înstrăina, următor fiind lui Hristos, neavând unde să-şi plece capul.

Şi s-a făcut degrab ştire împăratului şi tuturor celor mari, că iubitul lor dregător, Plachida, s-a ascuns nu se ştie unde. Şi se mirau toţi de ce i s-o fi întâmplat! Oare nu cumva l-a omorât pe el cineva din vrăjmaşii cei de casă? Sau a pierit singur prin vreo întâmplare? Şi nu se pricepea nimeni să spună ceva în legătură cu dânsul. Se îngrijeau toţi şi se făceau cercetări, dar n-a putut nimeni să ştie tainele lui Dumnezeu care se făceau cu Eustatie. Pentru că cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine i s-a făcut lui sfetnic? Iar trăind Eustatie în oarecare loc neştiut, i-a zis femeia lui: "Până când să trăim aici? Să mergem mai bine în ţări depărtate, că nu cumva să ne cunoască pe noi cineva, şi să ne facem de ocară cunoscuţilor noştri". Şi sculându-se cu copiii, s-au dus pe calea care merge spre părţile Egiptului; şi mergând câteva zile, au sosit la mare. Aflând în liman o corabie care vrea să meargă la Egipt, au intrat într-însa şi începură a merge. Iar stăpânul corăbiei era barbar foarte. Acela văzând pe femeia lui Eustatie frumoasă, s-a robit spre dânsa, şi gândea vicleşug în inima sa, vrând să o ia de la acel om sărac. Apoi, sosind în portul la care se cădea să iasă Eustatie din corabie şi să meargă în calea sa, stăpânul corăbiei a luat în loc de chirie, pe femeia lui Eustatie. Eustatie se împotrivea lui şi nu vrea să i-o dea, dar n-a putut mai mult nimic să facă. Căci nebunul acela şi fără de omenie barbar, scoţând sabia, vrea să-l ucidă pe el, şi să-l arunce în mare. Şi nu era nimeni ca să ajute lui Eustatie, şi a început cu plângere a cădea la picioarele omului aceluia, rugându-l ca să nu-l despartă de iubita sa soţie. Dar nici aşa n-a reuşit ceva, că îi hotărâse răspuns desăvârşit, zicându-i: "Sau te du tăcând, de vrei să fii viu, sau vei muri îndată aici de sabia aceasta, şi marea aceasta va fi ţie mormânt". Atunci Eustatie cu cei doi fii au ieşit din corabie, tânguindu-se. Iar cârmaciul acela, depărtând corabia de la mal, a ridicat pânzele şi a început a merge corabia înainte. Ce despărţire groaznică era plăcutului lui Dumnezeu de la soţia sa cea curată şi cinstită! Unul pe altul se petreceau, plângând cu ochii şi tânguindu-se cu inimile. Se tânguia Eustatie cu fiii, stând pe mal; se tânguia şi femeia lui în corabie, răpindu-se de la bărbat şi ducându-se în neştiută ţară. Şi cine va spune jalea, plângerea şi tânguirea lor? Deci, a stătut Eustatie pe mal, privind după corabie, până când a putut a o vedea cu ochii, apoi a purces pe cale plângând şi ducând cu sine pe copilaşii săi cei mititei; şi bărbatul plângea după femeia sa, iar fiii plângeau după mama lor.

Numai cu aceea se mângâia pe sine acel fericit suflet, că unele ca acestea le primea din mâna Domnului, fără de a cărui voie nimic nu putea să se facă asupra lor, şi că spre aceasta este chemat în sfânta credinţă, ca prin răbdare să ajungă la cereasca moştenire.

Dar încă nu se sfârşise necazul acela cu răpirea femeii, că mai mari decât cel dintâi, se arătau altele; încă nu uitase pe cel dintâi, şi iată lipsirea de fii nu era departe. Pentru că s-a întâmplat de a întâlnit în calea lui un râu revărsat peste margini şi foarte repede, la a cărui margine nici luntre nici pod nu se afla, ci aşa prin apă, gol, trebuia să-l treacă pe el călătorul, şi din pricina cursului celui repede al apei, nu era cu putinţă ca pe amândoi fiii deodată să-i treacă de cealaltă parte a râului aceluia.

Deci, lăsând un copil pe mal, iar pe celălalt luându-l pe spate, l-a dus peste râu; şi trecându-l pe el, l-a pus pe celălalt mal, şi pe când se întorcea să ia pe celălalt copil, ca şi pe acela aşijderea să-l treacă, fiind el în mijlocul râului, a ţipat copilul, şi, ridicându-şi ochii Eustatie, a văzut un leu venind spre copil, care, apucându-l pe copil, a fugit cu el în pustie. Şi Eustatie sta privind şi cu jale strigând, până ce n-a putut să mai vadă pe fiară fugind cu copilul cel răpit. Apoi s-a întors înapoi, având nădejde în celălalt copil. Dar încă nu plânsese de-ajuns pe un copil, şi iată că a sosit vremea să plângă după celălalt. Căci, când se întorcea el spre celălalt, iată un lup a alergat ca o nălucă, l-a apucat şi pe acela, şi l-a dus în pădure. Acolo aflându-se, cuprins de necazuri din toate părţile, stând în mijlocul râului, omul se îneca în marea lacrimilor sale. Cine va spune durerile inimii lui, tânguirea şi plângerea cea multă? A fost lipsit mai întâi de soţia sa cea curată, de o credinţă sfântă, care îl mângâia în mâhnirile lui. Apoi a fost lipsit de fii, spre care privind avea răcorire în necazurile lui. Este adevărată minune că omul acesta a rămas viu. Cum n-a căzut în mijlocul apei, slăbind de mâhnire? Dreapta cea tare a Celui Preaînalt îl întărea pe el în răbdare; pentru că cel ce a trimis asupra lui o ispitire ca aceea, acela i-a dat şi răbdare.

Ieşind din râu, a plâns la locul acela destul, şi s-a dus pe cale tânguindu-se. Cu un gând numai se îmbuna, cu mângâietorul Dumnezeu, în care a crezut, şi pentru care pe toate acestea le suferea. Însă n-a cârtit asupra lui Dumnezeu, şi n-a zis: "Oare la aceasta m-ai chemat pe mine, Doamne, într-a Ta cunoştinţă, ca şi de femeie şi de fii să mă lipseşti? Oare acesta este folosul credinţei, ca mai nevoiaş decât toţi oamenii să fiu? Oare aşa iubeşti pe credincioşii Tăi, încât să piară risipiţi unul de altul? "Nimic din toate acestea n-a zis dreptul şi răbdătorul bărbat, ci plecându-şi grumajii cu smerenie, se închină lui Dumnezeu, mulţumindu-I de o cercetare a Lui ca aceea, că pe robii săi nu în norocire lumească, nici în mângâiere seacă, ci în necazuri şi în primejdii voia să-i aibă, ca în veacul ce va să fie să-i mângâie pe dânşii cu cea veşnică bucurie şi veselie. Iar Dumnezeu, Cel ce pe toate spre folos le face, şi îngăduie primejdii asupra dreptului, nu pedepsindu-l, ci ispitindu-i credinţa şi bărbăţia lui, şi nu în mâhnire, ci în răbdarea lui cea bună binevoind, şi mulţumirile lui ascultându-i, precum a păzit pe Iona în pântecele chitului nevătămat, aşa şi pe amândoi fiii lui cei de fiare răpiţi, în gurile fiarelor i-a păzit întregi şi sănătoşi.

Căci leul, înotând pe râu cu copilul, cu nimic nu l-a vătămat pe acesta. Iar când îl ducea pe el în pustie, l-au văzut nişte păstori şi începură a alerga după dânsul chiuind. El, lepădând copilul sănătos, a fugit.

Aşijderea şi lupul, ducând pe copil viu, l-au văzut nişte plugari, şi strigând, au alergat după dânsul; iar acesta le-a lăsat copilul întreg. Păstorii şi plugarii fiind dintr-un sat, au luat copiii şi i-au crescut la ei.

Eustatie, neştiind de aceasta, mergea pe cale, şi uneori mulţumea lui Dumnezeu în răbdare, alteori, biruindu-se de fire, plângea zicând: "Vai mie, cel ce oarecând eram bogat, iar acum sunt sărac şi gol. Vai de mine, cel odinioară casnic, iar acum străin. Eram oarecând ca un pom frumos înfrunzit şi bine rodit, iar acum sunt ca o ramură uscată. Eram înconjurat în casă de prieteni, pe uliţe de slugi, în războaie de ostaşi, iar acum am rămas singur în loc pustiu. Nu mă lăsa Tu, Doamne, nu mă trece cu vederea Atoate văzătorule, nu mă uita întru tot Bunule! Doamne, nu mă părăsi pe mine până în sfârşit! Mi-am adus aminte, Doamne, de cuvintele Tale cele ce mi-ai zis la locul unde Te-ai arătat mie: "Ai să iei ispite ca Iov". Acestea mai mult decât la Iov s-au făcut cu mine. Pentru că el, de s-a şi lipsit de averea sa şi de cinste, dar şedea în gunoiul său, iar eu în ţară străină nu ştiu unde mă voi întoarce. El avea prieteni, mângâindu-l pe dânsul; iar mângâierea mea, fiii mei cei iubiţi, fiarele cele sălbatice apucându-i, i-au mâncat în pustia aceea. El, deşi era lipsit de fiii săi, de la soţie putea să aibă oarecare mângâiere şi alinare; buna mea împreună-vieţuitoare în mâinile nelegiuitului bărbat a căzut, iar eu că o trestie în pustie mă clatin de viforul amarelor mele necazuri.

Doamne, nu te mânia asupra mea, cel ce din amărăciunea inimii grăiesc; grăiesc ca un om, căci în Tine purtătorul meu de grijă şi îndreptătorul căilor mele mă întăresc, şi spre Tine nădăjduiesc, şi cu a ta dragoste ca cu o rouă răcoroasă şi de vânt adietoare, răco-resc focul mîhnirei mele. Cu a Ta dorire, precum cu o dulceaţă, îndulcesc amărăciunea primejdiilor mele. Aşa grăind el cu suspinuri şi cu lacrimi, a ajuns la oarecare sat ce se numea Vadisis, şi intrând într-însul, a început a sluji, supunându-se la locuitorii cei de acolo, ca să se hrănească din osteneală. Şi lucra la lucrul pe care nu-l ştia mai înainte, ostenindu-se întru aceea în care nu era obişnuit. După aceasta, a rugat pe oamenii satului aceluia ca să-l facă păzitor la ţarina lor, şi pentru aceea să-i dea o plată foarte mică. Şi aşa a petrecut în satul acela cincisprezece ani, în mare sărăcie şi smerenie şi întru osteneli multe, pentru că mânca pâine. Iar faptele lui bune şi nevoinţele cine le va spune? Poate tot omul să socotească că într-o sărăcie ca ceea şi străinătate, întru nimic nu se îndeletnicea aşa de mult ca în rugăciuni, în posturi, în lacrimi, în privegheri şi în suspinurile inimii, înălţându-şi spre Dumnezeu ochii, mâinile şi inima, şi de la îndurările Lui aşteptând milă. Iar fiii lui, nu departe, într-un alt sat creşteau. El nu-i ştia, şi nici ei nu ştiau unul de altul, deşi vieţuiau în acelaşi sat.

Iar femeia, ca o altă Sara oarecând, era păzită de către Dumnezeu de necurăţia bărbatului aceluia, care în acelaşi ceas când a luat-o pe ea de la adevăratul ei bărbat, a fost lovit de oarecare durere, şi ajungând la locul lui, a murit şi a lăsat curată pe cea robită de el, neatingându-se de dânsa.

Aşa a păzit Dumnezeu pe credincioasa roaba sa, că în mijlocul curselor fiind, a rămas nevătămată, şi "ca o apăsare s-a izbăvit din cursă vânătorilor, cursa s-a sfărâmat, iar ea s-a izbăvit cu ajutorul Celui prea înalt". Apoi, după moartea bărbatului aceluia, acea cinstită femeie a rămas liberă, şi vieţuia în pacea să fără de ispită, având hrană din osteneala mâinilor sale.

În acea vreme, au făcut război cei de altă seminţie asupra romanilor şi i-au bătut mult, luând unele cetăţi şi robind ţări. Atunci Traian împăratul a fost în mare mâhnire şi, aducându-şi el aminte de viteazul său dregător Plachida, zicea: "De ar fi fost Plachida al nostru, nu şi-ar fi râs de noi vrăjmaşii noştri, că era înfricoşat vrăjmaşilor, şi de numele lui se temeau potrivnicii, că era viteaz şi norocos în războaie". Şi se miră împăratul cu toţi dregătorii săi de acest minunat lucru, că nu se ştia unde s-a ascuns Plachida cu femeia şi cu copiii. Sfătuindu-se să trimită spre căutarea lui prin toată împărăţia sa, a zis către cei ce stăteau de faţă: "Dacă cineva îmi va afla pe Plachida al meu, îl voi cinsti pe dânsul cu mare cinste, şi îi voi da lui daruri multe". Şi iată doi buni ostaşi, Antioh şi Acachie, care au fost oarecând credincioşi prieteni lui Plachida şi vieţuiau în curtea lui, ziseră: "Stăpânitorule împărate, nouă să ne porunceşti să căutăm pe omul acela care este de foarte bună trebuinţă la toată împărăţia romanilor. Căci chiar până la marginea pământului de l-am căuta pe el, la aceasta ne vom sârgui în tot chipul". Şi bucurându-se împăratul de o sârguinţă ca aceea a lor, i-au trimis pe dânşii îndată. Iar ei, ieşind, au străbătut toate provinciile împărăţiei, prin cetăţi şi prin sate căutând pe iubitul lor conducător, şi pe oricine întâlneau, îl întrebau: "Nu cumva au văzut undeva pe un om ca acela?" Apoi, se apropiară de satul acela în care Eustatie îşi trăia viaţa. Iar Eustatie atunci păzea ţarina în câmp şi văzând pe ostaşii cei ce veneau în sat, privea la dânşii. Şi i-a cunoscut pe ei de departe, căci erau ostaşi ai lui, şi s-a bucurat, încât de bucurie plângea, şi în taina inimii sale către Dumnezeu striga din adâncul suspinării şi stă lângă cale, pe unde ostaşii aveau voie să treacă. Iar ei ajungând la Eustatie, şi urându-i de sănătate după obicei, l-au întrebat: "Ce sat este acesta şi cine îl stăpâneşte pe el?" Apoi începură a-l întreba: "Nu cumva este aici vreun om străin, al cărui stat este aşa şi faţa în acest chip, şi se numeşte Plachida?" Iar Eustatie le-a zis: "Pentru ce pricină îl căutaţi pe el?" Iar ei au zis: "Prieten ne este nouă, şi de multă vreme nu l-am văzut pe el, şi nu ştim unde se află cu femeia şi cu cei doi fii şi de ne-ar spune nouă cineva de dânsul, mult aur i-am da omului aceluia". Iar Eustatie le-a zis: "Nu-l ştiu pe el, nici n-am auzit cândva de Plachida; poate stăpânii mei. Rogu-vă pe voi să veniţi în sat, şi să vă odihniţi în căsuţa mea, că vă văd pe voi şi caii voştri osteniţi de drum, deci să vă odihniţi la mine, şi va fi vouă cu putinţă ca şi pentru cel căutat să întrebaţi pe cineva din cei ce îl ştiu. Iar ei, ascultându-l pe el, au mers împreună în sat, însă nu-l cunoşteau pe el; iar el i-a cunoscut bine pe dânşii şi lacrimi din ochii lui voiau să iasă, însă le oprea, ca să nu fie cunoscut. Şi era în satul acela un om bun, la care îşi avea Eustatie adăpostirea. La acel om a dus pe ostaşii aceia, rugându-l să-i odihnească pe dânşii şi să pună înaintea lor câte ceva de ospăţ. Iar el zicea: "Îţi voi plăti ţie cu slujba mea toate cele ce vei cheltui la ospăţul lor, pentru că îmi sunt mie cunoscuţi". Iar omul acela, din obiceiul cel bun al său şi din rugămintea lui Eustatie, care avea să-i răsplătească lui cu slujba, îi ospătă pe străinii aceia din belşug. Iar Eustatie le slujea lor, aducând şi punând bucate înaintea lor şi-şi aducea aminte de viaţa lui cea dintâi, când aşa îi slujeau lui aceia cărora el le slujeşte acum. Şi se biruia de fire spre lacrimi, însă se ascundea ca să nu fie cunoscut şi ieşind afară din casă, plângând puţin şi ştergându-şi lacrimile, iar intra, slujindu-le ca robul şi fiind săteanul cel mai de jos. Iar ostaşii aceia, căutând adeseori la faţa lui, începură câte puţin a-l cunoaşte şi a grăi încet în sine: "Omul acesta asemenea este cu Plachida, sau cu adevărat sigur el este", şi ziseră: "Ne aducem aminte de o rană adâncă de la grumajii lui Plachida, pe care a luat-o la război, drept aceea, de este la dânsul rana aceea, cu adevărat el este Plachida". Văzându-i rana aceea, au sărit îndată de la masă şi au căzut la picioarele lui, şi sculându-se i-au cuprins grumajii şi au plâns mult de bucurie, zicându-i: "Tu eşti Plachida, pe care noi te căutăm! Tu eşti iubitul împăratului, pentru care împăratul atâta vreme se mâhneşte. Tu eşti renumitul general al armatei romanilor, comandantul, pentru care toţi ostaşii se tânguiesc".

Atunci Eustatie cunoscând că a venit vremea aceea, în care i-a făgăduit lui Domnul să-l rânduiască, în dregătoria şi în cinstea lui cea dintâi, le-a zis: "Eu sunt, fraţilor, cel pe care voi îl căutaţi. Eu sunt Plachida, cu care voi v-aţi luptat multă vreme împreună. Eu sunt cel slăvit oarecând în Roma, celor de alt neam înfricoşat, vouă bun prieten, iar acum sărac, şi netrebnic şi neştiut". Şi s-a făcut între dânşii bucurie mare, şi din bucurie lacrimi.

Apoi, l-au îmbrăcat pe el în haine de mult preţ, ca pe un mare dregător, şi i-au dat lui scrisorile împărăteşti şi cu insistenţă îl rugau să meargă fără zăbavă la împărat, zicând: "Iată şi-a ridicat cornul său vrăjmaşul, şi nu este altul aşa de viteaz ca tine, ca să biruiască şi să alunge pe potrivnici". Iar stăpânul casei aceleia şi toţi casnicii lui, auzind acestea se mirau, şi se uimeau şi a străbătut vestea în tot satul zicând: "Mare om s-a aflat în satul nostru". Şi alergau toţi ca la o mare minune, şi se mirau văzând pe Eustatie îmbrăcat ca un comandant de oşti şi cinstit de ostaşi. Iar Antioh şi Acachie spuneau la oameni faptele şi vitejia bărbatului, bogăţia şi bunul lui neam.

Iar ei auzind că Eustatie este un om de atâta preţ, mare comandant al românilor, se mirau zicând: "O, cum bărbatul acesta mare şi străin a fost la noi!" Şi cădeau la dânsul şi i se închinau zicându-i: "Pentru ce nu ne-ai spus nouă, stăpâne, neamul cel mare şi dregătoria ta?" Şi cădea la dânsul şi stăpânul lui la care trăise Eustatie, rugându-l să nu se mânie pe dânsul, pentru că nu îl cinstea pe el. Şi toţi oamenii se ruşinau de aceasta, că pe un om ca acesta l-au socotit dânşii ca pe un rob.

Apoi, l-au încălecat pe el ostaşii pe cal, şi au plecat întorcându-se la Roma, iar toţi oamenii satului aceluia i-au petrecut pe ei până departe cu cinste multă. Mergând pe cale şi vorbind, îl întrebau de femeia lui şi de fii, iar el le-a spus pe rând toate cele ce i se întâmplaseră şi ostaşii plângeau, auzind de reaua întâmplare a lui. Aşijderea şi ei îi spuneau cum împăratul a fost în mare supărare pentru dânsul. Încă nu numai împăratul, ziceau ei, ci şi tot sfatul ostăşesc şi ostaşii se întristau pentru schimbarea lui. Şi vorbind aşa, nu după multe zile, au ajuns la Roma, şi au spus ostaşii aceia împăratului că au aflat pe Plachida, precum şi modul cum l-au aflat pe el. Iar împăratul l-a primit pe el cu cinste, cu toţi cei mari ai săi, şi bucurându-se l-au sărutat pe el, şi îl întrebau cum a ieşit din casa sa, şi ce i s-a întâmplat lui. Iar el a spus toate cele ce i s-au întâmplat, şi de femeie, şi de copii, şi toţi ascultând se înduioşau.

Atunci împăratul a pus pe Eustatie în cea dintâi rânduială a lui, şi i-a dat lui multe averi, mai mari decât cele dintâi, şi l-a îmbogăţit pe el foarte, şi toată Roma s-a bucurat de venirea lui Eustatie. Apoi, l-a rugat pe el împăratul ca să meargă la război împotriva barbarilor şi cu cea dintâi vitejie să apere patria de năvălirea lor, şi să izbândească robia unor cetăţi. Iar Eustatie, adunând pe toţi ostaşii şi văzând că nu sunt de ajuns la un război ca acela, a zis împăratului să trimită porunci în toate hotarele sale, şi să adune şi din cetăţi şi din sate tineri plăcuţi şi să-i trimită la Roma, la rânduiala ostăşească. Şi s-a făcut aşa. A trimis împăratul porunci, şi s-a adu-nat în Roma mulţime de oameni tineri şi tari, de bună trebuinţă la război. Între alţii se aduseră acolo şi cei doi fii ai lui, Agapia şi Teopist, care se făcuseră mari şi erau frumoşi; la trup mari şi tari la putere. Aceştia, dacă s-au adus în Roma, i-a văzut pe ei comandantul, şi i-a iubit foarte. Pentru că singură firea părintescă spre fiii săi se pleca, şi cu dragostea cea către dânşii se biruia. Neştiind Eustatie că aceştia sunt fiii fireşti ai lui, însă îi iubea pe dânşii ca pe nişte fii ai săi şi totdeauna stăteau înaintea lui, şi îi făcea pe ei părtaşi cu sine la masă sa că îi erau lui plăcuţi.

Deci, a mers Eustatie la război şi bătându-se cu barbarii, cu puterea lui Hristos i-a biruit pe dânşii. Şi nu numai cetăţile şi ţările cele robite le-a dezrobit, dar şi pe tot pământul vrăjmaşilor l-a biruit şi l-a robit şi pe ostaşii lor desăvârşit i-a nimicit, şi în Domnul său a arătat vitejie şi biruinţă, mai mare decât cele dintâi biruinţi, pe care le purta mai înainte.

Sfârşindu-se războiul, şi întorcându-se cu pace Eustatie la locul său, i s-a întâmplat că în călătoria sa să poposească într-un sat care era aşezat la un loc frumos lângă un râu, unde fiind plăcut locul pentru repaus, s-a liniştit Eustatie cu oastea sa trei zile; Dumnezeu a voit ca în felul acesta să-l aducă întru cunoaştere pe credinciosul său rob, cu femeia sa şi cu fiii şi pe cei risipiţi să-i adune la un loc, pentru că femeia lui vieţuia în acel sat având o grădină şi câştigându-şi dintr-însa cu multă osteneală hrana cea de toate zilele. Iar după Dumnezeiască rânduială, Agapie şi Teopist, neştiind nimic de mama lor, şi-au aşezat cortul lor lângă grădina ei, că dintr-un sat fiind ei, aveau un cort, o viaţă şi o dragoste potrivindu-se întocmai unul cu celălalt în gândire şi în cugete, ca fraţii cei dintr-un pântece. Ei însă nu ştiau că sunt fraţi, şi neştiind nicidecum strânsa legătură de sânge dintre ei, se aveau ca fraţii. S-au culcat, deci, împreună lângă grădina maicii lor să se odihnească. Nu departe era şi tabăra marelui comandant al lor.

Într-una din zilele acelea, lucrând ceva maica lor în grădina sa, în ceasul de amiază-zi, auzi vorba ostaşilor celor ce se odihneau aproape în cortul lor. Iar vorba lor era aceasta: întreba unul pe altul, care de ce neam este. Şi a zis cel mai mare: "Eu foarte puţin îmi aduc aminte că tatăl meu era comandant de oşti în Roma şi nu ştiu de ce a ieşit din Roma cu mama, luându-mă pe mine şi pe un alt frate al meu mai mic, pentru că noi doi eram la dânşii, şi am mers până la mare, unde am intrat într-o corabie, cu care mergând peste mare, când am sosit la mal, a ieşit tată din corabie, şi cu dânsul eu cu fratele meu, iar maică nu ştiu de ce a rămas în corabie. Numai această îmi aduc aminte, că plângea foarte mult după dânsa tatăl meu şi noi asemenea, şi mergeam pe cale plângând. Iar după ce am ajuns la un râu, tatăl m-a lăsat pe mine pe mal; iar pe fratele cel mic luându-l pe umere l-a dus de cealaltă parte a râului, şi după ce l-a trecut pe el şi venea la mine, un leu alergând m-a răpit pe mine şi m-a dus în pustie, iar nişte păstori m-au scos pe mine din gura leului şi am fost crescut într-acel sat, în care tu ştii." Atunci cel mai tânăr sculându-se degrab a căzut pe grumajii lui cu bucurie şi cu plângere zicând: "Cu adevărat tu eşti fratele meu, că eu de toate acestea, care le spui tu, îmi aduc aminte; am văzut cu ochii când te-a apucat pe tine leul şi pe mine în acelaşi ceas m-a răpit un lup, dar nişte plugari m-au scos din gura lui. Şi cunoscându-se amândoi fraţii între dânşii s-au bucurat foarte, cuprinzându-se şi sărutându-se unul pe altul, şi au plâns mult de bucurie. Iar maica lor auzindu-le vorba, se mira, şi cu ochii cu suspinuri şi cu lacrimi spre cer îşi ridica. Căci a cunoscut că sunt fiii ei cei adevăraţi, şi inima ei îndată se răcori din cele amare necazuri în care se afla până atunci. Însă fiind femeie înţeleaptă, n-a cutezat fără de cea mai vrednică credinţă de dovadă a se arăta lor, că era săracă, şi îmbrăcată cu haine sărăcăcioase, iar ei erau ostaşi aleşi şi cinstiţi. Şi au văzut cu cuviinţă că e bine să meargă la comandantul de oşti, pe care să-l roage ca pe lângă oastea lui să poată a se întoarce la Roma, şi acolo mai bine să facă cunoştinţa fiilor săi, să se înştiinţeze de bărbatul său, de este oare viu sau nu.

Deci, mergând, a stat înaintea comandantului de oşti, şi i s-a închinat lui zicându-i: "Rogu-mă ţie, stăpâne, să-mi dai voie ca pe lângă taberile tale să merg şi eu la Roma, pentru că eu sunt romană, şi am fost luată în robie de barbari în pământul acesta, de acum şasesprezece ani, şi acum fiind slobodă, trăiesc în ţară străină, îndurând sărăcia cea mare". Iar Eustatie fiind de bun neam, îndată s-a înduioşat la rugăciunea ei, şi i-a dat voie ca fără de temere să se întoarcă la moştenirea sa. Atunci femeia stând şi privind la comandant, l-a cunoscut că este bărbatul ei, şi mirându-se, sta ca uimită. Iar Eustatie n-a cunoscut pe femeia sa. Însă ea deodată venindu-i peste bucurie, precum oarecând mâhnirea era peste mâhnire, înlăuntru striga către Dumnezeu cu suspinuri, dar se temea să spună bărbatului său că este femeia lui. Pentru că îl vedea pe el în pompă mare, impunător la faţă, şi mulţime de ostaşi stând înaintea lui. Pe când, ea, ca una din cele mai nevoiaşe femei, era săracă; şi s-a dus de la ochii lui atunci, rugându-se stăpânului şi Dumnezeului său, ca numai el să rânduiască în viitor, cum s-ar putea cunoaşte de bărbat şi de fiii săi. Apoi, găsind vreme cu prilej, a intrat şi a stat înaintea comandantului care privind spre dânsa, i-a zis: "Ce mai pofteşti încă de la mine bătrâno? " Iar ea închinându-se lui până la pământ, i-a zis: "Rogu-mă ţie stăpânul meu să nu te mânii pe mine roaba ta că am să întreb de un lucru pe înălţimea ta; să îngădui puţin, ascultând pe roaba ta". Iar el i-a zis ei: "Bine, spune!" Iar ea a început a grăi: "Au nu eşti tu Plachida, cel ce din sfântul botez te-ai numit Eustatie? Au nu ai văzut tu pe Hristos pe Cruce, între coarnele cerbului? Nu ai ieşit tu pentru Dumnezeu din Roma cu femeia şi cu doi fii, Agapie şi Teopist? Nu a luat cu silă de la tine barbarul cel din corabie pe femeia ta, care sunt eu cu adevărat? Martor credincios îmi este la cer singur Hristos Domnul, pentru care multe ispite am suferit, că sunt femeia ta, şi sunt păzită cu darul lui Hristos de întinăciune. Pentru că barbarul acela, pedepsindu-se de dumnezeiasca mânie, a pierit în acelaşi ceas, iar eu am rămas curată, şi acum în nevoie după cum mă aflu". Auzind acestea Eustatie, s-a deşteptat ca din somn, şi cunoscând îndată pe femeia sa s-a sculat la dânsa, şi îmbrăţişându-se amândoi, au plâns mult de bucuria cea mare. Apoi a început Eustatie: "Să lăudăm şi să mulţumim lui Hristos Mântuitorul nostru, care n-a depărtat de la noi milă Sa, ci precum a făgăduit că după necazuri să ne mângâie pe noi, aşa a şi făcut". Şi mult bucurându-se şi plângând, au mulţumit lui Dumnezeu. După aceasta, dacă a încetat Eustatie din plâns, l-a întrebat pe el femeia: "Dar unde sunt fiii noştri?" Iar el suspinând din adâncul inimii a zis: " Fiarele i-au mâncat pe dânşii". Iar femeia a zis: "Să nu te întristezi stăpânul meu, că precum ne-a dat nouă Dumnezeu ca fără de aşteptare să aflăm unul pe altul, aşa ne va da nouă să aflăm şi pe fiii noştri". Iar el a zis: "Au nu ţi-am spus că sunt mâncaţi de fiare!?" Iar ea a început a-i spune de toate cele ce le auzise ieri lucrând în grădina sa de la cei doi ostaşi ai lui, care vorbeau unul cu altul, şi a cunoscut că sunt fiii lor. Iar Eustatie, chemându-i îndată pe dânşii, i-a întrebat: "De ce neam sunteţi, unde v-aţi născut şi unde aţi crescut?" - "Noi, stăpâne al nostru, am rămas foarte mici orfani de părinţii noştri şi îi ţinem minte puţin, însă ne aducem aminte că tatăl nostru era comandant de oşti al românilor, precum eşti măria-ta, şi nu ştim din ce împrejurare tatăl nostru a ieşit din Roma noaptea cu mama noastră şi cu noi amândoi şi după ce am trecut marea în corabie, a rămas acolo mama noastră, nu ştim pentru ce, iar tatăl nostru, plângând după dânsa, a mers cu noi la un râu, peste care trecându-ne pe câte unul, când era el singur în mijlocul râului, nişte fiare ne-au răpit pe noi; pe mine un leu, iar pe el un lup, şi amândoi am fost păziţi de mâncarea fiarelor, căci pe mine nişte păstori, iar pe el nişte plugari ne-au crescut. Aceasta auzind-o Eustatie cu femeia sa, cunoscură pe fiii lor şi, căzând pe grumajii lor, au plâns mult. Şi s-a făcut bucurie mare în tabăra comandantului precum oarecând în Egipt, când s-au cunoscut Iosif cu fraţii săi. Şi a străbătut vestea prin toate taberile de aflarea femeii şi a fiilor comandantului lor, şi s-au adunat toţi bucurându-se, şi au făcut veselie mare toată oastea. Pentru că nu se mângâiau atâta de biruinţă, cât de această bucurie.

Aşa a mângâiat Dumnezeu pe credincioşii săi robi. Pentru că el omoară şi face viu, face sărac şi îmbogăţeşte, pogoară în necazuri şi ridică spre bucurie şi veselie. Şi putea atunci Eustatie ca să zică că David: "Veniţi şi auziţi, şi voi povesti vouă tuturor celor ce vă temeţi de Dumnezeu câte a făcut sufletului meu. Adusu-şi-a aminte să facă milă cu mine. Dreapta Domnului m-a înălţat. Dreapta Domnului a făcut putere" (Psalm 117,16).

Iar când Eustatie se întorcea de la război, bucurându-se pentru două lucruri: adică pentru biruinţă, şi pentru aflarea femeii şi a fiilor săi, atunci mai înainte de mergerea lui în Roma, a murit Traian împăratul, iar în locul lui a stat Adrian (117-138), care era foarte rău, urând pe cei buni, şi alungând pe cei binecredincioşi. Intrând Eustatie în cetate cu veselie şi pompă mare, precum se obişnuia la marii comandanţi ai romanilor, şi ducând cu sine mulţi robi şi fără de număr trofee scumpe, a fost primit cu cinste de împăratul şi de toţi romanii şi i s-a răsplătit vitejia lui mai mult decât cea dintâi, fiindcă acum era cinstit de toţi mai mult decât înainte. Însă Dumnezeu, cel ce nu vrea că robii lui în lumea aceasta, prea scurtă şi nestatornică, să fie cinstiţi şi slăviţi până în sfârşit, prin cinstirea cea deşartă şi vremelnică, le-a gătit la ceruri cinstea şi slava cea veşnic neschimbată.

Acela, prin aducerea în cea dintâi a lui cinstire, numai o răcorire de necazurile lui i-a făcut lui Eustatie, iar calea lui cea mucenicească spre cer i-a însemnat-o mai înainte. Căci nu după multă vreme, iar l-a întors la necinste şi la necaz, pe care el le-a răbdat cu dulceaţă pentru Hristos. Pentru că rău-credinciosul Adrian a vrut să facă jertfă zeilor, mulţumindu-le pentru biruinţa cea asupra vrăjmaşilor, şi intrând el în capiştea idolească cu mai marii oştilor sale, Eustatie n-a intrat, ci a rămas afară. L-a întrebat atunci pe el împăratul: "De ce nu vrei să intri cu noi în capişte şi să mulţumeşti zeilor? Ţie ţi se cade mai întâi să dai mulţumire idolilor, că nu numai în războaie te-au păzit întreg şi sănătos, şi ţi-a dat biruinţă asupra vrăjmaşilor, ba încă pe femeia ta şi pe fiii tăi ţi-au arătat ţie!" Răspuns-a Eustatie: "Creştin sunt şi pe Unul Dumnezeul meu Iisus Hristos îl ţin, pe Acela Îl cinstesc şi-I mulţumesc şi Lui mă închin, pentru că El pe toate acestea: sănătatea, biruinţa, pe soţia şi pe fiii mei mi i-a dăruit mie. Iar idolilor celor surzi, nelucrători, nu mă voi închina". Şi s-a dus la casa sa Eustatie. Iar Împăratul mâniindu-se asupra lui, chibzuia cu ce chip i-ar răsplăti lui necinstirea zeilor săi. Şi mai întâi, după puţină vreme, a luat de la dânsul dregătoria lui, şi ca unui om de rând i-a poruncit să stea înaintea lui; apoi pe femeia şi pe fiii săi de faţă punându-i, îi îndemna pe ei cu cuvintele, ca să jertfească idolilor. Şi neputând să-i întoarcă pe dânşii de la Hristos, i-a osândit la mâncarea fiarelor.

Şi mergea sfântul Eustatie, sărbătoritul acela şi viteazul ostaş de odinioară, la locul cel de privelişte, cu ai săi osândiţi la moarte şi nu se ruşinau de o necinste ca aceea, nici se temeau de moartea cea pentru Hristos, Căruia precum a început a-I sluji cu credinţă, aşa şi sfârşeau cu credinţa cea cu osârdie şi bine plăcută supunere, mărturisind numele Lui cel sfânt înaintea tuturor. Şi întărea pe soţia sa cea cinstită, şi pe iubiţii săi fii, ca să nu se teamă de moartea cea dătătoare de viaţă pentru Domnul tuturor. Asemenea şi ei, întru dânşii unul pe altul se întăreau cu cuvintele şi cu nădejdea răsplătirii celei ce va să fie, şi mergeau la moarte ca la ospăţ.

Dar, dând drumul fiarelor asupra lor, nu i-au vătămat pe ei. Căci, oarecare fiară alerga la dânşii, îndată închinându-se, se întorcea înapoi. Fiarele îşi îmblânzeau mânia lor, iar împăratul mai mult se mânia, şi a poruncit ca, ducându-i pe dânşii de la locul acela, să-i arunce în temniţă. Iar a doua zi a poruncit ca să ardă un bou de aramă şi să arunce într-însul pe sfântul Eustatie cu femeia şi amândoi fiii. Şi a fost sfinţilor mucenici boul acela ars, precum tinerilor cuptorul haldeilor cel de rouă răcorit, şi întru acel bou rugându-se sfinţii mucenici, şi-au dat în mâinile lui Dumnezeu sfintele lor suflete, şi au trecut la cereasca împărăţie. Iar a treia zi a mers Adrian la boul acela, vrând să vadă praful mucenicilor celor arşi. Dar deschizând uşa a aflat trupurile lor cele sfinte întregi şi nevătămate, şi nici un păr din capul lor n-a ars, ci ca nişte vii şi dormind se arătau feţele lor, pline de o frumuseţe prea minunată, mai presus de fire, şi tot poporul cel ce era acolo a strigat: "Mare este Dumnezeul creştinilor".

Iar împăratul s-a întors cu ruşine la palatul său, şi tot poporul ocăra pe împăratul pentru răutatea lui, că pe unul ca acesta, la toată împărăţia mai mare comandant, de bună trebuinţă, l-a pierdut în zadar. Deci, creştinii luând cinstitele trupuri ale mucenicilor, le-au făcut cuviincioase îngropări slăvind pe Dumnezeul cel minunat întru sfinţii săi: pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Căruia cinste, slavă şi închinăciune toţi să-I fie de la noi, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci - Luarea Crucii și urmarea lui Hristos

Ev Marcu 8, 34 - 38; 9, 1

Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.

Ap Galateni 2, 16 - 20

Fraţilor, ştiind că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta. Dacă însă, căutând să ne îndreptăm în Hristos, ne-am aflat şi noi înşine păcătoşi, este, oare, Hristos slujitor al păcatului? Nicidecum! Pentru că, de zidesc iarăşi ceea ce am dărâmat, mă arăt pe mine însumi călcător (de poruncă). Fiindcă eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine

.Predica Parintelui Cleopa la Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci

Cuvintul Crucii, pentru cei pieritori, nebunie este. Iar noua celor ce ne mintuim,
puterea lui Dumnezeu este (I Corinteni 1, 18)

Iubiti credinciosi,

Mintuitorul nostru Iisus Hristos zice in Sfinta Evanghelie: Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie (Matei 16, 24). Astazi vom vorbi despre deosebirea crucilor prin care ne putem mintui pe pamint. Va amintim ca noi crestinii cinstim indoit Crucea lui Hristos: crucea materiala, vazuta, pe care o cinstim, o sarutam si o purtam si crucea spirituala care este suferinta pentru fapta buna.

Daca citim cu atentie in Sfinta si dumnezeiasca Scriptura vedem ca semnul Crucii materiale s-a aratat in chip simbolic din cele mai vechi timpuri. Astfel vedem ca patriarhul Iacov a binecuvintat pe fii lui Iosif cu miinile sale in semnul Crucii (Facere 48, 13-16).

Semnul Crucii vazute a fost prefigurat de tinerea miinilor lui Moise la rugaciune in chipul crucii, in timpul luptei cu Amalec (Iesire 17, 11- 12).

Crucea vazuta, materiala, a fost inchipuita tainic in Legea Veche si prin semnul T, care ii apara de moarte pe cei ce il aveau pe fruntea lor (Iezechiel 9, 4-6). Crucea este simbolizata si prin pecetea lui Dumnezeu care pastreaza nevatamati pe cei ce o au pe fruntea lor (Apocalipsa 7, 2-4; 9, 4). In legea Harului Insusi Domnul si Mintuitorul nostru Iisus Hristos a binecuvintat in chip vazut cu miinile Sale pe copii: Si luindu-i in brate i-a binecuvintat punindu-Si miinile peste ei (Marcu 10, 16).

Iar despre binecuvintarea Apostolilor, la inaltarea Sa la cer, ne spune: Apoi i-a dus afara spre Betania si, ridicindu-Si miinile Sale, i-a binecuvintat (Luca 24, 50). Apostolii, la fel, au hirotonit prin binecuvintarea in semnul crucii diaconi, preoti si episcopi prin rugaciune si punerea miinilor (Fapte 6, 6; 14, 23; I Timotei 3, 2). Pentru acest fapt Taina Preotiei este numita "punerea miinilor preotiei". Tot prin rugaciune si punerea miinilor in chipul crucii impartaseau Apostolii taina ungerii cu Sfintul Mir, numita "Pecetea Darului Sfintului Duh" (Fapte 8, 17; 19, 6; II Corinteni 2, 15).

Cit priveste Crucea nevazuta, spirituala si tainica pe care trebuie s-o purtam cu totii, aceasta este suferinta si osteneala noastra la lucrarea faptelor bune. Mintuitorul nostru Iisus Hristos care a purtat crucea vazuta pe Golgota, cit si pe cea nevazuta a suferintelor pentru a noastra mintuire, ne-a invatat si pe noi sa rabdam crucea vietii, zicind: Cine rabda pina la sfirsit acela se va mintui (Matei 10, 22; 24, 13; Marcu 13, 13). Satana uraste foarte mult semnul Sfintei Cruci, caci Crucea este arma cea nebiruita cu care Hristos l-a biruit si a golit iadul. De aceea satana indeamna pe cei rataciti de la adevar, adica pe sectantii care ii slujesc lui, sa huleasca si sa urasca Crucea lui Hristos. Caci precum ciinele fuge de batul cu care a fost lovit, tot asa si diavolul fuge de Crucea lui Hristos care ii aminteste ca prin ea a fost lovit si biruit.

Adevaratul crestin ortodox cinsteste Crucea care s-a sfintit cu miinile lui Hristos pe Golgota si se inchina ei cu toata evlavia si smerenia. La fel cinsteste si crucea cea nevazuta a suferintelor vietii in Hristos pe care a rabdat-o si Mintuitorul pina la moarte, si inca moarte pe cruce (Filipeni 2,8). Dar si aceasta sa cunoasca crestinul ortodox ca crucea nevazuta a suferintelor Sale este de multe feluri si fericit este acel crestin care cu credinta in Dumnezeu si cu multa rabdare isi duce crucea suferintelor pe pamint in dragostea lui Hristos, spre mintuirea sufletului sau.

Asa, de exemplu, unul este orb si rabda toata viata cu multumire aceasta suferinta. Altul este surd, altul nu poate vorbi, iar altul este schiop si lipsit de oarecare madulare ale trupului sau. Si daca sufera cu barbatie aceasta neputinta si multumeste lui Dumnezeu cu rugaciuni din inima, unul ca acela cu mucenicii se va numara. Numai sa se fereasca de orice pacate, caci dincolo il asteapta bucuria cea fara de margini.

Altii duc cu multa rabdare crucea casatoriei care nu este usoara, deoarece multe si mari datorii au crestinii cei casatoriti. De a creste pe fiii lor in frica de Dumnezeu, de a nu-si ucide copiii, de a iubi Biserica, mama noastra care ne-a nascut prin apa si prin Duh (Ioan 3, 5); de a posti toate sfintele sarbatori de peste an, precum si Miercurea si Vinerea si lunea, spre a prisosi dreptatea lor mai mult decit a fariseilor care se lauda ca postesc de doua ori pe saptamina.

Apoi de a duce viata in curatenie, in posturi, in Duminici si in Sfintele sarbatori; de a face milostenie, de a merge regulat la biserica, de a face in toata vremea rugaciuni si de a citi cit mai des Sfinta Scriptura si invataturile sfintilor lui Dumnezeu. Inca de a se feri de orice pacat care departeaza de la ei pe Duhul Sfint si multe alte indatoriri pe care ii invata preotii in toate Duminicile si sfintele sarbatori, numai de ar asculta cu frica de Dumnezeu. Nu este usoara nici crucea vaduviei si a fecioriei, a celor ce se silesc pentru dragostea lui Dumnezeu sa duca viata in curatenie si cinste pe pamint, intre care se numara si calugarii.

Unii dintre acestia, daca vor face precum au fagaduit inaintea Domnului, daca vor trai in ascultare, in saracie, in feciorie, nu numai cu trupul ci si cu mintea si cu inima lor de se vor parasi de a pofti cele stricacioase si inselatoare, de mare plata se vor bucura in veacul viitor. Atit calugarii care au fagaduit sa-si pazeasca fecioria pina la moarte, cit si crestinii care voiesc sa traiasca in feciorie si curatenie, au nevoie de post, de infrinare la mincari alese si vin si de trezvia mintii, unita cu rugaciunea si cugetarea la moarte si la judecata de apoi. Ei trebuie sa aiba pururea frica lui Dumnezeu inaintea ochilor mintii, spre a-si pazi mintea si cele cinci simtiri de ispite, de ginduri rele si de prietenia cu fete care pot pricinui sminteala si pacat.

Grea este crucea si celor saraci si necajiti care traiesc in lipsuri si saracie si se lupta cu multe nevoi ale vietii pamintesti. Si acestia de isi vor duce crucea suferintei cu smerenie, cu rabdare si cu multumire, mare plata ii asteapta pe ei la Dumnezeu, care este Preadrept, Atotstiutor si cunoaste rabdarea, necazul si suferinta fiecaruia si va rasplati tuturor dupa faptele lor.

Dreptul Iov zice: O lupta este viata omului pe pamint (Iov 7, 1). Sfintul Apostol Pavel zice: "In aceasta lupta mare, aveti nevoie de rabdare" (Evrei 12, 2-7). Iar Mintuitorul nostru Iisus Hristos, zice: Intru rabdarea voastra veti dobindi sufletele voastre (Luca 21, 19). De aceea sintem datori pururea de a ne ruga la Preamilostivul Dumnezeu sa ne dea rabdare in necazurile si suferintele noastre, spre a ne duce Crucea pina la sfirsit, caci fara de El nu am putea face nimic (Ioan 14, 4). Dar sa fim incredintati ca Dumnezeu, din a Sa nemarginita mila, nu lasa pe om sa fie ispitit mai presus de puterile lui (I Corinteni 10, 13).

Iubiti credinciosi,

Acum, catre sfirsitul acestei predici, vom aminti o istorioara adevarata pentru un bolnav. Acesta a zacut mai multi ani si pierzindu-si rabdarea in boala, cerea de la Dumnezeu sa moara, iar Preabunul Dumnezeu l-a salvat printr-o minune, spre a nu-si pierde sufletul sau.

Un calugar cu viata aleasa din Sfintul Munte Athos, fiind paralizat de multi ani, incepuse a se ruga lui Dumnezeu, ori sa moara, ori sa se faca sanatos, nemaiputind suferi acea boala chinuitoare. Asa rugindu-se, a venit la el un inger al Domnului si i-a zis: "Dumnezeu voieste sa te curate pe tine de pacatele tale ca fierul prin foc, spre a te duce pe tine in raiul desfatarii, ca nu este alta cale spre Mintuitorul decit calea Crucii care se face prin suferinte. Deci daca vrei sa te cureti de greselile tale trebuie sa mai zaci un an pe pamint sau sa stai trei ceasuri in iad".

Calugarul bolnav a inceput a cugeta. Inca un an de suferinta pe pamint? Mai bine sa stau trei ceasuri in gheena! Atunci ingerul, cu iuteala fulgerului ii duse sufletul sau in chinurile iadului si pleca, zicind aceste cuvinte mingiietoare: "Dupa trei ore voi veni la tine sa te caut!" Intunecimea aceea cumplita, suspinarile sfisietoare ale pacatosilor care se chinuiau in gheena si fetele infricosate ale diavolilor au adus asupra calugarului urgisit o groaza si o durere nespusa. Pretutindeni nu vedea si nu auzea decit suferinte, lacrimi si vaiete ingrozitoare! Doar ochii arzatori ai diavolilor luceau in intunericul fara margini al iadului.

Atunci chinuitul calugar a inceput a plinge si a striga, insa nimeni nu raspundea la strigatele sale. Lui i se parea ca de cind a sosit acolo trecusera sute de ani de suferinta si astepta cu nerabdare sa apara ingerul Domnului sa-l scoata. Insa ingerul nu venea. Toti pacatosii inchisi in gheena nu erau ocupati decit de moartea lor prea amara si groaznica si de propria lor munca, iar grozavii diavoli, in bucuria lor infernala, isi bateau joc de suferintele pacatosilor.

In sfirsit, ingerul cu un zimbet de lumina, se apropie de chinuitul calugar si-l intreaba: "Cum te afli, frate?" "Niciodata nu as fi crezut ca gura unui inger poate minti! Oare nu mi-ai spus ca ai sa ma scoti de aici dupa trei ore? Si iata, au trecut sute de ani in aceste suferinte groaznice! Ce zici tu?" A raspuns ingerul cu fata luminata: "O ora a trecut, de cind te-am parasit si mai ai inca doua ore de stat aici!" "Doua ore? striga calugarul chinuit, cu mare groaza. Este oare cu putinta sa fi trecut o ora? Dar nu mai pot suporta aceste munci cumplite! De se poate face voia Preamilostivului Dumnezeu, te rog scoate-ma de aici. Voiesc mai bine sa sufar pe pamint ani, secole chiar pina la a doua venire a Domnului, dar scapa-ma de aici! Fie-ti mila de mine!"

Zise ingerul: "Dumnezeu, fiind Parintele indurarilor si a toata mingiierea, arata bunatatea Sa asupra ta. Dar tu trebuie sa-ti aduci aminte de acum inainte cit de grele si de mari sint muncile gheenei; iar chinurile de pe pamint, oricit de groaznice ar fi, sint numai umbra fata de cele vesnice ale iadului (Viata repausatilor, Bucuresti, 1899, p. 424-426).

Iubiti credinciosi,

Din aceasta istorioara adevarata si din cele de mai inainte sa intelegem ca nu este mintuire fara Cruce si fara suferinta in aceasta viata. Mintuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus ca "prin multe scirbe ni se cade a intra intru Imparatia Cerurilor".

Tot crestinul care doreste mintuirea sufletului sau este dator sa fie gata a suferi cu dragoste si cu rabdare toate necazurile, scirbele si durerile vietii ingaduite de Dumnezeu asupra omului pentru mintuirea lui. Zice Sfintul Isaac Sirul: "Precum focul curata arama de rugina, asa boala curata pacatul omului". De aceea este bine ca in toata suferinta si intristarea sa ne rugam Preainduratului Dumnezeu sa ne ierte de pacate si sa ne dea rabdare in necazuri si suparari, aducindu-ne aminte ca: "Necazul rabdare lucreaza, iar rabdarea curatire de pacate".

Niciodata in viata nu putem rabda cit sintem datori pentru pacatele noastre, pentru a impaca dreptatea lui Dumnezeu. Si nici a rabda nu putem fara mila si ajutorul Preainduratului Dumnezeu. De aceea Mintuitorul nostru Iisus Hristos a zis: Ramineti in Mine si Eu in voi. Precum mladita nu poate sa aduca roada de la sine, daca nu ramine in viata, tot asa nici voi, daca nu ramineti in Mine (Ioan 15, 4). Numai cu mila si cu ajutorul Lui putem in viata toate. Acest adevar ni-l arata Sfintul Apostol Pavel care zice: Toate le pot intru Hristos, Cel Care ma intareste (Filipeni 4, 13).

Cu adevarat toate in Hristos le putem, iar fara El, nimic. De aceea sintem datori in toata vremea si locul sa cerem mila si ajutorul lui Dumnezeu si cu credinta si nadejde, sa asteptam aducindu-ne aminte de cuvintul care zice: Mintui-va Domnul sufletele robilor Sai si nu vor gresi toti cei ce nadajduiesc in El (Psalm 33, 21). Amin.