REVISTA MEA DIN 1 NOIEMBRIE / 1. A.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 1 NOIEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

A. Evenimente; Nașteri

Evenimente

·         333 î.Hr: Bătălia de la Issos, a douăsprezecea victorie a lui Alexandru cel Mare asupra perșilor. Bătălia de la Issos, parte a Războaielor lui Alexandru cel Mare, a avut loc în anul 333 î.Hr., între macedonenii conduși de Alexandru cel Mare și perșii conduși de Darius al III-lea Alexandru, cu o armată experimentată şi compactă, a întâlnit la Issos o armată dezorganizată formată din soldaţi din mai multe ţări, într-un câmp deschis. Darius, care dispunea de o imensa armată de 600.000 de oameni pe care o concentrase pe câmpia de la Issos, a atacat primul aruncând, în prima faza a luptei, cavaleria.  Oastea lui Alexandru s-a desprins în două lăsând cavaleria să intre pintre ei şi, prizând-o ca într-un cleşte, a distrus-o (vreo 80.000 de soldaţi). Apoi Alexandru a lansat un atac puternic în flancul armatei persane. Perşii pierzând grosul armatei lor (cavaleria), au început să dezerteze, lăsându-l pe Darius singur si obligandu-l sa scape cu fuga. Doi ani mai târziu, Alexandru cel Mare îl învinge încă o dată pe Darius al III-lea , care recurge la aceeași metodă pentru a scăpa, fuga. Regele persan moare, fiind ucis chiar de apropiați ai săi. Bătălia de la Issos din anul 333 î.Hr, a fost decisivă și a marcat începutul declinului marelui Imperiu Persan, ceea ce părea de neimaginat până atunci.

·         79: Orasul Pompei a fost ingropat sub munti de cenusa si lava in urma eruptiei vulcanului Vezuviu.

·         365: Triburile germanice ale alemanilor  trec Rinul si invadeaza Galia, fiind contraatacate de  trupele romane conduse de imparatul Valentinian I. Valentinian I (Flavius Valentinianus Augustus; 321 – 17 noiembrie 375), a fost imparat al Romei intre anii  364 -375. Proclamat, la Niceea, împărat de către armată, la moartea lui Iovianus, Valentinian îl numește împărat pe fratele său mai tânăr, Flavius Valens, căruia îi încredințează guvernarea Orientului, rezervând pentru sine conducerea, din Augusta Treverorum (Trier), a provinciilor occidentale cele două părți ale imperiului începand astfel să fie administrate separat. In timpul domniei sale a luptat cu succes impotriva alemanilor  in Galia  obtinand o victorie notabila la Solicinum in anul 367, cu  francii și saxonii la Rin si cu  sarmațiii și quazii la Dunăre.

·         451: Se incheie  Conciliului din Calcedon (al 4-lea Conciliu ecumenic),  întrunit din inițiativa împăratului Marcian  si  prezidat de episcopul Anatolie al Constantinopolului. A reunit aproape 370 de episcopi.Papa Leon I  a trimis cinci reprezentanți. A fost convocat cu privire la  Eutychianism (Monofizitism), care a fost apărat de Eutyches şi Dioscorus, şi condamnat de Sfântul Leo (cel Mare) al Romei. I-a condamnat pe Eutyches şi Dioscorus  si  afirmat canoanele celorlalte 3 anterioare Concilii Ecumenice (Imperiale). A condamnat Monofizitismul afirmand caracterul complet al celor două naturi a Domnului Isus Hristos: divinitatea şi umanitatea (Dumnezeu perfect şi om perfect). A condamnat Nestorianismul şi pe cei ‚care divizează pe unul şi singurul născut Fiu’. A condamnat simonia, a reafirmat interzicerile episcopilor care acţionează în afara teritoriului lor, a reafirmat Noua Romă (Constantinopole),  ca a doua în onoare (după Vechea Romă) a patriarhatelor. Sinodul prezintă textul Crezului și menționează că “nimănui nu îi este permis să producă, să scrie sau să compună orice alt Crez sau să gândească sau să învețe pe alții altceva”.

·         871: O diplomă a regelui Carol cel Pleșuv dă Bisericii din Besançon dreptul de a bate monedă. Carol al II-lea cel Pleșuv (* 13 iunie 823, Frankfurt am Main – † 6 octombrie 877, Avrieux), fiul lui Ludovic cel Pios, a purtat din 829 titlul de dux Alemanniae, în 843 a moștenit partea vestică a Imperiului Carolingian (aprox. teritoriul de Franței de astăzi), iar în pe 25 decembrie 875 a fost încoronat la Roma ca împărat al Occidentului A fost așadar: rege al Franciei Occidentale (Franța de astăzi) (843-877) și împărat al Occidentului (875-877).

·         996: Împăratul Otto al III-lea  acordă episcopatului bavarian de Freising 30 “ținuturi regale” printr-un document în care se pomenește pentru prima oară denumirea “Ostarrîchi”, toponim din care provine numele Austriei. Otto al III-lea (980 – 23 ianuarie 1002), cel de-al patrulea conducător al dinastiei saxone sau Ottoniene, fiul lui Otto al II-lea și al reginei Theophanu, nepoata Împăratului Bizantin Ioan I Tzimisces. A fost încoronat Rege al Germaniei în 983 la moartea tatălui său și încoronat în Catedrala din Aachen în 983 la vârsta de 3 ani.

·         1049: Dedicarea Bisericii abație din Saint-Hilaire-le-Grand, Poitiers, (actuala Bazilică Saint-Hilaire-le-Grand) în prezența a 13 arhiepiscopi și episcopi, a contesei Agnès de Bourgogne și a fiului ei Guillaume VII Aigret.

·         1164: Îngrijorat pentru viața sa, Thomas Becket, în noaptea de întâi spre doi noiembrie, s-a îmbarcat clandestin pentru Franța. De comun acord cu papa, Ludovic al VII-lea acorda transfugilor azil și protecție. Thomas Becket (c. 1118, Londra – d. 29 decembrie 1170, Canterbury), arhiepiscop de Canterbury din 1162 până în 1170, în timpul regelui Henric al II-lea Plantagenet. Este venerat ca sfânt și martir și de Biserica Catolică și de Biserica Anglicană. Ridicându-se împotriva limitării drepturilor bisericii de către puterea regală, a fost ucis din ordinul regelui.

·         1179: Filip al II-lea (Philippe Auguste, n.21 august 1165 – d.14 iulie 1223), este incoronat rege al Frantei. A fost regele Franței între 1180-1223.A reorganizat guvernarea, a adus stabilitate financiară, fiind simpatizat de populație. Membru al Dinastiei Capețienilor, el era  fiul lui Ludovic al VII-lea, rege al Franței și a celei de-a treia soții, Adela de Champagne. Filip a avut cele mai mari succese dintre regii Franței medievale, extinzându-și regatul și sporind influența monarhiei. A învins coaliția adversarilor săi (Sfântul Imperiu Roman, Anglia, Flandra), în Bătălia de la Bouvines din 1214.

·         1295: Are loc căsătoria regelui Iacob al II-lea de Aragon, cu  printesa Blanche d’Anjou. Iacob al II-lea (10 aprilie 1267 – 2 sau 5 noiembrie 1327), supranumit cel Drept, a fost al doilea fiu al lui Petru al III-lea de Aragon și Constance de Sicilia, rege al Siciliei (ca Iacob I) din 1285 până în 1296 și rege de Aragon și al Valenciei și Conte de Barcelona din 1291 până în 1327. În 1297 i-a fost garantat regatul Siciliei și al Corsicii. A folosit titlul latin Iacobus Dei gracia rex Aragonum, Valencie, Sardinie, et Corsice ac comes Barchinone.

·         1337: Incepe Razboiului de 100 de ani  (1337 – 1453) dintre Franța și Anglia, care a izbucnit in urna unor dispute teritoriale care vizau Aquitania (cunoscută și cu denumirea de Guyenne), un ducat în sud-vestul Franței și parte din regatul Franței, dar si pretentiilor dinastice ale regelui Angliei  aparute dupa  1328. Prin moartea regelui francez Carol al IV-lea   fără urmași direcți (1328), dinastia capetiana se stinsese, iar drepturile dinastice cele mai solide la tronul Franței le avea chiar regele Angliei, Eduard al III-lea  – fapt doar în aparență paradoxal, ținând seama de mariajele dinastice dintre capețieni și Plantageneți, care îi aduceau acum regelui Angliei temeiuri puternice pentru a viza tronul Franței. Bătălia de la Sluys (24 iunie 1340) a fost o importantă bătălie navală a Războiului de 100 de Ani, care a asigurat Angliei şi aliaţilor săi supremaţie navală asupra Franţei şi controlul asupra Canalului Mânceii.

·         1388: Carol al VI-lea sărbătoarea Tuturor sfinților la Reims, unde s-a oprit la reîntoarcerea dintr-o expediție împotriva ducelui de Gueldre, aliat al englezilor. Carol al VI-lea (3 decembrie 1368 – 21 octombrie 1422), rege al Franței din 1380 până în 1422 și membru al Casei de Valois. A fost cunoscut sub numele de Carol cel Mult-Iubit (franceză le Bien-Aimé) și mai târziu drept Carol Nebunul (franceză le Fol sau le Fou). Crizele lui de nebunie au început în 1392 și au dus la certuri în familia regală franceză, lucru exploatat de puterile vecine Anglia și Burgundia. Până la sfârșitul domniei sale o mare parte din Franța, a fost sub ocupație străină.

·         1428: Raoul de Gaucourt devine noul guvernator pentru Dauphne.

·         1432: Amaury de la Motte d'Acigné a fost numit episcop de Saint-Malo, unde va rămâne până la moartea sa în 1434.

·         1478: Papa Sixtus al IV-lea  emite bula “Exigit sincerae devotionis” prin care autorizeaza crearea Inchizitiei spaniole.  Inchiziția spaniolă a fost fondată de regii catolici Ferdinand si Isabela I, pentru a intari ortodoxia catolica  în regatele lor și s-a aflat sub controlul direct al monarhiei. Nu a fost abolită definitiv decât în 1834, în timpul domniei reginei Isabela a II-a. Teologul italian Tommaso d’Aquino  (1225-1274) a stabilit teoretic prin fraza „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam est necessitatis” („pentru acceptarea și păstrarea credinței este necesară o hotărâre liberă și voluntară”), piatra de temelie a inchiziției din Evul Mediu. Pedeapsa aplicată pentru erezie era excomunicarea sau pedeapsa cu moartea. În anul 1231, papa Grigore al IX-lea (1167-1241) formează o comisie permanentă pentru combaterea ereziei, formată mai ales din călugări ai ordinului dominican. Pedeapsa pe care o cere papa Grigore al IX-lea este închisoarea pe viață a ereticilor recidiviști. Procesele intentate de inchiziție s-au extins și asupra vrăjitoarelor. Un acuzat avea, de exemplu, libertatea de a-și acuza la rândul lui unii dușmani, și dacă acuzarea lui se dovedea reală avea șanse de grațiere. Majoritatea cazurilor de erezie nu erau pedepsite cu moartea, ci prin pedepse ca: obligația de a lua parte la slujbe, pelerinaje, cruciade, pedepse financiare, sau legarea de stalpul infamiei. Inchiziția din evul mediu s-a limitat geografic la Europa centrală și sud-vestică, în Anglia sau peninsula Scandinavă manifestandu-se  numai cazuri izolate.

·         1503: Cardinalul Julien della Rovere este ales papă cu 37 de voturi din 38 de votanți, și a luat numele de Papa Iuliu al II-lea. A fost unul din precursorii Renașterii. I-a încredințat lui Michelangelo pictarea plafonului Capelei Sixtine. A întemeiat Garda Elvețiană. Pe 22 ianuarie 1506 s-a așezat la Roma prima formațiune a gărzii, alcătuită din 150 de soldați veniți din cantonul elvetian Uri. A fost primul papă care a contractat „boala franceză” (adică sifilisul), de la un prostituat din Roma. La slujba din Vinerea Mare, în anul 1508, nu a putut șă-și arate picioarele pentru a fi sărutate de credincioși, deoarece erau pline de leziuni sifilitice. Papa Iulius al II-lea, pe numlele civil Giuliano della Rovere, papă al Romei. A fost unul din precursorii Renașterii. I-a încredințat lui Michelangelo pictarea plafonului Capelei Sixtine.

·         1512:  A avut loc prima expunere a frescelor lui Michelangelo Buonarotti care decoreaza bolta Capelei Sixtine din Vatican. Construita in timpul pontificatului lui Sixtus al IV-lea, capela a devenit celebra pentru frescele “Creatia lumii”, “Potopul” si “Judecata de apoi” create de Michelangelo pe tavanul acesteia. Artistul italian a fost chemat sa lucreze la Capela Sixtina in 1508, avand nevoie de patru ani pentru finalizarea lucrarii care surprinde noua istorisiri din Biblie. El a folosit ca modele doar barbati pentru realizarea portretelor biblice, inclusiv pentru cele de femei. “Judecata de apoi” a pictat-o intre 1535-1541 si a fost pictura care a dat nastere la mari controverse, cardinalul Carafa acuzand-l pe Michelangelo de imoralitate pentru ca a pictat nuduri in cea mai importanta biserica catolica. Capela Sixtina a fost decorata si de alti artisti italieni, printre care Botticelli, Signorelli ori Ghirlandaio. 

·         1520: Fernando Magellan descoperă Strâmtoarea Magellan denumită "Estreito de Todos los Santos". Strâmtoarea Magellan se află la sudul Americii de Sud, ocolind numeroase insule și despărțind America de Sud (Chile și Argentina) de Țara de Foc (Tierra del Fuego). Strâmtoarea are o lungime de 373 mile marine (ca. 670 km) având lățimea minimă de 2,5 mile (ca. 4,5 km), făcând legătura dintre Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific. Importanța ei maritimă a scăzut după construirea Canalului Panama. Din cauza vânturilor puternice din Patagonia este una dintre cele mai periculoase strâmtori. Descoperitorul ei în 1520, Fernando Magellan, a făcut ocolul lumii cu cinci corăbii și cu un echipaj de 237 de oameni. La data de 21 octombrie, de ziua „Fecioarei Maria”, el descoperă în apropierea latitudinii de 52 grade o peninsulă pe care o numește „Capul Fecioarelor” (Cabo Virgenes). O furtună teribilă, care a durat peste 36 de ore, împinge corăbiile la 1 noiembrie, de Ziua morților, în strâmtoare, ceea ce-l determină pe Magellan să o boteze Estreito de Todos los Santos. Echipa de marinari trimisă în recunoaștere de Magellan descoperă pe coasta de nord numai oseminte într-un mormânt. Din cauza fumului provenit de la focurile indienilor, această regiune va fi denumită „Țara de foc” („Tierra del Fuego”). Această legătură dintre cele două oceane a devenit începând cu anul 1881 importantă prin faptul că a permis accesul din vest (evitând Capul Horn, periculos navigatorilor) spre Insulele Moluce, „Țara Mirodeniilor”. Gavin Menzies amintește în cartea sa „1421″ că înaintea lui Magellan, în iarna anului 1421, împăratul Chinei traversase deja această strâmtoare.

1520: Fernando Magellan descoperă Strâmtoarea Magellan.

·         1599: Intrarea triumfală în Alba Iulia a lui Mihai Viteazul (1599-1600). Transilvania intra sub stăpânirea domnului muntean. Domnia lui Ieremia Movilă, devotat polonezilor, însemnase practic îndepărtarea Moldovei de Sfânta Alianţă. În Transilvania, Sigismund renunţa la tron în favoarea vărului său, Andrei Bathory (de asemenea înclinat către politica polonă). În iulie 1599 Mihai Viteazul a trimis o solie la Praga pentru a cere încuviinţarea împăratului Rudolf al II-lea pentru punerea în practică a iniţiativei sale. Primind un răspuns favorabil, la sfârşitul aceluiaşi an, intră în Transilvania prin pasul Buzău cu o armată formată din români, şi mercenari de diferite etnii: unguri şi secui din Ardeal, polonezi, sârbi etc. După victoria asupra lui Andrei Bathory (Bătălia de la Şelimbăr, 18/28 octombrie 1599) îşi face intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599 primind cheile fortăreţei de la episcopul Demetrius Napragy. Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator imperial, Mihai a fost conducătorul de facto al Transilvaniei.

·         1604: La Whitehall Palace din Londra, este prezentată pentru prima dată, tragedia Othello a lui William Shakespeare. Othello este o tragedie scrisă de William Shakespeare în 1603. Titlul complet al piesei în engleză Othello, the Moor of Venice se traduce prin Othello, maurul din Veneția. Subiectul se bazează pe o nuvelă italiană Un Capitano Moro (Un căpitan maur), scrisă de Cinthio, un discipol al lui Giovanni Boccaccio și publicată în 1565.
Peronajele principale sunt:
- Othello, un general maur din armata venețiană:
- Desdemona, soția lui Othello;
- Michael Cassio, locotenentul lui Othello;
- Iago, omul de credință al lui Othello.
Piesa a stat la baza libretului operei Othello de Verdi.

·         1611: La Whitehall Palace din Londra, este prezentată pentru prima oara, comedia romantică a lui William Shakespeare, Furtuna.

·         1755: Puternic cutremur de pământ în Portugalia, soldat cu moartea a 30.000 de persoane și distrugerea unei mari părți din orașul Lisabona. Cutremurul, al carui epicentru a fost la cca 200 km in largul Oceanului Atlantic (in directie vest-sud-vest fata de Capul Sf. Vicentiu), a lovit Lisabona in dimineata Zilei Tuturor Sfintilor). Seismul, cu o magnitudine de 9 grade pe scara Richter, a durat intre 3,5 si 6 minute, distrugerile materiale si pierderile de vieti omenesti fiind completate de un urias val tsunami. Numarul victimelor s-a ridicat la peste 50000 (desi exista controverse in acest sens, pentru ca s-au avansat si cifre mult mai mari), in timp ce peste 85% din cladirile din oras au fost daramate. Ceea ce nu a fost distrus de seism a cazut prada flacarilor, pentru ca incendii devastatoare au izbucnit in toata Lisabona. Opere arhitectonice deosebite, biblioteci, biserici si catedrale, care adaposteau comori culturale nepretuite au fost distruse.

·         1784: Răscoala a ţăranilor iobagi din Transilvania condusă de Horea, Cloşca şi Crişan. Izbucnită pe data de 31 octombrie 1784 la Mesteacăn, judeţul Hunedoara, s-a întins cu repeziciune în toată Transilvania. În mai puţin de două săptămâni răscoala cuprinsese comitatele de pe actuala suprafaţă a judeţelor Alba, Arad, Hunedoara, Cluj, Mureş şi Sălaj si a pus în discuție statutul de tolerați în Transilvania al românilor, ceea ce i-a conferit și un caracter național. Cea mai violentă manifestare a răscoalei a avut loc în judeţele Hunedoara şi Alba, unde aceasta izbucnise şi de unde îşi aveau originea şi conducătorii răscoalei. Pe data de 1 noiembrie  1784 ţăranii răsculaţi se aflau la Curechiu, judeţul Hunedoara, în drum spre Alba Iulia , unde doreau să se înroleze în regimentele de grăniceri. Câţiva slujbaşi ai nobililor din Brad şi  Baia de Cris au încercat în seara zilei de 1 noiembrie să îi oprească, dar au fost ucişi de răsculaţi. Revolta  s-a încheiat la sfârşitul lui decembrie 1784, când au fost capturaţi Horea şi Cloşca de către autorităţi. Ţăranii iobagi răsculaţi  au atacat curtile nobiliare de la Criscior ucigand 17 persoane. De aici o parte din răsculaţi s-a  îndreaptat spre Mihăileni, iar alta spre Brad. In curand flacara revoltei a cuprins cea mai mare parte a Transilvaniei. Pentru a-l prinde pe Horea, nobilii au pus pe capul lui un premiu de 300 de galbeni. . Prin trădare, la 27 decembrie 1784, Horea și Cloșca au fost prinși în pădurea Scorușetului din Muntii Gilaului. În 30 ianuarie 1785 a căzut prizonier și Crișan. Crișan s-a spânzurat în închisoare, iar Horea și Cloșca au fost supuși celei mai grele pedepse prevăzută de Codex Theresianum, prin frângerea cu roată. În ziua de 28 februarie, orele 9:00, a început procesiunea execuției. Horea și Cloșca au fost transportați în două care separate, având alături până în momentul execuției pe preotul Rațiu din Maierii Bălgradului. Pe Dealul Furcilor (astăzi Dealul lui Horea), în jurul podiumului amenajat, au fost aduși cu forța între 2500-3000 de iobagi români, câte trei tineri și trei bătrâni, din peste 400 de sate din cele patru comitate apropiate, unde s-au desfășurat principalele evenimente ale răscoalei. Execuția prin tragere pe roata  s-a desfășurat după un ritual dinainte stabilit. Mai întâi a fost executat Cloșca care a primit 20 de lovituri, în timp ce Horea asista în picioare. A urmat Horea, căruia i-au dat 4 lovituri prin care i-au zdrobit picioarele, apoi călăul, un țigan pe nume Grancea Rakoczi din Alba Iulia, i-a zdrobit pieptul și după alte 8-9 lovituri și-a dat sufletul. Conform sentinței, organele interne au fost îngropate pe Dealul Furcilor, iar corpurile le-au fost tăiate în 4 părți și puse în țeapă în cele mai importante localități din comitatele Alba și Hunedoara pentru intimidarea poporului. Corpul lui Crișan a fost tratat în acelasi fel.

·         1800: John Adams a fost primul presedinte american care, pe durata mandatului, a stat intr-o locuinta de serviciu, actuala Casa Alba.

·         1814: Se deschide  Congresul de la Viena care redeseneaza harta politică europeană, după înfrângerea Franţei  în războaiele napoleoniene.

·         1834: A fost înfiinţată, la Iasi, in cadrul Manastirii Barboi, prima şcoală de fete de la noi din ţară – “Institutul pentru educaţia fetelor”. Fondatorul acestei instituţii a fost Gheorghe Asachi. Gheorghe Asachi (n. 1 martie 1788 – d. 12 noiembrie 1869) poet, prozator și dramaturg român, născut la Herța, în nordul Moldovei, (azi în Ucraina)

·         1835: A apărut, la București, prima revistă românească de teatru, Gazeta Teatrului Național, condusă de Ion Heliade Rădulescu. Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgoviște — d. 27 aprilie 1872, București), scriitor, filolog și om politic român, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepașoptistă.

·         1848: Samuel Gregory inaugureaza prima școala medicala din lume pentru instruirea femeilor in New England.

·         1864: Se reînfiinţează Conservatorul de muzică şi declamaţiune din Bucureşti, România, sub conducerea lui Alexandru Flechtenmacher, intre anii 1864-1869. Intemeiat prin decret domnesc, face parte din instituţiile noului stat român; includea două şcoli principale de artă: Institutul de muzică vocală şi Şcoala de muzică instrumentală. Are filiale, iniţial, şi la Iaşi. Clasă de muzică de cameră (din 1900) şi de compoziţie (1905). Alexandru Adolf Flechtenmacher (n. 23 decembrie 1823, Iași – d. 28 ianuarie 1898, București), compozitor, violonist, dirijor și pedagog din România, autorul muzicii pentru Hora Unirii.

·         1870: In SUA a fost facuta prima prognoza meteo oficiala. 

·         1881: se înfiinţează Facultatea de Teologie din Bucureşti, România. Primul decan al facultăţii este Barbu Constantinescu. 

·         1884: Intră în funcţiune la Timişoara prima centrală de curent electric, una dintre primele de acest fel în Europa, pentru iluminatul public electric. Apoi apar centralele de la Caransebeş (1887), la Craiova şi Sibiu (1896), la Brăila şi Arad (1897), iar la Sinaia se pune în funcţiune în 1898 o microcentrală, care furnizează curent electric necesar iluminatului oraşului şi Castelului Peleş, iar la Iaşi (1899) se dă în exploatare o centrală cu trei grupuri electrogene de cîte 285 kW fiecare.

·         1884: Are loc instalarea primei linii telefonice de stat din România. Linia telefonică făcea legătura dintre Ministerul de Interne şi Poşta Centrală.

·         1894: Nicolae al II-lea devine noul Țar al Rusiei după ce tatăl său, Alexandru al III-lea, moare.

·         1918: are loc capitularea Germaniei şi sfîrşitul Primului Război Mondial una din consecinţile căruia a fost şi dezmembrarea statului dualist austro-ungar. 

·         1920: La Chişinău apare ziarul “Dreptatea“, organ al Partidului Naţional-Liberal din România, care de la 20 mai 1925 s-a editat săptămînal. Ziarul “Dreptatea” şi-a încetat activitatea în iunie 1925, reîncepînd activitatea cu 29 ianuarie 1927.

·         1922: Mahomed al VI-lea, ultimul sultan al Turciei, a abdicat in urma adoptarii rezolutiei Marelui Medjilis National care a abolit sultanatul. 

·         1922: Are loc inaugurarea oficială a Şcolii Române din Roma, Italia. Şcoala asigură studenţilor merituoşi ai facultăţii de litere din România, un stagiu de perfecţionare de doi ani. Primul director este Vasile Pîrvan (pînă în 1927).

·         1925: se pun bazele celei mai cunoscute fabrici de avioane din perioada interbelica- „IAR- Brasov” (dupa 1952 va fi cunoscuta ca uzina „Tractoru Brasov”, reprofilandu-se). A fost înfiintata prin decret regal în 1925 .
La inceput actiunile au apartinut uzinelor „Bleriot-Spad” , „Lorraine-Dietrich”, uzinei „Astra-Arad” (care a contribuit cu utilaje si personal de specialitate) si statului roman (care a contribuit, pe langa terenul pentru constructia uzinelor si un aerodrom, si cu o importanta suma de bani). In decurs de aproape 15 ani, statul roman a cumparat actiunile detinute de uzinele franceze, astfel ca la 1 septembrie 1938, uzinele brasovene de avioane se aflau in intregime in proprietatea statului roman. Fabrica a fost demontata si transportata dupa razboi in U.R.S.S.

·         1928: A  fost efectuata prima transmisiune radiofonica a postului Radio Romania, joi, 1 noiembrie 1928, la ora 17, pe lungimea de undă de 401,6 metri, cu o putere de 0,15 kw. Emisiunea a fost deschisă de profesorul Hurmuzescu în calitate de președinte al Consiliului de Administrație. A urmat un program muzical, știri de presă, s-au recitat versuri, s-a transmis un buletin meteorologic, știri sportive. În zilele următoare, emisiuni similare au fost transmise între orele 17.00 – 19.00 și 20.30 – 24.00, programul îmbogățindu-se cu noi rubrici. Bazele legale ale constituirii primei societăți naționale de radio din România, cu capital majoritar de stat, s-au pus la sfarsitul anului 1927.  Consiliul de Miniștri  a declarat  constituită Societatea de Difuziune Radiotelefonică din România (art.2 din Jurnalul nr. 2915/22 decembrie 1927 al Consiliului de Miniștri). Prima Adunare generală a Societății de Difuziune Radiotelefonică a avut  loc la 17 ianuarie 1928. Societatea a fost  înregistrată oficial la tribunal în martie 1928.

·         1928: Reforma alfabetului turc prin adoptarea caracterelor latine.

·         1929: are loc inaugurarea Radiodifuziunii Române.

·         1948: Este inscaunat, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului  Athenagoras I. Patriarhul Athenagoras (n.06 aprilie  [ s.v. 25 martie]  1886 – d.7 iulie, 1972) a fost al 268 -lea  patriarh ecumenic al Constantinopolului  intre anii 1948-1972. A ramas in istoria Bisericii in urma intâlnirii sale cu Papa Paul al VI-lea în 1964, în Ierusalim, care a dus la anularea excomunicărileor reciproce din 1054, dintre ortodocsi si catolici, care marchează istoric Marea Schismă, schisma dintre bisericile din Est și Vest, fapt care a reprezentat un pas semnificativ spre restaurarea comuniunii dintre Roma și Constantinopol, precum și  cu  celelalte patriarhate ale Ortodoxiei, invrajbite timp de 1000 de ani. Acesta a produs Declarația comună catolico-ortodoxă din 1965, care a fost citit la 7 decembrie 1965, simultan la o ședință publică a Conciliului Vatican II, în Roma și la o ceremonie specială în Constantinopol. Declarația controversata nu a pus capăt schismei din 1054, dar a arătat mai degrabă o dorință de reconciliere mai mare între cele două biserici, reprezentate de către Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Ecumenic Atenagora I. Nu toți liderii ortodocși au primit cu bucurie declarația, contestand în mod deschis eforturile sale de lapropiere fata de Biserica Romano-Catolica, temându-se că ar duce la erezie.

·         1949: A apărut primul număr al publicației germane Frankfurter Allgemeine Zeitung.

·         1950:  Are loc o tentativă de asasinat  a naţionaliştilor  portoricani  Griselio Torresola şi Collazo Oscar  impotriva președintelui american  Harry Truman. Harry S. Truman (n. 8 mai 1884 – d. 26 decembrie 1972) a fost al 33-lea președinte al Statelor Unite ale Americii (1945–1953).

·         1952:  Statele Unite au detonat in atolul Bikini din Oceanul Pacific prima bomba cu hidrogen, care avea numele de cod “Mike”. 

·         1960: John F. Kennedy l-a învins pe Richard Nixon în competiția pentru funcția de președinte al SUA. John Fitzgerald Kennedy (n. 29 mai 1917 – d. 22 noiembrie 1963), cunoscut și ca John F. Kennedy, JFK sau „Jack Kennedy”, a fost cel de-al treizeci și cincilea președinte al Statelor Unite ale Americii. A servit din 1961 până la asasinarea sa survenită în ziua de 22 noiembrie 1963, la Dallas, Texas. A fost unul dintre membrii cei mai proeminenți ai familiei Kennedy implicați în politică, fiind totodată considerat un stindard al liberalismului american. Richard Milhous Nixon (n. 9 ianuarie 1913 – d. 22 aprilie 1994), al treizeci și șaptelea președinte al Statelor Unite, îndeplinind această funcție între 1969 și 1974, când a devenit primul și încă singurul președinte american care a demisionat din funcție.

·         1960 : A intrat în vigoare Tratatul de constituire a Benelux ca uniune economică, semnat de Belgia, Olanda șiLuxemburg la 3 februarie 1958. Benelux este o uniune economică în Europa de Vest, compusă din trei monarhii vecine: Belgia, Nederland (Țările de Jos) și Luxemburg. Numele este format din începutul numelui fiecărei țări componente și a fost creat inițial pentru Uniunea Vămilor Benelux, însă este folosit în prezent într-un mod ceva mai generic.

·         1962: Din Rusia a fost lansată, pentru prima oară, o rachetă cosmică cu destinația planeta Marte. La bord era instalată stația automată interplanetară MARTE-1.

·         1968: Misiunea militară a SUA în Vietnam a inițiat Proiectul Phoenix.

·         1969: Piesa lui Elvis Presley, Suspicious Minds, ajunge pe locul 1 în Billboard Music.

·         1981: Antigua și Barbuda își câștigă independența față de Marea Britanie. Antigua și Barbuda este o țară insulară localizată în estul Mării Caraibelor la limita cu Oceanul Atlantic. Antigua și Barbuda sunt situate în mijlocul insulelor de sub vânt în estul Caraibelor, la 17 grade nord de ecuator. Antigua și Barbuda sunt două insule din arhipelagul Antilelor Mici, arhipelag care conține arhipelagul Guadeloupe la sud, Montserrat la sud-vest, Saint Kitts și Nevis la vest și Saint Barthélemy și Saint Martin la nord vest.

·         1993: La Bruxelles a intrat in vigoare Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeana. Acesta a fost semnat de sefii de state si de guvern din cele 12 state membre ale CEE (Piata Comuna), documentul fiind actul de nastere al Uniunii Europene. Tratatul a prevazut crearea unei banci centrale europene, introducerea in circulatie a unei monede unice europene (ECU), precum si elaborarea unei politici externe si de apartare comune. 

·         1994: Camera Deputatilor a aprobat unele modificari ale Codului Penal. Desi statutul homosexualilor s-a aflat in atentia forurilor internationale, deputatii au hotarit sa fie pedepsite cu inchisoare de la 1 la 5 ani relatiile sexuale intre persoane de acelasi sex, savarsite in public sau care declanseaza un scandal public (articolul 200, al. 1). 

·         1998: A fost creata Curtea Europeana a Drepturilor Omului. 

·         1999: A fost reactivat, la Huși, Ansamblul Folcloric „Trandafir de la Moldova” din inițiativa actualului dirijor (Valerică Petraru) și a coregrafului ansamblului (Virginel Solomon).

·         2000: În R.P. Chineză a început cel mai mare recensământ al populației din lume, în cadrul căruia au fost recenzate 350 de milioane de familii.

·         2000: Republica  Serbia se alătură Organizaţiei Naţiunilor Unite.

·         2004 - A fost dezvelit, la Calarasi, bustul actorului Stefan Banica senior.

·         2005: Astronomi ai NASA au anunțat că au descoperit încă doi sateliți ai planetei Pluto. Pluton (sau Pluto) are cinci sateliții naturali cunoscuți. Charon, în comparație cu corpul în jurul căruia se rotește, este proporțional mai mare decât oricare alt satelit al unei planete cunoscute sau planetă pitică din sistemul solar. Ceilalți patru sateliți, Nix, Hydra, Styx și Kerberos, sunt mult mai mici. Sateliți plutonieni sunt enumerați aici în funcție de perioada orbitală. Pluton a fost adăugat pentru comparație.

Nașteri

·         846: Ludovic al II-lea al Franței (d. 879)

·         1351: Leopold al III-lea, Duce de Austria (d. 1386)

·         1339: Rudolf al IV-lea, duce de Habsburg (1358–1365) (d. 1365)
* 1485: Jan Dantiscus (în pl. Jan Dantyszek; n. 1 noiembrie 1485, Gdańsk - d. 27 octombrie 1548, Lidzbark Warmiński) a fost un om de stat al Regatului Poloniei, explorator polonez, diplomat, prim ambasador din istora diplomației polone, secretar al Regelui Sigismund I și unul dintre cei mai cunoscuți poeți ai Renașterii.

S-a născut la Danzig, fiu al unui fabricant de bere pe nume Johann von Hoefen. La curtea regală de la Cracovia se afla de la vârsta de 15 ani. În 1503 apare în secretariatul cancelarului Jan Łaski, iar în anul următor îl regăsim la cancelaria regală, în calitate de specialist în afaceri externe cu Prusia. În 1504-1505 a reprezentat curtea regală la congresele Prusiei Regale. Beneficiind de ajutorului regal a călătorit prin Danemarca, Germania, Italia și de acolo în Palestina și Arabia.

În 1522-1523 a fost în Anglia, apoi - Sfântul Imperiu Roman, unde a discutat acțiunile privind respectarea Ordinului Teuton. Dantyszek a părăsit Cracovia in căutarea lui Carol al V-lea, la 15 martie 1524. Aceasta a fost a treia misiune a sa în slujba împăratului. Pe 3 decembrie a îngenuncheat în fața impăratului la Madrid. După aceea, împăratul l-a ținut permanent în preajmă. În 1526, iubita lui Dantyszek, Izabela del Gada, a născut o fetiță, Juanita. Dantyszek s-a întors la Cracovia în iulie 1532, retrăgându-se mai târziu la scaunul său episcopal de Heilsberg.

S-a bucurat de scaunul de episcop la Chełmno (1533—1537), iar din 1537 până în 1548, și de cel de episcop al Warmiei.

A fost prieten cu mulți oameni de seamă ai epocii, printre care și: Hernán Cortés, Martin Luther, Erasmus, Nicolaus Copernic.

Jan Dantyszek

LUCRĂRI SELECTATE

• De virtutis et fortunate differentia somnium, Kraków 1510, drukarnia J. Haller
• Epithalamium in nuptiis... Sigismundi... ac Barbarae, Kraków 1512, drukarnia J. Haller, przedr. Acta Tomiciana, t. 2, 1852, s. 30-38; przekł. polski J. Harhala, przedr. M. Plezia: „Najstarsza poezja polsko-łacińska (do połowy XVI wieku)”, Wrocław 1952, Biblioteka Narodowa seria I, poz. 141
• In laudem Pauli Crosnensis Rutheni, wyd. w: Paweł z Krosna Epithalamion... Sigismundi regis Poloniae nobilissimaeque Barbarae, Kraków 1512
• Carmen extemporarium de victoria insigni ex Moschis, Kraków 1514, drukarnia F. Ungler
• De profectione Sigismundi I in Hungariam, wyd. w diariuszu R. Bartolina z Perugii pt. Odeporicon id est itinerarium..., Wiedeń 1515, drukarnia H. Wietor (wyd. osobne, Kraków 1516, drukarnia F. Ungler)
• Elegia amatoria (tzw. elegia „Ad Grinaeam”), powst. 1517, wyd. Kraków 1518, drukarnia J. Haller (przekł. polski: L. Siemieński Czas. Dodatek Miesięczny, 1857, t. 7, s. 721-725)
• Ad Magnificum Dominum Sigismundum de Erberstain... soteria, Kraków 1518, drukarnia J. Haller
• Epithalamium reginae Bonae, powst. prawdopodobnie 1518, rękopis Biblioteka Czartoryskich, nr 33, s. 407-426
• Nostrorum temporum calamitatibus silva, Bononia 1530, drukarnia J. B. Phaelius (wyd. nast.: Kraków 1530, Kolonia 1530, Antwerpia 1530), wyd. Z. Celichowski, Poznań 1902
• Victoria Sereniss. Poloniae Regis contra voyevodam Muldaviae... 22 Augusti parta 1531, Lowanium 1531, przedr. w zbiorach, zob. Estr. XV, 38 (przekł. francuski: Paryż 1531)
• Vita Joannis de Curiis Dantisci, z autografu wyd. J. E. Schmied (D. F. Rhete?), Gdańsk 1693, przedr. pt. „...vita quam ipse paulo ante mortem hoc carmine posteris reliquit”, Preussische Lieferung, t. 1, Lipsk 1775, s. 705-715

Jan Dantiscus

*        1549: S-a nascut Ana de Austria, a patra soție a regelui Filip al II-lea al Spaniei (d. 1580). Ana de Austria (1 noiembrie 1549 – 26 octombrie 1580), soția regelui Filip al II-lea al Spaniei. A fost primul copil al lui Maximilian al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman și al Mariei a Spaniei. S-a născut în Spania dar a trăit la Viena de la vârsta de patru ani.
* 1585: Jan Brożek (Ioannes Broscius,^[1] Joannes Broscius^[2] or Johannes Broscius;^[3][4] n. 1 noiembrie 1585, Kurzelów[*], Polonia – d. 21 noiembrie 1652, Bronowice Małe[*], Bronowice[*], Polonia) a fost un polimat polonez: un matematician, astronom, medic, poet, scriitor, muzician și rector al Academiei din Cracovia.

Brożek s-a născut în Kurzelów, Sandomierz și a locuit în Cracovia, Staszów și Międzyrzec Podlaski. A studiat la Academia din Cracovia (în prezent Universitatea Jagiellonian) și la Universitatea din Padova. Jan Brożek a fost cel mai proeminent matematician polonez din secolul al XVII-lea. A studiat de asemenea și medicina, teologia și geodezia. A contribuit la o mai bună cunoaștere a teoriilor lui Nicolaus Copernic.

Lucrări

• "Geodesia distantiarum" (1610);
• "Dissertatio astronomica" (1616);
• "Dissersatio de cometa Astrophili" (1619);
• "Dе dierum inaequalitate" (1619);
• "Arithmetica integrorum" (1620);
• "Apologja pierwsza kalendarza rzymskiego powszechnego" (1641);
• "Apologia pro Aristotele et Euclide" (1652);
• "De numeris perfectis disceptatio" (1637);
• "Epistolae ad naturam ordinatarum figurarum plenius intelligendam pertinentes" (1615);
• "Peripatheticus Cracoviensis" (1647);
• "Sermo in synodo Luceornensi" (1641);
• Discurs Ziemianina z Plebanem (1625);
• Gratis, albo Discurs I Ziemianina z Plebanem
• Przywiley, albo Discurs II Ziemianina z Plebanem
• Consens, albo Discurs III Ziemianina z Plebanem

Jan Brożek

Jan Brożek

·         1596: S-a nascut Pietro da Cortona, arhitect şi pictor italian, reprezentant de seama al barocului; (d. 1669). Pietro da Cortona (numele civil: Pietro Berrettini) (n. 1 noiembrie 1596 în Cortona; d. 16 mai 1669 în Roma), însemnat arhitect și pictor al barocului.

·         1636: S-a nascut scriitorul Nicolas Boileau sau Despréaux (d. 13 martie 1711), considerat cel mai mare teoretician al literaturii franceze. Nicolas Boileau sau Despréaux (n. 1 noiembrie 1636 în Paris; d. 13 martie 1711 Paris), scriitor francez. Este considerat cel mai mare teoretician al literaturii franceze. În scrierea sa Arta poetică Nicolas Boileau-Desprèaux a sintetizat principiile clasicismului, pornind de la anumite norme generale de creație, ilustrate apoi pe genuri și specii literare.

Nicolas Boileau

·         1643: S-a nascut John Strype, istoric englez. 
* 1661: Ludovic, Delfin al Franței cunoscut sub numele de Marele Delfin (le Grand Dauphin) (1 noiembrie 1661 - 14 aprilie 1711) a fost fiul mai mare și moștenitor al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și al reginei Mariei-Thérèse a Franței.

Ludovic, Delfin al Franței.

Ludovic al Franței s-a născut la Castelul Fontainebleau, și a fost cel mai mare fiu al regelui și reginei Franței și a Navarei; a fost botezat la capela Castelului Saint-Germain-en-Laye și a primit numele tatălui său. A fost Fils de France (Fiu al Franței) și era cea mai importantă figură din regat după tatăl său, regele Ludovic al XIV-lea.

A fost botezat la 24 martie 1668 de Cardinalul de Vendôme și de Prințesa de Conti care au reprezentat pe Papa Clement al IX-lea și regina Henrietta Maria a Angliei. Cea din urmă era mătușa lui Ludovic.

Când Ludovic a împlinit șapte ani a fost luat din grija femeilor și plasat în societatea bărbaților. Guvernator a devenit severul Charles de Sainte-Maure, duce de Montausier (care, se spune că a servit ca model pentru Mizantropul lui Molière) iar ca tutore, episcopul Jacques-Bénigne Bossuet, mare predicator și orator francez. În ciuda multor indicații și a rapoartelor despre inteligența sa, Ludovic era perceput ca leneș și indolent. Cu toate acestea, generozitatea, amabilitatea și liberalismul său l-au făcut foarte popular în întreaga Franță. Ludovic a fost unul din cei șase copii legitimi ai regelui Ludovic al XIV-lea. Toți ceilalți au murit la vârste fragede.

Ludovic a murit de variolă la 11 aprilie 1711, la vârsta de 49 de ani, înaintea tatălui său.

Ludovic s-a căsătorit cu Maria Anna de Bavaria. Cei doi au avut următorii copii:

• Ludovic, duce de Bourgundia, mai târziu Delfin, tatăl lui Ludovic al XV-lea al Franței
• Filip, duce de Anjou, mai târziu rege al Spaniei
• Charles de Bourbon, Duce de Berry, Alençon și Angoulême, Conte de Ponthieu (1686-1714).

După decesul soției sale, Ludovic s-a căsătorit în secret cu Marie Emilie Thérèse de Joly de Choin. Totuși, noua lui soție n-a primi titlul de "Delfină", iar din căsătorie n-au rezultat moștenitori.

Ludovic a avut doi copii nelegitimi cu Françoise Pitel:

• Anne Louise de Bonbour (1695 - August 1716) - soția lui Anne Errard d'Avaugour.
• Charlotte de Fleury (6 februarie 1697 - 1750) - soția lui Gérard Michel de La Jonchère. [1][2]

Cu o altă metresă, Marie Anne Caumont de La Force, a avut o fiică:

• Louise Emilie de Vautedard (1694 - 1719) - soția lui Nicolas Mesnager, diplomat francez. [3],

Devenit văduv în 1690, s-a căsătorit în secret în 1695 cu metresa sa, Marie-Émilie de Joly de Choin (1670-1732), damă de onoare pentru sora sa vitregă, Prințesa Conti.

Ludovic

Delfin al Franței

Louis, fiul lui Ludovic al XIV-lea, numit "Le Grand Dauphin" cunoscut la curte ca "Monseigneur". Părinți Ludovic al XIV-lea al Franței Maria Tereza a Austriei  Frați și surori Prințesa Anne Élisabeth a Franței Prințesa Marie Anne a Franței Prințesa Marie-Thérèse a Franței Louise Marie Anne de Bourbon[*] Françoise-Marie de Bourbon Louise-Françoise de Bourbon Marie Anne de Bourbon Louis-Auguste de Bourbon, duce du Maine Louis-Alexandre de Bourbon, conte de Toulouse Philippe-Charles al Franței Louis, Conte de Vermandois Louis César, Conte de Vexin Louis François, Duke of Anjou[*]  Căsătorit cu Ducesa Maria Anna de Bavaria Marie Émilie de Joly de Choin Copii Ludovic al Franței, Duce de Burgundia Filip al V-lea al Spaniei Charles, Duce de Berry

·         1661: S-a nascut Florent Carton Dancourt, dramaturg francez. 

·         1727: Ivan Ivanovici Șuvalov, om de stat rus (d. 1797)

·         1757: Antonio Canova, sculptor italian (d. 1822)

·         1761: Angelo Anelli, libretist și scriitor italian (d. 1820)

·         1762: Spencer Perceval, politician englez, prim-ministru al Regatului Unit (d. 1812)

·         1770: Constantin Diaconovici Loga (n. 1 noiembrie 1770, Caransebeș, Imperiul Austriei - d. 12 noiembrie 1850, Caransebeș, Imperiul Austriei) a fost un educator, pedagog și scriitor român. A urmat studiile gimnaziale în orașul Lugoj, pentru ca apoi să studieze Dreptul la Universitatea din Pesta. Întors de la studii, a predat ca profesor la Arad, iar din 1831 până când s-a stins din viață a fost director de școală.

Constantin Diaconovici Loga s-a născut la Caransebeș, vechi centru de cultură românească. Istoriile literare îl menționează ca pe unul dintre cei mai reprezentativi exponenți ai generației de intelectuali iluminiști, un om al cărții și un ctitor de școală românească, care a crezut în programul de emancipare națională și în resursele spirituale ale neamului său.

Potrivit documentelor, de numele familiei sale se leagă întemeierea satului Srediștea Mare, de lângă Vârșeț. Bunicul său (Vasile Diaconu Loga), un celebrul zugrav de biserici, plecat din Tismana împreună cu cincizeci de familii, a fondat această localitate și o școală în care preda „măiestria zugrăvelii”.

Studiile primare le-a făcut în Caransebeș iar cele gimnaziale, la Lugoj. Mai apoi, studiază dreptul și științele politice la Pesta. După absolvire a devenit translator la magistratura orașului, revizor și corector al cărților românești în tipografia Universității din Buda. Îl suplinește un timp pe Petru Maior, cenzor la Buda, și îl ajută să editeze Istoria pentru începutul românilor în Dachia. Prin strădaniile sale avea să se deschidă prima școală a coloniei române din Pesta, unde, până în 1812, lucrează ca învățător. Cantor la biserica ortodoxă din Pesta, introduce serviciul religios în limba română. La inițiativa lui s-a înființat prima societate a femeilor române din Pesta.

Întors la Arad, a lucrat timp de optsprezece ani ca profesor la Preparandia Română. Predă la catedra de „gramatică și concept românesc”, dar a fost și profesor de tipic și cântare bisericească. La Arad s-a dedicat pedagogiei, dar și luptei pentru drepturile culturale ale românilor. Pe lângă implicarea lui în mișcarea națională, Diaconovici-Loga a desfășurat în această perioadă și o bogată activitate ca scriitor. În 1818 publică la Buda Ortografia sau dreapta scriere, la 1822-1823 publică manualul Gramatica română, de o deosebită valoare pentru elevii școlilor normale, iar în 1826 întocmește un Octoih și tipicon cu catavaseriu tipărit în 1826, care a fost intens folosit în bisericile românești pentru mai bine de un secol.

În 1830 a fost numit în funcția de director al școlilor românești și sârbești de pe teritoriul regimentelor de graniță bănățene. Duce o neobosită activitate pentru a organiza învățământul în limba română din Banat. În acest sens, alcătuiește ori traduce manuale și cărți de cult (Viața domnului Iisus Hristos, Tâlcuirea Evangheliilor etc.), un îndreptar ortografic (Ortografia sau dreapta scrisoare pentru îndreptarea scriitorilor limbii române) și o gramatică (Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor – 1822).

Gramatica sa, una dintre primele gramatici românești, depășește prin semnificație cadrul unui simplu instrument de studiu, fiind o pledoarie pentru limba națională. Autorul ei încearcă să propună, cu destule stângăcii, o terminologie gramaticală românească, derivând formațiuni noi din rădăcini latine. Chemarea la tipărirea cărților românești și versuri pentru îndreptarea tinerilor (1821) conține un adevărat program de luminare a neamului prin cultură „precum în timpul nostru se cere”. Solicită școli, cărți, susținând că toate popoarele sunt înzestrate cu posibilități intelectuale și creatoare, că poporul român are alese însușiri și în special în tineret vedea „reazimul fericirii neamului”.

Mormântul profesorului Constantin Diaconoviciu Loga din municipiul Caransebeș, str. Muntele Mic 40, în cimitirul bisericii „Sfântul Ioan Botezătorul”

Tipărește cărți ce vor circula în Ardeal, în Țara Românească și în Moldova, pe care le plătește cu prețul propriei case. Ajunge atât de sărac, încât cere să i se primească fetele la orfelinat, dar spune: „sunt răsplătit atunci când văd că am putut și eu cu ceva folosi neamului meu”.

O înștiințare, apărută în Foaie pentru minte, inimă și literatură (1842) îl menționează pe Constantin Diaconovici Loga ca autor al unor lucrări în manuscrise ce ieșeau din sfera didactică, fără a trăda însă interesul instructiv-educativ: Istoria românilor de la zidirea Romei, Istoria Bibliei și romanul Belisarie, tălmăcit din Marmontel. Soarta acestor lucrări nu este cunoscută.

Întors la Caransebeș, Constantin Diaconovici-Loga, slăbit de bătrânețe, se stinge din viață în 1850.

Opera

• Caractere caligrafice pentru școalele poporale, Buda, 1813^[1][2]
• Instrucție pentru școalele românești în Bănat, Buda, 1815^[1]
• Ortografia sau Dreapta Scrisore pentru îndreptarea scriitorilor limbii Romanești, Buda, 1818^[1][3]
• Chiemare la tipărirea cărților romanești și versuri pentru îndreptarea tinerilor, Buda, 1821^[1][4]
• Grammatica romanească pentru îndreptarea tinerilor, Buda, 1822^[1][5]
• Abecedar sau Bucvar sârbesc, Buda, 1822 sau 1824^[1][6]
• Octoih cu catavasieriu, Buda, 1826^[1]
• Tipiconul (trad.), Buda, 1826^[1]
• Viața Domnului nostru Isus Christos, Mântuitoriul lumii, cu 12 ilustrațiuni, Buda, 1831^[1]
• Tâlcuirea Evangeliilor în Duminicele învierii și ale serbătorilor, Buda, 1835^[1]
• Epistolariu Românesc, Buda, 1841

Constantin Diaconovici Loga

* 1773: Maria Theresa de Austria-Este (Maria Theresia Josefa Johanna; 1 noiembrie 1773 – 29 martie 1832) a fost arhiducesă de Austria și prințesă de Modena. A fost regină a Sardiniei ca soție a lui Victor Emanuel I al Sardiniei.

S-a născut la palatul regal din Milano ca fiica cea mare a Arhiducelui Ferdinand de Austria, guvernator al Milano și fiu al împărătesei Maria Tereza a Austriei. Mama ei a fost Maria Beatrice Ricciarda d'Este, moștenitoarea ducatului de Modena.

Maria Theresa s-a căsătorit la 25 aprilie 1789 la vârsta de 15 ani cu Prințul Victor Emanuel în vârstă de 29 de ani, viitorul rege Victor Emanuel I. Relația lui a fost una fericită.

Ea a fost prietenă apropiată cu Marie Clotilde a Franței, soția Prințului Carol Emanuel de Piemont. De asemenea, a fost prietenă cu Ducesa de Chablais. La momentul căsătoriei soțul ei era Duce de Aosta. Cuplul a avut șase fiice și un fiu, care a murit de tânăr. După invazia Savoiei de către Napoleon în 1798, împreună cu familia a plecat în Toscana, apoi în Sardinia.

Maria Theresa de Austria-Este

Părinți Ferdinand, Duce de Modena Maria Beatrice d'Este, Ducesă de Massa  Frați și surori Arhiducesa Maria Leopoldine de Austria-Este Maria Ludovica de Austria-Este Francisc al IV-lea, Duce de Modena Arhiducele Karl de Austria-Este Arhiducele Ferdinand Carol Iosif de Austria-Este Arhiducele Maximilian de Austria–Este  Căsătorită cu Victor Emanuel I al Sardiniei Copii Maria Beatrice, Ducesă de Modena Maria Teresa, Ducesă de Parma Maria Anna, împărăteasă a Austriei Maria Christina, regină a celor Două Sicilii

·         1778: Gustav al IV-lea, regele Suediei din 1792 până în 1809 (d. 1837). A avut o domnie agitata care s-a incheiat brusc. În 1805, el s-a alăturat celei de-a Treia Coaliții  împotriva lui Napoleon. Campania sa a mers prost și francezii au ocupat Pomerania suedeză. Cand aliatul său, Rusia, a făcut pace și a încheiat o alianță cu Franța, la Tilsit, în 1807, Suedia și Portugalia au rămas ca aliați europeni ai Marii Britanii. La 21 februarie 1808 Rusia a invadat Finlanda, care era condusă de Suedia, sub pretextul de a-i convinge pe suedezi să adere la Sistemul Continental al lui Napoleon. Danemarca a declarat, de asemenea, război Suediei. În doar câteva luni după aceea, aproape toată Finlanda a fost pierdută și preluată de Rusia. Ca urmare a războiului, la 17 septembrie 1809, în Tratatul de la Hamina, Suedia a predat o treime din partea estică  Rusiei. La 29 martie, Gustav a abdicat în mod voluntar, însă pe 10 mai, Parlamentul suedez, dominat de armată, a declarat că nu numai Gustav pierdea tronul ci toată familia, excluzand-o de la succesiune. La 5 iunie, Ducele Carol a fost proclamat rege sub numele de Carol al XIII-lea al Suediei, după ce a acceptat o nouă constituție liberală, care a fost ratificată a doua zi. În decembrie, Gustav și familia sa au fost transportați în Germania.
* 1797: Maria Dorothea Luise Wilhelmine Caroline de Württemberg (1 noiembrie 1797 – 30 martie 1855) a fost fiica Ducelui Louis de Württemberg (1756–1817) și a soției acestuia, Prințesa Henriette de Nassau-Weilburg.

Ducesa Maria Dorothea von Württemberg în 1818, cu un an înainte de căsătorie.

Maria Dorothea a fost cel mai mare copil din cei cinci ai Ducelui Louis de Württemberg și a celei de-a doua soții, Prințesa Henriette de Nassau-Weilburg. S-a născut la Pokój, Silezia (astăzi Polonia).

Pe linie paternă a fost stră-strănepoata regelui Frederic Wilhelm I al Prusiei. Pe linie maternă a fost stră-strănepoata regelui George al II-lea al Marii Britanii. Fratele ei, Alexandru, a fost bunicul lui Mary de Teck, viitoarea regină consort a regelui George al V-lea al Regatului Unit.

A fost a treia soție a Arhiducelui Joseph, Palatin al Ungariei cu care s-a căsătorit la 24 august 1819. Cuplul a avut cinci copii.

Maria Dorothea de Württemberg

Arhiducesă de Austria

Maria Dorothea de Württemberg, în jurul anului 1840 Părinți Ducele Louis de Württemberg Prințesa Henriette de Nassau-Weilburg  Frați și surori Duke Adam of Württemberg[*] Ducele Alexandru de Württemberg Pauline de Württemberg Ducesa Amelia de Württemberg Elisabeth Alexandrine de Württemberg  Căsătorită cu Arhiducele Joseph, Palatin al Ungariei Copii Arhiducesa Franziska Marie Elisabeth a Austriei Arhiducele Alexandru al Austriei Arhiducesa Elisabeta Franziska a Austriei Arhiducele Joseph Karl al Austriei Marie Henriette, regină a Belgiei

·         1812 - S-a născut fotograful şi pictorul Carol Popp de Szathmary (m. 3 iulie 1887)

·         1815: S-a nascut Crawford Williamson Long, medic american, primul american care a folosit eterul ca anestezic într-o operaţie; (d. 16 iunie 1878).

·         1823: Lascăr Catargiu sau Lascăr Catargi (n. 1 noiembrie 1823, Iași - d. 11 aprilie 1899, București) a fost un om politic român din secolul al XIX-lea, ministru în varii guverne, președintele Camerei Deputaților și prim ministru al României pentru patru mandate.

Născut în Iași, în noiembrie 1823, aparținea unei vechi familii muntene, un membru al căreia fiind exilat de Matei Basarab în secolul XVII s-a stabilit în Moldova.

A aderat la petiția-proclamație adresată domnitorului Mihail Sturza la 28 martie 1848, ceea ce a dus la surghiunirea sa pe una din moșiile familiei sale din ținutul Neamț.

În timpul lui Grigore Alexandru Ghica (1849 - 1856), Catargiu a ajuns prefect al poliției (agă) din Iași. În 1857 face parte din "divanul ad-hoc" al Moldovei, o comisie aleasă conform Tratatului de la Paris din 1856, pentru a vota unirea propusă a Moldovei cu Țara Românească. Vederile sale puternic conservatoare, în special în legătură cu reforma agrară, l-au făcut să devină candidatul conservatorilor la tron în 1859, în Moldova, însă a refuzat, din dorința de a vedea să apară o singură patrie română mai puternică și mai mare. În timpul lui Alexandru Ioan Cuza (1859 - 1866), Catargiu a ajuns unul din liderii opoziției și a primit ajutor din partea lui Barbu Catargiu, un jurnalist și politician asasinat la București pe 20 iunie 1862.

În 1866 a devenit unul dintre cei trei membri ai Locotenenței Domnești care a condus statul român de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și până la înscăunarea lui Carol I.

După ascensiunea Prințului Carol I al României, în mai 1866, Lascăr Catargiu devine președintele consiliului de miniștri (prim-ministru), dar neputând coopera cu colegii săi liberali, Ion Brătianu și C.A. Rosetti, demisionează în iulie.

După încă opt funcții ministeriale, culminând cu agitația anti-dinastică din 1870 - 1871, Catargiu a format, pentru prima dată în istoria română, la 22 martie 1871 un cabinet conservator stabil, care va rămâne la putere până în aprilie 1876. La 12 aprilie 1876 Catargiu a demisionat, fiind urmat în funcție la 9 mai de către Manolache Costache Epureanu.^[1] La începutul anului 1876, guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu căuta căi de folosire a crizei orientale în scopul obținerii independenței României. La 16 ianuarie 1876, Lascăr Catargiu a dat instrucțiuni agenților diplomatici români din străinătate să facă sondaje pe lângă guvernele străine pentru a afla care ar trebui să fie rolul României în criză și dacă aceste guverne ar fi receptive față de o declarație unilaterală de independență a României. Catargiu era pregătit să colaboreze pe plan militar cu puterile aliate într-un război în Europa de Sud-Est, împotriva Turciei, doar dacă aceste puteri ar fi garantat integritatea teritorială a României și independența politică. Gheorghe Costaforu, agentul României la Viena în convorbirile sale cu ambasadorul german și cu alți diplomați i-a informat că românii erau hotărâți să rupă legăturile cu Turcia și să se proclame independenți cât mai curând posibil.^[1] Puterile aliate au primit cu răceală inițiativa lui Catargiu.

Prin politica sa, care a prevenit o revoluție și a revitalizat popularitatea coroanei, a fost considerat ca nepatriot și reacționar de liberali, care au ajuns la putere în 1876; o propunere de a demite întreg cabinetul Catargiu a fost retrasă în 1878. În anul 1884 Catargiu a unit partidul său cu o grupare liberală dizidentă, condusă de Gheorghe Vernescu, pentru a forma Partidul Liberal Conservator, în care Catargiu și Petre Carp își disputau conducerea partidului.

Pentru a realiza această fuziune, Catargiu a fost nevoit să adere la anumite principii liberale: descentralizarea administrativă și libertatea presei. Noul partid va constitui cel mai important element al așa-numitei "Opoziții Unite", față de guvernul liberal Brătianu, dar conservatorii s-au dovedit ineficienți în parlament între 1883 și 1888.

Catargiu a rămas în opoziție până în 1889, când a format un nou cabinet, fiind ministru al internelor, dar acest cabinet a căzut după doar șapte luni. În guvernul Florescu din martie 1891, a ocupat aceeași poziție, iar din noiembrie 1891 va deveni din nou președinte al așa-numitului "mare guvern conservator" care reprezenta un partid conservator unificat ( prin unificarea dintre liberal-conservatori și conservatorii "puri" conduși de Nicolae Filipescu), păstrându-și funcția până în 1896. În această perioadă a fost responsabil pentru câteva reforme utile, mai ales financiare și comerciale. A murit la București la data de 11 aprilie 1899.

Lascăr Catargiu

Prim-ministru al României În funcție 11 mai 1866 – 13 iulie 1866 24 martie 1871 – 17 aprilie 1876 11 aprilie 1889 – 2 martie 1891 19 decembrie 1891 – 15 octombrie 1895 Precedat de Nicolae Kretzulescu (1866) Ion Ghica (1871) Teodor Rosetti (1889) Ion Emanuel Florescu (1891) Succedat de Ion Ghica (1866) Ion Emanuel Florescu (1876) Ion Emanoil Florescu (1891) Dimitrie Sturdza (1895) Ministru al Apărării Naționale În funcție 22 februarie – 11 iunie 1894 Precedat de general Iacob Lahovary Succedat de general Constantin Poenaru

* 1836: Ion G. Sbiera (n. 1 noiembrie 1836, Horodnic de Jos, Suceava - d. 22 octombrie 1916, Cernăuți) a fost un folclorist și istoric literar român, membru fondator (1866) al Academiei Române. A fost profesor de limba și literatura română la Cernăuți, una dintre personalitățile proeminente ale culturii românești din Bucovina.

Opera:

• Despre însemnătatea refrenului „O lere Doamne”, din colindele române, despre timpul ivirii și însemnătatea lor (1865)
• Grigore Ureche. Contribuiri pentru o biografie a lui (biografie, 1884)
• Codicele Voronețean (1885)
• Povești și poezii poporale românești (1886)
• Colinde, cântece de stea și urări la nunți (1888)
• Aron Pumnul. Voci asupra vieței și însemnătății lui (biografie, 1889)
• Mișcări literare la românii din Bucovina (1890)
• Mișcări culturale și literale la românii din stânga Dunării în răstimpul de la 1504-1714 (1897)
• O pagină din istoria Bucovinei din 1848-1850, dimpreună cu niște notițe despre familia Hurmuzaki (1899)
• Familia Sbiera după tradițiune și istorie și amintiri din viața autorului (autobiografie, 1899)
• Contribuiri pentru o istorie soțială, cetățenească, religioasă, bisericească și cultural-literară a românilor de la originea lor încoace până la iulie 1504 (1906)

Basme

• Petrea Voinicul și Ileana Cosânțana
• Pepelea
• Petrea Făat-Frumos și Zânele
• Fata Cidei,Vântul, Brumă și Gerul
• Voinicul Florilor
• Suncă-Murgă
• Mintă Creață, Busuioc și Suncă-Murgă
• Petrea Pipernicul, Voinicul Florilor și Ciuda Lumii
• Împăratul împetrit
• Ion Săracul
• Iapa cea de trei zile de lungă
• Moartea ca cumătră
• Dealul Roșu
• Fata pe care n-o întrecea nime în vorbă
• Omul cu trei minți
• Omul cu trei talanți
• Hargatul năzdrăvan
• Tâlhariul cel vestit
• Tâlhariul și Frântul
• Cei trei tâlhari
• Fata popii și căpitanul fără nas
• Țiganul cu dor de a fi sfânt
• Baba mireasă
• Babele și moșnegii scăpați de omor

Ion G. Sbiera

Portret din Enciclopedia României

·         1845: Sámuel Teleki, politician austo-ungar (d. 1916)

·         1847: Emma Albani, soprană canadiană (d. 1930)

·         1848: Jules Bastien-Lepage, pictor francez (d. 1884)

·         1849: William Merritt Chase, pictor american (d. 1916)

·         1855: Guido Adler, (d. 1916)
* 1864: Marea Ducesă Elisabeta Fiodorovna a Rusiei (Elizabeta Fiodorovna Romanova, în rusă Елизавета Фëдоровна Романова), (1 noiembrie 1864 – 18 iulie 1918) a fost o prințesă germană care aparținea Casei de Hesse. A fost soția Marelui Duce Serghei Alexandrovici al Rusiei, al cincilea fiu al Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și al Mariei Alexandrovna de Hesse. Sora mai mare a Alexandrei, ultima țarină a Rusiei, Elisabeta era cunoscută în societatea rusă atât pentru frumusețea și farmecul ei, cât și pentru actele sale de caritate.

Prințesa Elisabeta Alexandra Louise Alice de Hesse și a Rinului s-a născut la 1 noiembrie 1864. A fost al doilea copil al lui Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse și al Prințesei Alice a Regatului Unit. Prin mama sa, era nepoata reginei Victoria. În familie i se spunea "Ella".

Deși provenea dintr-una din cele mai nobile case germane, Elisabeta și familia ei trăiau modest față de standardele regale. Copiii își făceau singuri curat în cameră, iar mama lor le cosea hainele. În timpul războiului austro-prusac, adeseori Prințesa Alice o lua pe Elisabeta cu ea în timp ce vizita soldații răniți într-un spital din apropiere. Elisabeta a crescut în acest mediu relativ fericit și sigur. Vorbea engleza cu mama ei și germana cu tatăl ei.

În toamna anului 1878, în urma unei epidemii de difterie a murit sora ei mai mică, Prințesa Maria, iar o lună mai târziu și mama ei. Elisabeta a fost trimisă la bunica paternă, Prințesa Elisabeta a Prusiei, și a fost singura membră a familiei care nu s-a îmbolnăvit de difterie.

Elisabeta în 1894.

Fermecătoare și cu o personalitate foarte plăcută, Elisabeta a fost considerată de mulți istorici și contemporani drept una dintre cele mai frumoase femei din Europa de la vremea aceea. Vărul ei mai mare, viitorul împărat Wilhelm al II-lea al Germaniei, student la Universitatea din Bonn, o vizita des pe mătușa Alice. În timpul acestor vizite s-a îndrăgostit de Elisabeta și i-a scris numeroase poezii de dragoste. După ce Elisabeta l-a respins politicos, Wilhelm și-a abandonat studiile și s-a întors la Berlin.

În afară de Wilhelm, Elisabeta avea mulți alți admiratori, printre care Lordul Charles Montagu, al doilea fiu al celui de-al 7-lea Duce de Manchester. Un alt pretendent era viitorul Frederick al II-lea, Mare Duce de Baden, vărul primar al lui Wilhelm. Bunica lui Frederick, împărăteasa Augusta, a fost atât de furioasă când Elisabeta i-a respins nepotul, încât n-a iertat-o mult timp.

În cele din urmă inima Elisabetei a fost cucerită de Marele Duce Serghei Alexandrovici al Rusiei. Mătușa Elisabetei, împărăteasa Maria Alexandrovna a Rusiei, venea frecvent în vizită la Hesse și de multe ori era însoțită de fiii ei mai mici, Serghei și Paul. Serghei era un tânăr foarte serios și credincios, care la început n-a impresionat-o prea mult pe Elisabeta. Însă după moartea ambilor părinți ai lui Serghei în același an, Elisabeta s-a apropiat de el și treptat a început să-l vadă într-o lumină nouă. Așa că atunci când Serghei i-a cerut mâna pentru a doua oară, a acceptat.

Elisabeta și Serghei

Marea Ducesă în rochie de la curtea Rusiei, anii 1890.

Serghei și Elisabeta s-au căsătorit la 15 iunie 1884 la Palatul de iarnă din Sankt Petersburg, iar ea a devenit Marea Ducesă Elisabeta Fiodorovna . La nunta lor, viitorul țar Nicolae al II-lea a cunoscut-o pe sora mai mică a Elisabetei, Prințesa Alix, care avea să-i devină soție.

Noua Mare Ducesă a lăsat o bună impresie în familia soțului ei și în societatea rusă în general. Cuplul s-a stabilit inițial la Palatul Beloselski-Belozerski din St. Petersburg, iar după ce Serghei a fost numit guvernator-general al Moscovei în 1892, s-au stabilit la Kremlin. Vara se duceau la Ilinskoe, un domeniu din afara Moscovei pe care Serghei îl moștenise de la mama sa.

Serghei și Elisabeta nu au avut copii, însă în 1902 au fost numiți tutori pentru Marele Duce Dmitri Pavlovici și Marea Ducesă Maria Pavlovna, nepoții lui Serghei.

Elisabeta a fost crescută în religia luterană. Deși nu i s-a cerut să se convertească la ortodoxism, ea a ales să facă acest lucru în 1891.

La 18 februarie 1905, Serghei a fost asasinat la Kremlin de revoluționarul socialist Ivan Kaliaev. A fost un șoc teribil pentru Elisabeta, iar unii membri ai familiei s-au temut că a suferit o cădere nervoasă, însă Marea Ducesă și-a revenit repede.

Elisabeta l-a vizitat personal pe Kaliaev la închisoare, cerându-i să se pocăiască și spunându-i că îl va ruga pe Țarul Nicolae al II-lea să-l grațieze, însă revoluționarul a refuzat-o, susținând că moartea lui va sluji cauza revoluționară chiar mai mult decât moartea lui Serghei Alexandrovici. Kaliaev a fost spânzurat la 23 mai 1905.

Marea Ducesă Elisabeta Fiodorovna, călugăriță după moartea soțului ei.

După moartea lui Serghei, Elisabeta a purtat doliu tot restul vieții și a devenit vegetariană. În 1909 și-a vândut toate bijuteriile, chiar și verigheta. A ctitorit Mănăstirea de maici Sf. Marta și Maria din Moscova și a devenit stareță. La scurtă vreme, în incinta mănăstirii a deschis un spital, o capelă, o farmacie și un orfelinat. Elisabeta și celelalte maici lucrau neobosite pentru săracii și bolnavii din Moscova. Adesea Elisabeta vizita cartierele sărace ale Moscovei și făcea tot posibilul pentru a îi ajuta pe săraci.

În 1918, Lenin a ordonat arestarea Elisabetei de către CEKA. Au trimis-o întâi la Perm, apoi la Ekaterinburg, unde a fost ținută câteva zile alături de Marele Duce Serghei Mihailovici, Prințul Ioan Constantinovici, Prințul Constantin Constantinovici, Prințul Igor Constantinovici și Prințul Vladimir Palei, printre alții. La 20 mai 1918, toți au fost duși la Alapaevsk și închiși în incinta școlii Napolnaia de la marginea orașului.

În după-amiaza zilei de 17 iulie, ofițerul CEKA Piotr Starțev și câțiva muncitori bolșevici s-au dus la școala Napolnaia. Le-au luat prizonierilor toți banii rămași și i-au anunțat că vor fi mutați peste noapte la fabrica Siniacihenski. În miez de noapte, prizonierii au fost duși cu căruța înspre satul Siniaciha. La 18 kilometri de Alapaevsk, unde era o mină de fier abandonată, cu o groapă adâncă de 20 de metri și parțial inundată, s-au oprit. Potrivit unuia dintre asasini, pe nume Vasili Riabov^[1], cekiștii i-au aruncat pe prizonieri în groapă. Apa nefiind suficient de adâncă pentru ca aceștia să se înece, au aruncat apoi două grenade peste ei, însă Elisabeta și alți câțiva prizonieri au supraviețuit și au început să cânte o rugăciune. În cele din urmă, asasinii au aruncat maldăre de crengi peste victime și le-au dat foc.

La scurt timp după aceea, Alapaevsk a căzut în mâinile Armatei Albe. La 8 octombrie 1918, Albii au descoperit rămășițele Elisabetei și ale celorlalți prizonieri, în groapa în care fuseseră uciși. Se pare că mulți dintre ei au supraviețuit în urma focului și au murit după aceea de foame sau din cauza rănilor. Rămășițele, nealterate, au fost în cele din urmă duse la Ierusalim, la Mănăstirea Maria Magdalena de pe Muntele Măslinilor, la construirea căreia contribuise și Elisabeta împreună cu soțul ei. Elisabeta a fost canonizată de Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei în 1981 și de Biserica Ortodoxă Rusă în 1992.

Elisabeta de Hesse și de Rin
Marea Ducesă Elisabeta Fiodorovna a Rusiei
Date Părinți Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse Prințesa Alice a Regatului Unit  Frați și surori Ernest Louis, Mare Duce de Hesse Prințul Friedrich de Hesse Prințesa Irene de Hesse Maria de Hessa-Darmstadt[*] Prințesa Victoria de Hesse Alix de Hessa-Darmstadt  Căsătorită cu Marele Duce Serghei Alexandrovici al Rusiei

* 1865: Iustinian Teculescu (n. 1 noiembrie 1865, Covasna – d. 16 iulie 1932, Brașov)^[1] a fost un cleric ortodox român, care a avut rangul de episcop al Armatei, cu sediul la Alba Iulia (1922–1924) și apoi pe cel de episcop al Cetății Albe și Ismailului (1924–1932).

Date noi și contribuții privind activitatea lui Ioan Teculescu pe treptele ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române. De la paroh al Râșnov-ului la Episcop al Eparhiei de Cetatea Albăși Ismail

Prof. drd. Dragoș L., Curelea prof. Daniela Curelea

·         1871: Stephen Crane (n. 1 noiembrie 1871 - d. 5 iunie 1900) a fost un prozator, și poet american, promotor al naturalismului și realismului în literatura americană. În scrierile sale a evocat, sub semnul unui realism acut, în special lumea interlopă newyorkeză.

Scriitor prolific, Crane a influențat semnificativ literatura americană fiind considerat ca unul dintre cei mai inovativi scriitori ai generației sale, producând scrieri ce sunt bune exemple de literatură realistă, naturalistă și impresionistă timpurie în literatura americană. Ernest Hemingway l-a inclus pe Stephen Crane pe o listă de autori care trebuie citiți

Opera

Antume

• 1892: Maggie, fată a străzilor ("Maggie, a Girl of the Streets");
• 1895: Semnul roșu al curajului ("The Red Badge of Courage");
• 1895: Cavalerii negri ("The Black Riders");
• 1896: Mama lui George ("George's Mother")
• 1898: Barca de salvare și alte povestiri de aventuri ("The Open Boat and Other Tales of Adventure");
• 1898: Războiul este blând ("War is Kind)
• 1899: Servicu activ ("Active Service"), nuvelă
• 1899: Monstrul ("The Monster");
• 1899: Monstrul și ale povestiri ("The Monster and Other Stories")
• 1899: Răni în ploaie ("Wounds in the Rain").

Postume

• 1901: Mari bătălii ale lumii ("Great battles of the world")
• 1901: The O'Ruddy
• Stephen Crane: Sullivan County Tales and Sketches

Stephen Crane

* 1875: Constantin Rădulescu-Codin (n. 1 noiembrie 1875, Zgripcești, Beleți-Negrești, Muscel, România – d. 29 martie 1926, Priboieni, Priboieni, Muscel, România) a fost un folclorist.

Face clasele primare în satul natal și la Pitești, iar Școala Normală la București și la Câmpulung (1891-1896), timp în care se formează sub îndrumarea profesorului de limba și literatura română Gh. Șapcaliu, fost student al lui A.I. Odobescu și al lui B.P. Hasdeu. Din 1897 a fost învățător în comuna argeșeană Priboieni și apoi revizor școlar al județului Muscel (1914-1926). A condus publicațiile Prietenul nostru (1911-1916,1923-1926), Gazeta țăranilor din Muscel (1920-1921) și Revista pentru popor.

Debutează ca folclorist în 1896, publicând o poezie populară în Convorbiri literare, și editorial în același an, cu volumul Din Muscel. Cântece poporane. Colaborează la Albina, Ion Creangă, Neamul românesc literar, Sămănătorul, Ramuri, Șezătoarea, Foaia interesantă etc. Culege proză populară, îndeosebi legende, pe care le include în mai multe volume: Dăfii, snoave și povești (1904, în colaborare cu Șt. Duțescu), Legende, tradiții și amintiri istorice adunate din Oltenia și din Muscel (1910), Îngerul românului. Povești și legende din popor (1913), Făt-Frumos. Povești (1913), Vine roata la știrbină. Povești, snoave și legende (1914), Cojocul lui Sărăcilă (1925), Cal de zmeu, Leu paraleu și alte povești, legende, pilde, snoave din popor (1926), Din trecutul nostru. Legende, tradiții și amintiri istorice etc.

Opera literară

• Monografia comunei Priboieni-Muscel, Câmpulung, 1904;
• Comorile poporului. Literatură, obiceiuri și credințe, Câmpulung, 1906;
• Cuvântări pentru popor, I, Câmpulung, 1906;
• Școalele din județul Muscel în timpul războiului și ocupațiunii 1916-1917 și 1917-1918, Câmpulung, 1918;
• Comuna Corbii din Muscel și locuitorii săi, Pitești, 1921;
• Muscelul nostru. Lămuriri asupra rostului și cuprinsului monografiei județului și celor 63 comune, Câmpulung, 1922;
• Muscelul nostru, volumul I: Comuna Corbii și locuitorii săi, Câmpulung, 1922;
• Dragoslavele (în colaborare cu I. Răuțescu), Câmpulung, 1923;
• Câmpulungul Muscelului, Câmpulung, 1925.

Culegeri

• Din Muscel. Cântece poporane, I, prefață de G. Coșbuc, București, 1896;
• O seamă de cuvinte din Muscel, introducere de Gustav Weigand, Câmpulung, 1901;
• Dăfii, snoave și povești, Craiova, 1904 (în colaborare cu Șt. Duțescu);
• Sărbătorile poporului, cu obiceiurile, credințele și unele tradiții legate de ele. Culegere din părțile Muscelului, București, 1909 (în colaborare cu D. Mihalache);
• Legende, tradiții și amintiri istorice adunate din Oltenia și din Muscel, București, 1910;
• Cântece voinicești și ostășești, București, 1910 (în colaborare);
• Îngerul românului. Povești și legende din popor, București, 1913;
• Făt-Frumos. Povești, București, 1913;
• Vine roata la știrbină. Povești, snoave și legende, București, 1914;
• Chira Chiralina. Cântece bătrânești, București, 1916;
• Chită Bondoc. Schițe și povești din popor, București, 1916;
• Cântece din război zise de flăcăi și fete mari între 1914-1919, Câmpulung, 1919;
• Cojocul lui Sărăcilă, București, 1925;
• Din trecutul nostru. Legende, tradiții și amintiri istorice, București;
• Cal de zmeu, Leu paraleu și alte povești, legende, pilde, snoave din popor, București, 1926;
• Nevasta leneșă și alte povești, legende, pilde, snoave din popor, București, 1926;
• Literatură, tradiții și obiceiuri din Corbii Muscelului, București, 1929;
• Povești, ediție îngrijită și prefață de Virgiliu Ene, București, 1957;
• Literatură populară, volumul I: Cântece și descântece ale poporului, ediție îngrijită de Ioan Șerb și Florica Șerb, prefață de Dan Simonescu, București, 1986.

·         1878: Carlos Saavedra Lamas, politician brazilian, laureat Nobel (d. 1959)

·         1879: S-a nascut Oskar Barnack, mecanic german, inventatorul primelor prototipuri ale camerelor foto Leika; (d. 1936).

·         1879: Pál Teleki, cercetător și politician ungur (d. 1941)

·         1880: Sholem Asch (în ortografie polonă:Szulim Asz) (Idiș și ebraică:שלום אש,în pronunție ebraică - Shalom Ash) (n. 1 noiembrie, 1880, Kutno - d. 10 iulie, 1957, Londra) a fost un romancier, dramaturg și eseist polonezo-american care a scris în limba idiș. La sfârșitul vieții s-a stabilit în Israel.

Sholem Asch

* 1886: Gheorghe Băgulescu^[1][2] (n. 1 noiembrie 1886, Flămânda, România - d. 26 noiembrie 1963, Nisa, Franța) ^[3] a fost un general român, scriitor și colecționar de artă.

După ce a luptat în Primul Război Mondial în Batalionul de vânători de munte, cpt. Băgulescu Gheorghe a fost decorat cu cel mai înalt ordin militar român „Ordinul Mihai Viteazul”, alături de alți 14 militari ai unității.^[4]

În 1926 s-a căsătorit la București cu Elena Dimitriu, de naționalitate franceză.

A fost numit atașat militar al Regatului României în Imperiul Japonez (1935-1939) și ambasador al României în Japonia, Manchuko și China (1941-1945).

A fost înaintat la gradul de general de brigadă în trupele de munte pe 14 septembrie 1940 „ca un exemplu al îndeplinirii datoriei și tăriei de caracter”.^[5] La 28 februarie 1941 a fost numit trimis extraordinar și ministru plenipotențiar la Tokio.^[6]

Recuperat de americani în 1946, emigrează mai târziu în sudul Franței, de unde va sprijini material CNR și pe generalul Nicolae Rădescu.

A fost un opozant al lui Alexandru Marghiloman (În urma publicării textului tratatului de pace semnat la încheierea Primului Război Mondial, "în numele conștiinței națonale", Băgulescu a lipit pe zidurile Iașilor un manifest violent la adresa lui Marghiloman și a "presei mercenare, puse în slujba inamicului", în care îl amența pe Marghiloman că "trebuie să existe pe undeva un suflet curat, un revolver încărcat sau o grenadă". A fost dat în judecată și achitat.), al lui Carol al II-lea al României și al lui Ion Antonescu, căruia i-a refuzat propunerea de a prelua portofoliul Ministerului de Interne. Se spune chiar că Băgulescu a fost contactat înaintea lui Antonescu pentru a prelua șefia statului, după abdicarea regelui în 1940.^[7]

În 1943, la ordinul lui Hitler, s-a organizat de către Gestapo un atentat la viața lui Gheorghe Băgulescu. Scăpat cu viață, a fost ajutat de diplomați elvețieni și a reușit să fugă în S.U.A., de unde a plecat în Franța și s-a stabilit la Nisa, pe Coasta de Azur. În 1950 l-a cunoscut pe primarul localității Menton și a lăsat colecția sa de artă orientală acestei localități, ^[3]La Muzeul Carnoles des Beaux-Arts din Menton, se află la ora actuală 683 de stampe și 56 de kakemono-uri. În semn de recunoștință, a primit titlul de „Cetățean de onoare al orașului Nisa”.

Colonelului Gheorghe Băgulescu, atașat militar al României în Japonia, i-a fost decernat de către Împăratul Japoniei Ordinul „Tezaurul Sacru clasa a III-a “ în anul 1939, după apariția cărții Suflet japonez. ^[8]

În 1973, Ministerul Culturii din România a achiziționat pentru Muzeul Național de Artă al României o bogată colecție de artă chino-japoneză, care făcea parte din succesiunea generalului Gheorghe Băgulescu. ^[9]

A fost membru al Societății Scriitorilor Români. 

Scrieri:

• Rânduri de la Frontieră - Locotenent G.Băgulescu, Tipografia Georgescu, Craiova Str. Știrbei-Voda nr.35
• Zile de Energie . Impresii și povestiri de pe front 1916-1917. (Ed.II-a. Căpitanul G. Băgulescu Regimentul "Vânători de munte".) Institutul de arte grafice C.Sfetea. București - 1919. ^[11]
• Zile Triste, cu prefață de autor, Capitanul G: Băgulescu, cu o scrisoare de Nicolae Iorga, Editura Tipografiei "Lupta", N. Stroilă, Calea Victoriei 113, 1919

• Antiquitas rediviva (roman istoric), Craiova, 1926

• Suflet japonez, roman în trei volume, carte scrisă de Băgulescu în Japonia, în perioada cât era atașat militar, la Tokyo, la sfârșitul anilor ‘30.^[12][13] Cartea a apărut inițial în limbile franceză și engleză, sub titlul Yamato Damashii, fiind apoi tradusă în română (1939) și în japoneză (1943). ^[14] Trilogia este bazată pe legenda celor patruzeci și șapte de ronini.^[15]

• „Noua religie”, în două volume, cu conținut filosofic și religios panteist, pe care a scris-o în anul 1942 și a tipărit-o apoi la Paris, 5 ani mai târziu în 1947, Ediția Vitiano.

• Race de vipères; la vérité devant Dieu et devant les hommes, Éditions M.B., Paris 1950

General maior Gheorghe Băgulescu

·         1886 - S–a nascut prozatorul austriac Hermann Broch. In opera sa majora – “Tod des Vergil” (“Moartea lui Vergiliu” – 1945) – a abordat problema sensului artei intr–o perioada de criza (m.30.05.1951).

·         1889: Philip Noel-Baker, politician britanic, laureat Nobel (d. 1982)

·         1902: Eugen Jochum, dirijor german (d. 1987)

·         1903: Jean Tardieu, poet și dramaturg francez (d. 1995)

·         1903: Aurel Moga (n. 1 noiembrie 1903, Veștem, Sibiu - d. 19 august 1977, București) a fost un medic cardiolog, profesor universitar, politician comunist și membru titular al Academiei Române din 1955. Între 1966-1969 a deținut funcția de ministru al sănătății.

Aurel Moga s-a născut la data de 1 noiembrie 1903 în comuna Veștem, pe atunci în comitatul Sibiu. După absolvirea studiilor secundare la Sibiu, a urmat cursurile Institutului de Medicină și Farmacie din Cluj (1921-1926), obținând titlul de doctor în științe medicale cu teza "Lobita tuberculoasă" (1927).

A fost angajat apoi în învățământul superior, pe posturile de asistent (1928-1936), șef de lucrări (1936-1946) și conferențiar (1946-1948) la Clinica a II-a medicală din Cluj. În această perioadă a efectuat stagii de specializare la Viena (1929) și Paris (1929-1930).

Din anul 1948 a lucrat ca profesor de cardiologie la Institutul de Medicină și Farmacie din Cluj, deținând funcțiile de decan (1949-1950) și apoi de rector (1950-1966) al acestui prestigios institut medical. Între anii 1966-1973, a fost profesor la IMF București. A fost ales ca membru titular al Academiei Române (1955) și apoi ca membru al Academiei de Științe Medicale (1969), al cărui președinte a fost în perioada 1969-1977.

Aurel Moga a obținut în anul 1963 titlul de Om de știință emerit. A fost ales ca membru al numeroase organizații profesionale cum ar fi: Societatea internațională de cardiologie, Societatea unională de terapeutică din Moscova, Societatea medicală "J.E. Purkině" din Praga, Comitetul consultativ pentru cercetarea științifică medicală de pe lângă Organizația Mondială a Sănătății (1971-1974).

Dr. Aurel Moga a fost unul dintre primii cardiologi cu temeinică pregătire de specialitate și cu preocupări științifice sistematice din România. S-a preocupat de problema diagnosticului și evoluției cardiopatiilor, insistând asupra importanței fazei incipiente a bolilor, susceptibilă de tratamente eficace curative și de protecție.

Printre realizările sale științifice s-a numărat și elaborarea conceptului mecanismului patogenetic asociat al afecțiunilor cardiace. A inițiat primele cercetări epidemiologice de mare anvergură în România pentru bolile cronice netransmisibile. A studiat sindromul postangios al infecției streptococice, rolul factorilor de microclimat în determinismul patogen și evolutiv al bolii reumatismale, mecanismele de constituire a hipertensiunii la tineri, distribuția valorilor tensiunii arteriale și a nivelului lipidelor serice în variate colectivități. S-a interesat de aspectele medico-sociale ale cardiopatiilor, militând pentru organizarea dispensarizării, în vederea asigurării unei profilaxii raționale.

În perioada 28 august 1966 - 5 iulie 1969, Aurel Moga a deținut funcția de ministru al sănătății și prevederilor sociale în guvernele Republicii Socialiste România. A încetat din viață la data de 19 august 1977 în București.

Lucrări:

• Profilaxia și tratamentul medical al reumatismului (1957)
• Ateroscleroza (1963) - în colaborare
• Hipertensiunea arterială și ateroscleroza (1970) - în colaborare
• Cardiopatiile cronice majore (1974) - în colaborare

·         1905: Aldo Fabrizi, actor și regizor italian (d. 1990)

·         1908: Garabet Avakian, violonist și profesor român
* 1909: Wasyly Fedak (în ucraineană Василій Федак) (n. 1 noiembrie 1909, satul Cadobești, Bucovina, Imperiul Austro-Ungar, azi în raionul Zastavna, regiunea Cernăuți, Ucraina - d. 10 ianuarie 2005, Winnipeg, Canada) a fost un arhiereu al Bisericii Ortodoxe Ucrainene din Canada.

El a îndeplinit demnitățile de episcop de Saskatoon (1978-1981), episcop al Eparhiei de Est a Canadei (1981-1983), arhiepiscop de Toronto (1983-1985) și apoi arhiepiscop de Winnipeg și al Eparhiei Centrale a Canadei, mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe Ucrainene din Canada (1985-2005). În anul 1990, Biserica păstorită de el a intrat în comuniune cu Patriarhia Constantinopolului.

·         1911: Henri Troyat, autor și istoric francez (d. 2007)

·         1914: Sofia Cosma, pianistă română

·         1915 - S–a nascut Valentina Bardu, grafician si scenograf.

·         1919: Hermann Bondi, matematician și cosmolog britanic (d. 2005)

·         1920: Hansjörg Martin, scriitor german (d. 1999)

·         1921: Harald Quandt, industriaș german (VARTA, BMW) (d. 1967)

·         1921: Ilse Aichinger, scriitoare austriacă

·         1923: Titus Mocanu, estetician din România (d. 2004)

·         1923: S-a nascut Victoria de Los Angeles, soprana italiana. 
* 1923: Vera Leșcenco (în limba rusă: Вера Георгиевна Лещенко) (n. 1 noiembrie 1923, Odesa, Uniunea Sovietică - d. 18 decembrie 2009, Moscova, Federația Rusă. În vremea celui de al II-lea Război Mondial s-a măritat cu cântărețul Petre Leșcenco și a venit cu acesta în România. Arestată în 1952 a fost extrădată în Uniunea Sovietică unde a fost condamnată la moarte, condamnare comutată la 25 de ani muncă silnică. Eliberată în 1954, după moartea lui Iosif Visarionovici Stalin și-a continuat cariera artistică în Uniunea Sovietică.

Vera Belousova s-a născut la Odesa, în 1923. Vera era fiica lui Gheorghi Belousov, un salariat al NKVD. Având o predispoziție pentru muzică s-a înscris la Şcoala Stoliarski care fusese înființată în 1933 la Odesa de violonistul Piotr Stoliarski luând lecții de canto. În particular lua și lecții de pian, iar la vârsta de 14 ani primise în dar un pian de la profesoara ei, ceea ce îi dădea posibilitatea să exerseze acasă. De asemenea, învățase singură să cânte la acordeon.

Având în vedere că familia ei avea venituri reduse, de la vârsta de 15 ani a început să cânte cu o orchestră în pauzele de la un cinematograf din oraș. După terminarea liceului s-a înscris la conservator deși tatăl ei era foarte categoric împotrivă, considerând că trebuia să-și facă cariera în producție, lucrând la o fabrică. La începutul războiului, în iunie 1941, Vera avea 17 ani. Tatăl ei a plecat pe front ca voluntar, iar fratele ei mai mare, Gheorghi, a fost concentrat după accea. Vera a rămas la Odesa cu mama ei și cu fratele ei mai mic, Anatoli, care avea 10 ani. Vera s-a înscris în echipa artistică a Filarmonicii din Odesa și a participat la concerte date la birourile de recrutare sau la unități militare. În timpul bombardamentelor, Vera a fost rănită de schije la picior, tratându-se acasă. Având un tată activist al partidului Comunist al Uniunii Sovietice, familia ar fi putut să fie evacuată cu prioritate. Totuși, aceasta se aplica numai familiei imediate și mama Verei a preferat să rămână în oraș cu restul familiei. ^[1]

După ocuparea Odesei de către trupele române, familia Belousov a început să întâmpine dificultăți. Din cauza activităților politice ale lui Gheorghi Belousov, familia era însă urmărită și a fost frecvent obiectul unor perchiziții și descinderi, urmărind să descopere dacă nu desfășura activități clandestine.

În 1942, vine la Odesa cântârețul Petre Leșcenco. În timpul repetițiilor el a făcut cunoștință cu Vera Belousova de care s-a îndrăgostit imediat. Vera avea 19 ani, fiind cu 25 de ani mai tânără decât Petre Leșcenco dar a fost fascinată de celebrul cântăreț. Din cauza legăturii cu Vera Belousova, Petre Leșcenco revenea periodic la Odesa și după puțin timp, deși era însurat, îi cere să se mărite cu el. În martie 1944, când Petre Leșcenco ajunge din nou la Odesa, fiind în permisie, după ce regimentul unde era concentrat s-a retras din Crimeea. Aici află zvonul că, din cauza apartenenței la NKVD a lui Gheorghi Belousov, întreaga sa familie urma să fie deportată in Germania. Petre Leșcenco reușește să-și ia atât logodnica, cât și pe fratele și pe mama ei, plecând cu ei la București. Din relatările vecinilor familiei Belousov, ei au părăsit Odesa în ultimul moment; după câteva zile în apartamentul lor a fost făcută o descindere a trupelor germane. În mai 1944, Petre ajunge să transcrie divorțul său de Zinaida Zakit și se însoară cu Vera Belousova, care obține astfel cetățenia română. ^{[2] [3] [4] [5]}

După intrarea trupelor sovietice în București, la 31 august 1944, familia Verei Leșcenco s-a întors la Odesa. După război, Gheorghi Belousov s-a întors acasă foarte bolnav. Foarte nemulțumit de căsătoria fiicei sale, el a refuzat să intre în contact cu ea și a interzis și celorlalți membri ai familiei să întrețină corespondență cu ea.

Vera Leșcenco rămâne la București și participă la concertele lui Petre Leșcenco. Cu toate că mulți dintre prietenii lor reușiseră să plece din România, Petre Leșcenco a refuzat categoric să urmeze sfaturile prietenilor săi și să fugă în occident. Existau însă indicii că situația familiei Leșcenco devenea periculoasă. Deoarece Vera era născută în URSS, la cererea autorităților sovietice, cetățenia română i-a fost retrasă și ea a obținut statutul de rezident străin în România. Fiind crescută în URSS, Vera cunoștea metodele staliniste și își dădea mai bine seama de pericolul situației în care se afla. Petre Leșcenco era însă încrezător că va putea depăși orice dificultăți si nu voia emigreze în occident iar Vera nu concepea posibilitatea de a pleca singură, fără Petre.. ^[2] Evenimentele s-au precipitat după ce, în mod neașteptat, Petre Leșcenco, considerându-se de naționalitate rusă, i-a scris lui Iosif Visarionovici Stalin solicitând să i se aprobe cetățenia sovietică și dreptul de a se întoace în URSS. Motivația acestui demers este greu de determinat, având în vedere că i se spusese direct că, în Uniunea Sovietică, soția sa Vera era considerată o trădătoare.

În martie 1951, Petre primește un răspuns favorabil cererii sale de repatriere. După câteva zile, la terminarea unui concert la Brașov în ziua de 26 martie 1951 este arestat de organele de securitate, pare-se la cererea autorităților sovietice. Cu doar câteva zile înainte Vera primise înștiințarea că permisul ei de ședere în România expira la 31 decembrie 1951. ^{[1] [3] [2] [4]}

Vera Leșcenco s-a decis să facă apel la generalul Burenin, comandantul trupelor sovietice din România, care nu era doar un admirator al lui Petre, dar fusese de mai multe ori oaspetele familiei Leșcenco. Vera s-a dus la Burenin împreună cu Valentina, sora lui Petre Leșcenco. Generalul le-a primit cu multă amabilitate, a părut surprins de vestea arestării și le-a asigurat că se va interesa și va luat toate măsurile pentru eliberarea lui Petru, promițând că le va informa telefonic de rezultatele demersurilor sale. Abia după ce a constatat că nu a primit niciodată telefonul promis și-a dat seama că arestarea lui Petre Leșcenco nu fusese posibilă decât cu cooperarea totală a autorităților sovietice. ^[2]

Sperând că Petre Leșcenco va fi în curând eliberat, ea a încheiat un contract să cânte la restaurantul « Mon Jardin «  de pe Calea Dorobanți din București, unde concerta o orchestră de muzicieni basarabeni, ignorând sfaturile de a pleca din capitală. ^[2]

Imediat după arestare, Petre Leșcenco a fost ținut într-o închisoare la București, apoi a fost trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră. După nouă luni, Vera Leșcenco a reușit să obțină permisiunea de a-l vedea la vorbitor. A fost ultima dată când cei doi soți s-au mai văzut. ^[3]

La scurt timp după aceea, a fost arestată și Vera Leschenko. A fost dusă în Uniunea Sovietică iar la 5 august 1952 tribunalul din Dnepropetrovsk a condamnat-o la moarte pentru trădare și pentru căsătoria cu un cetățean străin fără permisiunea autorităților sovietice. Pedeapsa a fost apoi comutată la douăzeci și cinci ani de închisoare. A fost deținută în lagărul Ivdellag din apropiere de orașul Ivdel, regiunea Sverdlovsk, la 525 km nord de Ekaterinburg. Vera Leșcenco a fost eliberată la 12 iulie 1954^{[2] [4] [3]} Petre Leșcenco a murit la 16 iulie 1954 în spitalul penitenciar din Târgu Ocna, la două zile după eliberarea soției sale.

După eliberarea ei, Vera Leșcenco s-a întors la Odesa. Nu avea voie să părăsească Uniunea Sovietică și a încercat zadarnic timp de mulți ani să afle ceva despre soarta soțului ei. La ultima lor întâlnire, Petre Leșcenco o asigurase că urma să fie eliberat după cel mult doi ani, și Vera lua în considerare ca el să fi făcut uz de autorizarea de a se stabili în Uniunea Sovietică. Pe de altă parte, cu privire la soarta lui circulau multe zvonuri, printre care cel că ar fi fost deportat în Siberia. Dar autoritățile sovietice răspundeau că Petre Leșcenco nu se întorsese în URSS iar autoritățile române nu dădeau niciun răspuns intervențiior făcute. Vera a încercat și să recupereze lucrurile care fuseseră confiscate în momentul arestării ei și care rămăseseră în România. După ce timp de peste zece ani autoritățile române nu au dat niciun curs cererilor respective, Vera a primit răspunsul că bunurile respective intraseră în posesia statului, deoarece se depășise termenul de depozitare. Nici încercările de a lua contact cu familia lui Petre Leșcenco nu au dat rezultate. Mama lui era incapacitată, tatăl lui vitreg murise împușcat în condiții neclare, iar surorile lui nu au răspuns la scrisori, Vera neștiind nici măcar dacă primiseră scrisorile. Abia mult mai târziu, la Moscova, a aflat de la Nikolai Cereșni, un muzician care lucrase cu Petre Leșcenco, că acesta murise în spitalul unui penitenciar din România, fără alte detalii. Reluând investigațiile după 1989, Vera Leșcenco nu a reușit nici de această dată să obțină informații cu privire la soarta soțului ei, nici dela administrația penitenciarelor, nici de la memorialele foștilor deținuți. Un prieten din Polonia, Gheorghi Suhno a reușit să afle că Leșcenco murise la Târgu Ocna, dar că nu se știa unde a fost înmormântat. ^[2]

Tatăl ei murise la scurt timp după război. Cunoscuții ei o evitau, din cauza condamnării ei. După un timp a fost complet reabilitată, dar răceala în relațiile cu cunoștințele ei persistau. De aceea Vera Leșcenco s-a hotărît să părăsească Odesa și să-și refacă viața în altă parte. ^[2]

Vera Leșcenco a avut contracte du lucru cu diferite orchestre filarmonice din Uniunia Sovietică, concertând în Kemerovo, Novosibirsk, Irkutsk și Breansk. Apoi, s-a căsătorit cu Vladimir Andrianov, care fusese și el deținut, fiind eliberat în 1958. Vera a reușit să se instaleze la Moscova și să se angajeze la formația Moskonţert, plecând frecvent în turnee. Vladimir Andrianov a suferit însă un atac de cord, și Vera și-a abandonat slujba pentru a-l putea îngriji.^[2]

După moartea lui Vladimir Andrianov, Vera și-a reluat activitatea muzicală, angajându-se cântăreață a orchestrei de jazz Boris Renski plecând frecvent în turnee dar dând și lunar concerte la Moscova. ^[2]

Spre sfârșitul vieții Vera Leșcenco s-a măritat cu un alt muzician, Eduard Vilgelmovici Kumelan. Acesta a ajutat-o să întocmească o discografie a lui Petre Leșcenco și să scrie partituri pentru pian ale tuturor cântecelor sale. De asemenea a ajutat-o să-și creeze o colecție a discurilor lui Leșcenco și a întreprins demersurile pentru ca, în calitate de vădură a artistului, să obțină plata drepturilor de autor pentru toate reeditările discurilor sale. După moartea lui Kumelan, Vera s-a ocupat intens de redactarea unei biografii a lui Leșcenco.^[2]

Cu toate că a trăit 55 de ani după moartea lui Petre Leșcenco, ea a trăit toată viața cu amintirea dragostei ei din tinerețe și a celor 8 ani cât fusese măritată cu Petre Leșcenco, înainte de a fi arestat. În 2009 a reușit să publice un volum despre Petre Leșcenco. Vera Leșcenco a murit la scurt timp după apariția acestui volum, la 18 decembrie 2009 la Moscova

·         1924: Ovidiu Bojor (n. 1 noiembrie 1924, Reghin) este un fitoterapeut român, doctor farmacist, membru de onoare al Academiei de Științe Medicale^[1]. Este deținător al titlului de Senior Honoris Causa, brevet acordat de către Forumul Președinților Patronatelor din România și Diploma de Merit Academic, acordată de președintele Academiei Române. Ovidiu Bojor este un renumit farmacist și deopotrivă fondator al fitoterapiei moderne în România

·         1924: Raluca Zamfirescu (n. 1 noiembrie 1924^[1] – d. 21 decembrie 2008^[1][2]) a fost o actriță română, fiica scriitorului George Mihail Zamfirescu și soția profesorului Ion Cojar.

Absolventă a Conservatorului de Artă Teatrală și a Facultății de Litere și Filosofie, Raluca Zamfirescu a jucat în numeroase spectacole, multe în regia soțului său, Ion Cojar, printre care: „Trei surori“, „O batistă în Dunăre“, „Gaițele“, „Domnișoara Nastasia“ și „Idolul și Ion Anapoda“ (ultimele două, pe texte ale tatălui său)^[3]. A fost timp de 60 de ani actrița Teatrului Național din Bucureșt

Filmografie:

• Cu mâinile curate (1972)
• Vis de ianuarie (1978) ca Țăranca
• Întunecare (1985-86)
• Cuibul de viespi (1986) ca Lena
• Moromeții (1987)
• Bătălia din umbra (1988)

Teatru:

Teatrul Național București^[4]

• Bunica lui Georgică - Complexul România de Mihaela Michailov, regia Alexandra Badea, 2008
• Sarita Mirtle - Așteptând la Arlechin de Noel Coward, regia Ion Cojar, 2002
• Mătușa Anghelina - Tărâmul celălalt de Dușan Kovacevic, regia Horea Popescu, 2002
• Anfisa - Trei surori de A.P. Cehov, regia Yuri Krasovski, 2002
• Marta - O batistă în Dunăre de Dumitru Radu Popescu, regia Ion Cojar, 1997
• O Vetă - Căruța cu paiațe de Mircea Ștefănescu, regia Mihai Berechet, 1978, 1980
• Ambra - Trei pe o bancă de Aldo Nicolai, regia Lia Niculescu, 1978
• Lena - Gaițele de Alexandru Kirițescu, regia Horea Popescu, 1977
• Cuconita Quaquer - Zoo sau asasinul filantrop de Jean Bruller (Vercors), regia Mihai Berechet, 1976
• Anita - Destine de Regine Weicker, regia Ion Cojar, 1976
• Efimița - Năpasta; Conu Leonida față cu reacțiunea de I.L. Caragiale, regia Ion Cojar, 1974
• Jessie - Prizonierul din Manhattan de Neil Simon, regia Mihai Berechet, 1973
• Domnișoara Aurica - Să nu-ți faci prăvălie cu scară de Eugen Barbu, regia Sanda Manu, 1971
• Domnișoara Nastasia, Luca Lacrimă - Domnișoara Nastasia de G.M. Zamfirescu, regia Ion Cojar, 1964
• Dolly - Ana Karenina de Lev Tolstoi, regia Moni Ghelerter, 1961
• Nora - Învierea de Lev Tolstoi, regia Val Mugur, 1960
• Mela - Moralitatea doamnei Dulska de Gabriela Zapolska, regia Sică Alexandrescu, 1958
• Vania - Steaguri pe turnuri de A.S. Makarenco, regia Ion Cojar, 1957
• Hum Nian - Cupa răsturnată de Si-Pu Van, regia Traian Nițescu, 1956
• Nușa Bodnariuc - Îndrăgostiții de Maria Banuș, regia Alexandru Finți, 1954
• Frosa - Idolul și Ion Anapoda de G.M. Zamfirescu
• Abigail Churchill - Paharul cu apă de Eugene Scribe, regia Nicolae Massim, 1948
• Choreută - Ifigenia în Aulida de Euripide, regia Gabriel Negry, 1946
• Ciufulici - Ciufulici, autor și regia Silviu George, 1946
• Margareta - Faust de Johann Wolfgang von Goethe
• Steaua fără nume de Mihail Sebastian
• Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian
• Brândușa - Brieux
• Poil de carotte după Jules Renard

Teatrul Maria Filotti, Brăila

1945 - 1947

Teatrul Muncă și Lumină „Victor Ion Popa"

1943 - 1945

Teatru radiofonic

• Julieta - Romeo și Julieta de William Shakespeare
• Ofelia - Hamlet de William Shakespeare

* 1924: Süleyman Demirel (nume complet: Süleyman Gündoğdu Demirel; n. 1 noiembrie 1924 – d. 17 iunie 2015)^[1] a fost un politician turc care a ocupat funcția de Prim-ministru al Turciei timp de 7 mandate în perioada 1965–1993 și a fost ales cel de-al nouălea președinte al Republicii Turcia în perioada 1993 – 2000.^[2]

De asemenea, a fost liderul Partidului Justiției (în turcă Adalet Partisi) formațiune politică desființată în anul 1980 și care ulterior s-a redenumit Partidul Calea cea Dreaptă (Doğru Yol Partisi).

În timpul carierei sale, Demirel a fost un susținător virulent al principiului secularizării în stat, fiind unul dintre reprezentanții laturii kemaliste a scenei politice din Turcia.

Süleyman Demirel

Al 9-lea Președinte al Turciei În funcție 16 mai 1993 – 16 mai 2000 Prim-ministru Tansu Çiller Necmettin Erbakan Mesut Yılmaz Bülent Ecevit Precedat de Turgut Özal Succedat de Ahmet Necdet Sezer Prim-ministru al Turciei În funcție 20 noiembrie 1991 – 16 mai 1993 Președinte Turgut Özal Precedat de Mesut Yılmaz Succedat de Erdal Inönü (interimar) În funcție 12 noiembrie 1979 – 12 septembrie 1980 Președinte Fahri Korutürk Precedat de Bülent Ecevit Succedat de Bülent Ulusu În funcție 21 iulie 1977 – 5 ianuarie 1978 Președinte Fahri Korutürk Precedat de Bülent Ecevit Succedat de Bülent Ecevit În funcție 31 martie 1975 – 21 iunie 1977 Președinte Fahri Korutürk Precedat de Sadi Irmak Succedat de Bülent Ecevit În funcție 21 octombrie 1965 – 16 martie 1971 Președinte Cemal Gürsel Cevdet Sunay Precedat de Suat Hayri Ürgüplü Succedat de Nihat Erim

·         1926: Günter de Bruyn, scriitor german

·         1929: S-a nascut Betsy Palmer, actrita americanca. 

·         1930 - S–a nascut profesorul universitar Ion Tobosaru, profesor de estetica si teorie teatrala pentru numeroase generatii de studenti.

·         1934: S-a nascut William Mathias, compozitor britanic. 

·         1934: S-a nascut Umberto Agnelli, om de afaceri italian, politician şi preşedinte al FIAT din 2003 ; (d. 27.05.2004). Umberto Agnelli, (n 1 noiembrie 1934, Lausanne – d. 27 mai 2004, Torino) a fost un om de afaceri italian, politician și președinte al FIAT din 2003 până la decesul lui.

·         1935: Edward Wadie Said (arabă إدوارد وديع سعيد, Idwārd Wadīʿ Saʿīd; n. 1 noiembrie 1935 – d. 25 septembrie 2003) a fost un teoretician al literaturii, critic literar și intelectual palestinian american.

Edward Said a activat ca academician și profesor universitar de literatură comparată la Columbia University (New York), fiind totodată și un cunoscut activist politic. În calitate de critic și teoretician literar, acesta este considerat a fi unul dintre inițiatorii teoriei critice a post-colonialismului, examinând literatura din punct de vedere al politicilor sociale și culturale. În calitate de activist politic, este văzut ca unul dintre cei mai vehemenți apărători a drepturilor poporului palestinian și a creării unui stat Palestinian independent, fiind descris de către jurnalistul Robert Fisk drept una dintre cele mai puternice voci ale palestinienilor.

Edward Said s-a născut în Ierusalimul de Vest, oraș situat la acel moment în Palestina guvernată sub mandat britanic (1920-1948).

Tatăl acestuia, Wadie Said, deși palestinian ca origine, a luptat în armata Statelor Unite ale Americii pe perioada Primului Război Mondial, obținând astfel cetățenia americană. Ulterior, acesta s-a întors în Palestina, căsătorindu-se cu Hilda, o femeie creștină, născută la Nazaret. În primii ani de viață ai lui Edward Said, familia era stabilită la Ierusalim, însă vizita adesea Egiptul, unde a pus bazele unei afaceri, Said privindu-și copilăria ca o perioadă trăită „între două lumi”^[4] .

În 1947 familia s-a mutat la Cairo, chiar în momentul în care se începea punerea în aplicare a planului de partiție al Palestinei. Aici, Edward a urmat cursurile unei școli engleze, după care, în 1951, a fost trimis în Statele Unite, unde a studiat la Northfield Mount Hermon School din Massachusetts. Deși posesor al unui pașaport american, Edward Said s-a considerat întotdeauna ca fiind un „intelectual palestinian în exil”^[5]. Identitatea omului, nedefinită în termeni statici sau concreți, a devenit o marcă a întregii activități a lui Said, căci, după cum acesta afirma: “Nu am știut niciodată care a fost prima limbă pe care am vorbit-o, arabă sau engleză, sau care dintre ele îmi aparținea dincolo de orice îndoială”^[6].

Studiile universitare de licență au fost realizate la Princeton University (B.A., 1957), fiind continuate cu studiile de masterat și doctorat în literatura engleză la Harvard University (M.A., 1960, PHD, 1964).

Said și-a început cariera de lector universitar la Columbia University în 1963, iar în 1967 a devenit asistent universitar pentru cursurile de literatură engleză și literatură comparată. Acesta a activat ca profesor universitar la Columbia University, până la sfârșitul carierei. Edward Said a fost președintele Asociației pentru Limbi Moderne; editor pentru publicația Arab Studies Quarterly în cadrul Academiei Americane de Arte și Științe; membru al comitetului executiv al International PEN, al Academiei Americane de Arte și Litere, a Royal Society of Literature, a Consiliului pentru Relații Externe, fiind totodată și un membru activ al Societății Americane de Filosofie. Complexitatea istoriei personale a lui Edward Said, amalgamul identitar al acestuia, precum și lipsa sentimentului de apartenență la o singură comunitate, reprezintă, după cum chiar el spune, “atât o formă de libertate cât și o nenorocire

Prima carte publicată de Said, Joseph Conrad and the Fiction of Autobiography (1966) reprezintă o continuare a tezei de doctorat a acestuia, examinând scrisorile și scurtele povestiri ale lui Joseph Conrad. Ulterior, acesta a publicat multe volume, dintre care putem aminti:

• The World, the Text, and the Critic (1983)

• Nationalism, Colonialism, and Literature: Yeats and Decolonization (1988)

• Culture and Imperialism (1993)

• Representations of the Intellectual: The 1993 Reith Lectures (1994)

• Humanism and Democratic Criticism (2004)

• On Late Style (2006)

Edward Said

Frați și surori Rosemarie Said Zahlan[*]   Căsătorit cu Mariam C. Said[*]  Copii Najla Said[*]

* 1936: Eddie Colman (n. 1 noiembrie 1936 – d. 6 februarie 1958) a fost un jucător englez de fotbal, unul dintre cei opt fotbaliști ai lui Manchester United care și-au pierdut viața în Dezastrul aerian de la München.

Colman s-a născut în Salford, Lancashire, și a făcut parte din echipa de tineret a lui Manchester United după terminarea școlii în 1952. A fost promovat la echipa de seniori în sezonul 1955-1956. De-a lungul următorilor doi ani și jumătate a apărut de 107 ori în tricoul lui Manchester, marcând două goluri. Al doilea gol a fost marcat chiar în prima manșă a meciului fatidic împotriva Stelei Roșii la Belgrad. Pe când juca la United era cunoscut ca Snakehips („Șolduri de șarpe”) pentru unduirea sa tipică.^[1]

La vârsta de 21 de ani și 3 luni, a fost cea mai tânără persoană care a decedat în urma dezastrului aerian. O clădire pentru studenți de la Universitatea din Salford a fost numită în onoarea sa; clădirea Eddie Colman este un bloc de apartamente localizat în apropiere de campusul principal.

·         1937 - S-a nascut Bill Anderson, cantaret si compozitor american. 

·         1939: S-a nascut Barbara Bosson, actrita americanca. 

·         1942: S-a nascut Larry Flynt, editor american, fondatorul revistei Hustler. Pe numele intreg Larry Claxton Flynt, editorul american s-a nascut intr-un satuc izolat din Kentucky. Era cel mai mare dintre cei trei copii ai unei familii sarmane. In 1951, si-a pierdut o sora, aceasta murind la varsta de 4 ani din cauza leucemiei. Un an mai tarziu, parintii sai s-au despartit, iar Larry s-a mutat cu mama in Indiana. Ca sa se intretina pe el si mama sa a acceptat slujbe marunte, insa nu era deloc multumit si s-a inrolat in Marina americana. Dupa cinci ani de serviciu militar, Flynt a cumparat un local pe care l-a transformat in club de striptease. Afacerea a mers bine, astfel ca intr-un singur an a reusit sa deschida mai multe asemenea localuri. De aici a aparut si ideea editarii unei fituici in care sa anunte evenimentele organizate in cluburile sale. Viata sa era in acea perioada un sir neintrerupt de petreceri. Tot atunci a intalnit-o si pe Althea Leasure, o dansatoare de numai 17 ani, care avea sa ii devina sotie in 1976. Nemultumit de continutul publicatiilor pentru barbati care se aflau pe piata SUA, Flynt s-a gandit sa transforme fituica sa intr-o revista adevarata. Asa a aparut, in 1974, Hustler, cea mai indrazneata publicatie americana, in care nuditatea era prezentata fara perdea, iar scenele de sex nu erau cenzurate. Acesta a fost si punctul de pornire a lui Flynt in lupta de aparare a libertatii de exprimare, prevazuta in primul amendament din Constitutia SUA, el fiind implicat intr-o serie de procese in care era acuzat de raspandirea de material obscen. In martie 1978, a fost impuscat in fata Tribunalului din Georgia si a ramas paralizat la picioare. Actiunile in justitie indreptate impotriva sa au continuat sa curga, el fiind acuzat si condamnat in mai multe procese celebre care au facut din Larry Flynt un simbol al luptei contra cenzurii. 

Larry Flynt

Larry Flynt participând la „Premiile Anuale Free Speech Coalition” - Los Angeles, CA, la 14 noiembrie 2009 Căsătorit cu Mary Flynt (1961–1965; divorțat) Peggy Flynt (1966–1969; divorțat) Kathy Flynt (1970–1975; divorțat) Althea Leasure (1976–1987; văduv) Elizabeth Berrios (1998–divorțat) Scaunul cu rotile placat cu aur al lui Larry Flynt – 14 noiembrie 2009

·         1942: Silvia Voinea, soprană română

·         1942 - S-a nascut poetul si prozatorul Gabriel Iuga („Instrainari”, „Comoare regilor daci”, „Vecinatatea pustiului”).

·         1943: S-a nascut Salvatore Adamo, muzician belgian de origine italiana, compozitor şi interpret. Salvatore Adamo (n. 1 noiembrie 1943 în Comiso, Sicilia), muzician și cântăreț belgian de origine italiană.

·         1944 - S-a nascut Mark Bernie, saxofonist tenor britanic (Wizzard).

·         1946: Ric Grech, vocalist și chitarist britanic (d. 1990)

·         1946: Dennis Muren, regizor, producator, actor american

·         1946 - S-a nascut Robert Yeazel, vocalist si chitarist american (Beast, Sugarloaf).

·         1946 - S–a nascut poetul si prozatorul Eugen Uricariu, presedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania (2001 – 2005). A fost distins cu Premiul Academiei Romane pentru proza. A semnat si scenarii de film: „Rug si flacara” (Marele Premiu la Santa Rem, Portugalia), „Stare de fapt” (in regia lui Stere Gulea; Marele Premiu la San Marino si Premiul „Victoria” la Bucuresti) (“Despre purpura”, „Mierea”, „La anii treizeci…”).

* 1949: Ludmila Aga (n. 1 noiembrie 1949, Chișinău) este o cântăreață de operă moldoveancă.

Și-a făcut studiile superioare la Institutul de Arte „Gavriil Musicescu” din Chișinău, în clasa profesorului N. Chiosa (canto). Cariera de solistă la Opera Națională din Chișinău și-a început-o în 1975. A întreprins turnee în cadrul URSS, cât și în străinătate (Italia, Danemarca, Finlanda, Iugoslavia).

A jucat în:

• Iolanta (partiția titulară)
• Evgheni Oneghin (Tatiana)
• Dama de pică (Liza)
• Paiațe (Nedda)
• Trubadurul (Leonora)
• Boema (Mimi)
• Tosca (partiția titulară)

A colaborat cu dirijorii Alexandru Samoilă, Albert Mocealov, Lev Gavrilov și cu soliștii Maria Bieșu, Mihail Munteanu, Vladimir Dragoș, Valentina Savițchi, Tamara Alioșina-Alexandrova ș.a.

·         1950: Ionel Voineag, tenor român

·         1950: Barbara Fairchild, cântăreață și compozitoare country americană

·         1950: Robert Betts Laughlin, fizician american, laureat Nobel

·         1950 - S-a nascut Dan Peek, vocalist, chitarist si compozitor american (America).
* 1951: Stelian Morcov (n. 1 noiembrie 1951, Azuga, județul Prahova) este un luptător român, laureat cu bronz la lupte libere la Montreal 1976. S-a clasat pe locul 5 la Campionatul Mondial din 1975 și a cucerit o medalie de bronz la Campionatul European din 1976.

·         1951 - S-a nascut Ronald Bell, saxofonist si compozitor american (Kool & The Gang).

·         1953: Dan Zamfirescu, politician român

·         1954 - S–a nascut Cristea Mircioane, pictor.

·         1954 - S-a nascut Chris Morris, chitarist britanic (Paper Lace)

·         1955: S-a nascut la Craiova cantaretul roman de muzica usoara  Gabriel Cotabita. Gabriel Cotabiță (n. 1 noiembrie 1955, Craiova), cântăreț român de muzică ușoară și pop-rock, prezentator, producător muzical și de televiziune. De asemenea, este solistul vocal al formației VH2 și a fost component al cunoscutului grup rock Holograf, în anii ’80.

A absolvit Institutul de Electrotehnică din Craiova fiind inginer. În perioada 1967-1969 urmează cursurile Școlii Populare de Artă din Craiova. A debutat în muzica rock în anul 1975 alături de grupul Redivivus devenind o vedetă a genului. În luna octombrie a aceluiași an are loc primul spectacol al formației și un an mai târziu Redivivus participă la Festivalul Artei Studențești de la Galați unde Gabriel Cotabiță primește premiu pentru cel mai bun solist vocal. Între anii 1979 și 1980 Cotabiță colaborează și cu Basorelief alături de care susține o serie de concerte pe litoral. După ce Redivivus își încheie activitatea pentru că nu a mai putut fi considerată o trupă studențească, interpretul își va înființa o nouă trupă, Fapt Divers cu care cântă în restaurant. Ulterior revine la titulatura de Redivivus. În 1983 Holograf rămâne fără solist vocal și-l solicită pe Gabriel Cotabiță să vină în trupă. Împreună au scos în anul 1984 albumul « Holograf 1 ». Pe vremea aceea în componența Holograf erau Gabriel Cotabiță – voce, Mihai Pocorschi - chitară/voce, Sorin Ciobanu - chitară, Antonio Furtună - clape, Nichi Temistocle - chitară bass, Edi Petroșel - percuție. Prezența trupei în același an pe scena de la Cenaclu Flacăra reprezintă rampa de lansare pentru băieți. Despărțirea de Holograf se face din cauza vizei care îi este refuzată de două ori lui Gabriel Cotabiță pentru o serie de turnee în străinătate motiv pentru care decide să părăsească trupa. Este momentul în care se întoarce la Redivivus la Craiova cu care obține succese până în anul 1986 când este contactat de Ionel Tudor pentru a-i interpreta la festivalul Mamaia o piesă. Gabriel Cotabiță este recomandat compozitorului de către fostul coleg de trupă din Holograf, Tino Furtună. Despărțirea definitivă de Redivivus se face printr-un concert pe data de 20 mai. Cotabiță a ales prin muzica ușoară scena: « În 1986 muzica așa-zis ușoară a fost pentru mine ultimul tren pentru a putea cânta pe scenă renunțând la activitatea din restaurante ». Din anul 1986 se dedică muzicii ușoare, pop și își formează o trupă de turneu, respectiv Vodevil.

Dan Iagnov compune melodia „Continent pierdut”, cântec în duet Gabriel Cotabiță cu Monica Anghel, melodie apărută pe CD-ul „Best of Dan Iagnov”, editat în 2006 la casa de discuri OVO MUSIC.

A jucat în filmul muzical În fiecare zi mi-e dor de tine, în regia lui Gheorghe Vitanidis, muzica George Grigoriu și Ionel Tudor. Figurează pe coloana sonoră a peliculei « Rezervă la start », în regia lui Anghel Mora, muzica Adrian Enescu. În anul 1990 susține primul recital pe scena de la Festivalul Mamaia. Prezintă Festivalul „București ‘91”. În anul 1992 susține recital pe scena Festivalului Internațional „Cerbul de aur”. Din anul 1995 este director muzical și realizator de emisiuni la Tele 7abc. Deține funcția de director la firma Aldaco film. În 1995 debutează la festivalul Mamaia în calitate de compozitor cu piesa „Amintirea ta” pe care i-o încredințează Nicoletei Ciopraga care concura la interpretare. În 1998 impune primul regulament al festivalului de la Mamaia dar care nu este respectat fapt care-l determină pe Cotabiță să refuze să ia parte la următoarele două ediții considerându-le din start compromise. În 2000 apare pe discul lui Cornel Fugaru „In the name of the music”. În 2002 formează alături de Mihai Pocorschi grupul VH 2. I se decernează Diploma de Onoare a Ministerului Culturii și Cultelor în cadrul Galei muzicale „O zi printre stele”, mai 2002. În 2003 prezintă festivalul internațional Callatis; deține unul din cele mai puternice Fan-cluburi din țară care a fost înființat la București în anul 1991.

Discografie

• 1980 - Formații rock 5 (cu formația Redivivus, album colectiv)
• 1983 - Holograf 1 (cu formația Holograf)
• 1988 - Noapte albastră
• 1989 - Noi rămânem oameni
• 1991 - Prima iubire și ultima
• 1991 - În fiecare zi mi-e dor de tine (cu Marina Florea)
• 1993 - Prizonier
• 1997 - Viața e un cazino
• 2002 - Greatest Hits (cu formația VH2)
• 2004 - Dacă n-ai iubi (cu formația VH2)
• 2010 - Fărâme de tandrețe
• 2011 - 2 (cu formația VH2)
• 2012 - 25 de ani de nopți albastre - Best of Gabriel Cotabiță
• 2014 - 3: Live în Garaj (cu formația VH2)

Gabriel Cotabiță

·         1956 - S-a nascut Mariana Codrut (pseudonim al Marianei Gaina), poeta si prozatoare („Tabieturile noptii de vara”, „Casa cu storuri galbene”).

* 1956: Gheorghe Poenaru (n. 1 noiembrie 1956, Bacău) este un antrenor român de fotbal, aflat începând cu 19 octombrie 2008 la cârma echipei FCM Bacău. Primul meci ca antrenor la Laminorul Roman l-a susținut în data de 27 octombrie 2003.

·         1957: S-a nascut Lyle Lovett, solist american de muzica country. 

·         1959 - S-a nascut Eddie MacDonald, basist britanic (Alarm).

·         1961: Valentin Adrian Iliescu, politician român

·         1962: Anthony Kiedis (n. 1 noiembrie 1962) este un cantautor și ocazional actor american, cunoscut pentru activitatea sa ca solist al trupei Red Hot Chili Peppers. Alaturi de basistul Flea, este singurul dintre membri care a aparut pe toate albumele formatiei. Kiedis a trait cu mama sa in Grand Rapids, Michigan pana la varsta de 12 ani, cand s-a mutat in Hollywood, pentru a sta alaturi de tatal sau.

Anthony Kiedis

Kiedis in concert, 2012 Părinți Blackie Dammett[*]  Număr de copii 1  Copii Everly Kiedis[*]

·         1962: Magne Furuholmen, muzician norvegian (A-ha)

·         1963: Richard John Cyril "Rick" Allen (n. 1 noiembrie 1963, Dronfield, Derbyshire, Anglia) este bateristul trupei de hard rock Def Leppard. Este faimos pentru modul în care s-a perfecționat în a cânta cu o singură mână, după ce a suferit un accident grav de mașină, unde și-a pierdut în totalitate brațul stâng.

     



















 * 1963: S-a nascut Roddy Bottum, muzician american, membru al trupelor Faith No More si Imperial Teen. 

·         1963: Nicu Vlad (n. 1 noiembrie 1963, Piscu, Galați) este un halterofil român, multiplu campion mondial, european și național. A participat la patru ediții ale Jocurilor Olimpice și a câștigat mai multe medalii: de aur în 1984 la Los Angeles, argint în 1988 la Seul și bronz în 1996 la Atlanta; la Jocurile Olimpice din 1992 (Barcelona) s-a clasat pe locul IV. Cariera sa de excepție este descrisă și de cele 43 de medalii obținute la Campionatele Mondiale, dintre acestea 14 fiind de aur, 25 de medalii olimpice și europene; de menționat este și faptul că a doborât două recorduri mondiale.

După retragere, a fost antrenor, iar în prezent este Președinte al Comitetului Olimpic și Sportiv Român, membru în Comitetul Executiv al Federației Europene și membru în Comisia Tehnică a Federației Internaționale de Haltere.

În lumea culturismului, un anumit tip de îndreptări cu bara, poartă denumirea de "Romanian Deadlift" (RDL). Această denumire a apărut după ce, la participarea la concursuri mondiale, în sala de antrenamente, Nicu Vlad a fost văzut făcând acest tip de exercițiu.

Nicu Vlad este creditat ca fiind cel mai bun halterofil român din toate timpurile, pentru ridicarea de 412,5 kg la mondialele din 1989 de la Atena, unde a pierdut, din cauza cântarului, medalia de aur în favoarea bulgarului Petăr Ștefanov (care a ridicat aceeași greutate).

Nicolae Vlad

* 1963: Mitică Ragea (n. 1 noiembrie 1963, Brănești) este un fost jucător român de fotbal care a jucat pe postul de atacant la echipe și de Divizia A dar și de Divizia B, plus un an de Divizia C la începutul carierei de fotbalist, după retragere a rămas la Galați să se ocupe de următoarele generații de fotbaliști.

* 1963: Leslie Mark Hughes, OBE^[1] (n. 1 noiembrie 1963), este un fost fotbalist galez și actual antrenor al clubului Stoke City.

·         1966: Barbara Becker, designer german

·         1967: S-a nascut Sophie B. Hawkins, cantareata americana. 
* 1968: Sabin Drinceanu (n. 1 noiembrie 1968, Moțăței, județul Dolj) este un pictor român.

Sabin Drinceanu s-a născut la data de 1 noiembrie anul 1967, în Moțăței, Dolj. A absolvit Universitatea de Arte, Facultatea de Restaurare din Timișoara, 2000 și Școala de Artă Monumentală a Patriarhiei Române - București, 1994. În anul 1997 devine membru a Uniunii Artiștilor Plastici din România, filiala Iași, secția artă plastică religioasă și restaurare.^[1] și membru în biroul de conducere a UAP Iași din 2006.^[2] Administrator a firmei Euroart Iași din 2001 și președintele fundației Fundatia AXart- Iasi din 2000.

Expoziții

Expoziții personale

• 2011 Calatorii subiective, Galeria de artă Arcadia, Pașcani
• 2010: Pictura, Galeria Cuhnia, Centrul Cultural Palatele Brancovenești, Mogoșoaia (curator Doina Mândru)
• 2010: Conexiuni familiale, pictură, Galeria Fundației FiloArt, Dej (critic de artă Negoiță Lăptoiu)
• 2009: Temple, pictură, Galeria Cupola, Iași (critic de artă Valentin Ciucă)
• 2009: Icoane, panouri frescă, Galeria Moldova Mall, Iași (prezinta preot. Vasile Vaida)
• 2007: Experiment sacru, Galeria Triconc Iași (critic Alexandra Titu)
• 2006: Buna Vestire, icoane, Galeria Triconc, Iași ( critic de arta Valentin Ciucă)
• 2005: Culoarea spiritului, pictură, Centrul Cultural Român, Budapesta, Ungaria (director Mircea Opriță)
• 2004: Imagine Sacra, Centrul Cultural Român, Veneția, Italia (director prof I.A.Pop)
• 2003: Die Kunst - der Weg zu Gott, (Arta - Drumul spre D-zeu) – Biserica Crucii - Kreuzkirche (Wolfsburg, Germania)
• 1999: Icoane pe lemn, Capela Românească, Viena.
• 1999: Panouri frescă, Centrul Cultural German, Iași (critic de artă Constantin Prut)
• 1997: Icoane pe lemn, Galeria „Trianon”, Iasi (Prof. Gheorghe Macarie)
• 1994: Expoziție de icoane pe lemn, Casa de Cultură, Târgu Neamț (critic de artă Valentin Ciucă)

Expoziții de grup

• 2010: Bienala de desen, Galeria „Cupola”, Iași
• 2010: Oameni, pictură, Ateneul Popular „Tătărași”, Iași
• 2009 Pictura, Galeria Triconc, Iași
• 2008: Bradul de Ingeri, concursul « Bradul de Craciun » Moldova Moll, Iași
• 2007: Saloanele Moldovei- Chisinau, Bacău
• 2006-2007: Salonul „Artis”, Iași
• 2000: Sacrul in arta, Centrul Cultural German, Iași.
• 2000: Saloanele Moldovei, Bacau , Chișinău
• 1999: Icoane pe lemn si sticla, Galeriile Trianon, Iași

Pictura murală, catapetesme și restaurare de biserici din patrimoniul cultural român

• 2011: Frescă, Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, Perșani, Brașov
• 2010: Fațada, Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, Parohia Postelnicu Fir, Craiova
• 2010: Restaurare sc. XX - frescă, „Biserica Sf. Prooroc Ioan Botezatorul”, Fagaraș, Brașov
• 2010: Frescă, Biserica „Biserica Sf. Mare Mucenic Gheorghe”, Părău, Brașov
• 2008: Frescă, Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, Câmpulung, Argeș
• 2008: Frescă, Biserica „Sfânta Treime” Scânteia, Iași
• 2007: Portal, Mănăstirea Samurcășești, Ciorogarla, Ilfov
• 2007: Biserica „Buna Vestire” Recea, Brașov
• 2007: Mozaic hram, Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, Sighetu Marmației, Maramureș
• 2006: Frescă, „Paraclisul Sfantului Ierarh Nicolae”, Mănăstirea Horaița, Crăcăoani, Neamț
• 2006: Mozaic hram, Biserica „Sf. Nicolae”, Moțăței, Dolj
• 2005: Frescă, Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, Bogonos, Lețcani/Iași
• 2005: Frescă (completare pictura), Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, Sighetu Marmației, Maramureș
• 2004: Vitralii, Biserica Sfântul Nicolae-Copou, Iași
• 2004: Acrilic, Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, Coropceni, Iași
• 2002-2006: Fresca, mozaic hram, Biserica „Sf.Treime, Budești, Maramureș
• 2002: Mozaic hram, „Mănăstirea Ghighiu”, Izvorul Tamaduirii, Ghighiu, Prahova
• 2001: Restaurarea catapetesmei (pictura sec.XVIII), Biserica „Sfântul Nicolae”, Ciorbesti, Iași
• 2001: Icoanele praznicare, tempera pe lemn aurit, Parohiile Horpaz și Ciurbesti, Iași
• 2001-2005: Frescă, Catapetesma bisericii – tempera pe lemn aurit, Biserica „Sf.Nicolae”, Alămor, Sibiu
• 2001: Frescă, Icoanele catapetesmei – tempera pe lemn aurit, Mozaic hram – „Sf. Gheorghe” si „Sf. cel Mare și Sfânt”, Biserica „Militară”, Iași
• 2000: Frescă, Catapeteasma manastirii – icoane pe lemn aurit, Mănăstirea „Sf. Treime”, Orlat, Sibiu
• 2000: Portalul (tempera), Mănăstirea „Ghighiu”, Ghighiu, Prahova
• 1999: Restaurarea icoanelor din sec XIX, „Biserica de lemn” , Dorohoi
• 1998: Cazeina, Biserica „Sf. Împărați”, Dumbrava, Iași
• 1998: Frescă, Capela „Casa Russu”, Berința, Maramureș
• 1997: Frescă, Biserica „Sfinta Cuvioasa Parascheva”, Chiscani, Brăila
• 1996: Frescă, Restaurarea catapetesmei, lemn si metal, sec XIX, Biserica „Sfântul Nicolae”, Țifești, Vrancea
• 1996: Frescă, Biserica „Sf. Gheorghe”, Hașag, Sibiu
• 1996: Tempera, Biserica „Sf.Paraschiva”, Dorohoi
• 1995: Catapeteasma(tempera pe lemn), Trapeza, „Mănăstirea Hadâmbu”, Iași
• 1993: Frescă, Biserica „Sf.Nicolae”, Marginea, Neamt
• 1992: tempera, Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”, Moțăței, Dolj

Paraclisul (restaurare pictura sec.XX), Mănăstirii Ghighiu, Ghighiu, Prahova Restaurarea catapetesmei – pictura sec XVIII

* 1970: Igor Cvitanović (n. 1 noiembrie 1970) este un fost fotbalist croat.

* 1972: Cristina Elena Dobre (n. 1 noiembrie 1972) este un politician român, membru al Partidului Democrat Liberal. În anul 2008 a fost aleasă deputat în circumscripția electorală nr. 24 Iași, colegiul uninominal nr. 11 pe listele Partidului Național Liberal.

* 1973: Nicolas Masson este regizor, actor, scenarist și fotograf canadian, născut la data de 1 noiembrie 1973 în București, România. A absolvit Facultatea de Arte Cinematografice în 1998. Are o vastă practică în domeniul regiei de filme artistice, documentare, scurtmetraje, reportaje și publicitate. Ansamblul său de cunoștințe acoperă și domeniul operatoriei, montajului, fotografiei, etc, având experiență în producția și difuzarea suporturilor în audiovizual. Nu avea decât 23 de ani când a debutat ca regizor cu ineditul film artistic "Nekro". În puținele sale clipe libere practică cu pasiune bodybuilding-ul, motiv pentru care a fost solicitat ca fotomodel pentru diverse companii de publicitate.

FILMOGRAFIE SELECTIVĂ

• Le Marin Noir
• Nekro
• Semne în pustiu [1]
• Din mijlocul haitei
• Acu' ori niciodata
• Fără întoarcere

DOCUMENTARE

• South America, Secrets of Ancient Civilizations
• Land of the Rising Sun
• Acu' ori niciodată

TELEVIZIUNE

• TV5
• Omni TV

VIDEOCLIPURI

• Music&Autum
• Ma Blessure

REPORTAJE

• O viață de câine

FOTOGRAFIE

* Jurnale Științifice:

• American Chemical Society Macromolecules
• Nature Publishing Group Nature Materials

* Ziare:

• L'Express
• Actualitatea

·         1973: Aishwarya Rai Bachchan (n. Aishwarya Rai, și, uneori, cunoscută doar ca Ash sau Aish, Tulu: ಐಶ್ವರ್ಯಾ ರೈ, 1 noiembrie 1973) este o actriță și fotomodel indian, fostă Miss World. Înainte de a începe cariera în actorie, ea a lucrat ca model și a câștigat faima după ce a câștigat titlul de Miss World în 1994. Deseori citată de către mass-media ca cea mai frumoasă femeie din lume, Rai a debutat cinematografic în filmul lui Mani Ratnam ,,Iruvar” (1997) și a avut un succes comercial în filmul Jeans (1998 ). Ea a venit în atenția Bollywood-ului în filmul Hum Dil De Chuke Sanam (1999), în regia lui Sanjay Leela Bhansali. Performanța ei în film a făcut să castige premiu de cea mai buna actriță la Filmfare Awards.

După o etapă scăzută în cariera ei în perioada 2003-2005, a apărut în blockbusterul Dhoom 2 (2006), care s-a dovedit a fi cel mai mare succes comercial al ei. Mai târziu, a apărut în filme ca Guru (2007) și Jodhaa Akbar (2008), care au fost de succes. Rai și-a stabilit, Prin urmare s-a impus drept una din principalele actrițe contemporane în industria de film indian. Pe parcursul carierei sale, Rai a jucat în peste patruzeci de filme hindi, în limba engleză, tamil și bengali, inclusiv productii internaționale Bride & Prejudice (2003), Mistress of Spices (2005), The Last Legion (2007) și The Pink Panther 2 ( 2009) în limba engleză.

În 1999 Aishwarya a început o relatie cu actorul Salman Khan, relația lor a fost de multe ori raportată în mass-media până în 2001 cand cuplul s-a separat. Rai a declarat abuz (verbal, fizic si emotional), infidelitate și mârșăvie, ca motiv pentru care se încheie relația lor, deși Khan a negat acest lucru. Ea a fost mai târziu legată de actorul Vivek Oberoi, dar relația nu a fost niciodată confirmata de ea. Rai este căsătorită cu actorul Abhishek Bachchan. După multe speculații în ceea ce privește relația lor, logodna lor a fost anunțată la data de 14 ianuarie 2007. Anunțul a fost confirmat ulterior de către tatăl său Amitabh Bachchan. Cei doi s-au căsătorit pe 20 aprilie 2007, conform ritualurile tradiționale hinduse din India de Sud la comunitatea Bunt, la care ea aparține.Token din India de Nord și ceremonia bengaleză de asemenea, au fost efectuate. Nunta a avut loc într-o ceremonie privată, la reședinta Bachchan Prateeksha în Juhu, Mumbai.

Rai a fost cea mai populară față a cinematografelor indiene la nivel global. În anul 2004 a fost aleasa de revista Time ca fiind unul din cei mai influente 100 personalitati și a apărut pe coperta revistei Time, Asia Edition în 2003. În octombrie 2004, o statuie de ceară de Rai a fost expusă la muzeul de ceară Madame Tussauds din Londra. Ea a fost al 6-lea indian și a doua personalitatea a Bollywood-ului după ce socrul ei Amitabh Bachchan a obține această onoare. Ea a fost obiectul unui profil de 60 de minute la data de 2 ianuarie 2005, care a spus că cel puțin în funcție de mii de site-uri Web, sondaje de internet și chiar și de Julia Roberts, ea a fost declarată cea mai frumoasă femeie din lume. În același an, ea a devenit un ambasador la nivel mondial al brandului Loreal alături de Andie MacDowell, Eva Longoria și Penelope Cruz.

Aishwarya Rai

Aishwarya Rai Bachchan la Longines New Sport Watch Collection (2007). Căsătorită cu Abhishek Bachchan (2007–prezent) Număr de copii 1  Aishwarya Rai la Festivalul de la Cannes 2008 Aishwarya Rai la ceremonia Raavan în 2010

* 1973: Assia (n. 1 noiembrie 1973, în Alger) este o cântăreață franceză de origine algeriană.

* 1975: Cătălin Tiuch (n. 1 noiembrie 1978) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Social Democrat.

* 1977: Cornel Buta (n. 1 noiembrie 1977) este un jucător de fotbal român aflat sub contract cu echipa ucraineană Volîn Luțk. În România a jucat printre altele la Dinamo București și Rapid București.

* 1978: Oliviu Crâznic (n. 1 noiembrie 1978, Lupeni) este un consilier juridic, jurnalist cultural, critic literar^[1], conferențiar și scriitor de literatură fantastică român.

Oliviu Crâznic locuiește actualmente în București. Consilier juridic de profesie, membru al Uniunii Colegiilor Consilierilor Juridici din România și absolvent al cursurilor de formare a mediatorilor organizate de Asociația ProMedierea, a debutat în beletristică în anul 2010, cu romanul gotic ... și la sfârșit a mai rămas Coșmarul, considerat de revista culturală Familia un moment important în literatura gotică românească ^[2]. Ulterior, a publicat numeroase povestiri fantastice și științifico-fantastice, precum și articole, eseuri, interviuri, cronici de carte etc

Opera:

Volume proprii

• ...Și la sfârșit a mai rămas coșmarul (roman gotic, Ed. Vremea, 2010; ediție în format electronic, Ed. Vremea, 2012): o poveste de epocă, cu vampiri, bazată pe legende medievale ^[4]
• Ceasul fantasmelor (Ed. Crux Publishing, 2015)

Contribuții la antologii și reviste de proză

• Metamorfoze (antologie de povestiri gotice și fantasy scrise de autori români și de maeștri ai literaturii universale: Algernon Blackwood, Oliviu Crâznic, Arthur Conan Doyle, Robert E. Howard, Rudyard Kipling, H. P. Lovecraft, George MacDonald, Guy de Maupassant, Șerban Andrei Mazilu, Saki, Hugh Walpole, Ed. Crux Publishing, 2015)
• Dincolo de noapte. 12 fețe ale goticului (antologie de povestiri gotice, Ed. Millenium Books, 2012, editor)^[5]
• Biblioteca Galileo nr. 2 (revistă format e-book, Ed. Millennium Books, 2012)
• Dublu tăiș:Spiridușii albi. Casa corăbierului (în colaborare, format e-book, 2013) ^[6] [7]
• Dublu tăiș: Vremea lupului (în colaborare, format e-book, 2013)^[8] [7]
• Dublu tăiș: Tenebre și stafii (în colaborare, format e-book, 2013)
• Dincolo de noapte. Povestiri gotice (antologie de povestiri gotice, Ed. Millenium Books, 2014, editor; format electronic)
• povestiri gotice, sf și fantasy publicate în numeroase reviste și antologii: Steampunk - A doua revoluție (Ed. Millennium Books, 2011); Premiile Galileo 2011 (Ed. Millennium Books, 2011); Balaurul și miorița (Ed. Eagle Publishing House, 2011); Alertă de gradul zero în proza scurtă românească actuală (Ed. Herg Benet, 2011); Premiile Galileo 2012 (Ed. Millennium Books, 2012); Galileo Science Fiction & Fantasy nr. 4 (Ed. Millennium Books, 2012), Almanahul Anticipația (2013, 2014, 2015), Anticipația CPSF - serie nouă (nr. 3/2013, nr. 18/2014), Revista Societății Române de Science Fiction și Fantasy SRSFF etc.^[9]

Nuvele și povestiri

• "Ultima clepsidră"
• "Însângerată, luna"^[10]
• "Ermengaarde Saga 1: Mascarada învinșilor"^[11]
• "Ermengaarde Saga 2: Transport periculos"^[12][13]
• "Ermengaarde Saga 3: Domini Canes" ^[14]
• "Ermengaarde Saga 4: Edana Rose" ^[15]
• "Ermengaarde Saga 5: Echilibru"^[16]
• "Trecătoarea" ^[17]
• "Ellen Lee" ^[18]
• "Pivnițele Palatului Charron"
• "Spiridușii albi"^[6]
• "Anna Lise"
• "Lenore Arras"
• "Întoarcerea în moarte"
• "Alberto"
• "Imora"
• "The Losers Masquerade (The Ermengaarde Saga Series, Issue 1)"^[19]
• "Dangerous Cargo (The Ermengaarde Saga Series, Issue 2)"^[20]
• "Last Hourglass"^[21]
• "Beneath The Charron Palace (The Nightmare Epic Cycle)"^[22]
• "Ellen Lee (English Version)"^[23]
• "Natură moartă"^[24]

Non-ficțiune

Oliviu Crâznic este, de asemenea, autorul a numeroase editoriale, articole, recenzii, eseuri, interviuri în reviste literare românești și internaționale (Ziarul Financiar, Anticipația CPSF-serie nouă (2013) ^[25], Puterea, Cover of Darkness, Bloodbond, Europa SF etc.), apreciate inclusiv la nivel academic ^[26]. În prezent deține rubrica de analiză, critică și istorie literară „Studii fantastice” în revista culturală Egophobia, unde a scris, printre altele, despre „Fantasticul delimitat” ^[27], „Fantasticul histrionic”^[28], „Bătrânețe fără de moarte?”^[29], „Gomes Leal și semnul misterului”^[30], „Un studiu în cruce: Spiritualitate gotico-romantică în postmodernismul existențialist?”^[31], „Literatura științifico-fantastică și căutarea (modelarea?) viitorului”^[32], „Aleksandr Pușkin, Dama de pică^[33]”. Este colaborator al Apostrof, revistă publicată de Uniunea Scriitorilor din România, în care a scris, printre altele: „D. Iacobescu: Destin în penumbră”^[34], „Un ideal fragmentat și o speranță vie”^[35], „Revenirea marxismului”

* 1978: Răzvan Farmache (n. 1 noiembrie 1978 în Urziceni) este un fotbalist român care în prezent antrenează pe FC Urziceni, unde și joacă pe postul de fundaș dreapta.

* 1978: Bermane Stiverne (n. 1 noiembrie 1978) este un boxer Haitian-Canadian care a deținut titlul WBC din 2014 până în 2015.

* 1978: Danny Koevermans (n. 1 noiembrie 1978, Schiedam, Olanda) este antrenorul echipei Utrecht.

* 1979: Dana Marijuana (pseudonim pentru Daniela-Elena Coteanu; n. 1 noiembrie 1979, București) este o cântăreață română de muzică rap și hip-hop.

Și-a început activitatea de cântăreață în 1994. A colaborat cu casa de discuri Cat Music. Alături de La Familia a lansat piesele „Tupeu de borfaș” și „Tre' să spun”. De-a lungul timpului a colaborat cu numeroase trupe și artiști din România. A lansat în anii '90 două albume intitulate „Cea mai fidelă fată” și „Fii pe fază”.

În 1998 a început să creeze bijuterii, aceasta fiind o afacere de familie. A creat bijuterii pentru designeri și artiști precum Cătălin Botezatu, Laura Olteanu, Mihai Albu, Cristina Rus etc.

Dana Marijuana a lansat în 2019 o carte, Poveste de cartier

* 1980: Nemanja Milisavljević (sârbă Немања Милисављевић) (n. 11 august 1980, Brus, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia) este un fotbalist sârb care evoluează la echipa ȚSKA Sofia pe postul de mijlocaș.

* 1981: Ionuț Mihai Bâlbă (n. 1 noiembrie 1981 în Pașcani) este un fotbalist român care joacă pe postul de atacant.

* 1981: Marie Luv (născută Quiana Marie Bryant pe 1 noiembrie 1981 în Hacienda Heights, California) este o actriță porno americană. Ea este cunoscută sub nume diferite ca Marie Love, Kianna, Destiny, Destiny Big și Marcie Luv.

Marie Luv

* 1983: Václav Svěrkoš (n. 1 noiembrie 1983, Třinec, Cehoslovacia) este un fotbalist ceh care joacă pentru FC Baník Ostrava și pentru echipa națională a Cehiei. A înscris primul gol al turneului final al Campionatului European de Fotbal din 2008.

* 1984: Miloš Krasić (în sârbă Милош Красић; n. 1 noiembrie 1984) este un fotbalist sârb care în prezent evoluează la clubul polonez Lechia Gdańsk^[1] pe postul de mijlocaș. El a reprezentat Serbia la Campionatul Mondial de Fotbal 2010.

* 1985: Sânziana Tarța (n. 1 noiembrie 1985, Satu Mare) este o actriță română.

Filmografie:

Ca actor

• Înapoi Acasă (2009)
• Today (2009)
• Ultimii clienți (2008)
• 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007)

Ca actor vocal

• Zack și Cody, ce viață minunată (London Tipton)
• Zeke & Luther (Olivia Masterson)
• Cinci eroi de legendă

* 1992: Filip Kostić (în sârbă: Филип Костић, n. 1 noiembrie 1992) este un fotbalist sârb, care joacă pe postul de mijlocaș stânga în Bundesliga, la clubul german Hamburger SV.

* 1994: Rocky Mark Lynch (n. 1 noiembrie 1994) este un cântăreț, muzician, instrumentalist, chitarist, actor și dansator american. El este unul dintre membrii fondatori ai formației de pop rock, R5, pe care a format-o împreună cu frații săi Riker, Ross, sora Rydel, și prietenul lor de familie / toboșarul formației, Ellington Ratliff.

El s-a învățat de unul singur să cânte la chitară, și după aceea i-a învățat și pe frații săi. El este de asemenea, un vocalist al formației.

Rocky Lynch s-a născut pe 1 noiembrie 1994 în Littleton, Colorado. Părinții săi sunt Mark și Stormie Lynch. Rocky are trei frați: Riker, Ross și Ryland, și o soră, Rydel. El este al doilea cel mai mare frate și al treilea cel mai mare copil al familiei. El s-a învățat de unul singur să cânte la chitară, și după aceea i-a învățat și pe frații săi. El este de asemenea, un vocalist al formației. Lucrurile sale favorite sunt: culoarea verde lămâie, formația The Script, bomboanele „Nerds” și să cânte la chitară. Când erau mai mici, Rocky și frații săi organizau show-uri pentru familia lor în subsolul casei și le cereau măcar un dolar ca să le urmărească spectacolele. Ei cântau mereu și erau tot timpul împreună. Când fratele mai lor mare, Riker, a împlinit 16 ani, a decis că vrea să se mute la Los Angeles ca să își poată urma visul de a deveni un actor. Părinții lor au decis să se mute cu toată familia acolo ca să poată rămâne împreună. Acolo, copii s-au alăturat unui studio de dans, unde l-au întâlnit pe Ellington Ratliff.

Înainte de R5, Lynch a apărut în numeroase reclame și comerciale. Rocky este, de asemenea, văr cu Derek și Julianne Hough

Rocky Lynch

Rocky Lynch în timpul turneului Louder Tour, 2013. Frați și surori Rydel Lynch Riker Lynch Ross Lynch Ryland Lynch[*]

* 1994: Phabullo Rodrigues da Silva (n. 1 noiembrie 1994), cunoscută sub numele de scenă Pabllo Vittar, este un cântăret, compozitor, drag queen și YouTuber originar din Brazilia. Prima lui apariție televizată a avut loc în 2014, în cadrul unui show TV brazilian, când a interpretat piesa lui Whitney Houston „I Have Nothing”. În 2015 a devenit faimos în media braziliană odată cu lansarea videoclipului pentru „Open Bar”, o versiune în limba portugheză a piesei lui Major Lazer „Lean On”.^[1] Tot în 2015 a lansat un extended play cu același nume.

Primul lui album de studio, Vai Passar Mal, a fost lansat pe 12 ianuarie 2017.^[2] În aceeași lună a lansat „Todo Dia” ca al doilea single de pe album. Piesa s-a bucurat de un succes răsunător la carnavalul de la Rio. Al treilea single, „K.O.”, a devenit de asemenea un hit, clipul piesei strângând peste 204 milioane de vizualizări pe YouTube. Pabllo a început să facă drag la vârsta de 18 ani,^[3] iar astăzi este cel mai urmărit drag queen de pe Instagram, depășindu-le pe deja consacratele RuPaul și Adore Delano. Lansarea single-ului „Sua Cara” în iulie 2017, alături de Major Lazer și Anitta, i-a adus recunoaștere internațională. Piesa a dominat topurile muzicale din Brazilia și Portugalia, iar clipul piesei este unul dintre cele mai vizionate videoclipuri muzicale în primele 24 de ore din istoria YouTube-ului.^[4] Pabllo deține și un canal de YouTube cu peste trei milioane de abonați

Pabllo Vittar

Pabllo Vittar în Brasília în iunie 2016

* 1996: Gustav Elijah Åhr (n. 1 noiembrie 1996 – d. 15 noiembrie 2017), mult mai cunoscut sub numele de scenă Lil Peep, a fost un rapper și cântăreț american. S-a distins prin estetica excentrică și versurile în care a făcut referire la dependența de droguri, depresia și gândurile suicidare care l-au măcinat.^[1] Rapul său era emoțional și sincer, adeseori spus într-o manieră tristă. A fost citat ca unul dintre artiștii principali responsabili de renașterea post-emo cu stilul său de hip hop, stil care a devenit cunoscut sub numele de trap emo.^[2][3][4]

A fost remarcat de casele de modă pentru stilul său vestimentar aparte, bazat îndeosebi pe culorile vii. Åhr a defilat pentru linii de îmbrăcăminte precum Vlone sau Marcelo Burlon

Åhr a cântat la trombon și tubă și a fost interesat de muzică și modă de la o vârstă fragedă.^[6] Åhr a făcut referire în mod regulat la dependența de cocaină, ecstasy și Xanax în versurile pieselor sale și în postările de pe site-urile de socializare,^[7] unde s-a descris ca fiind un „drogat productiv” și și-a sfătuit fanii să nu consume droguri. Åhr a suferit de depresie, despre care a vorbit deschis în ultimul său interviu pentru postul de radio Beats1.^[8] Într-o postare pe Twitter din august 2017, Åhr și-a făcut publică bisexualitatea.

Åhr a murit în noaptea de 15 noiembrie 2017 la vârsta de 21 de ani înaintea unui show programat în Tucson, Arizona, după ce a fost găsit inconștient în autocarul de turneu.^[10] Pe 8 decembrie, Pima County Office of the Medical Examiner a lansat detalii dintr-un raport toxicologic in care se mentioneaza utilizarea medicamentelor de durere fentanil și alprazolam.^[11] Testele de sânge au fost pozitive pentru canabis, cocaină și Tramadol, un analgezic. De asemenea, testele de urină au arătat prezența mai multor opiacee puternice, printre care hidrocodonă, hidromorfonă, oxicodonă și oximorfonă

Lil Peep

Lil Peep în august 2016. Portret realizat de Miller Rodríguez Părinți Liza K. Womack Karl Johan Åhr Frați și surori Oskar Åhr