RELIGIE ORTODOXĂ 2 - 20 Februarie 2021
Marele arhiereu și făcătorul de minuni Leon nu numai că a ieșit din văpaie nevătămat, spre spaima celor ce îl vedeau, dar nici de sfințitele lui veșminte nu a îndrăznit să se atingă focul, nici să le ardă sau măcar un fir de păr din sfințitul și preacinstitul său cap.
Acest de Dumnezeu ales luminător al Bisericii şi împlinitor al dumnezeieştilor porunci, râvnitorul apostolilor, purtătorul de grijă al săracilor şi minunatul lucrător de prea mari minuni, s-a născut în mitropolia Ravenei, din părinţi de neam bun; iar la suflet era mult mai de neam, pentru covârşitoarea lui faptă bună, pentru vieţuirea cea vrednică de laudă; căci nu numai după ce a luat arhieria, ci şi mai înainte săvârşea fapte bune de Dumnezeu insuflatul, având grijă lucrurilor bisericeşti şi ocârmuirea, ca un econom credincios şi înţelept slujind tuturor celor împreună robi şi împărţind măsuri din griul stăpânesc.
Deci, după ce a murit Savin, cel ce fusese mai înainte arhiereu, pentru minunata lui petrecere, s-a adunat toată mulţimea mitropoliei Catanei, din dumnezeiască voinţă şi au ales toţi pe Leon. Care, după numire, avea şi vitejie de suflet şi dădea război cu bărbăţie împotriva lupilor celor gândiţi, apoi se nevoia cu privegheri, cu rugăciuni şi cu alte fapte bune, ca să păzească oile nevătămate de eretici şi de diavoli, mustrând în fiecare zi şi răsturnând reaua slăvire a deşartei glăsuiri şi vădind basmele păgânilor, ca un prea înţelept, iar către credincioşi era foarte milostiv şi îndurat, dând multe milostenii cel ce-l urma pe Hristos.
Sfântul Leon strălucea înaintea tuturor ca un luminător prea luminos, purtând de grija sufletelor şi de sărmani îngrijindu-se, fiind hrănitor al săracilor şi al celor strâmtoraţi sprijinitor preasârguitor. Şi, pe scurt, pe toţi lipsiţii şi scăpătaţii îi primea şi îi ajuta cu dâre bogată. Apoi se făcea tuturor toate, după cum zicea marele apostol, ca să-i mântuiască pe cât ar fi cu putinţă. Şi avea râvna multă la dumnezeiasca credinţă că un alt Ilie. După aceea, se nevoia să şteargă păgânismul cu totul, căci erau încă unii ce se închinau idolilor ca nişte necunoscători. Drept aceea, nu numai cu cuvinte îi învăţa, ci şi cu lucruri şi cu minuni, ca să cunoască slăbiciunea şi neputinţa deşerţilor zei şi puterea cea covârşitoare a adevăratului Dumnezeu. Într-o zi s-a dus cu mulţi oameni la un loc, unde aveau elinii un idol din vremea lui Deciu şi nebunii îl socoteau Dumnezeu. Dar preaînţeleptul Leon a făcut acolo rugăciune cu lacrimi, către Stăpânul Hristos, să-l surpe ca un Atotputernic; şi îndată, o! minune, a căzut la pământ şi s-a zdrobit necuratul idol. În acel loc s-a aflat în ceasul acela o cruce preaminunată, iar cei de faţă, văzând o înfricoşată minune ca aceasta, s-au spăimântat. Deci a zidit acolo o biserică a sfinţilor 40 de mucenici şi nu numai această biserică, ci şi o alta prea frumoasă şi vestită a zidit cuviosul, în numele Sfintei fecioare Muceniţe Lucia, care a mărturisit acolo, în Catana. În această biserică se află acum întru tot cinstitele şi sfintele moaşte ale acestui minunat Leon; şi iese dintr-însele ca un izvor de-a pururea curgător, mirositor, de toate relele izbăvitor, de patimi curăţitor şi al diavolilor izgonitor. Căci multe minuni a săvârşit de trei ori fericitul în viaţă, ba şi mai multe a săvârşit după moarte şi săvârşeşte în fiecare zi până astăzi; şi tămăduieşte toată neputinţa celor ce-l cheamă cu credinţă. Pe toate nu le scriem una câte una, pentru scurtare, ci numai o lucrare de minuni să o povestim, pe care a săvârşit-o încă trăind, pentru care veţi înţelege cita îndrăznire avea către Hristos, de Dumnezeu insuflatul.
Se afla acolo un vrăjitor, în ostrovul Siciliei, care făcea cu ajutorul diavolului semne şi minuni şi se numea Eleodor, care a întrecut pe Iani, pe Iamvri şi pe Simon, fiindcă avea într-însul toată lucrarea diavolească. Acesta era fiu al unei creştine de neam, cu numele Varvara şi se socotea a fi creştin; însă era de copil semeţ şi mândru şi poftea să fie eparh al cetăţii, ca să facă fără de ruşine voile sale cele rele. Dar nu era voia lui Dumnezeu să ia o vrednicie ca aceasta preaînaltă, el care era nevrednic.
Deci, a luat altă îndrăzneală întru tot necuratul, adică a aflat un iudeu vestit în vrăji şi în farmece, cu care s-a împrietenit şi l-a rugat să-i ajute să ia vrednicia cea dorită. Iar acela i-a dat o scrisoare, zicând astfel: "Du-te în miezul nopţii la mormintele boierilor şi te suie deasupra unui stâlp şi acolo va veni un om înfricoşat la vedere, dar să nu te temi. Şi dacă îţi va zice să te cobori, să nu-l asculţi până nu-ţi va făgădui să-ţi facă toate voile tale". Atunci, urâtul Eleodor s-a dus în locul acela, bucurându-se şi aruncând în văzduh hârtia, a văzut pe diavol călare pe un cerc şi i-a zis: "Ce-ţi trebuie de la mine?" Iar el a răspuns: "Voiesc să-mi faci tot ce doresc". Iar el a răspuns: "Dacă primeşti să te lepezi de Hristos, orice-mi vei cere îţi voi face degrab!"
Atunci ticălosul s-a lepădat de Hristos şi s-a rânduit împreună cu satana, care i-a dat pe diavolul cel mai puternic în răutate şi prea viclean, ce se numea Gaspar, căruia i-a poruncit să stea lângă dânsul şi să i se supună totdeauna că să săvârşească şi să împlinească toate poruncile lui. Acestea poruncind, boierul întunericului s-a făcut nevăzut ca un potrivnic al lui Dumnezeu. Iar înşelătorul şi lepădatul de Dumnezeu, Eleodor, a rămas bucurându-se, necunoscând ticălosul pierderea sufletului şi a trupului său. Că n-a muncit numai sufletul lui veşnic, ci prin dreapta judecată a lui Dumnezeu şi de viaţa aceasta s-a lipsit, făcându-se mistuire focului, ca un moştenitor al muncii celei veşnice, după cum vom istorisi mai jos. Că acest om lepădat de Hristos, nepunând în mintea sa nebiruirea dumnezeieştii puteri, s-a apucat să facă rău celor dreptcredincioşi, el, păgânul şi necuratul, măiestrind în fiecare zi împotriva lor, încât pe toţi i-a tulburat cu năluciri şi cu farmece, blestematul. Şi nu numai în mitropolia Catanei, ci şi prin alte părţi, cetăţi şi oraşe ale Siciliei umblând, tulbura cu vrăjile sale pe toţi. Deci, ascultaţi puţine din multele lui vrăji, ca să înţelegeţi facerile lui de rău.
Aflându-se într-o zi în târgul cetăţii, treceau nişte femei care mergeau la trebuinţa lor şi el, prea îndrăzneţul, a făcut cu vrăjile sale să curgă râu prin mijlocul târgului; iar femeile, ca să nu se ude, îşi ridicau hainele în sus cât puteau, iar oamenii râdeau. Şi nu numai această, ci şi pietrele şi lemnele le prefăcea în aur. Iar dacă l-ar fi cumpărat cineva, se făceau iarăşi în piatră sau lemn, spre paguba cumpărătorului. Şi nu numai această săvârşea maestrul Eleodor; ci pe fiicele boierilor celor vestiţi şi slăviţi le fermeca şi le îndemna spre satanicească îndrăgostire şi se lăsau pe ferestre, ca să se întâlnească cu cei îndrăgostiţi de dânsele. De aceea, cetăţenii s-au dus şi l-au pârât la eparh, ca să-l pedepsească precum se cuvenea. Iar el a trimis oameni să i-l aducă şi, ducându-se în casa lui şi în tot locul, dar căutându-l nu-l găsiră. Pentru aceea, fiind silit, eparhul Luchie a scris către Constantin, nepotul lui Ieraclie, care era pe atunci stăpânitor al grecilor, povestind în scrisoare toate răutăţile şi măiestriile lui Eleodor, cum am spus mai sus şi cum au făcut mulţi creştini de au crezut în idoli şi înfricoşa toată cetatea că o va arde cu focul Etnei, prin vrăjile sale.
Împăratul a trimis un bărbat vrednic din suita sa, cu numele Iraclid, pe care-l avusese protoconsul, şi i-a poruncit să meargă în Sicilia, ca să-l aducă legat pe Eleodor cel vrednic de moarte. Deci, ducându-se Iraclid, când a ajuns la ostrov, s-a aflat acolo la mal şi Eleodor şi i-a urât, zicând: "Eu sunt acela pe care-l căutaţi, iată vin de voie, după porunca împărătească. Deci nu mă legaţi ca pe un osândit; că dacă n-aş fi voit să viu, aş fi fugit şi nu m-aţi fi aflat". Acestea auzindu-le, Iraclid s-a minunat şi vrăjitorul i-a spus: "Nu vă îngrijiţi de lucruri care sunt de prisos, că eu vă duc pe voi într-o zi la Bizanţ". Iar ei, auzind acestea, s-au spăimântat, ştiind că au făcut 30 de zile până au ajuns în Sicilia. Şi după ce au cumpărat ceea ce au voit, i-au poruncit să intre în corabie şi să plece. Iar vrăjitorul i-a dus pe dânşii la o baie şi le-a zis să intre într-însa ca să se scalde, dar să nu-şi facă cruce şi nici să pomenească numele lui Hristos. Iar ei au intrat şi, îndată spălându-se, s-au aflat în baia cea împărătească a Constantinopolului şi s-au spăimântat de o minune înfricoşată ca aceasta şi, ieşind din baie, şi-au găsit afară hainele lor.
Deci, mergând în palatele cele împărăteşti, au povestit stăpîni-torului toate cele întâmplate, care s-a minunat de covârşitoarea păgânătate a vrăjitorului. Nevorbind împăratul cu dânsul nicidecum, a poruncit să-i taie capul numaidecât, iar el a cerut să-i dea apă să bea şi, aducîndu-i-se un pahar cu apă, s-a făcut că-l bea şi intrând în pahar s-a făcut nevăzut, zicând: "Rămâi sănătos o! împărate, de data asta, că eu mă duc în cetatea Catanei şi acolo să mă cauţi". Spăimântându-se împăratul de aceasta, nu se dumirea şi nu ştia ce să facă. Însă a trimis iarăşi pe Iraclid la cetatea Catanei, ca să-l aducă legat ca pe un osândit. Şi mergând, l-a găsit iarăşi la malul mării şi i-a heretisit pe ei. Deci vrând ei să-l lege, le-a zis să nu se ispitească fără folos. Şi le-a făgăduit că-i va duce iarăşi într-o zi la Bizanţ. Şi însemnând marea cu un toiag de dafin, pe care îl ţinea în mâini, a făcut un caic şi le-a zis să intre într-însul fără de frică şi să-şi pună şi merindea lor; iar ei au intrat cu Iraclid mai pe urmă şi într-o zi au ajuns în Bizanţ, iar caicul acela, fiindcă era nălucire diavolească, s-a făcut nevăzut, însă ei s-au aflat pe pământ cu toată sinodia lor şi se minunau.
Deci s-a auzit vestea în toată cetatea că iarăşi a venit Eleodor şi toţi alergau să-l vadă. Apoi, trecând pe lângă casa lui Iraclid, s-a plecat pe fereastră femeia lui Iraclid, cu numele Ethalia, să-i vadă. Şi, văzând pe Eleodor, a scuipat asupra lor, zicând: "Ia vedeţi, oameni buni, pentru ce fel de lucru s-a dus de două ori în Sicilia bărbatul meu şi s-a primejduit". Însă Eleodor s-a mâniat şi a zis către dânsa: "Eu te voi face în toată cetatea de râs". Deci cu cuvântul semeţul a făcut de a urmat şi lucrul; căci a pierit focul şi nu se afla nicăieri fără numai în trupul Ethaliei. Pentru aceea, oamenii neavând foc cu care să se slujească, au scos-o cu sila în mijlocul cetăţii şi îşi lua foc fiecare de la trupul ei. Deci împăraţii au condamnat pe Eleodor să moară de foame. Iar el, a făcut să fie foamete şi lipsă mare pretutindeni, încât nu se mai aflau bucate de mâncare. De aceea împăratul a poruncit să-i taie capul în temniţă, unde era închis. Dar cum şi-a ridicat gealatul mâna ca să-i taie capul, s-au arătat două cercuri pe umerii lui care au sărit sus, la acoperiş şi l-au desfăcut iar pe acolo a fugit blestematul, zicând: "Fii sănătos, împărate, şi te mântuieşte; caută-mă pe mine iarăşi în Catana, ca şi mai înainte". Deci s-a dus într-o clipă în Sicilia şi acolo făcea iarăşi semnele sale cele diavoleşti.
Într-una din zile făcându-se alergare de cai, Eleodor a găsit pe un nepot al fericitului Leon, care se numea Hrisis şi a zis către dânsul: "Pot să-ţi fac un cal aşa cum n-are nimeni mai bun". Deci, cu cuvântul s-a făcut şi lucrul prin nălucirea diavolului şi, încălecând Hrisis pe cal, s-a făcut minunat în toată priveliştea şi toţi s-au spăimântat; apoi, poruncind eparhul să-i aducă acel cal de mare preţ, calul s-a făcut nevăzut. Cuviosul Leon a povestit eparhului pricina; de aceea a închis în temniţă pe Eleodor ca pe un vrăjitor şi l-a condamnat la moarte. Scoţându-l gealaţii să-i taie capul, el le-a făgăduit trei litre de aur ca să-l elibereze şi, primind gealaţii, el a făcut prin nălucire o piatră ce se părea a fi de aur; şi aceia, luând-o, l-au eliberat, zicând către eparh că a fugit prin nălucire diavolească. Apoi, vrând ei să împartă aurul, l-au găsit piatră ca mai înainte. Acestea şi altele făcea blestematul, pe care le lăsăm spre a nu lungi povestirea şi să nu întinăm auzurile voastre. Vom povesti numai ce fel de sfârşit rău a avut el, precum i se cădea.
De multe ori îl sfătuia pe el preamilostivul păstor Leon, pentru bunătatea lui Hristos, şi-l rugă să înceteze faptele lui cele rele, ca să nu se muncească de trei ori ticălosul în focul cel veşnic, împreună cu diavolii, dar el n-a primit, ci făcea şi mai multe rele, socotind că sunt bârfeli sfătuirile şi poruncile sfântului. Adăugând fărădelegi peste fărădelegi, a îndrăznit semeţul a intra şi în sfânta biserică, ca să ia în râs preacuratele şi dumnezeieştile Taine. Căci într-o zi, când era un praznic mare şi sfântul slujea Sfânta Liturghie, a intrat şi necuratul Eleodor, care juca cu picioarele fără de rânduiala şi zicea bârfeli şi hule spre râs, încât se fălea că va face pe sfânt şi pe toţi ceilalţi să joace; dar n-a putut, căci dumnezeiasca putere a oprit relele lucrări ale diavolului.
Această obrăznicie a deşertului de minte îngreţoşând pe slujitorul lui Dumnezeu Leon, a îngenuncheat şi s-a rugat lui Dumnezeu fierbinte să-i ajute ca să ruşineze măiestriile lui. După rugăciune a alergat afară din sfântul altar, după ce s-a împărtăşit cu Sfinţele Taine, mai înainte de a se dezbrăca de sfintele veşminte şi a legat tare de grumaji, cu omoforul său, pe Eleodor, zicând: "Domnul Dumnezeu, cel ce a gonit din cer pe tatăl tău, diavolul, să te certe ca să nu mai poţi lucra vrăjile tale, spre amăgirea şi pierzania multora". Acestea zicând, l-a tras până la locul celor osândiţi, care se numea Ahilion, şi a poruncit mulţimii poporului să adune lemne multe şi să facă foc mare şi după ce mai înainte l-a silit a mărturisi toate faptele lui rele, l-a tras şi au intrat împreună în foc; şi a stat acolo pururea pomenitul, până când a ars Eleodor desăvârşit şi s-a făcut cenuşă pierzătoare. Deci, cu osândă dreaptă, nedreptul s-a ars în foc, ca un moştenitor al iadului, şi s-a dus în focul cel veşnic.
Dar, marele arhiereu şi făcătorul de minuni Leon nu numai că a ieşit din văpaie nevătămat, spre spaima celor ce îl vedeau, dar nici de sfinţitele lui veşminte nu a îndrăznit să se atingă focul, nici să le ardă sau măcar un fir de păr din sfinţitul şi preacinstitul său cap. Tot aşa de demult s-a făcut în Babilon o minune înfricoşată ca aceasta, pe vremea lui Nabucodonosor, cu trei sfinţi tineri, pe care, văzând-o, cei de faţă s-au spăimântat şi slăveau cu mare glas pe Domnul, Care făcea nişte minuni ca acestea ca să preamărească pe robul său. Vestea aceasta străbătând în toate părţile, împăratul Constantinopolului a trimis la sfânt scrisori, prin care îl ruga să vină la dânsul să-l vadă şi să-l binecuvânteze, iar el s-a dus, ca să nu se arate neascultător poruncii împărăteşti. Acolo însuşi împăratul l-a cinstit cu evlavie şi cu cucernicie, văzându-i faţa cea încuviinţată a petrecerii îngereşti, darul Sfântului Duh, strălucirea şi lucrarea semnelor celor negrăite; căci a săvârşit acolo în împărăteasca cetate multe minuni, iar mai ales a pus cărbuni aprinşi şi tămâie în haina sa şi i-a tămâiat spre slava şi marea cuviinţă a lui Dumnezeu. Pentru aceea, văzând o minune ca aceasta, s-au spăimântat toţi şi când el a voit să se întoarcă la scaunul său, toţi l-au petrecut cu mare cinste şi evlavie, precum se cădea.
De viaţa acestui sfânt s-au minunat îngerii, iar diavolii s-au înfricoşat de puterea şi stăpânirea pe care i-a dat-o asupra lor Atotputernicul Dumnezeu. Apoi oamenii s-au înspăimântat de covârşitoarea smerenie şi sfinţenie, şi pentru vrednicia facerii de minuni încuviinţate Sfântului Leon; iar ereticii s-au spăimântat de glasul dogmelor lui celor drepte. Elinii au amuţit de înţelepciunea lui şi desăvârşit s-au ruşinat. Ochii cei orbiţi s-au luminat, mâinile şi picioarele cele slăbănogite s-au vindecat, toată vătămarea şi boala trupului şi toate mădularele cele bolnave şi pătimaşe s-au tămăduit prin punerea mâinilor sale şi prin rugăciunile lui. Aceste şi alte minuni şi mai slăvite a săvârşit Sfântul Leon, nu numai cât a trăit întocmai ca un înger, dar şi după ducerea şi sfânta lui mutare de aici către Dumnezeu. Dar, mai ales, şi mai minunate până în ziua de astăzi lucrează minuni Atotputernicul Dumnezeu la mormântul lui, ca să preamărească pe robul său, pe care nu se cuvine a le scrie, fiindcă trăiesc încă aceia care printr-însul s-au vindecat; numai una să povestim, pe care a săvârşit-o în ziua mutării sale către Dumnezeu.
O femeie de neam bun, din cetatea Siracuzei, curgându-i sânge, a cheltuit toată averea ei la doctori, dar n-a dobândit nici un folos. Mai pe urmă, luminându-se printr-o dumnezeiască descoperire, s-a dus la doctorul acesta fără de plată şi ajungând la poarta cetăţii, care se numeşte Ariani, a auzit clopotele, care se trăgeau pentru mutarea Cuviosului. Grăbindu-se, a alergat acolo şi căzând la sfintele lui moaşte cu lacrimi şi cu credinţă, a cerut vindecare. Pentru aceea, după credinţa ei, îndată a urmat şi împlinirea dorinţei, că i-a încetat curgerea sângelui în chip minunat; şi dobândindu-şi tămăduire, s-a întors la casa ei bucurându-se, şi a povestit minunile cele mari ale lui Dumnezeu, mărind pe adevăratul robul său.
Sfântul Leon a adormit în 20 de zile ale lunii februarie, dându-şi fericitul şi fără de prihană sufletul său în mâinile lui Dumnezeu, iar cinstitul şi sfântul lui trup l-au îngropat cu cinste în preafrumoasa biserică a sfintei muceniţe şi fecioare Lucia, pe care însuşi a zidit-o. Iar Domnul, Care slăveşte pe cei ce Îl slăvesc, a preamărit şi după moarte pe adevăratul Său rob; căci iese de-a pururea mir binemirositor din mormântul său, care tămăduieşte toată boala celor ce vin la dânsul cu evlavie şi cu credinţă.
Dar, O! Leone, iubitorule şi moştenitorule al celor cereşti, care te-ai arătat leu cu adevărat şi ai nădăjduit ca un leu nebiruit! O! împărate, preastăpînitor al patimilor şi al vrăjmaşilor tirani, lucrătorule, care ai spăimântat ceata ereticilor că pe nişte vulpi viclene şi cu râvnirea împărătească, de leu, ai gonit-o departe, iar pe poporul dreptcredincioşilor l-ai adunat şi l-ai întărit cu dogme tari şi învăţături preaînţelepte. Cel ce ai fost puternic în lucru şi în cuvânt şi ai strălucit în amândouă, ca un soare, tuturor marginilor; cel ce cu semnele şi minunile cele mai mari ai covârşit nu numai pe proorocii de demult, dar te-ai întrecut şi cu cei dintâi şi mai mari apostoli. O! păstorule ales de Dumnezeu, luminătorule aprins cu foc dumnezeiesc şi robule al lui Dumnezeu, următor de Hristos, pedepsitorule al celor fără de minte, pierzător al diavolilor şi rugător preafierbinte al celor ce nădăjduiesc la tine; primeşte cu dragoste şi milostivire ca un părinte iubitor de fii, aceste cereri care ţi se aduc cu multă dorinţă din minte şi din limbă neiscusită; dăruieşte credincioşilor pace, linişte, sănătate şi veşnică mântuire a sufletelor şi tuturor celor ce săvârşesc sfinţită pomenirea ta. Să nu încetezi a cere de la Dumnezeu ca să le dea cele ce sunt de folos, izgonire de patimi, izbăvire de ispite, însănătoşire de boli şi dobândire a tuturor bunătăţilor; iar în veacul ce va să vie, să ne învrednicim împărăţiei cereşti şi fericirii celei veşnice, în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată slava, stăpânirea, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Marele între părinţi Visarion s-a născut şi a crescut în Egipt. Din tinereţe a iubit pe Hristos şi a răsărit în inima lui lumina darului lui Dumnezeu. Şi s-a păzit curat de toată întinăciunea păcatului, nepătându-şi haina cea duhovnicească, pe care a luat-o de la Sfântul Botez. Şi cercetând sfintele locuri de la Ierusalim, a văzut pe Cuviosul Gherasim, care-şi petrecea viaţa în pustiul Iordanului, şi căruia îi slujea un leu. Asemenea văzând şi pe mulţi alţi părinţi care vieţuiau acolo prin felurite locuri şi care străluceau în fapte bune şi, vorbind cu dânşii, a câştigat mult folos sufletului său.
Iar după ce s-a întors la locul său, şi-a dobândit ca părinte duhovnicesc pe Cuviosul Isidor Pelusiotul. Şi ducându-se adeseori la el şi povăţuit fiind de învăţăturile lui cele folositoare, s-a îndemnat spre viaţa cea aspră. Şi împărţindu-şi săracilor şi mănăstirilor averea rămasă de la părinţi, s-a lepădat de lume şi s-a făcut monah. Apoi ducându-se într-un loc pustiu, petrecea în linişte, obosindu-se cu multe osteneli. Şi omorându-şi trupul cu nevoinţe pustniceşti, se asemăna celor fără de trup, fiind în trup. Postirea lui era fără de măsură, pentru că uneori nu mânca toată săptămâna, iar alteori petrecea fără de hrană şi fără de băutură patruzeci de zile.
Odată, stând în mijlocul unor mărăcini şi având mâinile, ochii şi mintea îndreptate către cer, a petrecut astfel patruzeci de zile şi de nopţi în rugăciune gânditoare de Dumnezeu, neclintit ca un stâlp, nici mişcându-se câtuşi de puţin cu trupul din locul acela, nici gustând ceva în acele zile, nici grăind ceva către cineva, nici dormitând, nici slăbind din neputinţa cea firească şi nici aplecându-şi mintea sa spre cele pământeşti, ci fiind cu totul întraripat de dragostea lui Dumnezeu. Cu ochii cei sufleteşti privea neabătut spre El, urmând celor fără de trupuri. De aceea s-a învrednicit şi de mari daruri de la El, pentru că i s-a dat lui atâta dar de faceri de minuni, cât şi sfinţilor prooroci de demult.
Şi s-a asemănat lui Moise; că precum Moise a prefăcut de demult în pustie apele cele amare întru dulceaţă cu lemnul arătat de Dumnezeu, ca să adape pe Israel cel însetat, tot astfel şi Cuviosul Visarion a îndulcit amărăciunea apei de mare, prin rugăciune şi prin însemnarea sfintei cruci, ca să adape pe ucenicul lui cel slăbit de sete. Căci odată, umblând el cu ucenicul lui în pustie pe marginea mării, acesta a însetat de osteneala drumului şi de zăduful zilei şi zicea către sfântul: „Părinte, îmi este tare sete". Iar cuviosul, făcând^rugăciune şi însemnând marea cu semnul Sfintei Cruci, a zis: „în numele Domnului, ia apă şi bea". Iar ucenicul luând apă din mare cu vasul ce-l purta, a văzut că apa este dulce la gust şi rece, ca şi cum ar fi curs dintr-un izvor viu. Deci, bând din destul şi răcorindu-se, a luat şi în vasul său. Şi văzând aceasta Cuviosul Visarion, a zis ucenicului: „Fiule, pentru ce ai umplut vasul cu apă?" Răspuns-a ucenicul: „Iartă-mă, părinte! Am luat apă ca să nu însetez iarăşi pe cale!" Atunci stareţul a zis: „Dumnezeu, Cel ce este în acest loc, este în tot locul; şi, precum aici, aşa şi în tot locul poate să dea apă dulce celui însetat". Iar numele ucenicului era Dula.
Cuviosul Visarion s-a asemănat şi lui Isus al lui Navi; căci precum acela biruind oarecând pe amorei, a oprit soarele în calea sa, tot aşa a făcut şi acesta, căci mergând el cu ucenicul la alt stareţ, se apropia soarele spre apus şi calea era încă depărtată; deci Sfântul Visarion s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Rogu-mă Ţie, Doamne, porunceşte ca să stea soarele până ce voi merge la robul tău". Şi aşa s-a făcut, că n-a apus soarele până ce a sosit cuviosul la acel stareţ.
Cuviosul a fost asemenea şi cu Sfântul Prooroc Ilie, pentru că în vreme de secetă, ploaie îndestulată a pogorât din cer pe pământ; şi aceasta nu s-a făcut o dată sau de două ori, ci de mai multe ori. El se asemăna încă şi cu proorocul Elisei; căci precum acela a trecut apele Iordanului, despărţindu-le cu cojocul lui Ilie, tot aşa şi acesta, cu rugăciunile sale, a întărit firea apelor sub picioarele sale şi umbla pe deasupra apelor ca pe uscat; pentru că Nilul - râul cel mare - îl trecea ca pe uscat şi oriunde pe cale întâlnea pâraie, le trecea cu picioarele neudate.
Şi petrecând Cuviosul Visarion oarecând în Schit, a fost adus la biserică un om îndrăcit şi se făceau rugăciuni pentru el în biserică ca să se izbăvească de duhul cel necurat, dar nu ieşea dracul din el, căci era cumplit foarte. Atunci clericii au zis între ei: „Ce să facem cu îndrăcitul acesta?" Şi unii au zis: „Nimeni nu poate să-l izgonească pe dracul acesta, decât numai avva Visarion; şi de-l vom ruga pe el pentru aceasta, apoi nici în biserică nu va voi să vină. Deci să facem aşa: El vine de dimineaţă în biserică mai înainte decât toţi, iar noi, apucând înainte de venirea lui, să punem pe omul cel îndrăcit în locul lui şi să-i zicem stareţului: «Părinte, deşteaptă pe cel ce doarme!»"
Şi au făcut clericii aşa. Şi intrând Cuviosul Visarion în biserică, după obiceiul său, a văzut pe acel om şezând în locul lui. Atunci el a stat aproape de cel îndrăcit şi nu voia să-l gonească din locul lui pe cel ce şedea. Iar după ce s-a început pravila bisericii, clericii au zis către stareţ: „Părinte, deşteaptă pe cel ce doarme". Iar părintele apropiindu-se de acel om, l-a clătinat, zicându-i: „Scoală-te şi te du de aici!" Şi îndată dracul a ieşit din om, gonit prin cuvântul sfântului. Şi sculându-se omul, a început a mulţumi lui Dumnezeu, că s-a izbăvit de îndrăcire şi s-a făcut sănătos din acel ceas. în acest fel au pornit clericii pe Sfântul Visarion spre acea facere de minuni, ca să izgonească pe diavol, pentru că acest cuvios părinte nu voia să facă minuni la arătare, ca să nu fie slăvit de oameni, şi fugea de laudele oamenilor, fiind smerit şi socotindu-se pe sine păcătos.
Odată, un frate din schit a căzut într-o greşeală şi preotul îi poruncea lui să iasă afară din biserică, ca unul ce nu era vrednic să fie împreună cu fraţii în soborul bisericesc. Iar Cuviosul Visarion, sculându-se, a ieşit şi el împreună cu cel ce greşise, zicând: „Şi eu am greşit!" Într-acest fel a fost smerenia acestui sfânt părinte.
Ucenicii lui mai spuneau de el că patruzeci de ani nu s-a culcat pe coaste ca să se odihnească; ci, şezând sau stând, primea câte puţin somn. El sfătuia pe ucenicii săi să fie treji, ca fără dormitare să se păzească pe sine totdeauna de cursele vrăjmaşului, şi le zicea: „Se cade monahului să fie tot ochi ca şi Heruvimii şi Serafimii; şi, când cineva petrece în pace neavând războaie, atunci mai mult să se păzească şi să se smerească în faţa lui Dumnezeu, ca nu cumva, părându-i-se că stă, să cadă mai cumplit, căci pentru prea marea încredere în sine, mulţi s-au dat la război. Şi de multe ori, pentru neputinţa noastră, Dumnezeu nu lasă să vină asupra noastră războaie, ca să nu pierim desăvârşit".
Toată viaţa acestui sfânt părinte era asemenea păsărilor cerului, pentru că nimic nu a câştigat din cele pământeşti, nici nu avea chilia sa, nici vreo adăpostire deosebită; ci, trecând din loc în loc, mergea ca un drumeţ rătăcit prin pustie, prin surpături şi prin văi, neîngrijindu-se deloc de nevoile trupeşti, nici de hrană, nici de haine; având pe trup îmbrăcăminte numai o ruptură de haină, cât să nu-i fie trupul gol cu totul. Ziua era ars de zăduful soarelui, iar noaptea de ger. Rareori i se întâmpla vreodată să intre sub vreun acoperământ, ci petrecea ca o pasăre prin munţi, iubind singurătatea, ridicându-şi mintea spre Unul Dumnezeu şi adâncindu-şi gândurile într-Insul. Totdeauna îi ieşeau pâraie de lacrimi din ochi şi scotea dese suspine din adâncul inimii; şi toate zilele vieţii lui şi le-a petrecut plângând şi tânguindu-se.
Şi ajungând la adânci bătrâneţi, s-a mutat la viaţa cea neîmbătrânită şi a trecut de la plângere la bucuria cea veşnică, prin ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu