MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 23 APRILIE 2021 /INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET

5. /23 APRILIE 2021 - INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET 

RUGGIERRO LEONCAVALLO

Sari la navigareSari la căutare

Ruggero Leoncavallo
Ruggero Leoncavallo
Date personale
Născut	23 aprilie 1857[1][2][3][4]  Napoli, Regatul celor Două Sicilii
Decedat	9 august 1919 (62 de ani)[5][6][2][7]  Montecatini Terme, Toscana, Italia
Înmormântat	Chiesa della Madonna del Ponte[*]
Cetățenie	Regatul Italiei
Ocupație	libretist[*] compozitor scriitor pianist
Activitate
Studii	Universitatea din Bologna,  Music conservatories of Naples[*]
Gen muzical	operă
Instrument(e)	pian
Prezență online
Identificator titlu IMDb
Modifică date / text

Ruggero Leoncavallo (n. 23 aprilie 1857, Napoli, Regatul celor Două Sicilii – d. 9 august 1919, Montecatini Terme, Toscana, Italia) compozitor, pianist și dirijor italian a fost, alături de Pietro Mascagni, un inițiator al verismului îndreptat împotriva romantismului din muzica italiană. Excelent versificator, și-a scris singur libretele.

Creații

• Opere cu o dramaturgie solidă și o linie melodică intensă și sinceră, având pronunțate accente lirice (Paiațe, Zaza, Boema)
• Baletul Viața de marionetă
• Poem simfonic
• Romanțe

OPERA PAIAȚE

Sari la navigareSari la căutare

Enrico Caruso în rolul Canio

Paiațe (în italiană: Pagliacci) este o operă în 2 acte compusă de Ruggiero Leoncavallo pe un libret propriu.

Opera este una din lucrările care figurează în repertoriul permanent al teatrelor lirice.

Premiera operei a avut loc la „Teatro Dal Verme” din Milano la data de 21 mai 1892.

Acțiunea se petrece în satul Montalto din Calabria (sudul Italiei), la 15 august 1865.

Durata operei: 1 1/4 ore.

Acțiunea

Prologul

Prologul este expus de unul din personajele operei, comediantul Tonio. El subliniază că subiectul acțiunii ce va urma este inspirat din viața reală. Actorii care vor apărea pe scenă nu trebuie considerați simpli comedianți, al căror rol ar fi doar să distreze publicul; ei sunt în primul rând oameni, cu sentimentele lor firești.

Actul I

Piața satului Montalto din Calabria. Țăranii întâmpină cu mare bucurie sosirea trupei de comedianți. Conducătorul trupei, Canio, anunță mulțimea că în această seară se va organiza un spectacol de comedie, la care invită pe toată lumea. Atunci când Tonio, care din cauza sluțeniei sale joacă întotdeauna rolurile bufonului din comedie, încearcă s-o ajute pe Nedda să coboare din căruță, este dat la o parte cu brutalitate de Canio, care în gelozia lui feroce nu lasă pe nimeni să se apropie de soția sa. Umilit, Tonio își ascunde cu greu poftele de răzbunare. Țăranii îi invită pe comedianți la un pahar de vin, la care atât Canio cât și Beppo răspund bucuroși. Numai Tonio ramâne de o parte. Țăranii remarcă, în glumă, că probabil de aceea nu vine și el, ca să rămână singur cu Nedda. La auzul acestor cuvinte, Canio devine dintr-o dată serios. El acceptă să se faca glume pe socoteala sa numai atunci când joacă pe scenă, dar în viață, în realitate, este gelos pe Nedda, pe care chiar o amenință, căci în ultimul timp ea s-a înstrăinat. Se aud clopotele satului și țăranii se îndreaptă spre casele lor. Nedda, rămasă singură, este tulburată de cuvintele lui Canio, dar curând se liniștește și sufletul ei este curpins din nou de bucurie. Tonio a așteptat tot timpul clipa în care s-o găsească singură pe Nedda; acum el se apropie și-i face declarații înfocate de dragoste, dar ea își bate joc de el. Atunci când Tonio devine agresiv și încearcă s-o cuprindă în brațe, Nedda îl alungă cu lovituri de bici. Tonio, în culmea furiei, pleacă, jurând că se va răzbuna. Apare acum Silvio, un tânăr țăran care o iubește pe Nedda. Cei doi îndrăgostiți își jură credință. Într-adevăr, Nedda este sătulă de viața nesigură a comedianților și, după o scurtă șovăire, primește propunerea iubitului ei de a fugi împreună chiar în noaptea aceea. Întâlnirea lor însă a fost observată de Tonio, care aleargă la Canio spre a-i putea surprinde. Se reîntorc chiar în clipa când Nedda îi promite lui Silvio că la noapte va fi pentru totdeauna a lui. Canio se aruncă furios asupra lui Silvio, dar acesta reușeste să dispară fără a putea fi recunoscut. Deoarece, cu toate amenințările, Nedda refuză să divulge numele iubitului ei, Canio scoate un cuțit s-o ucidă. Este împiedicat de Tonio și Beppo, care-i smulg cuțitul din mână. Totuși, Tonio îl sfătuiește în șoaptă pe Canio s-o supravegheze îndeaproape pe Nedda, căci tânărul țăran va veni desigur la reprezentație și va putea fi recunoscut. Canio rămâne singur. Deși sufletul său este răvășit de durere din cauza necredinței soției, va trebui totuși să-și joace rolul de comedie, să distreze publicul și să râdă.

Actul II

Un intermezzo orchestral, bazat pe tema din aria lui Canio și pe tema principală din prolog, prevestește deznodământul tragic. Același decor. Sătenii s-au adunat în fața scenei înjghebate de comedianți și așteaptă nerăbdători începerea spectacolului. Comedia începe, iar acțiunea ei se aseamănă cu cele întâmplate în realitate: Colombina (jucată de Nedda), știind că soțul ei este plecat, își așteaptă iubitul, pe Arlechino (jucat de Beppo). Acesta îi cântă o serenadă, la auzul căreia Colombina îi face semne pe fereastră ca să intre. Dar în locul său își face apariția prostul Taddeo (interpretat de Tonio care o plictisește cu declarațiile sale caraghioase de dragoste, până ce este alungat de Arlechino). Întâlnirea celor doi iubiți este întreruptă prin venirea Paiaței (rol jucat de Canio), soțul Colombinei, care sosește chiar în clipa când Colombina îi promite iubitului ei Arlechino că la noapte va fi pentru totdeauna a lui (aceleași cuvinte pe care Nedda i le spusese lui Silvio). La început, Canio își stăpânește sentimentele, dar asemănarea situației din comedie cu propria sa dramă sufletească îl face să-și uite rolul de comediant și jocul se transformă brusc în realitate. El cere cu insistență ca Nedda să-i divulge numele iubitului ei. Nedda refuză acest lucru și încearcă sa joace mai departe rolul Colombinei din comedie, prefăcându-se că nu înțelege situația. Cuprins de furie, Canio o amenință cu un cuțit, apoi, văzând refuzul ei hotarât, precum și încercările disperate de a fugi de pe scenă, îi împlântă cuțitul în piept. La strigătele ei de ajutor, tânarul Silvio - aflat în rândurile spectatorilor - se repede spre scenă, dar Canio îl ucide și pe el. Țăranilor, îngroziți de cele întâmplate, Canio le spune cu o voce sinistră: „La commedia è finita!” („Comedia s-a terminat!”)...

SERGHEI PROKOFIEV

Sari la navigareSari la căutare

Serghei Prokofiev
Serghei Prokofiev
Date personale
Născut	23 aprilie 1891[1][2][3][4]  Sontsivka⁠(d), Pokrovskîi raion⁠(d), Donețk, Ucraina
Decedat	5 martie 1953 (61 de ani)[5][6][7][8]  Moscova, RSFS Rusă, URSS
Înmormântat	Cimitirul Novodevicii[*]
Cauza decesului	hemoragie cerebrală[*][9]
Căsătorit cu	Lina Llubera[*] Mira Mendelson[*]
Copii	Prokofiev, Oleg Sergheevici[*]
Cetățenie	Imperiul Rus  URSS
Religie	ateism
Ocupație	compozitor pianist dirijor
Activitate
Studii	Conservatorul din Sankt Petersburg[*]
Gen muzical	operă simfonie Balet muzică clasică piano sonata[*]
Instrument(e)	pian
Premii	Premiul Stalin Premiul Lenin Premiul Stalin Ordinul Steagul Roșu al Muncii Medalia „Pentru Merit în Muncă în Marele Război pentru Apărarea Patriei din 1941–1945”[*] Royal Philharmonic Society Gold Medal[*] Artist al Poporului al RSFS Rusă[*]
Semnătură
Prezență online
site web oficial Identificator titlu IMDb VGMdb
Modifică date / text

Serghei Serghievici Prokofiev (rusă: Сергей Сергеевич Прокофьев (n. 23 aprilie 1891, Sontsivka^⁠(d), Pokrovskîi raion^⁠(d), Donețk, Ucraina – d. 5 martie 1953, Moscova, RSFS Rusă, URSS) a fost un compozitor, pianist și dirijor rus care a stăpânit numeroase genuri muzicale și este adesea considerat unul dintre cei mai importanți compozitori ai secolului XX. A compus lucrări într-o varietate de genuri, inclusiv opere, balete, simfonii, concerte, muzică de cameră și muzică de film.

Absolvent al Conservatorului din Sankt Petersburg, Prokofiev și-a făcut un renume de compozitor-pianist avangardist, devenind cunoscut pentru o serie de lucrări disonante și virtuoze pentru instrumentul său și prin primele sale două concerte pentru pian. Primul succes al lui Prokofiev în afara arealului pianistic a fost lucrarea orchestrală Suita scită, ce cuprinde muzică inițial pentru un balet comandat de Serghei Diaghilev. Diaghilev a comandat încă trei balete lui Prokofiev: Bufonul, Pasul de oțel și Fiul risipitor - care la vremea producțiilor originale aveau un succes răsunător. Totuși, cel mai mare interes al lui Prokofiev a fost opera și a compus câteva asemenea lucrări, inclusiv Jucătorul și Îngerul de foc. Un succes al lui Prokofiev în acest gen a fost Dragostea celor trei portocale, compusă pentru opera din Chicago, montată ulterior și în Europa și Rusia.

După Revoluția Rusă din 1917, Prokofiev a părăsit Rusia, având binecuvântarea oficială a ministrului sovietic Anatoli Lunacearski și s-a stabilit în Statele Unite, apoi în Germania și la Paris, perioadă în care s-a căsătorit cu cântăreața spaniolă Carolina Codina, cu care a avut doi copii. Datorită situației economice tot mai precare din Europa, Prokofiev a revenit în Rusia în 1936. A avut un succes în această țară - în special cu Locotenentul Kijé, Petrică și lupul, Romeo și Julieta și, poate cel mai important, cu Alexandr Nevski. Invazia nazistă a Uniunii Sovietice l-a determinat să compună cea mai ambițioasă lucrare a sa, opera Război și pace, după romanul lui Lev Tolstoi. În 1948 Prokofiev a fost acuzat de „formalism antidemocratic", fapt ce l-a forțat să compună muzică stalinistă, cum ar fi oratoriul De strajă păcii. Totuși, s-a bucurat de sprijin personal și artistic din partea noii generații de interpreți ruși, inclusiv Sviatoslav Richter și Mstislav Rostropovici.

Biografie

Compozițiile din copilărie

Prokofiev s-a născut în 1891 în Sontsovka (astăzi Krasne în Regiunea Donețk din estul Ucrainei), o zonă rurală izolată în Gubernia Ekaterinoslav, Imperiul Rus. Tatăl său, originar din Moscova, era un inginer agricol, iar mama sa a fost descrisă de Reinhold Glière ca fiind "o femeie înaltă cu ochi magnifici și inteligenți...care știa să creeze în jurul ei o atmosferă caldă și naturală". După ce și-a pierdut două fiice, s-a dedicat muzicii și petrecea două luni pe an la Moscova sau Sankt Petersburg luând lecții de pian.^[10] Serghei Prokofiev a fost inspirat după ce și-a auzit mama exersând seara la pian - în special lucrări de Chopin și Beethoven - și a compus prima sa compoziție pentru pian la vârsta de cinci ani, un "Galop indian" care a fost scris pe partitură de mama sa.^[11] La vârsta de șapte ani, a învățat să joace șah.^[12] La fel ca și muzica, șahul va rămâne o pasiune pentru Prokofiev și a devenit prieten cu campionul mondial la șah José Raúl Capablanca, pe care l-a învins într-o partidă demonstrativă în 1914, și cu Mihail Botvinnik. La vârsta de nouă ani, a compus prima sa operă, Uriașul, precum și o uvertură și alte piese.

Studiile și primele lucrări controversate

În 1902, mama lui Prokofiev l-a cunoscut pe Serghei Taneiev, directorul Conservatorului din Moscova, care a sugerat inițial ca Prokofiev să înceapă să ia lecții de pian și compoziție de la Alexander Goldenweiser.^[13] Când Taneiev a fost incapabil să aranjeze acest lucru,^[14] a reușit să îl convingă pe compozitorul și pianistul Reinhold Glière să petreacă vara anului 1902 la Sontsovka, dând lecții lui Prokofiev.^[14] Acestea au culminat, la insistențele tânărului Prokofiev în vârstă de 11 ani, cu încercarea sa de a compune o simfonie.^[15] Glière a vizitat Sontsovka și în vara anului următor, pentru a continua lecțiile.^[16] Decenii mai târziu, când Prokofiev a scris despre lecțiile cu Glière, a lăudat calitățile sale de profesor, dar a fost nemulțumit de faptul că Glière i-a prezentat structura frazală cvadrată și modulații convenționale, pe care ulterior trebuia să le uite.^[17] Cu toate acestea, având cunoștințele teoretice necesare, Prokofiev a început să experimenteze cu armoniile disonante și timpii neconvenționali, într-o serie de piese scurte pentru pian, punând astfel bazele propriului său stil muzical.^[18]

După o vreme, mama lui Prokofiev și-a dat seama că izolarea din Sontsovka îngrădea dezvoltarea lui muzicală, dar părinții săi au ezitat cu privire la începerea carierei muzicale a fiului lor la o vârstă atât de mică. În 1904, Prokofiev și mama sa au vizitat Sankt Petersburg, pentru a analiza posibilitatea mutării acolo pentru studii.^[19] Au făcut cunoștință cu Alexandr Glazunov, profesor la Conservator, care a cerut să îl întâlnească pe Prokofiev. Glazunov a fost atât de impresionat, încât i-a cerut mamei ca fiul ei să se înscrie la Conservatorul din Sankt Petersburg.^[20] Până în acest moment, Prokofiev a compus încă două opere, Insulele pustii și Sărbătoare în timpul ciumei, și lucra la a patra, Undine.^[21] A trecut testele preliminare și a fost acceptat la Conservator în același an.

Cu câțiva ani mai tânăr decât majoritatea colegilor săi, era văzut ca fiind un individ excentric și arogant și își exprima adesea nemulțumirea cu privire la ore, pe care le vedea ca fiind plictisitoare.^[22] În această perioadă a studiat, printre alții, cu Alexander Winkler,^[23] Anatoli Liadov, Nikolai Tcherepnin și Nikolai Rimsky-Korsakov.^[24] A fost coleg cu compozitorii Boris Asafiev și Nikolai Miaskovski, ultimul devenindu-i prieten apropiat pe viață.

Ca membru al scenei muzicale din Sankt Petersburg, Prokofiev și-a creat reputația de rebel muzical, primind laude pentru compozițiile sale originale, pe care le interpreta el însuși la pian.^[25][26] În 1909, a absolvit cursurile de compoziție având calificative mediocre. A continuat să studieze la Conservator: pianul cu Anna Yesipova și dirijatul cu Nikolai Tcherepnin.^[27]

În 1910 a murit tatăl lui Prokofiev, iar sprijinul financiar a încetat. Din fericire, a început să își creeze un renume de compozitor, deși provoca adesea controverse din cauza lucrărilor sale avangardiste. De exemplu, Sarcasmurile pentru pian, op. 17 (1912) utilizează intens politonalitatea^[28] iar Studiile op. 2 (1909) și cele Patru piese, op. 4 (1908) sunt lucrări foarte cromatice și disonante. În această perioadă, a compus primele sale două concerte pentru pian, al doilea generând scandal la premiera din 23 august 1913. Conform unui spectator, publicul a părăsit sala, exclamând: „La naiba cu muzica asta futuristă! Și pisicile de pe acoperiș fac muzică mai bună!", deși moderniștii erau în extaz.^[29]

În 1911, a primit ajutor de la celebrul muzicolog și critic rus Alexandr Ossovski, care a adresat o scrisoare publicistului muzical Boris P. Jurgenson, care i-a oferit lui Prokofiev un contract.^[30] Prokofiev a făcut primul său drum în străinătate în 1913, călătorind la Paris și Londra, unde a cunoscut compania Ballets Russes a lui Serghei Diaghilev.

Primele balete

În 1914, Prokofiev și-a încheiat cariera de la Conservator, participând la un concurs "bătălia pianelor", o competiție pentru cei mai buni cinci pianiști, premiul fiind un pian cu coadă Schreder. Prokofiev a câștigat concursul interpretând propriul Concert pentru pian, nr. 1.^[31] La puțin timp după, a călătorit la Londra, unde a luat legătura cu impresarul Serghei Diaghilev. Acesta a comandat primul balet al lui Prokofiev, Alla și Lolli, dar a respins lucrarea înainte de a fi terminată, când Prokofiev i-a adus-o în Italia, în 1915. La puțin timp, Diaghliev i-a comandat lui Prokofiev baletul Bufonul. Sub îndrumarea lui Diaghliev, Prokofiev și-a ales subiectul dintr-o colecție de basme a etnografului Aleksandr Afanasiev.^[32] Povestea, despre un bufon și o serie de scamatorii, i-a fost inițial sugerată de Diaghilev lui Igor Stravinski, ca un posibil subiect, iar Diaghilev și coregraful său Léonide Massine l-au ajutat pe Prokofiev în producția baletului. Datorită lipsei sale de experiență în domeniul baletului, Prokofiev a revizuit extensiv lucrarea în anii 1920, după critica detaliată a lui Diaghilev, înainte de prima producție.^[33] Premiera baletului a avut loc la Paris, pe 17 mai 1921, având un mare succes și a fost admirată de o audiență ce îi includea pe Jean Cocteau, Igor Stravinski și Maurice Ravel. Stravinski a spus că „este singura lucrare muzicală modernă pe care poate să o asculte cu plăcere", în vreme ce Ravel a numit-o „o lucrare de geniu".^[34]

Primul Război Mondial și Revoluția

În timpul Primului Război Mondial, Prokofiev a revenit la Conservatorul din Sankt Petersburg, unde a studiat orga pentru a evita recrutarea. A compus opera Jucătorul, bazată pe romanul cu același nume al lui Fiodor Dostoievski, dar repetițiile au fost problematice, iar premiera programată pentru 1917 a trebuit să fie anulată din cauza Revoluției din Februarie. În vara acelui an, Prokofiev a compus prima sa simfonie, Clasica. Acesta este titlul pe care el l-a dat Simfoniei compuse într-un stil pe care, conform lui Prokofiev, l-ar fi utilizat Joseph Haydn dacă ar fi trăit în acea perioadă.^[35] Este în stil clasic prin formă, dar incorporează elemente moderne de limbaj muzical. În aceeași perioadă, Prokofiev a compus și Concertul pentru vioară, nr. 1, în Re major, op. 19, care trebuia să aibă premiera în noiembrie 1917. Premierele acestor lucrări au trebuit să fie amânate până pe 21 aprilie 1918, respectiv 18 octombrie 1923. A trăit o perioadă împreună cu mama sa în Kislovodsk din Caucaz. Deoarece situația politică din țara sa era tot mai dificilă, Prokofiev a decis în 1918 să părăsească Rusia, cel puțin temporar. Nu vedea niciun viitor pentru muzica sa experimentală, iar în luna mai s-a îndreptat spre Statele Unite. Înainte de plecare s-a împrietenit cu anumiți bolșevici, precum Anatoli Lunacearski, Comisarul pentru Educație al Poporului, care i-a spus: "Tu ești un revoluționar în muzică, noi suntem revoluționari în viață. Ar trebui să lucrăm împreună. Dar dacă vrei să mergi în America, eu nu îți voi sta în cale."^[36]

Viața în străinătate

Prokofiev în 1918

La sosirea sa în San Francisco, după ce a fost interogat de oficialii vamali din Angel Island pe 11 august 1918,^[37] Prokofiev a fost repede comparat cu alți exilați ruși celebri (cum ar fi Rahmaninov) și a debutat cu succes, după ce a susținut un concert solo în New York, ceea ce a condus la alte angajamente. A primit în curând un contract pentru producția operei Dragostea celor trei portocale dar, datorită bolii și ulterior a morții directorului, premiera a fost amânată. Această întârziere este un alt exemplu al ghinionului avut de Prokofiev în ceea ce privește operele. Acest eșec l-a costat cariera sa americană, deoarece opera i-a ocupat foarte mult timp. În scurt timp, Prokofiev a început să aibă probleme financiare, iar în aprilie 1920 a pornit spre Paris, nedorind să revină în Rusia cu un eșec.^[38]

Parisul era mult mai bine pregătit pentru stilul muzical al lui Prokofiev. Și-a reluat angajamentele cu producțiile de balet ale lui Diaghilev și a continuat lucrul la diferite compoziții mai vechi lăsate neterminate, cum ar fi Concertul pentru pian nr. 3. Dragostea celor trei portocale a avut în cele din urmă premiera la Chicago, pe 30 decembrie 1921 sub bagheta compozitorului.

În martie 1922, Prokofiev s-a mutat cu mama sa în Ettal din Alpii Bavariei, unde a stat timp de peste un an pentru a se dedica exclusiv compoziției. Majoritatea acestui interval de timp a fost petrecut lucrând la opera Îngerul de foc, inspirată după romanul cu același nume al lui Valeri Briusov. Lucrările sale din această perioadă au început să fie recunoscute și în Rusia și a primit câteva invitații să revină, dar a decis să rămână în Europa. În 1923 s-a căsătorit cu cântăreața spaniolă Carolina Codina (1897-1989), cunoscută sub numele de scenă Lina Llubera,^[39] înainte să se mute înapoi la Paris.

Acolo câteva dintre lucrările sale, cum ar fi Simfonia nr. 2, au fost interpretate, dar s-au bucurat de un succes modest.^[40] Totuși, Simfonia l-a determinat pe Diaghilev să îi comande lui Prokofiev baletul Pasul de oțel, un balet modernist produs cu intenția de a înfățișa industrializarea Uniunii Sovietice. A avut parte de o receptare entuziastă atât din partea publicului parizian, cât și din partea criticilor.

Prokofiev și Stravinski și-au reluat prietenia, deși lui Prokofiev nu îi plăceau în mod deosebit lucrările lui Stravinski din această perioadă^[41] și s-a sugerat că folosirea de către Prokofiev a textului din lucrarea Simfonia Psalmilor a lui Stravinski pentru a caracteriza invazia Cavalerilor Teutoni din filmul lui Serghei Eisenstein, Alexandr Nevski, a fost cu inteția de a sugera un atac asupra muzicii lui Stravinski.^[42] Totuși Stravinski îl admira mult pe Prokofiev, spunând că este cel mai bun compozitor rus al vremii, după el însuși.^[43]

În jurul anului 1927, situația lui Prokofiev a început să se îmbunătățească. Avea comenzi importante din partea lui Diaghilev și a efectuat turnee în Rusia. În plus, montarea operei Dragostea celor trei portocale în Leningrad a avut un succes foarte important. Alte două opere (printre care Jucătorul) au fost montate în Europa, iar în 1928 Prokofiev a finalizat Simfonia nr. 3, care era ușor inspirată după opera sa nejucată Îngerul de foc. Dirijorul Sergei Kusevitsky a numit Simfonia nr. 3 „cea mai bună simfonie de la Simfonia nr. 6 a lui Ceaikovski încoace".

Între 1928 și 1929, Prokofiev a compus ceea ce se va dovedi a fi ultimul său balet pentru Diaghilev, Fiul risipitor, care a avut premiera pe 21 mai 1929, la Paris, cu Serge Lifar în rolul principal.^[44] Diaghilev a murit la doar câteva luni după aceea.

În 1929, Prokofiev a compus Divertimento, op. 43 și a revizuit Sinfonietta, op. 5/48, o lucrare începută pe vremea când era student la Conservator. Prokofiev a scris în autobiografia sa că nu înțelegea de ce Sinfonietta era atât de rar interpretată, deși Simfonia Clasica era interpretată peste tot. Mai târziu în acel an și-a accidentat ușor mâinile în urma unui accident de mașină, care l-a împiedicat să interpreteze la Moscova. După ce s-a vindecat, a efectuat un turneu de succes în Statele Unite, dar și în Europa.

În 1930, Prokofiev a început să lucreze la primul său balet non-Diaghilev, Pe Boristen, Op. 51, a lucrare comandată de Serge Lifar, care a fost numit prim-balerin al Operei din Paris.^[45] În 1931 și 1932, a terminat Concertele pentru pian nr. 4 și nr. 5.

La începutul anilor 1930, Prokofiev a început să simtă tot mai mult dorul Rusiei.^[40] A mutat tot mai multe premiere și comenzi de la Paris în țara sa natală. O asemenea lucrare a fost Locotenentul Kijé, comandată ca și coloană sonoră pentru un film sovietic. O altă comandă, din partea Teatrului Kirov din Leningrad, a fost baletul Romeo și Julieta, care astăzi este una dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui Prokofiev.^[46] Totuși, finalul fericit al baletului (contrar finalului lui Shakespeare), a cauzat amânarea premierei lucrării pentru câțiva ani.

Revenirea în Uniunea Sovietică

Prokofiev împreună cu Dmitri Șostakovici (în centru) și Aram Haciaturian (în dreapta) (1940)

În 1936, Prokofiev a revenit definitiv în Uniunea Sovietică, urmat de familia sa, un an mai târziu. În această perioadă, politica oficială a statului cu privire la muzică s-a schimbat: un birou special, Uniunea Compozitorilor Sovietici, a fost înființat pentru a urmări toate activitățile artiștilor. Prin limitarea influențelor străine, această politică va cauza izolarea completă a compozitorilor ruși față de restul lumii. Atât Prokofiev, cât și Șostakovici au fost bănuiți de „tendințe formaliste". Forțat să accepte aceste circumstanțe noi (orice comentarii ar fi avut în particular despre ele), Prokofiev a compus o serie de lucrări de propagandă (Op. 66, 79 și 89), pe versuri de poeți sovietici, care aveau aprobare oficială. În aceeași perioadă, Prokofiev a compus muzică pentru copii (Trei cântece pentru copii și Petrică și lupul, printre altele) precum și monumentala Cantată pentru a 20-a aniversare a Revoluției din Octombrie, care a fost interzisă și a avut premiera parțială abia în 1966.

În 1938, Prokofiev a colaborat cu Eisenstein pentru a compune muzica filmului epic istoric Alexandr Nevski. Pentru această producție, Prokofiev a compus una dintre cele mai inventive și dramatice lucrări ale sale. Deși filmul avea o înregistrare audio foarte slabă calitativ, Prokofiev a adaptat cea mai mare parte a muzicii într-o cantată pentru mezzosoprană, orchestră și cor, care a fost frecvent interpretată și înregistrată. În tandem cu succesul înregistrat de Alexandr Nevski, Prokofiev a compus prima sa operă sovietică, Semyon Kotko, care trebuia să fie produsă de regizorul Vsevolod Meyerhold. Totuși, premiera lucrării a fost amânată, deoarece Meyerhold a fost arestat pe 20 iunie 1939 de către NKVD (poliția secretă a lui Stalin) și a fost executat pe 2 februarie 1940.^[47] La câteva luni după arestarea lui Meyerhold, Prokofiev a fost „invitat" să compună Zdravitsa (Multă sănătate, tradus uneori drept Glorie lui Stalin, op. 85) pentru a sărbători a 60-a aniversare a lui Stalin.^[48]

În 1939, Prokofiev a compus Sonatele pentru pian nr. 6, 7 și 8, Op. 82-84, cunoscute astăzi sub numele de „Sonatele de Război". La premierele lucrărilor, au interpretat Prokofiev (Nr. 6, 8 aprilie 1940),^[49] Sviatoslav Richter (Nr. 7, Moscova, 18 ianuarie 1943) și Emil Gilels (Nr. 8, Moscova, 30 decembrie 1944).^[50] Biograful Daniel Jaffé a declarat că Prokofiev, „fiind forțat să compună o evocare glorioasă a nirvanei pe care Stalin dorea ca toată lumea să creadă că el a creat-o" (Zdravitsa), în aceste lucrări a expus „adevăratele sale sentimente".^[51] Ca dovadă, Jaffé a indicat faptul că partea centrală a Sonatei nr. 7 se deschide cu o temă bazată pe liedul lui Schumann Wehmut („Tristețe", care apare în colecția Liederkreis, op. 39, a lui Schumann).^[52] În mod ironic (deoarece se pare că nimeni nu a observat aluzia), Sonata Nr. 7 a primit Premiul Stalin (Clasa a doua), iar Sonata nr. 8 Premiul Stalin Clasa Întâi^[50], chiar dacă lucrările au fost ulterior interpretate ca reprezentând felul lui Prokofiev de „a-și exprima ura și frustrarea cu privire la regimul sovietic".^[53]

Perioada războiului

Prokofiev împreună cu a doua sa soția, Mira Mendelson

Prokofiev avea de gând să compună o operă după romanul Război și pace al lui Lev Tolstoi când invazia Germaniei asupra Rusiei din 22 iunie 1941 a făcut necesitatea compunerii acestei lucrări urgentă. Lui Prokofiev i-au fost necesari doi ani să compună prima versiune a operei Război și pace. Din cauza războiului, a fost evacuat împreună cu un număr mare de artiști, inițial în Caucaz, unde a compus Cvartetul de coarde nr. 2 (Op. 92). În această perioadă, relația sa cu scriitoarea și libretista Mira Mendelson (1915-1968) a dus la destrămarea relației sale cu soția sa Lina, deși cei doi nu au divorțat niciodată în mod oficial. Prokofiev a încercat să o convingă pe Lina și pe cei doi fii ai săi să părăsească Moscova, dar ea a ales să rămână.^[54]

În perioada războiului, restricțiile asupra stilului și cerința ca artiștii să compună lucrări într-un stil „realist socialist" au fost diminuate, iar Prokofiev a fost astfel capabil să compună în stilul său propriu. Sonata pentru vioară nr. 1 (Op. 80), Anul 1941 (Op. 90) și Balada băiatului rămas necunoscut (Op. 93) au fost compuse în această perioadă. Unii critici au remarcat faptul că încărcătura emoțională a primei Sonate pentru vioară și a multor alte lucrări ale lui Prokofiev din această perioadă „au de a face mai mult cu antistalinismul decât cu războiul în sine"[9]</ref> și că majoritatea lucrărilor sale târzii „rezonează cu ironiile întunecate și tragice ce pot fi interpretate doar ca fiind critici la adresa represaliilor lui Stalin".^[55]

În 1943, Prokofiev i s-a alăturat lui Eisenstein în Alma-Ata, cel mai mare oraș din Kazahstan, pentru a compune muzică de film (Ivan cel Groaznic) și baletul Cenușăreasa, una dintre cele mai cunoscute și melodioase compoziții ale sale. Tot în acel an, a interpretat fragmente din opera Război și pace colectivului de la Teatrul Bolșoi.^[56] Totuși, guvernul sovietic avea anumite păreri despre operă ce au condus la numeroase revizuiri.^[57] În 1944, Prokofiev s-a mutat într-o colonie a compozitorilor de la periferia Moscovei, pentru a compune Simfonia nr. 5 (op. 100), care se va dovedi a fi cea mai cunoscută simfonie a sa, atât în Rusia, cât și în străinătate.^[58] La puțin timp, Prokofiev a suferit o contuzie provocată în urma unei căzături cauzate de hipertensiune arterială cronică.^[59] Nu s-a recuperat niciodată de pe urma acestei leziuni care i-a afectat serios productivitatea din anii următori, deși unele dintre ultimele sale lucrări sunt la fel de bune ca și cele care au fost compuse înainte.^[60]

Ultimii ani

Prokofiev și Mstislav Rostropovici

Prokofiev a avut timp să compună Simfonia nr. 6 (op. 111) și Sonata pentru pian nr. 9 (op. 103) înainte ca Partidul, pe baza Doctrinei Jdanov, să își schimbe opinia despre muzica sa.^[61] Sfârșitul războiului a permis Partidului să strângă legăturile sale asupra artiștilor, iar compozitorii erau din nou forțați să elimine influențele străine din muzica lor. Muzica lui Prokofiev era văzută în această perioadă drept un exemplu grav de formalism și a fost clasificat drept „antidemocratic". Deoarece majoritatea lucrărilor sale au fost interzise, sălile de concert și operele, speriate, au refuzat să îi mai programeze lucrările, iar Prokofiev a început să aibă grave probleme financiare.

Pe 20 februarie 1948, soția lui Prokofiev, Lina, a fost arestată pentru „spionaj" după ce a încercat să trimită bani mamei sale din Spania. A fost condamnată la 20 de ani de închisoare, dar a fost eliberată în 1953, după moartea lui Stalin, iar în 1974 a părăsit Uniunea Sovietică.^[62]

Ultimele opere ale lui Prokofiev au fost anulate de către Teatrul Kirov. Acest eșec, combinat cu starea sa de sănătate tot mai precară, l-a determinat pe Prokofiev să se retragă treptat din viața muzicală activă. Medicii i-au recomandat să își limiteze activitățile, fiindu-i permis să compună o oră, maxim două ore pe zi. În 1949, a compus Sonata pentru violoncel în Do major, Op. 119 pentru Mstislav Rostropovici (la acea vreme, în vârstă de 22 de ani), care a interpretat-o la premiera din 1950, împreună cu Sviatoslav Richter. Pentru Rostropovici, Prokofiev a recompus și Concertul pentru violoncel, transformându-l într-o simfonie-concert, ultima sa capodoperă importantă și un punct de referință din repertoriul pentru violoncel și orchestră. Ultima interpretare publică din timpul vieții sale a fost Simfonia nr. 7 (op. 131), din 1952.

Moartea

Mormântul lui Serghei Prokofiev

Serghei Prokofiev a decedat la vârsta de 61 de ani, pe 5 martie 1953, în aceeași zi cu Iosif Stalin. În ultimii ani de viață a locuit în apropiere de Piața Roșie iar pentru trei zile mulțimea s-a adunat pentru a-l jeli pe Stalin, lucru care a făcut imposibil transportul sicriului cu trupul neînsuflețit al lui Prokofiev la sediul Uniunii Compozitorilor pentru serviciile funerare. Este înmormântat la Cimitirul Novodevichy din Moscova.^[61]

Publicația muzicală de bază a Uniunii Sovietice a anunțat moartea lui Prokofiev într-un scurt articol la pagina 116; primele 115 pagini au fost dedicate morții lui Stalin. De obicei, moartea lui Prokofiev este atribuită unei hemoragii cerebrale. Deși bolnav cronic în ultimii opt ani de viață,^[63] cauza exactă a morții lui Prokofiev rămâne nesigură.

Lina Prokofieva a mai trăit mulți ani după moartea lui Prokofiev, murind la Londra la începutul anului 1989. Încasările din drepturile de autor ale soțului ei i-au furnizat un venit modest. Fiii lui Prokofiev Sviatoslav (1924-2010), arhitect, și Oleg (1928-1998), pictor, sculptor și poet, și-au dedicat mare parte din viața lor pentru promovarea vieții și muzicii tatălui lor.^[64][65]

Înregistrări

Prokofiev a fost solist împreună cu Orchestra Simfonică din Londra dirijată de Piero Coppola în prima înregistrare a Concertului pentru pian nr. 3 al său, înregistrat la Londra în iunie 1932. Prokofiev a înregistrat și o parte dintre lucrările sale pentru pian solo la Paris pentru HMV în februarie 1935; aceste înregistrări sunt disponibile pe CD. În 1938, a dirijat Orchestra Filarmonică din Moscova pentru înregistrarea celei de-a doua suite din baletul Romeo și Julieta; această înregistrare a fost disponibilă pe Long play și CD. O altă înregistrare inițial atribuită lui Prokofiev și Orchestra din Moscova a fost Concertul pentru vioară nr. 1, cu David Oistrah în calitate de solist; Everest Records a lansat această înregistrare pe CD. În ciuda atribuirii, dirijor s-a dovedit a fi Aleksandr Gauk. A fost descoperit un filmuleț cu Prokofiev interpretând la pian o parte din muzica sa pentru opera Război și pace și apoi explicând muzica sa.

Premii și onoruri

Timbru comemorativ sovietic din 1991 pentru aniversarea a 100 de ani de la nașterea lui Prokofiev

• Șase Premii Stalin
  • (1943): Clasa a doua - pentru Sonata pentru pian nr. 7
  • (1946): Clasa întâi - pentru Simfonia nr. 5 și Sonata pentru pian nr. 8
  • (1946): Clasa întâi - pentru muzica filmului Ivan cel Groaznic
  • (1946): Clasa întâi - pentru baletul Cenușăreasa
  • (1947): Clasa întâi - pentru Sonata pentru vioară nr. 1
  • (1951): Clasa a doua - pentru suita vocal-simfonică Foc de tabără în iarnă și oratoriul De strajă păcii
• Premiul Lenin - Simfonia nr. 7 (1957, postum)
• Artistul Poporului al RSFSR (1947)
• Ordinul Steagul Roșu al Muncii

Principalele lucrări

Opere

• Maddalena, Op. 13 (1911-1913)
• Jucătorul, Op. 24 (1915-1916, revizuită în 1927); după Dostoievski
• Dragostea celor trei portocale, Op. 33 (1919)
• Îngerul de foc, Op. 37 (1919-1927)
• Semyon Kotko, Op. 81 (1939)
• Logodna într-o mănăstire, Op. 86 (1940-1941)
• Război și pace, Op. 91 (1941-1952), după Tolstoi
• Povestea unui om adevărat, Op. 117 (1947-1948)

Balete

• Bufonul, Op. 21 (1915, revizuită în 1920)
• Pasul de oțel, Op. 41 (1925-1926)
• Fiul risipitor, Op. 46 (1928-1929)
• Romeo și Julieta, Op. 64 (1935-1936)
• Cenușăreasa, Op. 87 (1940-1944)

Simfonii

• Simfonia nr. 1 în Re major Clasica, Op. 25 (1916-1917)
• Simfonia nr. 2 în Re minor, Op. 40 (1924-1925)
• Simfonia nr. 3 în Do minor, Op. 44 (1928)
• Simfonia nr. 4 în Do major, Op. 47 (1929-1930) - revizuită ca Op. 112 în 1947
• Simfonia nr. 5 în Si bemol major, Op. 100 (1944)
• Simfonia nr. 6 în Mi bemol minor, Op. 111 (1945-1947)
• Simfonia nr. 7 în Do diez minor, Op. 131 (1951-1952)

Concerte

Pian

• Concertul pentru pian nr. 1 în Re bemol major, Op. 10 (1911-1912)
• Concertul pentru pian nr. 2 în Sol minor, Op. 16 (1912-1913, pierdut, rescrisă în 1923)
• Concertul pentru pian nr. 3 în Do major, Op. 26 (1917-1921)
• Concertul pentru pian nr. 4 în Si bemol major, Op.53 (1931) - pentru mâna stângă (compus pentru Paul Wittgenstein)
• Concertul pentru pian nr. 5 în Sol major, Op. 55 (1932)

Vioară

• Concertul pentru vioară nr. 1 în Re major, Op. 19 (1916-1917)
• Concertul pentru vioară nr. 2 în Sol minor, Op. 63 (1935)

Violoncel

• Concertul pentru violoncel în Mi minor, Op. 58 (1933-1938)
• Simfonie-Concert pentru violoncel și orchestră în Mi minor, Op. 125 (1950-1952)

Muzică de cameră

• Uvertură pe teme evreiești, Op. 34 (1919) pentru clarinet, cvartet de coarde și pian
• Cvintet în Sol minor, Op. 39 (1924) pentru oboi, clarinet, vioară, violă și contrabas
• Cvartetul de coarde nr. 1 în Si minor, Op. 50 (1930)
• Cvartetul de coarde nr. 2 în Fa major, Op. 92 (1941)

Baletul Cenușăreasa

Cenușăreasa

Muzica de Sergei Prokofiev (1891-1953)

Balet în două acte (1945)

Libretul de Mihai Babușka după Nikolai Volkov, inspirat de povestea lui Charles Perrault

Durata: 1 oră și 30 minute

 

SINOPSIS

 

Tabloul 1

 

Camera de zi a unei familii înstărite. Două surori sclifosite se pregătesc de bal, cosând un șal. Lângă șemineu stă o a treia fată, Cenușăreasa. Tatăl lor scrie, așezat la birou. Surorile ei vitrege încep să se certe pentru șal, iar disputa este tranșată de Mama vitregă, care îl taie în două. Cenușăreasa deretică prin casă, apoi cele trei femei și tatăl ies. Privind pe furiș tabloul mamei ei în timp ce îl șterge de praf, Cenușăreasa și-o amintește cu nostalgie. Revin Mama și Surorile vitrege; îl ceartă și pe tată pentru că nu dă uitării trecutul. La ușă apare o bătrână care cere ceva de mâncare. Cele trei o alungă, dar Cenușăreasa o oprește și-i oferă o bucată de pâine. Încep pregătirile pentru balul de la curte unde sunt invitate, ocazie cu care Prințul își va alege logodnica. Intră, pe rând: croitorii, cizmarul, bijutierul. Mama vitregă și fetele ei iau chiar și lecții de dans. În sfârșit, pleacă cu toții, iar Cenușăreasa ramâne singură. Visul ei de a merge la bal este întrerupt de apariția cerșetoarei, care se transformă în Zână…

 

Tabloul 2

 

… aceasta este însoțită de suita Anotimpurilor, fiecare aducând câte un cadou: rochia, pantofii, mantia și colierul. Zâna transformă un dovleac într-o caleașcă și pornesc cu toții către palat.

 

 

Tabloul 3

 

În sala de bal își fac apariția Mama și Surorile vitrege, care își găsesc curând câte un partener. Prințul și companionii își primesc invitații. Cenușăreasa, venind însoțită de zânele anotimpurilor îi răpește inima. Prințul cere să se aducă portocale, pe care Mama și Surorile vitrege le apucă rapid de pe tavă. Invitații se retrag, făcând loc marelui adagio, dansat de Prinț și Cenușăreasă. Orologiul începe să bată miezul nopții, moment când vraja urmează să se rupă. Cenușăreasa fuge, pierzând din grabă un pantofior.

 

Tabloul 4

 

În camera sa, Prințul se gândește cu tristețe la frumoasa dispută. Miniștrii și însoțitorii săi încearcă să-l înveselească și îl conving să pornească în căutarea celei căreia îi aparține pantoful pierdut.

 

Tabloul 5

 

Din nou acasă, Cenușăreasa își rememorează balul. Abia când pantoful îi cade din poală, își dă seama că a fost realitate. Intră Mama și Surorile vitrege, povestind afectate despre petrecere și despre misterioasa prințesă străină.

Se anunță intrarea suitei Prințului, care cere tuturor femeilor din regat să probeze pantofiorul pierdut. Surorile vitrege se străduie în zadar să-l încalțe, iar când vine rândul Mamei vitrege, Cenușăreasa se repede să o ajute. Pantoful celălalt îi scapă și adevărul iese la iveală.

 

Tabloul 6

 

Cei doi îndrăgostiți dansează un adagio, într-o lume de basm, numai a lor…

 

 

Elev al unor maeștri ca Rimski-Korsakov, Liadov, Glazunov, Serghei Sergheevici Prokofiev (25 aprilie 1891, Sontovka – 5 martie 1953, Moscova) este unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai creației muzicale contemporane, un compozitor care a reușit să-și desăvârșească un stil propriu, sintetizînd toate marile valori ale artei tradiționale și ale marilor curente de la începutul veacului XX. Pianist de prestigiu internațional, adânc legat decenii în șir de mișcarea artistică europeană și americană, Serghei Prokofiev s-a impus din anii tinereții printr-o activitate componistică bogată, abordând toate genurile, realizând giuvaeruri de artă originală, autentică. Dacă muzica instrumentală și simfonică (a scris în această direcție zeci de lucrări, printre care 7 simfonii, 9 concerte instrumentale) urmează un drum de armonioasă continuare a tradiției, în domeniul baletului, al muzicii de film și operei, Prokofiev se evidențiază poate în cel mai înalt grad ca un căutător de noi drumuri, vizând efectul simultan al muzicii, teatrului, imaginii plastice. Cele opt opere (printre ele, Maddalena -1913, Jucătorul -1916, Dragostea pentru cele trei portocale -1921, Semen Kotko -1939, Logodnă la mănăstire -1940, Povestea unui om adevărat), de o excepțională forță dramatică, sunt pline de prospețime și inspirație. Mereu preocupat de găsirea unor noi soluții, pentru continua înnoire a repertoriului teatrului muzical, Serghei Prokofiev a creat și în domeniul baletului o serie de capodopere, deschizând noi orizonturi acestui gen. Pregnanța, varietatea ritmică, capacitatea de a caracteriza în teme simple, sugestive, anumite personaje, anumite situații dramatice și-au găsit la Prokofiev în domeniul baletului o afirmare strălucită.

Cea mai reprezentativă creație a lui Prokofiev în domeniul baletului rămâne Romeo și Julietta (1935), în care muzica sa a atins o mare adâncime psihologică, reușind să redea viață personajelor în toată complexitatea lor, zămislind o operă la înălțimea gândirii shakespeariene. Inovațiile dramaturgice și de ordin stilistic – muzical sunt permanent subordonate exprimării conținutului dramatic de o uimitoare bogăție de imagini muzicale.

Alături de Romeo și Julietta, baletul Cenușăreasa (conceput în perioada anilor 1940-1944) ocupă un loc de seamă în ansamblul creațiilor de acest gen ale lui Prokofiev. Pornind de la celebrul basm al lui Charles Perrault, Prokofiev reușește să reliefeze ideile de bază ale povestirii, dorind – așa cum declara în noiembrie 1945 – „să vadă în acest cadru de basm oameni vii, care sunt și trăiesc viața”.

Din seria baletelor lui Prokofiev, amintim Pasul de oțel, scris în 1920 pe un libret de Gh. Iakulov, Fiul risipitor, pe un libret de B. Cohnot -1928, montat în premieră la Paris sub conducerea autorului, Pe Nipru, pe un libret scris cu colaborarea lui Serge Lifar -1930 – și prezentat în premieră la Grand Opera din Paris (16 decembrie 1932) sub conducerea lui Diaghilev (care-l numea pe Prokofiev „cel de-al doilea fiu spiritual al meu” – primul fiind Stravinski), lucrare care a văzut lumina rampei în 1921 și a fost reluată cu mult succes de Boris Romanov în 1932 la Monte-Carlo, și unul dintre ultimele sale opusuri, Floarea de piatră, conceput în anii 1948-1950 după basmele din culegerea lui P. Bajov.