1 IUNIE 2021

 3. /1 IUNIE 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Iustin Martirul și Filosoful și cei împreună cu el 

Sfântul măritul mucenic Iustin Martirul sau Iustin Martirul și Filosoful a fost unul din principalii apologeți ai creștinismului timpuriu. Convertit la creștinism, sfântul Iustin a scris mai multe lucrări la mijlocul secolului al II-lea, între care și două Apologii adresate împăraților romani, în care apără și explică creștinismul ca pe adevărata filosofie. Tocmai puterea argumentației sale i-a adus martiriul. Prăznuirea sa se face la data de 1 iunie.

Viaţa Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful 

Sfântul Iustin Filosoful, mucenicul lui Hristos, s-a născut în părţile Siriei Palestinei, la hotarele Samariei, în cetatea care la început se numea Sihem, iar mai pe urmă s-a numit Neapolis Flavie. El a avut un tată de neam bun şi slăvit, dar elin cu credinţa; şi chiar Iustin era în aceeaşi rătăcire a închinării la idoli, mai înainte de a se lumina cu lumina sfintei credinţe. Şi se îndeletnicea din tinereţe cu învăţătura cărţii şi sporea în înţelepciunea elinească, ca unul ce avea minte isteaţă.

Deci, deprinzându-se bine cu buna grăire ritoricească, dorea să înveţe şi filosofía; şi la început s-a dus la un filosof dintre stoici, dorind să înţeleagă filosofía acelora, Şi avea mare dorinţă să ştie despre dumnezeire şi ce este Dumnezeu. Deci, petrecând la acel filosof stoic câtăva vreme, n-a putut afla nimic despre Dumnezeu - de vreme ce nici acest filosof stoic nu ştia pe Dumnezeu, nici nu socotea că este de trebuinţă învăţătura cea pentru dumnezeiasca înţelegere -, pentru aceasta a lăsat Iustin pe dascălul acela şi s-a dus la un alt filosof - bărbat, pe cât se părea înţelept - care făcea parte din filosofii ce se numeau peripatetici.

Acela, după puţină vreme, a început a se sfătui cu Iustin pentru plată, nevrând să-l înveţe în dar. Iar Iustin, văzând că acela este iubitor de argint, l-a lepădat ca pe un lacom şi l-a judecat a fi nevrednic de numirea filosofiei, de vreme ce nu ştia să treacă cu vederea câştigurile cele lumeşti.

Pentru nişte pricini ca acestea, lepădând pe filosofii stoici şi pe cei peripatetici şi dorind foarte mult înţelepciunea cea adevărată, prin care ar fi putut ajunge la cunoştinţa lui Dumnezeu, a venit la un dascăl ce făcea parte din filosofii lui Pitagora, dar acela poruncea lui Iustin să înveţe mai întâi astronomia, geografia, aritmetica, muzica, şi alte învăţături, sgunându-i că învăţăturile acelea sunt mai de trebuinţă în viaţa aceasta. Insă Iustin socotind că va trebui să petreacă mulţi ani într-acele învăţături şi văzând că din acele ştiinţe nimic nu este de folos sufletului său, pentru că nimic n-a auzit de la dascălul acela care să sature dorinţa inimii lui - care din zi în zi se aprindea mai tare cu dragostea lui Dumnezeu -, pentru aceea l-a lăsat şi pe acel dascăl şi s-a lipit de un din cei ai lui Platon, de vreme ce învăţătura acelora era de mare slavă într-acele vremuri şi multă le era cinstea lor.

Acel filosof al lui Platon s-a făgăduit să-l înveţe pe Iustin din asemănarea lucrurilor celor trupeşti pe cele netrupeşti, din închipuiri­le celor de jos pe cele de sus şi din chipurile înţelegerilor cunoştinţa lui Dumnezeu. Pentru că acesta era sfârşitul socotelii înţelepciunii celei platoniceşti ca, din închipuiri, să vină întru cunoştinţa lui Dumnezeu. Iar fericitul Iustin s-a învoit la aceasta, nădăjduind să ajungă la înţelepciunea dumnezeiască cea dorită, să cunoască pe Dumnezeu şi se să umple de darul Lui. Pentru aceasta el a petrecut lângă dascălul acela vreme îndelungată şi degrab a învăţat dogmele şi rânduielile lui Platon, devenind filosof desăvârşit şi slăvit între elini. Cu toate acestea, încă nu putea să ajungă la credinţa creştinească şi la cunoştinţa cea adevărată a lui Dumnezeu, de vreme ce filosofii elini nu preamăreau pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu, ci schimbau slava nestricăciosului Dumnezeu întru asemănarea chipului omului cel ştricăcios şi al păsărilor, al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor. Insă Iustin se mângâia în parte cu duhul, îndeletnicindu-se întru gândirea de Dumnezeu şi învăţându-se întru cunoştinţa de Dumnezeu, pe cât mintea lui, fiind încă neluminată, putea să ajungă.

Iar odată plimbându-se singur afară din cetate, departe la un loc osebit, aproape de mare, şi pe când socotea cu mintea sa înţelegerile cele filosofeşti, a văzut pe un bărbat cinstit necunoscut, bătrân împodobit cu cărunteţile. Şi privind spre el cu de-amănuntul, bătrânul i-a zis: „Oare mă cunoşti pe mine, de mă priveşti astfel cu dinadinsul?" Răspuns-a Iustin: „Nu te cunosc, însă mă minunez cum, în acest loc pustiu în care n-am aşteptat să văd pe cineva, te văd pe tine". Zis-a bătrânul: „Nişte oameni de ai mei s-au dus în partea aceasta şi, aşteptând întoarcerea lor, le-am ieşit înainte ca să-i pot vedea de departe. Dar tu ce faci aici?" Răspuns-a Iustin: „Îmi place să mă preumblu în singurătate, ca să mă învăţ cu mintea fără de împiedicare la filosofie". întrebat-a bătrânul: „Ce folos câştigi din filosofie?" Răspuns-a Iustin: „Dar ce lucru mai de folos poate să afle cineva decât filosofía? Pentru că aceea este luminătoare a minţii, povăţuitoare la toată socoteala cea bună şi îndreptătoare a vieţii. Dacă cineva o ştie bine pe aceea, acela vede ca în oglindă neştiinţele şi rătăcirile altora şi nu este cu putinţă să se alcătuiască înţelepciunea fără de învăţătura filosofiei şi fără de uneltirea cea dreaptă a înţele­gerii; deci se cade ca tot omul să o înveţe pe aceea, ca să ştie cele folositoare şi nefolositoare, de care lucruri să se ţină şi pe care să le lepede".

Zis-a bătrânul: „Dar oare filosofía aduce vreo fericire omului?" Răspuns-a Iustin: „Cu adevărat îi aduce". Bătrânul l-a întrebat: „Deci spune-mi ce este filosofía şi ce fericire are ea?" Răspuns-a Iustin: „Filosofía este aceea care este facere a înţelegerii şi cunoştinţă a adevărului; iar fericirea ei este cinstea înţelegerii şi a înţelepciunii ei". Bătrânul a întrebat: „Dacă din filosofía care le înţelege pe toate cunoaşteţi adevărul, apoi ce ziceţi că este Dumnezeu?" Răspuns-a Iustin: „Acela este Dumnezeu, Care niciodată nu se schimbă, ci totdeauna este Acelaşi; Care este pricinuitorul facerii tuturor". Iar bătrânul, îndulcindu-se de răspunsul acela, iarăşi l-a întrebat: „Numele înţelegerii este la toate lucrurile de obşte? Căci întru toate meşteşugurile, ori întru care cineva este iscusit, întru acela se numeş­te că este înţelept; sau în geometrie, sau în ocârmuirea corăbiei, sau în doctorii, şi după asemănare întru celelalte lucruri şi dumnezeieşti şi omeneşti, oare nu este aşa? Deci spune-mi mie iarăşi, este vreo înţelegere care naşte cunoştinţa lucrurilor împreună şi a celor dumnezeieşti şi a celor omeneşti?" Zis-a Iustin: „Este cu adevărat". Bătrânul a zis: „Deci ce? Oare tot una este a cunoaşte pe Dumnezeu, precum a cunoaşte muzica, sau aritmetica, sau astronomia sau oricare din acestea?" Răspuns-a Iustin: „Nicidecum; pentru că alta este înţelegerea aceea de a cunoaşte pe Dumnezeu şi alta este aceea de a cunoaşte un meşteşug".

Grăit-a bătrânul: „Bine ai răspuns, căci ajungem la oarecare înţelegeri; pe de-o parte din auz şi din învăţătură, iar pe de alta din însăşi vederea lucrurilor; precum dacă ţi-ar spune cineva că se află în India vreo fiară care nu se aseamănă cu nici una din fiare - într-un fel sau în alt fel, cu felurite feţe şi cu multe chipuri - n-ai fi putut s-o cunoşti pe aceea ne văzând-o cu ochii tăi, nici altuia să-i spui despre ea, neauzind mai întâi singur de la cel ce spune. Deci aici te întreb: Cum pot filosofii voştri elineşti să înţeleagă drept pentru Dumnezeu, sau cum să grăiască ceva adevărat pentru Dânsul, de vreme ce n-au nici o cunoştinţă a Lui, ca cei ce nici nu L-au văzut pe El cândva, nici nu L-au auzit?" Răspuns-a Iustin: „O, părinte, nu cu ochii trupeşti se vede puterea dumnezeirii, precum văd oamenii oarecare jivine, ci numai cu mintea singură se poate ajunge la Dumnezeu, precum zice Platon, a cărui învăţătură eu o urmez". Zis-a bătrânul: „Oare este în mintea noastră vreo putere de acest fel şi atât de multă, prin care mai degrabă decât cu simţurile cele trupeşti am putea înţe­lege sau să cunoaştem vreun lucru, şi să ajungem pe cele nevăzute?"

Răspuns-a Iustin: „Este cu adevărat. Şi acea putere este numită de Platon ochi al minţii, fiind dată omului chiar spre aceea - precum el învaţă -, ca fiind curăţit şi luminat prin învăţătura cea iubitoare de înţelepciune, să poată vedea pe însuşi Adevărul dumnezeiesc, Care este pricinuitorul tuturor lucrurilor celor ajunse cu mintea, nu arătându-Se prin vopsele, nici având vreo asemănare oarecare, nici mărime de statură, nici altceva de acest fel, care se vede cu ochii cei trupeşti; ci este o Fiinţă mai presus de toate fiinţele, neajunsă, nespusă, singură bună şi frumoasă, a căreia dorire a ştiinţei este sădită din început de însăşi aceea în sufletele cele de bun neam, pentru că aceea iubeşte a fi cunoscută şi văzută de acelea".

Pe nişte cuvinte ca acestea bătrânul le asculta cu dragoste, însă încă nu se îndestula cu acea înţelegere a lui Iustin despre Dumnezeu, învăţată de Platon, ca una care, fiind fără de creştineasca mărturisire, era nedesăvârşită. Deci nebinevoind pentru Platon, a zis: „Dacă Platon învaţă aşa precum tu mărturiseşti, apoi pentru ce el singur n-a cunoscut, nici n-a ştiut Adevărul lui Dumnezeu? Pentru că zicând că Dumnezeu este nevăzut şi neajuns, el se închina apoi făpturii celei văzute: cerului, stelelor, aşijderea lemnului şi pietrei celei cioplite în chip de om, ca însuşi lui Dumnezeu, schimbând astfel pe Adevărul lui Dumnezeu întru minciună, ţinându-se de închinarea la idoli şi învăţând la aceea şi pe alţii? Deci nu socotesc că la Platon şi la ceilalţi filosofi elini este înţelegere dreaptă, care să se poată veni la adevărata cunoştinţă a lui Dumnezeu, deoarece s-au făcut deşerţi întru cugetările lor şi s-a întunecat inima lor cea neînţelegătoare; astfel, socotindu-se a fi deştepţi, au înnebunit. Eu îţi spun cu adevărat, că mintea omenească, nepovăţuindu-se de Duhul Sfânt şi neluminându-se prin credinţă, nu poate nicidecum să-L ştie şi să-L înţeleagă pe adevăratul Dumnezeu!"

Acestea şi multe altele grăind bătrânul despre dreapta cunoştinţă de Dumnezeu, despre adevărata cinstire de Dumnezeu şi despre celelalte lucruri dumnezeieşti, vădind astfel rătăcirea filosofilor elini, Iustin se minuna. Apoi a zis: „Deci unde şi ce fel de dascăl poate să afle cineva ca să-l povăţuiască spre adevăr, dacă în Platon şi în ceilalţi filosofi nu este adevărul?"

Atunci bătrânul a început a-i spune lui despre sfinţii prooroci, zicând: „In vremile cele de demult, cu mulţi ani mai înainte de toţi filosofii, au fost oarecare bărbaţi sfinţi drepţi şi iubiţi de Dumnezeu, care, fiind plini de Duhul Sfânt, mai înainte au spus de aceste lucruri ce acum se săvârşesc. Acei bărbaţi se numesc prooroci. Ei singuri au cunoscut adevărul din început şi l-au spus oamenilor. Şi spunând adevărul, nu s-au ruşinat de nimeni, nici nu s-au temut de cei ce i-ar fi silit pe dânşii ca, întru oarecare cuvinte, să se abată de la adevăr, nici nu s-au biruit de slavă deşartă; ci le-au spus drept, curat, adevărat şi fără de frică pe toate acelea, care întru descoperiri de la Dumnezeu li s-au făcut lor, sau le-au văzut, sau le-au auzit.

încă sunt şi acum scripturile lor, care, dacă le citeşte cineva cu credinţă, îi aduc mult. folos şi-i luminează mintea spre cunoştinţa adevărului; pentru că acei sfinţi prooroci nu întăresc cele grăite de dânşii cu meşteşug de cuvinte, nici cu oarecare dovezi sofistice sau cu silogisme, ci cu dreaptă vorbire spun însuşi adevărul. Căci ei înşişi, mai mult decât toate dovezile sofistice, au fost martori preacre- dincioşi ai adevărului, ca unii ce au crezut întru Unul, adevăratul Dumnezeu, Ziditorul tuturor şi mai înainte au vestit venirea în lume a lui Hristos, Fiul Lui. Ei s-au arătat că sunt vrednici de credinţă; pe de-o parte că acum unele din graiurile lor s-au împlinit şi altele de acum o să se împlinească; iar pe de alta, că cele grăite de dânşii le întăreau prin minuni; pentru că făceau minuni cu puterea darului lui Dumnezeu, cel dat lor de sus. Acele minuni, proorocii cei mincinoşi şi neînvăţaţi de Dumnezeu n-au putut niciodată să le facă, fără numai că au îngrozit pe oameni prin oarecare arătări şi năluciri diavoleşti" .

Deci acel fericit bărbat necunoscut, vorbind astfel cu Iustin, la sfârşit i-a zis lui: „Mai înainte de toate, roagă-te cu dinadinsul adevăratului Dumnezeu, ca să-ţi deschidă ţie uşa luminii, de vreme ce nu poate cineva să ştie şi să înţeleagă pe cele ce sunt ale lui Dumnezeu, decât numai cel căruia însuşi Dumnezeu va voi să-i descopere. Şi le descoperă fiecăruia care-L caută pe El cu rugăciunea şi se apropie de El cu dragoste".

Acestea zicându-le bătrânul acela, s-a dus de la el şi s-a făcut nevăzut. De atunci Iustin niciodată n-a mai putut să afle undeva sau să vadă vreun bărbat ca acela. Ce a simţit Iustin în inima sa după plecarea acelui bărbat, el însuşi a spus când a vorbit odată cu Trifon, slăvitul iudeu, şi a zis: „Un foc s-a aprins în mine. Duhul mi s-a aprins cu dorire de Dumnezeu şi mi-a crescut dragostea spre sfinţii prooroci şi spre acei bărbaţi care sunt prieteni ai lui Hristos. Deci, socotind cuvintele bătrânului, doar pe aceea am cunoscut-o că este filozofie dreaptă, pe care el mi-a spus-o. Pentru aceea am început a citi cărţile prooroceşti şi apostoliceşti şi dintr-acelea m-am făcut filosof drept, adică creştin adevărat". Aceasta spunând-o fericitul Iustin mai pe urmă lui Trifon, a făcut înştiinţare pentru sine neamului celui mai de pe urmă, în ce fel a fost începutul întoarcerii lui către Dumnezeu şi cum a fost povăţuit la calea cea dreaptă de acel bărbat neştiut, ca de un trimis din cer.

După acea vorbire folositoare de suflet cu bătrânul cel insuflat de Dumnezeu, îndată s-a sârguit a căuta cărţi creştineşti şi a început a citi dumnezeieştile Scripturi cu silinţă osârdnică. Şi alătura proorociile cele vechi ale sibilelor cu proorociile sfinţilor prooroci despre întruparea cea din Preacurata Fecioară a lui Hristos, despre pătimirea cea de voie a Lui, despre sfârşitul acestei lumi văzute şi despre judecata ce va să fie. Şi, văzându-le pe acestea întru toate împreună glăsuite între ele, se minuna în sine şi venea încet - învăţându-l pe el Sfântul Duh - spre cunoştinţa cea mai desăvârşită a lui Dumnezeu şi a Fiului Său. Deci, râzând de nebunia elinească, se pleca spre creştineasca credinţă, înmulţindu-se în el din zi în zi duhovniceasca căldură spre dreapta credinţă.

Însă erau unele lucruri care îi împiedicau sufletul ce dorea dreapta credinţă creştinească de la scopul cel bun; şi acestea erau: desele şi cumplitele prigoane aduse de către păgâni creştinilor, şi multe lucruri necinstite şi de ruşine, pe care păgânii le aduceau cu minciună asupra lor, prihăniri şi clevetiri nemaiauzite care ziceau despre creştini că în adunările lor de noapte, stingând lumânările, sting împreună şi lumina curăţiei, spurcându-se unul cu altul prin necurăţie şi mâncând carne de om, după asemănarea fiarelor. Cu unele ca acestea, elinii şi iudeii ocărau în popor pe creştinii nevinovaţi, şi astfel se credea minciuna oamenilor necuraţi şi nebuni ca şi cum ar fi fost adevăr. Deci creştinii, oamenii cei drepţi şi sfinţi, erau urâţi, prigoniţi, scuipaţi şi batjocoriţi de toţi necredincioşii, ca nişte mari nelegiuiţi, vinovaţi de grele păcate, şi erau daţi la cumplite morţi, în multe feluri.

Nişte lucruri ca acestea împiedicau la început pe Iustin de la scopul său să se facă creştin; însă nu credea cu totul lucrurile cele care se spuneau împotriva creştinilor, ştiind bine că, adeseori, prin judecata poporului cea fără de socoteală, cei nevinovaţi se osândesc ca cei vinovaţi, cei curaţi se necinstesc ca cei spurcaţi şi cei drepţi se socotesc ca cei păcătoşi. Deci, văzând pe creştini neînfricaţi în răspunsuri la judecăţi, viteji în chinuri, defăimând toate cele văzute frumoase ale acestei lumi ca pe nişte gunoaie, dându-se de bună voie la munci pentru Domnul lor şi sârguindu-se la moarte ca la un ospăţ, socotea în sine, zicând:

„Nu sunt drepte cele ce se spun despre creştini, ca şi cum ar fi făcând nişte urâciuni ca acelea; de vreme ce păcătosul cel iubitor de patimi, săvârşind fără de înfrânare poftele trupeşti şi întru mâncarea cărnuri lor omeneşti căutând iubire de plăceri, se teme de moarte şi nu rabdă muncile. Unul ca acela nu se dă de bună voie la răni, ci fuge de ele, iar de ar cădea sub vreo judecată ca aceasta, se sârguieşte în tot felul să se arate fără de prihană şi se răscumpără de la pedeapsă cu multă plată ca să poată să petreacă mai mult fără de durere şi cu sănătate şi să se îndulcească mai mult de poftele lui. Dar creştinii nu sunt deloc aşa, ci aleg de bună voie a pătimi pentru Hristos, în Care cred. Ei cinstesc mai mult moartea decât viaţa; deci cum poate să se afle într-înşii o iubire de păcat ca aceea?"

Astfel socotind el, cerceta cu dinadinsul pentru viaţa creştinilor şi s-a înştiinţat desăvârşit, că ei petrec în frica Domnului cu curăţie şi fără de prihană, păzind curăţia lor cu de-amănuntul, că se omoară în toate zilele cu postul şi cu înfrânarea, şi adeseori se roagă şi totdeauna se învaţă în faptele cele bune. Acestea cunoscându-le din cercetările lui, i-a iubit pe ei foarte mult şi s-a lipit de ei cu toată dragostea. Şi a luat Sfântul Botez şi s-a făcut mare ajutor al credinţei în Hristos, luptându-se prin cuvinte şi prin scrisori cu elinii şi cu iudeii. Şi s-a făcut ostaş nebiruit al lui Hristos şi nevoitor tare şi viteaz. Şi căutând mântuirea sufletelor omeneşti, a cercetat felurite ţări, învăţând şi propovăduind numele lui Hristos şi întorcând pe cei necredincioşi la Dumnezeu.

Deci a mers la Roma ca un filosof, purtând îmbrăcăminte filosofească şi având ucenici cu sine. Şi se adunau la el mulţi pentru învăţătură şi a întemeiat şcoli; însă sub chipul filosofiei celei din afară, învăţa filosofia creştinească cea adevărată. Deci, aflând acolo pe Marcion, începătorul de eresuri, i s-a împotrivit lui tare şi l-a ruşinat; iar împotriva eresului acela, precum şi împotriva altor ere­suri, a scris mai multe cărţi. Tot acolo în Roma era un oarecare cinic, filosof păgân, cu numele Crescent, mare vrăjmaş al creştinilor. Iar Sfântul Iustin, adevăratul filosof creştinesc, a avut cu acel filosof necredincios neîncetat război, atât cu cuvântul cât şi cu scrisul. Pentru că acel filosof cinic, având viaţă spurcată şi prea fără de lege, ura pe creştinii care petreceau după Dumnezeu în curăţie şi zavistuia slava cea bună a lui Iustin, de vreme ce Iustin era cinstit şi slăvit de ro­mani, pe de o parte pentru înţelepciunea sa cea insuflată de Dumne­zeu, iar pe de altă parte pentru viaţa lui cea curată şi neprihănită.

Deci Crescent cinicul, fiind plin de răutate; aducea împotriva creştinilor multe lucruri ruşinoase cu minciună, vrând să-l necin­stească în popor şi să facă urât atât pe Iustin cât şi pe credincioşii care erau cu el; deci îndemna poporul cel necredincios asupra lor. Acestea auzindu-le şi văzându-le Sfântul Iustin, zicea: „Eu pentru credinţa lui Hristos doresc a pătimi şi a fi ucis de necredincioşi; şi socotesc că de la acel Crescent cinicul, mi se va pricinui moartea, de la acel cinic nebun, care iubeşte mândria mai mult decât înţelepciunea. El este nevrednic de a se numi filosof, de vreme ce îndrăzneşte a spune la arătare lucruri pe care nu le ştie cu dinadinsul, ca şi cum creştinii ar fi fără de Dumnezeu şi ar face multe fărădelegi. Aşa ne huleşte pe noi din urâciune şi răutate, şi este mai rău decât poporul cel simplu, căci aceia nu îndrăznesc să grăiască nimic de lucrurile pe care nu le ştiu.

În vremea aceea împărăţea în Roma Antonin, care fusese împărat după Adrian. Şi cu toate că Antonin însuşi nu era cumplit asupra creştinilor, însă necredincioşii închinători la idoli fiind întru stăpâniri, prigoneau şi ucideau pe creştini după poruncile împăraţilor celor mai dinainte, din ura cea prea multă către ei şi încă şi din lăcomie, ca să jefuiască averile lor. Şi nu atât pentru mărturisirea numelui lui Hristos, cât pentru fărădelegile cele multe, pe care cu minciună le aduceau clevetitorii asupra credincioşilor, îi dădeau pe ei la judecată şi, necercetându-i pentru clevetirile cele aduse asupra lor, îi pedepseau cu felurite morţi.

În acea vreme s-a întâmplat în Roma un lucru ca acesta: o femeie oarecare necredincioasă, care trăia în necurăţie, auzind de la creştini cuvânt pentru adevăratul Dumnezeu şi învăţătură pentru viaţa cea întreg înţeleaptă, pentru răsplătirea drepţilor şi pentru munca păcătoşilor, s-a umilit cu sufletul şi a crezut în Hristos. însă avea bărbat care petrecea întru necredinţa închinării de idoli şi se tăvălea fără de măsură întru necurăţiile trupeşti. Pentru aceasta ea îl sfătuia pe el în tot chipul, vrând să-l povăţuiască la viaţa înfrânată şi să-l întoarcă la adevărata credinţă.

Deci, văzând ea că nicidecum nu poate să-l îndrepte pe acela, căuta să se despartă de el, ca să nu mai petreacă în necurăţiile aceluia. Iar bărbatul ei, înştiinţându-se de la care creştin a învăţat femeia lui credinţa creştinească, s-a dus la eparhul cetăţii, jelindu-se împotriva aceluia. Iar numele acelui creştin era Ptolomeu. Deci robul lui Hristos, Ptolomeu, a fost prins şi ţinut multă vreme într-o temniţă necurată; apoi eparhul, scoţându-l la judecată, l-a osândit la moarte, în vremea acelei nedreptei judecăţi, stătea acolo un bărbat, cu numele Luchie. Acela, văzând pe fericitul Ptolomeu osândit pe nedrept, a zis către judecătorul cel strâmb: „O, eparhule, pentru care pricină dai la moarte pe acest om nevinovat, de vreme ce nu este nici prea desfrâ­nat, nici făcător de silă, nici ucigaş, nici tâlhar, nici răpitor, nici vădit pentru altă oarecare fărădelege, ci pentru singura pricină că s-a mărturisit pe sine, că este creştin?" Iar eparhul, căutând cu groază spre dânsul, i-a zis cu mânie: „Oare şi tu eşti din numărul creştini­lor?" Răspuns-a Luchie: „Cu adevărat şi eu sunt creştin". Atunci el a poruncit ca şi pe acela să-l pedepsească cu moarte. încă s-a alăturat celor doi creştini şi al treilea, un prieten, care s-a mărturisit pe sine cu mare glas că este creştin; şi toţi aceşti trei şi-au pus sufletele lor pentru Hristos.

Şi înştiinţându-se fericitul Iustin de o nedreaptă ucidere a sfinţilor ca aceasta, i-a fost jale mare pentru ei. Deci, scriind o cărticică numităApologia, care arăta nevinovăţia creştinilor şi defăima şi certa rătăcirea şi răutatea slujitorilor de idoli, a dat-o împăratului şi fiilor lui, şi la tot senatul, îndrăznind pentru Hristos, fără temere de munci şi de moarte. Iar împăratul, citind cu luare aminte acea cărticică, s-a minunat de înţelepciunea filosofului creştin; şi nu numai că nu s-a mâniat împotriva lui şi nu l-a ucis pe el, dar a şi lăudat înţelepciunea lui; de vreme ce Sfântul Iustin a vădit, în acea cărticică, înşelăciunea zeilor elini, iar puterea lui Hristos a dovedit-o lămurit şi a arătat că sunt mincinoase clevetirile ce se aduceau asupra creştinilor, adeverind curăţia şi viaţa lor cea dreaptă.

Deci împăratul, citind acea cărticică şi umilindu-se, a dat poruncă ca să nu fie munciţi creştinii pentru mărturisirea numelui lui Hristos, nici să fie jefuite averile lor, decât numai dacă s-ar fi arătat asupra cuiva dintre ei oarecare pricini de păcate, cu adevărat vrednice de pedeapsă şi de judecată. Deci prescriind Sfântul Iustin acea poruncă împărătească şi luând voie de la împărat, s-a dus în Asia unde erau creştinii prigoniţi mai mult atunci. Şi mergând la Efes în haina cea filosofească, pe care n-a lăsat-o până la sfârşitul său, a arătat şi a propovăduit tuturor porunca împăratului şi a trimis-o în părţile şi în cetăţile cele dimprejur. Prin acestea s-a adus pacea şi s-a mângâiat Biserica lui Hristos; de vreme ce prigoana creştinilor a încetat pentru o vreme, în locul ei venind bucuria. Acolo petrecând Sfântul Iustin câtăva vreme, a avut întrebare cu înţeleptul rabin Trifon iudeul şi l-a biruit pe acela din Scripturile Legii vechi, de care întrebare - precum şi deApologia, despre care s-a zis mai sus - se află cuvânt scris pe larg în cartea lui Iustin.

Şi după multă vreme, Sfântul Iustin s-a întors iarăşi de la Efes în Italia; iar în calea în care rîiergea pretutindeni propovăduia apostoleşte pe Hristos, şi, biruindu-i în cuvinte pe iudei şi pe elini, îi întorcea la sfânta credinţă, iar pe credincioşi îi întărea. Deci mergând el iarăşi la Roma, Crescent cinicul, filosoful cel păgân, s-a pornit asupra lui cu mai multă ură şi cu mai multă răutate; deci Sfântul Iustin, adeseori vorbind cu el, totdeauna îl biruia şi-l ruşina înaintea tuturor.

Pentru aceea, neputând el să stea împotriva lui şi neştiind ce să-i mai facă, l-a clevetit cu multe minciuni la divanul romanilor; deci au prins pe sfântul ca pe un vinovat de răutate şi l-au muncit în legături. Şi aducându-l pe el la judecată, nici o pricină nu i-au aflat lui. Iar zavistnicul Crescent, temându-se ca nu cumva Iustin să fie liberat, a pregătit în ascuns o otravă de moarte şi cu aceea a ucis prin înşelăciune pe ostaşul cel nebiruit al lui Hristos.

Astfel s-a sfârşit Sfântul Iustin, adevăratul filosof al creştinilor, lăsând Bisericii lui Hristos multe scrieri foarte trebuincioase, ca unele ce sunt pline de înţelepciunea Sfântului Duh. Deci, stând înaintea lui Hristos Domnul, puitorul de nevoinţă, a luat de la El cununa pătimirii şi este rânduit în ceata sfinţilor mucenici, a celor ce slăvesc Sfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în veci. Amin.