3 IUNIE 2021

 2. /3 IUNIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

Decese

·         1657: A încetat din viaţă medicul englez William Harvey, fondatorul fiziologiei moderne, descoperitorul circulatiei sangelui in organism; (n. 1 aprilie 1578). William Harvey (n.1 aprilie 1578 – d. 3 iunie 1657) medic englez, celebru pentru faptul că a elaborat teoria exactă a circulației sanguine. Harvey este primul care a examinat bataile inimii, constatand existența circulatia pulmonare si si notând î a fluxulului de sange. În încercarea sa de a descoperi cantitatea de sange pompat de inima, el si – a dat seama că trebuie să existe o cantitate constantă de sânge care curge prin artere și se întoarce prin vene la inima, în urma unui ciclu. El a prezentat rezultatele cercetarilor sale în 1628.
* 1837: Marc Dax (n. 27 decembrie 1771, Tarascon-sur-Ariège – 3 iunie 1837, Sommières) a fost un neurolog francez, creditat câteodată cu descoperirea legăturii dintre afectarea neurologică a emisferei stângi a creierului uman, hemipareza părții drepte a corpului uman, respectiv pierderea abilităţii de a vorbi, cunoscută sub numele de afazie. Descoperirea sa esențială a fost publicată în 1836, cu 25 de ani înaintea publicării (mult mai celebre) a lui Paul Broca.

Descoperirea lui Marc Dax, bazată pe observațiile sale ca medic neurolog a trei pacienți de-ai săi pe care îi avusese în Montpellier, a fost înaintată Academiei franceze, cu un sfert de secol înaintea celeia a mult-creditatului Paul Broca.

În studiile sale de medicină de la Montpellier, concretizate în teza sa de doctorat din 1799, Dax a descris cu precizie dezvoltarea unei crize de holeră (« Mémoire pour servir à la topographie médicale d’Aigues-Mortes »). În anul 1800, Dax a devenit medic generalist în Sommières, o comunitate în apropiere de Montpellier. Curiozitatea sa științifică l-a făcut să se intereseze de subiecte variate care aveau diferite grade de conexiune cu medicina. Printre acestea, « Recherches sur la position de la Méditerranée et de la ville d’Aigues-Mortes à la fin du Format:S- », « Mémoire sur les Bouillens de Vergèze » (1810) și « Description d’une roche qui renferme exclusivement des coquillages fluviatiles et lacustres » (1821), toate publicate în analele Academiei din Nîmes s-au bucurat de o difuzare limitată. Fiul lui Marc Dax, Gustave Dax (1815 - 1893), a publicat opera tatălui său în 1863, după ce el însuși contribuise la observațiile efectuate de tatăl său în cazul pacienților ce suferiseră pierderea capacității de a vorbi. În căutarea atribuirii exacte a localizării centrului vorbirii în emisfera stângă a creierului, Gustave Dax a atribuit lobului temporal un rol major. Într-un memoriu adresat Academiei de științe a Franței, (Académie des sciences) și respectiv Academiei de medicină (Académie de médecine), pe care l-a denumit Observations tendant à prouver la coïncidence constante des dérangements de la parole avec une lésion de l'hémisphère gauche du cerveau, Gustave Dax a primit revizii nefavorabile (așa cum ar fi cea lui Louis Francisque Lélut ^[1] care a considerat opera lui Dax ca fiind parte a frenologiei). Oricum, descoperirea a fost publicată și într-o formă publică, accesibilă tuturora în Gazette Hebdomadaire de Médecine et de Chirurgie în aprilie 1865.

·         1844: Louis-Antoine al Franței, Delfin al Franței și Duce de Angoulême (născut Louis-Antoine de Artois^[2]; 6 august 1775 – 3 iunie 1844) a fost fiul cel mare al regelui Carol al X-lea al Franței și a soției lui, Marie-Thérèse de Savoia. Când tatăl său a devenit rege, el a devenit ultimul Delfin. A fost regele Ludovic al XIX-lea al Franței și al Navarrei pentru o domnie disputată de 20 de minute în anul 1830 și pretendent la tron în perioada 1836-1844. 

Copiii contelui d'Artois: Charles, Sophie și Louis, 1781

Louis Antoine s-a născut la Versailles ca fiul cel mare al lui Charles Philippe, Conte de Artois, fratele mai mic al regelui Ludovic al XVI-lea al Franței. Mama lui a fost Prințesa Maria Theresa de Savoia, fiica regelui Victor Amadeus al III-lea al Sardiniei și a Mariei Antonietta a Spaniei.

Din 1780 până în 1789, Louis Antoine și fratele său mai mic, Charles Ferdinand, Duce de Berry, au fost educați de marchizul de Sérent, guvernantul lor, la château de Beauregard, situat la câțiva kilometri de Versailles.^[3] La izbucnirea Revoluției franceze în 1789 cei doi tineri prinți și-au urmat tatăl în exil, prima dată la Torino, apoi în Germania și în cele din urmă în Anglia.

În 1792, Louis Antoine s-a alăturat armatei de emigranți a vărului său, Louis Joseph, Prinț de Condé.

În iunie 1795, unchiul său, contele de Provence, s-a autoproclamat regele Ludovic al XVIII-lea. La sfârșitul anului, Louis-Antoine care avea 20 de ani a condus o revoltă regalistă la Vendée. La începutul anului 1797 el s-a alăturat fratelui și unchiului său în Germania sperând să intre în armata austriacă. Înfrângerea Austriei de către Franța i-a obligat să fugă, și au ajuns la Mittau, Courland, sub protecția Țarului Pavel I al Rusiei.

Acolo, la 10 iunie 1799, el s-a căsătorit cu verișoara lui primară, Prințesa Marie Thérèse a Franței, copilul cel mare al fostului rege Ludovic al XVI-lea și a Mariei Antoaneta și singurul membru al familiei regale restrânse care a supraviețuit Revoluțiie franceze.

De la eliberarea ei din Tour du Temple în 1795, Prințesa Marie Thérèse a trăit la curtea austriacă. Cuplul nu a avut copii. 

Louis-Antoine d'Artois, Duce de Angoulême

În aprilie 1800, Louis Antoine a preluat comanda unui regiment de cavalerie în armata bavareză și a luat parte la bătălia de la Hohenlinden (1800) împotriva francezilor, arătând unele abilități militare.

La începutul anului 1801, Țarul Pavel a făcut pace cu Napoleon Bonaparte și curtea franceză aflată în exil a plecat la Varșovia, atunci controlată de către Prusia. Pentru următorii zece ani, Louis-Antoine l-a însoțit și l-a sfătuit pe unchiul său, Ludovic al XVIII-lea. S-au întors în Rusia atunci când Alexandru I a devenit Țar, dar la mijlocul anului 1807, tratatul dintre Bonaparte și Alexandru i-au forțat să se refugieze în Anglia.

Acolo, la Casa Hartwell, regele Ludovic și-a reconstituit curtea și lui Louis-Antoine i-a fost acordată o indemnizație de 300 de lire pe lună. De două ori (în 1807 și 1813) a încercat să se întoarcă în Rusia să se alăture luptei împotriva lui Napoleon, dar a fost refuzat de către Țar. A rămas în Anglia până în 1814 când a navigat la Bordeaux. Intrarea sa în oraș la 12 martie 1814 a fost considerată ca începutul restaurării Bourbon. De acolo, Louis Antoine a luptat alături de Ducele de Wellington pentru a-l restaura pe vărul său, Ferdinand al VII-lea la tronul Spaniei. Ca șef al armatei regaliste la sudul râului Rhône, Antoine Louis n-a putut împiedica întoarcerea lui Napoleon la Paris și a fost din nou forțat să fugă în Anglia în timpul "celor o sută de zile". După înfrângerea finală a lui Napoleon, la Waterloo, el a servit loial regelui Ludovic al XVIII-lea. În 1823, el a comandat un corp francez trimis în Spania pentru a restabili puteri absolute regelui Spaniei; a fost victorios în bătălia de la Trocadero, după care puterea reacționară a regelui Ferdinand al VII-lea al Spaniei a fost ferm restaurată. Pentru această realizare, el a primit titlul de Prinț de Trocadero.

La moartea regelui în 1824, tatăl său a devenit regele Carol al X-lea al Franței și Louis-Antoine a devenit Delfin al Franței, moștenitor al tronului. A sprijinit politica tatălui său de debarasare a Franței de trecutul ei recent revoluționar, expulzând foștii ofițeri imperiali din armată. 

Louis-Antoine d'Artois, duce d'Angoulème, Mare Amiral al Franței

În iulie 1830, în ceea ce a devenit Revoluția din iulie, mase de demonstranți furioși au cerut abdicarea regelui Carol și a descendenților acestuia în favoarea lui Louis Philippe, Duce de Orléans, care era vărul lui Antoine Louis; a fost trimisă o delegație la Palatul Tuileries pentru a se forța respectarea cererii.

Când Carol a semnat cu părere de rău documentul de abdicare, la 2 august 1830, Louis Antoine și soția lui au devenit rege și regină a Franței, deși concizia domniei sale este neacceptată de unii istorici. Se spune că noul rege Ludovic al XIX-lea a petrecut următoarele 20 de minute ascultând rugămințile soției sale de a nu semna, în timp ce fostul Carol al X-lea s-a așezat plângând. După ce a abdicat și el (în favoarea nepotului său, Ducele de Bordeaux), a făcut istorie ca având cea mai scurtă domnie din istorie.

A plecat în exil unde a fost cunoscut sub numele de "Contele de Marnes" și nu a revenit niciodată în Franța.

Louis Antoine și soția sa au călătorit la Edinburgh, Scoția în noiembrie 1830, unde și-au luat ca reședință o casă în apropiere de palatul Holyrood unde a stat Carol al X-lea.^[4]

În 1832, împăratul Francisc I al Austriei a oferit un palat din Praga anturajului regal astfel că Louis-Antoine și Carol al X-lea s-au mutat acolo. Francisc I a murit în 1835 iar succesorul său, Ferdinand I, a spus familiei regale franceze că are nevoie de palat pentru încoronarea sa care a avut loc în vara anului 1836.^[4] Louis Antoine, Carol al X-lea și anturajul lor s-au stabilit la castelul din Graffenberg în Gorizia la 21 octombrie 1836.^[4]

Mulți legitimiști nu au recunoscut abdicarea ca fiind validă și l-au recunoscut pe Carol al X-lea drept rege până la moartea acestuia în 1836 și pe Louis al XIX-lea ca succesorul său.

Louis Antoine a murit la Görz, Austria, în 1844, la aproape 69 de ani. A fost înmormântat în cripta familiei în biserica franciscană Kostanjevica, în apropiere de Görz, astăzi în Slovenia. După moartea lui, nepotul său, Ducele de Bordeaux, care a folosit în exil titlul de Conte de Chambord, a devenit șeful casei regale a Franței.   

Louis Antoine
Rege al Franței și al Navarei (disputat)
Date personale
Născut	6 august 1775 Palatul Versailles, Franța
Decedat	3 iunie 1844 (68 de ani) Gorizia, Imperiul austriac (acum în Italia)
Înmormântat	Annunciation Parish Church (Nova Gorica)[*]
Părinți	Carol al X-lea al Franței[1] Marie-Thérèse de Savoia[1]
Frați și surori	Charles Ferdinand, Duce de Berry Sophie d'Artois[*]
Căsătorit cu	Marie Thérèse a Franței
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	politician personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Bourbon
Rege al Franței și al Navarei (disputat)
Domnie	2 august 1830 (20 minute)
Predecesor	Carol al X-lea
Succesor	Henric al V-lea (disputat, nu a fost proclamat)
Pretendent legitimist la tronul Franței
Domnie	6 noiembrie 1836 – 3 iunie 1844
Predecesor	Carol al X-lea
Succesor	Henric al V-lea

·         1875: Georges Alexandre César Léopold Bizet (n. 25 octombrie 1838, Paris — d. 3 iunie 1875, Bougival-Paris) a fost un compozitor francez al erei romantice, celebru mai ales datorită operei sale Carmen.
Georges Bizet s-a născut la Paris în 1838. Tatăl său era profesor de canto, iar mama pianistă amatoare. A început studiile muzicale la vârsta de 9 ani la Conservatorul din Paris, avându-l profesor de compoziție pe Jacques Halévy, cu fiica căruia se va căsători în 1869. În 1857 obține importantul Premiu al Romei și studiază timp de trei ani în Italia. După întoarcerea la Paris, se dedică compoziției și își câștigă existența ca profesor particular de muzică. În urma unei infecții cronice a amigdalelor, face un reumatism articular acut cu complicații cardiace și moare la 3 iunie 1875, în vârstă de numai 36 de ani, trei luni după premiera operei sale Carmen. Este înmormântat la cimitirul Père Lachaise din Paris.

Printre cele mai cunoscute opere se numără "Les pêcheurs de perles"("Pescuitorii de perle", 1863), "La jolie fille de Perth" ("Frumoasa fată din Perth", 1867) și "Djamileh" (1872).

Opera Carmen (1875), bazată pe o nuvelă de Prosper Mérimée, a rămas până în prezent cea mai importantă creație a sa, deși la premiera din Parisnu s-a bucurat de prea mult succes. Totuși, în același an, după moartea lui Bizet, opera înregistrează un succes triumfal pe scena Operei de Stat din Viena. Pentru contemporani, trăsăturile veristice ale operei au stârnit la început indignare, întrucât intriga operei are loc într-un mediu de țigănci cu moravuri ușoare, muncitoare la o fabrică de țigarete, dezertori, contrabandiști. Doar toreadorul corespunde idealului unui erou de operă. Prin folosirea unor motive muzicale caracteristice, ca Habanera și Seguidilla, Bizet deschide drumul adoptării muzicii tradiționale spaniole, care a făcut școală până în secolul al XX-lea, în special prin compozitorii francezi Emmanuel Chabrier sau Maurice Ravel, sau compozitorul rusCeaikovski.

Principalele creații muzicale:

• La Prêtresse ("Preoteasa", 1854), operetă
• Le Docteur miracle ("Doctorul minune", 1857), operă comică
• Don Procopio (1859), operă comică
• Les pêcheurs de perles ("Pescuitorii de perle" 1863), operă
• La jolie fille de Perth ("Frumoasa fată din Perth", 1867), operă
• L'Arlésienne (1872), muzică de scenă pe textul unei nuvele de Alphonse Daudet
• Carmen (1875), operă
• Djamileh (postum 1878), operă într-un act
• „Simfonie” în Do major (1855)
• „Variațiuni cromatice” (1865)
• „Amintiri din Roma” (1869)
• „Jocuri de copii”, suită pentru pian (1871)
• „Patria”, uvertură simfonică (1874)

Georges Bizet

Date personale Nume la naștere Alexandre-César-Léopold Bizet  Născut 25 octombrie 1838  Rue Louise-Émilie-de-La-Tour-d'Auvergne[*], Franța  Decedat 3 iunie 1875 (36 de ani)  Bougival[*], Franța  Înmormântat Cimitirul Père-Lachaise  Cauza decesului cauze naturale[*] (Anevrism)  Părinți Adolphe Armand Bizet[*] Aimée Léopoldine Joséphine Delsarte[*]  Căsătorit cu Geneviève Halévy[*] (din 3 iunie 1869)  Copii Jacques Bizet[*]  Cetățenie  Franța  Religie ateism  Ocupație compozitor dirijor pianist  Activitate Studii Conservatorul din Paris   Gen muzical operă simfonie French opera[*][1] Romantic music[*]   Instrument(e) pian   Premii Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*] Prix de Rome

* 1877: Prințesa Sophia Frederika Mathilde de Württemberg (germană Sophia Frederika Mathilde Prinzessin von Württemberg; 17 iunie 1818 – 3 iunie 1877) a fost regină a Țărilor de Jos, ca prima soție a regelui Willem al III-lea al Țărilor de Jos.  

Sophie de Württemberg
Regină a Țărilor de Jos Mare Ducesă de Luxembourg Ducesă de Limburg
Portret de Franz Xaver Winterhalter, 1861
Date personale
Născută	17 iunie 1818 Stuttgart
Decedată	3 iunie 1877 (58 de ani) Haga
Înmormântată	Nieuwe Kerk, Delft
Părinți	Wilhelm I de Württemberg Marea Ducesă Ecaterina Pavlovna a Rusiei
Frați și surori	Princess Augusta of Württemberg[*] Ecaterina Frederica de Württemberg Princess Marie, Countess of Neipperg[*] Duke Peter Georgievich of Oldenburg[*] Carol de Württemberg
Căsătorită cu	Willem al III-lea
Copii	Wilhelm, Prinț de Orania Prințul Maurice Alexandru, Prinț de Orania
Cetățenie	Regatul Țărilor de Jos
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Orania-Nassau Casa de Württemberg
Domnie
Domnie	7 martie 1849 – 3 iunie 1877

* 1880: Maria de Hessa și de Rin (n. 8 august 1824 - d. 3 iunie 1880) a fost prințesă de Hessa și, sub numele de Maria Alexandrovna, (rusă Мария Александровна), împărăteasă a Rusiei, soția împăratului Alexandru al II-lea al Rusiei. S-a născut la Darmstadt, capitala Ducatului și a murit la Sankt Petersburg. 

Prințesa Maria de Hesse

Maria a fost cel mai mic copil dintre cei șapte ai Marii Ducese Wihelmine von Hessen, sora mai mică a țarinei Elisabeta Alexeievna. Ultimii patru copii au fost probabil copiii biologici ai baronului August von Senarclens de Grancy, însă pentru a evita scandalul, Marele Duce de Hesse i-a recunoscut pe Alexandru și pe Maria drept copii ai săi; ceilalți doi au murit de mici. Când în 1838 țareviciul Alexandru Nikolaievich făcea turul Europei în căutarea unei soții, s-a îndrăgostit de tânăra Maria în vârstă de 14 ani. Deși mama țareviciului, împărăteasa Alexandra Fiodorovna, a obiectat, Alexandru a insistat și tinerii s-au căsătorit la 16 aprilie 1841. Maria era foarte timidă și era privită cu răceală, ca fiind fără gust vestimentar, fără conversație, fără farmec. Maria a fost mama a opt copii. Aceste sarcini au ținut-o departe de viața de la curte. Deși țarul a tratat-o întotdeauna bine, Maria știa că Alexandru îi era necredincios și avea multe metrese. El avea deja trei copii cu metresa sa, prințesa Caterina Dolgoruki, când a mutat-o pe ea împreună cu copii în Palatul imperial. La mai puțin de o lună de la moartea Mariei, Alexandru a făcut o căsătorie morganatică cu metresa sa. 

Împărăteasa Maria Alexandrovna

În 1855 Alexandru a devenit împărat, lucru care a forțat-o la mai multe activități publice. Deși Alexandru al II-lea a tratat-o bine întotdeauna, Maria a știut din 1858 că sentimentele soțului ei erau pentru altcineva. În 1865, moartea fiului ei cel mare, Țareviciului Nicolae a fost o grea lovitură.

S-a dus la fratele ei Alexandru care locuia la Heiligenberg. Acolo a întâlnit-o pe Prințesa Alice, fiica reginei Victoria și a Prințului Albert de Saxa-Coburg-Gotha, soția nepotului ei, Prințul Louis. Maria i-a sugerat Alicei nemulțumirea ei cu privire la căsătoria dintre fratele ei Prințul Alfred, Duce de Edinburgh și propria fiică, însă în cele din urmă căsătoria a avut loc. Când Alice a murit în 1878, Maria a invitat adeseori copiii Alicei la Heiligenberg. În timpul unor astfel de vizite, fiul Mariei, Marele Duce Serghei, a cunoscut-o pe viitoarea lui soție, fiica Alicei, Elisabeta iar Maria a cunoscut-o pe Prințesa Alix de Hesse, (care era sora mai mică a Elisabetei) și care într-o zi se va căsători cu nepotul ei Nicolae al II-lea. Alexandru al II-lea și Maria Alexandrovna au avut opt copii:

• Marea Ducesă Alexandra Alexandrovna (30 august 1842-10 iulie 1849) alintată Lina, a murit de meningită la vârsta de șase ani
• Țareviciul Nicolae Alexandrovich (20 septembrie 1843-24 april 1865), logodit cu Dagmar a Danemarcei
• Alexandru al III-lea (10 martie 1845-1 noiembrie 1894), căsătorit în 1866 cu Dagmar a Danemarcei (Maria Feodorovna); au avut moștenitori
• Marele Duce Vladimir Alexandrovich (22 aprilie 1847-17 februarie 1909), căsătorit în 1874 cu Maria de Mecklenburg-Schwerin (Maria Pavlovna); au avut moștenitori
• Marele Duce Alexei Alexandrovich (14 ianuarie 1850-14 noiembrie 1908)
• Marea Ducesă Maria Alexandrovna (17 octombrie 1853-20 octombrie 1920) căsătorită în 1874 cu Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha; au avut moștenitori
• Marele Duce Serghei Alexandrovich (29 aprilie 1857-4 februarie 1905), căsătorit în 1884 cu Elisabeth de Hesse (Elizabeth Feodorovna)
• Marele Duce Paul Alexandrovich (3 octombrie 1860-24 ianuarie 1919), căsătorit în 1889 cu Alexandra a Greciei (Alexandra Georgievna); au avut moștenitori - a doua căsătorie în 1902 cu Olga Valerianovna Karnovich-Palii; au avut moștenitori (Vladimir, Irina și Natalia)   

  Maria Alexandrovna
  Împărăteasă a Rusiei
  Maria Alexandrovna Portret de Franz Xaver Winterhalter, 1857
  Date personale
  Nume la naștere	Maximilienne Wilhelmine Marie
  Născută	8 august 1824 Darmstadt
  Decedată	3 iunie 1880 (55 de ani) Sankt Petersburg
  Înmormântată	Catedrala Sf. Petru și Pavel, St. Petersburg
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
  Părinți	Ludovic al II-lea, Mare Duce de Hesse Wilhelmine de Baden
  Frați și surori	Ludovic al III-lea, Mare Duce de Hesse Prințul Alexandru de Hesse și Rin Prințul Karl de Hesse și de Rin
  Căsătorită cu	Alexandru al II-lea al Rusiei
  Copii	Marea Ducesă Alexandra Alexandrovna Țareviciul Nicolae Alexandrovici Alexandru al III-lea Marele Duce Vladimir Alexandrovici Marele Duce Alexei Alexandrovici Marea Ducesă Maria Alexandrovna Marele Duce Serghei Alexandrovici Marele Duce Paul Alexandrovici
  Cetățenie	Imperiul Rus
  Religie	luteranism Biserica Ortodoxă
  Apartenență nobiliară
  Titluri	prințesă regină consoartă[*]
  Familie nobiliară	Casa Romanov Casa de Hesse-Darmstadt
  Împărăteasă consort a Rusiei
  Domnie	2 martie 1855 - 3 iunie 1880

·         1899: A murit la Viena, Johann Strauss (fiul), compozitor de muzică de dans şi operetă, considerat “regele valsului”; Johann Strauss (n. 25 octombrie 1825 în St.Ulrich, azi parte a Vienei – d. 3 iunie 1899, Viena), compozitor austriac, fiul lui Johann Strauß (tatăl).

·         1922: Moare scriitorul Duiliu Zamfirescu, autorul volumelor “Viata la tara”,”Tanase Scatiu”, “In razboi”. (n. 1858).

·         1924: Franz Kafka (n. 3 iulie 1883, Praga, Austro-Ungaria – d. 3 iunie1924 Kierling[*], Austria) a fost un scriitor de limbă germană, evreu originar din Praga. Reprezentant remarcabil al prozei moderne, a exercitat o influență covârșitoare asupra literaturii postbelice. Cu mesaje adesea codificate în parabole ce pot genera multiple interpretări, operele sale se caracterizează printr-o viziune halucinantă, grotescă, tragicomică asupra realității, caracteristică expresionismului și suprarealismului. Narațiunea evoluează de multe ori labirintic și fragmentar, iar temele abordate sunt alienarea, brutalitatea fizică și psihologică, cosmicul conflictul oedipal și biblic dintre tată și fiu, complexitatea absurdă a birocrației și imposibilitatea omului de a înțelege sensul propriei existențe. Printre cele mai importante creații kafkiene se numără romanele Procesul, Castelul și America, nuvela Metamorfoza sau povestirile Verdictul, Colonia penitenciară, Un artist al foamei, Un medic de țară și Marele zid chinezesc.

Franz Kafka s-a născut în Praga, capitala Regatului Boemiei în timpul Imperiului Austro-Ungar, într-o familie de evrei așkenazi, fiu al comerciantului Hermann Kafka și al Juliei Kafka (Löwy). Limba lui maternă, în care a și scris mai târziu, a fost germana, vorbită nativ în acea vreme de mai puțin de o cincime din populația orașului. Kafka a mai învățat de-a lungul vieții ceha, franceza, italiana și ebraica. După absolvirea liceului german, a studiat dreptul, și-a luat doctoratul, a lucrat un an la tribunalul din orașul natal, apoi la o întreprindere italiană și în final ca avocat la compania de asigurări Allgemeinen Unfallversicherungsanstalt für das Königreich Böhmen (1908-1922). A părăsit rareori Praga, a călătorit în Italia, Germania, Franța și Elveția și a vizitat orașul Arad. A frecventat până către sfârșitul vieții un „cerc strâmt” de literați praghezi. Cei mai apropiați prieteni i-au fost sora sa Ottla, scriitorul Max Brod și actorul evreu Ițhak Löwy.

În 1909, Kafka a debutat literar cu o colecție de opt schițe (Contemplare), publicate în revista literară Hyperion din München. A întreținut, între 1912 și 1917, o corespondență asiduă cu Felice Bauer, cea care i-a fost de două ori logodnică, iar apoi, începând cu 1920, a corespondat cu Milena Jesenská, o cunoscută scriitoare cehă, care i-a tradus în cehește câteva povestiri. În ciuda numeroaselor sale iubiri și pentru a se dedica scrisului, Kafka a rămas toată viața celibatar, la fel ca multe din personajele sale. A avut o fire hipersensibilă și a suferit din cauza anxietății sociale, a insomniei, ipohondriei și depresiei. A fost un iubitor al naturii și al activităților în aer liber, iar interesul său pentru cultura evreilor răsăriteni a început să se manifeste în 1911, când a descoperit teatrul idiș. Către sfârșitul vieții a îmbrățișat și unele idei sioniste.

Primele simptome ale tuberculozei lui Kafka au apărut în 1917, dar el a refuzat să se trateze într-un sanatoriu. Starea sănătății i s-a agravat și, începând cu 1922, nu a mai putut lucra. În ultimele luni ale vieții, a fost internat în sanatoriul din Kierling, lângă Viena. A murit la 3 iunie 1924 în brațele prietenului său, doctorul Robert Klopstock, și ale ultimei sale iubite, Dora Diamant. Post-mortem, opera sa literară, rămasă în cea mai mare parte inedită, a fost publicată de Max Brod, prietenul și legatarul său testamentar, cel care a refuzat să ducă la îndeplinire rugămintea lui Kafka de a arde manuscrisele^[20].

Franz Kafka a influențat scriitori precum Jorge Luis Borges, Albert Camus, Jean-Paul Sartre sau Gabriel García Márquez. Publicul german l-a descoperit abia după episodul nazist, iar Cehia după relaxarea cenzurii comuniste din anii 60. În multe limbi, cuvântul „kafkian” a ajuns să descrie o situație absurdă, coșmarescă și suprarealistă.

Franz Kafka o întâlnește pe Felice Bauer la 13 august 1912 în timpul unei vizite la Max Brod^[181]. Tânăra stenografă, născută în Silezia în 1887^[182] și crescută în Berlin, este o rudă îndepărtată, prin alianță, a prietenului scriitorului. Franz Kafka se logodește cu ea de două ori (în iunie 1914 și iulie 1917) și îi adresează, între 1912 și 1917, peste 500 de scrisori.

Începutul relației celor doi coincide, întâmplător sau nu, cu o perioadă de euforie a operei kafkiene^[183]. La două zile după prima lui scrisoare către Felice, Kafka scrie Verdictul într-o singură noapte. Lucrarea îi este dedicată noii sale iubite, purtând subtitlul O poveste pentru Felice B. (Eine Geschichte für Felice B.). O săptămână mai târziu, Kafka începe să lucreze la un nou roman pe care îl intitulează Der Verschollene (Dispărutul), cunoscut astăzi mai degrabă după numele postum acordat de Max Brod: America. După al șaselea capitol, părăsește temporar proiectul, pentru a se ocupa de o altă operă monumentală, Metamorfoza, terminată până la sfârșitul anului. Creativitatea sporită a scriitorului are un rol catalizator în evoluția relației cu Felice. Kafka se află sub zodia vremelnică a încrederii în sine, se complace în rolul cavalerului curtenitor, deși multe din expresiile folosite în scrisori îi trădează caracterul introvertit și nestatornic^[184]. Timiditatea nu îi afectează însă demersul prea mult: sentimentele sunt oricum împărtășite aproape exclusiv în manieră epistolară (cei doi se întâlnesc rar^[185]), o zonă în care Kafka se simte confortabil. Tânăra stenografă devine succesiv „Fräulein Bauer”, „Fräulein Felice”, „Liebes Fräulein Felice”, „Liebste, Allerliebste” și „Meine Liebste”^[186].

Coperta primei ediții a nuvelei Metamorfoza. Lucrarea descrie viața lui Gregor Samsa, din momentul în care se transformă pe neașteptate într-un parazit monstruos^[187].

Din ianuarie 1913 însă, Kafka simte că și-a epuizat ideile literare și energia. Nu mai găsește puterea necesară pentru a continua romanul America decât sporadic, în martie 1913 și august-octombrie 1914. În forma actuală, romanul neterminat conține opt capitole și trei fragmente^[188]. Din tot acest material, doar Fochistul, primul capitol al Americii este publicat antum în 1913, dar ca povestire de sine stătătoare, într-o broșură literară, Der jüngste Tag (Ziua de apoi), editată de Kurt Wolff. Metamorfoza apare de asemenea, dar abia în 1915, în revista Die Weißen Blätter(Foile albe) a lui René Schickele. Pe măsură ce blocajul literar se instaurează, Kafka percepe tot mai tensionat relația sa cu Felice Bauer. Perspectiva mariajului, față de care nutrește un amestec straniu de dorință și repulsie^[189], este resimțită ca o amenințare a carierei sale de scriitor^[190]. Kafka vorbește tot mai des despre nevoia de singurătate și intimitate. Viziunea sa despre turnul de fildeș este următoarea:

„Adesea m-am gândit că cel mai bun mod de viață pentru mine ar fi să stau ferecat, cu uneltele de scris și lampa alături, în cea mai tainică încăpere a unui beci imens^[191]”

—Franz Kafka, Scrisori către Felice, 14-15 ianuarie 1913

Creșterea copiilor îi repugnă^[192], dar tot el este cel care amintește cuvintele lui Napoleon: « Este teribil să mori fără copii »^[193]. Disputa sa interioră se coagulează în jurul a două viziuni despre viață complet antagonice. Pe de o parte, scriitorul nu poate uita imperativul tradiției. Privită ca obiectiv suprem în iudaism, întemeierea familiei este, conform lui Kafka, « lucrul cel mai de seamă pe care poate să-l reușească un om »^[194]. Pe de altă parte, din cauză că organismul lui slab nu se poate concentra decât într-o singură direcție, « slăbind » și atrofiindu-se în celelalte, vocația scrisului îi impune o disciplină aproape ascetică^[195]. Pentru a i se supune, Kafka ar fi renunțat la « plăcerile sexului, la mâncare, băutură, reflexii filozofice, dar mai presus de toate, la muzică »^[196]. În acest context trebuie interpretat eșecul logodnelor scriitorului.

La 16 iunie 1913, Franz Kafka formulează o cerere în căsătorie către Felice^[197]. Scrisoarea este stranie prin faptul că o confruntă direct pe tânăra stenografă cu problemele posibilului mariaj:

„Vei pierde Berlinul, biroul care îți place atât de mult, prietenele, micile plăceri, perspectiva măritișului cu un bărbat sănătos, fericit și cumsecade, cu care să ai copii frumoși și sănătoși [...] În locul acestor inestimabile sacrificii vei câștiga un om bolnav, slab, nesociabil, taciturn, posac, rigid și aproape fără speranță, a cărui singură virtute constă în faptul că te iubește^[198].”

—Franz Kafka, Scrisori către Felice, 16 iunie 1913

Părinții lui Kafka insistă să angajeze un detectiv particular pentru a ancheta dacă tânăra fată se ridică la nivelul pretențiilor lor^[197][199]. La 8 noiembrie, în Berlin, Felice Bauer îi dă niște semne lui Kafka că ar dori să încheie relația^[200]. Corespondența se întrerupe brusc pentru o perioadă de șase săptămâni^[197]. Disperat, Kafka apelează la prietena Felicei, Grete Bloch, să intervină în numele lui. Între Grete și Kafka se stabilește treptat o puternică legătură emoțională, iar cei doi încep să corespondeze^[201]. În cele din urmă, reconcilierea cu Felice Bauer de la începutul anului 1914 se concretizează într-o logodnă. La 1 iunie, în Berlin, are loc petrecerea oficială în cinstea acestui eveniment^[197]. Peste câteva zile, la 12 iulie, se produce dezastrul: Franz Kafka, Felice și sora acesteia Erna Bauer, Grete Bloch și prietenul Ernst Weiß se reunesc în hotelul berlinez Askanischer Hof, unde scriitorului i se înscenează ceea ce el va numi o întâlnire cu « tribunalul din hotel » (Der Gerichtshof im Hotel^[202])^[203]. Kafka este acuzat de logodnica geloasă că a nutrit sentimente de dragoste pentru prietena ei. Ca dovadă, Grete Bloch, solidarizată acum cu victima infidelității, prezintă scrisorile primite de la Kafka. Pasajele unde numele Felicei este menționat și unde scriitorul își exprimă scepticismul^[204] cu privire la oficializarea nunții sunt subliniate cu roșu^[197]. Kafka nu se poate apăra. Prima logodnă este compromisă.

Cu toate acestea, Felice și Kafka continuă să mențină legătura. Scrisorile lui devin mai distante și mai puțin frecvente, dar în iulie 1917, cei doi se logodesc pentru a doua oară. Călătoresc împreună prin Ungaria^[205][206] și poposesc în Arad la o soră a Felicei.^[207][208] Kafka răcește însă din nou relațiile, din cauza simptomelor incipiente de tuberculoză. Ultima scrisoare a lui Kafka către Felice datează din 16 octombrie 1917.^[209] Doi ani mai târziu, Felice se mărită cu un bancher din Berlin, apoi emigrează în America. Bogata colecție de scrisori de la Kafka, păstrată de Felice Bauer aproape în întregime, a fost vândută în 1955 editurii lui Salman Schocken, un asociat al lui Max Brod.^[209] În schimb, scrisorile ei către artist nu au supraviețuit. Tot ce se știe despre ea ca persoană constă în informații indirecte, desprinse din epistolele lui Kafka. Din acest motiv, ea apare cititorilor precum un personaj mitologizat de imaginația kafkiană, la fel ca Hermann Kafka în Scrisoare tatălui. 

Franz Kafka
Franz Kafka
Date personale
Nume la naștere	Franz Kafka
Născut	3 iulie 1883[3][4][5][1][6][7][8][9][10][11][12][13][14][15][13][16][17][18][19][20]  Praga, Austro-Ungaria[3][4][5][21][6][18]
Decedat	3 iunie 1924 (40 de ani)[22][23][24][1][7][8][9][10][11][12][13][14][15][13][16][17][18]  Kierling[*], Austria[23]
Înmormântat	New Jewish Cemetery[*][23]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Părinți	Hermann Kafka[*] Julie Kafková[*]
Frați și surori	Elli Kafka[*][2] Valli Kafka[*][2] Ottla Kafka[2]
Naționalitate	austro-ungară
Cetățenie	Austro-Ungaria  Cehoslovacia
Etnie	evrei așkenazi
Religie	ateism
Ocupație	romancier[*] fabulist[*] povestitor[*] aphorist[*] diarist[*] traducător avocat scenarist jurist-poet[*] claims adjuster[*] prozator[*] scriitor
Limbi	limba germană[1] limba cehă
Studii	Karl-Ferdinands-Universität[*] Universitatea Carolină
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	expresionism, suprarealism
Subiecte	destinul uman
Specie literară	roman
Opere semnificative	Verdictul, Metamorfoza, Procesul, Castelul
Influențe[ascunde] Nietzsche, Freud, Dostoievski, Flaubert, Grillparzer, Kleist, Kierkegaard Darwin, von Hofmannsthal, Thomas Mann
A influențat pe[ascunde] Borges, Camus, Eugen Ionescu, J. M. Coetzee, Sartre, Márquez, José Saramago, J. D. Salinger, Ernesto Sábato, Elias Canetti, Paul Celan

* 1925: Nicolas Camille Flammarion (n. 26 februarie 1842, Montigny-le-Roi, Haute-Marne – d. 3 iunie 1925, Juvisy-sur-Orge, Essonne) a fost un astronom și scriitor francez.

Camille Flammarion este autorul a cincizeci de cărți, inclusiv:

• Les Habitants de l’autre monde ; révélations d’outre-tombe publiées par Camille Flammarion, communications dictées par coups frappés et par l'écriture médiumnique au salon Mont-Thabor, médium mademoiselle Huet, chez Ledoyen, libraire éditeur, Paris. 1862 en littérature
• La Pluralité des mondes habités, 1862 [1]
• Les Mondes imaginaires et les mondes réels, 1864 [2]
• Des Forces naturelles inconnues ; à propos des phénomènes produits par les frères Davenport et par les médiums en général, Étude critique par Hermès (pseudonyme de l’auteur), Didier et Cie, Paris, 1865 [3]
• Les Mondes célestes, 1865
• Les Merveilles célestes - Lectures du soir à l'usage de la jeunesse, 1865 [4]
• Études et lectures sur l’astronomie, 9 volume, 1866 - 1880 [5][6]
• Dieu dans la nature, 1866 [7]
• Contemplations scientifiques, 1870
• Voyages aériens, 1870
• L’Atmosphère, 1871
• Récits de l’infini, 1872
• Histoire du ciel, 1872
• Récits de l’infini, Lumen, histoire d’une comète, 1872
• Dans l’infini, 1872
• Vie de Copernic, 1873
• Les Terres du ciel, 1877
• Atlas céleste, 1877
• Cartes de la Lune et de la planète Mars, 1878
• Catalogue des étoiles doubles en mouvement, 1878
• Astronomie sidérale, catalogue des étoiles doubles et multiples, 1879
• Astronomie populaire, 1880 [8]
• Les Merveilles célestes, 1881 [9]
• Les Étoiles et les curiosités du ciel, 1881 [10]

Camille Flammarion

Date personale Nume la naștere Nicolas Camille Flammarion  Născut 26 februarie 1842[2][3][4][5][6][7][8][8][9][10]  Val-de-Meuse, Franța  Decedat 3 iunie 1925 (83 de ani)[2][3][4][6][7][8][8][9]  Juvisy-sur-Orge[*], Franța  Frați și surori Berthe Flammarion[*]   Căsătorit cu Gabrielle Renaudot Flammarion[*]  Cetățenie  Franța  Etnie Francezi  Ocupație astronom scriitor aeronaut[*] scriitor de literatură științifico-fantastică[*]  Limbi limba franceză[1]   Opere semnificative Koprník a soustava světová[*]   Note Premii Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*] Premiul Jules-Janssen Montyon Prize[*]

* 1927: Prințesa Marie Adelheid Amalie Clotilde de Saxa-Coburg și Gotha,^[1][2](germană Marie Adelheid Amalie Clotilde, Prinzessin von Sachsen-Coburg und Gotha, Herzogin zu Sachsen; 8 iulie 1846 – 3 iunie 1927) a fost prințesă a Casei de Saxa-Coburg și Gotha prin naștere și Arhiducesă de Austria prin căsătoria cu Arhiducele Joseph Karl de Austria.

Clotilde de Saxa-Coburg și Gotha

La 12 mai 1864, la Coburg, Prințesa Clotilde s-a căsătorit cu Arhiducele Joseph Karl de Austria (1833-1905), fiul cel mic al Arhiducele Joseph, Palatin al Ungariei și a soției acestuia, Ducesa Maria Dorothea de Württemberg. Cuplul a avut șapte copii:

• Arhiducesa Elisabeth KlementineKlothilde Maria Amalie de Austria (18 martie 1865–7 ianuarie 1866)
• Arhiducesa Maria Dorothea Amalie de Austria (14 iunie 1867–6 aprilie 1932)
• Arhiducesa Margarethe KlementineMaria de Austria (6 iulie 1870–2 mai 1955)
• Arhiducele Joseph August Viktor Klemens Maria de Austria (9 august 1872–6 iulie 1962)
• Arhiducele László Philipp Marie Vincent de Austria (16 iulie 1875–6 septembrie 1895)
• Arhiducesa Elisabeth Henriette Klothilde Maria Viktoria de Austria (9 martie 1883–8 februarie 1958)
• Arhiducesa Klothilde Maria Amalie Philomena Raineria de Austria (9 mai 1884–14 decembrie 1903)

Prințesa Clotilde de Saxa-Coburg și Gotha

Arhiducesă și Prințesă Clotilde de Austria; Prințesă Clotilde a Ungariei, Boemiei și Toscanei

Date personale Nume la naștere Marie Adelheid Amalie Clotilde Născută 8 iulie 1846 Neuilly-sur-Seine, Île-de-France, Franța Decedată 3 iunie 1927 (80 de ani) Alcsút, Ungaria Înmormântată Castelul Buda  Părinți Prințul August de Saxa-Coburg și Gotha Clementine de Orléans  Frați și surori Prințesa Amalie de Saxa-Coburg și Gotha Ludwig August de Saxa-Coburg-Kohary Ferdinand I al Bulgariei Prințul Philipp de Saxa-Coburg și Gotha  Căsătorită cu Arhiducele Joseph Karl de Austria Copii Arhiducesa Elisabeta Clementina Arhiducesa Maria Dorothea Arhiducesa Margareta Clementina Arhiducele Joseph August Arhiducele László Philipp Arhiducesa Elisabeth Henriette Arhiducesa Klothilde Maria Cetățenie  Regatul Unit  Religie catolicism  Ocupație aristocrat[*]  Apartenență nobiliară Titluri duce prințesă Familie nobiliară Casa de Saxa-Coburg și Gotha Casa de Habsburg-Lorena

* 1946: Mihail Ivanovici Kalinin (rusă Михаи́л Ив́анович Кали́нин; n. 19 noiembrie (7 noiembrie calendarul iulian) 1875 — d. 3 iunie 1946) a fost un revoluționar bolșevic și politician sovietic. S-a născut într-o familie țărănească din Verhniaia Troița (Верхняя Троица), gubernia Tverskaia, Rusia. S-a mutat în Sankt Peterburg în 1889 și a devenit muncitor metalurg. În 1898 a intrat în rândurile Partidul Social Democrat al Muncii din Rusia (РС-ДРП). Din martie 1919 până în 1938 a fost Președintele Comitetului Executiv Unional, șeful oficial al statului, denumirea neoficială fiind aceea de „căpetenia întregii uniuni” (rusă всесоюзный староста). Titlul a fost schimbat mai târziu în Președintele Prezidului Sovietului Suprem. Kalinin a rămas șef al statului până în 1946. Kalinin a fost membru supleant al Politburo din 1919 până în 1925, când a devenit membru plin. A rămas membru până în 1946. În timpul Marii Epurări, mulți cetățeni i-au scris lui Kalinin petiții în care era cerută reconsiderarea soartei unor condamnați. Intervențiile lui Kalinin au fost de ajutor condamnaților, ceea ce i-au adus supranumele de „Kalinin, bunicul binevoitor” (în timp ce Stalin era „părintele drag” al tuturor cetățenilor sovietici). În același timp însă, Kalinin, alături de alți membri ai Politburo-ului, semna liste care aprobau execuțiile individuale sau de grup (precum cele care autorizau masacrul de la Katyn). S-a retras din viața publică în 1946 și a murit la scurtă vreme după aceea la Moscova. A fost îngropat în necropola de la Zidul Kremlinului. Orașul Tver a purtat numele politicianului sovietic din 1931 până în 1990. Fostul oraș german din Prusia Răsăriteană Königsberg, cucerit în 1945 de Armata Roșie și încorporat în Uniunea Sovietică, a fost redenumit Kaliningrad în onoarea sa.  

Mihail Kalinin
Mihail Kalinin
Date personale
Născut	7 noiembrie 1875  Q4108993[*], Tver Governorate[*], Imperiul Rus
Decedat	3 iunie 1946 (70 de ani)[1][2][3][4][5][6][7]  Moscova, URSS[8][9]
Înmormântat	necropola din zidul Kremlinului[*]
Cauza decesului	cancer de colon
Frați și surori	Fedor Kalinin[*]
Căsătorit cu	Ekaterina Kalinina[*]
Cetățenie	Imperiul Rus  Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă  URSS
Etnie	rus
Religie	ateism
Ocupație	politician
Primul Lista președinților prezidiului Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice
În funcție 17 ianuarie 1938 – 19 martie 1946
Succedat de	Nikolai Shvernik[*]
În funcție 30 decembrie 1922 – 12 ianuarie 1938
Deputat al Adunării Constituante Ruse
Member of the Presidium of the Supreme Soviet of the USSR
Premii	Medalia „Pentru Victoria asupra Germaniei în Marele Război Patriotic 1941–1945”[*] Ordinul Steagul Roșu (23 februarie 1928) Ordinul Lenin (29 martie 1944) Erou al Muncii Socialiste (29 martie 1944) Medalia „Pentru Apărarea Moscovei”[*] Medalia „Pentru Merit în Muncă în Marele Război pentru Apărarea Patriei din 1941–1945”[*] Ordinul Lenin (19 noiembrie 1935) Ordinul Lenin (19 noiembrie 1945) Ordinul Steagul Roșu (22 februarie 1930)
Partid politic	КПСС (1918–1946) РСДРП(б)[*] (1917–1918) РСДРП (până în 1917)

·         1960: Ana Pauker, născută Hana Rabinsohn, (n. 13 decembrie 1893,^[2] Vaslui, România – d. 14 iunie 1960, București, Republica Populară Română)^[3] a fost o militantă și politiciană comunistă româncă, evreică de origine. Până în anul 2008, când Roberta Anastase a ocupat postul de Președinte al Camerei Deputaților,^[4] ea a fost cunoscută ca cea care a ocupat cea mai înaltă funcție politică deținută de o femeie în istoria României: a fost prima femeie vicepremier și ministru de externe (atât din istoria României, cât și din lume) și una dintre puținele femei din epoca stalinistă ajunsă în funcții înalte^[5][6]. În septembrie 1948 fotografia ei a apărut pe coperta revistei "Time", cu eticheta „Cea mai puternică femeie în viață”^[7] A fost o activistă comunistă ilegalistă, lideră a „grupării moscovite” a Partidului Comunist Român, vicepremier și ministru de externe al României între 1947-1952. În 1952 Gheorghe Gheorghiu-Dej a înlăturat-o din funcții și din partid, în același timp cu Vasile Luca și Teohari Georgescu, cei trei fiind acuzați că fac parte dintr-un „grup antipartinic”. S-a născut la Codăești, Vaslui, la data de 28 decembrie 1893 (potrivit actului de naștere nr.66/30 decembrie 1893) într-o familie de evrei români. Bunicul ei a fost rabin, iar tatăl - haham. Pe tatăl său îl chema Herșcu Rabinsohn iar pe mamă Sara (Sura). La nașterea sa, tatăl avea 35 de ani iar mama 30. A studiat o vreme medicina la Geneva, în 1918-1919, dar și-a întrerupt studiile. De tânără a învățat limba ebraică, pe care a predat-o la o școală primară evreiască din București. În timp ce fratele ei mai mic, Zalman, a devenit sionist, din 1915 ea s-a orientat spre socialism, fiind influențată în această direcție de colegul și iubitul ei din tinerețe, Heinrich Sternberg.

În timpul unei șederi în Franța l-a cunoscut pe activistul comunist Marcel Pauker, descendentul unei influente familii de ziariști și avocați de stânga, cu care s-a căsătorit. La încurajarea lui, a intrat, în anul 1920, în mișcarea comunistă. Este racolată în această perioadă ca agent sovietic. În anul 1922 a fost arestată, împreună cu Marcel Pauker, pentru activități politice ilegale și, după ce au fost eliberați, au plecat în exil, în Elveția. De acolo a plecat în Franța, unde a devenit instructoare a Cominternului și apoi s-a implicat în mișcarea comunistă din Balcani.

A fost arestată de mai multe ori pentru activitate politică interzisă, fiind membră a Partidului Comunist din România, în cadrul căruia ca activistă Comintern, milita și pentru desprinderea Basarabiei românești (Moldova Orientală) de România. În urma unui proces, a fost condamnată la 10 ani de închisoare, dar a reușit să fugă în 1926 în URSS, unde a rămas până în 1934, perioadă în care făcut studii politice la școlile Comintern.

După întoarcerea în România, a primit funcții de răspundere în partidul comunist. A fost arestată la 14 iulie 1935 și judecată la Craiova împreună cu alți conducători ai Partidului Comunist, între care Alexandru Moghioroș, Șmil Marcovici și Alexandru Drăghici, fiind condamnată la zece ani închisoare. În luna mai 1941 a fost lăsată să plece în Uniunea Sovietică, ca urmare a schimbului cu un politician român, deținut de autoritățile sovietice după ocuparea în 1940 a Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Mai exact, era vorba de „Moș” Ion Codreanu, fost membru al Sfatului Țării (Basarabiei), arestat de sovietici imediat după intrarea lor în Basarabia, la 28 iunie 1940. Între timp, în timpul unei șederi în Uniunea Sovietică, soțul ei, Marcel, fusese arestat și executat în 1938, ca „spion al Occidentului”, în cadrul epurărilor staliniste, fapt care nu a reușit, totuși, să zdruncine credința ei în cauza comunistă și loialitatea ei de agent al regimului sovietic.

La Moscova a devenit șefa grupului de comuniști români exilați, cunoscut, ulterior, în cadrul PCdR, sub denumirea de "facțiunea moscovită". A fost apropiată de Dmitri Manuilski și Gheorghi Dimitrov și a întreținut legături cordiale cu alți lideri comuniști, aflați în exil la Moscova: Palmiro Togliatti, Maurice Thorez, Dolores Ibárruri. A jucat un rol important în constituirea diviziei de prizonieri români "Tudor Vladimirescu", conducând activitățile de "reeducare".^[8]

Principesa Ileana a României o caracteriza pe Pauker ca fiind un "boa constrictor care abia fusese hrănit, așa că nu te mănâncă pe loc! Greoaie și trândavă cum era avea tot ce este respingător, dar totodată fascinant la un șarpe. Puteam să îmi imaginez cu ușurință, doar privind-o că își denunțase propriul soț, care fusese, ca urmare, împușcat; iar întâlnirile mele ulterioare cu ea mi-au demonstrat strălucirea rece și dezumanizantă datorită căreia ajunsese la puternica poziție pe care o ocupa acum".^[9]

Totodată, portretul fizic conturat de Principesa Ileana a României o găsea "corpolentă, cu un păr cărunt, scurt și în dezordine, cu ochi albaștri tăioși privind pe sub sprâncenele joase și cu un zâmbet fascinant, nealterat de faptul că buza de sus se răsfrângea peste cea de jos.  Ana Pauker s-a reîntors în România în 1944, îmbrăcată în uniforma sovietică, după ce Armata Roșie a intrat în țară.

A fost aleasă secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român și a jucat un rol important în organizarea guvernului de coaliție, intitulat "de largă concentrare democratică", de fapt, controlat de comuniști, prezidat de Petru Groza, în anii 1945-1947.

În 1947 a fost numită ministru de externe și viceprim-ministru, fiind prima femeie din lume care a deținut această funcție guvernamentală. În această calitate, a semnat, între altele, actul prin care România ceda Uniunii Sovietice Insula Șerpilor.^[10] Ca lideră a PCR și a regimului dictatorial comunist, deosebit de nepopular și de represiv, și-a câștigat o reputație negativă.^{[necesită citare]}

"Raportul Vladimir Tismăneanu" (pagina 56), menționează că, la sfârșitul anilor '40 circula, în România, sloganul "Ana, Luca, Teo, Dej - bagă spaima în burgheji", iar succesiunea numelor, în afara nevoii de rimă, ar fi indicat ordinea după importanța pe care o aveau respectivii conducători în partid, aceștia fiind: Ana Pauker, Vasile Luca (László Luka), Teohari Georgescu și Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Ana Pauker a participat activ la procesul de impunere în România a comunismului prin crimă și teroare. În plan extern, România a devenit un stat satelit al Uniunii Sovietice și a rupt sau răcit relațiile diplomatice cu statele din vestul Europei. În anul 1948 România a denunțat unilateral Concordatul din 1927, primul pas care a deschis drumul spre persecuția Bisericii Catolice din România.

După documente de arhivă, biograful ei, Robert Levy afirmă că Pauker ar fi dovedit uneori și o oarecare moderație, de pildă, în legătură cu poziția rezervată a ei legată de ritmul prea alert al colectivizării agriculturii (R.Levy p. 2001, 108-109) și de anchetarea "grupului" Lucrețiu Pătrășcanu. 

Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Valter Roman, Teohari Georgescu, Vasile Mârza la de-a 10-a sesiuni a Marii Adunări Naționale din 1951

În anul 1952, în cadrul unui val de epurări, inițiat de Gheorghiu-Dej și inspirat după modelul altor campanii și procese orchestrate în URSS și în toate țările aflate sub dominație sovietică, a fost eliminată din conducerea PCR, fiind acuzată de "cosmopolitism", de "deviere de dreapta" și de activități "antipartinice", de sabotarea colectivizării agriculturii și de legături cu legionarii, cu agenți străini, cu sioniști etc.^[11][12] În 1954 a fost exclusă din Partidul Muncitoresc Român (cum se numea atunci partidul comunist). În februarie 1953 a fost supusă unui șir de interogatorii în vederea unui proces politic, dar la numai o lună și jumătate după moartea lui Stalin, în luna aprilie 1953, a fost eliberată din închisoare și ținută mai mulți ani în arest la domiciliu, fiind aflată sub continuă supraveghere, suspectată de intenția unei revanșe politice în condițiile relativei destalinizări inițiate de Nikita Hrușciov.

În istoria evreilor, imaginea pe care a lăsat-o Ana Pauker este negativă^[13][14], dar există în legătură cu ea o notă de ambivalență: ea a fost ostilă sionismului și autodeterminării evreilor, în spiritul ideologiei leniniste și staliniste, și a promovat o politică care a călcat în picioare drepturile fundamentale ale tuturor cetățenilor români. În anii 1948-1951 conducerea comunistă a României, cu acordul lui Stalin, a permis, în paralel cu reprimarea sioniștilor, o masivă emigrație de evrei în Israel. Când a fost înlăturată din conducere, una din acuzațiile ce i s-au adus lui Ana Pauker și lui Teohari Georgescu a fost că ei ar fi încurajat această emigrație^[15]. De fapt, politica emigrației fusese decizia întregii conduceri comuniste.^[16][17]

În ultimii ani de viață, i s-a permis să lucreze ca traducătoare din limba franceză și limba germană pentru Editura Politică, însă fără drept de semnătură. În octombrie 1959 a primit de la autoritățile sovietice post-staliniste înștiințarea oficială că soțul ei, Marcel, despre a cărui soartă exactă nu avea certe informații, nu a supraviețuit Gulagului și a fost, cum era de presupus, executat în URSS, la 16 august 1938.

Ana Pauker a murit, în urma unui cancer de sân, la București la 3 iunie 1960.

La incinerarea ei, la crematoriu, a fost de față și veteranul comunist Gheorghe Cristescu, unul din fondatorii Partidului Comunist din România.

A fost reabilitată după 1965, odată cu venirea la putere a lui Ceaușescu, iar urna cu cenușa ei a fost depusă la Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism, cunoscut astăzi ca Mausoleul din Parcul Carol. În 1991, când mausoleul a fost dezafectat, cenușa Anei Pauker a fost preluată de către familie și transportată în Israel.

Marcel și Ana Pauker au avut trei copii: Tanio (1921-1922), Vlad (n. 1926 - d. 2016) și Tatiana (n. 1928 - d. 2011). Masha (al patrulea copil, cunoscut și ca Marie, născută în 1932, avându-l ca tată pe Eugen Fried, un evreu ceh-francez din partidul comunist) locuiește în prezent în Franța. În Franța a locuit și fratele lor, Vlad, până la moartea lui, în august 2016^[18]. Ana Pauker a mai avut și un fiu adoptiv, Alexandru (Sandu) Pauker^[19].

Un frate al ei, Haim Rabinsohn, a fost un apreciat poet de limbă ebraică în Israel.

Un amănunt picant este modul cum numeroși activiști importanți ai Partidului Comunist Român își botezau odraslele. Astfel Chivu Stoica, Leontin Sălăjan și Teohari Georgescu și-au botezat fiicele cu numele de Ana în privința considerației pe care aceștia o purtau Anei Pauker, ei considerând părerile și opiniile ei ca fiind infailibile. În mod similar Emil Bodnăraș, Gheorghe Apostol, Iosif Chișinevschi, Ghizela Vass, Alexandru Sencovici și Vasile Vîlcu și-au botezat băieții cu numele de Gheorghe în semn de apreciere a lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Nicolae Ceaușescu a fost o excepție deoarece și-a botezat copiii cu numele de Valentin, Zoe și Nicolae. Conform raportului dat de către CNSAS^[3], studiile au fost:

• 1901 - 1905—Școala primară „Frăția Sionului“ din București
• 1905 - 1909—Școala profesională „Rașela și Filip Focșăneanu“ din București
• 1919 - 1920—Facultatea de Medicină din Geneva
• ? - ? -- Un an la Facultatea de Medicină din Moscova
• 1928 - 1930—Școala Leninistă de trei ani a Cominternului din Moscova, fără a mai fi obligată să frecventeze anul III

Conform raportului dat de către CNSAS^[3], cariera cronologică a fost:

• 1905, 1909 - 1910—croitoreasă într-un atelier de croitorie din București,
• 1910 - 1915—învățătoare de religie și limbă ebraică la Școala "Frăția Sionului"
• 1915 - 1917—profesoară de studii ebraice și limbă ebraică la Școala Profesională "Rașela și Filip Focșăneanu", București
• 1917 - 1918—meditator particular de limba ebraică
• 1918 - 1919—bibliotecară la Ziarul "Dimineața"
• 1925 - 1926—deschide un atelier de confecții textile în București
• 1927 - 1928—traducătoare la Viena
• 1915—activistă la Serviciul Financiar în cadrul Partidului Social - Democrat al Muncitorilor din România
• 1918—coparticipant la editarea ziarului "Trăiască socialismul"
• 1921—secretar al Comisiei Centrale a femeilor a PCdR
• 1922—președinte al Comitetului de femei și membră a Consiliului General al PCdR
• 1922 - 1924—coredactor al ziarului "Socialismul"
• 1923—membră a Comitetului Secțiunii PCdR București
• 1923—secretar al Comitetului Central al „Ajutorului Roșu Internațional“ - MOPR
• septembrie 1923—este arestatã câteva zile la Cluj,din cauza incidentelor provocate la Congresul Sindicatelor din România
• noiembrie 23—februarie 1924—este arestată de Siguranță pentru activitate comunistă. Procesul care a urmat arestării o condamnă la 20 de ani de închisoare, în absență. Ana Pauker nu a executat sentința deoarece beneficiază de un Decret de amnistie nr. 1461 / 1929.
• 1924—are sarcină de partid cu organizarea publicării de presă ilegală
• 1924—are sarcina de a organiza feme din postura de Membru al CC al PCdR
• decembrie 1924 - iunie 1925—este arestată. Procesul care a avut loc în iulie 1925 s-a încheiat printr-o sentință de 10 ani de închisoare. Nu a executat sentința deoarece a fugit în URSS în februarie 1926.
• 1925—este arestată timp de 10 zile pentru distribuire de manifeste comuniste
• 1925 - februarie 1926—membră a unei celule a Sindicatului Croitorilor din România
• 1926 - 1927—activistă electorală a Partidului Comunist German
• 1927—lucrătoare în organizația pentru emigranți români din Partidul Comunist Francez
• 1930—secretară în Secretariatul Latin al Cominternului. Acesta supraveghea partidele comuniste din Portugalia, Italia, Franța și Spania.
• 1930 - 1932—instructoare al Comitetului Executiv al Cominternului. A locuit în Franța.
• 1932 - 1934—a lucrat la cartierul general al Cominternului din Moscova.
• martie 1934—se întoarce în România, având funcția de prim-secretar al Comitetului Central al PDcR, cu numele conspirativ „Grigoraș Maria“.
• 12 iulie 1935—este arestată la Văcărești și procesul desfășurat în perioada 5 iunie - 7 iulie 1936 la Tribunalul Militar din Craiova, dă sentința nr. 4 / 7 iulie 1936, cu condamnare la la 10 ani de închisoare suplimentată cu 10 ani de interdicție corecțională și 100 000 lei amendă pentru tulburarea ordinii publice. A fost judecată împreună cu viitorii săi adversari Alexandru Drăghici, Alexandru Moghioroș și Liuba Chișinevschi.^[21] Ana Pauker a executat pedeapsa în închisorile din Văcărești, Dumbrăveni (din 1936), Râmnicu Sărat (din 1938), Dumbrăveni (până la 3 mai 1941).
• 3 mai 1941—Ana Pauker a fost eliberată și expatriată în URSS, fiind schimbată (schimb de prizonieri) cu Ion Codreanu, un membru de frunte al Consiliului Național Român din Bucovina, care se găsea în detenție în Uniunea Sovietică.
• mai 1941—este membru și instructor în cadrul Comitetului Executiv al Cominternului fiind simultan și reprezentantul Partidului Comunist din România în Comintern
• 1941 - 1942—conduce redacția radio „România Liberă“ a Cominternului. Redacția era în Ufa, URSS.
• 1942 - 1943—participă cu Vasile Luca la elaborarea platformei program Frontului Național Democrat din România
• 1943—împreună cu Vasile Luca lucrează la Institutul nr. 205 și organizează diviziile de voluntari formate din prizonieri români din URSS
• 1943 - 1944—este instructor politic al Diviziei Tudor Vladimirescu
• iunie - 16 septembrie 1944—activistă a Institutului "Marx - Engels - Lenin" din Moscova
• 1944 - 1945—membră a Comitetului Provizoriu al Partidului Comunist Român
• 1944 - 1947—președintă a Uniunii Antifasciste a Femeilor din România
• 1946 - 1948—deputată în Adunarea Deputaților din circumscripția electorală București
• 1948—președintă de onoare a Uniunii Femeilor Democrate din România
• 1948—Biroul Politic al CC al PMR îi trasează sarcina de organizare a Direcției de propagandă și Agitație a CC al PMR, precum și de organizațiile de femei
• 1948 - 1952—Deputată în Marea Adunare Națională, aleasă în circumscripția electorală Prahova
• 1949—membră a Consiliului General de Conducere al ARLUS
• 1949—președintă a Comisiei Agrare pentru supravegherea organizării gospodăriilor colective
• 1947 - 1948—ministru secretar de stat la Departamentul Afacerilor Străine
• 1948 - 1952—ministrul al Afacerilor Externe
• 1949 - 1952—vicepreședinte al Consiliului de Miniștri
• 27 mai 1952—este exclusă din Secretariatul Biroului Politic CC al PMR. Rămâne în schimb în Biroul Organizatoric până în 1954. Ana Pauker a fost supusă unor interogatorii în care tema principală era modul în care au fost acceptați noi membri în partid, astfel ea a fost acuzată de către Alexandru Moghioroș, asistat de Constantin Pârvulescu, Gheorghe Apostol și Petre Borilă, că a permis intrarea în componența PCR a unui număr important de noi membri fără a face verificările care se cuveneau.^[22] În timpul acestor interogatorii, Ana Pauker a făcut referire la faptul că deciziile cu privire la problema admiterii de noi membri în partid nu îi aparținea ei, ci Secretariatului Comitetului Central. De altfel, toate politicile de acest gen erau trecute mai întâi prin filtrul secției sovietice internaționale.^[22][23]
• 1952 - 1953—angajată în cadrul Comitetului de Stat pentru Sfaturile Populare
• 1953—este arestată și anchetatã, apoi eliberată fără a fi judecată
• mai 1954—este exclusă din partid
• 1953 - 1960—este revizor și traducător la Editura Politică. Nu are drept de semnătură și nu are dreptul de a fi prezentă la locul de muncă.
• 1968—este reabilitată politic  

  Ana Pauker
  Date personale
  Nume la naștere	Hanna Rabinsohn
  Născută	28 decembrie 1893 Codăești, Vaslui, România
  Decedată	3 iunie 1960 (67 de ani) București, Republica Populară Română
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer mamar)
  Părinți	Herșcu și Sara(Sura) Rabinsohn
  Frați și surori	Zalman Rabinsohn și Haim Rabinsohn
  Căsătorită cu	Marcel Pauker
  Număr de copii	5
  Copii	Tanio, Vlad, Tatiana (Brătescu), Masha (Marie), Alexandru (înfiat)
  Naționalitate	română
  Cetățenie	România
  Etnie	evreiască
  Religie	1. mozaică 2. atee
  Ocupație	politiciană învățătoare traducătoare
  Ministru de externe
  În funcție 5 noiembrie 1947 – 10 iulie 1952
  Precedat de	Gheorghe Tătărăscu
  Succedat de	Simion Bughici
  Membru al CC al PMR
  În funcție 21 octombrie 1945 – 1954
  Membru al Biroului Politic al CC al PMR
  În funcție 21 octombrie 1945 – 27 mai 1952
  Partid politic	1. Partidul Comunist din România 2. Partidul Muncitoresc Român
  Alma mater	1. Fac. de Medicină din Geneva, 2. Fac. de Medicină din Moscova, 3. Școala Leninistă de trei ani a Cominternului din Moscova, 1928 - 1930
  Cunoscută pentru	Prima femeie din România care a deținut o funcție majoră de conducere într-un Guvern și prima femeie din lume ministru de externe[1]
  Profesie	învățătoare, croitoreasă, politiciană comunistă

·         1963: Ioan al XXIII-lea, născut Angelo Giuseppe Roncalli, (n. 25 noiembrie 1881, Sotto il Monte, Italia - d. 3 iunie 1963, Cetatea Vaticanului, Roma) a fost papă din 28 octombrie 1958 până la moartea sa. Canonizarea sa a avut loc în data de 27 aprilie 2014, împreună cu cea a papei Ioan Paul al II-lea.

Angelo Giuseppe Roncalli, al treilea din treisprezece copii, s-a născut la 25 noiembrie 1881 în localitatea Sotto il Monte (Bergamo, Italia) într-o familie de agricultori. A urmat școala primară în oraș, a fost instruit de un preot din Carvico, iar la vârsta de doisprezece ani a intrat în seminarul din Bergamo. O bursă a Fundației Cerasoli (1901) i-a permis să meargă mai departe la Apollinaris, în Roma, unde studiază Istoria Bisericii cu Umberto Benigni (printre alții). Își întrerupe studiile pentru a satisface serviciul militar în armata italiană, dar întors în seminar își desăvârșește studiile cu un doctorat în teologie și este hirotonit în 1904. Continuându-și studiile în drept canonic este numit secretar al noului episcop din Bergamo, Giacomo Radini-Tedeschi. Angelo îl slujește timp de nouă ani pe acest prelat însărcinat cu problemele sociale, dobândind o experiență deosebită și o mare înțelegere a problemelor clasei muncitoare. A predat și apologetică, istoria bisericii și patrologie.

O dată cu intrarea Italiei în Primul Război Mondial în 1915 este rechemat în serviciul militar în calitate de capelan. La terminarea serviciului în 1918 este numit îndrumător spiritual la seminar, dar își face timp pentru a înființa un cămin pentru studenții din Bergamo. Tot în această perioadă începe un studiu care se concretizează într-o operă de mai multe volume despre vizitele episcopale ale lui Carol Borromeo la Bergamo, ultimul volum fiind publicat după alegerea sa ca papă.

Stema pontificală a papei Ioan al XXIII-lea, cu leul sfântului Marcu, simbolul Veneției

În 1921 a fost chemat la Roma pentru a reorganiza Congregația pentru Răspândirea Credinței. Numit episcop titular de Areopolis și vizitator apostolic în Bulgaria (1925), s-a îngrijit imediat de problemele bisericilor orientale. Transferat în 1934 în Turcia și Grecia ca delegat apostolic, a înființat la Istanbul un birou pentru găsirea prizonierilor de război. Ca delegat apostolic a intervenit pe lângă autoritățile turce ca un vas cu copii evrei din România să nu fie trimis înapoi, ceea a însemnat salvarea de la moarte a copiilor respectivi.^[9] În semn de recunoștință pentru această intervenție a fost vizitat la Istanbul de marele rabin al Ierusalimului.^[10]

În 1944 a fost numit de către papa Pius al XII-lea nunțiu la Paris pentru a sprijini eforturile postbelice ale Bisericii din Franța, și a devenit primul observator permanent al Sfântului Scaun pe lângă UNESCO, luând cuvântul în cea de-a șasea și a șaptea adunare generală a organizației, în 1951 și 1952. În 1953 devine cardinal-patriarh al Veneției și spera să-și petreacă ultimii ani din viață în această misiune pastorală. Pregătea actele sinodale ale primului său sinod diecezan (1958) când a fost chemat la Roma pentru a participa la conclavul care l-a ales papă.

Marcă poştală emisă de Republica Federală Germania, cu ocazia publicării enciclicii Pacem in terris(1969)

În primul său discurs public papa Ioan și-a exprimat preocuparea pentru reunirea cu creștinii separați și pentru pacea în lume. În mesajul de la încoronarea sa a afirmat "cu tărie și sinceritate" ca intenția sa era aceea de a fi un papă pastoral atâta timp cât "toate celelalte daruri umane și priceperi - învățătura, experiența practică, rafinamentul diplomatic - pot să mărească și să îmbogățească munca pastorală dar nu o pot înlocui". Una din primele sale acțiuni a fost aceea de a anula reglementarea lui Sixt al IV-lea care limita numărul membrilor Colegiului Cardinalilor la 70; în următorii patru ani mărește numărul lor la 87, cu cea mai mare reprezentare internațională din istorie. La mai puțin de trei luni de la alegerea sa a anunțat că va ține un sinod diecezan la Roma, va convoca un conciliu ecumenic pentru Biserica universală, și va revizui Codul de Drept Canonic. Sinodul, primul din istoria Romei, s-a ținut în 1960; Conciliul Vatican II a fost convocat în 1962; iar Comisia Pontificală pentru Revizuirea Codului a fost numită în 1963.

Enciclica sa progresivă, Mater et Magistra, a fost publicată în 1961, la comemorarea aniversării enciclicii Rerum novarum a papei Leon al XIII-lea. Pacem in terris, apărând libertatea și demnitatea omului ca bază a ordinii și păcii în lume, a fost promulgată în 1963. A ridicat Comisia Pontificală pentru Cinema, Radio și Televiziune la statut curial, a aprobat un nou cod al rubricilor pentru Misal și Breviar, a făcut progrese evidente în relațiile ecumenice creând un nou Secretariat pentru promovarea unității creștinilor și numind primul reprezentant la Adunarea Consiliului Mondial al Bisericilor ținut în New Delhi (1961). În 1960 a consacrat paisprezece episcopi pentru Asia, Africa și Oceania. Fundația Internațională Balzan i-a acordat premiul pentru Pace în 1962.

De la moartea sa din 3 iunie 1963 s-au scris și s-au spus multe despre căldura și sfințenia iubitului papă Ioan. Probabil că mărturia lumii a fost exprimată cel mai bine de desenul dintr-un ziar care reprezenta pământul învăluit în doliu și cu titlul simplu: „Un deces în familie”.

Papa Ioan al XXIII-lea a fost beatificat (declarat fericit) la 3 septembrie 2000, în timpul pontificatului papei Ioan Paul al II-lea. Trecerea sa în rândul sfinților a fost oficiată de papa Francisc în data de 27 aprilie 2014.

Ioan al XXIII-lea

Date personale Nume la naștere Angelo Giuseppe Roncalli  Născut 25 noiembrie 1881[1][2][3][4][5][6][7]  Sotto il Monte Giovanni XXIII, Italia  Decedat 3 iunie 1963 (81 de ani)[1][8][2][3][4][5][6][7]  Palatul Apostolic, Vatican  Înmormântat Bazilica Sfântul Petru din Roma  Cauza decesului cauze naturale[*] (cancer la stomac)  Părinți Giovanni Battista Roncalli[*]  Cetățenie  Italia  Vatican  Regatul Italiei  Religie Biserica Catolică  Ocupație preot catolic[*] diplomat  Activitate Început de pontificat 28 octombrie 1958 Final de pontificat 3 iunie 1963 Predecesor Pius al XII-lea Succesor Paul al VI-lea

·         1964: Frans Eemil Sillanpää, scriitor finlandez, laureat al Premiului Nobel (n. 1888)

* 1975: Eisaku Satō (佐藤 榮作 Satō Eisaku^?) (n. 27 martie 1901,^{[1][2][3][4][5]} Tabuse[*], Japonia – d. 3 iunie 1975,^[6][1][2][3] Tōkyō, Japonia) a fost un politician japonez care a ocupat funcția de prim-ministru al Japoniei din 1964 până în 1972. Este prim-ministrul cu a treia cea mai lungă durată de deținere a funcției și cu cel mai lung mandat neîntrerupt din istoria Japoniei.^[7]

Satō a fost ales în Dieta Națională în 1949, ca reprezentant al Partidului Liberal.^[8] Avansând treptat în ierarhia politică japoneză, el a ocupat o serie de funcții în guvernul Japoniei și a fost responsabil cu organizarea Olimpiadei de vară din 1964 de la Tokyo. În 1964 i-a succedat lui Hayato Ikeda ca prim-ministru al Japoniei, devenind primul prim-ministru japonez care s-a născut în secolul al XX-lea.

În calitate de prim-ministru, Satō a condus guvernul Japoniei într-o perioadă marcată de creștere economică rapidă și a dus o politică externă viguroasă.^[8] El a schițat cele trei principii antinucleare ale Japoniei la 11 decembrie 1967, a negociat restituirea insulelor Okinawa (ocupate de Statele Unite ale Americii la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial) către Japonia, care a avut loc oficial la 15 mai 1972, și a semnat actul de aderare a Japoniei la Tratatul de Neproliferare Nucleară, pentru care a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1974. Satō a împărțit Premiul Nobel pentru Pace cu Seán MacBride în 1974.^[8] El a fost premiat pentru demonstrarea voinței poporului japonez pentru pace și pentru semnarea Tratatului de neproliferare a armelor nucleare în 1970.^[19] A fost primul asiatic care a acceptat Premiul Nobel pentru Pace. (În 1973 politicianul vietnamez Le Duc Tho devenise primul asiatic care a câștigat premiul, dar îl refuzase. În timp ce se afla la un restaurant la 19 mai 1975, Satō a suferit un atac cerebral masiv, care l-a adus în starea de comă. A murit în 3 iunie 1975, la ora 12:55, la Centrul Medical Universitar Jikei, în vârstă de 74 de ani.^[10] După funeraliile publice, cenușa sa a fost înmormântată în cimitirul familiei din Tabuse.

Satō a fost onorat postum cu Colanul Ordinului Crizantemei, cea mai înaltă decorație din onoare din sistemul de onoruri japonez.  Satō s-a căsătorit la 23 februarie 1926 cu Hiroko Matsuoka (5 ianuarie 1907 - 16 aprilie 1987), nepoata diplomatului Yōsuke Matsuoka, și au avut doi fii, Ryūtarō și Shinji.^[10] Într-un interviu acordat în 1969 romancierului Shūsaku Endō și publicat în ziarul Shukan Asahi, soția sa l-a acuzat că este afemeiat și violent în relațiile casnice.^[25] Printre hobby-urile sale s-au numărat golful, pescuitul și ceremonia japoneză a ceaiului.^[10][11] Cel de-al 37-lea prim-ministru al Japoniei, Nobusuke Kishi, era fratele său mai mare; iar actualul prim-ministru, Shinzō Abe, este strănepotul său.^[26] Atât premierul Satō, cât și soția sa, Hiroko Matsuoka, sunt descendenți ai samurailor (samuraiul Nobuaki Sato a fost străbunicul lui Eisaku).   

Eisaku Satō
Eisaku Satō
Date personale
Născut	27 martie 1901[1][2][3][4][5]  Tabuse[*], Japonia
Decedat	3 iunie 1975 (74 de ani)[6][1][2][3]  Tōkyō, Japonia
Înmormântat	Eifuku[*]
Cauza decesului	hemoragie cerebrală[*]
Părinți	Hidesuke Satō[*]
Frați și surori	Ichirō Satō[*] Nobusuke Kishi[*]
Căsătorit cu	Hiroko Satō[*]
Copii	Satō Shinji[*]
Cetățenie	Japonia
Religie	Honganji-ha[*]
Ocupație	politician
Al 63-lea prim-ministru al Japoniei[*]
În funcție 14 ianuarie 1970 – 7 iulie 1972
Precedat de	Eisaku Satō
Succedat de	Kakuei Tanaka
Al 62-lea prim-ministru al Japoniei[*]
În funcție 17 februarie 1967 – 14 ianuarie 1970
Precedat de	Eisaku Satō
Succedat de	Eisaku Satō
Al 61-lea prim-ministru al Japoniei[*]
În funcție 9 noiembrie 1964 – 17 februarie 1967
Precedat de	Hayato Ikeda[*]
Succedat de	Eisaku Satō
Prim-ministru al Japoniei[*]
În funcție 9 noiembrie 1964 – 7 iulie 1972
Precedat de	Hayato Ikeda[*]
Succedat de	Kakuei Tanaka
Ministru al construcțiilor
În funcție 30 octombrie 1952 – 10 februarie 1953
Precedat de	Uichi Noda[*]
Succedat de	Kuichirō Totsuka[*]
Membru al Camerei Reprezentanților din Japonia[*]
În funcție 23 ianuarie 1949 – 3 iunie 1975
Șeful Secretariatului Guvernului Japoniei
În funcție 17 octombrie 1948 – 16 februarie 1949
Precedat de	Gizō Tomabechi[*]
Succedat de	Kaneshichi Masuda[*]
Premii	Premiul Nobel pentru Pace (1974) Ordinul Isabelei Catolica în grad de Mare Cruce[*] Ordinul Suprem al Crizantemei în grad de Mare Colan[*] Collar of the Supreme Order of the Chrysanthemum[*]
Partid politic	Partidul Liberal Democrat din Japonia
Alma mater	University of Tokyo Graduate School for Law and Politics[*] Fifth High School[*] Yamaguchi Prefectural Yamaguchi High School[*]

·         1977: Theodor Burghele (n. 12 februarie 1905, Iași - d. 3 iunie 1977, București) a fost un reputat medic chirurg și urolog, membru titular și președinte al Academiei Române. Între anii 1972-1975, a deținut funcția de ministru al sănătății; a fost membru supleant al CC al PCR.

Theodor Burghele s-a născut la data de 12 februarie 1905 în orașul Iași, într-o veche familie de boieri moldoveni. A urmat studii la Facultatea de Medicină din Iași (1922-1928), obținând în anul 1929, la Iași, titlul științific de doctor în medicină și chirurgie cu teza "Splenomegalia micotică". A urmat apoi cursuri de specializare la Clinica de urologie din Viena (1930-1931).

Și-a început activitatea profesională ca asistent universitar la clinica chirurgicală și urologică condusă de către prof. dr. Nicolae Hortolomei, al cărui elev a fost. În anul 1937, Burghele a devenit șef de lucrări, iar în 1940 conferențiar la Catedra de Chirurgie de la Spitalul Colțea.

În anul 1946, când se înființează o clinică de chirurgie a căilor urinare la Spitalul Panduri, a fost numit în funcția de profesor universitar la Facultatea de Medicină din București și a preluat conducerea unității. Ca urmare a demersurilor prof. Burghele s-a creat în anul 1965 la acel spital o policlinică de urologie și nefrologie, unde se făceau investigații complexe asupra bolnavilor trimiși din întreaga țară, în vederea efectuării de intervenții operatorii sau a tratamentelor ambulatorii.

Între anii 1957-1972 a fost rector al Institutului de Medicină și Farmacie din București. În anul 1969 a obținut titlul de Om de știință emerit. A fost ales ca membru corespondent (1955) și apoi membru titular (1963) al Academiei Române. De asemenea, între anii 1976-1977, a fost președinte al Academiei Române.

A fost membru activ sau de onoare al mai multor societăți și foruri medicale din țară sau internaționale: Societatea română de chirurgie, Academia franceză de medicină, Asociația franceză de urologie, Societatea internațională de chirurgie, membru asociat al Academiei de Chirurgie din Paris ș.a. A făcut parte din colegiul de redacție al revistelor: Chirurgia, Urologia internationalis, European Urology, Urologija y Nephrologia, Experimentalnia Hirurgija y Anestesiologija, Excepta medica (Surgy), International Urology and Nephro.

Șef de școală chirurgicală, remarcabil chirurg și profesor extrem de sever^[2], prof. dr. Theodor Burghele a abordat o variată gamă de probleme, atât în cercetare, cât și în diferitele studii publicate: dinamica căilor urinare superioare, tumorile renale, șocul chirurgical, anestezie și reanimare modernă, chirurgie experimentală.

În perioada 24 aprilie 1972 - 18 martie 1975, prof. dr. Theodor Burghele a deținut funcția de ministru al sănătății în guvernele din România, devenind și medicul personal al lui Nicolae Ceaușescu, care suferea de unele disfuncții ale aparatului urinar. A încetat din viață la data de 3 iunie 1977 în orașul București, în urma unui infarct miocardic.

Theodor Burghele a avut doi frați și o soră:

• Maria căsătorită cu generalul Dumitru Antonescu;
• Alexandru, funcționar de bancă;
• Constantin de profesie inginer care s-a căsătorit cu Paulina Elisa Negulescu.

Theodor Burghele a fost căsătorit cu Valentina Evghenia de origine rusească, ea fiind născută în Imperiul Rus pe 12 martie 1903. Există mențiuni documentare prin care se atestă faptul că Valentina Evghenia mai fusese căsătorită o dată, dar soțul ei a murit în timpul celui de al doilea război mondial. Această informație se regăsește în dosarele Securității. În aceste dosare se relevă și faptul că Valentina ar fi fost un timp femeie de serviciu în casa lui Theodor Burghele : în anul 1964 cei doi s-au căsătorit. Theodor și Valentina Evghenia nu au avut copii, singurul Burghele cu urmași a fost Constantin. Aceștia trăiau la București și Frankfurt

Date personale
Născut	12 februarie 1905 Iași, România
Decedat	3 iunie 1977, (72 de ani) București, Republica Socialistă România
Frați și surori	Maria, Constantin, Alexandru
Căsătorit cu	Valentina Evghenia
Naționalitate	română
Etnie	România
Ocupație	medic
Rector al Institutului de Medicină și Farmacie din București
În funcție 1957 – 1972
Președinte al Academiei Române
În funcție 1976 – 1977
Precedat de	Miron Nicolescu
Succedat de	Gheorghe Mihoc
Ministrul Sănătății
În funcție 24 aprilie 1972 – 18 martie 1975
Membru supleant al CC al PCR
Medic personal al lui Nicolae Ceaușescu
Premii	Om de știință emerit
Partid politic	Partidul Comunist din România
Alma mater	Facultatea de Medicină din Iași
Președinte al Academiei Române
Membru titular al Academiei Române

·         1977: A murit regizorul Roberto Rossellini, iniţiator al neorealismului în filmul italian. (“Roma, oraş deschis”, “Ioana pe rug”, “Stromboli”).  

Roberto Rossellini
Bergman și Rossellini
Date personale
Născut	8 mai 1906[1][2][3][4][5][6][7][8]  Roma, Regatul Italiei[9][10]
Decedat	3 iunie 1977 (71 de ani)[1][2][3][4][5][6][7][8]  Roma, Italia[11]
Înmormântat	Campo Verano[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Frați și surori	Renzo Rossellini[*]
Căsătorit cu	Ingrid Bergman (1950–1957) Assia Noris (1934–1936)
Copii	Isabella Rossellini Isotta Ingrid Rossellini[*] Renzo Rossellini[*] Gil Rossellini[*]
Cetățenie	Italia  Regatul Italiei
Ocupație	regizor de film actor producător de film dramaturg scenarist pilot de curse automobilistice[*]
Alte premii
Palme d'Or Nastro d'Argento[*] (1947) Leul de Aur

·         1989: A încetat din viaţă, la Teheran, Ruhollah Khomeiny, întemeietorul şi conducătorul spiritual al Republicii Islamice Iran; A condus Revoluția Iraniană din 1979, în urma căreia a devenit lider suprem al Iranului, țară pe care a condus-o până la moartea sa.

* 1990: Robert Norton Noyce (n. 12 decembrie 1927, Burlington, Iowa – d. 3 iunie 1990, Austin, Texas), supranumit „Primarul din Silicon Valley” este co-fondatorul Fairchild Semiconductor în 1957 și al Intel în 1968. Împreună cu Jack Kilby este considerat a fi inventatorul circuitului integrat care a revoluționat calculatorul personal.

·         2001: Actorul american Anthony Quinn a încetat din viaţă.  Antonio Rodolfo Ouinn Oaxaca, pe numele său adevărat, el s-a născut în Chihuahua în timpul Revoluției Mexicane fiind cunoscut și ca pictor sau scriitor, dar mai ales pentru activitatea sa cinematografică, pentru roluri memorabile în filme precum: Zorba Grecul, Ultimul tren din Gun Hill, Lawrence al Arabiei, Tunurile din Navarone, The Message, Secretul din Santa Vittoria, Cocoșatul de la Notre Dame, La strada și altele. A câștigat premiul Academiei Americane de Film pentru rolurile secundare interpretate în peliculele Viva, Zapata! în anul 1952 și Poftă de viață în 1956.

* 2004: Frances Shand Kydd (născută Burke Roche, fostă Viscontesă de Althorp) (20 ianuarie 1936 – 3 iunie 2004) a fost soția lui John Spencer, al VIII-lea Conte Spencer și mama prințesei Diana, Prințesă de Wales. După două căsătorii nereușite și moartea a doi dintre copiii săi, ea și-a devotat ultimii ani de viață muncii de caritate în cadrul bisericii romano-catolice.  

Frances Shand Kydd
Date personale
Nume la naștere	Frances Ruth Roche
Născută	20 ianuarie 1936 Park House, Sandringham, Norfolk, Anglia
Decedată	3 iunie 2004 (68 de ani) Seil, Argyll and Bute, Scoția
Cauza decesului	cancer al creierului[*]
Părinți	Edmund Roche, 4th Baron Fermoy Ruth Roche, Baroness Fermoy
Frați și surori	Edmund Roche, 5th Baron Fermoy[*]
Căsătorită cu	John Spencer, Viconte de Althorp (1954–1969) Peter Shand Kydd (1969–1990)
Copii	Lady Sarah McCorquodale Jane Fellowes, Baroness Fellowes The Hon John Spencer Dianei, Prințesă de Wales Charles Spencer, 9th Earl Spencer
Naționalitate	Britanică
Cetățenie	Regatul Unit
Religie	Romano-catolică
Ocupație	aristocrat[*]
Activitate
Cunoscută pentru	Mama Dianei, Prințesă de Wales

·         2009: David Carradine (născut John Arthur Carradine; n. 8 decembrie 1936, Hollywood, California - d. 3 iunie 2009, Bangkok) a fost un actor american și artist marțial, cunoscut pentru rolurile sale din filmele Kung Fu și Kill Bill. Actor prolific, David Carradine a apărut în peste 100 de filme^[6] și a fost nominalizat de patru ori la Globul de Aur.^[7] Ultima nominalizare a fost pentru rolul de titlu în filmul lui Quentin Tarantino, Kill Bill.

David Carradine

David Carradine, 2005 Date personale Nume la naștere John Arthur Carradine Născut 8 decembrie 1936 Hollywood, California, SUA Decedat 3 iunie 2009 (72 de ani) Nai Lert Park Hotel, Bangkok, Thailanda Înmormântat Forest Lawn Memorial Park[*]  Cauza decesului Asfixiere[2] Părinți John Carradine Ardanelle McCool Frați și surori Bruce Carradine[*] Keith Carradine[*] Robert Carradine[*]  Căsătorit cu Donna Lee Becht (1960–1968) Linda Gilbert (1977–1983)[3] Gail Jensen (1986–1997)[4] Marina Anderson (1998–2001) Annie Bierman (2004–2009; decesul lui)[5] Copii 3 copii, 4 copii vitregi Cetățenie  SUA  Ocupație Actor, regizor Activitate Alma mater San Francisco State University[*]   Ani de activitate 1947–2009 Partid politic Partidul Democrat   Partener(ă) Barbara Hershey (1969–1975) Rude Keith Carradine (frate vitreg) Robert Carradine (frate vitreg) Ever Carradine (nepoată) Martha Plimpton (nepoată) Premii Theatre World Award[*] (1966)

* 2010: Vladimir Igorevici Arnold (în rusă Влади́мир И́горевич Арно́льд, n. 12 iunie 1937 - d. 3 iunie 2010) a fost un matematician rus. A adus contribuții importante în domenii ca: teoria sistemelor dinamice, teoria catastrofelor, topologie, geometrie algebrică, mecanică clasică, teoria singularităților. Numele său a rămas și în denumirea teoremei Kolmogorov–Arnold–Moser.

Vladimir Arnold

* 2015: Lajos Magyari (n. 26 octombrie 1942 - d. 3 iunie 2015) a fost un senator român în legislatura 1992-1996 ales în județul Covasna pe listele partidului UDMR. În cadrul activității sale parlamentare, Lajos Magyari a inițiat o singură moțiune. Lajos Magyari a demisionat din Senat pe 11 septembrie 1996 și a fost înlocuit de senatorul Istvan Gazda.  

Lajos Magyari
Date personale
Născut	26 octombrie 1942  Odorheiu Secuiesc, Regatul Ungariei
Decedat	3 iunie 2015 (72 de ani)  Sfântu Gheorghe, România
Cetățenie	România
Ocupație	poet politician
Senator

* 2016: Muhammad Ali (născut sub numele Cassius Marcellus Clay, Jr., n. 17 ianuarie 1942,^{[1][2][3][4][5][6][7]} Louisville, SUA^[1] – d. 3 iunie2016,^{[1][3][4][5][6][7][8]} Scottsdale, Arizona, SUA^[9][10]) a fost un boxerprofesionist, campion mondial la box. În anul 1974 a fost ales Sportivul anului din SUA, iar în 1999, Ali a fost desemnat „Sportivul secolului” de revista americană Sports Illustrated. El este considerat cel mai mare campion de box la categoria grea precum și unul din cei mai populari sportivi al tuturor timpurilor. Încă de la începutul carierei profesioniste el își spunea ca fiind The Greatest și ca printr-un miracol, chiar s-a adeverit.^[11]

A fost numit după tatăl său, Cassius Marcellus Clay, Sr. Și-a schimbat numele în anul 1964, când s-a convertit la Islam (Sunnism). A început să se antreneze la vârsta de 12 ani, reușind la 22 de ani, în 1964, să câștige pentru prima dată titlul mondial la categoria supergrea într-un meci cu Sonny Liston. A mai câștigat titlul în 1974 și 1978.

În 1967, la trei ani după câștigarea titlului, Ali a refuzat înrolarea în Armata Statelor Unite pe motive religioase, opunându-se și implicării Statelor Unite ale Americii în Războiul din Vietnam. Guvernul american a refuzat să-l considere obiector de conștiință, deoarece Ali a declarat că ar lupta într-un război dacă așa i-ar cere Alah sau mesagerul său (Elijah Muhammad). A fost inițial arestat și găsit vinovat de eschivare de la serviciul militar, pierzându-și în aceeași zi și licența de boxer. Din această cauză nu a mai luptat timp de aproape patru ani, de la 23 la 27 de ani pierzând perioada de maximă performanță din cariera unui sportiv. Apelul său a ajuns până la Curtea Supremă a Statelor Unite, unde în 1971 s-a decis anularea condamnării, deoarece comisia de apel nu a oferit motivele pentru care nu a acceptat refuzul unui obiector de conștiință.^[12] Acest lucru l-a făcut pe Ali unul din reprezentații generației contraculturii.^[13][14]

Într-o perioadă în care majoritatea luptătorilor își lăsau managerii să vorbească în public, Ali, inspirat de wrestlerul „Gorgeous” George Wagner, capta întreaga atenție, fiind uneori provocator și adesea ironic și distractiv.^[15][16][17] A spus despre Frazier că era „prea prost pentru a fi campion”, despre Terrell că era un „Unchi Tom”, despre Patterson că era un „iepure” și despre Liston că îl va biciui „cum obișnuia taică-su să o facă”. Era principala voce a conferințelor de presă și a interviurilor, unde vorbea liber și despre probleme nelegate de box.^[18][19] Ali a preluat rolul și imaginea sportivului afro-american din America care își însușește mândria față de rasă, antagonizând albii majoritari.^[20][21] Conform scriitorului Joyce Carol Oates, el a fost unul din puținii sportivi care „definesc termenul de reputație publică”.^[22]

Despre viața și cariera lui s-au făcut filme, iar el însuși a fost distribuit ca actor în câteva pelicule,^[23] fiind portretizat, printre alții, de Will Smith în 2001, rol pentru care a fost nominalizat la Premiul Oscar. Un documentar recent, din 2013, „Procesele lui Muhammad Ali”, redă anii zbuciumați ai lui Ali care au urmat refuzul său de a se înrola în armata Statelor Unite, aflată în plin război cu Vietnamul

Muhammad Ali

Ali în 1967

* 2018: Alexandru Jula (n. 24 iulie 1934 Șimleu Silvaniei, Regatul României – d. 3 iunie 2018, Galaţi, România) a fost un interpret român de muzică ușoară. A debutat în televiziune la 23 august 1962, iar la radio pe 1 ianuarie1963.

De la 1 octombrie 1954 intră în echipa Teatrului Muzical "Nae Leonard" din Galați, secția estradă. Acolo debutează în spectacolul "Sugestii și reclamații" cu piesele "E toamnă iar" (Șt. Kardoș) și "Povestea cu Ileana Cosânzeana" (Nicolae Kirculescu).

Între 1965-1971 colaborează și la premierele Teatrului "Constantin Tănase" din București ("Carnaval la Tănase", "Aventurile unei umbrele", "Al optulea magnific", etc), numărându-se printre invitații permanenți ai spectacolelor Capitalei. Din 1972, timp de 8 ani, este cooptat și în colectivul Teatrului "Fantasio" din Constanța.

Alături de Ionel Miron și de Ilona Moțica a montat spectacolul "Fantasio Studio 1" jucat în stagiunile 1970/1971 și 1971/1972 ale teatrului constănțean. Tot alături de Ionel Miron a realizat spectacolul gălățean "Doi pe un balansoar... muzical" care a înregistrat peste 350 de reprezentații.

Primul single (realizat în 1966 împreună cu Ionel Miron) este urmat de alte 4 apariții personale, dintre care discul editat în 1968 înregistrează vânzări considerabile (conține piesele "Soția prietenului meu", "Floare albă din Pireu" și coveruri).

De-a lungul timpului a participat la festivaluri naționale și internaționale unde a câștigat mai multe premii:

• Este laureat al Concursului de creație și Interpretare "Melodii '79" pentru interpretarea piesei "Am auzit de dragoste" (V. Veselovschi).
• În 1968 participă la Festivalul de la Berlin.
• În 1978 participă la Festivalul de la Poznan, Polonia.
• La Festivalul de muzica ușoară de la Mamaia participă în 1966 și în 1969.
• In anul 1998, la Constanța primește Diploma de Excelență la Festivalul Național al Teatrelor de Revistă.
• În anul 2000 obține Premiul Național de Revistă.
• În 2002 primește Diploma de Onoare în cadrul Galei Muzicii Ușoare Românești "O zi printre stele" a Ministerului Culturii și Cultelor.
• Tot în anul 2002 este desemnat Cetățean de Onoare al municipiului Galați.

După 2000 este prezentatorul emisiunii "Jula și prietenii", difuzată la TV Galați, unde sunt prezenți invitați de seamă din lumea muzicii ușoare și populare.

Albume:

• Mi-ai adus iar primăvara (1968)
• Mă-ntorc la tine (1987)
• Un dor o speranță (1989)
• Iubire târzie (1999)
• Cântați cu bunicul (2001)

Alexandru Jula

Date personale Nume la naștere Alexandru Jula Născut 24 iulie 1934 Șimleu Silvaniei, Regatul României  Decedat 3 iunie 2018 (83 de ani) Galați, România  Cetățenie  România  Ocupație cântăreț, muzician, prezentator, producător muzical și TV Activitate Origine  Șimleu Silvaniei, județul Sălaj, România Gen muzical Muzică ușoară Instrument(e) Voce Ani de activitate 1954-2018

* 2019: Agustina Bessa-Luís, scriitoare portugheză (n. 1922)

* 2019: Jacek Izydor Fisiak (n. 10 mai 1936,^[1] Konstantynów Łódzki, Polonia – d. 3 iunie 2019) a fost un filolog polonez, istoric de limbă engleză, profesor la Universitatea „Adam Mickiewicz” din Poznań, între anii 1965-2005 director al Institutului de Filologie Engleză, între anii 1985-1988 rector de asemenea al universității; între anii 1988-1989 ministru al educației naționale, profesor la Școala superioară de Limbi Străine „Samuel Bogumił Lindy” din Poznań; membru al Academiei de Științe Poloneze, membru al Academiei Europene de Știință, Artă și Literatură. În 1959 a absolvit filologia engleză la Universitatea din Varșovia. În 1962 a devenit doctor, în 1966 doctor în filosofie, în 1970 profesor asociat, în 1977 profesor. Din 1965 este legat de Universitatea Adam Mickiewidz din Poznań(în anii 1985-1988 rector). Din 14 octombrie 1988 până la 1 august 1989 a fost ministrul educației naționale în guvernul lui Mieczysław Rakowski. A participat la procedurile Mesei Rotunde în calitate de copreședinte în cadrul Comisiei de Știință, Educație și Progres tehnologic. Din 1966 până în 1990 a făcut parte din PZPR. Partidul Unit Muncitoresc. În munca științifică s-a ocupat de lingvistică istorică, contrastivă, și teoretică precum și de lexicografie. Promovează peste 50 de lucrări doctorale precum și peste 300 de licențe. Autor al 35 cărți, redactor al următoarelor 37. De asemenea a publicat 41 de articole în reviste de specialitate, 36 în ediții redactate precum și 23 de recenzii. Decizia președintelui Aleksandru Kwaśniewski din 28 octombrie 2005 cu privire la recunoașterea extraordinarelor servicii aduse științei poloneze, pentru realizarile în lucrul didactic și organizatoric a dus la decorarea lui J. I. Fisiak cu Marea Cruce a Ordinului Renașterii Poloniei, iar mai devreme, în 1996 președintele Aleksander Kwaśniewski i-a acordat Crucea Comandantului cu stea, precum și Ordinul Renașterii Poloniei. La 19 aprilie 2006 la Universitatea „Adam Mickiewicz” din Poznań cu ocazia retragerii precum și a apropierii împlinirii vârstei de 70 ani lui Jacek Fisiak i-a fost sărbătorită ziua de naștere care scotea în evidență serviciile sale aduse anglisticii poznaniene. Scrisoarea de felicitare primită din partea ministrului științei și educației superioare, prof. Stefan Jurga l-a desemnat subsecretar de stat. Studenții și angajații la UAM s-au opus sărbătoririi profesorului acționând în opoziție cu anii 80 ai secolului XX ( printre alții și Przemysław Alexandrowicz). I s-a reproșat în principal colaborarea transparentă cu autoritățile și serviciile PRL( Republica Populară Polonă) împotriva societății academice, printre altele eliberarea angajaților din motive politice. Doctor honoris causa la Universitatea din Jyväskylä, precum și la Universitatea Opole (10 martie 2005). 

Jacek Izydor Fisiak
Date personale
Născut	10 mai 1936[1]  Konstantynów Łódzki, Polonia
Decedat	3 iunie 2019 (83 de ani)
Cetățenie	Polonia
Ocupație	filolog[*]
Ministru al educației naționale
În funcție 14 octombrie 1988 – 1 august 1989
Precedat de	Henryk Bednarski[*]
Succedat de	Henryk Samsonowicz[*]
Partid politic	PMUP
Alma mater	Universitatea din Varșovia

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Mc Luchilian, Ipatie și Paula fecioara