3. /7 AUGUST 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ

+) Sf Cuv Teodora de la Sihla; +) Sf Cuv Pafnutie – Pârvu Zugravul; Sf Cuv Mc Dometie Persul; Sf Ier Narcis, arhiepiscopul Ierusalimului; Sf Cuv Nicanor

Sf Cuv Teodora de la Sihla

Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla – Această floare duhovnicească şi mireasă a lui Hristos, pe care a odrăslit-o pământul binecuvântat al Moldovei, s-a născut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vânători – Neamţ, din părinţi binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu. Tatăl ei, Ştefan Joldea Armaşul, avea dregătorie ostăşească, aşa cum şi numele îl arată, fiind paznic al Cetăţii Neamţului şi armaş, adică făuritor de arme pentru cei ce apărau vestita cetate a Moldovei. Mama sa, al cărei nume nu este cunoscut, se îngrijea de cele ale casei şi de buna creştere, în frică de Dumnezeu, a celor două fiice, Teodora şi Maghiţa (Marghioliţa).

Fiica mai tânără s-a mutat curând la Dumnezeu, iar fericita Teodora, sub povăţuirea duhovnicului ei – Sfântul Ioan de la Râşca, pe atunci stareţ al Mănăstirii din Cetatea Neamţului, sporea în rugăciune şi fapte bune, iubind din tot sufletul pe Hristos şi dorind să-I închine toată viaţa ei. Voinţa părinţilor ei a fost însă alta, iar Teodora a fost căsătorită, împotriva voinţei ei, cu un tânăr evlavios din cetatea Ismail. Neavând copii, iar sufletul Teodorei fiind rănit de dragoste pentru Iisus Hristos şi arzând de dorinţa unei vieţi cu totul curate, închinate numai Lui, s-au învoit să îmbrăţişeze viaţa monahală. Marii sihaştri, vechii ei sfătuitori, ce se nevoiau în acea vreme prin pădurile şi munţii din ţinutul Neamţ, precum şi duhovnicul care îi cunoştea firea evlavioasă şi râvna pentru rugăciunea de taină, o îndemnau spre viaţa de sihăstrie.

Astfel, fericita Teodora a intrat în cinul monahal la Schitul Vărzăreşti – Vrancea, iar după doi ani, soţul ei s-a călugărit în Schitul Poiana Mărului, primind numele de Elefterie. Aşa a binevoit Dumnezeu să-i povăţuiască pe amândoi pe calea sfinţeniei şi a mântuirii.

La Vărzăreşti, fiecare călugăriţă din schit se nevoia cu mare râvnă pentru Hristos, însă Cuvioasa Teodora le întrecea pe toate celelalte surori în rugăciune, smerenie şi nevoinţă duhovnicească.

După câţiva ani, năvălind turcii în acele părţi, au dat foc Schitului Vărzăreşti. Atunci toate surorile din obşte s-au risipit în pădurile seculare din partea locului, aşteptând să treacă primejdia şi mânia lui Dumnezeu. La fel a făcut şi Cuvioasa Teodora. S-a retras în munţii Vrancei împreună cu stareţa ei, schimonahia Paisia, a cărei ucenică era. Acolo se nevoiau singure, acoperite de mâna lui Dumnezeu, în post şi rugăciune, răbdând multe ispite de la diavoli, foame, frig şi tot felul de încercări.

Răposând stareţa ei, fericita Teodora, în urma unei descoperiri dumnezeieşti, a părăsit munţii Vrancei şi s-a retras în părţile Neamţului, pentru a se nevoi în pădurile neumblate din jurul schiturilor Sihăstria şi Sihla. După ce, mai întâi, s-a închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamţ, egumenul lavrei a trimis-o la Sihăstria să urmeze sfatul egumenului de acolo. Cu binecuvântarea ieroschimonahului Varsanufie, egumenul Sihăstriei, fericita Teodora a fost încredinţată duhovnicului Pavel, care a dus-o în pustie, în apropierea Schitului Sihla, sfătuind-o să rămână acolo până la moarte, dacă va putea răbda asprimea vieţii pustniceşti, iar de nu va putea suferi ispitele şi frigul iernii, să se aşeze la o sihăstrie de călugăriţe.

Aşa a ajuns fericita Teodora în munţii Sihlei, iar un sihastru bătrân i-a oferit chilia sa, care se afla sub stâncile uriaşe ale Sihlei, iar el şi-a căutat adăpost şi mai tainic în altă parte. Acolo s-a nevoit Cuvioasa cu bărbăţie mulţi ani, ostenindu-se singură în post şi rugăciuni de toată noaptea, în lacrimi şi mii de metanii, departe de lume. Numai Cuviosul Pavel din Sihăstria, duhovnicul ei, o cerceta din când în când, o mărturisea, o sfătuia, o împărtăşea cu Sfintele Taine şi îi ducea cele de trebuinţă.

După un timp, a răposat fericitul duhovnic Pavel, iar Cuvioasa Teodora a rămas cu totul singură, căci nimeni nu ştia locul şi aspra ei nevoinţă. Cu timpul i s-au rupt şi hainele, iar ca hrană avea doar măcriş, fructe de pădure şi alune. În această şcoală a liniştii şi nevoinţei a dobândit Cuvioasa darul rugăciunii de foc, ce se lucrează în inimă, darul lacrimilor, al răbdării şi al negrăitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia nici de frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, căci era ca un diamant strălucitor în munţii Sihlei, fiind uitată de oameni, însă umbrită necontenit de harul Duhului Sfânt.

Năvălind turcii să prade mănăstirile şi satele, au ajuns până la Sihla, iar Sfânta Teodora s-a adăpostit în peştera ei din apropiere. Descoperind-o păgânii, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape din mâinile lor. În clipa aceea, prin minune, s-a crăpat stânca din adâncul peşterii, cum se vede până astăzi, iar fericita s-a izbăvit de moarte. În această peşteră s-a nevoit Sfânta Teodora în ultimii ani ai vieţii sale. Stăruind neîncetat în rugăciunea de taină a inimii, faţa i se lumina, iar trupul i se ridica de la pământ, asemenea Sfintei Maria Egipteanca. Din timp în timp, păsările cerului îi aduceau în ciocurile lor, prin voia Domnului, fărâmituri de pâine de la trapeza schitului Sihăstria, iar apă bea din scobitura unei stânci din apropiere, numită până astăzi Fântâna Sfintei Teodora.

Ajungând Cuvioasa aproape de sfârşitul vieţii şi cunoscând că o cheamă Hristos la cereştile locaşuri, unde este odihna şi desfătarea tuturor sfinţilor, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i trimită un preot ca s-o împărtăşească cu Preacuratele Taine. Astfel, cu rânduială de sus, egumenul Sihăstriei a observat că păsările duceau fărâmituri spre Sihla şi a trimis doi fraţi să vadă unde anume se duc. Călăuziţi de mâna lui Dumnezeu, fraţii au ajuns noaptea aproape de peştera Sfintei Teodora şi au văzut-o cum se ruga cu mâinile înălţate spre cer, învăluită în lumină ca de foc. Atunci, înfricoşându-se, au strigat, iar Cuvioasa, chemându-i pe nume, le-a cerut o haină ca să se acopere, căci hainele îi erau rupte şi zdrenţuite de vreme, şi le-a spus să coboare la Sihăstria şi să aducă un duhovnic, care să o spovedească şi să o împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos.

Călăuziţi de o lumină cerească, fraţii au mers repede la schit şi dimineaţa au adus la peşteră pe ieromonahul Antonie şi ierodiaconul Lavrentie, cu Sfintele Taine. După ce Sfânta Teodora şi-a făcut cuvenita spovedanie şi şi-a destăinuit viaţa şi ispitele ei, a rostit Crezul, s-a închinat, a primit dumnezeieştile Taine şi, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate, şi-a dat duhul în mâinile Lui. Apoi părinţii au făcut slujba înmormântării şi au îngropat sfântul ei trup în peşteră. Aceasta s-a petrecut în al treilea deceniu al secolului al XVIII-lea.

Între anii 1725-1780, întru pomenirea nevoinţelor Cuvioasei Teodora, s-a ridicat Schitul Sihla cu o bisericuţă de lemn şi câteva chilii, având hramul Schimbarea la Faţă, care, cu unele adăugiri şi prefaceri, dăinuieşte şi azi.

Cinstitul trup al Sfintei Teodora a rămas în peşteră până prin anii 1828-1835, când familia domnitorului moldovean Mihail Sturza, care a reînnoit Schitul Sihla, a aşezat moaştele ei în raclă de preţ şi le-a depus în biserica schitului, spre închinare. Apoi, zidind o biserică nouă la moşia lui din satul Miclăuşeni – Iaşi, le-a adus în această biserică şi multă lume venea aici să se închine, primind ajutorul Cuvioasei. În anul 1853 familia Sturza a convenit cu stareţul Mănăstirii Pecerska din Kiev să dea sfintele moaşte în schimbul unor veşminte preoţeşti şi arhiereşti. Aşa s-au înstrăinat moaştele Sfintei Teodora din patria ei şi se păstrează în peşterile de la Pecerska, aşezate în raclă de mult preţ, pe care sunt scrise aceste cuvinte: Sfânta Teodora din Carpaţi.

Aceasta este, pe scurt, viaţa Sfintei Teodora de la Sihla şi acestea sunt faptele ei, prin care a bineplăcut lui Dumnezeu, numărându-se în cetele Sfinţilor, fiind socotită cea mai aleasă nevoitoare pe care a odrăslit-o vreodată ţara noastră. Credincioşii din Moldova au început să o socotească şi să o cinstească drept Sfântă îndată după adormirea ei în Domnul, mergând în pelerinaj la chilia ei din peştera de lângă Schitul Sihla.

La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat-o, trecând-o oficial în rândul Sfinţilor, cu zi de prăznuire la 7 august.

Sf Cuv Pafnutie – Pârvu Zugravul

În zilele de 4 și 5 iulie 2017, în Sala Sinodală din Reședința Patriarhală, a fost aprobată solicitarea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Munteniei și Dobrogei de canonizare a Cuviosului Pafnutie - Pârvu Zugravul (1657-1735). Proclamarea oficială va avea loc în ziua de 6 august 2017, urmând ca Sfântul Cuvios Pafnutie să fie prăznuit anual în ziua de 7 august.

Cuviosul Pafnutie, vestit iconar cunoscut cu numele de Pârvu ,,Mutul”, s-a născut în Câmpulung-Muscel, la 12 octombrie 1657, ca fiu al preotului Ioan Pârvescu (1623-1702) și al credincioasei sale soții, al cărei nume nu s-a păstrat. La botez a primit numele nașului său, marele vistiernic Pârvu Vlădescu, un creștin evlavios și ctitor de biserici. Crucea încercărilor s-a abătut asupra familiei preotului Ioan, când preoteasa acestuia a trecut la Domnul ca o muceniță, născând pe al șaselea copil.

Boala a secerat apoi pe cinci dintre ei, Pârvu fiind singurul rămas în viață. Prin urmare, preotul Ioan Pârvescu s-a călugărit la Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung Muscel, luând cu sine și pe fiul său Pârvu, în vârstă de 11 ani. La școala acelei mănăstiri s-a deprins cu cititul și scrisul, dar și cu cele dintâi taine ale zugrăviei, adică ale picturii bisericești, alături de monahul Evghenie, care l-a luat lângă sine, pe schele, punându-i în mâini scoica pentru amestecat culorile şi găsindu-l înzestrat pentru iconografie.

La împlinirea vârstei de 18 ani, Pârvu și-a îndreptat paşii spre pământul binecuvântat al Moldovei, trimis să înveţe zugrăvia în Bucovina, cu un vestit meșter rus. Acolo a deprins tainele pictării icoanelor și a luat ca pildă de iconografie numeroasele mănăstiri și biserici bucovinene, împodobite cu picturi interioare și exterioare. După 5 ani s-a întors din Moldova, devenind pentru scurt timp pictor de curte al boierilor Vlădeşti, urmașii nașului său.

Din această perioadă, datează şi cea dintâi pictură a sa la biserica Mănăstirii Aninoasa (jud. Argeș). Apoi, alături de monahul Evghenie, primul său dascăl, a pictat biserica Mănăstirii Negru Vodă (oraș Câmpulung-Muscel, jud. Argeș).

Fiind recomandat familiei domnești a Cantacuzinilor, a zugrăvit mai multe ctitorii ale acestora, dar și unele ale Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, și anume: mănăstirile Cotroceni (București), Mărgineni (azi penitenciar, com. I. L. Caragiale, jud. Dâmbovița), Sinaia (jud. Prahova), Colţea (București), Berca (jud. Buzău), Schitul Poiana (com. Poiana Câmpina, jud. Prahova), Schitul Lespezi (oraș Comarnic, jud. Prahova) şi Bordeşti (jud. Vrancea), bisericile de mir de la Filipeştii de Târg (distrusă, jud. Prahova), Filipeştii de Pădure (jud. Prahova), Călineşti (com. Florești, jud. Prahova) și Măgureni (jud. Prahova), biserica Adormirea Maicii Domnului, din Râmnicu Sărat (jud. Buzău) şi biserica de la Fundenii Doamnei (com. Dobroești, jud. Ilfov); biserica Mănăstirii Mamu (com. Lungești, jud. Vâlcea), precum şi biserica Sfântul Gheorghe Nou din București.

De asemenea, alături de fresce, Pârvu Mutu a pictat şi icoane pe lemn. Dintre ele, cea mai cunoscută se află la Mănăstirea Sinaia: icoana Sfintei Treimi (numită și Sfânta Troiță, Cina din Mamvri sau Filoxenia lui Avraam), inspirată de icoana asemănătoare a Sfântului Andrei Rubliov, din Rusia (sec. XV).
Pârvu Pârvescu a primit supranumele de Mutul nu pentru că ar fi fost mut, ci deoarece picta fără să vorbească și fără să mănânce, adică în post şi rugăciune. Dacă spunea vreun cuvânt sau gusta hrană, întrerupea lucrul în ziua respectivă. Astfel, făcea mai lucrător darul primit de la Dumnezeu, dobândind har pentru nevoința sa și iscusință în lucrarea iconografiei.

Stabilit în cele din urmă în București, a ajuns dascăl la propria sa școală de zugrăvie, în care a format mai mulți ucenici. Căsătorit cu credincioasa Tudora, a avut doi copii, Pârvu și Gheorghe, dar la scurt timp a avut de purtat și el, precum odinioară tatăl său, crucea încercărilor vieții. Soţia sa, Tudora, a trecut la cele veşnice, iar el a pornit într-un pelerinaj la Ierusalim, în timpul căruia a postit și s-a rugat stăruitor.

La întoarcere, în anul 1718, luminat de harul lui Dumnezeu, intră în monahism la Mănăstirea Mărgineni, împreună cu fiul său cel mai mic. Pârvu primește numele de Pafnutie, iar fiul său, Gheorghe, pe cel de Gherasim. La Mărgineni, monahul Pafnutie, dovedind o vastă cultură și cunoașterea de limbi străine, se îndeletnicește și cu traducerea în românește a unor texte din vasta bibliotecă înființată acolo de Cantacuzini.

În 1731, după 13 ani de nevoință, rabdă o nouă încercare: fiul său, monahul Gherasim, trece la cele veșnice. Înțelegând pe deplin deșertăciunea lumii și fugind de laudele oamenilor, Cuviosul Pafnutie a căutat și mai multă însingurare, trebuincioasă pentru rugăciunea cea de taină a inimii și, luând binecuvântarea starețului Cosma, s-a îndreptat spre schitul mai depărtat de lume, din inima codrilor, Robaia (com. Mușătești, jud. Argeș). Acolo a primit marea schimă călugărească și s-a nevoit încă patru ani în rugăciune, tăcere, răbdare și smerenie, trecând la Domnul în anul 1735.

Cuviosul Pafnutie – Pârvu, iconarul de la Robaia, a fost recunoscut drept cel mai mare pictor bisericesc român al epocii cantacuzine și brâncovenești, întemeietor și dascăl al unei școli de iconografie bizantină cu specific național, dar și ca un mare trăitor al Ortodoxiei româneşti. Luând aminte la viața virtuoasă, la nevoința și lucrarea Cuviosului Pafnutie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinților, în anul 2017, an închinat iconarilor și pictorilor bisericești, rânduindu-i zi de pomenire în data de 7 august.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Troparul Cuviosul Pafnutie (glasul 1)
Iconar iscusit al Arătării lui Dumnezeu, zugrav al firii omenești luminate de har și al frumuseților Raiului, Cuvioase Părinte Pafnutie, slujind lui Hristos în toată viața ta, prin lucrare stăruitoare în tăcere, rugăciune și răbdare, vas ales al Duhului Sfânt te-ai făcut. Pentru aceasta, roagă-te Preasfintei Treimi să mântuiască sufletele noastre.

Condacul (glasul al 3-lea, podobie: Fecioara, astăzi…)
Rugător către Hristos întru tăcere smerită, iconar preaiscusit și lucrător al virtuții fiind tu, Sfinte Pafnutie, Cuvioase, vas ales te-ai arătat cereștilor daruri, iar acum, în cer te bucuri de strălucirea Treimii Sfinte, în veci.

În aceasta luna, în ziua a saptea, pomenirea Preacuviosului Mucenic Dometie persul împreuna si cu doi ucenici ai sai.

Acest sfânt a trait pe vremea împaratului Constantin si era pers de neam. Fiind învatat credinta lui Hristos de un oarecare Agar, a parasit pagânatatea; si se duse la cetatea Nisibi, ce se afla la hotarele romanilor si ale persilor. Si intrând în mânastire, a primit sfântul Botez si a îmbracat cinul calugaresc, aratând tot felul de sârguinta si nevointa. Dar fiindca din bântuirea vicleanului diavol a fost zavistuit de catre calugarii din mânastire, a fugit de acolo si s-a dus la Mânastirea Sfintilor Mucenici Serghie si Vach în cetatea numita a lui Teodosie. Acolo a urmat vietii si petrecerii arhimandritului Urvil, care l-a hirotonit diacon. Si vrând arhimandritul Urvil sa-l hirotoneasca si preot, Sfântul Dometie s-a dus de acolo, si suindu-se într-un munte, a suferit zaduful si frigul si patimile. Apoi intrând într-o pestera facuta cu mestesug si ramânând acolo putina vreme, primea pe cei ce veneau la el, si prin multele minuni facute în numele lui Hristos întorcea pe necredinciosii elini de la ratacirea idoleasca la credinta în Hristos. Ajungând împarat Iulian Apostatul, a poruncit sa fie ucis sfântul cu pietre. Iar cei ce mersesera cu porunca, aflându-l cu doi ucenici ai lui, cântând lauda de la al treilea Ceas, au îngropat si pe fericitul Dometie si pe cei doi ucenici, acoperindu-i cu pietre.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Sfintitului Mucenic Narcis, patriarhul Ierusalimului, care de sabie s-a savârsit.

Tot în aceasta ziua facem si pomenirea Preacuvioasei Maicii noastre TEODORA DE LA SIHLA, care a sihastrit multi ani, la sfârsitul secolului al XVII-lea, într-o pestera din preajma Schitului Sihla-Neamt.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sf Cuv Nicanor

Sfântul Nicanor, cuviosul făcător-de-minuni din Zavorda, este prăznuit anual în data de 7 august. Sfântul s-a născut în anul 1491, în Tesalonic. Părinții săi, Ioan și Maria, doi credincioși înstăriți, au întâmpinat mari greutăți în a dobândi prunci. După mulți ani de rugăciuni, posturi și fapte bune, cei doi au dobândit de la Dumnezeu un băiat, pe care l-au botezat Nicolae.

Dorind a avea o viețuire creștină, părinții săi l-au dat pe băiat în grija unui învățător creștin. Încă din fragedă vârstă, tânărul Nicolae și-a manifestat dorința de a intra în mănăstire. Pentru aceasta, el se va deprinde rapid cu rugăciunile îndelungate, cu posturile, cu privegherile și cu studiul sfânt.

Pe când tânărul avea numai 20 de ani, tatăl său a trecut la cele veșnice, iar, la scurt timp, și mama sa. Văzându-se unic moștenitor al unei mari averi, tânărul va împărți întregul avut săracilor și orfanilor, după care va lua drumul mănăstirii, primind numele Nicanor. Datorită viețuirii lui înalte, mulți au început a-l căuta, pentru sfătuire și binecuvântare.

Vestea despre monahul nevoitor Nicanor a ajuns până la mitropolitul din Tesalonic, care îl va și hirotoni diacon, iar mai apoi preot, păstrându-l lângă dânsul. Cu toate acestea, sfântul își dorea încă o viață sihăstrească, liniștită și tăcută. Astfel, într-o noapte, pe când sfântul se ruga și priveghea, o voce dumnezeiască i-a spus: „Mergi în muntele Kalistratos, pentru a duce luptele cele înalte.”

La numai cei 27 de ani ai săi, părintele Nicanor a plecat spre destinația revelată împreună cu Sfântul Dionisie din Olimp. Pe cale însă, prin mijlocirea lui Dumnezeu, drumurile celor doi se vor separa, numai Nicanor ajungând în Muntele Kalistratos, cunoscut și sub denumirea de muntele Vermion sau Grevena. Ajuns în muntele pustiu, tânărul își va săpa singur o peșteră sihăstrească, în pieptul muntelui stâncos, deasupra apelor râului Aliakmonas. Deși ducea viață pustnicească, sfântul cobora uneori în satele din împrejurimi, pentru a-i întări în credință pe creștinii greu încercați de vremuri.

Într-o noapte, tot în vremea rugăciunii, o voce dumnezeiască i-a cerut să urce pe culmea muntelui, să afle o icoana cu Mântuitorul Iisus Hristos; această icoană fusese ascunsă în munte încă din vremea iconoclaștilor. Aflând icoana, Dumnezeu i-a cerut sfântului să zidească pe acel loc o mănăstire. Astfel, sfântul va zidi mănăstirea închinată Schimbării la Față a Domnului.

Sfântul Cuvios Nicanor a trecut la cele veșnice în ziua de 7 august 1549, la vârsta de numai 58 de ani. Sfintele sale moaște sunt păstrate, cu mare evlavie, în capela închinată Sfântului Ioan Botezătorul, în incinta mănăstirii sale.