2. /26 OCTOMBRIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători
B. Decese; Sărbători
Decese
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. – foto: basilica.ro
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir – Sfântul Tesalonicului, martir creștin, sfânt militar din veacul al III-lea care a trăit în vremea împăraților Maximian și Dioclețian (284-305), în cetatea Tesalonic (Salonic, în Grecia de azi). Este venerat ca fiind unul dintre cei mai mari sfinți militari, atât în Biserica Ortodoxă, cât și în Biserica Catolică de rit bizantin și de rit roman si se se sărbătorește la data de 26 octombrie. (…)
Şi fiindcă s-a aflat că Sfântul Dimitrie a îndemnat la aceasta pe Nestor, a trimis ostași și le-a poruncit să-l străpungă cu sulițele pe sfântul în temniță, pentru că a fost pricina morții lui Lie. Şi făcându-se aceasta, îndată marele Dimitrie și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, făcând după moartea sa multe minuni și uimitoare tămăduiri. Apoi, din porunca împăratului s-a tăiat și capul lui Nestor (pomenirea Sfântului Nestor se face la 27 octombrie).
· 899 - A murit regele anglo-saxon Alfred cel Mare (n.cca 849). A fost rege al regatului Wessex din 871 pînă la moartea sa.
Alfred cel Mare (c. 849 – 26 octombrie 899), rege anglo-saxon al regatului Wessex din 871 pînă în 899 – foto: compendium.ro
A reorganizat armata de uscat și marina, justiția și educația si a inființat școli unde se putea învăța latina, engleza, călăria și vânătoarea cu soimi. Din ordinul său se înceape o Cronică anglo-saxonă, unde sunt notate anual principalele evenimente. El însuși a fost scriitor și traducător si a tradus Istoria ecleziastică de Beda , Istoria universală de Orosius, Regula pastorală a lui Grigorie cel Mare si Mângâierile filozofiei de Boetius.
· 1737: Rinaldo d'Este (26 aprilie 1655 – 26 octombrie 1737) a fost Duce de Modena și Reggio din 1695 până la moartea sa. A fost succedat de fiul său.
Născut la Palatul Ducal din Modena, a fost singurul fiu din cea de-a treia căsătorie a lui Francesco I d'Este, Duce de Modena. Mama lui a fost Lucrezia Barberini, fiica lui Taddeo Barberini și Anna Colonna.
Creat cardinal în 1686, el a părăsit cariera ecleziastică în 1694 pentru a-i succeda ca duce nepotului său, Francesco al II-lea. S-a căsătorit cu Prințesa Charlotte Felicitas de Brunswick-Lüneburg (1671–1710), fiica cea mare a lui Johann Friedrich, Duce de Brunswick-Lüneburg. A sperat că această căsătorie cu o prințesă germană i-ar oferi sprijinul de la diverse case regale germane, inclusiv al Habsburgilor, care erau rude de sânge cu soția sa.
Rinaldo s-a căsătorit cu Charlotte la Modena la 11 februarie 1696. În ciuda problemelor financiare ale Modenei, nunta a fost extravagantă. S-a comandat artistului Marcantonio Franceschini să picteze o cameră, Salone d'onore la palatul ducal în onoarea acestei căsătorii.
Charlotte a murit la palatul ducal din Modena după nașterea celui de-al șaptelea copil, o fiică, în septembrie 1710. De asemenea, copilul a murit.
Prima acțiune a lui Rinaldo în calitate de Duce a fost să reducă prețul la cereale și să îmbunătățească condițiile de viață ale țăranilor.
La izbucnirea Războiul Succesiunii Spaniole (1702), el a declarat neutralitatea, dar acest lucru nu a împiedicat trupele franceze să captureze Modena. Ducele a fost forțat să plece la Bologna. În 1707, după un lung asediu, la care Rinaldo a luat parte, trupele germane au alungat pe francezi din capitala sa. În tratatul de pace rezultat, Rinaldo a dobândit ducatul de Mirandola, dar a pierdut Comacchio. În 1721, el a încercat să stabilească relații mai prietenoase cu Franța, prin căsătoria fiului său Francesco cu Charlotte Aglae d'Orléans, fiica lui Philippe d'Orléans, Duce de Orléans, regentul Franței în timpul minoratului regelui Ludovic al XV-lea.
Charlotte Aglaé a primit o zestre imensă de 1,8 milioane de livre, din care jumătate a fost contribuția în numele tânărului rege Ludovic al XV-lea. Din țara sa adoptivă, Charlotte Aglaé a primit un trusou format din diamante și portrete cu viitorul ei soț. Cu toate acestea, mariajul s-a dovedit problematic, în principal din cauza comportamentului imoral al noii sale nore. Pentru a păstra pacea la curte, Rinaldo a trebuit să le construiască lor o reședință separată la Rivalta.
De asemenea, a eșuat în încercarea de a obține Ducat de Parma prin căsătoria fiicei sale, Enrichetta, cu Antonio Farnese, Duce de Parma. În cazul în care ducele murea fără moștenitori, Elisabeta Farnese, regina Spaniei, a achiziționat ducatul pentru fiul ei, Carlos al Spaniei, un membru al Casei de Bourbon.
Rinaldo a fost succedat de fiul său Francesco.
Descendenți:
- Benedetta Maria Ernesta d'Este (18 august 1697–16 septembrie 1777) a murit celibatară;
- Francesco d'Este (2 iulie 1698–22 februarie 1780) viitorul Duce de Modena; s-a căsătorit cu Charlotte Aglaé d'Orléans și a avut copii;
- Amalia Giuseppina d'Este (28 iulie 1699–5 iulie 1778) s-a căsătorit cu marchizul de Villeneuf, nu a avut copii;
- Gian Federico d'Este (1 septembrie 1700–24 aprilie 1727)
- Enrichetta d'Este (27 mai 1702–30 ianuarie 1777) s-a căsătorit cu Antonio Farnese, Duce de Parma cu care nu a avut copii; s-a căsătorit cu Leopold, Landgraf de Hesse-Darmstadt, cu care a avut copii
- Clemente d'Este (20 aprilie 1708–23 aprilie 1708) a murit la 3 zile
- X d'Este (septembrie 1710), a murit la naștere
- Rinaldo de Reggio, Cavaler de Reggio.
| Rinaldo | |
| Duce de Modena | |
 |
· 1764: William Hogarth (n. 10 noiembrie 1697, Londra/West Smithfield - d. 25 octombrie 1764, Londra) a fost un pictor și grafician englez, autor de gravuri și stampe satirice și ilustrator de cărți, precursor al caricaturii moderne.
William Hogarth s-a născut la 10 noiembrie 1697 în cartierul West Smithfield din Londra. Tatăl lui, Richard Hogarth, învățător cu venituri modeste, sfârșește prin a fi aruncat în închisoare, pentru că nu își poate plăti datoriile. În apropierea închisorii, pe terenuri special destinate acestui scop, locuiesc familiile deținuților. După ce tatăl său își ispășește pedeapsa, familia se mută, iar William intră în atelierul unui gravor-aurar, pe nume Ellis Gamble. Aici învață arta decorativă și și capătă îndemânare în tehnica gravurii. În 1720 își deschide propriul său atelier. Încă de atunci se opune curentului neoclasicist reprezentat de arhitectul William Kent și execută gravuri originale cu satiră la adresa vieții artiștilor, politicienilor și bancherilor. În același timp realizează ilustrații de carte, pentru operele lui William King, Charles Gildon și Aubrey de la Motraye, dar nu renunță la ambiția de a picta. Pentru aceasta se înscrie la academia înființată de Louis Chéron și John Vanderbank. Intră în contact cu mediul pictorilor londonezi, dar nu este mulțumit de sistemul clasic de educație și, în anul 1725 se transferă în atelierul lui James Thornhill.
O prietenie adâncă se va lega între maestru, familia acestuia și ucenic. Tânărul pictor se va certa însă în scurtă vreme cu maestrul său. În primăvara anului 1729 o răpește pe fiica lui Thornhill, Jane, în vârstă de 19 ani, cu care se căsătorește în secret. Tânăra pereche se stabilește în South Lamberth. Abia după un an socrul îl va ierta și-l va accepta ca ginere.
În primele tablouri ale lui Hogarth, create între anii 1725-1728, domină satira socială și o tematică legată de teatru. În 1729 este solicitat să decoreze noile Spring Gardens, cunoscute mai târziu sub numele de Grădinile "Vauxhall". După terminarea lucrărilor (în anul 1732), artistul primește - în semn de recunoaștere - dreptul viager de a intra în Spring Gardens fără să plătească, însoțit de un număr de până la șase invitați. Saloanele londoneze se deschid în fața artistului. Realizează portrete de familie și inițiază un nou gen de pictură, cunoscut sub numele de "conversation piece", care asociază elemente specifice portretului cu scene de viață și peisaje.
Hogarth se angajează în diverse activități, participă în mod activ la viața socială, politică și culturală. În anul 1734 intră în conflict cu William Kent și grupul adepților unei estetici "neopalladine", bazate pe lucrările teoretice ale arhitectului italian Andrea Palladio (1508-1580), susținuți de contele Burlington, important mecena al artelor și literaturii. Hogarth critică caracterul pretențios al artei "clasicizante", fapt care se reflectă defavorabil asupra lui, fiind îndepărtat din cercurile londoneze influente, e drept, nu pentru multă vreme. Reușește să vândă în condiții avantajoase gravuri executate după ciclurile de tablouri intitulate "Cariera unui destrăbălat" (1733) și "Căsătoria la modă" (1745). La începutul secolului al XVIII-lea, în Anglia nu exista noțiunea de apărare a dreptului de autor. Hogarth prezintă un proiect de lege - numită mai târziu "legea lui Hogarth" - menită să-i protejeze pe gravori, care va primi aprobarea regelui George II pe 15 mai 1736.
În anul 1743, Hogarth pleacă la Paris. Aici descoperă că pictura franceză este cu mult mai avansată decât cea engleză, manifestându-și admirația pentru creațiile lui François Boucher (1703-1770). Hogarth se consacră redactării unui tratat despre pictură, "The Analysis of Beauty" ("Analiza Frumosului"), care apare la Londra în anul 1753 și este tradusă curând în germană și italiană. În anul 1757, Academia Imperială de la Augsburg (Imperiul Austriac) îl primește membru de onoare. Tot în aceeași perioadă este recunoscut oficial și în Anglia, Hogarth primește funcția de prim-pictor al curții regale, "supraintendent al tuturor operelor aflate în proprietatea Majestății Sale".
Deși înaintat în vârstă, continuă să creeze. În anul 1760, pictează "Alegerile", un ciclu de patru tablouri satirice. În 1763 suferă un atac de apoplexie, după care nu se mai reface complet. Pe 25 octombrie 1764, deși foarte bolnav, mai găsește puterea să răspundă la o scrisoare pe care o primise din America de la Benjamin Franklin. Moare două ore mai târziu. Inscripția de pe piatra mormântului din Chiswick a fost scrisă de prietenul său, renumitul actor David Garrick.
La baza creației lui Hogarth se află experiența personală, iar problemele sociale și politice îi oferă un bogat material pentru scenele sale satirice. În cadrul lor, temperamentul lui Hogarth își găsește expresia pe deplin. Umorul și ironia mușcătoare reprezintă armele preferate ale artistului, care prezintă imaginea societății contemporane lui. Hogarth se lasă purtat de imaginație nu numai în alegerea temelor, dar și în elaborarea lor. În portrete, impresionează spontaneitatea proaspătă a pensulei și aspectul de schiță al personajelor. Dezinvoltura execuției nu scade cu nimic forța de expresie. Minunata Mică vânzătoare de creveți ("The Shrimp Girl", 1740), pe bună dreptate considerată de pictorul impresionist Whistler ca o operă inovatoare, precursoare a unei noi direcții, este ceva mai mult decât simplul portret al unei tinere femei. Pânza reprezintă cu adevărat întruparea vitalității, forței, energiei și bucuriei vieții. Portretele de acest gen ale lui Hogarth amintesc de creațiile lui Frans Hals. Cu mijloace artistice economice, Hogarth reușește să redea cu măiestrie mimica și sentimentele și, prin urmare, caracterul personajelor portretizate. Caracterul desăvârșit al tabloului este completat de cromatica armonioasă a compoziției. Petele de culoare modelează și înviorează fizionomia, conferindu-i în același timp și o carnație extraordinar de reală.
Cariera unui destrăbălat
"Cariera unui destrăbălat" ("A Rake's Progress", 1733-1735), serie de opt tablouri denumită și Viața unui risipitor, reprezintă una dintre cele mai impresionante realizări ale lui Hogarth. Ca sursă de inspirație s-a servit probabil de opera "Vite del lascio", publicată în Italia în secolele XVI și XVII sau poate de o comedie a lui Henry Fielding. Ciclul are forma unei povestiri impregnată de ironie și glumă, care surprinde prin adevărul ei vital.
Decăderea morală a tânărului desfrânat este accentuată de schimbarea gradată a tehnicii. Trăsăturile de penel se accelerează și sunt parcă mai puțin îngrijite, iar atmosfera tablourilor este din ce în ce mai sumbră.
Comicul unei alegeri
"Comicul unei alegeri" ("The Humours of an Election", 1754-1755). În anul 1754, la Oxford, campania electorală se desfășoară într-o atmosferă de tensiune, situație care constituie pentru Hogarth un motiv de inspirație pentru ciclul "Comicul unei alegeri", cuprinzând un număr de patru tablouri cu scene satirice, care se remarcă prin neobișnuita bogăție narativă. Pe un spațiu relativ restrâns, Hogarth prezintă o mulțime de evenimente și personaje.
Ciclul "Căsătorie la modă" ("Mariage-à-la-mode", 1744) cuprinde un număr de șase tablouri, care ilustrează dramele căsătoriilor încheiate doar din interes.
Creația lui Hogarth este o explozie care marchează momentul nașterii artei naționale engleze. Cu el începe secolul de aur al picturii britanice, care va dura până la jumătatea secolului al XIX-lea. Arta lui reflectă problemele epocii sale și își păstrează până în ziua de azi actualitatea și puternica expresivitate.
| William Hogarth | |
 William Hogarth, 1745 |
John Graves Simcoe[1] (n. 25 februarie 1752; d. 26 octombrie 1806) a fost primul locotenent-guvernator al Canadei de Sus (Haut-Canada). A fost fondatorul orașului Toronto, numit inițial York.
A contribuit la introducerea unor instituții, cum ar fi instanțele de judecată, procesul cu juriu, abolirea sclaviei, în Canada de Sus, cu mult timp înainte ca aceasta să fie abolită în restul Imperiului Britanic.
· 1817: Baronul Nikolaus Joseph von Jacquin (n. 16 februarie 1727, Leiden – d. 26 octombrie 1817, Viena) a fost un renumit botanist, chimist și medic austriac de origine franceză, fiind prim-autor în descrierea multor animale, ciuperci și plante. Abrevierea numelui său în cărți științifice este în domeniul botanicii și micologiei Jacq., în cel al zoologiei Jacquin.
Nikolaus a provenit dintr-o familie aristocrată franceză (al cărui titlu nu a fost prevalat în Sfântul Imperiu Roman, de abia Nikolaus a obținut titlul de baron pentru țările Imperiului Hasburgic) care s-a mutat în Olanda, în ultimul sfert al secolului al XVII-lea. El a fost fiul lui Claudius Nikolaus (1694-1743), proprietarul unei manufacturi de pânză și catifea în Leiden și al soției lui, Elisabeth Maria von Heyningen († 1755) din Delft. A avut un frate, Johann Jakob, farmacist († 1768) și o soră, Marie Agathe.
Viitorul savant a fost căsătorit cu Catharina († 1791), fiica consilierului guvernamental imperial la Viena Johann Heinrich Schreibers. Soții au avut mai mulți copii, printre care au fost Joseph Franz (n. 7. februarie 1766, Schemnitz – d. 26 octombrie 1839, Viena), cunoscut medic precum de asemenea profesor de botanică și chimie la Universitatea din Viena, Emil Gottfried (1767–1792) și sora lor Franziska (1769-1850), o pianistă talentată.[12]
Compozitorul Wolfgang Amadeus Mozart a fost împrietenit strâns cu familia Jacquin. El a dedicat mai multe compoziții membrilor acestei familii, astfel lui Joseph Franz între altele canonul dublu pentru patru voci KV 228 (la care a adăugat, scris în limba engleză: „Don’t never forget your true and faithfull friend.“), precum și Mente ti lascio, o figlia (KV 513). Elevei sale Franziska i-a dedicat Kegelstatt-Trio (KV 498, trio muzical pentru pian, violă și clarinet) și sonata de pian în do-major pentru patru mâini, KV 521. Cel mai intensiv contact l-a întreținut cu Gottfried, căruia i-a dedicat mai multe opere, mai departe a publicat două compoziții sub numele acestuia (Als Luise die Briefe ihres ungetreuen Liebhabers verbrannte, KV 520 și Das Traumbild, KV 530).
Tatăl lui Nikolaus a fost inițial bogat ca proprietar unei manufacturi însemnate de pânză și catifea, dar a pierdut din cauza unor condiții nefavorabile pentru negoț cea mai mare parte a averii sale. Cu toate acestea, copilul a primit o educație cu grijă, părinții dorind să studieze odată teologia. După absolvirea liceului din Antwerpen (un liceu cunoscut pentru punerea punctului central în studiul clasiciștilor vechi greci și romani), a început ca pregătire cu un studiu universal la „Școala Înaltă” din Löwen (pe atunci Țările de Jos Austriece. Înapoiat, a început însă să studieze medicina la Universitatea din Leiden. În acest timp a făcut cunoștință cu naturalistul și prietenul precum fostul elev al lui Carl Linné, Laurens Theodorus Gronovius (în Germania: Gronow, n. 1 iunie 1730 – d. 8 august 1777), care a inițiat în tânărul Jacquin interesul pentru botanică, instruindu-l după metoda faimosului savant. Înfocat de științele naturale studentul s-a înscris și pentru botanica. După scurtă vreme a părăsit orașul său natal și s-a mutat la Paris, universitatea de acolo având un renume mai însemnat. Jacquin a avut acolo prilejul să studieze mai departe medicina, iar botanica la cunoscutul profesor Bernard de Jussieu.[14]
_Bust_in_the_Arkadenhof,_University_of_Vienna_-2173.jpg)
În anul 1752, Jacquin a urmat invitații medicului celebru Gerhard van Swieten, unui prieten bun a părinților lui, la Viena. Acolo a terminat studiile și a început să practice ca chirurg. Dar marea dragoste a aparținut biologiei. Astfel a catalogat toate plantele în „grădina olandeză” a împăratului și împărătesei după sistemul Linné. Cu acest prilej a făcut cunoștință cu co-regentul Francisc I (în țările austriece împărăteasă a fost Maria Terezia, dar Francisc a fost împăratul Sfântului Imperiu Roman) care a fost entuziasmat de hărnicia și talentul lui.[15] De acea, domnitorul l-a ales șef unei mari expediții austriece în Indiile Occidentale. Înainte de a părăsi continentul pe 7 ianuarie 1755 din portul Livorno, a făcut un ocol prin Franța de Sud de unde a trimis 17 lăzi pline cu zoofite și fosile la Viena. La Marseille a făcut cunoștință cu cunoscutul geograf și matematician francez Charles Marie de La Condamine și la Montpellier cu celebrul filozof francez Claude Adrien Helvétius. Timp de aproape cinci ani, savantul a vizitat Martinica, St. Eustache, Insula Sfântul Martin, Guadelupa, Sfântul Kitts, Curaçao, Hispaniola, Jamaica până la Cartagena și pe călătoria de întoarcere Cuba. În ziua de 17 iulie 1759, Jacquin s-a întors aducând multe plante medicinale, folositoare ( de exemplu cacao) și otrăvitoare, decorative, etc. acestei sfere precum 50 de lăzi cu rarități botanice și etnologice înapoi la Viena. Această călătorie a fost începutul multor altor expediții care lau făcut pionier al botanicii austriece. În 1760 a scris prima sa carte de reputație internațională, Enumeratio systematica plantarum quas in Insulis caribeis vicinaque Americes, care a inclus rezultatele cercetărilor sale precum descrieri și alocări în conformitate cu principiul lui Linné despre expediția sa în Caraibe. Aceasta, împreună cu lucrările Enumeratio Stirpium Plerarumque și Selectarum stirpium americanum historia cu 264 de table colorate, publicate în 1762 respectiv 1763, au fost decisive pentru reputația mare pe care le-au căpătat grădinile împărătești, cea de la Viena și în special cea de la Schönbrunn.[14][16]
Pe 9 iunie 1763, Jacquin a fost numit de către Maria Terezia consilier imperial montan și pentru afaceri monetare (Münzrat) precum profesor de industrie minieră practică și chimie în Schemnitz. Apoi, în 1768, împărăteasa l-a numit profesor de botanică și chimie la Universitatea din Viena, un post care a fost legat cu funcția de director al grădinii botanice nou înființate la Rennweg (nume de stradă) precum cu supravegherea grădinii imperiale din Schönbrunn. Profesura în chimie a delegat-o fiului său Joseph Franz în 1797, predând de atunci încolo numai botanica. În anul 1809 a devenit rectorul universității.[17]
În anul 1764, savantul a fost înnobilat pentru productivitatea și excepționalitatea muncii sale de împărăteasa Maria Terezia cu titlul austriac Edler von” iar în anul 1806, cavalerul a fost ridicat la rangul de baron austriac (Freiherr) prin cea mai înaltă rezoluție a împăratului Francisc I al Austriei la Viena. Titlul de baron era doar valabil pentru el și urmașii săi legali.[18]
Jacquin a luat de la început parte activă la transformarea chimiei prin fizicianului și chimistului scoțian Joseph Black, apoi completată de Lavoisier. După ce Black a învățat că există de asemenea corpuri gazoase care nu fac parte al aerului atmosferic, dezvoltând cu farmacistul Meyer în Osnabrück o controversă stranie asupra cauzei statului blând și mușcător al varului, Jacquin a decis această controversă în 1769 prin lucrarea sa Examen chimicum doctrinae Meyerianae de acido pingui et Blackianae de aene fixo nes pectu calcis, în care a dovedit, că „aerul” dezvoltat de var este un acid absorbit de apă și dovedind ipoteza prin inventarea ingenioasă de instrumente pentru măsurarea de gaz și aplicarea lor.[19]
Baronul Jacquin, prim-descriitor multor plante, ciuperci si animale care a întreținut o corespondență foarte copioasă cu Carl Linné între 1759 și 1778 (vezi sub „Legături externe”). El a scris aproape toate operele sale în limba latină, cauzat învățământului intensiv la liceul din Antwerpen precum studiilor sale suplementare în această limbă. Marele om de știință a murit de abia la vârsta de 90 de ani și a fost înmormântat în cimitirul Matzleinsdorf, astăzi parte acartierului X din Viena. Cimitirul este în prezent un parc (cu mormintele vechi). Pietrele funerare ale lui Jacquin au fost mutate la grădina botanică a universității capitalei.
Jacquin a publicat cu sârguință. După primele sale lucrări importante Enumeratio systematica plantarum quas in Insulis caribeis vicinaque Americes și ilustrata Selectarum stirpium americanum historia mai sus numite care i-au adus renume internațional, mai sunt de menționat în special marile opere Hortus Botanicus Vindobonensis în 5 volume cu 300 de plăci colorate (1770-1776), Icones Plantarum Rariorum în 3 volume cu 648 de table colorate (1781-1793) și Collectanea ad botanicam, chemiam et historiam naturalem spectantia, în 4 volume, un suplement, cu 112 table colorate (1786-1796). Dar cea mai prestigioasă este Florae austriacae, sive plantarum selectarum (1773-1778), în 5 volume cu 450 de imagini ale lui Franz Anton von Scheidel, care este considerată una dintre cele mai frumoase cărți despre plantele sălbatice ale țărilor europene pe lângă Flora Danica (1648-1802, scrisă de mai mulți savanți danezi), Flora Londinensis a lui William Curtis (1775-1796) și Flora Graeca în 10 volume pe baza ilustrațiilor lui Ferdinand Lucas Bauer, publicată de James Edward Smith (7 volume,1806-1830) și John Lindley (3 volume, 1833-1840). Datorită valorii ei artistice și ediției de la început mici a fost vândută pe timpuri trecute rapid, fiind constată raritate la scurt timp după apariție. Astfel a devenit accesibilă doar pentru un cerc exclusiv de interesanți. Pentru cărturarii privați achiziția operei a însemnat o problemă financiară. În prezent, prețul pentru cele cinci volume este estimat de Christie’s din Londra la aproximativ CHF 50.000
| Nikolaus Joseph von Jacquin | |
 |
· 1854: Therese Charlotte Luise de Saxonia-Hildburghausen (Therese a Bavariei; 8 iulie 1792 - 26 octombrie 1854) a fost regină a Bavariei. Therese a fost fiica lui Frederic, Duce de Saxa-Altenburg și Ducesei Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz, fiica cea mare a lui Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz.
A fost botezată la 13 iulie 1792 și a primit numele împărătesei Maria Tereza a Austriei. Nașii ei au fost: bunica maternă, Friederike de Hesse-Darmstadt, Frederica Charlotte a Prusiei, Contesa Caroline de Zweibrücken, Louis I, Mare Duce de Baden și Frederick, Duce de York[1], iar slujba a fost oficiată de episcopul Franz Ludwig von Erthal.
Prințesa a fost crescută la Schloss Hildburghausen împreună cu frații ei: Charlotte, Joseph, Luise, Georg, Friedrich și Eduard în credința luterană. Theresa a fost instruită în muzica clasică, literatura germană și limba franceză. A primit lecții de pictură de la pictorul curții Carl August Keßler și lecții de pian de la Johann Peter Heuschkel și Carl Maria von Weber.[2]
În 1809 ea a fost una dintre posibilele mirese pentru Napoleon. La 12 octombrie 1810 la Munchen s-a căsătorit cu prințul moștenitor al Bavariei, Ludwig. Căsătoria a fost prima nuntă regală în Munchen din 1722. Festivitățile ocazionate de această căsătorie sunt la originea primului „Oktoberfest”[3].
La 13 octombrie 1825, după decesul lui Maximilian I Iosif de Bavaria, Ludwig și Theresa au devenit regele și regina Bavariei. În timpul numeroaselor aventuri ale soțului ei, ea a suferit însă a tolerat infidelitățile regelui. Cu toate acestea, nu s-a abținut de la a-și demonstra dezaprobarea în mod discret, în 1831, ea a părăsit orașul în timpul uneia dintre aventurile lui și a plecat la Hildburghausen. Ea a respins strict asocierea cu amante.
Therese a fost o soție sensibilă, dedicată, fidelă. Ea a suferit când soțul ei a apărut în public ca un mare patron care își răsfață amanta regește. Pentru ziua ei de naștere, în 1847, Lola Montez a primit de la rege, pe lângă alte cadouri, o sumă de 40.000 de guldeni. Regina primea un venit anual de doar 12.000 de guldeni.[4]
Adesea Therese îl înlocuia pe Ludwig în special în timpul călătoriilor sale numeroase și avea o oarecare influență politică. Era foarte populară și a fost considerată că reprezenta regina, soția și mama ideală. În 1946 când a început aventura cu nepopulara Lola Montez toată simpatia populației s-a îndreptat spre regină.[5]
Therese a murit la 26 octombrie 1854, la vârsta de 62 de ani, de holeră, după ce a participat la Munchen, la un serviciu de mulțumire pentru sfârșitul epidemiei care a făcut 9000 de victime.
Therese și Ludwig au avut 9 copii:
- Maximilian (1811–1864), căsătorit cu Prințesa Maria a Prusiei (1825–1889); Rege al Bavariei între 1848-1864.
- Mathilde Caroline (1813–1862), căsătorită cu Ludwig al III-lea, Mare Duce de Hesse și de Rin (1806–1877)
- Otto (1815–1867), căsătorit cu Ducesa Amalie de Oldenburg (1818–1867); Rege al Greciei în perioada 1832-1862.
- Theodelinde, Prințesă a Bavariei (1816–1817)
- Luitpold (1821–1912), căsătorit cu Arhiducesa Auguste a Austriei (1825–1864); Prinț Regent al Bavariei (1886–1912).
- Adelgunde (1823–1914), căsătorită cu Francisc al V-lea, Duce de Modena (1819–1875).
- Hildegard (1825–1864), căsătorită cu Arhiducele Albert de Austria (1817–1895) Duce de Teschen
- Alexandra (1826–75).
- Adalbert (1828–1875), căsătorit cu Infanta Amelia Philippina a Spaniei (1834–1905)
* 1862: Ducesa Marie Louise de Mecklenburg-Schwerin (germană Herzogin Marie Luise Friederike Alexandrine Elisabeth Charlotte Catherine Mecklenburg-Schwerin; 31 martie 1803 – 26 octombrie 1862) a fost fiica lui Frederic Louis, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Schwerin și a soției acestuia, Marea Ducesă Elena Pavlovna a Rusiei. Prin căsătoria cu Georg, Duce de Saxa-Altenburg a devenit ducesă consort a ducatului de Saxa-Altenburg.
Marie Louise s-a născut la Ludwigslust, Mecklenburg-Schwerin, ca al doilea copil și prima fiică a lui Frederic Louis, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Schwerin (1778–1819) și al soției sale, Marea Ducesă Elena Pavlovna a Rusiei.
Tatăl ei era fiul cel mare al lui Frederic Francisc I, Mare Duce de Mecklenburg și al Prințesei Louise de Saxa-Gotha-Altenburg iar mama ei era fiica Țarului Pavel I al Rusiei și al Sophiei Dorothea de Württemberg.
La 7 octombrie 1825, la Ludwigslust, Marie Louise s-a căsătorit cu Georg, Duce de Saxa-Altenburg (1796–1853), fiu al lui Frederic, Duce de Saxa-Altenburg și al Ducesei Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz.
Marie Louise și Georg au avut trei copii:
- Ernst I, Duce de Saxa-Altenburg (n. Hildburghausen, 16 septembrie 1826 – d. Altenburg, 7 februarie 1908); căsătorit cu Prințesa Agnes de Anhalt-Dessau.
- Prințul Albrecht Frederick August (n. Hildburghausen, 31 octombrie 1827 – d. Ludwigslust, 28 mai 1835).
- Prințul Moritz de Saxa-Altenburg (n. Eisenberg, 24 octombrie 1829 – d. Arco, Italia, 13 mai 1907); căsătorit cu Prințesa Augusta de Saxa-Meiningen.
| Ducesa Marie Louise de Mecklenburg-Schwerin | |||||||||
| Ducesă consort de Saxa-Altenburg | |||||||||
_in_1803.jpg)
| |||||||||
· 1890 - A decedat Carlo Collodi (Carlo Lorenzini), scriitor italian, autorul nemuritorului personaj căruia îi creşte nasul când minte – Pinocchio (n.24.11.1826).
Carlo Collodi - foto: ro.wikipedia.org
Carlo Collodi, pe numele adevărat Carlo Lorenzini, (n. 24 noiembrie 1826 în Florența Italia; d. 26 octombrie 1890 în Florența Italia), scriitor și ziarist italian, autor al unor unor cărți didactice pentru copii.
Pinocchio de Enrico Mazzanti (1852-1910) – primul ilustrator (1883) al Aventurilor lui Pinocchio – foto: ro.wikipedia.org
· 1902 a încetat din viaţă Ioan Raţiu (n.1828 Turda, jud.Cluj), om politic român, unul dintre întemeietorii Partidului Naţional Român din Transilvania şi preşedinte al acestuia 1892-1902. Ion Raţiu a iniţiat elaborarea "Memorandumului" din 1892, fiind conducătorul delegaţiei care a plecat la Viena să-l prezinte împăratului. Întemniţat în urma procesului intentat "memorandiştilor" de autorităţile maghiare.
Născut în Pittsfield, Massachusetts, a primit o educație militară în Berlin și a studiat la University College London și la Universitatea din Heidelberg. Întors în Statele Unite în 1861, s-a înrolat imediat în armata de voluntari ai New York. Pe parcursul Războiului Civil American, a atins gradul de locotenent colonel, pierzându-și piciorul drept în bătălia de la Gettysburg. A servit în Departamentul de Război din 1864. În 1870 se retrage din armată cu rangul de maior. După retragere, a trăit în Boston până s-a mutat la Paris, unde a și murit. Este înmormântat la Cimitirul Național Arlington.
Lucrările sale despre Războiul Civil includ The Campaign of Chancellorsville (1881) and Bird's Eye View of the Civil War (1883). Între 1890 și 1907 a publicat 12 volume din a sa lucrare History of the Art of War: Alexander, Hannibal, Caesar, Gustavus Adolphus, Frederick the Great, Napoleon, deși volumele despre Frederic cel Mare nu au fost completate înainte de moartea sa. Lucrarea a fost împărțită în biografii individuale pentru publicațiile moderne.
| Theodore Ayrault Dodge | |
 |
· 1944: Prințesa Beatrice (Beatrice Mary Victoria Feodore; 14 aprilie 1857 – 26 octombrie 1944) a fost membru al familiei regale britanice. A fost al noulea și cel mai mic copil al reginei Victoria a Marii Britanii și a prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Fostul rege al Spaniei, Juan Carlos, este strănepotul său.
Beatrice s-a născut la 14 aprilie 1857, la Palatul Buckingham.[1] A fost a cincea fiică, al nouălea și cel mai mic copil al reginei Victoria a Marii Britanii și a soțului ei Prințul Albert. Albert și Victoria au ales numele Beatrice Mary Victoria Feodore. Mary după Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester, ultimul copil supraviețuitor al regelui George al III-lea, Victoria după regină și Feodore după sora mai mare a reginei. Beatrice a fost botezată la Palatul Buckingham la 16 iunie 1857. Nașii săi au fost bunica maternă Prințesa Victoria, Ducesă de Kent; sora mai mare a Beatricei Victoria împreună cu logodnicul ei, Prințul Frederick al Prusiei.[2]
De la naștere, Beatrice a devenit copilul favorit.[3] Deși este cunoscut faptul că majoritatea copiilor mici nu-i plăceau Victoriei, pe Beatrice a plăcut-o și o considera atrăgătoare. Beatrice s-a dovedit inteligentă iar precocitatea ei îl amuza pe Prințul Consort, care îi scria baronului Stockmar că Beatrice "este cel mai amuzant dintre toți copiii pe care îi am".
În 1884, la nunta nepoatei ei, Victoria, la Darmstadt, Beatrice se îndrăgostește de Prințul Henry. Deși la început când aude de căsătorie regina Victoria se supără pe Beatrice și timp de șapte luni îi vorbește numai prin bilete[4], până la urmă consimte asupra căsătoriei cu condiția ca prințul Henry să renunțe la angajamentele sale germane și să trăiască permanent cu Beatrice și regina[5].
Beatrice și Henry s-au căsătorit la biserica St. Mildred[6] la 23 iulie 1885.[5] Beatrice, care la nuntă a purtat voalul de nuntă al mamei sale, a fost condusă de regină și de fratele ei mai mare, Prințul de Wales[7].
După o scurtă lună de miere, Beatrice și soțul ei și-au îndeplinit promisiunea și s-au întors la regină. Regina a precizat că ea nu s-a descurcat singură și că de acum cuplul nu va putea călători fără ea.[8]
În ciuda faptului că s-a căsătorit, Beatrice a fost în continuare confidenta reginei și secretara ei. Cu toate acestea, regina a criticat comportamentul Beatricei în timpul primei ei sarcini. Când Beatrice a încetat să mai vină la cina reginei cu o săptămână înainte de naștere, preferând să mănânce singură în camera ei, regina i-a scris furioasă medicului ei dr. James Reid, că "Am cerut Prințesei să vină la cină și să nu stea singură în camera ei, ceea ce e foarte rău pentru ea. În cazul meu, am venit în mod regulat la cină, cu excepția cazului când nu m-am simțit bine, până în ultima zi."[9] Beatrice, ajutată de cloroform, a dat naștere în săptămâna următoare primului ei fiu, Alexandru.
| Prințesa Beatrice | |||||||||
| Prințesă de Battenberg | |||||||||
| |||||||||
* 1944: Ducesa Marie Antoinette de Mecklenburg-Schwerin (Marie Antoinette Margarethe Mathilde; 28 mai 1884 – 26 octombrie 1944) a fost a doua fiică a Ducelui Paul Frederic de Mecklenburg și a soției lui, Prințesa Marie de Windisch-Graetz.
Ea a fost candidata Kaiserului german Wilhelm al II-lea pentru a fi mireasă regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei. Totuși acesta s-a căsătorit cu verișoara Kaiserului, Prințesa Victoria Eugenie, nepoata reginei Victoria.
| Ducesa Marie Antoinette | |||||
| |||||
· 1945: Alexei Nicolaevici Krîlov (în rusă Алексей Николаевич Крылов) (15 august S.V. 3 august 1863 – 26 octombrie 1945) a fost un inginer naval, matematician și memorialist de origine rusă.
Krîlov a scris aproximativ 300 de lucrări științifice și cărți, ce cuprind diverse domenii ale tehnicii: construcții navale, magnetism, hidrodinamică, artilerie, matematică, geodezie.
În anul 1931, Krîlov a publicat o cercetare matematică, cunoscută în prezent sub denumirea de subspații Krîlov.[3] Lucrarea tratează probleme de aflare a valorilor proprii ale unei matrici, respectiv a vectorilor proprii, și prezintă metode de calcul ale coeficienților polinomului caracteristic asociat unei matrici. El s-a preocupat de elaborarea unor tehnici de calcul eficiente, metoda rezultată fiind încă utilizată pe scară largă. Ulterior, s-au dezvoltat o serie de metode numerice iterative îmbunătățite pentru rezolvarea problemelor legate valorile proprii ale unei matrici, metode bazate pe ideile lui Krylov: Arnoldi, Lanczos, GMRES, MINRES, etc.[4]
Craterul selenar Krîlov este astfel numit după omul de știință rus.
S-a născut în familia unui ofițer de artilerie într-un sat din gubernia Simbirsk. În 1878 intră la Colegiul Naval și termină studiile în 1884, remarcându-se prin rezultate deosebite. Aici efectuează primele studii științifice sub îndrumarea lui Ivan de Collong despre deviația busolei. Studiul busolei și al girocompasului l-a preocupat întreagă viață, fiind primul care a creat o teorie completă despre girocompas.
După câțiva ani petrecuți la Administrația Hidrografică Centrală și la o uzină de construcții navale ruso-franceză, în 1888 își continuă studiile la Academia Navală de la Sankt Petersburg. Se dovedește a fi un student strălucit, iar după absolvire, în 1890, intră în învățământ.
În anii imediat următori devine celebru în întreaga lume prin elaborarea unei teorii a oscilației navelor, care extindea rezultatele cercetărilor inginerului naval englez William Froude. În 1898 i se acordă Medalia de Aur din partea Institutului Regal de Arhitectură Navală (Royal Institution of Naval Architects) și este prima dată când acest premiu este acordat unei persoane din străinătate. Mai creează o teorie a tangajului și ruliului navelor și propune în premieră ideea realizării unui dispozitiv care să amortizeze aceste mișcări și care să aibă la bază giroscopul.
În 1941 a primit Premiul Stalin.
| Alexei Krîlov | |
 Alexei Krîlov, în anii 1910 |
· 1957 - A decedat Nikos Kazantzakis, scriitor grec romancier (“Zorba Grecul”, “Hristos rastignit a doua oara”); (n. 2.12.1885).
Nikos Kazantzakis la casa sa din Aegina, 1931 -foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Nikos Kazantzakis (n. 18 februarie 1883, Heraklion – d. 26 octombrie 1957, Freiburg), autor grec care a scris de-a lungul vieții sale poeme, romane, eseuri, și cărți de călătorii. Probabil cel mai important și cel mai tradus scriitor grec al secolului XX. A devenit cunoscut în 1964 când a fost lansat filmul Zorba grecul, bazat pe romanul cu același nume scris de acesta.
* 1958: Gromoslav Mladenatz (n. 5 februarie 1891, Drobeta Turnu-Severin - d. 26 octombrie 1958, București) este un economist și teoretician în dreptul cooperatist.
Studii la Academia Comercială din Berlin. În 1920, devine profesor la Academia de Studii Cooperatiste din București. În 1926, Doctor în Științe Economice și Financiare al Universității de Știinte Economice și Sociale din Köln. In 1929, conferențiar, în 1932 profesor agregat iar din 1936 până în 1951 este profesor titularla si rector între 1947-1950 la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București. Între 1935 și până în 1940 este conferențiar la Școala Internaționala Cooperatistă din Basel. Între 1948-1958 este Membru corespondent și colaborator al Institutului de Cercetari Economice al Academiei. A fost deopotrivă membru în Comitetul de Direcție al Alianței cooperatiste Internaționale din Manchester, membru al Biroului International al Muncii și membru fondator al Institutului Internațional de Studii Cooperatiste. Este numit Președinte al Centralei Cooperativelor de Import-Export, și Director general al Institutului Național al Cooperației. A fost Președinte al Oficiului Național al Cooperației Române.
* 1975: Elbridge "Al" Bryant (n. 28 septembrie 1939 - d. 26 octombrie 1975) a fost un cântăreț american,în registrul de tenor și unul dintre membrii fondatori ai trupei The Temptations.
Bryant (cunoscut ca "Al" ori "Bones") s-a născut în Thomasville, Georgia. S-a mutat mai apoi la Detroit, Michigan, unde l-a cunoscut pe Otis Williams, cu care a devenit prieten. Williams și Bryant au cântat împreună în diverse acte muzicale, incluzând Otis Williams & the Siberians, El Domingoes și The Distants. A format trupa Elgins în 1960 împreună cu Melvin Franklin (fostul coleg de la The Distants) și Otis Williams, la care s-au adăugat Eddie Kendricks și Paul Williams de la trupa The Primes. Înainte de a semna pentru casa de discuri Miracle Records (o companie subsidiară celebrei Motown Records), muzicienii de la The Elgins au decis să-și schimbe numele în The Temptations
· 1979 - Președintele sud-coreean Park Chung-Hee a fost asasinat de către șeful Serviciului Coreean de Informații, Kim Jae-Kyu
Park Chung-hee – foto: ro.wikipedia.org
Park Chung-hee (n. 14 noiembrie 1917; d. 26 octombrie 1979), a fost un general în armata Coreei de Sud și președinte al țării din 1961 până în 1979. A industrializat Coreea de Sud în scopul de a dezvolta exporturile. Este numit unul dintre cei mai importanți 100 de asiatici ai secolului de revista Time (1999)
* 1983: Nicolae Terchilă (n. 21 octombrie 1898, Copșa Mică - d. 26 octombrie 1983, Sibiu) a fost un profesor de teologie și traducător român, profesor al lui Arsenie Boca. A absolvit liceul din Dumbrăveni în anul 1917 după care a urmat cursurile de teologie la Institutul Teologic din Sibiu în perioada 1918-1921. Între anii 1921-1922 a fost student la Universitatea de Filozofie din Berlin și mai apoi între 1922 - 1924 la Leipzig unde își ia și doctoratul în anul 1924. În 1935 ia licența în teologie la Chișinău și apoi doctoratul la București. Urmează o carieră didactică îndeplinind funcția de suplinitor și mai apoi (1936) definitiv până la pensionare la Academia Teologică Andreiană din Sibiu. A predat Istoria filozofiei și Filozofia, Pedagogia și Istoria pedagogiei și Catehetica. Pe linie religioasă a fost diacon (1925), preot (1927) și protopop (1948). A publicat o serie de lucrări de filozofie și pedagogie.
· 2002: A decedat Jacques Massu, general francez, comandantul paraşutiştilor în timpul bătăliei din Alger (1957), figură reprezentativă pentru Franţa liberă ; (n.05.05.1908).
· 2005: A murit la Paris, la varsta de 96 de ani, actriţa franceză de origine română Jany Holt (Ruxandra Ecaterina Vlădescu-Olt); (n.13 mai 1911, Bucuresti). În 1926 a fost trimisă de către părinți la Paris pentru a studia științele economice. Ruxandra însă a studiat artele dramatice și și-a început cariera în film în anii ‘30. În perioada celui de al Doilea Război Mondial a făcut parte din Rezistența franceză. A jucat in 48 de filme si seriale de televiziune in perioada 1931 – 1995.
· 2007 - A murit Nicolae Dobrin, unul dintre cei mai mari fotbalişti români, maestru emerit al sportului.
Nicolae Dobrin - foto – prosport.ro
Nicolae Dobrin (n. 26 august 1947, Pitești – d. 26 octombrie 2007, Pitești), cunoscut și ca Gâscanul sau Prințul din Trivale, a fost un fotbalist și antrenor român de fotbal. A cucerit de trei ori, în 1966,1967 şi 1971, titlul de cel mai bun fotbalist al ţării; (n.26.08.1947).
· 2008: A murit Jakó Zsigmond (Sigismund) Pal, savant istoric de naţionalitate maghiară din România, specialist în istoria culturii şi societăţii medievale transilvănene si în ştiinţe auxiliare istoriei, cu deosebire în diplomatică şi paleografie latină medievală transilvăneană; (n. 2 septembrie 1926, Cluj). Între 1942-1945 a fost asistent, iar între 1945-1947 profesor la Facultatea de Istorie de la Universitatea Francisc Iosif din Cluj. Din 1947, până la desfiinţarea instituţiei în 1959, a fost profesor la Universitatea Bolyai, iar apoi la Universitatea Babeş-Bolyai, unde a participat la formarea unor noi generaţii de istorici. Între 1949 şi 1968 a lucrat în cadrul Institutului de Istorie al Academiei Române. A participat timp de câteva decenii la lucrările de editare al corpusului de documente transilvănene al Academiei Române (Documente privind istoria Romîniei şi continuarea acestuia, Documenta Romaniae Historica). Pe parcursul redactării corpusului de documente a dedicat câteva studii identificării unor grupuri de documente false (Studia Universitatum Babeş et Bolyai 3/1958; Levéltári Közlemények 55/1984; Volum omagial Gernot Nussbächer, 2004). A depus eforturi şi pentru revigorarea vieţii ştiinţifice maghiare de după 1989, un rol important dorind să rezerve Societăţii Muzeului Ardelean. În cadrul acestei instituţii la iniţiativa sa a fost fondat un institut de cercetare, unde au fost cooptaţi cercetători tineri în munca ce viza editarea celor mai importante surse medievale şi premoderne ale Transilvaniei. Activitatea sa ştiinţifică a fost recunoscută deopotrivă de către cercetarea maghiară, română şi germană. Din 1937 a fost membru al Societăţii Muzeului Ardelean (între 1990-1994 preşedinte). Din 1970 a fost membru al Academiei de Ştiinţe Sociale, din 1988 a fost membru titular al Academiei Maghiare de Ştiinţe, iar din 1996, membru de onoare al Academiei Române. A fost si copreşedinte al Uniunii Mondiale, respectiv al Societăţii Internaţionale al Istoricilor Maghiari (1990), doctor honoris causa al Academiei Ráday (1990), al Universităţii Eötvös Loránd (1991). Distincţii mai importante primite: Premiul Kőrössy Flóra (1942), medalia Lotz (1991), Pro cultura Hungarica (1991), premiul Kemény Zsigmond (1995), premiul Kriterion, premiul Széchenyi (1996), Pro scientia Hungarica (1996).
* 2010: Constantin Dospinescu (n. 6 septembrie 1933, sat Stănești, comuna Măgirești, județul Bacău – d. 26 octombrie 2010, Piatra Neamț) a fost un economist, primar al municipiului Piatra Neamț.
S-a născut în familia lui Gheorghe Avram și Elena (Aneta) Dospinescu (născută Vârlan, originară din satul Leontinești, comuna Ardeoani), țărani din satul Stănești, comuna Măgirești, județul Bacău[1]. Bunicul fusese perceptor în satul natal, iar un străbunic, Gavrilă Dospinescu, este menționat ca preot[2], cu seminar gradul I, în satul Prăjești, la anii 1890. După școala primară, urmează Școala medie tehnică de cărbune la Câmpulung Muscel[1], Argeș, unde absolvă la 2 iunie 1954, calificat tehnician în exploatarea zăcămintelor de cărbuni[3]. Lucrează la exploatările miniere din Anina și Comănești[1]. Intră în rândurile P.C.R și lucrează la Roman și Piatra Neamț ca activist cu probleme de tineret și de partid[1]. În anul 1962 participă într-o delegație la Festivalul internațional al tineretului la Helsinki. Studii la Academia de Științe Economice București, licențiat în economie industrială[1][4]. În perioada 1980-1986 este ales primar și prim-secretar al Comitetului Municipal Piatra Neamț al P.C.R.[1]; mai deține funcțiile de Președinte UJCAP și CUASC Dobreni-Neamț, Director TAPL Neamț[1]. Este înmormântat la Cimitirul Pietricica din Piatra Neamț
| Constantin Dospinescu | |
 |
- 2018: György Károly, poet, scriitor maghiar (n. 1953)
- 2019: Abu Bakr al-Bagdadi, conducător al Statului Islamic din Irak și Levant (n. 1971)
Sărbători
· în calendarul ortodox: +) Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir (d. sec. IV)
Sfântul și marele mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir (Dumitru) este unul din marii sfinți mucenici, făcător de minuni și tămăduitor. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 26 octombrie. Nu trebuie confundat cu Sf. Cuvios Dimitrie cel Nou din Basarabi. Sfântul Dimitrie a trăit la Tesalonic (Salonic, în Grecia de azi) în vremea împăraților Dioclețian și Maximian (284-305).
Provenea din una din cele mai nobile familii din Macedonia și era admirat de toți, nu doar pentru noblețea și frumusețea lui exterioară, ci și pentru virtuțile sale, pentru înțelepciunea și bunătatea sa. Încă din tinerețe a devenit strateg și specialist în arta militară, așa încât în ciuda vârstei lui, a fost numit general al armatelor Tesaliei și proconsul al Greciei de către Maximian Galerius, Cezarul Greciei și al Macedoniei.
· Austria – Ziua Independenței (1955)
Amplasarea Austriei – foto: ro.wikipedia.org
· Norvegia – Ziua Independentei
Amplasarea Norvegiei – foto: ro.wikipedia.org
· Elvetia – Ziua steagului
Drapelul Elveției – foto: ro.wikipedia.org
Amplasarea Elveției – foto: ro.wikipedia.org
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu