4. /18 OCTOMBRIE 2021 - POEZIE

VASILE CÂRLOVA

Biografie Vasile Cârlova

Vasile Cârlova (4 februarie 1809, Buzău - 18 septembrie 1831, Craiova) - poet. Se trăgea dintr-o familie de mici boieri buzoieni, care număra printre înaintaşii îndepărtaţi un mitropolit al Ungro-Vlahiei, Luca, născut în Cipru. Tatăl, vel medelnicerul Ioniţă Cârlova, a fost şi ispravnic de Buzău. Mama, Sevastiţa, era fiica clucerului Vasile Lăcusteanu. După moartea timpurie a părinţilor, a fost crescut de o soră a mamei, măritată cu stolnicul Nae Hiotu.

Şi-a petrecut copilăria la Târgovişte şi în Bucureşti, unde locuiau tutorii săi. În casa acestora va fi învăţat Cârlova franţuzeşte şi greceşte cu un dascăl de familie, avându-l coleg şi prieten pe Grigore Alexandrescu. În 1830, intră în oştirea naţională ca sublocotenent de cavalerie. După un an, moare în urma unei boli infecţioase, în tabăra militară de la Craiova.

Cârlova a scris mai întâi versuri în greceşte (nepăstrate) şi, la îndemnul lui Ion Voinescu II, în româneşte. Se cunosc cinci poezii, toate publicate de Ion Heliade Rădulescu în „Curierul românesc” (1830) şi reproduse de „Albina românească”, „Foaia pentru minte, inimă şi literatură” şi „Bucovina”. Alte versuri, precum şi încercările unor traduceri - din Voltaire (Zaira, actul I) şi Musaios (Hero şi Leandru) - s-au pierdut.

Creaţia lui Cârlova, romantică, patriotică, a fost cunoscută şi preţuită în epocă. Sub îndrumarea lui Heliade, tânărul, înzestrat cu un real talent, venise în contact cu poezia apuseană, detaşându-se, datorită înrâuririi lui Lamartine, de tiparele neoanacreontice. Lirismul său prefigurează, prin reflexivitate romantică, înainte de Ion Heliade Rădulescu şi Grigore Alexandrescu, o nouă orientare a sensibilităţii artistice.

Păstorul întristat (scrisă la 18 ani) vine încă în prelungirea liniei convenţionale a secolului al XVIII-lea, cu ecouri din pastoralele lui Florian (scene idilice şi galante, imaginea simplificată a omului şi a naturii, figuraţia mitologică). Există aici semne ale unui remarcabil simţ al expresiei, vizibile şi în versul de graţioasă fluenţă, potrivit cerinţelor genului şi candorii iubirii tinereşti.

Ruinurile Târgoviştii rupe vădit cu clişeele poeziei neoanacreontice, opunându-le o ipostază romantică a eului, într-o amplă desfăşurare meditativă pe tema ruinelor (care pătrunde astfel în literatura română, sub influenţa lui Volney). Sentimentul timpului devastator („Cum toate se răpune ca urma îndărăt, / Pe aripele vremii de nu se mai arăt”) se întreţese cu accentul patriotic al evocării gloriei de altădată. Amploarea reflecţiei, nocturnul tainic, metafore concretizând abstracţii („negura uitării”, „aripile vremii”, „viscol de dureri”) configurează la Cârlova schiţa unui stil, nu fără retorică, dar capabil să se ridice până la viziune lirică.

Inserarea este prima elegie românească în spirit lamartinian, în care tristeţea, neliniştea nedefinită şi gravă (se cultivă un fel de mister al stării afective) şi singurătatea se reliefează prin contrast cu calmul naturii, cu liniştea câmpenească (sesizată, în ciuda unor note de bucolică gessneriană, cu o sensibilitate profund românească).

Simbolul sufletului - luntre rătăcitoare în furtună - este împrumutat din Lamartine; de asemenea, şi alte elemente trimit la aceeaşi sursă. În schimb, atmosfera de reverie meditativă şi melancolică sugerată de percepţia plastică şi auditivă, de imagini ale nemişcării şi vagului, aspiraţia spre ilimitat implicată proiecţiei dorului şi neliniştii în imensitatea spaţiilor, ca şi versul curgător, muzical, nu mai pot fi atribuite doar acestei influenţe, constituind semnele unei vădite individualităţi poetice.

Rugăciune încearcă formula originală a rugii animate de iubirea ţării, de visul unui viitor de glorie şi dreptate, cu inflexiuni profetice („Dar ce să fie acea lumină, / Ce sus se vede de focuri plină, / Şi dimpreună un zgomot lin? / Nu crez să fie semn de furtună...”).

Marşul, scris cu entuziasm patriotic la înfiinţarea oştirii naţionale, vesteşte, în tonul său avântat, poezia paşoptistă. Depăşind, prin varietate tematică, lirica vremii, Cârlova se remarcă prin expresia în acord cu o nouă sensibilitate: cu naturaleţe şi simplitate, reflexivitatea şi sentimentul comunică în poezia sa de interogaţie interioară şi de atmosferă. Neajungând să-şi fructifice pe deplin propriile virtualităţi, păstrând încă unele convenţii, a deschis, la noi, prin meditaţia şi elegia romantică, drumul unei lirici moderne.

Opera literară

·         N. Nicoleanu, Poezii şi proză;

·         V. Cârlova, Poezii;

·         C. Stamati, Poezii şi proză, ediţie îngrijită de Gheorghe Bogdan-Duică, Bucureşti, 1906;

·         Vasile Cârlova şi Al. Sihleanu, ediţie îngrijită şi prefaţă de Lucian Predescu, Bucureşti, 1933;

·         Poezii, prefaţă de P.V. Haneş, Bucureşti, 1936;

·         Poezii, ediţie îngrijită şi introducere de Paul I. Papadopol, Bucureşti, 1942;

·         Ruinurile Târgoviştii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Marin Sorescu, Craiova, 1975.

Vasile Cârlova
Date personale
Născut	4 februarie 1809 Buzău, Țara Românească
Decedat	18 septembrie 1831 (22 de ani) Craiova, Țara Românească
Înmormântat	Craiova
Cauza decesului	boală infecțioasă
Naționalitate	român
Cetățenie	Țara Românească[*]
Ocupație	poet
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	romantism
Opere semnificative	„Odă oștirei române”
Modifică date / text

POEZII:

 Înserarea

Pe cînd abia se vede a soarelui lumină
În vîrful unui munte, pe fruntea unui nor,
Şi zefirul mai rece începe de suspină
Pîn frunze, pe cîmpie cevaşi mai tărişor ;

P-acea plăcută vreme în astă tristă vale,
De zgomot mai de laturi eu totdauna viu,
Pe muchea cea mai naltă de mă aşăz cu jale,
Singurătăţii încă petrecere de ţiu.

Întorc a mea vedere în urmă, înainte,
În dreapta sau în stînga, cînd sus, cînd iarăşi jos,
Ş-oriunde priviri multe a desfăta fierbinte
Şi inimă şi suflet găsesc mai cu prisos.

Cînd o cîmpie plină de iarbă mi s-arată,
Pe care osteneşte vederea alergînd,
Ş-a căria văzută de flori împestriţată
Se-ntunecă cu noaptea pe caru-i-naintînd,

Cînd o dumbravă deasă, cu frunte prea măreaţă
Încorunează cîmpul, s-arate mai frumos
Şi nencetat din sînu-i răvarsă cu dulceaţă
Pă-ntinderea cîmpiii un vînt mai răcoros.

Pe de o parte iarăşi o gîrlă şărpuieşte,
Întocmai ca o pînză se vede albă-n jos
Şi ni se pare încă în vînt că fîlfîieşte,
Mişcîndu-se de pietre talazu albicios.

Cu ce plăcere încă s-aude de departe
Un glas de păstoriţe, un fluier de păstor,
Ce după cîmp cu turma se-ntoarce la o parte
Şi lasă, cînd se culcă, pe cîine păzitor.

Dar icea, mai aproape, s-aude o murmură ;
De rîu să fie oare, ce curge nevăzut ?
Pe lîngă el cînd trece păstorul, nu se-ndură
D-un pas să-şi depărteze auzul un minut.

Cît colo filomila, de multă-ntristăciune
Ascunsă în stuf, cîntă cu glas pătrunzător,
Ce prin Eho se duce şi altora le spune
Că pieptul d-unde iese hrăneşte mare dor.

De lături şi zefirul ascultă cu plăcere
Şi pîntre frunzi se plimbă ca umbra de uşor ;
El numai cîtodată rugîndu-se îi cere
Ca cîntecul să ţie ceva mai multişor.

P-acea singurătate ce ochiul sus priveşte,
Cînd razile de soare natura stăpînesc,
Îndată ce şi umbra de noapte se iveşte
Grămăzile de stele încep de strălucesc.

Încet-încet şi luna, vremelnică stăpînă,
Se urcă pe orizon cîmpiile albind,
Şi plină de plăcere, c-o frunte mai blajină
Îşi caută de cale adesea mulţumind.

Acum şi somnul vine uşor, de odihneşte
În braţurile sale p-oricare muritor ;
Fiinţa milostivă de sus îi porunceşte
Pămîntului să fie în veci mîngîitor.

De multă nemişcare, ce face piste toate,
Vederea împrejuru-i se-ntoarce cu fiori,
Pămîntul în somn dulce un geamăt parcă scoate
Şi cerul nu s-arată acum mai cu răcori.

Dar ăstui suflet jalnic, lipsit de mîngîiere,
Odihnă, mulţumire nu-i poci găsi de loc ;
Oriunde veselia din inimă îmi piere,
Şi de aceea umblă fugar din loc în loc.

Ce caută nu ştie, dar simte că lipseşte
Fiinţa care poate să-l facă fericit,
Şi neputînd găsi-o, în vreme ce-o doreşte,
În negura mîhnirii mai mult s-a rătăcit ;

Întocmai ca o luntre ce, slobodă pe mare,
Nu poate de furtune a mai găsi pămînt ;
Ce n-are nici nădejde, că poate d-întîmplare,
Cu vremea s-o arunce la margine vrun vînt. 

 Ruinurile Târgoviştei

O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime naltă şi voi aţi strălucit,
Pă când un soare dulce şi mult mai fericit
Îşi răvărsa lumina p-acest pământ robit!
Dar în sfârşit Saturnu, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!
Subt osândirea soartei de tot aţi înnegrit!
Din slava strămoşască nimic nu v-a rămas.
Oriunde nu se vede nici urma unui pas.
Ş-în vreme ce odată oricare muritor
Privea la voi cu râvnă, cu ochiu-aţintător,
Acum de spaimă multă se trage înapoi
Îndată ce privirea îi cade drept pe voi...
Dar încă, ziduri triste, aveţi un ce plăcut,
Când ochiul vă priveşte în liniştit minut:
De milă îl pătrundeţi, de gânduri îl uimiţi.
Voi încă în fiinţă drept pildă ne slujiţi
Cum cele mai slăvite şi cu temei de fier
A omenirei fapte din faţa lumei pier;
Cum toate se răpune ca urma îndărăt,
Pe aripile vremii de nu se mai arăt;
Cum omul, când să fie în toate săvârşit,
Pe negândite, cade sau piere în sfârşit.
Eu unul, în credinţă, mai mult mă mulţumesc
A voastră dărămare pe gânduri să privesc,
Decât zidire naltă, decât palat frumos,
Cu strălucire multă, dar fără un folos,
Ş-întocmai cum păstorul ce umblă pre câmpii,
La adăpost aleargă când vede vijălii,
Aşa şi eu acuma, în viscol de dureri,
La voi spre uşurinţă cu triste viu păreri.
Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,
O Patrie a plânge cu multă jale cer.
La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;
Voi sunteţi de cuvinte şi de idei izvor.
Când zgomotul de ziuă înceată preste tot,
Când noaptea atmosfera întunecă de tot,
Când omul de necazuri, de trude ostenit
În liniştirea nopţii se află adormit,
Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând,
La voi fără sfială viu singur lăcrămând
Şi de vederea voastră cea tristă însuflat
A noastră neagră soartă descoper nencetat.
Mă văz lângă mormânt al slavei strămoşeşti
Şi simţ o tânguire de lucruri omeneşti;
Şi mi se pare încă c-auz un jalnic glas
Zicând aceste vorbe: "Ce, vai! a mai rămas,
Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut,
Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut".
..........................
..........................
Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns
Şi a huli viaţa în stare m-au adus.
..........................
..........................
Deci priimiţi, ruinuri, cât voi vedea pământ,
Să viu spre mângâiere, să plâng pe-acest mormânt,
Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,
Căci la vederea voastră se simte spăimântat! 

Rugăciune

Fiinţă naltă, lungă vedere,
Izvor puternic de mângâiere,
Pavăză sfântă astui pământ!
Dă ascultare, nu-ţi fie silă,
Unui glas jalnic, ce cere milă,
Ce a se plânge are cuvânt.

Nu se cuvine a se răpune
În vânt ca fumul o rugăciune
Cu plâns făcută lângă altar,
Unde nădejde are oricine
Să dobândească cerând vrun bine
Sau lui să-ncete vrun ce amar,

Unde tot omul, când îţi vorbeşte
Vorbe în taină, smerit priveşte
A ta fiinţă de faţă stând;
Unde tu însuţi simţi datorie,
S-arăţi oricărui spre bucurie,
Că vrei fierbinte s-ajuţi oricând!

A ta putere nemărginită
În veci urmează a fi pornită
Spre uşurinţă şi spre folos;
Nici să nu lase p-a ta zidire
Tristă să zacă în asuprire,
Să nu te simţă de reazăm jos!

Nu cer prisoase sau nălucire;
Voiesc dreptate, cer mântuire
Patriii mele, jalnic pământ
Vai! ale cării necazuri multe
Ce suflet poate să le asculte
Şi să nu plângă dând crezământ!

La ea te-ntoarce, de vezi cum geme,
Cum a se plânge însuţi se teme,
Privind că este tuturor joc,
Unde dreptatea cătare n-are
Nici asupritul face strigare,
Căci el în vină cade pe loc.

Destule veacuri, de când o soartă
Nemilostivă, mereu ne poartă
Spre osândire, cum e mai rău!
Destule veacuri, de când suspină,
Mâhnirii jertfă, fără lumină,
Încât nu vede nici cerul tău!

Vântul îi suflă tot neplăcere,
Norii îi plouă nemângâiere,
De flori nu gustă plăcut miros,
A primăverii dulce ivire
Pentru ea n-are înveselire,
Ei nu răvarsă nimic frumos.

Din ale tale bunătăţi, fapte
Spre fericire tuturor date,
Ea numai parte n-are de loc,
Ea numai râvna unui părinte
Puternic foarte de loc nu simte,
Ca să-i aducă dulce noroc.

Nu cumva, Soare, că merit n-are
Să ne numească naţie mare,
Să guste dreptul cuviincios,
Când în tot chipul spre fală poate,
Nepreţuite daruri s-arate
Cu care lumii să dea folos?

Cu dreptul este, naltă fiinţă
A fi în astă grea neputinţă,
Acum s-ajungă aşa de prost
Fiica acelor ce, cât se poate
Cu strălucire urmând în toate,
Stăpânitorii lumii au fost?

Cu ce dreptate pradă să fie,
Să tot încerce sfântă urgie,
Când împotrivă-ţi ea n-a urmat?
Cu ce dreptate streinii calcă
Dreptul asupră-i, când rău să facă
Ea lor vrodată n-a cugetat?

De e greşit ţie, Părinte,
Milostivire în sfârşit simte,
Te rog, înceată-i biciul de foc;
Iar dacă soarta de răutate
O asupreşte, pe nedreptate,
Fără de vină a fi de loc.

Cum poţi să suferi cu mulţumire,
Nevinovate în asuprire
Să aridice glas în zadar,
Când împotriva voinţii tale
Nimic nu poate ca să te-nşale,
Nici să urmeze un pas măcar?

A ta vedere zăreşte toate,
Mâna ta iarăşi îndată poate
Să zăticnească răul din drum
Şi cu adâncă înţelepciune
Să-mprăştieze lumii tot bune,
Spre mângâiere a fi oricum.

Deci cu dreptate, naltă Putere,
Dă ascultare unui ce cere
Patriei sale bine, folos.
Cunoaşte-i dreptul uitat de tine
Şi de aceea călcat d-oricine,
Ce i se cade, dă-i cu prisos.

Apleacă mâna de o ardică
Şi-ndată fă-o mare din mică,
Să lase nume nemuritor.
Şi-n norii cinstii mult să se-nalţe,
Pe calea vieţii în veci să calce,
De strălucire având izvor.

Trimite-i încă plăcută rază
Negură tristă să nu mai vază,
Arată-i cerul tot cu senin!
Şi patriotul să aibă fală
A-şi pune viţa naţională
La întrebarea unui strein.

Câte acuma sufere rele,
Ca vântul praful, în laturi dă-le,
Să nu mai vază nici urma lor
Şi neştiută să nu mai zacă,
Ci împotrivă zgomot să facă
În toată lumea răsunător.

Dar ea cu lacrimi l-a ta fiinţă
În veci închine recunoştinţă,
Să glăsuiască numele tău,
Urmând întocmai voinţii tale,
Cerând şi râvna inimii sale
A-i fi spre pază la orice rău.

Dar ce să fie acea lumină,
Ce sus se vede de focuri plină,
Şi dimpreună un zgomot lin?
Nu crez să fie semn de furtună,
Când de loc vântul nori nu adună,
Când peste toate privesc senin.

Nu cumva, Soare, veste să fie
Patriei mele spre bucurie,
Că rugăciunea ce a făcut,
De către sfântul se-mbrăţişază,
Şi că prin focuri încredinţează
A ei lucrare nu dupe mult?

Adevăr este acea lumină,
Vesteşte soartă de raze plină,
Ce se găteşte ăstui pământ;
Ce din poruncă supusă vine,
Patriei mele în veci să-nchine
A ei credinţă cu jurământ. 

IOAN CIORĂNESCU

Ioan I. Ciorănescu
Date personale
Născut	27 mai 1905 Moroeni, județul Dâmbovița, România
Decedat	18 octombrie 1926 (21 de ani) Sibiu, România
Cauza decesului	cauze naturale (tuberculoză)
Părinți	Ion Ciorănescu Ecaterina Ciorănescu
Frați și surori	Nicolae Ciorănescu Ecaterina Ciorănescu-Nenițescu Alexandru Ciorănescu George Ciorănescu
Cetățenie	România
Ocupație	traducător poet
Activitate
Limbi	limba română
Modifică date / text

Ioan Ciorănescu (după alte surse Ion^[1]) (n. 27 mai 1905, Moroeni, județul Dâmbovița – d. 18 octombrie 1926, Sibiu) a fost un poet și traducător român.

Cuprins

• 1Biografie
• 2Operă
• 3Note
• 4Legături externe

Biografie[modificare | modificare sursă]

Ioan Ciorănescu a fost al doilea copil al familiei învățătorului Ion C. Ciorănescu din Moroeni. A mai avut alți șapte frați și surori: Nicolae Ciorănescu (1903-1957), matematician, Constantin Ciorănescu (1907 - 1949), inginer, Ecaterina Ciorănescu-Nenițescu (1909-2000), chimist, Alexandru Ciorănescu (1911-1999), lingvist, eseist, istoric și scriitor, Maria Ciorănescu (n. 1913), medic, Elena Ciorănescu (n. 1916) și George Ciorănescu (1918-1993), poet, traducător, prozator și jurnalist.^[2]

Obține bacalaureatul la București și se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității bucureștene. Moare la 21 de ani bolnav de tuberculoză.^[2]

Operă[modificare | modificare sursă]

A debutat în reviste școlare și a publicat doar două volume în timpul scurtei vieți:

• Povești în versuri (1925) și
• Prichindel. Chipuri și priveliști. Întâmplări și istorisiri (1925).

Ioan Ciorănescu este menționat de George Călinescu secțiunea „Tuberculoșii” a Istoriei literaturii române.^[1]

• Vestiri (1937), o ediție postumă ale versurilor lui Ioan Ciorănescu, a fost îngrijită de Tudor Vianu.

POEZII:

Ades mi-aduc aminte

Ades mi-aduc aminte, iubito, ca stateam
In cetele galbui de toamna, in odaie
Sa despletesc reci chipuri pe aburitul geam
Din linii frante, fine ca firele de paie.

Acuma, cand trecutul l-aud ca un refren
Si-n ganduri mi se-nfige ca-ntr-un ostean o schije,
Figura ta, iubito, o vad ca pe-un desen
Ce-l insemnai odata copil, cu sarg si grije.

Cum as privi in lumea de-afara linistit
Prin chipu-ti cu reflexe de solzi usori de mica !
Dar geamul iar se face in minte-mi aburitv
Si nu mai vad nimica, si nu mai stiu nimica …

Lucrătorul

Să mergi din zori pe străzi întortochiate
În galerii săpate de-un sobol,
Să simți în tine gânduri sfâșiate
Și sufletul să-ți rătăcească-n gol.

Să te privească miile de case
Cu chipul scrutător de la etaj,
Manta de plumb pe trup să ți se lase,
Și totuși, dârz, să-ți mai șoptești : « Curaj ! »

S-auzi în juru-ți vuiet de mașina
Cu uruit mecanic, frânt, de roți,
Călăi de fier, în fața ta să vină,
Și să-i îndemni la crima lor pe toți,

Apoi sorbind din cuminicătura
Pe care-o da al fabricei alb fum,
Să te întorci, înăbușindu-ți ura,
Cu capul în pământ, pe-același drum.

Paiața

Viața câteodată îmi pare o paiață
Cu buzele făcute și văruită față
Ce vrând prea mult să râdă, se strâmbă dureros,
Cu clopoței în mână și hainele pe dos,
Jucând schimonosită, chemând fără-ncetare :
Veniți ! Nu e durere ! Veniți! Nu-i întristare!

Priviți-mi gura roșe ca florile de mac
Și clopoțeii-aceștia ce sună după plac !
Vedeți-mi haina ruptă din roșii curcubeie
Și-n ochi a veseliei demonică scânteie.

Și-n buzunar am aur, cofeturi, jucării,
Veniți toți flămânziții ... femei, moșnegi, copii,
Vă dau la toți! – și râde cu văruită față,
Se năpustește valul țipând, și unii-nhață
Un vârf de panglicuță tivit cu clopoței,
Dar ea, paiață crudă, bătându-și joc de ei,
Fâșii în fugă-și rupe din haina ei de lână
Lăsând la fiecare o zdreanță roșe-n mână.

ROMULUS GUGA

Romulus Guga
Date personale
Născut	2 iunie 1939  Oradea, România
Decedat	17 octombrie 1983 (44 de ani)  Târgu Mureș, România
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor dramaturg poet romancier[*]
Activitate
Limbi	limba română
Modifică date / text

Romulus Guga (n. 2 iunie 1939, Oradea, România – d. 17 octombrie 1983, Târgu Mureș, România) a fost un poet, prozator și dramaturg român.^[1][2][3]

Cuprins

• 1Biografie și carieră
• 2Lucrări
• 3Moștenire
• 4Adaptări
• 5Note
• 6Legături externe

Biografie și carieră[modificare | modificare sursă]

Romulus Guga a fost metodist la Clubul Casei Universitarilor în perioada 1964-1966), apoi, a ocupat prin concurs postul de secretar literar al Teatrului de Stat din Târgu Mureș (în funcție în perioada 1967-1971).^[4]

În 1971, a înființat seria nouă, mureșeană, a revistei Vatra împreună cu scriitorii Dan Culcer și Mihai Sin. A condus revista până la moartea sa.^[5] În perioada 1970 și 1974, Guga a publicat cinci romane – Nebunul și floarea (1970), Viața postmortem (1972), Sărbători fericite (1973), Adio, Arizona (1974) și Paradisul pentru o mie de ani (1974).

Romulus Guga a cunoscut limba maghiară din familie, astfel a tradus în română romanul lui Sütö András, Csillag a máglyán ca Un leagăn pe cer.^[4]

Versurile sale din prima perioadă de creație sunt în general reflexive.^[4] Poetul se simte mereu însingurat și pustiit într-o lume ostilă.^[4] A avut o tentativă de înnoire a limbajului metaforic, auster în general, într-o coordonata expresivă inedită în perioada sa, a unei trăiri sumbre, depresive.^[4]

Piesele sale de teatru au fost reprezentate pe scena Teatrului de Stat din Târgu Mureș (și nu numai).^[4]

Lucrări[modificare | modificare sursă]

Volume de versuri

• Bărci părăsite, Editura Pentru Literatură, București, 1968
• Totem, Editura Cartea Românească, București, 1970
• Poezii, studiu introductiv de Ștefan Augustin Doinaș, ed. îngrijită de R. Vulpescu, Cluj-Napoca 1986^[6]

Romane

• Nebunul și floarea, Editura Dacia, Cluj, 1970^[7][8]
• Viața postmortem, Editura Cartea Românească, București, 1972^[9]
• Sărbători fericite, Editura Cartea Românească, București, 1973^[10]
• Paradisul pentru o mie de ani, Editura Eminescu, București, 1974^[11]
• Adio, Arizona (Spovedania unui naiv făcută în fața unui autor din provincie), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974;^[12][13]

Teatru

• Speranța nu moare în zori, 1973

Într-o mică haltă CFR, călătorii sunt obligații să-și întrerupă călătoria. Aceștia sunt informați că nu pot pleca mai departe din cauza războiului, în timp ce destinele țării și implicit și ale lor urmează un alt curs. Lumea adunată în mica haltă este obligată să se înfrunte și să se autodefinească. Personajele sunt reprezentanți ai unor categorii sociale diferite care se înfruntă și se autodefinesc.^[14]

• Noaptea cabotinilor, 1978
• Evul Mediu întâmplator, Editura Eminescu, 1980^[15]
• Amurgul burghez, 1982
• Evul Mediu întâmplator, volum de piese de teatru, ed. îngrijită de Voica Foisoreanu-Guga, Bucuresti, Editura Eminescu, 1984 (Conține piesele “Speranța nu moare în zori”, “Noaptea cabotinilor”, “Evul Mediu întâmplător”, “Amurg burghez”)

Traduceri

• Un leagăn pe cer de András Sütő, Editura Kriterion. București, 1972^[16]
• Iacob mincinosul de Jurek Becker, în colaborare cu Iva Paraschiv, hardcover, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974^[17][18]
• Uimitoarele aventuri ale lui Marco Polo de Willi Meinck, în colaborare cu Ileana Foișoreanu. vol. I-II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986^[19][20][21]

Moștenire[modificare | modificare sursă]

Festivalul Concurs de Poezie și Proză „Romulus Guga” îi poartă numele. Acesta este organizat de Asociația „Nicolae Băciuț” cu sprijinul Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, a Fundației Culturale „Cezara Codruța Marica”, a Fundației Culturale „Vasile Netea” și cu sprijinul Prefecturii Județului Mureș.^[22][23]

Adaptări[modificare | modificare sursă]

Film

• Speranța nu moare în zori (1976), regia Nae Cosmescu, cu actorii Petrică Gheorghiu, Ștefan Iordache, Valeria Seciu, Ioana Bulcă; film TV^[24]

Teatru radiofonic

• Evul Mediu întâmplător (1990), adaptare radiofonică de Marina Spalas, regia artistică Cristian Munteanu. Cu actorii: Dragoș Pîslaru, Victor Rebengiuc, George Constantin, Silvia Popovici, Virginia Mirea, Mircea Albulescu, Ion Pavlescu, Constantin Dinulescu, Cristian Șofron, Corado Negreanu, Florian Pittiș, Gheorghe Pufulete. Regia de studio: Rodica Leu, regia muzicală: Romeo Chelaru, regia tehnică: Vasile Manta.^[25]
• Speranța nu moare în zori (1988), adaptare radiofonică de Alexa Visarion,^[26] cu actorii Rodica Tapalagă ca Maria Magdalena, Ion Vîlcu ca un colonel, Florin Zamfirescu ca Picollo, Ștefan Radof ca impiegatul, Corneliu Dumitraș ca scamatorul, Dorina Lazăr ca doamna Zalaxa, Carol Kron ca domnul Zalaxa, Alexandru Lungul ca un țăran, Adrian Vișan ca un soldat.^[27]

POEZII:

Ochiul negru

O,
Doamne, am vazut un ochi negru in care lumea dilatata-i miracol, si nu era ochiul
Tau, cum speram, ci al mortului rege
Claudius prefigurat de ploaie pe geam.

Era un abur pe urma, ce
Tu l-ai trimis prin narile mele prin care comunicam, in putreda
Ta
Danemarca.

Acum pentru mine toamna are un sens, si chiar
Tu daca ar fi sa cobori pe pamant, prelinge-Te cu ploaia pe geam sa fiu sigur ca esti mortul rege ce-l asteptam.

Să ne bucurăm

Urechea mi-o lipesc de pantecul tau,
aud moartea cum incepe a misca,
de parca o sa nasti, cum toate se nasc,
femeia mea, probabil iubita si de
Dumnezeu.
apoi vom sta sa privim cum creste si umbla,
cum intreaba curioasa sau curajos,
noi zilnic ne vom cobori mai jos,
spre treapta initiala.
in fiecare zi, cu fiecare zi
ne bucuram murind cate putin,
secunda a trecut undeva pe sus,
templu menit sa ne iubim.
lasa mainile peste mine si fa semne, asaza diamnatul pe crestet si stinge focul ce leaga cerul de pamant, astupa-mi urletul cu carbuni sa incep marca aventura ce-o sa ma faca aur. in noaptea asta am auzit cu urechea lipita de pantecul tau prevestiri ciudate.
sa ne bucuram, sa ne pregatim, sa ne bucuram.

Ianuarie

O, viscolea azi-noapte, viscolea, gandul nostru de-a fi eterni, stau in casa ta cu tine si simt ca de moartea din mine te temi.
eu vreau sa te vindec
si nu fac cu mangaierea decat a te speria,
stam singuri si ni se parc ca
stim ca-n casa asta e ingropat cineva.
sta si duhneste atat de placut
sub vraful grotesc al mahnirilor noastre,

am scris pe panglici de linisti cu lut, niciodata, niciodata nu vom uita.
tu te temi si pe mine ma bantuie spaima ca nu mai esti, ca nu mai sant, ca un duh potrivnic vegheaza ultimul nostru cuvant.
si ninge si ninge sarac cum toate au fost iarna asta, nu mai tresari, nu mai tresar, moartea ne-a aburit fereastra.