5. /20 OCTOMBRIE 2021 - POEZIE
ARTHUR RIMBAUD
Jean-Nicolas-Arthur RIMBAUD
(Cherleville, 20 oct. 1854 – Marseille, 10 nov. 1891)
| Arthur Rimbaud | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Jean Nicolas Arthur Rimbaud  |
| Născut | [3][4][5][6] Libreville(d), Champagne-Ardenne, Franța |
| Decedat | (37 de ani)[3][7][4][5] Marsilia, Franța |
| Înmormântat | cimetière Boutet[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale (cancer de os[*]) |
| Părinți | Frédéric Rimbaud[*] Vitalie Rimbaud[*][2][2] |
| Frați și surori | Isabelle Rimbaud[*] Vitalie Rimbaud[*] Frédéric Rimbaud[*] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Franța Al Doilea Imperiu Francez A Treia Republică Franceză |
| Religie | catolicism |
| Ocupație | poet arms trader[*] explorator world traveler[*] |
| Limbi | limba franceză[1][2] |
| Mișcare/curent literar | simbolism |
| Note | |
| Premii | concours général[*] |
| Semnătură | |
 | |
Jean Nicolas Arthur Rimbaud (*20 octombrie 1854, Charleville-Mézières - †10 noiembrie 1891, Marsilia) a fost un poet francez, figură centrală a literaturii moderne, precursor al simbolismului.
A început să scrie poezii deja la vârsta de 10 ani, în 1870 publică prima sa scriere "Les étrennes des orphelins". În acelaşi an, la 29 august, fuge de acasă la Paris, unde vagabondează şi este închis într-o casă de corecţie pentru minori. Este eliberat de un prieten al familiei, Georges Izambart, care-l readuce acasă. La vârsta de 17 ani, în 1871, scrie poemul esoteric "Le Bateau ivre" ("Corabia beată"), pe care i-l prezintă poetului Paul Verlaine. În aceste creaţii de debut se simte influenţa lui Charles Baudelaire, dar - în acelaşi timp - se recunoaşte propria sa originalitate în asociaţiile metaforice neaşteptate şi în amestecul între conştiinţa de sine şi resemnare, care va fi prezent şi în operele ulterioare. La propunerea lui Paul Verlaine, Rimbaud se stabileşte în 1871 în locuinţa acestuia din Paris, unde întreţin până în anul 1873 o relaţie homofilă. Se ajunge la ruptură definitivă în 1873, când Verlaine, încercând să-l ucidă, îi produce o rănire gravă. Acest episod este redat de Rimbaud în poemul în proză "Une Saison en enfer" ("O vreme petrecută'n iad", 1973), care - prin dinamismul şi radicalitatea stilistică a compoziţiei - marchează un punct de cotitură în istoria literaturii. Tot din această perioadă datează ciclul de poeme în proză "Les Illuminations" ("Iluminările"), creaţii vizionare, pline de explozie poetică a tiparelor convenţionale. În acest ciclu se găseşte celebrul "Sonnet des voyelles" ("Sonetul vocalelor"), în care, fiecăreia din cele cinci vocale, i se atribuie o anumită culoare.
Urmează o viaţă de peregrinări şi vagabondaj prin Anglia, Germania, Italia, Java şi Cipru, lucrînd ca prezentator de circ, mercenar, supraveghetor la o carieră de piatră etc. Din 1880 este negustor de cafea, piei de animale şi arme în Africa de nord şi ia parte la expediţii în Etiopia şi Somalia. În afara unei bogate corespondenţe cu familia, de la vârsta de 20 de ani, Rimbaud nu a mai scris nimic în domeniul literaturii. Bolnav fiind, se întoarce în 1891 la Marsilia, unde moare la 10 noiembrie, in dureri salbatice din cauza unei gangrene,la varsta de 37 de ani. Oraşul său natal, Charleville-Mézières, a organizat în anul 2004 o serie de manifestări comemorative, în cadrul "Anului Rimbaud".
- Prose et vers de college (rédigè1864-1870, publ. en 1932)
- Poésies (r. 1869-1871, publ. En 1891, 1895, 1898)
- Derniers vers (1872)
- Album zutique (1936)
- Un coeur sous une soutane (1870-1871) - Une Saison en enfer (1873)
- Les Illuminations (1872-1873)
CAP DE FAUN
Într-un frunziş incert, minunăţie
De flori în care-n somn sărutu-I stins,
Vioi, ripînd suava broderie,
Şi-arată ochii-un faun speriat,
Cu dinţii albi muşcînd flori roşii, sare.
Brun-sîngerie, ca vin vechi, curat,
Sub ramuri buza-I hohoteşte tare.
Fugind ca veveriţa,-n urma lui,
Prin frunze rîsul său mai trece.
De-un căldăruş se teme-al Codrului
Sărut de aur ce se reculege.
SENZAŢIE
În seri de vara-albastre, voi merge pe carari,
Sa ma întepe grâne, sa calc pe ierbi marunte;
Prin proaspata racoare voi trece-n dulci visari,
Lasa-voi adierea sa scalde a mea frunte.
Fara a spune-o vorba si fara nici un gând,
Doar dragostea urca-va în suflet infinita;
Ca un nomad voi merge departe, strabatând
Preafericit, Natura, ca lânga o iubita.
Traducere de Petru Dinca
Fiind, nu pot culege− mi-s bratele prea mici!−
Nici floarea cea galbuie ce-mi sta în drum, si nici
Pe cea albastra, sora cu apa cenusie.
O, pulbere de salcii, stârnita de vreun stol!
O, roze de rogozuri cu trupul devorat!
Mie-e nemiscata luntrea, iar lantul i-e legat
În fundul-acestei ape −de ce fel de namol?
| Alexandru Donici | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 19 ianuarie 1806 Donici, Orhei, Basarabia, Principatul Moldovei |
| Decedat | (59 de ani) Piatra Neamț, Principatele Unite |
| Căsătorit cu | Maria Rosetti-Bălănescu Profira Krupenski |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Imperiul Rus Moldova.svg){kind=small} România |
| Etnie | Român |
| Religie | Ortodox |
| Ocupație | lingvist traducător poet |
| Limbi | Română |
| Activitatea literară | |
| Opere semnificative | Fabule |
| Modifică date / text | |
Arvinte coatele au ros la antereu,
Dar n-au stat mult sa socoteasca;
Ci singur el, mereu
Se puse sa-l cârpeasca.
Iar pentru petici de cârpit
Din mâneci au taiat ca o a patra parte
Si antereul l-au gatit
Cu mânecile prea scurtate,
Încât oricare le vedea,
De dâns râdea.
Vazând aceasta el, au zis în gândul sau:
“Lasati, ca doar nu sunt asa de natarau,
Vreun lucru mare nu-i
Sa-mi tai eu poalele de pe la antereu
Si mânecile sa le pui
Mai lungi decât era”.
Au zis si au facut.
Dar lumea se mira
Ca antereul lui era acum prea scurt,
Si nu asemana nici cu un bun mintean.
Se-ntâmpla si boieri de neam
Care-ncurcând averea lor,
Tot cu aceeasi minte,
Sa o îndrepte vor
Si fac ca si Arvinte.
Într-o zi s-au apucat
De pe mal în iaz s-aducă
Un sac cu grâu încărcat.
Şi la el toţi se înhamă:
Trag, întind, dar iau de samă
Că sacul stă neclintit,
Căci se trăgea neunit.
Racul înapoi se da,
Broasca tot în sus sălta,
Ştiuca foarte se izbea
Şi nimic nu isprăvea.
Nu ştiu cine-i vinovat;
Însă, pe cât am aflat,
Sacul în iaz nu s-a tras,
Ci tot pe loc a rămas.
Aşa-i şi la omenire,
Când în obşte nu-i unire:
Nici o treabă nu se face
Cu izbânda şi cu pace.
Un om poznaş au fost schimbat
Vro trei femei cu cununii,
Fiind tustrele încă vii.
Dar acolo era un aspru împărat,
La care, cum au mers asemene ştiinţă,
Au şi găsit de cuviinţă
Ca pentru aşa faptă,
Pe om să-l dea sub judecată;
Iar spre mai aspră înfrânare,
Judecătorilor au pus el înainte
Să fie cu luare-aminte
Şi să închipuiască pedeapsa cea mai mare
Unei asemene de pildă rea urmare;
Că la de împotrivă, el hotărât era
Pe toţi a-i spânzura.
(Asemene un împărat
Nici pe la noi n-ar fi stricat.)
Judecătorii văd că nu-i de şuguit;
Să hotărască drept ei mult s-au sârguit,
Şi numai Dumnezeu de sus i-au luminat,
Căci socotinţa lor aceasta au urmat:
Ca omului să dea femeile tustrele,
Îndatorându-se de a trăi cu ele.
Norodul însă s-au mirat
Pentru asemene prea slabă hotărâre,
Şi sigur toţi au aşteptat,
Pe vrun judecător să vadă spânzurat.
Dar n-au trecut nici patru zile
Şi s-au împrăştiet prin ţară auzire:
Că cel cu trei femei bărbat,
De răul lor s-au spânzurat,
Şi de atunci în acea ţară,
Cu trei mai nime nu se-nsoară.
| Cincinat Pavelescu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | |
| Decedat | (62 de ani) |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | avocat poet |
| Activitate | |
| Limbi | limba română |
| Studii | Universitatea din București |
Modifică date / text  | |
Cincinat Pavelescu (n. 2 noiembrie 1872, București – d. 30 noiembrie 1934, Brașov) a fost un poet și epigramist român, autor de romanțe, lieduri, cantilene, serenade și madrigaluri.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Cincinat Pavelescu s-a născut în anul 1872 la București. În perioada 1872-1879, se afla, vara, împreună cu părinții lui în satul Milcov, județul Vrancea, pe atunci satul Risipiți, Plasa Orașul, județul Râmnicu Sărat. A fost fiul inginerului Ion Pavelescu și al Paulinei (n. Bucșan)[1] Tatăl său, fiind de profesie inginer, a deținut unele funcții importante: inspector general al C.F.R. și director fondator al Școlii superioare de arte și meserii din București. Arborele genealogic al familiei Pavelescu urcă în timp până la Banul Manta, figură reprezentativă în vremea domniei lui Mihai Viteazul. Mama sa, Paulina a fost strănepoată a spătarului Bucșan din secolul XVIII. [2] Paulina Pavelescu a decedat foarte tânără, la 35 de ani.[3]
După absolvirea școlii primare în București, „Școala Secundară Cantemir-Voda”, urmează Liceul „Sf. Sava” din București. La 3 martie 1891, debutează în „Biblioteca familiei” cu poezia Visuri triste, semnată P.C. de la Milcov.
Urmează, în perioada 1891-1895, Facultatea de Drept a Universității din București; își trece doctoratul în 1897 cu teza: Despre agenții diplomatici.
În anul 1892 debutează cu poezia Fecioara, în nr. 2 al revistei Literatorul, revistă literară, înființată de Alexandru Macedonski. Odată cu nr. 1 din 1893 al Literatorului, Cincinat devine codirector, alături de directorii Al. Macedonski și principesa Maria D. Ghica.
Urmează cursuri la Sorbona, în vederea pregătirii pentru elaborarea tezei de doctorat, care va fi susținută la București.
Își începe cariera juridică, la 21 iunie 1899, în calitate de ajutor de judecător la Plăinești, plasa Râmnicul de Sus, județul Râmnicu-Sărat (azi comuna Dumbrăveni, Vrancea). La scurt timp, comuna trece la plasa Marginea de Sus, a aceluiași județ. Din 20 septembrie 1902 până la 13 octombrie 1904 a fost supleant la Tribunalul Neamț iar în 1905 era pentru scurt timp judecător supleant în Râmnicu-Sărat, Snagov, Ocolul VI București, Snagov. La 7 martie 1907, Cincinat este judecător în comuna urbană Corabia, județul Romanați. A devenit judecător și consilier la Curțile de Apel din Chișinău (1925-1928) și Brașov.[4]
A fost, în 1907 și 1908, prim-redactor al revistei Convorbiri critice, revistă condusă de Mihail Dragomirescu. La 7 mai 1908 este Judecător supleant la Slănic, Prahova iar în octombrie, judecător la Sinaia și la Fundeni-Frunzănești, Ilfov. Devine primul președinte al Societății Scriitorilor Români la 28 aprilie 1908.[5]
În perioada războiului, se află la Iași. În anul 1917, împreună cu fratele său, Ion Pavelescu, ajunge în Petrogradul revoluționar, de unde, trecând prin Suedia poposește la Paris. La Paris, leagă prietenii strânse cu Elena Văcărescu și Anna de Noailles. În 1920 editează la Paris Le courier franco-roumain, politique, économique et littéraire, director Cincinat Pavelescu, redactor-șef Pompiliu Păltanea. Cincinat Pavelescu a fost director la publicația Brașovul literar și artistic în perioada 1931 - 1935. În 1925 la editura Ramuri din Craiova apare volumul de Epigrame. Critica literară îl socotește pe autor, în unanimitate, "maestru al epigramei românești." I se acordă Premiul Național pentru poezie pe 1927.
În 1937 a fost director al revistei „Brașovul literar și artistic”.
Împreună cu Eugen Lovinescu, Ion Minulescu, Corneliu Moldovanu, Zaharia Bârsan și Emil Gârleanu, conduce revista „Falanga literară”, apărută la 10 ianuarie 1910. Liviu Rebreanu era secretarul redacției.
În 1911 publică unicul său volum de Poezii.
Moare la Brașov, pe Strada Neagră, nr. 26, la 30 noiembrie 1934, fiind bolnav în ultima vreme de cancer pulmonar. Este înmormântat la cimitirul Bellu din București.
În timp ce era căsătorit cu cântăreața Alice Viardot-Garcia[6], pe care o cunoaște la Paris, nepoata celebrei cântărețe de operă Pauline Viardot-Garcia (care a fost o prietenă apropiată a lui Ivan Turgheniev) a fost logodit cu domnișoara Andricu.[7]
Aprecieri critice[modificare | modificare sursă]
George Călinescu[8] apreciază că "...madrigalurile, epitalamurile, liedurile sale și chiar unele versuri de cabinet secret nu sunt lipsite de grație și chiar de o undă de poezie simpatic infatuată. Gestul teatral e sprijinit pe o bună declamație și pe imagini":
„Îți mai aduci aminte, Doamnă? Era târziu și era toamnă”
"Ca elev al lui Macedonski, Cincinat Pavelescu păstrează tonul de festival, euforia. Câteodată iese din diletantism și dă dovezi de o puternică invenție fantastică (Pescuitorii de perle, Corbii) ori de uimire în fața misterului vieții..." Ca discipol al lui Macedonski, l-a urmat pe acesta, însă în locul sacerdotismului acestuia păstrează poeziei tonul solemn de festival, orgoliul de a se abandona cadențelor. Cincinat Pavelescu a continuat într-un spirit mai boem pe Alecsandri și pe Radu D. Rosetti în improvizațiile epigramatice.
Cincinat Pavelescu este ilustrativ pentru fascinația exercitată la începutul secolului XX, de simbolism chiar asupra autorilor care, structural, nu s-au dovedit simboliști. [9]Deși a scris în 1902 un poem (Simfonia ploaiei) în care pe urmele lui Macedonski și înaintea lui Bacovia s-a apropiat de spiritul și de litera simbolismului, poetul n-a evoluat în direcția autenticei sugestii simboliste, ci în cea tradițională, în fond, a "poeziei cu simbol". Opusă adevăratului simbolism, discursivitatea din versurile sale cade, nu o dată, în didacticism. Estetica lui Cincinat Pavelescu este rudimentară, el înțelege poezia ca o "haină" a simțirii și apropiindu-se de maniera lui Panait Cerna, ceea ce l-a împiedicat să fie un adevărat simbolist. Merită semnalată anticiparea poeziei minulesciene, într-o poezie scrisă în 1901 (Cântecul omului). Pavelescu a ilustrat lirica erotică, având o viziune trubadurescă asupra iubirii; a dobândit o mare popularitate ca autor de romanțe, cantilene, lieduri, serenade și madrigaluri. Ca epigramist este, incontestabil, cel mai notoriu autor român. Ce l-a determinat pe Cincinat Pavelescu să scrie epigrame? Răspunsul îl dă chiar poetul: " De ce am scris epigrame? Ca un protest împotriva esteticii mele lăuntrice, ofensate de urâțeniile vieții, de nedreptățile politicii și de arivismul mediocrităților."S-a manifestat și în dramaturgie, scriind două piese originale: Amanții (Dialoguri moderne) și Dialoguri de toamnă și două în colaborare: drama Saul (împreună cu Alexandru Macedonski) și Irina, împărăteasa Bizanțului (în colaborare cu dr. N. Paulescu).
În cazul dramei Saul, nu se poate preciza, astăzi, care este contribuția lui Cincinat Pavelescu, față de cea a lui Macedonski. În ziarul Dreptatea care apărea la Timișoara (1894-1897), în rubrica Foișoara, se spunea cu ocazia reprezentării dramei Saul la Teatrul Național din București, că a avut un mare succes de public, este "mai mult o melodramă antică", dar constituie, indiscutabil "un succes meritat și un câștig pentru literatura noastră."[10]
POEZII:
E-aşa de tristă aşteptarea
E-aşa de tristă aşteptarea când ştii c-aştepţi zadarnic!
Şi-aşa de tristă e speranţa când ştii că n-ai la ce spera...
Şi-aşa de jalnică-i chemarea când ştii că nu te poate-aude...
Şi-aşa de grea e resemnarea
Şi-aşa e chinul de amarnic,
Când tot aştepţi, aştepţi zadarnic
Şi ştii că n-ai ce aştepta...
Încât de s-ar găsi cuvinte
Să-exprimi a tale simţăminte,
Să poţi aşterne pe hârtie
Şi suferinţă,
Şi durere,
Şi lacrimile ce-n tăcere
Le verşi amar
Dar în zadar,
În aşteptarea celui care
Nu vrea să vie,
Nici să scrie
Şi nici să ştie
Că tot aştepţi, aştepţi zadarnic ca să vie...
De s-ar găsi cuvinte, zic,
Să poţi aşterne pe hârtie
Această mare tragedie
Ce-unor-ar pare un nimic,
Atuncea s-ar mişca şi munţii,
Şi stâncile s-ar sfărâma;
Şi stelele din cer s-ar rupe,
Şi-oceanele ar îngheţa,
Şi norii s-ar preface-n lacrimi,
Şi toţi vulcanii ar erupe,
Şi lava lor ar arunca
Pe inimile reci ca gheaţa,
Pe sufletele împietrite
Şi pe conştiinţele-ncărcate
De suferinţi pricinuite,
De lacrimi,
Din nopţi nedormite.
Şi s-ar mişca întreaga lume!
La fel un rege ca ţiganul...
Şi ar lăsa din mână tocul
Acel ce scrie;
Şi ciocanul
Acel ce bate;
Şi ţăranul
Ar zvârli din mâini toporul,
Şi mosorul,
Ţesătorul,
Şi-ar merge fiecare
Să-şi găsească acela care
Plânge, plânge şi aşteaptă
-- Tot zadarnic ca să vie
Acela ce nu vrea să vie,
Acela ce nu vrea să scrie,
Acela ce nu vrea să ştie
Că s-ar putea ca încă astăzi
Să se despartă pe vecie.
În munţi
Cu buclele blonde şi ochii adânci
Copila pribeagă se duce spre stânci.
Şi toamna pictează-mprejuru-i decor,
Pădurea de aur cu frunze ce mor.
Copilă bălană, eu nu ştiu să-ngân
Cuvinte frumoase ce-n suflet rămân!
Dar poate, iubita, ea nici n-a ştiut
Cuvântul ce-n păru-i bălai s-a pierdut.
De-atunci al meu suflet aleargă spre stânci
Pe urma copilei cu ochii adânci.
Romanţă
Iubirea mea nu-i zvon de şoapte,
Nici mandolină pe sub geamuri,
E vânt sălbatic, vânt de noapte,
Ce smulge flori şi frânge ramuri.
De-ţi place urletul furtunii
Şi balul mării-nfuriate,
Cu frică pleacă-te spre iadul
În care dorul meu se zbate.
Dar dacă-n inima ta plină
Nu-ncap simţirile eterne,
Atunci înfundă-ţi capu-n perne
Şi-adormi în cânt de mandolină!
Intimă
Îţi mai aduci aminte, doamnă?
Era târziu şi era toamnă,
Şi frunzele se-nfioreau,
Şi tremurau în vântul serii
Ca nişte fluturi chinuiţi,
Ca nişte fluturi rătăciţi
Din ţările durerii.
Ţi-aduci aminte iar de seara
Şi-amurgu-acela violet,
Când toamna şi-acorda încet,
Pe frunza galbenă — chitara?
Pe lac, ce-n lună s-argintase,
Încet o lebădă trecea,
Şi pata-i albă se pierdea
În seara care se lăsase...
Şi-atunci, doar inimă şi vise,
Ne-am dus ca lebăda şi noi,
Călcând nisipul plin de foi
Sub ceaţa care-l umezise.
Aşa născut, în plină toamnă,
Amorul meu ce-nmugurea
Sub foi ce toamna-ngălbenea...
Îţi mai aduci aminte, doamnă?
DUMITRU MATCOVSCHI
| Dumitru Matcovschi | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 20 octombrie 1939 Vadul-Rașcov, jud. Soroca,  Regatul României |
| Decedat | (73 de ani) Chișinău,  Republica Moldova |
| Părinți | Leonte și Eudochia |
| Căsătorit cu | Alexandrina Matcovschi |
| Copii | Dumitrița și Adriana |
| Naționalitate | român |
| Cetățenie | România Moldova URSS |
| Etnie | români |
| Ocupație | poet, prozator, academician, publicist, dramaturg |
| Partid politic | Frontul Popular din Moldova |
| Limbi | limba română |
| Studii | Universitatea de Stat din Moldova |
| Note | |
| Premii | Ordinul Republicii Ordinul Meritul Cultural Ordinul național „Steaua României” Medalia „Mihai Eminescu” |
| Modifică date / text | |
Dumitru Matcovschi (n. 20 octombrie 1939, satul Vadul-Rașcov, județul Soroca, în prezent raionul Șoldănești — d. 26 iunie 2013, Chișinău) a fost un poet, prozator, academician, publicist și dramaturg[1] din Republica Moldova, membru titular al Academiei de Științe a Moldovei.[2] Este recunoscut în critica literară pe plan internațional[3] și reprezintă un simbol al mișcării de renaștere națională din Basarabia.[4]
Biografie[modificare | modificare sursă]
Cel de-al doilea copil al țăranilor înstăriți Leonte și Eudochia.[5] După studiile primare și secundare, în anul 1956, Dumitru Matcovschi devine student la Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, facultatea „Istorie și Filologie”.[1]
Ultimul an de studiu (1960-1961) îl face la Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Chișinău[6] din cauza fuzionării acestor două instituții universitare.[1] Și-a început activitatea în calitate de redactor în 1963 la ziarul „Moldova socialistă”; tot atunci apare prima sa plachetă de versuri,[4] Macii în rouă.[3] În anul 1964 devine membru PCUS.[necesită citare] În anii 1966–1970 a fost redactor-șef adjunct la saptămânalul „Cultura”,[7] funcție pe care este forțat s-o părăsească din motive ideologice.[8] În 1969 apare volumul de versuri Descântece de alb și negru, care imediat după apariție este interzis de cenzura sovietică, fiind considerat subversiv.[4] Cartea, în varianta inițială, nu a mai văzut lumina tiparului.[1] Între 1987-1988 este redactor-șef al revistei „Nistru” (redenumită în „Basarabia” în 1988[9]). În această calitate, publică articolul Veșmântul ființei noastre de Valentin Mândâcanu,[10] cu care a contribuit la renașterea națională a Moldovei.[4]
Dumitru Matcovschi a fost căsătorit cu Alexandrina Matcovschi.[6] În 2012, au jucat nunta de aur.[11]
Operă[modificare | modificare sursă]
Dumitru Matcovschi este autorul a peste 50[3] de volume de poezie, proză și piese de teatru[1] și este recunoscut drept un simbol al mișcării de renaștere națională din Basarabia.[9][12] Unele din creațiile sale au fost traduse în rusă și lituaniană.[3]
| (ordonează după an) | (ordonează după titlu) |
|---|---|
| 1971 | Melodica |
| 1974 | Grâul |
| 1977 | Axa |
| 1981 | Patria, poetul și balada |
| 1987 | Tu, dragostea mea |
| 1990 | Soarele cel mare |
| 1991 | Imne și blesteme |
| 1998 | Vad |
| 1999 | Crucea |
| 2001 | Veșnica toamnă |
| 2003 | Pasarea nopții pe casă |
| (ordonează după an) | (ordonează după titlu) |
|---|---|
| 1973 | Duda |
| 1975 | Bătuta |
| 1979 | Toamna porumbeilor albi |
| 1982 | Focul din vatră |
| 2003 | Teatru |
Dumitru Matcovschi a scris, de asemenea, și piese de teatru, precum Președintele, Cântec de leagăn pentru bunici, Piesă pentru un teatru provincial, Pomul vieții, Abecedarul, Ion Vodă cel Viteaz, Sperietoare, Tata, Troița, Bastarzii etc.[1] Troița a fost ecranizată în 1993 prin premiera filmului televizat de lung metraj cu același nume.[1][7]
Multe din versurile lui Matcovschi au fost transpuse pe note de către compozitori ca Ion Aldea-Teodorovici, Petre Teodorovici, Arkady Luxemburg, Mircea Oțel, Mihai Dolgan, Constantin Rusnac, Tudor Chiriac, Anatol Chiriac, Ion Enache, Eugen Doga,[3] Bucurați-vă, prieteni fiind unul din cele mai recunoscute cântece din repertoriul muzicii ușoare autohtone.[3] Poetul a prezentat un interes aparte pentru creația populară orală (poeziile Inimă de mamă, Cu numele tău) și probleme ale timpului (piesa Abecedarul).[3]
Distincții[modificare | modificare sursă]
_-_Dumitru_Matcovschi_(8210782510).jpg)
În anul 2011, scriitorul a fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Mare Ofițer, categoria A „Literatură”, de către președintele României, Traian Băsescu.[4][12] În 2009, cu ocazia aniversării a 70 de ani de la naștere, Matcovschi a primit de la primarul orașului Chișinău titlul și panglica de Cetățean de Onoare al orașului.[10][13] Printre altele, Matcovschi a primit următoarele distincții:
- 1989 — Scriitor al poporului [1]
- 1996 — Cavaler al Ordinului Republicii Moldova [1][13]
- 1996 — Membru titular al Academiei de Științe din Republica Moldova [1]
- 1997 — Laureat al Festivalului Internațional de poezie „Nichita Stănescu” [8]
- 2000 — Cavaler al Ordinului Steaua României în grad de Comandor[13]
- 2012 — Cavaler al Ordinului „Meritul Cultural” [14]
A fost deținător al premiilor „Mihai Eminescu” (conferit în 1992 și retras în 1994[15]) și „Pentru distincție în muncă”.[3][13]
Moartea[modificare | modificare sursă]
În mai 1989, poetul a fost implicat într-un grav accident rutier,[16] în urma căreia a fost supus unei serii de operații la creier și a rămas în comă 5[3] sau 6[4][9] luni.[17] Incidentul, care se presupune că a fost organizat,[1][6][7] a generat interes național,[13] iar chirurgul care a condus operația declara atunci că supraviețuirea maestrului este o minune.[18][19] În iunie 2013, poetul a fost supus unei intervenții chirurgicale repetate,[20] după ce a fost internat cu diagnosticul proces expansiv tumor cerebral de etiologie post-traumatică,[12] ca urmare a acumulării de sânge.[21]
A murit la data de 26 iunie 2013, în jurul orei 23:00.[7][9][22] A fost înmormântat cu onoruri militare[23] în satul său de baștină pe 29 iunie.[24] Corpul neînsuflețit a fost transportat la Academia de Științe,[25] după care a fost transportat în Vadul-Rașcov.[24] Procesiunea a fost transmisă în direct de televizunea națională.[26] La propunerea scriitorului Ion Hadârcă,[27] ziua de 29 iunie 2013 a fost declarată zi de doliu.[23][24][28]
Moartea poetului a fost urmată de numeroase declarații din partea oamenilor de artă,[29][30][31][32] primelor persoane în stat,[8] cât și din partea oamenilor politici.[33][34] Primarul Chișinăului, Dorin Chirtoacă, a propus redenumirea unei străzi din capitală în memoria scriitorului.[35]
În noiembrie 2013, Parlamentul Republicii Moldova a declarat anul 2014 „Anul Dumitru Matcovschi”.[36] La un an de la moartea poetului, a fost anunțat că în Vadul Rașcov va fi instalat un monument în memoria acestuia.[37]
Moștenire[modificare | modificare sursă]
Pe 1 septembrie 2003, liceul din comuna de baștină a poetului a fost numit în cinstea sa.[1][3][7] În 2011, la aniversarea a 72 de ani de la nașterea poetului, a fost inaugurată casa-muzeu „Dumitru Matcovschi”,[38] cu contribuția comună a soției și familiei, a surorii lui și a câtorva oameni politici.[5] Tot atunci, a fost inaugurat Festivalul Internațional de poezie și cântec „Dumitru Matcovschi”,[38] cu participanți din Moldova, România și Ucraina.[39]
„ Eu nu sînt martir, nu sînt apostol, nu sînt mesager, sînt om al acestui pământ. Și sper că după ce mă vor petrece în ultimul drum, pe lespedea mea de mormânt prietenii vor lăsa această inscripție, în rol de epitaf: «A fost om.» ”— din discursul lui Dumitru Matcovschi în cadrul ceromoniei de decernare a „Meritului Cultural”[40]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu