9. /21 OCTOMBRIE 2021 - INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET
Nabucco - Verdi
Nabucco este o operă compusă de Giuseppe Verdi în 1841 pe un libret de Temistocle Solera.
Premiera a avut loc la Teatro alla Scala („Scala”) din Milano la 9 martie 1842.
Durata operei: 2h:15min.
Nabucco este prescurtarea numelui imparatului chaldeean al BabilonuluiNabucodonosor al doilea (în original: Nebucadnețar), care a trăit și domnit în jurul anului 600 î.Hr.
Cele două teme principale ale acțiunii sunt dorința de libertate a poporului evreu din timpul robiei lor din Babilon, precum și aroganța și nebunia personajului principal Nabucco, care-l duce până la autoproclamarea sa drept Dumnezeu unic și la pedepsirea cu pierderea minților. Spre sfârșitul operei el însă își revine, adoptă credința în Iehova (sau Iahve), Dumnezeul evreilor, și îi eliberează pe evrei din robie.
Personajele principale
· Nabucco, regele Babilonului (bariton)
· Fenena, cea de a doua fiică a lui Nabucco (mezzosoprană)
· Ismaele, tânăr ofițer, nepotul lui Zedechia (regele Ierusalimului), îndrăgostit de Fenena (tenor)
· Zaccaria, profet al evreilor (bas)
· Anna, sora lui Zaccaria (soprană)
· Abdallo, paznic babilonian (tenor)
Acțiunea
Actul I
Cortina se ridică dezvăluind „Templul lui Solomon” din Ierusalim, în care evreii plâng în urma cuceririi Ierusalimului de către babilonieni. Profetul Zaccaria intră împreună cu Fenena, fiica lui Nabucco, pe care evreii au reușit să o ia ostatică. El o încredințează pe Fenena unui tânăr ofițer evreu, Ismaele. După plecarea lui Zaccaria și a evreilor, aflăm că cei doi tineri se iubesc, și că Ismaele, pe când era prizonier în Babilon, evadase cu ajutorul Fenenei, cu toate că Abigaille, sora acesteia, îl iubea și ea. În momentul în care Ismaele își pune în gând să o elibereze pe Fenena, Abigaille își face impresionant intrarea în templu, în fruntea unei armate de babilonieni. În terțetul ce urmează, Abigaille îi garantează lui Ismaele viața, cerându-i în schimb iubirea. Bineînțeles, el refuză. În acel moment, sosește Nabucco, în sunetele unui marș. Zaccaria îl amenință că o va sacrifica pe Fenena, asupra căreia a și ridicat pumnalul. În finalul de tablou, Nabucco poruncește soldaților să dea foc templului.
Ne aflăm acum la Babilon, unde au fost deportați în robie și prizonierat evreii rămași în viață. Ne sunt înfățișate grădinile Abigaillei. Ea găsește un pergament ce dovedește că nu e fiica lui Nabucco, ci doar o sclavă pe care el o adoptase.
Actul II
Îl regăsim pe profetul Zaccaria cufundat în rugăciune. Dumnezeu l-a inspirat să o convertească pe Fenena la credința iudaică. Între timp e anunțată falsa veste a morții lui Nabucco. Abigaille pretinde coroana de la Fenena, pe care regele, înainte de a pleca, o numise regentă. Întoarcerea neașteptată a lui Nabucco va complica situația. Considerându-se trădat de ai săi și de popor, el îi blestemă pe zei și se autoproclamă singurul „Zeu al Universului”. Ansamblul culminează cu un bubuit de tunet: trăznetul lui Iehova ce face să cadă coroana de pe fruntea lui Nabucco. Acesta înnebunește. "Cerul l-a pedepsit pe semeț" spune Zaccaria. Abigaille ia de jos coroana și și-o pune pe cap: "Splendoarea lui Baal strălucește veșnic" afirmă ea în vreme ce cortina cade.
Următorul tablou se desfășoară în vestitele Grădini Suspendate din Babilon. Abigaille e pe tron. Marele Preot al lui Baal prezintă Abigaillei sentința de moarte a evreilor. Intră Nabucco, palid. Urmează un duet, în cursul căruia Abigaille reușește să-l facă pe regele nebun să iscălească sentința. Cum el o cere pe Fenena, fiica lui legitimă, Abigaille îl anunță că, fiind convertită la iudaism, aceasta va muri împreună cu ceilalți evrei. Apoi pune gărzile să-l aresteze pe Nabucco. Evreii își plâng țara cotropită și își exprimă dorința fierbinte de libertate, intonând celebrul cor „Va pensiero“ ("Zburați, gânduri"). Zaccaria sosește și le dă curaj printr-o profeție de victorie: leul lui Iuda va triumfa asupra Babilonului distrus.
Actul III
Nabucco își revine în fire. El îl recunoaște pe Iehova drept Dumnezeu, cerându-i promisiunea ca templul Sionului să fie reclădit.
Ultimul tablou începe cu un marș funebru ce însoțește osânda Fenenei. Profetul Zaccaria e alături de ea. Într-o scurtă rugăciune, fata se încredințează lui Iehova. Nabucco apare atunci cu sabia în mână, înconjurat de oamenii săi de credință. Ordonă soldaților să doboare idolul lui Baal. Un imn de slavă precede intrarea Abigaillei, muribundă. Ea a luat otravă și vine să implore iertarea pentru crimele sale. În încheiere, Zaccaria îl slăvește pe Nabucco, Regele Regilor.
Giuseppe Verdi: Nabucco
"Orfeu în infern" (în original "Orphée aux enfers") este numele unei opere bufe în două acte și patru tablouri a compozitorului Jacques Offenbach, reprezentată pentru prima oară la data de 21 octombrie 1858pe scena teatrului Les Bouffes-Parisiens din Paris. Libretul este semnat de celebrul tandem Hector Crémieux / Ludovic Halévy. Ideea inițială i se datorează probabil lui Halévy, dar libretul ulterior, care a stat la baza reprezentației, e scris aproape în întregime de Crémieux.
Geneza operei
Prima versiune
Se pare că libretiștii Ludovic Halévy și Hector Crémieux concepuseră încă din 1856 un libret comic pe tema salvării Euridicei din infern, la îndemnul lui Offenbach care dorea în fine să prospere cu teatrul de varietăți Les Bouffes-Parisiens, pe care-l conducea din 1855. Ulterior Offenbach a fost acuzat de a fi plagiat o farsă de carnaval cu aceeași temă, scrisă de poetul Karl Cramer din Köln. De fapt existau mai multe parodii muzicale ale unor subiecte similare la vremea aceea; cunoscute sunt parodii ale operei baroce pe teme mitologice mai ales în spațiul cultural italian și vienez[1]. Reprezentarea operei a fost amânată datorită condiției pe care Offenbach o acceptase la închirierea teatrului de a reprezenta doar piese într-un act. Schimbarea locului acțiunii fiind în cazul coborârii lui "Orfeu în infern" absolut necesară, realizarea proiectului s-a prelungit până în 1858, când Offenbach a obținut oficial permisiunea de a reprezenta și opere în două acte.
În perioada în care a fost scris libretul operei, Ludovic Halévy a fost numit secretar general ministerial în Algeria și s-a retras din proiect. Datorită funcției sale politice, el insistă ulterior să nu mai fie pomenit drept autor al unei parodii, dar Offenbach nu-i respectă dorința, onorând prin menționarea numelui lui Halévy atât schițarea acțiunii în linii mari cât și numeroasele intervenții ale acestuia în timpul procesului de finisare a textului. Offenbach a fost oarecum descurajat de retragerea lui Halévy, deoarece Crémieux lucra după părerea sa exasperant de încet[2]. Unele costume au fost concepute de celebrul desenator Gustave Doré (1832-1883)[3].
Premiera operei din seara de 21 octombrie 1858 a avut multe obstacole de depășit: Mlle Tautin, interpreta rolului Euridice, declară că îi este imposibil să se transpună într-o dispoziție bacanală fără a purta o piele de tigru veritabilă, mai mulți compatrioți germani l-au asediat pe Offenbach cu cereri de bilete gratuiite, a apărut un portărel care dorea să sechestreze bunurile compozitorului, care nu mai avea lichiditate, a apărut o scrisoare prin care un libretist anonim, respins de Offenbach, amenința perturbarea reprezentației, interpretul de flaut piccolo s-a îmbolnăvit și a lipsit în seara premierei, în fața teatrului a fost avariată o conductă de gaze și redactorul șef de la Figaro, Villemessant, î-a cerut lui Offenbach să-l secundeze într-un duel chiar în seara premierei[4]. Cu toate acestea, premiera a avut loc fără incidente.
Opera nefiind imediat remarcată, Offenbach se strădui deci împreună cu Crémieux să rescrie unele pasaje, punând accentul cu ajutorul cupletelor pe efectele comice. Aceste schimbări asigurară în fine succesul de public al piesei.
Feeria din 1874
După preluarea funcției de director la Le Théâtre de la Gaîté Offenbach speră să repete succesul pe care-l repurtase în 1858, transformând Orfeu în infern într-o feerie. Schimbările atraseră după sine decoruri și costume mai fastuoase, precum și unele numere de balet. Acțiunea era în noua prelucrare des întreruptă, de pildă de dansul elevilor la conservator, de baletul orelor în Olimp sau de cel al muștelor în Infern. Muzica de balet compusă cu această ocazie nu a mai atins nivelul compozițiilor inițiale. Libretiștii versiunii originare adăugară piesei încă un act, extinzând numărul tablourilor de la patru la doisprezece și prevăzând un număr mult mai mare de personaje. Piesa a fost până la urmă reprezentată cu ajutorul a 120 membri de cor și a unui corp de balet care număra 68 de dansatoare. Mașinistului șef al teatrului i se datorară efecte de scenă și tablouri nemaiîntâlnite până atunci în lumea teatrului. Olimpul era înfățișat înainte de deșteptarea zeilor într-un tablou în care un orologiu se ivește din nori. Pe cadranul acestuia erau proiectate orele, care dădeau fiecare prilejul unor dansatoare personificând visurile să-și execute în costume pestrițe și fanteziste dansurile. După aceea norii făceau loc stafajelor care reprezentau arhitectura clasică a Olimpului, cu arcade strălucitoare și trepte uriașe. Scena teatrului deveni neîncăpătoare pentru înscenare, astfel încât statistele trebuiră să-și aștepe intrarea pe scenă într-o magazie. Fastul înscenării nu-i mai permise lui Offenbach să se consacre elaborării muzicale, astfel încât orchestrația rămase cu mult sub nivelul premierei din 1858.
Această nouă versiune avu premiera la 7 februarie 1874 și se bucură de un mare succes de public.
Acțiunea versiunii din 1858
Primul act
În primul tablou al operei, Moartea Euridicei, este prezentat Orfeu, care e directorul conservatorului din Teba, al "Orphéon"-ului, deci un individ perfect integrat în societatea burgheză. Pierzându-și demult interesul pentru consoarta Euridice, el o vede în nimfa Maquilla pe femeia visurilor sale. Și Euridice e dornică să-și găsească fericirea în afara căsniciei, alături de fabricantul de miere Aristée (parodie a păstorului Aristaeus din Georgica lui Vergiliu), ea îl disprețuiește pe Orfeu ca bărbat și ca artist, îi cere acestuia chiar divorțul. Supus convențiilor sociale, muzicianul refuză despărțirea și încearcă să-și elimine rivalul ascunzând un șarpe veninos pe pășunea pe care acesta o întâlnește de obicei pe Euridice. Aristée se dovedește însă a fi Pluto, stăpânul infernului, și face în așa fel încăt Euridice să cadă victimă mușcăturii de șarpe destinate lui. Odată moartă, aceasta este de-a dreptul încântată să-l urmeze pe Pluto în infern. Filistinul Orfeu se bucură la rândul lui să se vadă liber, dar e mustrat de Opinia Publică, care apare ca un personaj aparte, și se vede obligat să-și salveze soția.
În cel de-al doilea tablou, Olimpul, Orfeu se înfățișează în lumea zeilor, unde domnesc intrigile și dezmățul, pentru a-i solicita lui Jupiter ajutorul. Stăpânul Olimpului și-a pierdut însă demult autoritatea morală asupra tagmei haotice de zei. În cuplete, aceștia îi reproșează rând pe rând aventurile amoroase cu diverse muritoare. Nici Pluto nu găsește de cuviință să-i acorde respect, el instigă chiar o revoltă împotriva lui, enumerând avantajele infernului față de Olimp. ceea ce-l determină pe domnul Orphée să-și ridice apoi glasul într-o lamentație ipocritâ, interpretând la vioară primele acorduri din celebra arie a lui Orfeu la Gluck: "On m'a ravi mon Eurydice!" Zeii îl acompaniază imediat, cunoscând toți melodia - patosul operei Orfeo ed Eurydice înlocuiește aici, sub formă de citat, disperarea reală. Nici Jupiter nu se lasă înșelat de acest fals patetism, dar poruncește totuși eliberarea Euridicei, fiind supus convențiilor sociale și în plus sperând să o seducă el însuși pe nimfă.
Actul al doilea
Deși acțiunea se derulează de-acum încolo în infern, spațiul scenic nu se schimbă în mod semnificativ față de cel din primul tablou, acestuia îi sunt adăugate cel mult decoruri puțin mai excentrice, mai tipice unei vieți pline de huzur.
Tabloul al treilea, numit Un rege din Beoția, o înfățișează pe Euridice plictisindu-se în iatacul lui Pluto și cochetând cu servitorul John Styx, un Charon în livrea care pretinde a fi fiul unui prinț din Beoția. Aici o descoperă Jupiter, care ia înfățișarea unei musculițe pentru a se apropia de ea. Euridice se lasă ușor convinsă să se amestece, în cadrul petrecerii infernale care va urma, în rândul bacantelor, pentru a putea fugi cu el.
Tabloul al patrulea, Infernul, e dedicat unei petreceri cu punctul culminant într-un cancan infernal, în care sunt antrenați toți zeii. Jupiter nu reușește însâ să se îndepărteze pe nesimțite cu Euridice în timpul danslui, ci este descoperit de Pluto. Stăpânul Olimpului declară atunci sus și tare că dorește doar să i-o redea pe Euridice lui Orfeu, folosindu-se parodistic de alexandrinii tipici tonului tragic. Eroul principal nu îndrăznește să se împotrivească condițiilor impuse pentru salvarea Euridicei, dar este scos până la urmă din încurcătură de Jupiter, care îl sperie cu un fulger și îl obligă să se întoarcă spre soția detestată. Sfârșitul "tragic" al Euridicei este de fapt în asentimentul tuturor. Contrastul cu opera lui Gluck, care era prin versiunea în limba francezâ din 1774 renumită la Paris, nici nu putea fi mai mare - la Gluck, un Orfeu virtuos își poate salva soția într-un deznodământ fericit, după multe suferințe, aici însăși pierderea Euridicei provoacă un râs homeric.
Recepția operei
Opereta lui Offenbach s-a bucurat la scurt timp după premieră de celebritate. Se spune că, dacă cineva afirma pe atunci la Paris că are de gând să-l vadă pe "Orfeu", trebuia să se aștepte la întrebarea: "Pe cel la care se plânge sau pe cel la care se râde?" Orfeul caraghios era așadar pus pe aceeași treaptă cu eroul tragic al operei lui Christoph Willibald Gluck. Rezonanța n-a fost însă numai pozitivă, societatea burgheză arătându-se parțial indignată de critica adusă instituțiilor ei. Unii artiști au fost pe deasupra intrigați de modul ireverențios în care Offenbach se folosește de motivele mitologiei clasice, care erau în accepția elitei culturale rezervate temelor fundamtentale. Însuși corifeul criticilor de teatru de atunci, Jules Janin (1804-1874)[5], lansează începând cu numărul din 15 noiembrie al periodicului său Journal des débatso campanie împotriva operei. Acțiunea ei e după Janin în totalitate o profanare a miturilor, autorii sunt văzuți de critic în postura bacantelor care l-au ucis pe Orfeu pentru a doua oară[6]. Această campanie a declanșat un scandal care le-a dat ocazia lui Offenbach și lui Crémieux să-și popularizeze ideile în paginile ziarului Le Figaro și a contribuit în mod hotărâtor la celebritatea operei.
Pentru Richard Wagner, care se dedicase creării de noi mituri pe bazele celor vechi, atitudinea iconoclastă a lui Offenbach a fost probabil insuportabilă. Având o socoteală mai veche cu Offenbach, care ridiculizase muzica sa în parodia Muzicianul viitoruluidin 1860, Wagner a compus în 1870 o farsă muzicală prin care își revarsă veninul împotriva compozitorului, persiflându-l tocmai în rolul unui Orfeu coborât în infernul parizian[7]. Cea mai virulentă apreciere a detestatului Offenbach o face Wagner tocmai în legătură cu muzica operei, care emană în accepția sa căldura unei grămezi de gunoi în care se lăfăie toți porcii din Europa[8], deoarece Offenbach este, cum afirmă el în farsa din anul 1870, "individul cel mai internațional din lume" ("der internationalste Individuum der Welt")[9].
Contemporanii au fost amuzați și în același timp șocați de cupletele în care olimpienii îi aduc unui Jupiter afemeiat reproșuri, deoarece ele implică o critică la adresa împăratului Napoleon al III-lea, ale cărui escapade deveniseră la vremea aceea notorii. Faptul că instituția matrimonială este atacată cu vehemență chiar de personajul Euridicei a provocat și critici care se îndreptau în general împotriva tendințelor de emancipare a femeii, asemănătoare cu atacurile presei la adresa lui George Sand sau a lui Gustave Flaubert.
Bineînțeles că opera a stârnit cu irevertențele ei și râsete răsunătoare. Popularitatea ei imensă s-a datorat muzicii accesibile, care exprimă în mod adecvat ideile năstrușnice ale lui Crémieux. De pildă transformarea deja în sine caraghioasă a lui Jupiter într-o insectă a fost ilustrată de o partitură care cerea rolului să-și interpreteze duetul cu Euridicebâzâind, denotând dealtfel altă lipsă de respect față de familia Bonaparte, care purta pe blazon o albină. Celebrul cancan caracterizează însăși lumea de apoi drept spațiu mundan, asociat vieții de noapte pariziene. Succesul operei, mai degrabă favorizat de criticile negative, este neîndoielnic având în vedere cele 228 de reprezentații care au urmat, seară de seară, într-un șir neîntrerupt premierei.
Jacques Offenbach: Orpheus in der Unterwelt
"Viața pariziană", de Jacques Offenbach
Viața pariziană (în franceză La Vie parisienne) este o operetă în cinci acte, compusă de Jacques Offenbach pe un libret de Henri Meilhac și Ludovic Halévy.
Premiera a avut loc la 31 octombrie 1866, la „Théâtre du Palais-Royal“ din Paris. A fost un succes deosebit, fiind jucate 265 de spectacole consecutive.[1]
După ce a fost revizuită, opereta a fost prezentată din nou, în patru acte (fără actul al 4-lea din versiunea originală) în 25 septembrie 1873, la Théâtre des Variétés din Paris.
În atmosfera cosmopolită a anilor 1860, la Paris distracțiile au atins o culme a frivolității. Opereta are o acțiune împănată cu elemente amuzante, cu flirturi și intrigi romantice, personajele fiind bărbați pleziriști iresponsabili, demimondene la modă, oaspeți aristocrați în căutare de distracții
Jacques Offenbach - La Vie Parisienne
Cu Oleg Danovski, balerin și coregraf roman
Biografie Oleg Danovski
Oleg Danovski (n. 9 februarie 1917, Vosnesensk, Ucraina - d. 21 octombrie 1996, Constanța) a fost un dansator și coregraf român, întemeietorul școlii românești de balet modern, fondatorul și directorul primului teatru de balet din România, instituție care din 1990, prin hotărârea ministrului culturii, Andrei Pleșu[1] îi poartă numele - Teatrul Național de Operă și Balet "Oleg Danovski" din Constanța. A apărut pe toate marile scene ale lumii, precum Teatrul Balșoi, Opera din Milano sau Metropolitan New York, iar sub conducerea sa baletul românesc s-a bucurat de succese și recunoaștere fără precedent în străinătate.
A primit titlul de "Artist Emerit" (anterior anului 1965).
Cel care avea să fie supranumit Sfinxul Slav s-a născut în localitatea Vosnesensk, din Ucraina, dar avea origini germane: tatăl său, von Hildebrand, aparținea unei familii de baroni aduși de Petru cel Mare din Germania. Când bolșevicii au luat puterea prin forță, acesta a luptat ca ofițer împotriva lor, fapt care l-a determinat să o trimită pe soția sa, Juliette, la adăpost la Cernăuți. Din 1920, ea s-a angajat ca maestră de balet la Teatrul din Cernăuți, astfel încât Oleg Danovski a crescut de mic într-un mediu artistic. Inițial, a dovedit o înclinație specială pentru vioară, instrument pe care l-a studiat timp de 7 ani. Ulterior s-a dedicat dansului.
La 14 ani a ales să fugă la București cu o elevă de-a mamei sale. După o perioadă de lipsuri, în care-a dormit în parcul Cișmigiu și a mâncat doar pâine și apă, s-a angajat ca balerin la Teatrul Cărăbuș. Foarte curând avea să devină prim solist, acceptând provocarea de-al înlocui pe balerinul care se îmbolnăvise. Remarcabila sa evoluție la premieră i-a adus supranumele de "Sfinxul Slav". La 17 ani devenea cel mai tânăr coregraf din lume, activând o vreme la Teatrul Evreiesc, unde a studiat regia cu Iacob Sternberg. Apoi s-a angajat ca solist la Opera Română din București, unde a început să monteze spectacole remarcabile. A avut privilegiul să colaboreze cu mari artiști ai vremii precum Josephine Baker sau Boris Kneazev - pedagog care formase și iluștrii dansatori ai Operei de la Paris. Celebrul Robert Helpmann l-a invitat să monteze la Londra "Lacul lebedelor" - capodopera sa fiind printre cele mai bune montări cunoscute. Și-a format un ansamblu de 150 de balerini iar în 1949 a devenit decanul Academiei de balet. A militat pentru separarea Baletului de Operă, fără succes. În cele din urmă a solicitat pensionarea de la teatrul din București, dar a fost refuzat. În 1978, în drum spre Varna, unde urma să jurizeze un festival internațional de balet, a făcut un popas la Constanța, unde s-a întâlnit cu directorul Teatrului de revistă "Fantasio", Aurel Manolache, care i-a propus o colaborare. Oleg Danovski l-a convins să înființeze o secție de balet a Teatrului Fantasio: "Ansamblul de balet clasic și contemporan", inițial constituit din tineri absolvenți ai liceelor de coregrafie din București și Cluj, primul spectacol montat fiind "Chopiniana". Aici, Oleg Danovski a montat trilogia ceaikovskiană: Lacul lebedelor, Frumoasa din pădurea adormită și Spărgătorul de nuci. Prin legăturile sale cu impresarul german Landgraff, renumele balerinilor români a depășit pentru prima oară granițele țării, iar turneul anual în Germania al Teatrului de Balet din Constanța a ajuns o tradiție care continuă și în zilele noastre. Câteva dintre spectacolele care poartă amprenta geniului său coregrafic sunt: Spărgătorul de nuci, Lacul lebedelor, "Cenușăreasa", "Giselle", "Rapsodia de Enescu" sau "Chopiniana". Ultimul său spectacol, creat cu puțin înainte de moarte, în 1996, a fost "Crăiasa zăpezilor": deși grav bolnav, Oleg Danovski a reușit să-l monteze în doar două săptămâni.
În 1990, prin hotărârea ministrului culturii, Andrei Pleșu, excepționala instituție constănțeană fondată de Oleg Danovski își câștiga în sfârșit autonomia, sub numele Teatrul de Balet "Oleg Danovski". La 8 ani de la moartea maestrului, și în profund dezacord cu eforturile sale și aspirația ca baletul să beneficieze de o instituție de sine-stătătoare, Teatrul de Balet a fost desființat, fiind comasat cu Opera prin hotărârea nr. 151 din 2004 a Direcției de Cultură a Consiliului Județean Constanța. Din 2010, Teatrul Național de Operă și Balet "Oleg Danovski" a intrat în administrarea Ministerului Culturii și Patrimoniului Național.
Nu sunt înregistrări cu Oleg Danovski
VIRGINIA ZEANI
1962 “IL SAGITTARIO D'ORO” Premiul internațional pentru artă, muzică și cinematografie
1962 “LA RIVISTA A ROYAL” - Prima Donna del Teatro Lirico - Castelul S.Giovanni
1963 PREMIUL INTERNAȚIONAL "LUIGI ILLICA"
1963 “MEDALIA DE AUR” - Teatrul del Liceu - Opera din Barcelona
1963 “MASCHERE D'ARGENTO” acordat celor mai buni artiști din opera și cinema
1964 “MEDALIA DE AUR”, Opera din Roma, Pentru cel mai bun cantaret din Roma
1965 “PREMIUL NATIONAL DIAPASON” dat doar de două ori în treizeci de ani
1969 “GLI ALBERGATORI ROMANI” - Recunoștință de la hotelierii din Roma
1969 “MASCHERE D'ARGENTO” pentru cei mai buni artiști de operă și cinema
1971 “MEMBRAREA ACADEMIA TIBERIANA” - Premiul pentru Academia Tiberiană
1971 “VELCA D'ORO” – Premiul National al Teatrului Assegnata
1972 “IL CONFALONE D'ORO” - Capri
1973 “LA VELCA D'ORO” - pentru cel mai popular interpret
1973 “MEDALIA DE AUR “ITALIANA AGMA” - acordată unor 25 de artiști performanți cu o carieră de cel puțin 25 de ani și acordată o singură dată după primul război mondial
1975 “PREMIUL VERDI” pentru peste 500 de spectacole în La Traviata
1977 “PREMIO NATIONAL DAVID DI MICHELANGELO" – Roma- editia a XVI
1982 “OMAGGIO A GIUSEPPE VERDI” - pentru interpretări ale operelor de Verdi
1982 “IL SAGITTARIO D'ORO” - premiul internațional pentru arte, muzică și cinema
1986 “PREMIO SANREMO MUSICA CLASSIC INTERNATIONAL” - Una Vita per il Canto – orasul Sanremo
1988 “AMICI DELL'OPERA DI PISTOIA” - Roma
1989 “TARGA D'ORO” – Omagiu adus pentru Maria Callas - Roma
1992 “PREMIUL PUCCINI” - Premiul orasului Viareggio
1994 “LUCIA ALBANESE - PUCCINI FUNDAȚIA BUTTERFLY AWARD” - pentru interpreții de sex feminin
1994 “INDIANA UNIVERSITY” - premiata de catre presedintele Universitatii Indiana pentru intreaga cariera
1999 “VIOTTI D'ORO” - Clubul Internațional Benvenuto din Vercelli
2000 “ORDINUL SERVICIUL CREDINCIOS COMANDOR” - Premiul Președintelui României
2000 “ACADEMIA ARTIS MUSICAE NAPOCENSIS” - Doctore Honoris Causa - Premiul Universității din Cluj-Napoca
2000 “MUSICALIUM STUDORIUM UNIVERSITATIS BUCHARESTIENSIS” - Doctore Honoris Causa - Premiul Universității București
2000 “HOMENAGEIAM” - Opera din Sao Paolo – pentru brilianta cariera artistica
2002 “KEY TO THE CITY” - Premiul onorific al primarului orașului Sarasota
2005 “AMICI DELLA MUSICA ALCAMO” - Premiul Vissi d'Arte
2010 “CETATEAN DE ONOARE” - Primaria Municipiului - Libertatea orasului Cluj-Napoca, Romania
2010 “FONDUL MARCELLO GIORDANI” - Premiul pentru profesorul anului
2010 “PROFESORUL CLASIC AL ANULUI” - Premiat de revista "The Singer Classical" din New York
2011 “NIHIL SINE DEO” - Cel mai mare premiu acordat de regele Mihai al României
2011 “PROFESOR DOCTOR HONORIS CAUSA" - Universitatea "Babes Boliay" - Cluj-Napoca
2012 “IL CIRCOLO – MIAMI PALM BEACH” - Femeia anului pentru 2012
2012 “UNIVERSITATEA INDIANA - MEDALIA PREȘEDINTELUI” - Pentru contribuții exemplare
2013 “KEY TO THE CITY” - Vero Beach, Miami ,Florida pentru sprijin și contribuții la Vero Beach Opera și Arte Clasice
2015 “GALA PREMILOR OPERELOR NATIONALE ROMANIA” 2014-2015 - Iasi
2015 “OPERA NATIONALA BUCURESTI” - Diploma la aniversarea a 90 de ani
2016 “ORDINUL COROANA ROMANIEI IN GRAD DE COMANDOR” - Premiul Regelui României
2016 “ORDINUL "STEAUA ROMANIEI" ÎN GRAD DE CAVALER” - Medalia președintelui Romaniei
2016 “REALIZAREA ACHIEVEMENTULUI LIFETIME” - Premiat la cea de-a 54-a Conferință Națională NATS din Chicago
2017 “DIPLOMA DE RECUNOASTERE” –Oferit de ROTARY INTERNATIONAL DISTRICT 2241 ROMANIA
2017 “FIBULA DE LA SUSENI” – Cea mai inalta distinctie a Prefecturii judetului Mures
2017 “ALAE” – Cea mai inalta distinctie a Consiliului Judetean Mures
2017 “CETATEAN DE ONOARE A LOCALITATII SOLOVASTRU” – Singurul cetatean de onoare a localitatii natale
Seara de opera - editie speciala cu soprana Virginia Zeani
Virginia Zeani "Addio del passato" La Traviata
VERDI - LA TRAVIATA - (ZEANI, BUZEA, HERLEA) BOBESCU 1968
| Costel Busuioc | |
 Costel Busuioc (noiembrie 2009). | |
| Date personale | |
|---|---|
| Poreclă | Pavarotti of the Carpathians  |
| Născut | 21 octombrie 1974 Goruni, Iași,  România RomâniaTomești, Iași, România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | cântăreț |
| Activitate | |
| Tipul de voce | tenor |
| Instrument(e) | orgă Hammond,[1] sint.[2] |
| Ani de activitate | din 2008 |
| Case de discuri | Sony Music Entertainment[3] |
Modifică date / text  | |
Costel Busuioc (n. 21 octombrie 1974,[4] Goruni, comuna Tomești, județul Iași) este un tenor român.[5] Iubitor al muzicii de operă și cântăreț fără studii de specialitate, Busuioc a încercat în mai multe rânduri, fără succes, să își facă intrarea în lumea operei. Pentru a-și întreține familia, s-a angajat ca muncitor în Spania, unde a participat la concursul muzical Hijos de Babel (span „fiii Babilonului”), emisiune dedicată emigranților stabiliți pe pământ spaniol.[6] La începutul anului 2008, în noaptea de 12 spre 13 martie a fost anunțat drept câștigător. Rezultatul a implicat încheierea unui contract între Busuioc și casa de discuri Sony BMG, astazi Sony Music Entertainment.[3]
Biografie[modificare | modificare sursă]
Anii copilăriei[modificare | modificare sursă]
Costel Busuioc s-a născut în satul Goruni, județul Iași, ca al doilea fiu al lui Constantin și Georgetei; alături de el, soții Busuioc au dat naștere altor unsprezece copii, dintre care cel mai mic va promova liceul abia în 2010.[7] Tatăl a fost vreme de mulți ani șofer de TIR. Condițiile în care Costel și-a petrecut copilăria au fost dificile, atât din pricina veniturilor modeste ale casei, cât și din cauza izolării localității (care ducea lipsă de curent electric și apă potabilă). La vârsta de 14 ani, fuge de acasă; împrejurările îl forțează să renunțe la studii, limitându-se la promovarea ciclului gimnazial (opt clase).[8] Deși a încercat să urmeze liceul, traiul pe cont propriu l-a determinat să întrerupă studiile la scurt timp.[9]
Busuioc va rămâne pentru mai mulți ani în satul Reea, jud. Hunedoara. Aici găsește un adăpost prin ajutorul asociației misionare „Oastea Domnului”; astfel îi cunoaște pe soții Nelu și Dorina Murg, care îl vor lua ca ajutor în gospodărie în primăvara lui 1992.[2] Tânărul devine păstor la oile familiei adoptive, iar doi ani mai târziu va depune legământul de apartenență la „Oastea Domnului”.
Vârsta matură[modificare | modificare sursă]
La începutul lui 1998, Busuioc o cunoaște pe Daniela,[4] cu care se va căsători în luna mai a aceluiași an,[2] în Maramureș.[10] Se vor stabili în localitatea Ghilad (jud. Timiș). Cei doi au împreună patru copii: Tabita, Daniel, Sara și Rebecca.[4] Busuioc are mai multe slujbe, părăsind lucrul la o firmă de curățenie afiliată Căilor Ferate Române din Timișoara (unde lucra sub amenințarea îmbolnăvirii de cancer)[1] în momentul în care este invitat să fie cantor la capela spitalului de bătrâni din orașul Ciacova și să lucreze la școala de maseuri de acolo.[7] În speranța de a îndrepta starea materială proastă a familiei, va pleca în 2006 în Spania, unde este angajat în construcții (zidărie).[11] Familia rămasă în țară locuiește în continuare în Ghilad, alături de o bătrână în vârstă de 80 de ani, Maria Tufaru.
Pasiunea pentru muzică[modificare | modificare sursă]
Constantin Busuioc povestește despre atracția manifestată de Costel pentru operă încă din copilărie.
Participarea în concursul «Hijos de Babel»[modificare | modificare sursă]
Piese interpretate[modificare | modificare sursă]
În tabelul ce urmează este prezentată evoluția lui Busuioc de-a lungul concursului. Datele au fost obținute din arhivele publicate pe Internet.[12]
| Ediția | Data desfășurării | Titlul piesei | Numele compozitorului | Rezultat | Legătură vizionare |
|---|---|---|---|---|---|
| 1 | 25 ianuarie 2008 | Nessun dorma (din opera Turandot) | Giacomo Puccini | calificat (în următoarea etapă) |  [1] |
| 2 | 30 ianuarie 2008 | Caruso | Lucio Dalla | calificat | [2] |
| 3 | 6 februarie 2008 | Granada | Agustín Lara | calificat | [3] |
| 4 | 14 februarie 2008 | Con te partirò (Time to Say Goodbye) | Francesco Sartori | calificat | [4] |
| 5 | 21 februarie 2008 | 'O sole mio | Eduardo di Capua | calificat | [5] |
| 6 | 28 februarie 2008 | Ave Maria | Franz Schubert | calificat | [6] |
| 7 | 6 martie 2008 | La donna è mobile (din opera Rigoletto) | Giuseppe Verdi | calificat | [7] |
| finala | 13 martie 2008 | Libiamo ne' lieti calici (din opera Traviata) | Giuseppe Verdi | calificat (în proba de departajare) | [8] |
| Nessun dorma | Giacomo Puccini | câștigătorul concursului | [9] |
Citate[modificare | modificare sursă]
Despre Costel Busuioc[modificare | modificare sursă]
|
|
Costel Busuioc despre[modificare | modificare sursă]
- Programul de lucru
„Am reușit să fac trei ani de canto [...] Mergeam la orele de canto și făceam zece minute. În zece minute nu poți învăța mai nimic, dar așa era situația. Condițiile mele erau foarte grele. Eu lucram la C.F.R., ma trezeam dimineața la 3, ajungeam la 10 seara acasă. Ce puteam să mai fac? Eram obosit, nu puteam să fac mare lucru.[10]”
„(Despre programul de lucru la concursul «Hijos de Babel» – n.r.) Mâncăm dimineața, [...] până la ora 3 studiem, cântăm. După aceea, servim masa de la 3 și avem o pauză de o oră. După aia studiem, studiem până pe la vreo 12 noaptea![16]”
- Proiectele sale
„Vreau să fac în România o școală biblică: nu una de călugări sau de maici, ci pentru redirecționarea tinerilor ortodocși. Și aș vrea să fac o tabără, unde să meargă toată vara copiii săraci, fără să plătească un ban. Asta pentru că vreau să le ofer ceea ce nu am avut eu. Când eram copil, mă uitam după autocarul care îi ducea pe colegii mei în tabere și în excursii, iar eu râmăneam acasă. Nu am să uit niciodată asta.[4]”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu