2. /2 DECEMBRIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese< Sarbatori
B. Decese; Sărbători
Decese
| t |
| Sfântul Petru Crisologul | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | c. 406 Imola |
| Decedat | 2 decembrie 450 Imola, Italia  |
| Religie | Biserica Catolică[1] |
| Ocupație | preot catolic[*] |
| Venerație | |
| Venerat în | Biserica Catolică |
| Canonizat | Prin cult popular |
| Sărbătoare | 30 iulie |
| Alte informații | În 1729 Papa Benedict al XIII-lea l-a proclamat Doctor al Bisericii |
· 1547: A murit conchistadorul spaniol Hernán Cortés, cuceritorul Mexicului; (n. 1485). Hernán(do) Cortés, marqués del Valle de Oaxaca (n. 1485 – d. 2 decembrie 1547) conquistadorul care a cucerit Mexicul pentru regii Spaniei. A fost cunoscut și sub numele de Hernando sau Fernando Cortés în timpul vieții și și-a semnat toate scrisorile drept Fernán Cortés
· 1814: A murit scriitorul francez Donatien Alphonse-François, marchiz de Sade. Marchizul de Sade (n. 2 iunie 1740), a devenit celebru prin activitatea sa sexuală libertină, perversă și excepțional de violentă, precum și prin scrierile sale apologetice despre acest subiect. Sadismul ca perversiune sexuală și parafilie violentă, și-a primit numele de la activitățile sale criminale, pentru care Marchizul de Sade a fost încarcerat în total 32 de ani din viață, în mai multe închisori și într-un azil. „Les 120 journèes de Sodome” (1785), este cea mai importantă carte a marchizului.
· 1815: A încetat din viaţă scriitorul polonez de limba franceza Jan Potocki, autorul romanului “Manuscrisul găsit la Saragosa”; (n. 8 martie 1761). A fost primul arheolog polonez.
· 1849: Se stinge din viaţă poetul român Costache Conachi (n.14 octombrie 1778 Ţigăneşti, jud.Galaţi). Mare boier și mare proprietar,a fost educat de un profesor refugiat francez si a studiat ingineria, limbile clasice, greaca modernă, turca și franceza. A pledat pentru luminarea poporului, concepand un proiect de reformă a învățămîntului în Moldova pe principiul „studiul trebuie să aibă un scop moral”. A luat parte la redactarea Regulamentului Organic, formulînd unele articole care aveau în vedere unirea Principatelor.
* 1869: György Ruzitska (n. 10 februarie 1786, Viena - d. 2 decembrie 1869, Cluj) a fost un compozitor, pianist și profesor de muzică maghiar, stabilit la Cluj.
VIAȚA
A plecat în Transilvania în anul 1810, ca profesor de muzică particular, în familia contelui János Bánffy. S-a stabilit la Cluj în anul 1819, în calitate de corepetitor și dirijor, la Teatrul Național [maghiar]. În anul 1829, la Pesta, a avut loc premiera operei sale, Alonso. În anul 1835 a înființat la Cluj un conservator, devenind ulterior directorul acestuia. Din 1851 a fost și profesor de muzică la liceul catolic din oraș. Mormântul său se află în cimitirul Hajongard din Cluj.
CREAȚIA
Muzică religioasă: mise, recviem, Te Deum
Lucrări pentru orgă
Opera Alonso
· 1888 - A murit Carl Zeiss, mecanic german, inventatorul renumitei sticle Zeiss, fondatorul întreprinderii de microscoape “Carl Zeiss” din Jena, respectiv “Jenaoptik” (n.11.10.1816).
· 1904: Frederic de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mic al regelui Carol I al României (n. 1843)
· 1918 - A murit dramaturgul francez Edmond Rostand (“Romanţioşii”, “Prinţesa îndepărtată”, “Cyrano de Bergerac”) (n.01.04.1868).
· 1931 - A murit compozitorul francez Vincent d'Indy (n.27.03.1851).
* 1935: Ioan Vernescu (n. 15 februarie 1865, Buzău - d. 2 decembrie 1935)[2]:p. 339 a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial.A îndeplinit funcția de comandant de divizie de infanterie în campania anului 1918.
După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Ioan Vernescu a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de artilerie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de comandant al Regimentului 2 Artilerie, Brigăzii 1 Artilerie Grea, Comandamentului teritorial al Corpului 5 Armată sau director al Direcției artileriei din Ministerul de Război.[4][5][6][7]
În perioada Primului Război Mondial, a îndeplinit funcțiile de: comandant al Brigăzii 1 Artilerie Grea, șef de stat major și șef al Serviciului Artileriei la Corpul I Armată și comandant al Diviziei 5 Infanterie, începând cu 25 mai/7 iunie 1918. A participat la Operația de la Flămânda, Bătălia pentru București și Bătălia de la Mărășești.[2]:p. 339[3]
După război a îndeplinit o serie de funcții în eșaloanele superioare ale armate, cea mai importantă fiind aceea de comandant al Corpului 3 Armată. A fost trecut în rezervă la 1 octombrie 1929.[2]:p. 339
| General Ioan Vernescu | |||||||||||||
| |||||||||||||
ACTIVITATE ÎN MEDICINĂ
Fiica lui Zamfir Ralli-Arbore și a Ninei Arbore, și-a făcut studiile la Facultatea de Medicină a Universității din București. A întreprins o călătorie de specializare la Paris, la Institutul Pasteur. A mai studiat medicina și la Academia Medicală din Sankt-Petersburg, fiind timp de doi ani eleva lui Ilie Menicikov.
Cariera sa începe la vârsta de 17 ani, când începe să predea matematica la o școală de fete. Un timp a lucrat la un spital pentru copii orfani din București. A pledat în favoarea organizării medicinei preventive de masă, în special împotriva tuberculozei din rândurile muncitorilor. A scris și a militat pentru condiția femeii în câmpul muncii, igiena muncii în industrie, statistica medico-socială a tuberculozei, combaterea epidemiilor. De asemenea, a organizat unele din primele creșe românești, căutând soluții în problema copiilor orfani și „găsiți”.
A întreprins o serie de anchete sociale în mediul muncitoresc. În 1907 a publicat lucrarea Influența industriilor asupra sănătății lucrătorilor, una din primele lucrări românești legate de sociologia industrială. După 1918, este numită comisar (ministru) al ocrotirii sănătății și membru al Guvernului RASSM; în această funcție a contribuit la crearea și dezvoltarea bazei materiale a medicinei în stânga Nistrului.
ACTIVITATE POLITICĂ
În anii de studenție, aderă la curentul socialist și participă în 1903 la Congresul Internaționalei a II-a. După Revoluția Rusă din 1917, devine promotoare a cauzei bolșevice și se mută cu traiul în URSS. Acolo exercită funcția de redactor al unor publicații comuniste în limba română și desfășoară o amplă activitate publicistică. Lucrează ca pedagog la Universitatea Comunistă pentru Minoritățile Naționale din Partea de Vest a Țării „Julian Marchlewski” din Moscova. În 1931, a fost delegată din partea Partidului Comunist Român la cel de-al V-lea Congres al Cominternului, care a avut loc în Moscova și Harkov. Pe parcursul vieții, a întreținut corespondență activă cu revoluționari și scriitori din mai multe țări, precum Dmitri Blagoev, Vladimir Korolenko, Vera Figner ș.a.
PERSECUTARE ȘI MOARTE
Către sfârșitul anilor 1920, Ecaterina Arbore era suspectată de promovarea troțkismului și a fost privată de toate împuternicirile politice. În 1929, este vizitată de scriitorul român Panait Istrati, care, în urma vizitei, scrie Spovedania unui învins, într-o anumită măsură inspirată din relatările Ecaterinei. În această lucrare, Panait laudă realizările ei în funcție de comisar at ocrotirii sănătății în RASSM și o compară cu Ana Meșterului Manole (așa cum Ana a fost sacrificată pentru edificarea mănăstirii, așa și Ecaterina Arbore s-ar fi sacrificat prin alăturarea la bolșevism).
În 1937, în toiul Marii Epurări, a fost arestată și condamnată de troica NKVD la moarte prin împușcare. A fost reabilitată de către autoritățile sovietice în timpul destalinizării și de către autoritățile comuniste românești în 1968, când Nicolae Ceaușescu a condamnat o serie de politici sovietice.
ACTIVITATE PUBLICISTICĂ
Ecaterina Arbore a colaborat cu echipa de redacție a ziarului România muncitoare și revista Amicul copiilor. A publicat mai multe articole cu caracter revoluționar în revista Красная Бессарабия (Krasnaia Bessarabia — din rusă Basarabia Roșie). A pledat pentru trecerea la alfabetul latin în școlile și instituțiile moldovenești din RASSM. Printre publicațiile sale se numără:
- Câteva considerațiuni asupra sarcinilor extrauterine (București, 1896)
- Leagăne de copii (1898)
- Mama și copilul (1900)
- Despre tuberculoză în Capitală (1907)
- Femeile în revoluția rusă (1908)
- Femeia în lupta pentru emancipare (1911)
- Femeia muncitoare (1912)
- Cincizeci de zile între holerici (1914)
Spre sfârșitul vieții, a scris memorii, publicate în revista Пролетарская революция (rusă Revoluția proletară).
| Ecaterina Arbore | |
 |
· 1950: Pianistul roman Dinu Lipatti s-a stins din viata la varsta de 33 de ani. Nascut in Bucuresti, pe 19 martie 1917, Lipatti a crescut intr-o familie cu traditie muzicala, parintii sai cantand la vioara si pian. In plus, Dinu Lipatti l-a avut ca nas de botez pe celebrul violonist George Enescu. A studiat pianul inca din copilarie cu profesoara Florica Muzicescu, dupa care a urmat cursurile Conservatorului din Bucuresti. A plecat apoi la Paris unde si-a continuat pregatirea la Scoala Nationala de Muzica, pentru ca in 1936 sa isi inceapa cariera, iar finalul celui de-al Doilea Razboi Mondial sa il prinda la Geneva ca profesor de pian la Conservator. A sustinut numeroase recitaluri in Europa, culegand aplauze si aprecieri. Din nefericire, in urma unui control medical s-a depistat ca pianistul suferea de leucemie. In ciuda tratamentelor, starea sanatatii sale s-a inrautatit din zi in zi. Cu toate ca se simtea rau, Dinu Lipatti a avut puterea sa sustina pe 16 septembrie 1950 un concert, ultimul din viata sa, in localitatea franceza Besancon. La doua luni dupa acest eveniment, marele pianist a incetat din viata. Este membru post-mortem al Academiei Române din 1997.
Crescut într-o familie cu tradiție muzicală - tatăl său, Theodor, diplomat de carieră,[4] era un talentat violonist amator care studiase cu Pablo de Sarasate, mama, Anna Lipatti, o excelentă pianistă, iar naș la botez i-a fost George Enescu - i s-au recunoscut și cultivat din fragedă copilărie înclinațiile muzicale. La rugămintea lui Theodor Lipatti, în 1922 Josef Paschill a notat într-un caiet primele compoziții ale fiului acestuia, Dinu Lipatti, exact cum le executa la pian, fără greș, micul autor de cinci ani. Caietul, care cuprinde 8 compoziții: 1. Le Printemps (Primăvara), 2. Chanson pour Grand Mère (Cântec pentru mama-mare), 3. Dorelina, 4. Triste séparation (Trista despărțire), 5. Marșul ștrengarilor, 6. Regrete, 7. Dulce amintire, 8. À ma bonne Surcea (Bonei mele, Surcea). Caietul se păstrează la Cabinetul de muzică al Bibliotecii Academiei Române.[5]
A fost acceptat ca elev de exigenta profesoară de pian Florica Musicescu, care l-a ferit de mentalitatea unui "copil minune", dându-i în schimb o educație artistică serioasă, care să-i permită dezvoltarea talentului său nativ.
Între timp este admis la Conservatorul din București, pentru ca în 1934 să participe la concursul internațional de pian din Viena. Faptul că i s-a decernat doar al doilea premiu l-a determinat pe faimosul pianist francez Alfred Cortot să părăsească juriul în semn de protest. Cortot l-a invitat la Paris să-și continue sub conducerea sa studiile de pian la Ecole Nationale de Musique, unde ia și lecții de compoziție cu Paul Dukas și Nadia Boulanger și de artă dirijorală cu Charles Munch.
În 1936 își începe cariera de pianist concertist cu o serie de concerte în Germania și Italia, reputația sa continuând să crească cu fiecare apariție în public. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial revine la București unde dă recitaluri de pian ca solist sau acompaniindu-l pe George Enescu.
În 1943 pleacă în Scandinavia împreună cu viitoarea sa soție, Madeleine Cantacuzino, de asemenea o fostă elevă a Floricăi Musicescu și decide să se stabilească cu Madeleine în Elveția, unde devine profesor de pian la Conservatorul din Geneva. Își continuă cariera concertistică cu recitaluri de pian sau ca solist împreună cu orchestre dirijate de Herbert von Karajan sau Alceo Galliera, realizează în studio imprimări pe discuri.
În timp ce se pregătea pentru un turneu de concerte în America se descoperă că suferă de leucemie. Se puneau mari speranțe în efectele curative ale Cortizonului, de curând descoperit, și cum preparatul era foarte scump, muzicieni ca Yehudi Menuhin, Igor Strawinski, Charles Munch au contribuit cu mari sume de bani pentru procurarea medicamentului. După o ameliorare aparentă, starea de sănătate a lui Dinu Lipatti continuă să se înrăutățească. La 16 septembrie 1950, deși slăbit fizic, are loc ultimul lui concert public la Besançon (Franța). În partea doua a recitalului intenționa să execute cele 14 Valsuri în Do diez minor de Frédéric Chopin. Puterile însă îl părăsesc, după o lungă pauză în care publicul nu s-a clintit din sală, Dinu Lipatti reapare pe scenă, se așază la pian și interpretează motivul "Jesus bleibt meine Freude" din cantata "Herz und Mund und Tat und Leben" de Johann Sebastian Bach. Cu această rugăciune s-a încheiat una din cele mai bogate și scurte cariere cunoscute în arta interpretativă modernă.[6]
"Stăteam pe treptele scării pentru că nu mai erau locuri libere. Încă de la primele sunete m-am ridicat de pe modestul meu loc și mi-am spus: <<Nu ai mai auzit așa ceva niciodată până acum!>> Nu mi-a scăpat nici o notă; știu că e o formulare convențională, dar de data aceasta e adevărat. Îmi amintesc tot: medicul care stătea pe scenă, pregătit să intervină în orice moment, paharul cu apă de pe pian, toate detaliile ce contribuie la o capodoperă. Boala dădea o altă semnificație evenimentului. La final, Lipatti lăsa impresia că e venit dintr-o altă lume. O lume în care orice e posibil. În acea seară, în sală nu a existat nici un auditor care să poată rămâne indiferent." (Jacques Kreisler, unul dintre fondatorii Festivalului de la Besançon. Avea 34 de ani când a asistat la recitalul marelui pianist român)[7]
Boala de care suferea, limfogranulomatoză malignă (boala lui Hodgkin), l-a măcinat rapid,[4] iar după două luni și jumătate, la 2 decembrie 1950 Dinu Lipatti se stinge din viață la Geneva în vârstă de numai 33 de ani, cu partitura Quartetului în Fa minor de Ludwig van Beethoven în mână. Ultimele sale cuvinte au fost: "Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu".[necesită citare] La vestea morții sale, marele pianist german Wilhelm Backhaus exclamă: "Nouă ne rămâne amintirea frumuseților pe care ni le-a dăruit și o profundă întristare".[necesită citare]
Înregistrările pe discuri, cu toate imperfecțiunile tehnice de atunci, au rămas documente vii asupra artei pianistice a lui Dinu Lipatti, interpretări pline de căldură umană și înaltă desăvârșire stilistică, de finețe și noblețe spirituală, de poezie și grație. Multe din aceste imprimări au fost incluse de casa de discuri EMI în colecția "Unvergänglich - Unvergessen" (Nepieritoare - De neuitat). "Un artist de o spiritualitate divină",[necesită citare] cum l-a numit Francis Poulenc, Dinu Lipatti prefera pentru înregistrări- înaintea lui Glenn Gould - singurătatea studioului în care se putea concentra pentru a duce arta sa la perfecțiune. În repertoriul său prevalau operele unor compozitori ca Johann Sebastian Bach, Wolfgang Amadeus Mozart, Frédéric Chopin, Béla Bartók, dar și Robert Schumann, Edvard Grieg, Maurice Ravel, Domenico Scarlatti. Era modest și exigent cu sine însuși - „Dinu Lipatti dă impresia că se jenează cu propriul său geniu" (pianista Clara Haskil).[necesită citare]
Compozițiile sale, printre care Fantezie pentru pian, vioară și violoncel Op. 1 (1933), Șătrarii, suită pentru orchestră Op. 2 (1934), Concertino în stil clasic pentru pian și orchestră de cameră Op. 3 (1936), Simfonie concertantă pentru două piane și orchestră de coarde Op. 5 (1938), Sonatină pentru mâna stângă (1941) au rămas în cea mai mare parte inedite.
Catalogul compozițiilor lui Dinu Lipatti
WoO. – B. 1. Din compozițiile micului Dinu Lipatti (mai 1922)
1. Le prentemps (Andante)
2. Chanson pour grand-mère (Molto Andante)
3. Dorelina (Moderato)
4. Triste séparation (Andante)
5. Marșul ștrengarilor (Tempo vesel de marș)
6. Regrete (Allegretto e staccato)
7. Dulce amintire (Andante)
8. A ma bonne Surcea (Allegretto)
WoO. – B. 2. Sonata pentru pian solo (2 ianuarie 1932)
I. Allegro moderato
II. Andante – Allegro
III. Allegro
Op.1 – B. 3. Sonatina pentru vioară și pian (20 septembrie 1933)
I. Allegro moderato
II. Andantino
III. Allegro maestoso
WoO. – B. 4. Fuga A 4 (Fugă la patru voci) pentru pian (4 februarie 1934)
Allegro maestoso
Op.2. – B. 5. Șătrarii (Tziganes), suită simfonică (1934)
I. Allegro maestoso – „Vin șătrarii” (L‘arrivée des tziganes)
II. Andantino – „Idilă la Floreasca” (Idylle à Floreasca)
III. Allegro – „Chef cu lăutarii” (Ivesse sau Le festin)
WoO. – B. 6. Cvintet de coarde – neterminat
I. Andante
II. Allegro scherzando – neterminat
WoO. – B. 7. Allegro pentru clarinet și fagot (23 decembrie 1936)
WoO. – B. 8. Cadențe pentru Concertul în re minor pentru pian și orchestra K.V. 466 de W.A. Mozart (1936)
Op.3 – B. 9. Concertino în stil classic pentru pian și orchestră de camera (1936)
I. Allegro maestoso
II. Adagio molto
III. Allegretto
IV. Allegro molto
WoO. – B. 10. Fantezie pentru vioară, violoncel și pian (1936)
I. Allegro energico
II. Andante
III. Presto
IV. Allegretto
V. Grave „D.C. al Fine”
WoO. – B. 11. Suita în stil classic pentru orchestra de coarde (1936)
WoO. – B. 12. Toccata pentru orchestră de camera (1936) – neterminată
I. Preludiu (Allegro)
II. Intermezzo (Andante)
III. Fuga (Allegro) – neterminată
WoO. – B. 13. Sonata romantică pentru pian în Re Major (aprilie 1937) – neterminată
I. Allegro Appassionato
WoO. – B. 14. Nocturna pentru pian (noiembrie 1937)
Moderato (Thème moldave)
WoO. – B. 15. Motet pentru cor (soprano, tenor, bas) și orchestră mare (1937?) – neterminat
Op. 5 – B. 16. Simfonia concertantă pentru două piane și orchestră de coarde (11 aprilie 1938)
I. Molto maestoso ( 27 martie 1938)
II. Molto adagio (2 aprilie 1938)
III. Allegro con spirito (3-11 aprilie 1938)
WoO. – B. 17. Cvintet de suflători ( 18 septembrie 1938) – neterminat
I. Grave – Allegretto grazioso – neterminat
WoO. – B. 18. Cadențe pentru Concertul in Mi bemol Major pentru două piane și orchestra, K.V. 365 de W. A. Mozart (19 octombrie 1938)
I. Allegro (neterminat)
II. Allegro
WoO. – B.19. Suita pentru două piane (2 noiembrie 1938)
I. Allegro (neterminat)
II. Allegro
Op. 6. – B.20. Trei nocturne franceze pentru pian (1939)
Nocturna în fa diez minor (25 aprilie 1939)
Andante ma non troppo
WoO. – B. 21. Introducere și Allegro pentru flaut solo, „commande rapide!” (11 iunie 1939)
I. Rubato
II. Con brio
WoO. – B. 22. Concert pentru orgă și pian (18 august 1939)
I. Allegretto
II. Andante cantabile
III. Allegro grazioso
IV. Risoluto – Andante – Tempo primo
WoO. – B. 23. Premiere improvisation „sur comande” pentru vioară, violoncel și pian ( 1939)
WoO. – B. 24. Șase sonate de Domenico Scarlatti „arrangement pour quintette à vent par Dinu Lipatti” ( flaut, oboi, clarinet, corn, fagot), (1939)
I. Allegro marciale, sol minor
II. Andante, do minor
III. Allegro ma non tanto, Do Major
IV. Allegretto, Sol Major
V. Allegro moderato, si minor
VI. Allegro molto, Sol Major
WoO. – B. 25. Les soirées du Parc Jianu, „petite suite humoristique en huit tableaux et un prologue, pour baryton et piano” ( 30 mai 1940) – neterminată
I. Introduction – Maestoso
II. Chanson de cœur blei - Vivo
Op. 8 – B. 26. Fantezia pentru pian solo (31 mai 1940)
a. I. Andante malinconico – Vivace
II. Molto tranquillo – Presto – Molto tranquillo
III. Presto
b. IV. Allegretto cantabile
V. Allegro – Maestoso
WoO. – B. 27. Navarra de Isaac Albeniz, „version personelle D. Lipatti” (iunie 1940)
Op. 10. – B. 28. Sonatina pentru pian pentru mâna stângă (august 1941)
I. Allegro
II. Andante espressivo
III. Allegro
Op. 4. – B. 29. Trei schițe simfonice (1937 – 1941)
Op. 7 – B. 30. Concetino în stil francez pentru pian și orchestră (1939 – 1941)
Op. 10’ – B.31. Preludio, chorale e fuga in modo antico per tutti arche (1941?)
WoO. – B. 32. Dansuri românești pentru două piane (17 iulie 1943)
I. Vif
II. Andantino
III. Allegro vivace
WoO. – B. 33 Allegro pentru vioară solo, transcripție după Allegro pentru flaut solo – WoO. – B21 ( august 1943)
WoO. – B. 34. Trei sonate de Domenico Scarlatti, aranjament pentru trio de suflători de D. Lipatti (oboi, clarinet, fagot), (noiembrie 1943)
I. Andantino cantabile, si minor
II. Allegro, Do Major
III. Presto, Fa Major (în original Allegro molto, Sol Major)
WoO. – B. 35. Mică suită pentru pian (iulie 1944) – neterminată
Preludiu (Allegro )
WoO. – B. 36. Coral pentru corzi (7 septembrie 1944)
Andante
WoO. – B. 37. Cadențe pentru Concertul în Re Major pentru pian și orchestră, Hob. XVII/11, de J. Haydn (1944)
WoO. – B. 38. Cadențe pentru Concertul în Si bemol Major pentru pian și orchestră, K.V. 595 de W. A. Mozart (1944)
WoO. – B. 39. Simfonie („Esquisse” pentru pian, cu indicații de orchestrație) (1940 – 1944) – neterminată
I. Andante malinconico - neterminat
WoO. – B. 40. Cadențe pentru Concertul în Do Major pentru pian și orchestra, K.V. 467, de W.A. Mozart (22 ianuarie 1945)
Op. 9 – B. 41 Cinci lieduri (Cinq Chansons) pe versuri de Paul Verlaine, pentru tenor și pian (14 iulie 1941 – 20 martie 1945)
1. A une femme
2. Green
3-4. Deux Ariettes oubliée:
I. Il plure dans mon cœur
II. Le piano que baise une main frêle
5. Sérénade
WoO. – B. 42. Patru melodii pentru voce și pian (20-23 iunie 1945)
1. Sensation (versuri de Arthur Rimbaud)
2. L’Amoureuse (versuri de Paul Eluard)
3. Capitale de la douleur (versuri de Paul Eluard)
4. Les pas (versuri de Paul Valéry)
WoO. – B. 43. Dansuri românești (a doua versiune) pentru pian și orchestră (5 august 1945)
I. Vif
II. Andantino
III. Allegro vivace
WoO. – B. 44. Aubade pentru cvartet de suflători (flaut, oboi, clarinet, fagot), (21 aprilie 1949)
I. Prélude (Lento – Vivo – Lento)
II. Danse (Allegretto grazioso)
III. Nocturne (Andante espressivo)
IV. Scherzo (Presto)
WoO. – B. 45. Simfonia de cameră (1949) – neterminată
WoO. – B. 46. La marche d’Henri, „petite blague por piano à quatre mains” (20 martie 1950)
Allegro giocoso
WoO. – B. 47. Pastorala in Fa Major pentru orgă BWV 590 de J. S. Bach, transcripție pentru pian de D. Lipatti (București, 1942, 13 august 1950)
Prima versiune Versiunea definitivă
I. Andante quasi Allegretto I. Andantino tranquillo
II. Moderato II. Allegretto grazioso
III. Malinconico III. Andante cantabile
IV. Vivamente IV. Allegro deciso
WoO. – B. 48. Două studii după Bach, transcripția pentru pian a două arii pentru sopran din Cantata BWV 208 („Was mir bahgt, ist nur die muntre Jagd”), de J. S. Bach (1950).
I. Allegro („Weil die wollenreichen Herden”)
II. Andantino („Schafe können sicher weiden”)
WoO. – B. 49. Continuo, basul cifrat al primelor două părți ale Trio – sonatei din Ofranda muzicală BWV 1079 de J. S. Bach, realizat de D. Lipatti (1950) – neterminat (continuat de Nadia Boulanger)
I. Largo
II. Allegro
* 1951: Constantin Tobescu (n. 28 ianuarie 1893 - d. 2 decembrie 1951 Tîrgu Ocna) a fost un general de brigadă al Jandarmeriei Române în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, îndeplinind în perioada 1 iunie 1943 – 25 august 1944, funcția de Director al Direcției Siguranței și Ordinii Publice.
Constantin Tobescu s-a născut la 28 ianuarie 1893 în localitatea Comani, plasa Drăgănești, județul Olt, fiul cel mare al lui Nae Thobescu, în etate de 28 de ani, comerciant de profesie, și al Polina, în etate de 23 de ani, menajeră.[note 1] În anul următor, în 8 iulie 1894, cuplului i se va naște o fată, Verginia, iar în 17 iulie 1896 un alt băiat, Theodor.[1] Viitorul general a absolvit 7 clase de liceu, apoi, din 1911, a devenit elev al Școlii Militare de Infanterie, pe care o va absolvi 2 ani mai târziu. După absolvire, își începe cariera militară prin participarea la al doilea război balcanic.(1913) Din august 1916, participă la operațiile militare din cadrul primului război mondial. Foaia matricolă, fila 7, precizează că pe atunci avea domiciliul în Slatina și că în data de 17 ianuarie 1917 s-a căsătorit cu d-ra Julieta Pomponiu, născută în 2 iulie 1895 în Slatina. În 23 decembrie 1917, i se naște unica fiică, Corina.[1] Fiica sa, inginer electro-mecanic la întreprinderea Electromagnetica, cu origine "burgheză", la data de 28 august 1951, era deținută în penitenciarul Văcărești, fiind reținută fără mandat de arestare, conform fișei matricole penale.[2][note 2]
Avansat la gradul de căpitan, Constantin Tobescu trece în cadrele Jandarmeriei la sfârșitul războiului. În noiembrie 1930, este mutat în interesul serviciului la Inspectoratul de Jandarmi București, unde se stabilește definitiv. După ce este detașat în diverse posturi prin țară (Găești, Ploiești și Chișinău), este avansat la gradul de colonel în 1938, fiind mutat la Iași. După abdicarea regelui Carol al II-lea, demisionează din armată (în 26 noiembrie 1940), de teama legionarilor. (deoarece fusese un colaborator apropiat al gen. Ioan Bengliu, fost comandant al Jandarmeriei, asasinat în aceeași noapte la închisoarea militară Jilava) Se retrage în Banat, trece Dunărea în Iugoslavia, apoi revine în funcția din care demisionase anterior, imediat după evenimentele violente din 21-23 ianuarie 1941, cunoscute sub denumirea de “rebeliune legionară” (24.01.1941).[1]
Avansat la gradul de general spre sfârșitul anului 1941, pe toată durata războiului va fi mobilizat în zona interioară (teritoriul românesc rezultat în urma amputărilor teritoriale din vara anului 1940), în calitate de comandant al Siguranței și Ordinii Publice în Inspectoratul General al Jandarmeriei.(I.G.J.), cu sarcina principală de a preveni actele teroriste, de sabotaj și spionaj pe teritoriul țării. După lovitura de stat de la 23 august 1944 își dă demisia din armată, după care se ascunde, împreună cu Eugen Cristescu, directorul general al Serviciului Special de Informații (SSI), conform propriilor declarații, din teama de a nu fi capturat de trupele sovietice. Este arestat preventiv în data de 24 septembrie 1944, ulterior este predat sovieticilor, transportat și anchetat la Moscova, fiind readus în țară în primăvara anului 1946, continuând să rămână în arest preventiv. În data de 19.01.1949, este condamnat la "5 ani detențiune simplă și 5 ani degradare civică". Deoarece condamnarea sa se apropia de sfârșit, gen. Constantin Tobescu fiind deținut preventiv de aproape 4 ani și 4 luni, Procurorul General al R.P.R. a cerut mărirea pedepsei. După 4 amânări ale pronunțării sentinței, în 2 iulie 1951, gen. Constantin Tobescu este condamnat definitiv la "10 ani detențiune simplă". Se stinge din viață în 2 decembrie 1951 în spitalul-penitenciar TBC Târgu Ocna, fiind înhumat într-o groapă anonimă în cimitirul orașului.
În cartea sa, “Omul de taină al Mareșalului”, Cristian Troncotă precizează:
„Din ordonanța nr. 3 din 22 august 1946 a Parchetului General al Curții de apel București, Cabinetul III Criminali de război, aflăm că Eugen Cristescu împreună cu generalul de brigadă Constantin Tobescu erau acuzați într-un proces pentru infracțiunea de "sabotare a actului de la 23 august 1944". Instanța de judecată a reținut că: "Evenimentul de la 23 august 1944 fusese bine pregătit cu trupele de jandarmi cantonate în Capitală, gata să intervină la momentul oportun în care scop organul însărcinat cu paza Capitalei dăduse ordin generalului Constantin Anton, șeful de Stat Major al Inspectoratului general al Jandarmeriei, să intre în dispozitivul de apărare. În ziua de 23 august 1944, pe la orele 18,30 în executarea ordinelor primite, generalul Anton se duce la Inspectoratul Jandarmeriei. Dar generalul Tobescu, care aflase de cele petrecute, luase comanda Inspectoratului și convocase în cabinetul său, de față fiind și Eugen Cristescu, pe ofițerii cărora le-a spus că s-au întâmplat evenimente importante și că toți trebuie să meargă cu guvernul Antonescu".”
La acestea Eugen Cristescu ar fi adăugat: "S-a dat lovitură de stat și trebuie să mergem cu mareșalul Antonescu, pentru că nemții sunt puternici și altfel ne vor distruge țara".[9]
„Acest proces s-a prelungit timp de trei ani și este curios că s-a judecat în lipsa lui Eugen Cristescu. Prin sentința nr. 1026 din 26 august 1949, Tribunalul Militar București, Secția a II-a i-a condamnat pe Eugen Cristescu și pe generalul Constantin Tobescu la câte 5 ani închisoare pentru "crimă de instigare și lipsă de la serviciu fără învoire prealabilă".”
În ceea ce-l privește strict pe gen. Constantin Tobescu, un proces similar s-a derulat în perioada 17-19 ianuarie 1949:
„În data de 17 ianuarie 1949 s'a luat în cercetare și judecare acțiunea penală privitoare pe acuzatul General Constantin Tobescu, învinuit de crima prevăzută de artic. 2, litera o, artic. nr. 4 din legea 291/1947, modificată prin legea 207/1948, comb. cu artic. 96 cod penal. La apelul nominal în acea ședință n'a răspuns acuzatul. Procedura completă. Concluziunile dlui. Procuror s'au consemnat în jurnalul ședinței din acea zi, iar Curtea având nevoe de timp pentru a verifica actele dosarului și pentru a delibera, a amânat pronunțarea la 19 ianuarie 1949, când a dat următoarea deciziune : [...] Având în vedere actele, lucrările dosarului, declarațiile la interogator ale acuzatului, depozițiile martorilor audiați din care rezultă în fapt următoarele [...]: ”
Urmează o trecere în revistă a activității gen. Tobescu între 6 septembrie 1940 și 23 august 1944, dată la care acesta este acuzat că nu s-a prezentat la serviciu, fiind "dat în pozițiunea de dezertor", ulterior fiind arestat în 24 septembrie 1944, în com. Voinești, împreună cu Eugen Cristescu. Acuzarea a considerat că în data de 23 august 1944, la orele 17-17,30 - moment în care gen. Constantin Tobescu s-a prezentat la inspectorat, el era cel îndreptățit să preia comanda și nu gen. Anton, dat fiindcă gen. C.Z. Vasiliu fusese arestat la palat, iar Tobescu era mai vechi în grad. În continuare, în baza mărturiei col. Sachelerie Teodorescu, cel care îi va aresta ulterior pe Tobescu și Cristescu, acuzarea susține că aceștia doi, față de Teodorescu, "și-ar fi manifestat credința" că regele a dat o lovitură de stat, arestându-i pe cei doi Antonești și pe gen. Pichi Vasiliu, și că gen. Tobescu, fiind cel mai vechi în grad, trebuie să preia comanda jandarmeriei. Se afirmă că a intervenit și Eugen Cristescu care ar fi îndemnat ofițerii prezenți să nu asculte de ordinele gen. Anton, șeful de stat-major al jandarmeriei, care se găsea printre conspiratorii din cercul palatului regal. De asemenea, ar fi afirmat că germanii "într-o oră vor ocupa orașul" și că "îi vor pedepsi pe cei care au dat lovitura de stat". De asemenea, se afirmă că Tobescu ar fi dat ordin unuia din oamenii săi "de încredere", respectiv cpt. Ionescu Mihai, să "blocheze centrala telefonică", împiedicând astfel transmiterea unui ordin al gen. Anton, de "a se grupa în Capitală 5 batalioane de jandarmi". De asemenea, se afirmă că Tobescu a refuzat să predea comanda gen. Anton fără ordin scris de la gen. Pichi Vasiliu, superiorul său direct, astfel că acesta (gen. Constantin Anton) a fost nevoit să se deplaseze la palat pentru a obține acest ordin. Gen. Pichi Vasiliu, solicitat de rege, a emis acest ordin scris, astfel că gen. Anton s-a prezentat cu ordinul la inspectorat, iar gen. Tobescu s-a supus imediat ordinului și i-a cedat comanda. După aceasta, împreună cu Eugen Cristescu, ar fi intenționat să fugă în Elveția, dar, nereușind să obțină vizele de la legația germană, "s-au înțeles să se ascundă undeva în țară". Decizia instanței confirmă că în data de 25 august 1944, gen. Constantin Tobescu a trimis "petiția de demisie, care nu a fost primită, fiind dat dezertor", după care a fugit împreună cu Cristescu și s-au ascuns în com. Voinești, unde au fost arestați.
Apărarea a încercat să demonstreze că gen. Constantin Tobescu a acționat în acest mod de teama reacției germane, însă acuzarea a considerat că prin acțiunile sale, acesta a căutat să-i favorizeze pe germani, încercând să împiedice trupele de jandarmi să participe la "lovitura de la 23 august". Constatând că în interiorul inspectoratului se găseau linii telefonice directe cu exteriorul, care nu erau afectate de "blocarea centralei", Curtea a apreciat că aceasta nu exonerează pe acuzat de răspundere, ci cel mult poate constitui "cauză de schimbarea calificării faptului din crimă [de dezastrul țării] consumată în tentativă [de crimă de dezastrul țării]. Considerând că acțiunea gen. Constantin Tobescu, deși îndeplinea condițiile de "crimă de dezastrul țării", prin faptul că acțiunea acestuia ar fi putut să favorizeze "hitlerismul sau fascismul", dar considerând că totuși nu și-a atins scopul, Curtea a pedepsit doar tentativa [de crimă de dezastrul țării], conform art. 96 din codul penal, condamnând pe "acuzatul general Constantin Tobescu [...] în prezent deținut preventiv prin Jurnalul Consiliului de Miniștri Nr. 183 din 29 ianuarie 1948 în Penitenciarul Aiud, pentru tentativa crimei de dezastrul țării, pe baza [...urmează articolele de lege] la /5 ani/ detențiune simplă și /5 ani/ degradare civică. Ordonă confiscarea averii numitului în folosul statului. În baza art. 64 cod penal compută din calculul pedepsei închisoarea făcută până azi în arestul preventiv." (Dosar nr. 3305/1948, Deciziunea penală nr. 160, Ședința publică din 19 ianuarie 1949; singurul document valabil privind condamnarea gen. Constantin Tobescu)[note 5][note 6]
Nu se cunosc motivele pentru care au fost intentate două procese având în fond același scop, condamnarea gen. Tobescu pentru presupusa "tentativă de împiedicare a loviturii de stat de la 23 august" (așa este descris pe scurt "faptul" în fișa matricolă de penitenciar nr.218/1951, al doilea document valabil privind condamnările suferite de gen. Constantin Tobescu.). În momentul pronunțării celei de-a doua sentințe (cea care este trecută în fișa matricolă din penitenciar), gen. Constantin Tobescu mai avea de ispășit doar 8 luni și șase zile de detenție, fiind în arest preventiv de peste patru ani. În aceste condiții, Procurorul General al R.P.R. a făcut o “cerere de îndreptare” (recurs), pentru a mări pedeapsa (deja) condamnatului Constantin Tobescu. Procurorul General al R.P.R. a atacat decizia nr. 160/19 ianuarie 1949, considerând că "a fost vădit nedreaptă, deoarece pedeapsa de cinci ani detențiune simplă, aplicată acuzatului, este excesiv de blândă, față de faptele reținute în sarcina acestuia, care sunt de o excepțională gravitate, cerând desființarea susmenționatei deciziuni și aplicarea unei pedepse corespunzătoare din punct de vedere al exemplarității sale."[1] După 4 amânări ale pronunțării unei noi sentințe (7, 14, 21 și 28 iunie 1951), la 2.07.1951 Curtea Supremă stabilește o nouă condamnare dublându-i pedeapsa la “10 ani detențiune simplă”, prin decizia nr. 1518/951 (Dosar nr. 1994/950), așa cum este menționată în fișa matricolă din penitenciar, sentința din 19 ianuarie 1949 (“5 ani detențiune simplă”), fiind anulată.
În ceea ce privește decizia curții din 19 ianuarie 1949, cât și cea din 28 iunie 1951, se cuvin relevate următoarele aspecte:
- Gen. Constantin Tobescu se găsea efectiv în arest preventiv începând din data de 24 septembrie 1945. Motivația “lipsei de la serviciu fără învoire prealabilă” este anulată de demisia înaintată de general în data de 25 august 1944. Detenția în Uniunea Sovietică, între 12 octombrie 1944 și mijlocul lui aprilie 1946, de asemenea nu a avut nici o bază legală, gen. Constantin Tobescu nefăcând parte din guvernul Antonescu, în consecință nu intra în prevederile Convenției de Armistițiu cu privire la criminalii de război. De asemenea, perioada de detenție dintre mijlocul lui aprilie 1946 și 29 ianuarie 1948, dată la care intra efectiv în vigoare așa-zisul Jurnal nr.183 al Consiliului de Miniștri, invocat în Deciziunea penală nr. 160 din 19 ianuarie 1949. Practic, perioada de detenție dintre 24 septembrie 1944 și 29 ianuarie 1948, nu a avut absolut nici o bază legală, astfel încât începerea executării pedepsei datează din 18 februarie 1948, dată trecută în fișa matricolă din penitenciar. Același lucru se poate spune despre perioada de detenție dintre 24 septembrie 1949 (data expirării pedepsei impuse de decizia nr. 160/19 ianuarie 1949 și 2 iulie 1951, data pronunțării deciziei 1518/951.
- Jurnalul nr.183 al Consiliului de Miniștri, invocat în Deciziunea penală nr. 160 din 19 ianuarie 1949, datează de fapt din 9 februarie 1948, și reprezintă autorizarea contractării unui împrumut în vederea achiziționării unui număr de 150 de autocamioane “Ziss”.[11]
- Faptele menționate în decizia instanței, chiar să fi fost reale, nu puteau constitui o bază juridică, dat fiindcă gen. Constantin Tobescu a respectat cu strictețe regulamentele militare, fapt relevat chiar de decizia instanței. Tentativa de așa-zisă “crimă de dezastrul țării” nu putea surveni decât după proclamația regelui către țară prin care anunța așa-zisul armistițiu (practic, capitularea necondiționată în fața trupelor sovietice), proclamație care a fost anunțată la radio câteva ore mai târziu. De altfel, chiar decizia instanței și o parte din depozițiile martorilor atestă acest lucru:
„Că, într’adevăr, teama apărării este aceea că în ziua arătată generalul Tobescu nu a încercat să împiedice lovitura de Stat a Regelui, prin care țara ieșea din răsboiul contra Națiunilor Unite și că a luat poziția hotărâtă pentru guvernul Antonescu și Germani, dar că în starea de confuzie firească provocată de un eveniment atât de grav, față de insuficiența informațiunilor și caracterul lor contradictoriu acuzatul – care cunoștea pregătirile ce se făceau și luase chiar parte la ele - a putut crede că lovitura de Stat era dată de germani și, deci, măsurile de pază luate erau destinate unei apărări a inspectoratului față de iminența unui atac german, parte din martorii propuși în apărare dintre ofițerii de jandarmi declară că ei au rămas cu această impresie dela convocarea din cabinetul acuzatului.”
Este de fapt, aceeași versiune susținută de Eugen Cristescu în toate depozițiile sale, chestiune neluată în considerare de instanță.
Conform fișei matricole penale nr. 218/1951, Constantin Tobescu a fost primit în Penitenciarul Târgu Ocna în data de 17 iunie 1951 (fiind transferat de la Penitenciarul Jilava), la rubrica "Starea sănătății" fiind completat : "TBC pulmonar", și a decedat în data de 2 decembrie 1951 (ora 7 a.m.), deces confirmat de actul de deces nr.236/3 decembrie 1951, eliberat de Primăria Orașului Târgu Ocna. (NB. Fișa matricolă menționează : Ocupațiunea, în prezent : general, în trecut : general) În baza adresei Penitenciarului Târgu Ocna nr 4696/2.12.1951, a fost eliberată adeverința nr. 336/3.12.1951 de către Sfatul Popular al orașului Târgu Ocna, prin care "se adeverește că s-a înregistrat moartea lui Tobescu Constantin, născut la 26 ianuarie 1893, cu ultimul domiciliu în București, str. Ecoului nr.71. Cauza morții : TBC pulmonar.
| Constantin Tobescu | |||||||||
 Gral. Constantin Tobescu
| |||||||||
· 1970 - A încetat din viaţă soprana Elena Drăgulinescu-Stinghe (n. 8 decembrie 1881), membru fondator al Operei Române din București.
* 1978: Nicolae Simatoc (n. 1 mai 1920, s. Grimăncăuți, Briceni, România - d. 1 ianuarie 1978, Sydney, Australia), cunoscut și sub numele Miklos Szegedi, a fost un fotbalist român din perioada interbelică. A fost primul român care a jucat la FC Barcelona și la Internazionale Milano. A mai evoluat la cvadrupla campioană a României Ripensia Timișoara dar și la Carmen București. A decedat în Australia la Sydney.
· 1888 - A murit Carl Zeiss, mecanic german, inventatorul renumitei sticle Zeiss, fondatorul intreprinderii de microscoape “Carl Zeiss” din Jena, respectiv “Jenaoptik” (n.11.10.1816).
· 1931 - A murit compozitorul francez Vincent d’Indy (n.27.03.1851).
· 1993: Lordul columbian al drogurilor Pablo Escobar a fost impuscat mortal in Medelin.
· 1998: Cleopa Ilie, născut cu numele de Constantin Ilie (n. 10 aprilie 1912, comuna Sulița, județul Botoșani - d. 2 decembrie 1998, Mănăstirea Sihăstria) a fost arhimandrit și stareț la Mănăstirea Sihăstria, fiind un renumit trăitor al credinței ortodoxe.
Părintele Cleopa (pe numele de mirean, Constantin) s-a născut într-o familie de țărani, fiind al cincilea copil din cei zece ai familiei lui Alexandru Ilie. Urmează cursurile școlii primare din satul natal, făcând apoi trei ani de ucenicie duhovnicească la schimonahul Paisie Olaru, pustnic în Schitul Cozancea.
În decembrie 1929 se alătură obștii schitului Sihăstria, alături de fratele mai mare, Vasile. Pe 12 decembrie 1932, de ziua Sfântului Ierarh Spiridon, sunt primiți în obștea schitului. În 1935 este luat în armată, în orașul Botoșani. În 1936 se reîntoarce la schit și este uns în monahism pe 2 august 1937, primind numele călugăresc de "Cleopa". În iunie 1942 este numit locțiitor de egumen, din cauza stării precare de sănătate a starețului Ioanichie Moroi.
Pe 27 decembrie 1944 este hirotonit ierodiacon, iar pe 23 ianuarie 1945 este hirotonit ieromonah de către Episcopul Galaction Cordun, pe atunci stareț al Mănăstirii Neamț. Ulterior este numit oficial egumen al Schitului Sihăstria.
În 1947, Schitul Sihăstria este ridicat la rang de mănăstire, iar protosinghelul Cleopa Ilie este hirotesit arhimandrit, cu aprobarea patriarhului Nicodim Munteanu. În 1948, urmărit de Securitate, se retrage pentru șase luni în pădurile din jurul Mănăstirii Sihăstria, iar pe 30 august 1949, arhimandritul Cleopa Ilie este numit stareț al Mănăstirii Slatina Suceava unde se transferă alături de 30 de călugări din obștea Mănăstirii Sihăstria, ca urmare a deciziei patriarhului Justinian Marina.
Întemeiază la Mănăstirea Slatina o obște care numără peste 80 de persoane. Între 1952-1954, este urmărit de Securitate și se retrage în Munții Stănișoarei, împreună cu ieromonahul Arsenie Papacioc. După doi ani este readus în mănăstire, din dispoziția Patriarhului Justinian.
În 1956, revine la metanie, iar în primăvara anului 1959, se retrage pentru a treia oară în Munții Neamțului, unde își petrece următorii 5 ani. Revine la Mănăstirea Sihăstria în toamna anului 1964, ca duhovnic al întregii obști, și povățuiește fără întrerupere atât călugări, cât și mireni, timp de 34 de ani.
Încetează din viață pe 2 decembrie 1998.
Opera:
- Despre credința ortodoxă, București, 1981, 280p. (reeditată în 1985, apoi la Galați sub titlul: Călăuza în credința ortodoxă, 1991, 276 p.);
- Predici la praznice împărătești și sfiți de peste an, Ed. Episcopiei Romanului, 1986, 440 p.;
- Predici la Duminicile de peste an, Ed. Episcopiei Romanului, 1990, 560 p.;
- Valoarea sufletului, Galați, 1991, 176 p. (o re-editare la Bacău, 1994, 238 p.);
- Urcuș spre înviere (predici duhovnicești), Mănăstirea Neamț, 1992, 416 p.;
- Despre vise și vedenii, București, 1993, 270 p.;
- Cleopa Ilie și Ioanichie Bălan, Cum putem intra în rai, Vânători, Mănăstirea Sihăstria, 2004;
- Acatiste alcătute de Arhimandritul Cleopa Ilie și Ieroschimonahul Paisie Olaru, Vânători, Mănăstirea Sihăstria, 2005.
- Numeroase articole în diferite reviste și ziare, predici în manuscris.
| Cleopa Ilie | |
 Arhimandritul Ilie Cleopa, portret de Paul Mecet |
· 2006: A decedat Mariska Veres, cantareata 0landeza de origine maghiara, solista populaului grup de muzica pop Shocking Blue ; (n. 1947)
· 2009 - A murit pictorul japonez Ikuo Hirayama, cunoscut pentru diverse acţiuni de protejare a obiectivelor culturale mondiale
· 2013: A murit sculptorul Ştefan Călărăşanu, autorul mai multor lucrări de artă monumentală, între care „Clopotul libertăţii” şi „Compoziţie” în Timişoara, „Martir” şi „Iisus Cristos” în Lugoj, „Monumentul deţinuţilor politici” în Turnu-Severin, „Clopotul de piatră” în Reşiţa, ”Pianul No.1270” la Filamonica Banatul, „Cruce” în Cehia;(n. 1947).
· 2013: A murit Octavian Sava, scenarist, dramaturg, autor de texte umoristice, redactor la Radio (1949-1964) şi apoi la Televiziune; (n.18 ianuarie 1928).
· 2014: A decedat tenorul şi profesorul Corneliu Fânăţeanu; (n.în comuna Căţelu din judeţul Sălaj, 18 ianuarie 1933). A facut studiile muzicale la Conservatorul din Cluj (1951 – 1956), cu André d’Albert, continuandu-le la Academia Nazionale di Santa Cecilia din Roma, Italia. A fost solist la Opera Romana din Cluj (1954-1960), Ansamblul Doina Corul Armatei (1962 – 1964), Opera Romana (1964 – 1988). A fost atașat cultural al Ambasadei Române din Roma (1990 – 1991) si director al Operei Române. În decursul carierei sale artistice, a interpretat diverse roluri din opere ca: „Don Giovanni”, „Flautul fermecat”, „Faust”, „Don Carlo”, „Der Freischutz”, „La traviata”, „Rigoletto”, „Tosca”, „Evgheni Oneghin”, „Andrea Chénier”, „Walkiria”.
Sărbători
· Ziua Internațională pentru abolirea sclaviei
· Laos: Ziua națională. Laos (nume oficial: Republica Populară Democrată Laos) este un stat fără ieșire la mare din Asia de Sud-Est, ce se învecinează cu Birmania (Myanmar) și China la nord-est, cu Vietnamul la est, cu Cambodgia la sud și cu Thailanda la vest. Laosul își are originile în Imperiul Lan Xang ce a existat între secolele XIV și XVIII. După o perioadă de apartenență la Imperiul Colonial Francez, și-a obținut independența în 1949. O lungă perioadă de Război Civil s-a încheiat odată cu venirea la putere a Partidului Comunist din Laos în 1975.
· Emiratele Arabe Unite: Ziua națională (independența față de Marea Britanie, 1971). Emiratele Arabe Unite sunt un stat situat în sud-estul peninsulei arabice, la Golful Persic (în Orientul Mijlociu), compus din șapte emirate: Abu Dhabi, Dubai, Sharjah, Ajman, Umm Al-Qaiwain, Ras Al-Khaimah și Fujairah. Se învecinează cu Oman la est și cu Arabia Saudită la sud și vest. Actualmente are unul dintre cei mai buni indici IDH de pe continentul asiatic. Este o federație a celor șapte emirate, cu un sistem juridic bazat pe Constituția din 1971, fără alegeri și partide politice. Fiecare emirat are o considerabilă autonomie politică, juridică și economică. Petrolul este principala sursă de venit și componenta esențială pentru PIB-ul național. Dependența petrolieră a economiei îngrijorează guvernul, pentru că economia se bazează numai pe diferitele derivate ale petrolului. Se estimează (2006) că țara mai are rezerve de petrol pentru încă 50 de ani.
· Calendar religios 2 decembrie
- Calendar crestin ortodox:
Sfantul Proroc Avacum; Sfanta Mucenica Miropi; Sf Cuv Porfirie Cavsocalivitul; Sfantul Ierarh Solomon, Arhiepiscopul Efesului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu