3. /7 DECEMBRIE 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ

+) Sf Mc Filofteia de la Curtea de Argeș

Sf Ier Ambrozie, episcopul Mediolanului - Dezlegare la pește

+) Sf Mc Filofteia de la Curtea de Argeș

Tatăl său, din locul acela din care o pândea, văzând ceea ce făcea fiică-sa, umplându-se și biruindu-se de mânie, ca să ajungă la dânsa și, după obiceiul său, să o apuce de cosițe și să o bată până când își va astâmpăra mânia cea dobitocească, a zvârlit într-însa cu barda cea plugărească, pe care o avea la brâu și, lovind-o, a rănit-o la un picior. Atunci îndată o! minune, și-a dat sfântul și fericitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu.

Fecioria și milostenia sunt două fapte bune prea mari, care fac fecioară înțeleaptă pe ceea ce le are, îi umple vasele sufletului cu untdelemnul facerii de bine, îi înfrumusețează candela, o umple cu untdelemn, o luminează, îi deschide ușa cămării celei de nuntă, o duce înăuntru la nunta cea veșnică, o unește cu mirele cel fără de moarte, cu unire nestricăcioasă. Însă numai când amândouă sunt împreună legate. Căci fecioria singură, neunită cu milostenia, deși este o mare faptă mai presus de fire și îngerească, dar dacă nu va avea milostenia însoțită cu ea, nu numai că nu poate agonisi untdelemn în vasele sufletului celei ce o are, nu numai că nu poate a-i lumina candela, a-i deschide ușa cămării celei de nuntă, ci tot neînțeleaptă se numește; iar vasele le deșertează, candela o stinge, ușa cămării o închide, apoi o face să audă: Nu te știu pe tine. După cum au auzit despre neînțeleptele fecioare din Evanghelie, care, deși au avut fecioria, dar de vreme ce n-aveau și milostivire către aproapele, pentru aceea ușa cămării li s-a închis și au auzit: Nu vă știu pe voi.

Acestea auzindu-le Sfânta fecioară Filoteia în Sfânta Evanghelie, a unit fecioria cu milostenia și cu osârdie pe amândouă le-a împlinit, în care prea bine a și sporit. Ea și-a agonisit untdelemn în vasul sufletului său, prin ele bine și-a înfrumusețat candela sa, pentru ele și-a pus sufletul, a răbdat moarte chiar din mâinile aceluia ce a născut-o și a intrat în cămara cea de nuntă cu fecioarele cele înțelepte. Acum împreună cu dânsele se veselește, îndulcindu-se de frumusețea vederii Mirelui său celui nestricăcios. Pentru aceasta este cu cuviință și cu cale a istorisi după putere, viața, pătimirea, petrecerea ei și aducerea sfintelor moaște în Țara Românească, cum și așezarea lor în biserica domnească din orașul Curtea de Argeș.

Deci această fiică a luminii celei neînserate, moștenitoare a cămării celei de nuntă, împreună petrecătoare cu fecioarele cele înțelepte, împreună dănțuitoare cu sfintele mucenițe și mirese ale lui Hristos, adică sfânta fecioară și muceniță a lui Hristos Filoteia, s-a născut în marea cetate Târnov, din părinți cu credință creștină și de neam bulgari iar cu meseria plugari. Maică-sa, după ce a născut pe această stâlpare a raiului aducătoare de bune roade, puțină vreme a mai trăit în această viață vremelnică, numai până când a deprins pe prea iubita sa fiică la lucrarea faptelor bune. Căci cum este pomul, așa este și rodul, cum este rădăcina, așa și odrasla; apoi fiicele vor fi cum sunt maicele și aceleași fapte pe care le au maicile pe acelea le deprind și fiicele.

Deci, după ce a deprins bine pe fiica sa în faptă cea bună a fecioriei și a milosteniei, după învățătura cea bună, a început a o învăța credința creștinească. Adică despre lucrarea tuturor faptelor celor bune, despre veșnicia împărăției cerurilor, despre deșertăciunea și vremelnicia vieții celei trecătoare și stricăcioase; și astfel a tipărit-o adânc în inima și în sufletul copilei cel moale ca ceară. Apoi s-a mutat la viața cea veșnică și nepieritoare, lăsând-o moștenitoare a faptelor ei celor bune și împlinitoare a lipselor ei pe preaiubita ei fiică și odraslă, care n-a greșit întru nimic. Căci fericită a împlinit lipsa faptelor bune a maicii sale și s-a suit la vârful desăvârșirii, pe cât este cu putință firii omenești; apoi cu moarte mucenicească s-a săvârșit, după cum se va arăta mai jos.

Rămânând copila orfană de maică și având semănate sămânța faptelor bune de maică-sa în pământul inimii sale, apoi și ea fiind din fire pământ bun evanghelicesc și roditor, nu s-a dat la jocuri copilărești, împreună cu cele de vârsta ei, nu s-a dat la cântări lumești, nici la iubirea hainelor cele scumpe și frumoase, nici la împletiturile părului, nici la împodobirea cosițelor (tâmplelor), nici la sulimenirea feții și la dresul sprâncenelor, nici la mâncări și băuturi alese, nici la priviri de hore și dansuri, care pot moleși sufletul. Nu s-a lipit de inima ei nici una din cele lumești, îndulcitoare și amăgitoare ale tinerelor iubitoare de unele ca acestea, după cum obișnuiesc fetele vremii de acum, ci ea avea bună voire, fiind plecată către lucrarea faptelor bune și se pricepea la lucrurile cele înțelepte. Cunoscătorul de inimi Dumnezeu, trimițându-i dar de sus, a întărit-o, a luminat-o și a îndemnat-o către neguțătoria cea duhovnicească, spre a cumpăra cu cele pământești și stricăcioase, pe cele cerești și veșnice.

Ea a început încă din vârsta copilăriei a călători pe calea evanghelicească, cea strâmtă și cu necazuri, care duce la viață, după cuvântul Domnului. A început a se iscusi și a-și subția trupușorul său cel crud și copilăresc cu postul, potolind și domolind poftele și jocurile cele tinerești. A început a merge la biserică adeseori, a sta cu evlavie la sfintele slujbe bisericești, a asculta cu luare-aminte cele ce se citeau, pe care le sădea în inima sa și se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să-i dea dar și putere spre a împlini cu fapta cuvintele cele auzite.

Astfel Sfânta Filoteia, mergând adeseori la biserică și ascultând cu luare-aminte Sfintele Scripturi și adăpându-se cu învățăturile ce se citeau acolo, apoi punându-le în inima sa, s-a întâmplat odată a auzi citindu-se acea Sfânta Evanghelie, în care Domnul fericește pe cei milostivi: Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui. Cuvântul acesta atât de mult a intrat în inima sa și atât de bine s-a prins în cele dinăuntru ale ei, căci cu atâta credință l-a primit, ca și cum din însăși gura Domnului l-a luat, ca și cum ar fi fost Domnul de față și Însuși i-a grăit așa: „Filoteio, dacă vei milui pe aproapele tău cu cele stricăcioase, Eu te voi milui cu cele nestricăcioase; dacă îi vei da lui bunătăți pământești, Eu îți voi da ție bunătăți cerești; dacă vei sătura pe cei flămânzi cu bucate trupești, Eu te voi sătura pe tine cu bucate duhovnicești; dacă vei îmbrăca pe cei goi cu haine stricăcioase și vremelnice, Eu te voi îmbrăca pe tine cu slava cerească și veșnică”.

Pe acestea primindu-le cu astfel de credință și aprinzându-se cu râvnă înfocată și dumnezeiască, multă sârguința a pus în gândul ei și cu multă purtare de grijă și-a pus în cugetul său, cum i-ar fi cu putință a face, să nu rămână nici unul nemiluit, din cei ce ar fi cerut de la dânsa milostenie, nici flămândul să se ducă nesăturat și nici cel gol neîmbrăcat. Acestea făcându-le, voia să-și ascundă fapta sa cea bună, ca să n-o vadă sau să o știe cineva dintre oameni. Căci foarte mult se temea fericită de slava oamenilor, care poate pierde toate ostenelile faptelor bune ale creștinului, care le face pe față ca să fie slăvit de oameni; deci fericită așa urma poruncii Domnului, care zice: Luați aminte să nu faceți milostenia voastră înaintea oamenilor, ca să fiți văzuți de dânșii; iar de nu, plată nu aveți înaintea Tatălui vostru cel din ceruri. Și tu când faci milostenie, să nu trâmbițezi înaintea ta, precum fac fățarnicii în adunări și în ulițe, ca să se slăvească de oameni; amin zic vouă, că și-au luat plata lor. Iar tu făcând milostenie, să nu știe stânga ce face dreapta ta, ca să fie milostenia ta într-ascuns și Părintele tău cel ce vede într-ascuns, va da ție la arătare.

Astfel de cale sau mai bine să zic suișuri, după David, punând în inima sa și afierosîndu-se cu totul faptei bune și pironindu-și toată mintea și cugetul la dânsele, și pornindu-se cu toată pregătirea cea duhovnicească către lucrarea lor, a început a hrăni pe cei flămânzi, a îmbrăca pe cei goi cu hainele sale, a milui pe cei săraci cu cele ce avea și cu cele ce-i da mâna, având dragoste fierbinte din tot sufletul către Dumnezeu și către aproapele ca pentru sine, iar mai vârtos pot zice că avea acea dragoste și mai mult decât către sine. Milostivire către cei din nevoi și în lipsă, răbdare nebiruită în ispite și în necazuri, mărime de suflet în supărările ce i se aduceau asupră-i de mamă vitregă și de la tatăl-său, pentru lucrarea faptelor bune, necovârșita neîmpuținare în osârdia sa către săvârșirea acestora și necontenita și smerită cugetare desăvârșită, care a întărit-o pe dânsa spre săvârșirea faptelor bune, chiar la sfârșitul ei cel fericit și mucenicesc, după cum se va arăta mai jos. Acestea le lucra în toate zilele după cum zice Scriptura: Toată ziua miluiește și împrumută dreptul.

Dar oare fericită, lucrând acestea, a scăpat de ispitele vrăjmașului mântuirii omului? Oare pe ea, copilă tânără și neispitită în lucrurile și întâmplările lumești, au cruțat-o ispitele? Căci, cu dânsa s-au împlinit cuvintele Eclesiastului care zice: Fiule, dacă te-ai apropiat să slujești Domnului tău, gătește-ți inima pentru ispite! Nicidecum, iubite cititor, căci fapta bună care nu are ispite și care se lucrează fără osteneală și fără greutăți și împiedicări, zic sfinții că nu este lămurită și nici lui Dumnezeu bine primită. Drept aceea, văzând vrăjmașul firii omenești că a început lucrarea faptelor bune mai sus arătate și mai vârtos a acelei fapte bune care se laudă la judecată, după cum zice cuvântul: Că se laudă mila la judecată; și pe aceea pe care și Mântuitorul Hristos o voiește mai mult decât jertfele, zicând: Milă voiesc, iar nu jertfă, umplându-se de zavistie, a zis către diavolii săi: „Vedeți prieteni că și această slabă și neputincioasă copilă, strănepoată a Evei cea de demult, pe care cu înlesnire am amăgit-o noi, s-a ridicat asupra noastră? Vedeți cum nu se teme de noi și întru nimic socotește puterea noastră? Noi pe Eva am amăgit-o și am scos din rai și prin ea, pe strămoșul neamului omenesc l-am pogorât în stricăciune, cu moarte l-am osândit și în iad l-am sălășluit; iar aceasta nu bagă în seamă puterea noastră cea mare. Deci, veniți să năvălim asupra ei cu ispite, ca prin mulțimea și răutatea ispitelor s-o împiedicăm de la o lucrare ca aceasta”.

Acestea sfătuindu-se diavolii, ca și asupra lui Iov, au năvălit asupra fericitei Filoteia.

Să vedeți viclenie și măiestrie a răilor și viclenilor diavoli. Știind ei că, firește, mamele vitrege au ură asupra copiilor - căci tată-său după moartea mamei sale și-a luat altă femeie, și aflând-o pe aceasta așa după cum o arăta cuvântul, ca și pe tatăl fericitei Filoteia, groși la minte și simpli - pe amândoi i-au făcut muncitori ai fericitei. Pe vitregă, înăuntru, adică în casă, iar pe tată-său în cele dinafară, ca nicăieri sfânta să nu afle răsuflare de necazuri și de ispite; ca astfel biruindu-se de acestea și cu sufletul împuținându-se, să se lase de lucrarea faptelor bune. Deci, mama cea vitregă pornindu-se asupra fiicei sale cu ură și cu pizmă, o ocăra și o bătea, o chinuia cu diferite munci, o pira tatălui său, îi făcea fel de fel de necazuri și de schingiuiri. Știu acestea toți, iar mai vârtos copiii care sunt ajunși într-acest fel și care au pătimit și pătimesc unele ca acestea. Iar Sfânta fecioară Filoteia toate le răbda cu bucurie, mulțumind lui Dumnezeu, Căruia se și rugă, să-i dea putere, ca pe toate să le rabde până la sfârșit. Acestea și mai multe decât acestea, în toate zilele pătimea fericită de la mamă-sa cea vitregă.

Iar tatăl ei cel gros la minte, întunecat la judecată și mai întunecat la cunoștință, văzând pe fiica sa că socotește toate cele pământești gunoaie, după cum zice Apostolul, și n-are nici o purtare de grijă pentru trupul său, a-l îngriji și a-l împodobi după obiceiul tinerelor, nici de hainele bune și frumoase, pe care i le făcea și la praznice o îmbrăca - deși era adeseori cu mânie pornit asupra ei, dar fiind biruit câteodată de părinteștile milostiviri, îi făcea haine de acest fel și i le dă. Cu toate acestea ea, neîngrijindu-se de nici unele dintre acestea, pe toate le dădea în mâinile săracilor. Căci hainele cele bune, atât numai le purta până când întâlnea vreun sărac și îndată se dezbrăca de dânsele așa de ușor, precum alții s-ar dezbrăca de niște zdrențe și le da săracilor. Așa era, fără patimă de bani, așa era cu bucățele, așa era cu trupușorul său, așa cu desfătarea tinereților; și atât era de robită și uimită de dragostea lui Hristos, Mirele ei, atât de biruită de dorul bunătăților din ceruri, încât petrecerea ei, după cum zice Apostolul, era în ceruri. Era cu totul răsădită în casa Domnului, înflorită în curțile Dumnezeului nostru. Dar să întoarcem cuvântul iarăși la începutul său.

Văzând-o tatăl său într-o aplecare ca aceasta, după cum arată cuvântul, în loc să se bucure și să mulțumească lui Dumnezeu că l-a învrednicit a se face tată al unei fecioare ca aceea, de care toată lumea nu era vrednică, în loc să se folosească sufletește și să urmeze faptei bune a fiicei sale, cea înțeleaptă și de Dumnezeu luminată, și să facă aceleași fapte bune și el ca și fiica sa, ca împreună cu dânsa să moștenească Împărăția cerurilor, pe care ea acum o moștenește, el nu numai că n-a voit acestea să le facă și să le urmeze, ci mai vârtos o muncea cu multe feluri de bătăi și chinuri. Pentru ce? Ca să o oprească. O! grosime de minte și întunecare de la lucrarea unor fapte bune ca acestea, pricinuitoare de viață veșnică. Căci îmbrăcând-o cu haine noi și frumoase, după cum se spuse, pe la praznice, iar ea dându-le săracilor și mergând fără dânsele acasă, tatăl ei întrebând-o de haine, fericită tăcea și nu răspundea nimic. Atunci el o chinuia pe dânsa cu multe feluri de bătăi, o țâră de păr, o lovea cu biciul și cu lemne, o bătea cu pumnul în spate, cu palma peste obraz, ca pentru niște greșeli prea mari și cu altele mai multe decât acestea, o chinuia și o muncea în toate zilele, până a ajuns la vârsta de doisprezece ani. Iar fericită le răbda pe toate acestea cu duh umilit, cu mărime de suflet și cu osârdie, mulțumind lui Dumnezeu că a învrednicit-o a pătimi acestea, pentru dragostea și sfintele Lui porunci. Pentru aceasta, pe cele dinapoi le uită, după cum zice Sfântul Apostol Pavel și la cele dinainte privea.

Acestea săvârșindu-se astfel, a sosit vremea de semănături, în care tot omul se sârguiește a arunca în pământ semințele pentru trebuința hranei celei trupești. Deci a ieșit și tatăl fericitei cu plugul la câmp, că această meserie avea, și a poruncit femeii sale să-i gătească bucate, apoi să i le trimită la câmp prin Filoteia. Mergând Filoteia cu bucățele la câmp ca să le ducă tatălui său, în fiecare zi săracii, știind-o pe dânsa așa de milostivă, îi ieșeau înainte și-i cereau milostenie. Iar ea, fiind biruită de milostenie și cu altceva neavând să-i miluiască, îi hrănea cu bucate din ceea ce-i ducea tatălui său. Aceasta făcând-o mai multe zile, neaducînd bucate de ajuns tatălui său, ci rămânând tatăl său flămând, neștiind ceea ce făcea fiica sa, apoi neputând a mai suferi, mergând odată acasă, a zis către femeia sa: „Pentru ce nu trimiți bucate de ajuns și rămân totdeauna flămând?”. Dar femeia, știind că totdeauna a trimis bucate destule, i-a răspuns făcând imputare pentru fiica sa: „Eu totdeauna ți-am trimis bucate destule, dar știu eu ce face fiică-ta pe cale cu dânsele? Poate, după obiceiul ei, le dă săracilor”. Acestea auzindu-le el, a tăcut.

Iar diavolul i-a băgat în inima lui gând rău și ucigaș. A pus în mintea lui să pândească pe fericită, să vadă ce face cu bucățele. Deci, ducându-se iarăși la câmp la lucrul său, a așteptat până la vremea în care era să vină fericită cu bucățele. Plecând sfânta cu bucățele de acasă și venind la locul cel obișnuit - precum și îndemânatic pentru lucrarea faptei bune a milosteniei - și după obicei înconjurând-o săracii, a început fericită a le împărți din bucate și a-i hrăni. Iar tatăl său, din locul acela din care o pândea, văzând ceea ce făcea fiică-sa, umplându-se și biruindu-se de mânie, ca să ajungă la dânsa și, după obiceiul său, să o apuce de cosițe și să o bată până când își va astâmpăra mânia cea dobitocească, a zvârlit într-însa cu barda cea plugărească, pe care o avea la brâu și, lovind-o, a rănit-o la un picior. Atunci îndată o! minune, și-a dat sfântul și fericitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns a povesti minunile Tale! Cât sunt de neurmate căile Tale, neajunse judecățile Tale și neînțelese rânduielile Tale!

Nu era prigoană asupra creștinilor ca de demult, pe vremile tiranilor împărați, nu erau tirani ca să poruncească, nu erau muncitori care să chinuiască. Ci, ea a fost chinuită în vreme de pace, în vreme de creștinătate, nu de cei străini, ci chiar de cel ce a născut-o și de vitrega sa mamă, care erau creștini cu credință. Apoi, prin răbdarea ispitelor celor aduse de la dânșii asupră-i, prin dragostea cea către Dumnezeu și prin râvna către lucrarea faptelor bune, s-a făcut muceniță, nu mai prejos decât cele de demult, care au mărturisit pe Dumnezeu înaintea tiranilor și au pătimit de la dânșii. Și așa, cum am spus, cu cunună mucenicească s-a încununat, după cuviință. Aceasta s-a făgăduit prin proorocul, ce zice: Întru ce te voi afla, într-aceea te voi judeca. Căci a văzut-o pe dânsa Domnul, Care vede toate cele ascunse ale tuturor oamenilor, că este mare la suflet, vitează la minte, tare în credința către El, în răbdarea ispitelor și a necazurilor celor aduse asupra ei de la diavol și de la oameni, având nebiruită voință către lucrarea faptelor bune, fiind bătrână cu vârsta cea duhovnicească și întru fapta cea bună a ajuns la desăvârșire și la măsura vârstei lui Hristos. De aceea a iconomisit prin acest sfârșit grabnic și lesnicios, ca să treacă de la cele pământești, vremelnice și pline de necazuri, la odihna cea veșnică și la veselia cea neîncetată.

În acest chip săvârșindu-se Sfânta Filoteia, sfântul ei suflet, suindu-se la Dumnezeu strălucind cu negrăită slavă cerească și dumnezeiască, înconjurat de sfinții îngeri și de cetele sfinților, a fost petrecut la împărăția cerurilor și așezat împreună cu fecioarele cele înțelepte; iar acum se veselește și se îndulcește de frumusețile cele negrăite ale Mirelui ei celui veșnic și nemuritor. Acest lucru văzându-l ceata diavolilor - care mai înainte se lăudau și nădăjduiau că precum pe strămoașă, așa și pe strănepoată o vor amăgi prin măiestriile lor și o vor împiedica de la lucrarea faptelor bune, că o vor birui și o vor face vânăt al lor, fiind ei singuri biruiți și rușinați, s-au dus tânguindu-și neputința și nehărnicia lor, căci n-au putut birui pe o copilă simplă. Așa au lucrat neputincioșii contra fericitei prin meșteșugurile lor și au îndelungat asupra ei fărădelegea lor. Dar Domnul cel drept a tăiat grumazul lor și n-a lăsat toiagul păcătoșilor peste soarta fericitei, ca să nu-și întindă fericitele sale mâini la vreo fărădelege. Sufletul ei s-a dus ca o pasăre din cursă vânătorilor, căci cursele care le întinseseră ei s-au zdrobit, iar ea s-a izbăvit.

Sfântul ei trup rămânând pe pământ și încă curgând sânge din piciorul cel tăiat, a strălucit cu slava cerească, încât lumina și locul dimprejur. Acest lucru auzindu-l ticălosul, sau mai bine zis ucigașul tată, a fost cuprins de spaimă și cutremur. Pe de o parte, pentru că s-a făcut ucigaș al singurei sale fiice; iar pe de alta, pentru strălucirea slavei celei dimprejurul sfintelor moaște. Mergând să apuce și să ridice sfântul ei trup, nu putea nici să se apropie, nici să se atingă de dânsul, poate pentru strălucirea slavei celei dimprejurul lui, sau poate și pentru nevrednicia sa.

Această minune dacă a văzut-o, a alergat în cetate și mergând la arhiepiscopul și la cei mai mari ai cetății le-a spus toată pricina cum s-a întâmplat și cum sfântul ei trup acum zace pe pământ și cum este proslăvit de Dumnezeu, cu slavă cerească. Iar arhiepiscopul, împreună cu toți arhiereii, cu tot clerul său și cu toți cei mai mari ai cetății și mulțime de popor, auzind lucrul acela minunat, au alergat cu făclii și tămâie, cu slujbe și cu rugăciuni; și, ajungând, au văzut sfântul ei trup strălucind cu acea dumnezeiască lumină și s-au minunat cu toții. Apoi au preamărit pe Dumnezeul minunilor, Care și acum în vremile noastre preamărește nu numai pe robii Săi, ci și pe roabele sale cele care împlinesc cu fapta poruncile Lui cele sfinte și fac voia lui cea dumnezeiască.

Făcând rugăciuni și psalmodii multă vreme, au voit să ridice sfântul ei trup; dar, apropiindu-se îngropătorii, după porunca arhiepiscopului și a arhiereilor, ca să-l ridice și să-l ducă în cetate, nicidecum n-au putut să-l ridice și nici măcar să-l miște sau să-l clatine. Atunci, mai mult spăimântându-se și minunându-se, cu mai multă sârguință și evlavie au început a se ruga lui Dumnezeu și Sfintei Filoteia, ca să binevoiască a merge cu ei în cetate. Apoi, apropiindu-se arhiepiscopul singur, împreună cu ceilalți arhierei și încercând a ridica sfintele moaște, n-au putut nicidecum. Căci Dumnezeu, vrând să preamărească cu minuni pe roaba sa, a îngreuiat trupușorul cel fecioresc, ca o stâncă de piatră neclintită. Văzând arhiereii acest lucru și tot poporul, s-au spăimântat foarte.

Cunoscând toți că nu este voia lui Dumnezeu și a sfintei a merge cu dânșii în cetatea care era patria ei, au început a se ruga către dânsa și a zice astfel: „O! sfântă a lui Dumnezeu Filoteio, dacă-ți este urâtă patria ta, și nu primești a te odihni într-însa și s-o răsplătești cu faceri de bine, cu ocrotire de vrăjmași și de primejdii - pentru că aici te-ai născut și ai crescut și aici bine ai plăcut lui Dumnezeu și te-ai sfințit - arată-ne unde binevoiești a te înstrăina? Vino la Constantinopol, că Sfânta Parascheva, la Sofia sau la vreo mănăstire de prin munții aceștia”. Dar nicidecum nu s-a urnit din locul unde zăcea. Apoi au început a-i spune pe nume locuri de dincoace de Dunăre. I-a pomenit Bucureștiul, i-a pomenit Craiova și alte târguri mai mici; i-a pomenit mănăstirile de prin târguri, de prin munți, dar n-a vrut să asculte rugăciunea lor, până când i-au pomenit, în treacăt și fără nădejde biserica domnească din orașul Curtea de Argeș. Și cum i-au pomenit această sfânta biserică, îndată s-a ușurat, mai mult decât greutatea cea firească.

În acea vreme domnea în Țara Românească binecredinciosul domn Radu Voievod, poate acela care se poreclea Negrul, care zidise din temelie biserica mai sus amintită, de care domn s-a făcut orașul acela și multe alte târguri și mănăstiri care și până acum se văd, fiind foarte iubitor de Dumnezeu și fierbinte râvnitor al bunei credințe. Deci arhiereii și cei mai mari ai cetății Târnova, văzând voia sfintei, și mai vârtos a lui Dumnezeu, ca să mângâie cu credința cea dreaptă pe poporul românesc, unde nu demult venise Apichie din Italia și se așezase în locurile acestea - apoi să-l îmbogățească cu facerile de minuni ale sfintei - au hotărât să înștiințeze mai întâi prin scrisoare pe binecredinciosul și iubitorul de Hristos, Radu Voievod, despre toată viața sfintei, pătimirile, lucrarea faptelor bune, moartea și îngreuierea trupului ei cel cu neputință de ridicat și că toate cetățile și mănăstirile cele dimprejur și cele din Valahia, i le-au pomenit și că la nici una dintre acestea n-a voit; iar cum i-am pomenit biserica domnească din Curtea de Argeș, îndată s-a făcut mai ușoară decât greutatea ei cea firească. Deci, ziceau ei: „Cunoscând și măria ta bunăvoirea sfintei, că voiește să se dăruiască poporului măriei tale cel românesc, iar mai vârtos Dumnezeu de sus, binevoiește ca măria ta să cinstești și să îmbogățești țara și poporul măriei tale cu acest odor scump și de mult preț; apoi pe lângă altele, a te arăta făcător de bine și cu această prea mare facere de bine. Pentru aceasta este de trebuință a lua osteneala și a veni până la Dunăre, ca să o primești și cu cinstea cea cuviincioasă să o duci și să o așezi în biserica cea numită din Argeș, dorită de ea. Iar noi o vom aduce până acolo”.

Radu Voievod, după ce a primit scrisoarea aceasta și a înțeles cele scrise, foarte mult s-a bucurat și cu lacrimi a mulțumit lui Dumnezeu și sfintei. Și îndată, cu mare sârguință, luând arhiereii cu tot clerul cel bisericesc și pe toată boierimea, cum și mulțime de popor, care covârșeau cu râvnă către Dumnezeu, cu dragostea, evlavia și credința către sfânta, cu tămâie și cu făclii au ieșit înainte la Dunăre în întâmpinarea sfintei. Cu mare cinste, slavă și alai primindu-i sfintele moaște și aducându-le cu cântări de psalmi și cu doxologii, le-au așezat în biserica domnească. De atunci până acum se află nestrămutate din acel oraș, cu toate schimbările vremilor, stăpânilor și răscoalelor, ce adeseori s-au întâmplat în țările acestea.

Aceasta dă multă și tare încredințare celor cunoscători și dreptcredincioși că acest lucru nu este al puterii și al grijii omenești, ci al facerilor de minuni și al voii sale de a petrece în același oraș, unde s-a așezat. Ea dă tuturor, celor ce aleargă la dânsa cu credință, tămăduiri de multe feluri de boli: orbilor vedere, bolnavilor însănătoșire, izbăvire celor supărați de duhuri necurate și, în scurt, oricine aleargă la dânsa cu credință fierbinte, cu sârguință și cu lacrimi se roagă ei, își dobândește cererea sa.

Aceasta a fost viața și petrecerea Sfintei Filoteia, așa i-a fost râvnă pentru faptele bune, așa a fost din pruncie, cu totul afierosită faptelor bune, încât însăși pe sine s-a făcut faptă bună. Cum am zis, ea era de neam bulgăresc, născută din părinți creștini din marea cetate Tîrnovo, crescută de maică-sa cea firească în învățături dreptcredincioase și, din vârsta cea tânără, a început cu osârdie a lucra faptele cele bune, a merge adesea la biserică, a asculta dumnezeieștile Scripturi cu luare-aminte, a posti și a păzi fecioria cu dinadinsul, nu numai cea trupească, dar și cea sufletească; a milui pe cei săraci, a sătura pe cei flămânzi, a adăpa pe cei însetați, a îmbrăca pe cei goi, a-și înfrumuseța prin acestea candela sufletului său, a-și agonisi untdelemn în vasele sale, a se pregăti pentru intrarea în cămara cea de nuntă.

Deci ea răbda toate ispitele, necazurile și strâmtorările. După cum Sfânta Scriptură zice: Fiule, dacă te-ai apropiat să slujești lui Dumnezeu, gătește-ți inima spre ispite. Fericită, făcând acestea, a răbdat toate pentru fapta bună. Bătăile de la mamă-sa cea vitregă; ocările, dosădirile, pălmuirile, schingiuirile, pira către tată-său, cum și tot felul de necazuri și ispite. Și nu numai acestea, ci și pe cele de la tatăl ei le-a răbdat cu osârdie, până la moarte, încât nu avea nici zi, nici ceas în care să aibă răsuflare și să nu se afle într-unele ca acestea. Adică, înăuntru ispite, tulburări, îngroziri, mâhniri; în afară prigoniri, necazuri, bătăi, schingiuiri. Pentru că diavolul năvălise asupra ei cu toată puterea, ca asupra lui Iov cu ispitele, ca obosind-o cu răbdarea, s-o oprească de la lucrarea faptelor bune. Iar fericită, nu numai că nu obosea, ci încă stăruia, după cum zice Apostolul Pavel: „În ispite și necazuri, pe cele dinapoi le uită și către cele dinainte se întindea”, până când ea a răbdat și moarte din mâinile celui ce a născut-o și cu sfârșit mucenicesc s-a încununat, primind cununa de biruință de la începătorul de nevoință Hristos, Mirele ei cel fără de moarte, și în cămările cele cerești s-a așezat cu fecioarele cele înțelepte și cu mucenițele, ea care a murit pentru dragostea lui Dumnezeu, ca mucenițele și pentru poruncile Lui sufletul și-a pus.

Acum sufletul ei cel fără prihană și sfânt se odihnește și se veselește în ceruri în împărăția lui Dumnezeu, în locașurile drepților și de îngeri se slăvește veșnic. Iar sfântul ei trup se păzește nestricat și întreg, ca a celorlalți sfinți și se cinstește de poporul cel creștinesc și izvorăște de-a pururea tămăduiri, celor ce cu credință și cu evlavie năzuiesc cu rugăciuni către ea.

Acesta este, o, sfântă Filoteia, cuvântul care ți-am făgăduit când m-ai învrednicit de binecuvântarea ta. Iată am împlinit făgăduința, nu după cât se cădea, ci după putere. Plătind astfel și pentru mine datoria și mulțumindu-ți pentru patrioții mei, care s-au îndulcit atâta vreme de facerile tale de bine și s-au învrednicit de tămăduiri și de darurile tale; iar patria s-a apărat de tine cu multe ocrotiri și nici unul nu s-a aflat să-ți aducă mulțumirea și lauda cea datorată. Deci tu, o! Sfânta Filoteia, care ai cugetat totdeauna cele cerești în toată viața ta pământească și ai zburat în ceruri, privește peste noi cu milostivire; căci nici după ce ai lăsat cele pământești, nu ne părăsești, ci mai vârtos porți grijă, acoperi și păzești pe poporul tău, pe care l-ai ales a rămâne cu dânsul. Căci s-a dat și acest dar sfintelor suflete. Deci, acum când mai vârtos te-ai apropiat de Dumnezeu și perdelele cele trupești s-au dat în lături și față în față vorbești cu El, mijlocește pentru noi ca să ne îndrepteze și să ne povățuiască către cele plăcute Lui. Apoi părtași ai împărăției Lui - deși este mare cererea și mai presus de vrednicia noastră - să ne facă însuși Hristos Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine toată slava, mărirea și marea cuviință, împreună și celui fără de început al lui Părinte și Preasfântului și de viață făcătorului Duhului Său, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sf Ier Ambrozie, episcopul Mediolanului

Sfântul Ambrozie ajungând la bătrânețe, mai înainte a văzut plecarea sa către Dumnezeu și zicea clericilor săi: „Numai până la Paști voi fi cu voi”.

Sfântul Ambrozie, cel numit cu numele dulceții, s-a născut în marea cetate a Mediolanului cea mult vestită, din părinți dreptcredincioși și de neam bun.

Tatăl lui era prefectul Galiei, cu numele tot Ambrozie; căci acesta, iubindu-și fiul, i-a pus numele său. Câtă dulceață duhovnicească avea să aibă Biserica lui Hristos de la Sfântul Ambrozie s-a văzut mai înainte, încă din scutecele lui. Căci fiind el prunc înfășat și dormind odată ziua afară cu gura deschisă, deodată, zburând un roi de albine, a venit asupra lui, acoperindu-i fața și gura; apoi se vedeau albinele intrând și ieșind din gura pruncului, unde puneau miere pe limba lui. Văzând aceasta, doica lui a vrut să izgonească albinele, temându-se să nu vatăme pruncul; dar tatăl lui, care privea acea minune, a oprit-o vrând să vadă în ce chip va fi sfârșitul acelei minuni. După puțin timp albinele, ridicându-se, au zburat până nu s-au mai văzut. Iar tatăl lui, înspăimântându-se, a zis: „De va trăi pruncul acesta va fi mare în popor, pentru că încă de acum din pruncie a arătat Domnul pe sluga Sa. Căci se va împlini asupra lui la vreme Scriptura care zice: Fagur de miere sunt cuvintele cele bune și dulceața lor este vindecarea sufletelor”. Pentru că roiul acela era închipuire a învățăturilor și scripturilor lui, ce avea să le dea cu dulce grăire către popor, îndulcind inimile omenești și ridicându-le de pe pământ către cer.

După aceasta, ajungând el în vârstă și petrecând în Roma împreună cu maica sa, care acum era bătrână, și sora sa, care își logodise fecioria sa cu Dumnezeu, s-a întâmplat de a văzut pe cei de casă sărutând mâna unui episcop. Apoi și el, ca un copil glumind, întindea mâna către cei din casă ai săi ca să i-o sărute, zicând: „Sărutați-mi mâna, că și eu am să fiu episcop!”. Acestea le grăia Duhul Sfânt într-însul, însemnând mai înainte ceea ce avea să fie. Iar aceia îl depărtau ca pe un copil care grăiește cuvinte fără rost, neștiind că e într-însul darul lui Dumnezeu, care mai înainte îl pregătea spre treapta arhieriei.

După ce a învățat Scriptură și s-a deprins cu bună grăire retoricească, s-a făcut orator slăvit și puternic în cuvânt, apărând pe cei nedreptățiți la judecăți, ajutând celor năpăstuiți și mustrând pe cei ce făceau nedreptăți. El făcea judecăți drepte pe vremea lui Prov, celui dintâi eparh al cetății, care l-a făcut sfetnic pentru bună lui pricepere. Apoi a fost ales, de către împăratul Valentinian, ca prefect al Liguriei și Emiliei.

În acea vreme a murit în cetatea Mediolanului episcopul Axentie arianul, care avea scaunul după dreptcredinciosul episcop Dionisie, cel ce s-a săvârșit în surghiunie. Viața lui Axentie i-a curmat-o Domnul pentru eresul lui și s-a sfârșit rău. Atunci dreptcredinciosul împărat, chemând pe toți episcopii Italiei, le-a zis: „Știți bine, părinți prea cinstiți, ca unii ce sunteți crescuți cu dumnezeiești și sfințite învățături, cum trebuie să fie cel ce are vrednicie de arhierie, adică nu numai cu cuvântul, ci și cu viața îmbunătățită să-și îndrepteze turma, să o povățuiască la pășune de mântuire și să aibă martor al învățăturii sale chiar viața sa. Deci, astfel de om să așezați în scaunul episcopiei, ca să plecăm capetele noastre la dânsul cu blândețe și noi, cei ce ocârmuim împărăția, să primim mustrările lui ca o doctoricească vindecare, căci ca niște oameni și noi greșim”.

Acestea zicând dreptcredinciosul împărat, tot soborul l-a rugat pe dânsul să aleagă el arhiereu, ca un înțelept și dreptcredincios ce era, iar el a răspuns: „Acest lucru este peste puterea mea, căci voi sunteți învredniciți de dumnezeiescul dar ca unii ce ați primit darul Preasfântului Duh. Pentru aceasta socotesc că veți face alegerea mai bună”.

Atunci s-a făcut ceartă și mare tulburare între cei dreptcredincioși și între arieni. Pentru că fiecare parte dintre dânșii voia să ridice în scaun un episcop de credința sa și era neunire și tulburare în popor. De acest lucru înștiințându-se Prov, eparhul Romei, a trimis la Mediolan pe Ambrozie, ca degrabă să meargă și să potolească tulburarea poporului, zicându-i: „Fii, nu ca un judecător, ci, ca un episcop”. Deci ajungând Ambrozie la Mediolan, a intrat în biserică în mijlocul poporului celui învrăjbit și cu vorbă sa cea dulce-grăitoare, îi sfătuia și-i îndemna către unire și pace. Atunci un prunc, care încă nu putea vorbi bine, deodată a strigăt din popor: „Ambrozie să ne fie episcop”. Auzind aceasta tot poporul care era în biserică a repetat cuvântul pruncului și a început a striga cu mare glas: „Ambrozie să ne fie episcop”. Astfel, cu bunăvoința lui Dumnezeu, a vorbit pruncul mai înainte de vremea grăirii sale și amândouă părțile cele potrivnice, adică și a celor dreptcredincioși și a celor răucredincioși, împăcându-se și unindu-se, voiau pe Ambrozie a-l avea episcop, deși nu era încă luminat cu Sfântul botez, ci numai chemat, căci pe vremea aceea nimeni nu se Boteza, până ce nu ajungea în vârsta lui Hristos.

El, auzind strigarea poporului și socotindu-se a fi nevrednic de o treaptă mare ca aceea, a ieșit din biserică și, șezând în divan, a început a munci fără milă pe cei vinovați, contra obiceiului său. Aceasta o făcea ca poporul, văzând nemilostivirea sa, să-l urască și să nu-l voiască episcop. Însă poporul nu înceta a striga, dorind să-l aibă pe el episcop. Apoi, în tot timpul lepădându-se Ambrozie și spunând că este un mare păcătos și încă și nebotezat, ei ziceau: „Păcatul tău să fie asupra noastră”. Căci știau că se va curăți cu Sfântul Botez de toate păcatele. Deci, tulburându-se Ambrozie, s-a dus la casa sa și gândea să-și lase dregătoria și să ia viața cea de sărăcie, precum făceau mulți atunci din filozofii elinești. Dar, fiind oprit și împiedicat de la acel gând, alt meșteșug a aflat; căci, fugind de treapta episcopiei, a poruncit să aducă o femeie desfrânată în casa lui, ca văzând poporul să se îngrețoșeze și să se lepede de dânsul ca de un desfrânat. Dar poporul mai vârtos striga: „Asupra noastră să fie păcatul tău, numai primește și episcopia împreună cu Botezul”.

Văzând Ambrozie că nu poate nicidecum scăpa de cererea poporului, a gândit să fugă. Deci noaptea, tăinuindu-se de toți, a ieșit din cetate și i se părea că merge la cetatea ce se numea Tichin, și că este pe cale departe; dar făcându-se ziuă, s-a aflat în poarta cetății Mediolanului. Astfel Dumnezeu, Care-l pregătea soborniceștii Sale Biserici, ca pe un zid împotriva dușmanilor și ca pe turnul lui David împotriva Damascului, adică împotriva relei credințe ereticești, oprea fuga lui și cu puterea Să îl întorcea din cale.

Înștiințându-se de aceasta, cetățenii Mediolanului îl străjuiau ca să nu fugă; și au trimis la împăratul Valentinian cel mare, rugându-l să poruncească lui Ambrozie să primească treapta episcopiei. Iar împăratul s-a bucurat că aceia pe care el îi pune în dregătorii mirenești sunt aleși la mari dregătorii duhovnicești. Atunci s-a bucurat și Prov, eparhul cel mare al Romei, că s-a împlinit proorocia lui, care a spus-o lui Ambrozie, trimițându-l în Mediolan și poruncindu-i: „Să fie, nu ca un judecător, ci ca un episcop, sfătuind pe popor”. Deci, așteptând poporul întoarcerea celor trimiși de împărat și aducerea răspunsului de la dânsul, Ambrozie în acea vreme iarăși a fugit și s-a ascuns într-un sat oarecare, în stăpânirea unui oarecare bărbat slăvit, cu numele Leontie. Venind porunca împăratului, a fost arătat de acel Leontie și adus poporului în Mediolan, pentru că nici un loc nu putea ascunde pe acela întru care a binevoit Dumnezeu a-l pune ca pe o cetate în vârful muntelui și ca pe o făclie în sfeșnic și a-l face păstor oilor sale celor cuvântătoare.

Cunoscând Ambrozie bunăvoința lui Dumnezeu, s-a supus poruncii împărătești și dorinței poporului. Însă n-a voit să se boteze de un episcop arian, ci de un episcop dreptcredincios, cu dinadinsul păzindu-se de credința cea rea arienească. Și fiind botezat, a trecut într-o săptămână toate treptele ierarhice, iar a opta zi a fost așezat episcop, cu negrăită bucurie din partea poporului. Iar acolo era de față la toate însuși împăratul - precum scrie Teodorit - la așezarea lui și, bucurându-se, a zis către Dumnezeu: „Mulțumescu-ți, Doamne, Atotputernice, Mântuitorul nostru, căci aceluia căruia eu i-am încredințat trupurile, Tu i-ai încredințat sufletele și ai arătat că este dreaptă cunoștința mea pentru dânsul”.

Apoi, nu după multe zile, când dumnezeiescul Ambrozie vorbea cu împăratul cu îndrăzneală și-l mustra pentru oarecare lucruri ce se făceau cu nedreptate în judecățile cetății, împăratul a zis către dânsul: „Știu mai dinainte îndrăzneala ta în cuvinte și pentru aceea nu numai că n-am oprit alegerea ta la episcopie, ci chiar am ajutat-o. Deci îndreptează greșalele noastre, precum învață dumnezeiasca lege și tămăduiește nedreptățile sufletelor noastre”. Iar la începutul episcopiei sale a rugat pe papa Damas să-i trimită spre ajutor un bărbat cu bună încredere, pe care l-ar fi știut el. Deci, i-a trimis papa pe un părinte și asculta sfatul lui. Rânduiala casei i-a încredințat-o lui Satirie, fratele său, iar el se îndeletnicea prin biserici, săvârșind dumnezeieștile slujbe și învățând poporul din Sfintele Scripturi.

După câțiva ani s-a dus la Roma, în patria sa, unde a aflat pe sora sa trăind, iar maica sa murise. Și când îi săruta lui dreaptă, sfântul, zâmbind puțin, a zis către slujnică: „Iată că săruți mâna episcopului, precum îți ziceam odinioară”. Pentru că s-a împlinit acea prorocire de care s-a spus, cum că jucându-se când era prunc, își întindea dreaptă către casnici, zicând: „Sărutați-mi mâna căci eu voi fi episcop”. Zăbovind el în Roma, l-a rugat o femeie cinstită, care viețuia de cea parte a râului Tibru, ca să săvârșească în casa ei dumnezeiască Liturghie. Pentru acest lucru înștiințându-se altă femeie, care era foarte slăbănoagă, a poruncit să o ducă acolo. Deci, când s-a atins de marginea veșmintelor lui și le-a sărutat, arhiereul lui Dumnezeu rugându-se, îndată s-a sculat sănătoasă; apoi a străbătut vestea de acea minune în toată Roma.

După moartea lui Valentinian cel mare, care a ocârmuit bine împărăția, vreme de optsprezece ani, luând după dânsul sceptrul împărăției apusului, Grațian, fiul său, și, pregătindu-se de război împotriva goților, a rugat pe Sfântul Ambrozie să-i scrie mărturisirea sfintei credințe sobornicești. Deci sfântul i-a scris cărți pentru credință și i-a proorocit despre biruința împotriva vrăjmașilor; apoi a binecuvântat steagurile lui, care aveau pe dânsele numele lui Hristos. După aceea împăratul Grațian a dobândit o minunată biruință asupra goților, cu binecuvântarea și rugăciuniuile plăcutului lui Dumnezeu.

Iar Valens, fratele tatălui său, care împărățea în partea Răsăritului și era arian, făcând război cu sciții și fiind biruit, a fugit într-o șură de paie, care fiind aprinsă cu foc de vrăjmași, a murit acolo. Astfel rămase lui Grațian toată împărăția romanilor, fiindcă Valens n-a avut feciori. Iar Grațian, fiind binecredincios ca și tatăl său, a scris porunci pretutindeni să cheme pe toți arhiereii, surghiuniți de unchiul său Valens pentru bunăcredința. Apoi, înștiințându-se că Tracia se prăda de barbarii care l-au ucis pe Valens, lăsând Italia, s-a dus în Panonia.

În acea vreme trăia și marele Teodosie, renumit pentru strălucirea strămoșilor lui și prin multă bărbăție și vitejie, care se afla atunci în Spania, căci acolo a fost născut și crescut. Deci, împăratul Grațian a trimis și l-a luat în ajutor, făcându-l voievod peste toată oastea și l-a trimis la război împotriva barbarilor. El, fiind înarmat cu acea armă nebiruită a Crucii și cu bună credință, a biruit pe vrăjmași desăvârșit și a izbăvit toată Tracia de robie. Pentru această biruință s-a bucurat foarte mult Grațian și îndată a încoronat pe Teodosie ca împărat, lăsându-l pe dânsul la răsărit, iar el s-a dus iarăși în Italia. Apoi amândoi se sileau să stârpească eresul arian și mai ales Teodosie, căci în părțile Răsăritului erau mulți arieni din pricina lui Valens.

După aceasta, împăratul Grațian a fost omorât cu vicleșug în Galia de tiranul Maxim. Iar după dânsul a luat împărăția Apusului Valentian, fratele lui cel tânăr, împreună cu maică să Iustina, soția împăratului Valentinian cel mare, care, fiind ariancă, ura pe Sfântul Ambrozie și-l supăra. La moartea episcopului de Sirmia s-a dus acolo Iustina, vrând să fie în scaunul acela un episcop de credința sa. Sfântul Ambrozie a mers acolo ca în păstoria sa și, nebăgând de seamă mânia femeiască, voia să hirotonisească episcop pe un bărbat binecredincios, cu numele Anemie. Dar într-o zi, adunându-se toți în biserică și sfântul era în amvon, fiind de față și împărăteasa, a trimis o femeie de credința ei cea rea, ca să apuce pe episcop de veșminte și să-l scoată de la locul său, apoi să-l ducă către femei, ca să fie bătut de mâinile femeilor și să-l izgonească din biserică.

Apropiindu-se cu îndrăzneală de sfânt acea femeie fără de rușine, vrând să săvârșească ceea ce-i poruncise, sfântul i-a zis: „Deși nu sunt vrednic acestei dregătorii, însă ție nu ți se cuvine a ridica mâna asupra nici unuia dintre preoți, ci a te teme de judecata lui Dumnezeu, ca să nu te ajungă vreun rău neașteptat”. Aceste cuvinte ale sfântului s-au împlinit în faptă asupra acelei femei îndrăznețe; căci a doua zi, deodată a murit și a îngropat-o pe dânsa însuși sfântul, răsplătind răul cu bine.

Înfricoșându-se arienii de acea minune, nici împărăteasa n-a îndrăznit mai mult a se împotrivi sfântului pentru hirotonisirea episcopului celui dreptcredincios și, astfel, sfințind el fără piedică pe acela, s-a întors în Mediolan. Împărăteasa nu înceta a vrăjmășui asupra lui și a căuta prilej spre a-i face rău. Deci a aflat ajutor la răutatea ei pe un dregător cu numele Eftimie, pe care l-a invitat prin rugăminte și l-a încărcat cu daruri ca să răpească în taină pe Sfântul Ambrozie și să-l trimită în surghiun într-o latură depărtată. Eftimie, sîrguindu-se a împlini dorința împărătesei, și-a făcut casă lângă biserică, pentru ca mai cu înlesnire să-l poată răpi pe arhiereul lui Dumnezeu, căutând vreme cu prilej, pregătind și căruță cu care voia să ducă pe sfânt în surghiun. Dar prin judecata lui Dumnezeu, s-a întors durerea și nedreptatea peste capul lui, căci într-aceeași zi în care nădăjduia să răpească pe sfânt, deodată a venit poruncă de la împărat să surghiunească pe Eftimie. Deci Eftimie a fost dus în surghiunie cu aceeași căruță, pe care o pregătise ticălosul pentru Sfântul Ambrozie.

În acea vreme Dumnezeu a descoperit plăcutului său Ambrozie moaștele sfinților mucenici Protasie și Ghervasie, care, fiind scoase din pământ la iveală, multe minuni se făceau printr-însele. Un orb oarecare cu numele Sevir, numai s-a atins de hainele cele mucenicești și îndată a văzut; și mulțime de duhuri necurate se izgoneau din oameni. Însă în palaturile împărătești nu puțini arieni, împreună cu împărăteasa râdeau și batjocoreau darul lui Dumnezeu, pe care l-a dat Domnul nostru Iisus Hristos Sfintei Biserici, preamărind pe mucenicii Săi. Deci, ziceau că Ambrozie a cumpărat cu aur pe oamenii care se prefac a fi îndrăciți și venind la mormântul mucenicilor îi arată ca și cum i-ar tămădui și prin astfel de minuni se laudă în popor. Multă vreme bârfind ei, deodată, prin voia lui Dumnezeu a venit diavolul asupra unuia dintr-înșii și-l muncea cumplit. Iar omul acela striga, zicând: „Să sufere ca mine toți cei ce hulesc pe sfinții mucenici și nu cred în Treimea, în care ne spune Ambrozie a crede”. Iar ei spăimântându-se, în loc să se pocăiască și să creadă, a luat pe cel muncit de diavol și l-au înecat în iezer.

Un altul din adunarea relei lor credințe arienești, intrând în biserică, a aflat pe Sfântul episcop Ambrozie învățând pe popor. Atunci a văzut pe îngerul lui Dumnezeu șoptindu-i lui Ambrozie la ureche, arătând că episcopul vestește către popor cuvinte îngerești. Arianul, văzând aceasta, s-a întors la credința cea dreaptă și el, care era mai înainte prigonitor al credinței, s-a arătat apărător, cu darul Atotputernicului Dumnezeu. Iar alți doi din aceeași credință, postelnici ai împăratului Grațian, voiau să discute cu Sfântul Ambrozie înaintea poporului și au rânduit din vreme aceasta; iar întrebarea aceea voiau să fie despre întruparea lui Hristos.

Sosind vremea cea rânduita, sfântul îi aștepta împreună cu poporul în biserică, fiind gata a discuta cu dânșii, având în sine duhul lui Dumnezeu. Dar aceia fiind mândri și vrând a face necaz sfântului, nu s-au dus la discuție și, încălecând pe caii lor, au ieșit din cetate la câmp. Atunci, fiind ei la un loc înalt, deodată încurcându-se caii, au căzut dintr-acel loc și astfel rău și-au pierdut sufletele. Iar arhiereul lui Dumnezeu, neștiind nimic de întâmplarea lor, așteptând mult, văzând că nu vin, s-a suit în amvon și a făcut învățătură către popor, zicând: „Fraților, eu mă sârguiesc a plăti datoria, dar nu aflu pe datornicii mei cei de ieri”. Apoi a grăit și celelalte, care sunt scrise în cartea lui despre întruparea Domnului.

Împărăteasa Iustina, de vreme ce nu putea sta împotriva lui Maxim, căci acum luase Spania și Galia, pentru acea nevoie, Iustina împărăteasa a rugat pe Sfântul Ambrozie să meargă la Maxim cu rugăminte și să mijlocească la dânsul pentru pacea fiului ei cel mai tânăr. Deci păstorul cel bun a mers la tiranul, gata fiind a-și pune sufletul pentru oi. Prin cuvintele sale cele înțelepte și cu graiurile cele smerite a înduplecat pe tiran să nu vină asupra Italiei în acel an și a rămas în Galia. Iustina, fiind tot nemulțumitoare pentru osteneala aceea a arhiereului lui Dumnezeu și neîncetând a vrăjmăși asupra lui, a trimis la dânsul, în numele fiului său, ca biserica cea mare din Mediolan și visteria ce este într-însa s-o dea arienilor. Iar sfântul s-a împotrivit cu bărbăție poruncii împăratului, zicând: „Cele ce sunt ale mele pe acelea nu le opresc și sunt gata chiar viața a-mi expune, iar ceea ce este a lui Dumnezeu, aceea nu o pot da, și nici împăratul nu o va putea lua”.

După aceea a venit la împăratul oaste, trimisă de împărăteasă, cu poruncă să ia cu sila biserica, izgonind dintr-însa pe episcop. Poporul, auzind de aceasta, s-a strâns la biserică și împreună cu episcopul lor, Sfântul Ambrozie, s-au închis în ea, nelăsând pe ostași să intre înăuntru. Au petrecut acolo închiși în biserică trei zile, cântând și preamărind pe Dumnezeu. Deci, tare împotrivindu-se arienilor, n-au lăsat să izgonească pe episcop și să ia biserica. Iar Sfântul Ambrozie răspundea împotriva poruncii împăratului într-acest chip: „Nu voi face aceasta cu voia mea, ca să ies din biserică și s-o las, nici voi da turma oilor la lupi, nici voi lăsa hulitorilor biserica lui Dumnezeu. Dacă este cu dreptate a mă omorî, apoi aici în biserică să fiu tăiat cu sabia, sau împuns cu sulița, căci cu bună voire și cu dragoste voi primi aici uciderea”.

Împărăteasa, auzind acestea s-a rușinat, dar s-a și temut de împotrivirea cu bărbăție a celor dreptcredincioși și n-a îndrăznit mai mult a ridica război asupra Bisericii. Deci, rușinîndu-se că n-a sporit nimic, a trimis în taină pe un ucigaș oarecare în casa lui Ambrozie, ca să-l ucidă. Acela intrând în camera episcopului cu sabia, când a ridicat mâna asupra sfântului vrând să-l lovească, îndată i s-a uscat mina, încât nu putea s-o lase în jos; apoi fiind prins, a mărturisit de cine era trimis. Sfântul Ambrozie, fiind fără răutate, a vindecat mina lui cea uscată și l-a liberat în pace.

Maxim tiranul, pornind iarăși război împotriva Italiei, iar Iustina, împăcându-se cu Ambrozie și cu fiul său, l-a rugat să meargă la tiran cu blândețe. Sfântul, nepomenind răul, s-a dus, dar nimic n-a mai putut spori la tiranul cel mândru și împietrit cu inima. Văzându-l așa de neînduplecat, a arătat îndrăzneala aceasta, blestemându-l înaintea tuturor ca pe un ucigaș și a socotit străin de Biserică pe cel ce cu vicleșug a pierdut pe stăpânul său, adică pe împăratul. Iar el venind cu război asupra Italiei, a luat cetăți; și neputând a-i sta împotrivă împăratul cel tânăr, a fugit împreună cu maică să în Tesalonic, în pământul grecesc, la Teodosie cel Mare, împăratul răsăritului, cerând ajutor de la dânsul. Teodosie, adunând putere ostășească, s-a dus asupra lui Maxim și, biruindu-l, l-a omorât, răzbunând sângele cel nevinovat al împăratului Grațian. Dar împărăteasa Iustina nu s-a învrednicit a ajunge acea biruință, căci a murit degrab, iar fiul ei, după sfătuirea împăratului Teodosie, s-a numărat între cei dreptcredincioși.

După moartea Iustinei s-a întâmplat că era la judecată un vrăjitor care, fiind chinuit, zicea că mai mult este muncit de îngerul păzitor al lui Ambrozie, decât de draci. Fiind întrebat pentru ce este muncit de înger, a mărturisit pricina aceasta: „În zilele împărătesei Iustina, vrând cu vrăjile mele să întărit poporul Mediolanului asupra episcopului lor, m-am suit pe vârful bisericii la miezul nopții și am adus acolo jertfă diavolilor. Și cu cât mă sârguiam eu, prin lucrarea răutății a porni pe popor împotriva sfântului, cu atâta am văzut pe creștini lipindu-se mai mult de episcopul lor, cu mai multă dragoste și sporind în soborniceasca credință; apoi, neputând face ceva mai mult, am trimis diavolii în casa lui Ambrozie, ca să-l omoare. Iar aceia mi-au spus că nu numai nu pot a se apropia de episcop, dar nici de ușile casei lui, căci ieșind foc îi arde pe dânșii”. Aceasta a mărturisit vrăjitorul în munci, căci cu adevărat Sfântul Ambrozie era înfricoșat diavolilor.

Odată un copil, fiind muncit de duhul cel necurat, a fost dus în Mediolan la sfânt și neajungând încă copilul în cetate, l-a lăsat diavolul și a venit sănătos înaintea arhiereului lui Dumnezeu, rămânând lângă dânsul. După câtăva vreme, a ieșit copilul acela din Mediolan mergând către patria sa și, când a ajuns la locul unde îl lăsase diavolul, iarăși a năvălit asupra lui și a început a-l munci; apoi fiind întrebat de cei ce-l blestemau, pentru ce în Mediolan n-a muncit pe copil, el a răspuns: „M-am temut de Ambrozie, căci, încă neajungând în Mediolan, am fugit din copilul acesta o vreme și l-am așteptat la locul acela unde l-am lăsat; apoi, văzându-l pe el întorcându-se, iarăși am intrat în el”.

Tiranul Maxim fiind ucis, împăratul Teodosie a venit în Mediolan, iar Ambrozie în acea vreme era în Acvilia. Atunci s-a întâmplat următorul lucru, într-acest chip: în părțile Răsăritului, într-o cetate oarecare, au ars creștinii școala iudeilor pentru o batjocură ce se făcuse de dânșii orânduielii celei monahicești. Despre acest lucru a vestit comitul Răsăritului pe împăratul, care îndată a dat poruncă ca episcopul cetății aceleia să zidească din nou școala iudeilor. Însă Sfântul Ambrozie, înștiințându-se de aceasta, a scris împăratului, neputând să meargă singur degrab la dânsul, mustrându-l că a făcut judecată nedreaptă. Apoi l-a rugat să schimbe acea poruncă și să nu dea pe creștini în batjocură iudeilor; dar împăratul nu ținea seamă de scrisoarea lui Ambrozie.

După ce a venit singur arhiereul lui Dumnezeu în Mediolan a imputat împăratului, înaintea tuturor, făcând propoveduire în biserică, ca în fața lui Dumnezeu și grăind către dânsul: „Eu te-am făcut pe tine împărat, eu ți-am dat pe vrăjmașul tău în mâinile tale, eu toată puterea lui am spus-o ție, eu din seminția ta te-am pus în scaunul împărătesc, eu te-am făcut pe tine a te veseli, iar tu dai prilej vrăjmașilor mei a se ridica asupra mea?”. Cu aceste cuvinte împăratul fiind înduplecat, a schimbat judecata sa și a poruncit să nu se zidească de creștini școala evreiască.

În aceeași vreme altă întâmplare a avut loc. Poporul din Tesalonic s-a ridicat asupra voievodului Votiriei și l-au omorât, pentru care pricină mâniindu-se împăratul, a trimis ostași asupra cetății aceleia și a omorât ca la șapte mii de oameni. Atunci mulțime din cei nevinovați au murit de ascuțișul sabiei, pentru că ostașii năvălind asupra cetății nu căutau pe cei vinovați, ci chinuiau pe toți care se întâmplau pe ulițele cetății; bătrâni, tineri și copii. Auzind de aceasta, lui Ambrozie i-a părut rău și pe drept s-a mâniat asupra împăratului pentru o vărsare de sânge ca aceea, fără socoteală.

Iar odinioară într-o zi de praznic, venind împăratul la biserică cu slavă, arhiereul lui Dumnezeu fără temere a ieșit înaintea lui, oprindu-i intrarea în biserică și mustrându-l pentru vărsarea de sânge cea nedreaptă a zis: „Nu ți se cade ție, împărate, a te împărtăși cu credincioșii, după atâta ucidere și fără să faci nici o pocăință. Deci, cum vei primi Trupul lui Hristos, cu mâini muiate în sânge nevinovat? Și cum vei bea Sângele Domnului, cu buzele cu care ai dat poruncă, pentru acea ucidere cumplită?”. Zis-a către dânsul împăratul: „Și David a greșit, făcând ucidere și mare desfrânare, însă nu s-a lipsit de milostivirea lui Dumnezeu”. Răspuns-a lui episcopul: „De ai urmat lui David, celui ce a greșit, apoi urmează lui și la pocăință”. Deci s-a întors împăratul la palatul său tulburat, parându-i rău de păcatul său. Apoi, pregătindu-se a primi canonul de pocăință ce i s-a rânduit de arhiereu în fața tuturor, ca unul din cei simpli se pocăia, aruncându-se cu fața la pământ înaintea bisericii, stând împreună cu cei ce se pocăiesc și multe lacrimi vărsând. Iar după săvârșirea pocăinței, a fost primit în biserică de Sfântul Ambrozie.

Vrând împăratul să se împărtășească cu Sfintele și Preacuratele Taine, a intrat în altar să se împărtășească împreună cu cei sfințiți. Dar Sfântul Ambrozie a trimis la dânsul pe arhidiaconul său, poruncindu-i să aștepte împărtășirea înaintea altarului, împreună cu celălalt popor, pentru că porfira - zicea el - face împărați, iar nu preoți. Această învățătură primind-o cu dragoste, preacredinciosul împărat a răspuns că nu pentru semeție a intrat în altar, ci, în Constantinopol astfel de obicei este, ca împăratul împreună cu preoții să se împărtășească în altar. Deci, el cu evlavie aștepta vremea împărtășaniei, cu poporul cel de obște în biserică.

Cu astfel de faptă bună strălucea și arhiereul și împăratul, încât eu de faptele amîndorura mă minunez; adică de îndrăzneala lui Ambrozie, ca și de bună supunere, de fierbințeala râvnei și de curățirea credinței împăratului. Deci, câte a învățat împăratul de la Ambrozie în Mediolan, pe acelea cu tot sufletul le păzea, după ce s-a întors în Constantinopol și, neintrînd în altar pentru împărtășanie, l-a întrebat patriarhul Nectarie: „Pentru ce nu intră în altar să se împărtășească, după obiceiul împărătesc, ci așteaptă afară cu poporul cel simplu?”. Iar el, oftând, a răspuns: „N-am știut – zice el – deosebirea între împărați și între episcopi, iar acum știu de la învățătorul dreptății, Ambrozie, pe care singur se cuvine a-l numi episcop”.

Despre acest sfânt episcop străbătând vestea pretutindeni, au venit din Persia în Mediolan doi bărbați prea înțelepți, punând multe întrebări, ca să ispitească înțelepciunea sfântului, despre care auzise. Apoi, vorbind cu dânsul multă vreme, s-au minunat de adâncul științei lui și au spus înaintea împăratului cum că numai pentru Ambrozie au suferit atâta cale, de la răsărit la apus, vrând ca să-l vadă și să-i audă înțelepciunea lui.

După plecarea împăratului Teodosie din Italia la Constantinopol, împăratul Valentinian cel tânăr din Galia, sfârșindu-și viața în cetatea Viena prin vicleșugul lui Arvogast comitul, a rămas după dânsul Evghenie tiranul, care numai pe dinafară se arăta creștin, iar pe dinăuntru era slujitor diavolului și vrăjitor. Acela, vrând să fie iubit de cei mari ai Romei, între care cei mai mulți erau închinători de idoli și slujitori diavolilor, a poruncit să deschidă capiștile idolești și să se aducă jertfă. Deci, mergând el în Mediolan, Sfântul Ambrozie s-a dus în Bononia, apoi în Florența și în Tuschia, ferindu-se de împăratul cel nedrept, nevrând a vedea pe un om ca acela care numai cu fățărnicie era creștin, iar cu năravul era păgân, fără a se teme de răutatea lui, ci numai de vederea lui îngrețoșându-se; căci a scris către dânsul fără temere, sfătuindu-l și îngrozindu-l cu judecată lui Dumnezeu; dar n-a putut să înduplece pe cel împietrit cu inima.

Zăbovind în Florența plăcutul lui Dumnezeu, petrecea în casa unui bărbat cinstit și binecredincios, cu numele Dechentie, al cărui fiu Pansofie, prunc mic era muncit de duh necurat, pe care l-a vindecat sfântul, cu rugăciunea și cu punerea mâinilor. Iar după câteva zile, fără de veste îmbolnăvindu-se, copilul a murit. Maica lui binecredincioasă, fiind plină de credință și de frica lui Dumnezeu, l-a dus în camera lui Ambrozie și, nefiind el acolo, a pus pe fiul său pe patul lui și apoi a plecat. Iar Sfântul Ambrozie, intrând în camera în care găzduia, a văzut pe copil zăcând mort pe patul său, apoi, închizând ușa, s-a rugat, precum odinioară a făcut proorocul Elisei. După aceea a privit pe prunc, a suflat peste dânsul și l-a înviat, apoi l-a dat viu maicii sale.

În acea cetate sfințindu-se o biserică, au pus într-însa moaștele sfinților mucenici Vitalie și Agricolae, pe care le-a aflat în Bononia, între mormintele iudeilor și nimeni din creștini nu putea să le cunoască dacă nu ar fi vestit singuri sfinții mucenici despre moaștele lor pe plăcutul lui Dumnezeu. Apoi, arhiereul lui Hristos s-a întors în Mediolan la scaunul său, pentru că Evghenie ieșise acum din Mediolan la război împotriva împăratului Teodosie și se lăuda ticălosul, că, după ce se va întoarce cu biruință, biserica Mediolanului o va face grajd de cai, iar pe clerici îi va ucide cu săbii. Dar n-a dobândit această cel cu totul înrăutățit, pentru că a murit în război, fiind biruit de împăratul Teodosie și a pierit cu sunet pomenirea lui.

Teodosie dreptcredinciosul împărat, venind cu bucurie, l-a întâmpinat arhiereul lui Dumnezeu, ca pe un biruitor; dar acela căzând la picioarele sfântului, socotea că biruința sa asupra vrăjmașului a avut-o prin rugăciunile lui. Nu după multă vreme s-a săvârșit bine și împăratul Teodosie, împărățind cu plăcere de Dumnezeu și s-a dus către împărăția cea fără de sfârșit. După dânsul au luat împărăția cea pământească feciorii lui, Arcadie, la Răsărit și Onorie, la Apus.

În vremea împărăției lui Onorie, Sfântul Ambrozie a aflat moaștele sfinților mucenici, Nazarie și Chelsie, despre care scrie preotul Paulin astfel: „În vremea aceea, aflându-se moaștele Sfântului mucenic Nazarie într-o grădină în afară de cetate, Sfântul Ambrozie le-a adus în biserica Sfinților Apostoli. Și am văzut sânge în mormântul în care zăcuse moaștele mucenicului, ca și cum ar fi curs acum, apoi părul capului și barba erau nestricate, ca și cum ar fi fost pus acum în mormânt; iar fața lui așa era de luminată, ca și cum ar fi fost acum spălată. Ce minune! Precum însuși Domnul în Evanghelie, mai înainte a făgăduit: că și perii capului vostru nu vor pieri. Apoi ne-am umplut de bună mireasmă, care covârșea cu tot felul de aromate și aducând moaștele mucenicului și punându-le în căruță, îndată ne-am întors împreună cu Sfântul Ambrozie, către ale Sfântului mucenic Chelsie, care erau puse în același loc. După aceea ne-am înștiințat de la cel ce stăpânea grădina aceea, cum că le este poruncit de la părinți să nu lase locul acela din neam în neam, pentru că mari comori sunt puse într-însul. Și cu adevărat erau mari comori, pe care nici moliile, nici rugina nu le strică, nici furii, cei ce sapă pe dedesupt, nu le fură, al căror păzitor este Domnul, iar locul lor este în curțile cele cerești, cărora viața le era Hristos, iar moartea un câștig”.

După ce arhiereul a adus moaștele sfinților în biserica Apostolilor, a învățat poporul, ținându-le predică. Și iată un oarecare om având întru sine duh necurat, a strigat zicând: „Ambrozie mă muncește pe mine”. Iar sfântul, întorcându-se, le-a zis: „Să amuțești, diavole, că nu Ambrozie, ci credința sfinților și zavistia ta te muncește pe tine; pentru că vezi pe oameni suindu-se acolo, de unde ești tu aruncat jos; iar Ambrozie nu știe a se îngâmfa cu mândrie”. Acestea zicând sfântul, a tăcut diavolul, aruncând cu fața la pământ pe omul cel ținut de el.

Împărăteasa marcomanilor, cu numele Fritighilda, care era închinătoare de idoli, auzind de dumnezeiasca petrecere a Sfântului Ambrozie, s-a dus spre a-l vedea. Și atât de mult s-a folosit de cuvintele lui, încât a crezut în Hristos. Iar sfântul a botezat-o și i-a arătat ei credința în scris, ce fel de viață să petreacă și i-a spus tot ce este nevoie pentru mântuire. Mai ales a rugat-o să nu lase niciodată pe bărbatul său să facă război cu romanii; iar ea a adus și pe bărbatul său către Hristos și l-a înduplecat să aibă pace cu romanii.

Minunatul Ambrozie a pus multă osteneală, să întoarcă pe pagini, precum am zis mai sus și credeau mulți, văzând dumnezeiasca petrecere a lui și minunile pe care le săvârșea Domnul într-însul. Căci tămăduia pe bolnavi, pe diavoli îi izgonea și alte lucruri preaslăvite lucra. Pe acestea văzându-le mulți, alergau la credința cea binecuvântată, încât el nu mai făcea altă slujbă, decât numai boteza pe cei ce credeau. Dintre aceștia era Augustin, preaînțeleptul și cuvântătorul de Dumnezeu, pe care l-a vânat cu înțelepciunea și priceperea lui cea mare, fiindcă era cufundat în eresul maniheilor. Apoi, botezându-l, atât s-a făcut de îmbunătățit și mare apărător al Bisericii, încât a povățuit pe mulți către bună credință, cu învățăturile și scrierile sale cele prea înțelepte.

Sfântul Ambrozie era bărbat cu mare înfrânare, iubitor de osteneală, deștept, în toate zilele postea, afară de sâmbăta, Duminică, de praznice și de pomenirea slăviților mucenici. Rugăciunea lui era neîncetată ziua și noaptea și lucrul lui fără lenevire, căci singur cu mâna sa scria cărți folositoare. Apoi se îngrijea mult de toate bisericile, ostenindu-se întru cele dumnezeiești, încât după dânsul abia cinci episcopi puteau purta osteneala lui. Pentru cei săraci și scăpătați și pentru cei robiți avea nespusă purtare de grijă, încât toate ale sale le cheltuia. Chiar de când a luat episcopia, a împărțit aurul, argintul și toată averea sa pentru împodobirea bisericilor, spre hrană săracilor și spre răscumpărarea celor robiți, dând o puțină parte surorii sale pentru hrană, iar lui nu și-a oprit nimic; ca fiind străin de toate agoniselile, mai cu înlesnire să poată alerga după Hristos, Domnul său, care, fiind bogat, a sărăcit pentru noi, ca să ne îmbogățim prin sărăcia Lui. Plăcutul lui Dumnezeu mângâia pe toți în tot chipul; cu cei ce se bucurau împreună bucurându-se, cu cei ce plângeau împreună plângând. Căci, când venea cineva la dânsul pentru mărturisirea păcatelor, plângea însuși, încât și inimă cea împietrită o ducea la căință și o deștepta la umilință și lacrimi.

Ajungând la bătrânețe, mai înainte a văzut plecarea sa către Dumnezeu și zicea clericilor săi: „Numai până la Paști voi fi cu voi”. Paulin, preotul, scriitorul vieții acestuia, spune și aceasta care a văzut-o cu ochii săi: „Mai înainte cu puține zile de boala să, Sfântul Ambrozie tâlcuia Psalmul patruzeci și trei, iar eu scriam cele ce ieșeau din gura lui, pentru că el nu putea să scrie mult, pentru bătrânețele și slăbiciunea lui. Și privind spre dânsul, deodată am văzut foc înconjurând capul lui, în chipul pavezei și după puțin timp a intrat în gura lui și s-a făcut fața lui albă ca zăpada; iar eu văzând acestea m-am spăimântat și n-am mai putut să scriu de frică, apoi iarăși s-a făcut fața lui ca mai înainte. Am spus acestea cinstitului bărbat Castul, diaconul, iar el, fiind plin de darul lui Dumnezeu, mi-a spus că am văzut pe Duhul Sfânt în chip de foc, peste episcopul nostru, precum s-a pogorât odinioară peste Sfinții Apostoli. Iar când a început a boli înaintea sfârșitului său, auzind despre aceasta Stilic, comitul, zicea: „De va muri acest arhiereu va pieri Italia”. Și a trimis la bolnavul arhiereu, bărbați cinstiți din Mediolan, pe care îi știa că erau iubiți sfântului, rugându-l să ceară de la Domnul, că încă să mai trăiască împreună cu dânșii pe pământ pentru trebuințele altora. Iar el a răspuns către dânșii: „Nu am viețuit așa în mijlocul vostru, ca să mă rușinez mai mult a viețui și de moarte nu mă tem, pentru că avem pe Domnul cel bun”.

Deci zăcând pe patul durerii, ședeau departe de patul lui, lângă ușa casei, diaconii Castul, Polemie, Venerie și Felix și vorbeau între dânșii încetișor la ureche, încât numai ei singuri auzeau: „Cine va fi episcop după dânsul?”. Și au pomenit pe Simplichian, prezviterul. Iar sfântul, departe de dânșii zăcând, ca și cum ar fi stat de vorbă cu ei, a strigăt de trei ori: „Bătrân, însă bun”. Și cu aceste cuvinte a întărit că Simplichian preotul, are să primească după dânsul episcopia. Și rugându-se sfântul în boală să, a văzut pe Domnul Iisus Hristos venind la dânsul și cu dragoste zâmbind, arătându-se lui cu fața luminată. Aceasta a spus-o Vasian, episcopul Lavdiei, care ședea într-acea vreme lingă dânsul. Apoi, apropiindu-se despărțirea sufletului său de trup, preotul Gonoratie se odihnea într-un foișor și a auzit un glas de trei ori zicând către dânsul de sus: „Scoală, sîrguiește-te, că astăzi se duce”. Și sculându-se preotul a luat Preacuratele Taine și a venit la cel bolnav. Iar Sfântul Ambrozie, rugându-se și împărtășindu-se cu dumnezeieștile daruri și-a dat sfântul său suflet în mâinile Domnului său pe când se lumina de ziua Sfintelor Paști. Apoi au pus cinstitul său trup în biserica cea mare a Mediolanului, iar sfântul lui suflet s-a dus împreună cu îngerii înaintea scaunului Sfintei Treimi, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Unul Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.