2. /31 MARTIE 2022 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

 Decese

·         1547: Francisc I al Franței (franceză François I) (12 septembrie 1494 - 31 martie 1547) a fost rege al Franței între anii 1515 și 1547, fiind fiul lui Charles d'Angoulême și al Louisei de Savoia. Întâi, conte de Angoulême și duce de Valois, el i-a succedat la tron vărului său Ludovic XII, prin căsătoria cu fiica acestuia, Claude a Franței.
Francis I s-a născut la Cognac, Charente. Tatăl său, Charles d'Angoulême, a fost vărul regelui Ludovic al XII-lea. În 1498, Francisc, în vârstă de patru ani, deja Conte de Angoulême, a fost numit Duce de Valois. El era moștenitorul prezumptiv al lui Ludovic al XII-lea, care nu a avut moștenitori masculini de la nici una dintre cele trei soții ale sale. Tânărul Francis a fost logodit din anul 1506 și apoi căsătorit la 18 mai1514 cu Claude a Franței, fiica lui Ludovic al XII-lea și a Annei de Bretania. Pentru că Legea Salică afirma că femeile nu pot moșteni tronul Franței, la moartea regelui Ludovic al XII-lea, pe tron a urcat Francis I, care era cel mai mare descendent pe linie masculină a Dinastiei Capețienilor.

Când Francisc a devenit rege în 1515, Renașterea își făcuse apariția în Franța iar Francisc a fost un important promotor al artelor. A sprijinit mulți artiști ai timpului său și i-a încurajat să vină în Franța. Unii au lucrat pentru el, inclusiv Andrea del Sarto și Leonardo da Vinci, pe care Francis l-a convins să părăsească Italia în ultima parte a vieții sale. Leonardo a pictat puțin în Franța, însă a adus cu el multe dintre lucrările sale mari, cum ar fi Mona Lisa, și acestea au rămas în Franța, la moartea sa.

Alți mari artiști pe care Francisc i-a angajat include pe Benvenuto Cellini, Giulio Romano și Francesco Primaticcio, toți angajați de Francis în amenajarea diferitelor palate ale regelui. Francis a angajat un număr de agenți în Italia care au depus eforturi pentru a procura lucrări ale maeștrilor italieni, cum ar fi Michelangelo, Tițian și Rafael și să le aducă în Franța.

Nu numai că Francisc a sprijinit o serie de mari scriitori, el a fost, de asemenea, poet, chiar dacă nu unul de mare calitate. Francisc a îmbunătățit biblioteca regală; el a numit pe marele umanist francez Guillaume Budé ca bibliotecar șef și a început să extindă colecția de cărți. Agenții angajați de Francisc și trimiși în Italia au căutat cărți rare și manuscrise și le-au trimis în Franța. În timpul domniei sale mărimea bibliotecii a crescut considerabil. Francisc a stabilit un precedent important prin deschiderea bibliotecii sale cercetătorilor din întreaga lume cu scopul de a facilita difuzarea de cunoștințe. În 1537, Francisc a semnat "Ordonnance de Montpellier", decretând ca biblioteca sa să primească un exemplar din fiecare carte ce urmează să fie vândută în Franța.

Francisc a încercat și nu a reușit să devină Împărat romano-german și a urmărit o serie de războaie în Italia. A reușit să-i înfrângă pe elvețieni la Marignano în 1515 ceea ce i-a permis să captureze orașul-stat Milano. Mare parte din activitatea militară din timpul domniei lui Francisc a fost concentrată spre inamicul său, Carol al V-lea, Împărat Roman. În plus față de Sfântul Imperiu Roman, Carol conducea Spania, Austriași un număr de posesiuni mici vecine Franței și deci era o amenințare pentru împărăția lui Francisc.
Regele Franței a încercat să aranjeze o alianță cu Henric al VIII-lea al Angliei. Negocierile au avut loc pe celebrul câmp de la Cloth of Gold în 1520, dar în cele din urmă au eșuat. Cea mai devastatoare înfrângere a avut loc la bătălia de la Pavia (1525), unde Francisc a fost capturat de Carol. A fost ținut captiv la Madrid și forțat să facă concesii majore lui Carol, înainte de a fi eliberat. La întoarcerea sa în Franța, Francis a susținut că acordul său cu Carol e nul.

La 18 mai 1514, Francisc s-a căsătorit cu Claude a Franței. Cuplul a avut șapte copii:

Nume	Dată naștere	Dată deces	Note
Louise, Prințesă a Franței	19 august1515	21 septembrie1517	A murit tânără. Fără urmași.
Charlotte de Valois	23 octombrie1516	8 septembrie1524	A murit tânără. Fără urmași.
Francis, Delfin al Franței	28 februarie1518	10 august1536	A murit tânăr. Fără urmași.
Henric al II-lea, rege al Franței	31 martie1519	10 iulie 1559	Căsătorit cu Caterina de Medici în 1533. A avut urmași.
Madeleine de Valois	10 august1520	2 iulie 1537	Căsătorită cu Iacob al V-lea al Scoției în 1537. N-a avut urmași.
Charles de Valois, Duce de Orléans	22 ianuarie1522	9 septembrie1545	A murit tânăr. Fără urmași.
Margareta a Franței, Ducesă de Berry	5 iunie 1523	14 septembrie1574	Căsătorită cu Emmanuel Philibert, Duce de Savoia în 1559. A avut urmași.

La 7 august 1530, Francisc I s-a căsătorit cu cea de-a doua soție a sa, Eleonora de Austria. Cuplul nu a avut copii. În timpul domniei sale, Francisc a avut două amante oficiale la curte. Prima a fost Françoise de Foix, Contesă de Châteaubriand. În 1526, ea a fost înlocuită de blonda Anne de Pisseleu d'Heilly, Ducesă de Étampes care a avut mai multă influență politică decât predecesoarea ei. O altă amantă deși nu poate fi confirmat ar fi fost Mary Boleyn, amanta regelui Henric al VIII-lea al Angliei și sora viitoarei soții a lui Henric, Anne Boleyn.

* 1621: Filip al III-lea al Spaniei (spaniolă: Felipe III de España; 14 aprilie 1578– 31 martie 1621) a fost rege al Spaniei (ca Filip al III-lea în Castilia și Filip al II-lea în Aragon) și rege al Portugaliei (portugheză Filipe II) din anul 1598 până la moartea sa.

Membru al Casei de Habsburg, Filip al III-lea s-a născut la Madrid ca fiu al regelui Filip al II-lea al Spaniei și a celei de-a patra soții, Anna de Austria, fiica împăratului romano-german Maximilian al II-lea și a împărătesei Maria a Spaniei. Mai târziu, Filip al III-lea s-a căsătorit cu Margaret de Austria, sora împăratului romano-german Ferdinand al II-lea. Deși a fost cunoscut în Spania ca Filip ce Pios,^[1] reputația politicii lui Filip în străinătate a fost în mare parte negativă - un "om mediocru și nesemnificativ", un "monarh mizerabil", pentru a cita istoricii C.V. Wedgwood, R. Stradling și J. Elliot.^[2]

Dependența lui Filip de ministrul lui corupt, Ducele de Lerma, a atras multe critici la acel moment și după. Pentru mulți, declinul Spaniei poate fi datat de dificultățile economice din primii ani ai domniei sale. Cu toate acestea, în calitate de conducător al Imperiului Spaniol și ca rege care a realizat o pace temporară cu olandezii (1609-1621) și a adus Spania în Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648) printr-o campanie (inițial) de succes, domnia lui Filip rămâne o perioadă critică în istoria Spaniei.

Portretul Prințului Filip

După ce frate mai mare al lui Filip al III-lea, Don Carlos a murit nebun, Filip al II-lea a ajuns la concluzia că una dintre cauzele condiției lui Carlos a fost influența facțiunii rivale de la curtea spaniolă.^[3] El a crezut că educația lui Carlos și creșterea lui au fost afectate profund de acest lucru, rezultând nebunia și nesupunerea lui, și, în consecință, a stabilit să acorde o atenție mult mai mare fiilor săi.^[3]Filip al II-lea l-a numit pe Juan de Zúñiga, atunci preceptorul Prințului Diego, să continue acest rol pentru Filip și l-a ales pe García de Loaysa ca tutore.^[3] Ei s-au alăturat lui Cristóbal de Moura, un susținător apropiat al regelui Filip al II-lea. Regele a crezut că acestă combinație va oferi o educație coerentă, stabilă pentru Prințul Filip și va evita aceeași soartă ca a lui Carlos.^[4]

Educația lui Filip a fost să urmeze modelul pentru prinții regali stabilit de către părintele Juan de Mariana, concentrându-se pe impunerea de restricții și încurajarea de a forma personalitatea individului de la o vârstă fragedă, cu scopul de a oferi un rege care nu era nici tiranic, nici excesiv sub influența curtenilor săi.^[4]

Prințul Filip pare să fi fost, în general, plăcut de contemporanii săi; "dinamic, blajin și serios," pios, având un "corp plin de viață și o dispoziție pașnică", deși cu o constituție destul de slabă.^[5] Comparația cu Carlos cel neascultător era pozitivă pentru Filip, deși unii au comentat că prințul Filip părea mai puțin inteligent și competent politic decât fratele său.^[5] Într-adevăr, deși Filip a primit lecții de latină, franceză, portugheză și astronomie și părea un lingvist competent,^[4] istoricii recenți au suspectat că o mare parte din accentul tutorilor săi privind respectul, pioșenia și talentul lingvistic al lui Filip era pentru a evita să spună că de fapt nu era deosebit de inteligent și nu era dotat academic.^[6]

Filip l-a întâlnit pe marchizul de Denia - viitorul Duce de Lerma - pe atunci un curtean adolescent al regelui.^[6] Lerma și Filip au devenit prieteni apropiați însă Lerma a fost considerat de rege și tutorii lui Filip nepotrivit pentru Prinț. Lerma a fost trimis la Valencia ca vicerege în 1595 cu scopul de a-l scoate pe Filip de sub influența acestuia,^[6] însă după ce Lerma s-a plâns de o sănătate precară i s-a permis să se întoarcă după doi ani. Regele Filip al II-lea, bolnav, a devenit preocupat de viitorul prințului și a încercat să-l facă pe Moura ca viitor sfătuitor de încredere numindu-l arhiepiscop.^[7] Anul următor, Filip al II-lea a murit după o boală dureroasă, lăsând imperiul în mâinile fiului său, regele Filip al III-lea.

Filip s-a căsătorit cu verișoara sa, Margaret de Austria, în 1599, la un an după ce a devenit rege. Margaret, sora viitorului împărat Ferdinand al II-lea, va deveni una dintre cele trei femei de la curtea lui Filip care vor avea o influență considerabilă asupra regelui.^[15] Margaret a fost considerată de către contemporani a fi extrem de pioasă - în unele cazuri, excesiv de pioasă, și prea influențată de Biserică^[16] – "abilă și foarte pricepută" în relațiile sale politice,^[17] deși "melancolică" și nefericită din cauza influenței ducelui de Lerma asupra curții soțului ei.^[16] Margaret a continuat să lupte cu Lerma pentru influență până la decesul ei în 1611. Filip a avut o "relație afectuoasă și strânsă" cu Margaret,^[18] și i-a acordat o atenție suplimentară după ce ea a născut un fiu în 1605.

·         1685: Moare în captivitate la Lvov, domnitorul Moldovei Gheorghe Duca, după ce fusese capturat pe cand se întorcea cu oastea de la batalia sub zidurile Vienei. Gheorghe Duca era un grec originar din Rumelia, venit în Moldova de mic, împreună cu părinţii săi. În timpul domniei lui Vasile Lupu îl întîlnim printre slujitorii de la curtea domnească. O căsătorie reuşită cu o fată din familia Buhuş, îi asigură ulterior dregătoria de mare vistiernic în timpul domniei lui Dabija Vodă. După moartea acestuia, Dabijoaia reuşeşte prin vechile sale cunoştinţe greceşti din Constantinopol, să obţină firmanul domniei Moldovei pentru Gheorghe Duca, ginerele ei. Turcii l-au  numit, în 1681, hatman al Ucrainei, avînd curțile peste Nistru, la Nemirov, pe Bug, și la Țigănauca, în fața Sorocii. Începînd cu această perioadă Gheorghe Duca se intitulează “domn al Ţării Moldovei şi al Ţării Ucrainei”. Stăpînirea lui Gheorghe Duca în această regiune a durat pînă la sfîrşitul anului 1683, perioada în care aici s-au strămutat multe familii de moldoveni care au întemeiat sate si au reconstruit oraşele distruse în timpul ostilităților ruso-turce. Înfrîngerea turcilor la  Viena din vara anului 1683, a avut urmări directe atît asupra stăpînirii lui Gheorghe Duca a  teritoriilor dintre Nistru şi Nipru cît şi asupra sorţii domnului. Reprezentantul acestuia pe pămînturile de la răsărit de Nistru, Ene Drăghinici, a fost alungat de cazacii conduşi de hatmanul Kuniţki, care l-au  întronat  pe scaunul Moldovei pe Stefan Petriceicu. Gheorghe Duca, care participase alături de turci la asediul Vienei este capturat de polonez si  dus în Polonia (la Lvov), unde moare la 31 martie 1684. A ctitorit biserica Cetățuia, în a cărei plan se regăsește structura și elevația bisericii Trei Ierarhi din Iași.

* 1703: Johann Christoph Bach (n. 6 decembrie 1642, Arnstadt, Germania – d. 31 martie 1703, Eisenach, Saxa-Eisenach) a fost fratele mai mare al compozitorului Johann Sebastian Bach.

·         1727: Isaac Newton (n. 4 ianuarie 1643 / S.V. 25 decembrie 1642, Woolsthorpe-by-Colsterworth, Lincolnshire, Anglia – d. 31 martie 1727 / S.V. 20 martie 1727, Kensington, Middlesex, Anglia) a fost un renumit om de știință englez, alchimist, teolog, mistic, matematician, fizician și astronom, președinte al Royal Society. Isaac Newton este savantul aflat la originea teoriilor științifice care vor revoluționa știința, în domeniul opticii, matematicii și în special al mecanicii. În 1687 a publicat lucrarea Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, în care a descris Legea atracției universale și, prin studierea legilor mișcării corpurilor, a creat bazele mecanicii clasice. A contribuit, împreună cu Gottfried Wilhelm von Leibniz, la fondarea și dezvoltarea calculului diferențial și a celui integral. Newton a fost primul care a demonstrat că legile naturii guvernează atât mișcarea globului terestru, cât și a altor corpuri cerești, intuind că orbitele pot fi nu numai eliptice, dar și hiperbolice sau parabolice. Tot el a arătat că lumina albă este o lumină compusă din radiații monocromatice.

Newton a fost un fizician, înainte de toate. Laboratorul său uriaș a fost domeniul astronomiei, iar instrumentele sale geniale au fost metodele matematice, unele dintre ele inventate de el însuși. Newton nu s-a lăsat antrenat de latura pur astronomică și matematică a activității sale, ci a rămas de preferință fizician. În aceasta constă neobișnuita tenacitate și economia gândirii sale. Până la Newton și după el, până în prezent, omenirea nu a cunoscut o manifestare a geniului științific de o forță și o durată mai mare. Spencer comunica următoarele cuvinte ale lui Newton, rostite cu puțin timp înaintea morții sale: „Nu știu cum arăt eu în fața lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării și se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică roșie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în fața mea”.

* 1751: Frederick, Prinț de Wales (Frederick Louis; 1 februarie 1707 – 31 martie 1751) a fost membru al Casei de Hanovra, primul copil al regelui George al II-lea al Marii Britanii, tatăl regelui George al III-lea al Marii Britanii și străbunicul reginei Victoria a Regatului Unit.

În conformitate cu Actul de Reglementare adoptat de Parlamentul englez în 1701, Frederick era primul candidat la succesiunea la tronul britanic. S-a mutat în Marea Britanie ca urmare a încoronării tatălui său ca rege al țării și a fost numit Prinț de Wales. Din păcate n-a supraviețuit tatălui său, George al II-lea, iar după moartea acestuia, la 25 octombrie 1760, tronul a trecut fiului cel mare al Prințului Frederick, George, care a domnit ca regele George al III din 1760 până în 1820.

·         1837: John Constable (n. 11 iunie 1776, East Bergholt/Suffolk - d. 31 martie1837, London-Hampstead) a fost un remarcabil pictor peisagist englez de factură romantică. Opera sa se caracterizează printr-o permanentă tensiune între observarea minuțioasă a naturii și neglijarea desenului în favoarea culorii. Cunoscut și apreciat în Franța prin expunerile la Salonul din Paris, a exercitat o influență evidentă asupra pictorilor peisagiști francezi, în special asupra artiștilor grupați în Școala de la Barbizon și - mai târziu - asupra impresioniștilor.
Galerie:

• 

  Valea Stour din Dedham(Stour Vale at Dedham), 1814-1815 - Museum of Fine Arts, Boston
     
• 

  Maria Bicknell, 1816 - Tate Gallery, Londra
     
• 

  Moara din Flatford(Flatford Mill), 1817 - Tate Gallery, Londra
     
• 

  Stăvilar şi moară în Dedham (Dedham Lock and Mill), 1820 - Victoria and Albert Museum, Londra
   
• 

  Car de transportat fânul(The Haywain), 1821 - National Gallery, Londra
     
• 

  Lanul de grâu, 1826 (Cornfeld) - National Gallery, Londra
     
• 

  Munte la Old Sarum, acuarelă 1834 - Victoria and Albert Museum, Londra

·         1855: Charlotte Brontë (pronunție ˈbrɒnti, n. 21 aprilie 1816 – d. 31 martie1855) a fost o romancieră și poetă engleză, sora mai mare a celorlalte două scriitoare: Emily Brontë și Anne Brontë. Charlotte Brontë, care obișnuia să folosească pseudonimul de Currer Bell, este cunoscută pentru cartea ei Jane Eyre, unul dintre cele mai celebre romane din literatura engleză și cea universală.

S-a născut la Thornton și și-a petrecut copilăria și tinerețea la Haworth, bucurându-se de educația sporadică, lectura independentă și libertatea de acțiune ce li se oferea tuturor copiilor din familia ei. Un an petrecut la o școală ieftină pentru fiice de preot, la Cowan's Bridge, unde mâncarea proastă și disciplina exagerat de severă au ruinat sănătatea surorilor ei mai mari Maria și Elizabeth, moarte la 10 și respectiv 11 ani, i-a oferit lui Bronte materialul pentru zugrăvirea școlii din Lowood în romanul „Jane Eyre”.

În 1831 Brontë a fost trimisă la școala din Roe Head, Dewsbury. Corespondența cu prietenele cunoscute aici, care a durat până la moartea sa, constituie sursa pentru cele mai multe informații biografice despre ea. După trei ani petrecuți acasă ca instructoare a surorilor ei, a revenit la școala de la Roe Head ca guvernantă pentru alți trei ani. În tot acest răstimp, Charlotte nu încetase să scrie. Eforturile ei literare au fost însă descurajate de Robert Southey căruia îi trimisese un manuscris. În vederea deschiderii unei școli pentru fete, Brontë a plecat împreună cu sora sa Emily la Bruxelles ca să învețe limbi moderne, petrecând un an ca elevă, iar un al doilea ca profesoară la pensionul Heger. După eșuarea proiectului și după decăderea definitivă a fratelui lor Branwell, surorile Brontë s-au concentrat din nou asupra activității literare, editându-și pe cont propriu poeziile și oferindu-și romanele la diferite edituri. În 1847 lui Charlotte i-a fost refuzat romanul „The Professor”, dar editorii s-au declarat dispuși să-i accepte un alt roman, „Jane Eyre”(1847), care era dedicat lui Thackeray și care a cunoscut un mare succes.

Coperta primei ediţii a romanului Jane Eyre

În anul triumfului literar al lui Charlotte, Branwell a murit, iar la înmormântare Emily a răcit și ulterior s-a îmbolnăvit de tuberculoză. La sfârșitul anului a murit și Emily. În primăvara anului 1849, Anne Brontë s-a stins și ea din viață, lăsând-o pe Charlotte singură. Aceasta a mai scris două romane, „Shirley” și „Villette”, iar în 1855 s-a căsătorit cu vicarul tatălui său. A mai trăit încă un an și a murit de tuberculoză, în timp ce era însărcinată.

·         1880: Henryk Wieniawski (n. 10 iulie 1835, Lublin, Polonia Congresului – d. 31 martie 1880, Moscova, Imperiul Rus) a fost un compozitor și violonist polonez.

Wieniawski nu a fost apreciat doar ca violonist ce dispunea de o tehnică fenomenală, ci și ca mare interpret, fiind deseori descris ca „poet al viorii”. A fost ultimul violonist virtuoz care a intrat în istoria muzicii și în calitate de compozitor. Lucrările sale sunt scrise atât în caracter tehnic, cât și liric. A început să compună de la o vârstă fragedă, fiind un „copil minune”.

Mulțumită lui Wieniawski, poloneza a pătruns în repertoriul european pentru vioară. Dintre polonezele pe care le-a compus, două au un loc constant în repertoriile universale: „Poloneza în Re major op.4” și „Poloneza în La major op.21.” Wieniawski a prelucrat de asemenea mazurci, dintre care două au devenit populare. Au fost publicate în op. 19 sub denumirea de „mazurci caracteristice”: „Oberte spontane” și „Dudziarz” (ro. Cimpoierul), în care sunt redate fidel cuvintele caracteristice cimpoiului. Multe miniaturi, compuse în special la începutul anilor cincizeci, au fost însă doar lucrări tipice, cu un caracter sentimental sau spectaculos, deseori folosind ritmuri de dans popular.

De cea mai mare popularitate a beneficiat „Concertul de vioară în re minor op. 22”. Exceptând concertele lui Paganini, acesta este cel mai des înregistrat și interpretat concert de vioara compus de un violonist virtuoz până în prezent. A găsit inspirația pentru a compune „Concertul în re minor” în iarna anului 1855, însă a pus-o în practică abia după 7 ani. „Concertul de vioară în fa diez minor”, pe care l-a compus la vârsta de 18 de ani, este mai puțin popular. Concertul în fa diez minor stârnea entuziasmul ascultătorului pe moment, pe când Concertul în re minor necesita un timp mai îndelungat pentru a fi recunoscut.

Printre lucrările de o virtuozitate tipică, cele mai des interpretate în prezent sunt „Scherzo-Tarantela” precum și variațiunile și fanteziile pe teme străine, universal cunoscute. Din această serie de compoziții, de cea mai mare popularitate a beneficiat „[Fantezia Faust]”, compusă cu șase ani după premiera operei „[Charles Gounoda]”. Mulți violoniști s-au inspirat din melodiile operei Faust(cum ar fi Vieuxtemps, Alard, Saraste), însă acestea se găsesc în primul rând în lucrările lui Wieniawski. Lirismul creației lui Wieniawski este bine redat în „Legenda”, lucrare interpretată mai des în versiunea pentru pian decât în versiunea originală pentru vioară și orchestră, compusă ca dovadă a dragostei pentru Izabela Hampton, care ulterior îi va deveni soție.

* 1881: Prințesa Caroline a Danemarcei (28 octombrie 1793, Copenhaga – 31 martie 1881, Copenhaga), a fost fiica cea mare a regelui Frederic al VI-lea al Danemarcei. Înainte de căsătorie, neoficial, a fost cunoscută drept "Kronprinsesse Caroline" (Prințesa Moștenitoare Caroline), iar mai târziu drept "Arveprinsesse Caroline" (Prințesă Ereditară a Danemarcei).^[1] S-a căsătorit cu verișorul primar al tatălui ei, Ferdinand, Prinț Ereditar al Danemarcei, care a fost moștenitor prezumptiv al tronului din 1848 până în 1863.

Prințesa Caroline, c. 1820

Prințesa Caroline s-a născut la Palatul Christiansborg la Copenhaga la 28 octombrie 1793. Părinții ei au fost Prințul Moștenitor Frederic (viitorul rege Frederic al VI-lea) și soția sa, Maria Sofia de Hesse. Pentru că bunicul patern, regele Christian al VII-lea era instabil mental, tatăl ei a fost regent din 1784.

Nașterea ei a fost bine primită de populație, frații ei murind la scurtă vreme după naștere. La nașterea ei s-a spus: «Denne er Dydens Løn, flere er Folkets Bøn!» ("Aceasta este premiul pentru virtute, răspunsul la rugăciunea poporului!")

Când ea avea patru luni, la 26 februarie 1794, Palatul Christiansborg a fost distrus de un incendiu. Prințesa s-a mutat cu părinții ei la Palatul Amalienborg unde a crescut, și petrecându-și verile la Palatul Frederiksberg. La moartea bunicului Christian în 1808, tatăl ei a devenit rege.

A avut o relație apropiată cu tatăl ei. Ea a primit o educație largă dar nu foarte amănunțită sau profundă. Caroline nu a fost descrisă ca fiind talentată sau frumoasă. L-a întâlnit pe Hans Christian Andersen în 1822 și a fost foarte interesată de aventurile și lucrările lui.

Prințesa Caroline și soțul ei Prințul Ferdinand, c. 1863.

Tatăl ei nu a avut fii care să fi supraviețuit și Caroline și sora ei Vilhelmine Marieerau excluse de la succesiune ca rezultat al Legii Salice. În ciuda acestui fapt, Caroline era numită înainte de căsătorie Prințesa Moștenitoare, fiind cel mai mare copil al regelui.

Au existat mai multe planuri de căsătorie pentru ea însă fără rezultate. Napoleon a sugerat în 1810 o căsătorie cu moștenitorul tronului suedez, Prințul Christian August de Augustenborg; deși tatăl ei nu a fost de acord, negocierile de căsătorie au început însă au fost întrerupte de decesul lui Christian August la scurtă vreme.

În 1812, ea a fost logodită cu unchiul ei Prințul Christian de Hesse, însă acesta a murit în 1814. În cele din urmă, la 1 august 1829, la Palatul Frederiksberg, ea s-a căsătorit cu vărul ei primar, Prințul Ferdinand al Danemarcei, care era al treilea în linia de succesiune la tron. Căsătoria a fost aranjată din rațiuni politice și a rămas fără copii.

În 1830, Caroline a suferit arsuri teribile într-un incendiu, care i-au desfigurat fața; ornamentul din părul ei a luat foc în timp ce ea citea în pat. Daunele aspectului ei au rămas permanente. În 1858 a suferit un accident asemănător, când brațul și umărul i-au ars atât de mult încât a avut dureri mari pentru tot restul vieții ei.

După decesul cumnatului ei, regele Christian al VIII-lea în 1848, soțul ei a devenit moștenitor prezumptiv la tronul Danemarcei și a primit titlul de Prinț Ereditar. Nu a devenit niciodată regină, soțul ei murind în 1863, cu cinci luni înaintea nepotului ei, regele Frederic al VII-lea. Tronul a trecut regelui Christian al IX-lea.

Soții au trăit la Palatul Bernstorffske Palæ, care a fost renovat pentru ei de regele Frederic al VI-lea, și nu au jucat un rol activ la curtea regală. În cele din urmă, Caroline a trăit destul de armonios cu soțul ei. Ea i-a tolerat adulterul și problemele financiare. După decesul tatălui ei în 1839, s-a distanțat de curte, vorbind de acele vremuri drept "domnia lui Papa".

A fost un mare patriot și obișnuia să spună că nu exista nici un motiv să călătorească, simțindu-se întotdeauna cel mai bine în Danemarca. Ea a fost, de asemenea, loială față de la Copenhaga și a rămas în timpul epidemiei de holeră din 1853 din loialitate față de oraș. Ea a fost descrisă ca fiind loială și punctuală.

Ca văduvă, ea a trăit o viață izolată, ocupându-se de plata datoriilor soțului ei. În ultimii ani, ea a surzit.

Prințesa Ereditară Caroline a murit la reședința ei din Copenhaga, la 31 martie 1881, la vârsta de 88 de ani.

·         1885: Franz Abt, compozitor și dirijor german (n. 1819)

·         1914:  Christian Morgenstern, poet, scriitor și traducător german (n. 1871)

·         1917: A decedat Emil von Behring, medic german laureat al primului Premiul Nobel pentru medicina in 1901. Premiul i-a fost acordat in urma descoperirii serului pentru tratarea difteriei.
* 1920: Paul Gustav Heinrich Bachmann (n. 22 iunie 1837 – d. 31 martie 1920) a fost un matematician german, specialist în teoria numerelor.

·         1939: A murit Ion Teodorescu-Sion, pictor si  desenator român; (n. 2 ianuarie 1882, Ianca, jud.Braila). A urmat  cursurile Școlii de Belle Arte din București , iar între anii 1904 – 1907 a studiat la Academia de Arte Frumoase din Paris, unde a ajuns cu o bursă acordată de Ministerul de Război. În capitala Franței, pictorul i-a avut ca dascăli pe Jean-Paul Laurens și Luc Olivier Merson. A luat parte la luptele din timpul Primului Război Mondial și a fost unul din artiștii mobilizați de Marele Cartier General pentru a crea opere cu subiecte din război, pentru a contribui la înființarea unui Muzeu Național, fiind, totodată, și membru fondator al Asociației „Arta Română” din Iași. A făcut parte din grupul artiștilor care au decorat interiorul Palatului Regal, care actualmente este sediul Muzeului Național de Artă al României. Ion Theodorescu–Sion a făcut călătorii de studii în Anglia, Belgia, Algeria, Olanda, Italia, Franța etc. În acest timp, a publicat și desene satirice în revistele „Furnica”, „Zavera” și „Nea Ghiță”. În anul 1923, pictorul a fost decorat cu  Ordinul „Coroana României” cu grad de Ofițer, primind și medalia „Bene Merenti”. În același an, pictorul a venit pe litoralul Mării Negre, unde s-a dedicat pictării și ilustrării acestui spațiu.  În perioada interbelică, Ion Theodorescu-Sion a avut atribuțiuni de inspector al Ministerului Artelor, în direcțiunea Artelor, condusă de Ion Minulescu. A fost profesor la Academia de Arte Frumoase din București și a făcut parte din comitetul de constituire al Societății Artiștilor Plastici.

·         1939 - A murit pictorul Bob Bulgaru (n.02.05.1907).

·         1945:  Anne Frank, al cărei jurnal faimos a fost publicat după al doilea război mondial (n. 1929)

·         1948 - A murit Egon Erwin Kisch, scriitor şi ziarist ceh (n.29.04.1885).

·         1949 - A murit chimistul german Friedrich Bergius. A descoperit procedeul de lichefiere a cărbunelui. Laureat al Premiului Nobel pentru Chimie în anul 1931 (n.11.11.1884).
* 1952: Silvia Creangă (n. 26 octombrie 1894, Adâncata, Suceava - d. 31 martie1952, București) a fost o femeie-matematician român. A fost prima femeie din România care și-a dat doctoratul în matematici.

A fost mai activă ca profesoară decât ca cercetătoare.

A urmat școala primară la Piatra Neamț, apoi s-a înscris la Școala Centrală de Fete din București, ca să continue studiile medii la Liceul Național din Iași, pa care le încheie în 1913.

În 1917 este absolventă a Facultății de Științe din Iași, unde a avut ca profesori pe Alexandru Myller, Vera Myller și Victor Vâlcovici. În 1920 și-a susținut examenul de capacitate pentru învățământul secundar. În 1925 își dă doctoratul cu o teză intitulată: Direcții ciclificabil conjugate. Curbe cu curbură normală constantă.

Începând cu 1920 predă la Liceul de fete din Bacău, ca apoi să fie numită profesoară de matematici la Liceul Oltea Doamna din Iași, funcție pe care a deținut-o timp de 24 de ani (până în 1944).

Concomitent a fost numită asistentă la Seminarul de Matematică al Facultății de Științe din Iași.

În 1926 a urmat un curs de specializare la Pisa.

S-a încadrat în cercetare la Școala de Matematică din Iași, publicând studii și articole originale de geometrie, fiind autoare de culegeri de probleme de matematică pentru uzul școlilor.

În 1944 intră ca profesoară în București la un liceu de fete.

·         1965 - A murit Ticu Archip, prozatoare şi autoare dramatică (n.04.01.1891).

* 1970: Colea Vâlcov (n.23 februarie 1909 - d.31 martie 1970) a fost un jucător și antrenor de fotbal român. Ca jucător a făcut parte din linia ofensivă a echipei Venus București în anii '30 împreună cu frații săi, Petea și Volodea Vâlcov. Este al doilea antrenor din istoria echipei Steaua București.

·         1971: Marius Bunescu, pictor român (n. 1881)

·         1980: A decedat Jesse Owens (n.12.09.1913), atlet american de culoare, cvadruplu campion olimpic de alergari in editia desfasurata la Berlin in 1936, in epoca nazista. In 1976 el a fost distins cu Medalia Prezidentiala a Libertatii de către preşedintele Gerald Ford, iar la data de 28 martie 1990,a fost decorat post-mortem cu Medalia de Aur a Congresului, de către preşedintele George W. Bush 

·         1983 - A murit Florentin Delmar, compozitor, pianist şi dirijor (n.08.04.1917).

·         1993: Brandon Bruce Lee (n. 1 februarie 1965, Oakland, California, SUA - d. 31 martie 1993) a fost un actor american, artist marțial, fiul lui Bruce Lee. Brandon Lee a fost singurul fiu al artistului marțial și actor Bruce Lee și Linda Lee Cadwell (născută Emery).

A început cariera de actor cu rol de sprijin în filmul Kung Fu: The Movie, a jucat în mai multe filme de acțiune cu buget redus la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, cum ar fi Legacy of Rage (1986), Showdown in Little Tokyo (1991), Rapid Fire (1992).

Pe 31 martie 1993, Lee a murit în timpul filmării The Crow. Filmul a fost lansat în 1994, cu ajutorul dublurilor de cascadorii și a efectelor speciale, fiind o dedicație pentru Brandon și logodnica acestuia.

·         1995: Este asasinata cantareata Selena (Selena Quintanilla-Pérez); (n.16 aprilie 1971), supranumită « Regina muzicii tejano ».  Cantareata, compozitoare  si textiera de origine mexicano-americana, provenita dintr-o familie de  imigranți mexicani, Selena a înregistrat primul său album la vârsta de doisprezece ani. Tânăra interpretă a fost desemnată „Cântăreața anului” la  Premiile muzicale Tejano din anul 1987, iar câțiva ani mai târziu a semnat un contract de management cu renumita casă de înregistrări  EMI. A fost ucisa la vârsta de douăzeci și trei de ani de Yolanda Saldívar, președinta fan-clubului său.

·         1997: Gheorghe Tomozei (n. 29 aprilie 1936, București, d. 31 martie 1997, București) a fost un poet și un eseist român.

A fost fiul Franței Stăncescu din satul Pucheni, județul Dâmbovița. A urmat liceul „Nicolae Bălcescu din Târgoviște și apoi a urmat cursurile Școlii de literatură „Mihai Eminescu”^[1], avându-i colegi pe Fănuș Neagu, Nicolae Labiș^[2].

A debutat literar în anul 1953 în revista Tânărul scriitor cu poezie, iar în anul 1957 debutează cu volumul Pasărea albastră.^[1][2]

A fost redactor la revistele Cinema, Tânărul scriitor, Argeș și la Almanahul Scriitorilor, editat de Asociația Scriitorilor din București. A fost marcat toată viața de mari prietenii literare, cea pentru Nicolae Labiș și cea pentru Nichita Stănescu. În memoria acestora a publicat volume de amintiri și albume memoriale, precum Urmele poetului Labiș în 1985.

S-a stins din viață la 31 martie 1997, în urma unui atac cerebral, în apartamentul său din București. A avut împreună cu scriitoarea Cleopatra Lorințiu un fiu, Maximilian Tomozei, în prezent fotograf la Paris.^[3] A fost o perioadă la conducerea revistei Argeș, din Pitești, subintitulată „revistă politică, socială, culturală”, perioadă în care revista a publicat suplimentul Biblioteca Argeș în care au publicat plachete de poezie o seamă de poeți

A publicat:

• Pasărea albastră, (1957);
• Steaua polară, (1960);
• Lacul codrilor, albastru, (1961);
• Vârsta alintului, (1963);
• Fântâna culorilor, (1964);
• Noaptea de echinox, (1964);
• Poezii, (1966);
• Patruzeci și șase de poezii de dragoste, (1967);
• Altair, (1967);
• Cântece de toamnă mică, (1967);
• Dacă treci râul Selenei (Copilăria lui Mihaita Eminescu), 1967;
• Filigran, proze jurnalistice, (1968);
• Suav anapoda, (1969);
• Dincolo de nebunii, (1969);
• Poezii de dragoste, Editura Albatros, (1970);
• Toamnă cu iepuri , Editura Ion Creangă, (1970);
• Târgoviște, monografie lirică, (1971);
• Miradoniz (Copilăria si adolescența lui Eminescu cu Veronica Micle), (1970);
• Misterul clepsidrei, (1971);
• Atlantis, (1971);
• Lovas mennyorszag (Trasura cu cai), traducere în limba maghiară, (1971);
• Moartea unui poet, Editura Cartea românească, (1972);
• Tanitinkulsadaf, (1972);
• Efigii ,Editura Militară,(1972);
• Tanit, poezii, Editura Cartea Românească, (1972);
• Mașinării romantice (1973);
• Muzeul ploii, proze și poeme în proză (1973);
• La lumina zăpezii, (1974);
• Negru Vodă, (1974);
• Carul cu mere, (1974);
• Războiul de treizeci de ani între dulăi si motani, (1974);
• Gloria ierbii, (1975);
• Cronica lui Stavrinos, (1975);
• Istoria unei amfore. Țara lui Făt-Frumos, (1976);
• Poema Patriei, (1977);
• O oră de iubire, Editura Eminescu, (1978);
• Peregrin valah. Ierbar de nervi, (1978);
• Amintiri despre mine, (1980);
• Carte de citire, carte de iubire, Editura Facla, 1980 (în colaborare cu Nichita Stănescu)
• Focul hrănit cu mere, (1981);
• Manuscrisele de la Marea Neagră. Ninive, (1982);
• Călătorii cu dirijabilul, Note de călătorie, Editura Sport Turism, (1982);
• Prea târziu, prea devreme. Poeme fără final, (1984);
• Carte de motanică, (1984);
• Urmele poetului Labiș, biografie, (1985);
• Plantația de fluturi, însemnări, (1988);
• Un poet din Tibet, poeme, (1995)
• Luna,poete,(1994)

* 2000: Alexandru Cumpătă (n. 13 februarie 1922, Sulița, județul Botoșani - d. 31 martie2000, București) a fost un pictor român.

A absolvit în 1954 Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din București, unde a studiat cu Camil Ressu și Nicolae Dărăscu.^[3]

A avut șapte expoziții personale (1959, 1967, 1971, 1975, 1979, 1982, 1986), toate în București.^[3]

În 1967 a participat la o expoziție internațională la Geneva.^[3]

În 1973 a primit ordinul Meritul cultural

·         2001: Clifford Shull, fizician american (n. 1915)
* 2003: Mariana Marin (n. 10 februarie 1956, București - d. 31 martie 2003 ^[1]) a fost o poetă din România din "generația literară '80" (Generația în blugi).

S-a născut în București, unde a absolvit Facultatea de Litere. Este considerată a face parte din "generația 80". A fost un membru activ al Cenaclului de Luni, condus de criticul literar și profesorul Nicolae Manolescu și a publicat în volumul colectiv, editat de acesta, "Cinci".

Criticul Nicolae Manolescu, afirmă^[2]: Versurile ei sunt croite din materialul liricii tragice a marilor doamne ale poeziei moderne, printre care își găsește locul nefericita iubită a lui Eminescu, evocată, laolaltă cu urmașele ei din secolul XX, într-o splendidă Elegie : „Mutilarea artistului în tinerețe la minus 15 grade./ Nici cazul Sylviei Plath nu e posibil/ nici frânghia Veronicăi Micle nu are săpun./ Din când în când amintirea stinsă a Țvetaevei/ tăcerea în care se îneacă Ahmatova/ și mizeria, sărăcia acelui Ierusalim/ din care Else ma cheamă.”

Poeziile ei sunt traduse în limba franceză și e prezentă în reviste și antologii din Marea Britanie, Germania, SUA, Suedia, Ungaria și Polonia.

A publicat volume de versuri:

• Un război de o sută de ani, Editura Albatros, 1981; Editura AXA, Botoșani, 2001;
• Cinci (alături de Alexandru Mușina, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter), cu ilustrații de Tudor Jebeleanu; Editura Litera, 1982;
• Aripa secretă, Editura Cartea Românească, 1986;
• Atelierele (1980-1984), Editura Cartea Românească, 1990;
• Ia-ți boarfele și mișcă, interviu realizat cu Oana Orlea, Editura Cartea Românească, 1992;
• Mutilarea artistului la tinerețe, Editura Muzeul Literaturii Române, 1999;
• Zestrea de aur (antologie), Editura Muzeului Literaturii Române; prefață de C. Rogozanu, 2002

·         2009: A decedat Marga Barbu (Margareta-Yvonne Butuc, n.1929), actriță română de teatru și film, sotia scriitorului Eugen Barbu. S-a născut în 24 februarie 1929, la Ocna Şugatag, judeţul Maramureş, iar după ce a împlinit 14 ani, s-a mutat cu familia la Bucureşti. A absolvit Institutul de Teatru din Bucureşti în 1950. Distribuită începând cu 1953 pe marile ecrane, a devenit cunoscută datorită rolului hangiţei Aniţa din seria „Haiducilor” şi al Agathei Slătineanu din seria „Mărgelatu”, dar şi pentru rolul din „Domnişoara Aurica” (regia Şerban Marinescu, 1986). A mai jucat, de asemenea, în „Bietul Ioanide”, de Dan Piţa (1980), şi „Comoara din Carpaţi”, regizat de Cornel Todea (1975). Ultimul film pe care l-a realizat a fost „Lacrima cerului ” (1989). Marga Barbu a fost căsătorită de două ori, prima dată cu actorul Constantin Codrescu şi apoi cu scriitorul Eugen Barbu. A fost decorată, în 2004, cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios”, în grad de cavaler.

* 2010: Ana Novac, născută Zimra Harsányi, (n. 21 iunie 1929, Dej, județul Someș, România - d. 31 martie 2010, Paris, Franța) a fost o scriitoare română, evreică din Transilvania, supraviețuitoare a Holocaustului, care s-a stabilit în Franța.

Zimra Harsányi, care și-a luat pseudonimul de scriitoare Ana Novac la sugestia scriitorului Petru Dumitriu, s-a născut în anul 1929^[3], la Dej, județul Someș, din Transilvania. La vârsta de 11 ani, s-a văzut cetățeanămaghiară, ca urmare a Dictatului de la Viena. La vârsta de 14 ani a fost deportată de autoritățile fasciste maghiare în lagărele național-socialiste de concentrare Auschwitz și Płaszów. Părinții Zimrei, precum și fratele său au pierit în lagăr.

După eliberarea din lagăr a revenit în România, recuperându-și cetățenia română. Și-a completat jurnalul început încă de la vârsta de 11 ani, înainte de deportare, continuat în condițiile extrem de periculoase din lagăr. A descris, între altele, condițiile călătoriei din Transilvania de Nord la Auschwitz. În anii 1950 devenise o dramaturgă deosebit de apreciată de către autorități, scriind în stilul realismului socialist. A fost susținută de scriitorii cunoscuți: Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Paul Schuster, care i-a fost pentru scurtă vreme soț.^[4] Piesele sale au avut un succes răsunător în țările comuniste, în special în Uniunea Sovietică și în Ungaria. "În timpul campaniei publicistice din preajma congresului PMR, din 1955, este citată ca scriitor progresist, exemplificînd această apreciere cu piesa ei de teatru Familia Kovacs," se afirmă într-un articol difuzat de Europa liberă^[5]. "Pe fundalul înăspririi atmosferei și a sugrumării speranțelor bazate pe condamnarea abuzurilor lui Stalin de către liderul sovietic Hrușciov, în România acelor ani începe un nou val de arestări. În acest context, piesa Anei Novac Ce fel de om ești tu?, jucată în sezonul 1957/58, este calificată drept o deraiere de la linia partidului. În urma criticilor, Novac este exclusă din partid, ceea ce atunci echivala cu o serie de îngrădiri social-politice." A urmat și excluderea din Uniunea Scriitorilor din Republica Populară Română, iar în 1965, a emigrat în Ungaria, unde s-a căsătorit cu un activist de partid. A trăit câtva timp în Ungaria, apoi în Berlinul Occidental, unde s-a instalat pentru câtva timp și unde a făcut cunoștință cu Günter Grass. După un an a plecat în Franța, la Paris, în timpul evenimentelor din mai 1968, unde s-a stabilit. La Paris a continuat să scrie piese de teatru, eseuri și romane biografice. I se întâmpla să scrie o piesă de teatru într-o singură noapte. Frecventând Café de Flore, Ana Novac a cunoscut numeroși intelectuali francezi și exilați români, printre care nu lipseau Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Eugène Ionesco, Jean Pârvulesco, Monica Lovinescu.

Ana Novac, scriitoare și dramaturg cu un stil acerb și vioi, fiind supraviețuitoare a Shoah, a rămas cunoscută îndeosebi prin jurnalul său Les Beaux Jours de ma Jeunesse, singurul jurnal care a supraviețuit lagărelor de concentrare. Ea era supranumită « Anne Frank roumaine »^[6], deși Anne Frank descrie evenimentele petrecute în afara lagărelor, iar Ana Novacscrie din interiorul acestora, iar jurnalul său este continuat mult după eliberarea din lagăr, fără să uite faptele memorate, tratând și multe alte subiecte, rămânând și mai departe tot atât de subversiv.

* 2011.Shaul Carmel (în ebraică שאול כרמל, nume la naștere: Saul Croitoru, n. 6 iulie 1937, Ștefănești, Botoșani, Regatul României – d. 31 martie 2011) a fost un poet israelian de limbă română, născut într-o familie de evrei din România.
Din partea mamei, Shaul Carmel era urmașul unei familii de cântăreți evrei, bunicul său Reb Yosele Shapira fiind cunoscut ca „hazan” (cantor). După ce a absolvit Liceul „August Treboniu Laurian” din Botoșani, Shaul a venit la București, unde a studiat la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”.^[1] Debutul literar Carmel l-a făcut în paginile literare ale ziarului „Clopotul” din Botoșani, al lui Scarlat Callimachi. Prima culegere de versuri, „Raze de soare”, el a publicat-o în 1956 în „Iașul literar”.

În 1965, fost silit să părăsească România, și s-a stabilit în Israel. A publicat în toate ziarele și revistele de limbă română din Israel. Shaul Carmel a fost vicepreședinte al Uniunii Asociațiilor Scriitorilor din Israel timp de 12 ani și unul din fondatorii și președinte ai Asociației Scriitorilor Israelieni de Limba Română. Poeziile sale au fost traduse în mai multe limbi: engleză, maghiară, olandeză, sârbă, slovacă, idiș, chineză. A scris trei antologii traduse în ebraică, rusă și arabă. În anul 1985 a scris o piesă publicata în ebraică sub titlul „Kohó shel arafel” (Puterea ceței). Carmel a fost coautor al volumului de interviuri "Pacea și-a ucis soldatul", 1996, consacrat memoriei fostului premier israelian Ițhak Rabin. Este unul din cei patru scriitori evrei de origine română din Israel, recunoscuți ca scriitori moderni, reprezentativi ai limbii române. Shaul Carmel a tradus în ebraică din poezia românească, de pildă, din versurile lui Eminescu și Ana Blandiana.

Prin Decretul Nr. 369 din 17 martie 2008, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de viață, în semn de înaltă apreciere pentru contribuția personală la îmbogățirea patrimoniului cultural românesc și universal, președintele României i-a conferit lui Shaul Carmel Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer, Categoria A „Literatură”.^[2]

În octombrie 2008, Shaul Carmel, președintele Asociației Scriitorilor Israelieni de Limbă Română, i-a trimis înapoi președintelui Traian Băsescu decorația pe care acesta i-o acordase în martie 2008, după ce șeful statului român, revenind dintr-o vizită în Siria, a omis numele Israelului, menționând în mod eronat "Palestina" ca pe unul din vecinii Siriei

* 2012: Ion Lucian (n. 22 aprilie 1924, București^[2] - d. 31 martie 2012, București^[3]) a fost un actor român de comedie în teatru și film, epigramist, director al teatrului Excelsior, societar de onoare al Teatrului Național București.

S-a născut la 22 aprilie 1924, la București. Actorul obișnuia să glumească, afirmând că s-a născut „în aceeași zi cu Shakespeare. E drept că nu în același an, el fiind ceva mai grăbit”.^[4]Părinții săi proveneau din regiunea Moldovei: mama, Ana, era din zona Neamțului, iar tatăl, Gheorghe, din zona Romanului. Ion Lucian a urmat cursurile Liceului „Matei Basarab”, susținând un bacalaureat științific în 1942. În școală a fost un elev silitor, uneori premiant, și, spre dezamăgirea părinților și a profesorilor, a refuzat cariera de inginer și a dat admitere la Academia de Artă Dramatică.^[5]

Ion Lucian în rolul Nae Girimea din comedia D-ale carnavalului de I.L. Caragiale.

În 1940, datorită faptului că tatăl său rămăsese să administreze uzinele electrice din Dobrogea, iar banii familiei erau tot mai puțini, Ion Lucian a început să dea meditații la matematici și să realizeze desene colegilor, apoi a făcut figurație la Teatrul Național. Elevii nu aveau voie la acea vreme să frecventeze teatrele și cinematografele, așa că Lucian a dat admitere la Academia de Artă Dramatică în 1941 (când era încă elev în ultimul an de liceu) și a fost admis, deși nu avea bacalaureat, după ce a recitat poezia „Oltul” de Octavian Goga. A frecventat timp de un an liceul și academia, iar în toamna anului 1942, după bacalaureat, a dat concurs (cu dispensă) pentru unul din cele cinci posturi de actor la Teatrul Național și a fost admis, deși erau 163 de candidați. Primul său rol ca actor a fost în piesa Castiliana de Lope de Vega.^[6] I-a avut ca profesori la academie pe Ion Manolescu(pe care-l considera părintele său spiritual), Maria Filotti, Marioara Voiculescu, Marietta Sadova și Gheorghe Timică, iar actorul George Calboreanu a exercitat o influență puternică în formarea sa etică prin exemplul personal de conștiinciozitate.^[7]

Ion Lucian a fost, pe rând, actor la Teatrul Național București (1942-1945), Teatrul de Operetă Alhambra (1945-1947), Teatrul Municipal din București (1947-1952), Teatrul Actorului de film „C. Nottara” (1952-1956), Teatrul Municipal din București (1956-1960) și Teatrul de Comedie (1960-1964), director fondator al Teatrului „Ion Creangă” (1964-1972), actor la Teatrul de Comedie (1972-1990), director fondator și actor al Teatrului Excelsior (1990) și societar de onoare la Teatrul Național (cumul cu Excelsior) (din 2002).

A fost internat pe 11 martie 2012 la Spitalul de Urgență Floreasca din București cu suspiciune de bronhopneumonie și anemie.^[8] Pe 31 martie 2012, soția actorului, Paula Sorescu-Lucian, și unele surse medicale au confirmat decesul acestuia la ora 21.15 (UTC+3)

Roluri:

Perioada 1942-45 – Teatrul Național București - 74 de roluri dintre care:

• Gulita din “Coana Chirița“ de T. Mușatescu după Vasile Alecsandri
• Poetul Tulipă din “Mioara“ de Camil Petrescu
• Simon Bliss din “Familia Bliss” de Noel Coward
• Jaques din “Silvette” de V. Eftimiu
• Nicolas și Scarciafico din “Prințesa îndepartata” de Ed. Rostand
• Tânarul din “O vară la moșie” de Guido Bondi
• Magnasco din “Astă seară se joacă fără piesă” de Pirandello
• Hlestacov din “Revizorul” de Gogol
• Florindo din “Mincinosul” de Goldoni
• Mickey din “Fascinație”

Teatrul Municipal

• Boby 2 din “Insula” de M. Sebastian
• Valentin din “Nu se știe niciodată” de G. B. Shaw
• Svadea din “Liubov Iarovaia”
• Marinarul șchiop din “Uraganul” de B. Belloțerkovski
• Bufonul Tuchstone și Le Beau din “Cum vă place” de W. Shakespeare
• Andrei din “Dragoste pentru 3 portocale” după C. Gozzi
• Tristan din “Căinele grădinarului”de Lope de Vega

Personaje importante din:

• “La telefon Tamirul” de Al. Galici
• “Cu pâine și sare” de Lascăr Sebastian
• “Pace pe pamânt” de Sklar și Matz
• “Vadul nou” de L.Demetrius
• “Fetița și ursul” de Surinov

Grădina Boema (Teatrul Papagalul)

• Nepotul din “Puricele în ureche”, Feydeau
• Rolul principal din “Bani peșin“, adaptare de Sergiu Milorian

Studiourile Hunnia Budapesta

• Mircea din filmul “Două lumi și o dragoste”, regia V. Gertler, 1945

Teatrul de Operetă 1945-47

• Gustl din “Țara surâsului”
• Tony din “Prințesa Circului”

Teatrul Municipal 1956-58 Regia artistică la:

• “Cocoșelul neascultător” (și rolul ursului) de Ion Lucian
• “Harap Alb“, după Ion Creangă, de Dan Nasta
• “Momente și schițe” de I. L. Caragiale

Studioul actorului de film Nottara Roluri principale în:

• “Mincinosul” de Goldoni, rolul Lelio și regia artistică
• “Fotoliul 16” de Rozov, rolul Sudakov
• “Nud cu vioara” de Noel Coward
• “Iașii în carnaval” de Vasile Alecsandri
• “Patriotica Română” de Mircea Ștefănescu
• “O felie de lună” de Aurel Storin
• “Familia” (viața lui Lenin. Procurorul Necliudov)
• „Mușchetarii Măgariei Sale” de Ion Lucian (și regia)
• Regia la “Nota zero la purtare” de O. Sava și Stoenescu

Teatrul de Comedie 1960-64

• “Celebrul 702” de Al. Mirodan
• Jean din “Rinocerii” de Eugen Ionesco
• Frații Bullinger (rol dublu) din “Sweik în al II-lea război mondial” de B. Brecht
• Fairchild din “Gally Gay“ de B. Brecht
• Mr. Jourdain și Harpagon din “Moliere la Comedia”
• Reporterul din “Procesul d-lui Caragiale“ de M. Ștefănescu

1964 - 1972 Director - fondator Teatrul Ion Creangă

• Regia dramatizării “Harap-Alb” după I.Creangă
• Rolul “Ursul” și regia “Cocoșelul neascultător” varianta I.Creangă
• Rolul „Ursul” și regia “Mușchetarii ...Măgăriei–Sale“ de Ion Lucian
• Rolul “Bătrânul dresor” din “Poveste neterminată” de A. Popovici
• Regia și diferite roluri în “N-ați văzut dvs. Un tată ?” de Ed. Jurist și I. Mustață
• Regia și roluri diferite în „Cinci săptămâni în...balcon” de Ed. Jurist și I. Mustață
• Regia dramatizării “Cei trei mușchetari” de Alex. Dumas
• Rolul Pantalone din “Regele Cerb” de Carlo Gozzi
• Regia spectacolului “Răs și lacrimi” după Carlo Gozzi
• Rolul Izmail și regia “Toate pânzele sus!” de Guido Bondi după R. Tudoran
• Regia “Nota zero la purtare” de O. Sava și V. Stoenescu, versiunea I. Creangă
• Rolul Profesorul și regia “Aterizare forțată” de Frigyesy
• Regia și rolul Dobre din “Drumul e liber” de Ion Lucian și V. Puicea
• Rolul Bodnârescu din “Eminescu și Veronica” de A. Bocancea
• Regia la “Romeo și Janette” de Anouilh
• Regia la “Salut voios!”de Jurist și Mustață
• Rolurile “Viciile” - Șeful trupei, Zapciul, Cârciumarul, Cucoana, Boierul, Tâlharul 5
• Moartea din “Snoave cu măști” de Ion Lucian și V. Puicea
• 1974 - Rolul Mosca din “Volpone”, Teatrul de Comedie
• Rolurile Mr.Jourdain și Harpagon din spectacolul “Moliere“
• Rolul principal din “Camera de alături“, Teatrul Național
• Regia artistică “Pinocchio” Roma – Italia
• Rolul Cristinoiu din “Opinia publică”, Teatrul de Comedie
• “Viciile” (opt roluri) din “Snoave cu măști” la Theatre Gros Cailloux Caen-Normandie, Franța
• “Opus 1... singur“, one-man show (24 de roluri), Teatrul de Comedie

1979 Regie “Muschetarii... Magariei-Sale“ de Ion Lucian

1980 Rolul Producatorului din “Cinema“, Teatrul de Comedie

1981 Rolul Tatălui din “Turnul de fildeș“ de Rozov, Teatrul de Comedie; Vandergelder din “Petitoarea“, Teatrul de Comedie; Regia, “Snoave cu Masti“, Teatrul din Oradea

1982 “Imaginile sunt imagini“ de Eugen Ionescu, rolul tatălui și regia spectacolului; “Strigoiul din Kitahama“ de Kobo Abe, Teatrul de Comedie; Regia “Marry Poppins“, Teatrul Național Timișoara; Rolul principal din “Pepere L’ amoral“ de Brigitte Sarthou, Theatre L’Ille de France, Paris, Franța

1983 Regia “Cocoselul neascultator“, Osaka, Japonia; Regia “Haina cu doua fete“, Teatrul Național Timișoara; Regia “Cocoșelul neascultător“; Regia și rolul principal din “Les contes“ de Eugen Ionesco, Theatre L’Ile de France, Paris

1984 Rolul Georges-Onica Vlasca din “patriotica Romana“, Teatrul de Comedie; Rolul Mosului din filmul “Rămășagul“ de Ion Popescu-Gopo; Regia “Cenușăreasa“, Teatrul Valah din Giurgiu

1986 “Viciile“ (opt roluri) din “Snoave cu măști“ (în limba japoneză, pentru turneul din Japonia, 170 zile)

1987 Regia si rol in “Cenușăreasa“, pentru turneul din Japonia, 120 de zile

1988 Regia “Trei gemeni venețieni“, Teatrul Valah din Giurgiu; Regia și rolul Generalului din “Scaiul“, Teatrul de Comedie

1989 Regia „Hoțul sentimental” de Tudor Popescu, T.E.S.

1990 Înființarea Teatrului Excelsior; Regia și rolul principal, Tatăl, în „ Nu treziți un copil care visează” de E. Ionesco; Regia „Celimare-le bien aime” Teatrul L. S. Bulandra; Rolul principal din „Protest” de V. Havel, Teatrul de Comedie

1991 Regia „Lovește-l pe aproapele tău”, Teatrul din Botoșani. Rolul „Omelette” din „Căsătoria” de Gogol

1992 Cadâr, din „Ianche, Tache și Cadâr”, Compania Radu Beligan. Pepere (rolul titular) din Pepere Lamoral și regia, Teatrul EXCELSIOR

1993 „Stăpânul universului”, rol principal în serialul american Time Warrior Stud. Castel. Regia și rol principal în „Are tata fată mare” de M.Maxi- Teatrul C.Tănase

1994 Premiile G. Timică și Al. Giugaru pentru activitate. Regia și rol „Fratele” din „Doctorul minune” de H. Popescu, Teatrul C. Nottara. „Maiorul” din „Jocul de-a vacanța”, film TVR

1994 Fouche din „Supeul” de Brissville, Teatrul Odeon

1995 Rolurile principale din „Acvarium” și „Trafic” de L. Calaferte

1996 Regia „Nebuniile iubirii” de Dan Tărchilă, Teatrul din Buzău

1997 Regia „Scaiul” Teatrul din Brașov Regia și rolul Al.Willis din „Băieții de aur” de Neil Simon Regia și rolul principal din „Balul de cristal” Teatrul C. Tănase Tatăl din „Caut dog dalmațian!” Producție teatrală TVR

1998 Regia și rol principal din „Ah!bacalaureatul!” Teatrul din Buzău Regia și rol principal din „ Vin americanii” Teatrul C. Tănase

1999 One man- show „Le grenier” spectacol special pentru sărbătoarea francofoniei în Bretagne. Regia la „Aladin și lampa fermecată”, Teatrul Excelsior. Trahanache din „Scrisoarea pierdută”, Teatrul Național București

2000 Regia „Nota zero la purtare”, Teatrul C. Tănase. Regia „Uite tata,nu e tata!”, Teatrul Evreesc de Stat. Taus din „Ceasornicăria Taus”, Teatrul Mundi

2001 Ion Creangă din „Prosta omenească” Teatrul Excelsior Regia la „Băieții de aur” cu trupa IDISHSPIEL din Tel-Aviv ( premiată ca „cel mai bun spectacol al anului) Regia”Frumoasa și besta” Teatrul Excelsior Premiul UNITER pentru întreaga activitate

2002 Premiul UNITER pentru întreaga activitate pentru copii și tineret Iorgu Langada din „Escu...” Teatrul de Comedie Marele preot din „Legenda ultimului împărat”Teatrul Național

2003 Tatăl din „Iubire” de L.Barta Teatrul Național

2004 Regia „Val-Vârtej și vasul fantomă” de O.Sava Teatrul Excelsior

Regia și text „Inimă de piatră” după W.Huff, Teatrul Excelsior Rolul „Maiorul „din „Jocul de-a vacanța” Teleplay TVR Regia „Dr.Minune „ de H.Popescu Teatrul Nottara 1995 Rolul principal din „Don – Juan din Ramat-Gan”, Tel-Aviv-Israel Taus din „Ceasornicăria Taus” de Gelu Naum, Teatrul Mundi

Filmografie:

• Alo? Ați greșit numărul (1958) - regizorul
• Rămășagul (1985) - moșneagul

* 2016: Gheorghe Vrabie (n. 21 martie 1939, Călinești, județul Bălți; d. 31 martie2016, Chișinău) a fost un artist plastic, grafician din Republica Moldova, autorul Stemei de Stat a Republicii Moldova, al Stemei și al Drapelului municipiului Chișinău, al valutei naționale și a fost supranumit "Tatăl leului moldovenesc”.

A studiat la Academia de Pictură, Arhitectură, Sculptură „I. Repin” din Sankt Peterburg, în perioada 1962-1967. A debutat în 1961. A ilustrat pe parcursul anilor mai multe volume din literatura romană și universală. Interesul artistului s-a îndreptat spre asemenea autori ca Mihai Eminescu, Ion Druță, Grigore Vieru, Dante, Longos, Paul Valery. Grafica de carte semnată de Gheorghe Vrabie se remarcă prin siguranța liniei, precizia subiectului, rafinamentul executării.

Gheorghe Vrabie a realizat ciclul de lucrări intitulat „Hipismul”. Împreună cu soția sa, Dorina Cojocaru face mai multe lucrări în mozaic.

A deschis expoziții personale în Republica Moldova și în străinătate. Printre acestea se numără cele inaugurate la Uniunea Scriitorilor, Muzeul Național de Istorie și Arheologie, Casa Naționalităților, Ambasada României în Republica Moldova, Biblioteca Națională, Centrul de Expoziții „Constantin Brâncuși” al UAP. A expus la Galeria de artă de la „Casa Cărții” din Iași, la Casa centrală a Scriitorilor din Moscova, în Sala Centrală a Uniunii Artiștilor Plastici din Odesa.

Gheorghe Vrabie a participat la manifestări expoziționale la București, Moscova, Sankt-Petersburg, Bratisalava, Viena, Washington, Alma-Ata, Plovdiv, precum și în orașe din România (Bacău, Botoșani, Moinești). De-a lungul timpul a fost invitat la diverse tabere de creație, ateliere, simpozioane în România, Federația Rusă, Letonia, Lituania, Ungaria.

Vrabie a obținut Premiul I pentru grafică la concursul organizat de Academia de Artă din Sankt Petersburg - 1964, Premiul concursului organizat pentru elaborarea stemei de Stat a Republicii Modova- 1990, Premiul Uniunii Artiștilor Plastici din Moldova - 1999. În 1998 a primit distincția Maestru în Artă, iar în 2000 - medalia Eminescu.

În 2010, Gheorghe Vrabie a fost decorat cu cea mai înaltă decorație de stat a Republicii Moldova, „Cavalerul Ordinului Republicii”

* 2016: Dame Zaha Hadid (în arabă زها حديد‎ Zahā Ḥadīd, n. 31 octombrie 1950, Bagdad, Irak – 31 martie 2016, Miami, Statele Unite) a fost o arhitectă cu dublă cetățenie, irakiană și britanică.

După ce a absolvit Universitatea Americană din Beirut, și-a început cariera în Londra. A fost prima femeie care a obținut Premiul Pritzker(2004) și a care primit medalia de aur decernată de Institutul Regal al Arhitecților Britanici (RIBA). A fost și laureată cu Premiul Sterling în 2005. A proiectat, printre altele, Centrul Acvatic din Londra, Cl�ădirea Operei din Guangzhou și Căpitănia portului Antwerpen. Pentru realizările sale i s-a acordat titlul de Doamnă-comandor al Ordinului Imperiului Britanic (DBE) în 2012.

A murit în urma unui atac cardiac pe 31 martie 2016.

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Sfințit Mc Ipatie, episcopul Gangrei; Sf Mc Veniamin, diaconul