2. /30 MAI 2022 - ISTORIE PE ZILE: Decese; Sărbători

Decese

·       1159 - A decedat Vladislav al II-lea Exilatul (n. 1105), Mare Duce al Poloniei și Duce de Silezia, din anul 1138 până în 1146.

Vladislav al II-lea Exilatul (n. 1105 – d. 30 mai 1159) Mare Duce al Poloniei și Duce de Silesia, din anul 1138 până la expulzarea sa în 1146 – foto – ro.wikipedia.org

·         1252: Ferdinand al III-lea, supranumit și Ferdinand cel Sfânt, (n. 30 iulie sau 5 august 1199 în Zamora; d. 30 mai 1252 în Sevilla) a fost rege al Regatului Castiliei și din anul 1230 rege al Castiliei și al Leónului.

Ferdinand a fost fiul regelui Alfonso al IX-lea al Leonului(1171-1230) și al Berenguelei de Castilia. Prin moartea tatălui și al unchiului său devine în anul 1230 regele regatului unit al Castiliei și al Leónului. Acest lucru i-a permis monarhului să înceapă campania împotriva maurilor din Peninsula Iberică. Ferdinand obține mai multe victorii contra lor, printre care mai importante sunt bătălia de la Jerez de la Guadiana 1233, cucerirea Córdobei în 1236, a Jaénei în 1246, și a Sevillei în 1248. Regatul său va ajunge să ajungă în sud până la mare, numai Califatul de la Granadarămâne necucerit de spanioli. Aceste acțiuni de cucerire au fost urmate de izgonirea maurilor de către creștini din ținuturile cucerite.

În timpul domniei sale au fost întemeiate mai multe biserici, precum Catedrala din Toledo.

Când tatăl lui Ferdinand, Alfonso IX de León, a murit în 1230, voința sa a fost ca împărăția sa să fie dată fiicelor sale Sancha și Dulce, din prima căsătoria cu Teresa de Portugalia. Însă Ferdinand a contestat testamentul și a pretins moștenirea pentru el. S-a ajuns la un acord, negociat în primul rând între soțiile regelui decedat, Berengaria și Teresa, semnat la Benavente la 11 decembrie 1230, prin care Ferdinand primea împărăția Leonului, în schimbul unei despăgubiri substanțiale de bani și terenuri pentru surorile sale vitrege, Sancha și Dulce. Ferdinand a devenit astfel, primul suveran al ambelor regate de la moartea lui Alfonso al VII-lea, în 1157.

La începutul domniei sale, Ferdinand a avut de a face cu o rebeliune a Casei de Lara. Ferdinand a anexat o parte din cuceririle sale direct în coroana Castiliei, iar alții au primit sau au fost organizați în calitate de state vasale sub guvernarea musulmanilor. În afara de aceste state vasale, guvernarea creștină devenise greu de manevrat printre subiecții musulmani. Acest lucru a dus în cele din urmă la revoltele Mudejar din 1264-1266, care a dus la expulzarea în masă a populațiilor musulmane. Ferdinand al III-lea a avut grijă să negocieze cu atenție cu alți regi creștini, pentru a evita un conflict, de exemplu, tratatul de Almizra (26 martie 1244), care a delimitat Murcia cu James I de Aragon.

Până în momentul morții sale din 1252, Ferdinand i-a oferit fiului său și moștenitorului, Alfonso al X-lea, un regat extins masiv. Granițele noului stat castilian stabilit de Ferdinand avea să rămână neschimbat până la sfârșitul anilor 1400. Ferdinand a fost înmormântat în Catedrala din Sevilla de către fiul său, Alfonso al X-lea. Mormântul lui este înscris în patru limbi:. Arabă, ebraică, latină, și o versiune timpurie a castilienei. El a fost canonizat ca Sfântul Ferdinand de către Papa Clement al X-lea în 1671.

Ferdinand al III-lea

Ferdinand al III-lea, secolul XIII, miniatură

* 1422: Taejong de Joseon (n. 13 Iunie 1367 - d. 30 Mai 1422), a domnit între anii 1400-1418, și a fost al treilea rege al dinastiei, și tatăl regelui Sejong cel Mare de Joseon.

S-a născut cu numele de Yi Bang-won, al cincilea fiu al regelui Taejo, și a fost catalogat drept oficial al dinastiei Goryeo în 1382. Și-a ajutat tatăl în relațiile cu poporul și figurile guvernamentale importante. În 1388 a fost trimis în China pentru a menține relațiile bune cu dinastia Ming. Taejong și-a ajutat de asemenea tatăl în formarea noii dinastii, și anume cea a Joseon, prin eliminarea oficialilor confucianiști puternici cum a fost Jeong Mong-ju care rămăsese loial dinastiei Goryeo.

În 1392 îl ajută pe tatăl său în răsturnarea fostei dinastii și în fondarea Joseonului. Credea că va fi ales ca succesorul al tatălui său, dar fratele său vitreg mai tânăr, Yi Bang-seok (prințul Uian) a fost ales în defavoarea sa, deoarece atât Taejo cât și primul ministru Jeong Do-jeon îl favorizau pe cel din urmă și se temeau de politica împotriva nobililor pe care Taejong dorea să o instituie. În 1398 a condus o revoltă împotriva lui Jeong Da-jeon si Yi Bang-seok, exterminând facțiunea ministrului și omorându-și frații și pe mama lor, regina Sindeok. Apoi l-a împins pe fratele său, Jeongjong să fie prinț moștenitor. Dezamăgit, Taejo abdică în 1399 iar Jeongjong accede la tron. În 1400, generalul Bak Po dezamăgit de faptul că Taejong nu l-a răsplătit pentru ajutorul dat în revolta din 1398, s-a aliat cu fratele lui Taejong, Yi Bang-gan (prințul Hoean) împotriva acestuia. Taejong învinge cu succes trupele fratelui sîu, îl execută pe Bak Po, iar pe fratele său îl trimite în exil. Regele Jeongjong care se temea de acțiunile fratelui său, îl numește prinț moștenitor și abdică în același an, Taejong devenind astfel al treilea rege al dinastiei Joseon.

Regele Taejong și-a început domnia prin a interzice existența oricăror trupe militare private, absorbind soldații privați ai nobililor sau prinților în armata statului și eliminând opoziția guvernului. De asemenea a schimbat sistemul politic, creând un guvern central puternic și o monarhie absolută. A promovat Confucianismul, care era mai mult o filozofie politică decât o religie, și a interzis Budismul promovat de regii Goryeo. A închis multe temple construite de regii Goryeo, a confiscat averile acestora și le-a introdus în patrimoniul statului. Tot el a introdus sistemul Hopae, de identificare a populației prin înregistrarea numelor și a rezidenței, pentru a controla mișcarea oamenilor. A instalat de asemenea o tobă mare în fața curții regale, unde oamenii obișnuiți puteau veni pentru a se consulta cu regele, dacă aveau diverse probleme. În ceea ce privește relațiile externe, a atacat la granița de nord manciurienii, iar pe coasta de sud, pirații japonezi. Taejong este de asemenea cunoscut pentru invazia Oei în insula Tsushima în 1419. A promovat publicațiile, comerțul și educația. A fondat și încurajat Uigeumbu, garda regală și poliția secretă în același timp. În 1404 mută capitala înapoi la Hanyang (Seul), și apoi abdică în 1418, lăsându-l la tron pe fiul său, care avea sa devina Sejong cel Mare de Joseon.

Yi Bang-won

Statui din piatra cu generali si oameni de stiinta stand in fata mormantului Regelui Taejong

·         1431: Ioana d'Arc (Ioana de Arc, Fecioara din Orleans; în franceză Jeanne d'Arc; n. 6 ianuarie 1412 – d. 30 mai 1431) este una din figurile emblematice ale Franței și sfântă a Bisericii Catolice dar și foarte controversată întrucât unii autori au considerat că era schizofrenică (auzea voci).^[4][5][6][7] A fost supranumită de naționaliștii francezi Fecioara din Orleans și i s-a atribuit faptul că, în urma unor viziuni, Dumnezeu i-a spus să elibereze pământurile Franței care erau dominate de Anglia după Războiul de 100 de ani (1337–1453).

Născutã în ianuarie 1412, la Domrémy, (Burgundia; azi provincia Lorena), Fecioara din Orleans este considerată cea mai importantă figură din Evul Mediu francez. Ioana a afirmat de nenumărate ori ca auzea voci de origine divină (considerate astăzi simptome ale schizofreniei), voci care-i porunceau să mobilizeze armata în lupta pentru eliberarea Franței de sub dominația engleză. Trimisă să conducă trupele franceze care asediau cetatea din Orleans, Ioana d’Arc a reușit să o cucerească în doar 9 zile (afirmație falsă, contrazisă de realitatea istorică). După mai multe victorii în serie, ea a contribuit la încoronarea regelui Carol al VII-lea la Catedrala de la Reims.

În anul 1415, francezii sunt învinși de către Henric al V-lea la Azincourt. După această victorie, regele Angliei întreprinde cucerirea sistematică a Franței. Mai mult decât atât, prin rușinosul tratat de la Troyes – consecință a asasinării ducelui de Burgundia, Ioan fără Frică, de către oamenii Delfinului, viitorul Carol al VII-lea; Henric al V-lea reușește să se facă recunoscut drept moștenitor al coroanei Franței. Fiul lui Carol al VI-lea și al lui Isabeau de Bavaria este renegat de propria mamă și considerat bastard. Tronul Franței este promis fiului lui Henric al V-lea, căsătorit cu Caterina de Valois (fiică a lui Carol al VI-lea).

Delfinul (viitorul Carol al VII-lea) se refugiază la Bourges; Chinon și Bourges fiind capitalele sale. Domnește numai la sud de Loara și legitimitatea lui este din ce în ce mai mult pusă la îndoială. Restul Franței, inclusiv Parisul, cucerit de anglo-burgunzi în anul 1418, aparține englezilor. Robită, populația franceză se află într-o stare jalnică.

Ioana auzind „vocile”. (Jules Bastien-Lepage, 1879)

În februarie 1429, tânără, acum în vârstă de 16 ani, pornește spre Chinon. Anturajul Delfinului încearcă să-l convingă că demersul ei poate fi o capcană. Soacra acestuia, Iolanda de Aragon - care avea o mare influență asupra sa - insistă s-o primească, pentru că a auzit de „puterile” Ioanei. Carol hotărăște să o pună la încercare. Fata îl recunoaște „după un semn” și îi dezvăluie patru profeții.

Timp de trei săptămâni este interogată de prelați și teologi care încearcă să verifice dacă spune adevărul. Dată pe mâna moașelor, pentru a confirma dacă este virgină, cum pretinde, Ioana spulberă orice îndoială asupra sa. I se dau armură, stindard și escortă. Cât despre spadă, unii spun că i-ar fi dat-o căpitanul de Veaucouleurs, iar alții susțin că ar fi găsit-o în biserica Sainte-Catherine-de Fierbois, după cum îi indicaseră „vocile”.

Oamenii de arme acceptă să i se supună. Istoricii apreciază ca uluitor faptul că tânăra se face ascultată de bărbați ce nu au obișnuința disciplinei. Venirea ei îi redă încrederea Delfinului, care aștepta impasibil căderea Orleansului, aflat de multă vreme sub asediul armatei comandate de Talbot.

Conform legendei, la 29 aprilie, Ioana intră în oraș, alături de Dunois. Peste cinci zile cade unul dintre puternicele forturi pe care englezii le construiseră pentru blocarea Orleansului. La 7 mai, fata constrânge șefii militari francezi, mai mult decât sceptici, să ordone asaltul unei noi fortificații care stopa accesul pe podul Loarei. Rănită la umăr de o săgeată, conduce, totuși, asaltul. Cu stindardul în mână, comandă soldaților să „spargă” fortăreața. Se supun și succesul nu întârzie să vină. A doua zi, Talbot ridica asediul.

Dar adevărul istoric dezvăluit recent este altul: Ioana ajunge la Orleans la o săptămână după ce englezii ridicaseră asediul. Legenda continuă: Vestea împlinirii primei profeții a Ioanei este răspândită în întreaga Franță. Toată lumea vede în acest prim triumf semnul că este trimisul lui Dumnezeu.

Însă Fecioara din Orleans nu face aceeași impresie asupra englezilor. Ei râd mai ales când, înainte de fiecare bătălie, le trimite mesaje de curtoazie, prin care le cere să plece de bună voie acasă. Este pentru prima oară, după multă vreme, când trupele franceze îi înving pe englezi, reușită cu consecințe psihologice profunde. Victoriile se țin lanț. La 18 iunie, la Patay, armata engleză, condusă de Falstaff și Talbot, este din nou înfrântă.

Ioana d'Arc în capela regelui Carol al VII-lea. (pictură de Dominique Ingres, 1854)

Ioana îl convinge pe Delfin să profite de avantajul obținut și să accepte să-l conducă la Reims, pentru a fi uns rege, după cum i-au comandat „vocile”. În pofida sfaturilor înțelepților, ale prudenților și intriganților, se supune planului său. După 15 zile de călătorie triumfală, Ioana și Delfinul intră în Reims.

Carol al VII-lea este uns rege în prezența ei și a stindardului. Se împlinește a doua profeție. Arhiepiscopul Regnaud de Chartres îndeplinește ritualurile solemne. Ungerea alungă ultimele îndoieli asupra legitimității Delfinului și este esențială pentru ca poporul să-l considere singurul și adevăratul suveran. Ioana d'Arc vrea să profite de elanul popular și să continue lupta, pentru a-i alunga din întreaga țară pe englezi. Însă regele tergiversează. Iolanda de Aragon îl sfătuiește de această dată să nu o mai sprijine. Carol al VII-lea semnează un acord cu anglo-burgunzii pentru încetarea momentană a ostilităților. Încep eșecurile pentru Fecioara din Orleans. Participă la o serie de lupte fără glorie. Se spune că „vocile” încetaseră să-i mai vorbească, după ungerea regelui. Ducele de Burgundia asediază Compiegne-ul în anul 1430. Ioana vine în ajutorul orașului.

La 24 mai (1430), este făcută prizonieră de către un cavaler burgund, care o capturează în timp ce încearcă să iasă din încercuire. Eroina pune la cale o evadare, însă Jean de Luxembourg o vinde regelui Angliei, care o închide la Rouen. Carol al VII-lea nu o ajută, cu toate că ea este convinsă că o va răscumpăra. Este acuzată de erezie de către Universitatea din Paris, care cere să fie judecată de tribunalul Inchiziției. La 24 mai 1431, în cimitirul din Rouen, fata semnează printr-o cruce (nu știa să scrie) actul de abjurare. Se spune că ar fi fost mințită că hârtia conține altceva. Cert este că, două zile mai târziu, fecioara din Orleans retractează. Este arsă pe rug, la 30 mai, în piața Vieux-Marché din Rouen. Moare strigând numele lui Iisus Hristos, convinsă că și-a îndeplinit misiunea.

Este adevărat că Carol al VII-lea nu a făcut nimic pentru eliberarea eroinei. Totuși, nu a uitat-o cu totul. El este inițiatorul procedurii care anulează sentința din 1431. Cere ca procesul Ioanei să fie declarat nedrept, pentru a rezulta că ajutorul pe care i-l dăduse provenea de la Dumnezeu. Ordonă să se demonstreze că judecătorii au fost nedrepți și că englezii îi voiau moartea. Inocența fetei este foarte importantă pentru legitimitatea sa ca suveran. Sentința este anulată în 1456. Ioana d'Arc este reabilitată. Dar reabilitarea este limitată. Nimeni, nici la curte, nici în sânul bisericii, nu dorea, la acea vreme, sanctificarea sa. Este beatificată abia în 1905, în scopul întăririi Partidului catolic, în momentul în care Republica franceză se pregătea să voteze legea separării Bisericii de stat. Ioana este sanctificată (canonizată) abia în anul 1921, când în fruntea Franței se afla o putere de dreapta.

Sfânta Ioana d'Arc

Arderea pe rug. (Anton Hermann Stilke, 1843)

·         1574: Carol al IX-lea (27 iunie 1550 - 30 mai 1574) născut Charles-Maximilien, a fost rege al Franței, din 1560 până la moartea sa. Fiul lui Caterina de' Medici și a lui Henric al II-lea al Franței, la doar zece ani a urcat pe tronul Franței după moartea prematură a fratelui său, Francisc al II-lea. În timpul domniei sale, Franța era zguduită de războaiele religioase, în ciuda eforturilor pacifiste ale mamei sale. A rămas în istorie pentru masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu, care a avut loc în timpul domniei sale. A murit în 30 mai 1574, la Vincennes cu o lună înainte de a împlini 24 de ani, de pleurezie.

Născut la Saint-Germain-en-Laye în 27 iunie 1550, a fost al treilea fiu și al cincilea copil, dintre cei zece copii ai Caterinei de' Medici și a lui Henric al II-lea al Franței. Este numit duce de Angoulême, iar după moartea fratelui său Ludovic, primește titlul de duce de Orléans. Botezat în religia catolică, îi are ca nași pe Henric al II-lea de Navara și Maximilian al II-lea, Împărat Roman, iar nașa sa este Renée a Franței, Ducesă de Ferrara(fiica lui Ludovic al XII-lea al Franței și a lui Anne de Bretania), mătușa sa. Urcă pe tronul Franței după moartea prematură a fratelui său Francisc al II-lea. Avea zece ani, iar Caterinei de Medici îi este încredințată regența până la majoratul lui Carol. Este încoronat la catedrala din Reims la 5 mai 1561. A prezidat Stările Generale reunite la Orléans, din 13 decembrie 1560 până în 31 ianuarie 1561. Prințul de sânge Antoine de Bourbon este numit locotenent general al regatului.Urcat pe tron, Carol ereditează un regat pe cale de a fi împărțit între catolici și protestani. Dar fiind prea tânăr, Caterina primește regența până în 1563. Caterina împreună cu cancelarul Franței Michel de l'Hôpital duc o politică pacifică, încercând să aplaneze conflictele dintre cele două facțiuni religioase. Cu Colocviul de la Poissy din 9 septembrie 1561, regina mamă speră să găsească o cale de înțelegere între partea catolică, reprezentată de cardinalul de Lorena și partea protestantă, reprezentată de Théodore de Bèze^[1], dar nici un acord nu este acceptat. Se autodizolvă fără aprobarea Caterinei în 13 octombrie 1561 ^[2], iar incidentele se multiplică în provincie împărțite în acte iconoclaste și violențe fizice. În 16 noiembrie 1561 masacrul de la Cahors, în care își pierd viața treizeci de protestanți confirmă acest eșec. În 17 ianuarie 1562, Edictul de la Saint-Germain-en-Laye, permite protestanților, practicarea cultului lor în sate și în suburbiile orașelor^[3]. Cu Masacrul de la Wassy din 1 martie 1562^[4], opera ducelui de Guise, izbucnește primul război religios. Ducele a spus că a fost un accident regretabil, dar pe străzile Parisului este primit cu ovații, iar protestanții cer răzbunare^[5]. A fost fitilul care a aprins războiul, iar în următorii treizeci de ani Franța se va afla într-o stare de război civil sau armistițiu armat. Prințul de Condé și Amiralul Coligny se aliază cu Anglia și încep să cucerească oraș după oraș în Franța^[6]. Sunt învinși la Dreux de către ducele de Guise în 19 decembrie 1562. Louis de Condé este făcut prizonier, iar căpetenia catolicilor, Montmorency este capturat de protestanți. În 24 februarie ducele de Guise este asasinat^[7]. După asasinarea ducelui de Guise se semnează pacea prin Edictul da la Amboise, numit și Edictul de Pacificare în 19 martie 1563. În 19 august în același an Carol este declarat major, dar regina mamă continuă să exercite puterea în numele lui.Edictul de pace de la Amboise nu satisface pe nimeni și este rău aplicat: interzice practicarea cultului protestant în orașe, unde protestanții sunt majoritari în numeroase funcții importante și sunt proprietari a numeroase provincii. În martie 1564, Caterina și fiul său Carol pornesc într-o călătorie prin Franța, marele tur al Franței, care durează doi ani. Scopul acestei călătorii era să-l facă cunoscut poporului pe Carol și să-i arate regatul fiului ei. Această călătorie permite și pacificarea regatului. În călătoria lor trec prin unele din cele mai agitate orașe al regatului: Sens, Champagne, Troyes. Cortegiul iese din Franța în 30 aprilie 1564, pentru a se opri la Bar-le-Duc până în 9 mai. Are loc botezul lui Henri, fiul lui Charles al III-lea de Lorraine și al soției sale Claude de Valois, iar Carol al IX-lea și Filip al II-lea, reprezentat de contele de Mansfeld, guvernator al Luxemburgului, sunt nașii copilului. Caterina mulțumită că i-a reunit pe Carol și fiica sa preferată Claude, nu reușește însă să se întâlnească cu fiica sa mai mare, regina Spaniei, Elisabeta. Turul Franței continuă trecând prin Ligny-en-Barrois, Dijon, Mâcon, oraș strategic pe Saône, iar în valea Ronului traversează Roussillon, Valence, Montélimar, Avignon. După o oprire de trei săptămâni, turul continuă spre Salon-de-Provence, unde Caterina îl întâlnește pe astrologul său Nostradamus, apoi în Aix-en-Provence, unde este parlamentul din Provence. Suita regală ajunge la Toulon și Marsilia, în 1564 unde poporul îi sărbătorește și apoi părăsește o Provence pacificată. În orașele protestante ale Gasconiei sunt primiți cu respect, nimic mai mult. Toulouse și Bordeaux sunt mai liniștite, fiind în mâinile catolicilor. Marele tur se îndreaptă spre Bayonne (14 iunie) și se oprește la Mont-de-Marsan pentru două motive: Caterina dorește să o întâlnească pe fiica sa, Elisabeta soția lui Filip al II-lea și să negocieze un tratat cu Spania, care eșuează. În iulie Gascogne este din nou traversată, apoi în august și în septembrie, valea Charente: în această regiune, comunitatea protestantă este în minoritate, iar protestanții aplică reticenți Edictul de la Amboise. Peste tot întâlnesc o mare loialitate față de rege. Singurele probleme sunt la La Rochelle, unde protestanții se arată nemulțumiți și la Orléans, unde convoiul este primit cu o revoltă. În 1566 regele se oprește la Moulinsunde are loc reforma judiciară, Edictul de la Moulins(Grande ordonnance des Moulins) și puterea regală este extinsă.În 1566 la Pamiers în ciuda păcii, ostilitățile reîncep:protestanții iau cu asalt bisericile catolice. Represiunea catolică este feroce: 700 de calviniști sunt uciși la Foix. În august 1567, în urma unei tentative de răpire a regelui de către protestanți, reîncepe războiul religios. Protestanții sunt învinși la Saint-Denis de conetabilul Anne de Montmorency (10 noiembrie 1567) și la Jarnac și Moncontour de ducele de Anjou. Se încheie pacea de la Longjumeau în 23 martie 1568, semnată între Caterina de Medici și prințul de Condé, confirmată mai târziu de pacea de la Saint-Germain-en-Laye în 1570.Diplomatic, Carol se apropie de Anglia și de Sfântul Imperiu Roman. Unii îl văd pe Carol purtând în viitor coroana imperială. Carol se căsătorește la Mézières, în 27 noiembrie 1570 cu Elisabeta de Austria, fiica lui Maximilian al II-lea, Împărat Roman și a Mariei a Spaniei, infantă a Spaniei. În martie 1572, regele și regina își fac intrarea în Paris. Cei mai mari artiști francezi au colaborat la crearea decorului și programului. Elisabeta este una dintre cele mai frumoase prințese din Europa, vorbește patru limbi. Cuplul are o relație caldă și se susține reciproc. Din această căsătorie s-a născut o fiică, Maria Elisabeta(1572-1578). De la amanta sa Marie Touchet, Carol a avut un fiu nelegitim Carol, duce d'Angoulême. În timp ce Carol își petrece timpul vânând, Caterina continua reconcilierea dintre catolici și protestanți organizând căsătoria fiicei sale Margareta de Valois, catolică, cu Henric de Navarra, protestant. În toamna anului 1571, Coligny îl întâlnește pe rege pentru câteva zile.

Masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu de Giorgio Vasari 1572-1573

Căsătoria dintre prințesa Margareta de Valois și Henric de Navarra, ar trebui să fie garanția unei reconcilieri durabile între cele două facțiuni religioase; dar la câteva zile după nuntă, 22 august 1572, are loc atentatul împotriva lui Gaspard al II-lea de Coligny, căpetenia hughenoților. Temând o revoltă, la sfatul Caterinei de Medici, Carol decide exterminarea căpeteniilor protestante cu câteva excepții, printre care prințul de sânge Henric de Navarra și prințul de Condé. Această decizie declanșează masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu(24 august 1572), care a făcut mii de victime la Paris și în majoritatea orașelor Franței. Determinat să mențină ordinea, regele ordonă încetarea masacrului în dimineața de 24 august, dar multiplele apeluri la calm au fost încălcate și continuă câteva săptămâni în toată Franța. Acest masacru marchează o cotitură în domnia lui Carol al IX-lea. Anularea edictului de la Saint-Germain și excesele anturajului regal, îi fac pe protestanți să-și piardă încrederea definitiv. După evenimente, monarhia decide să modereze în mod radical politica de conciliere în privința protestanților. Printre numeroasele măsuri luate, se număr interzicerea practicării cultului lor.^[8] Războaiele religioase reîncep cu asediul orașului La Rochelle.

Din cauza aspectului derutant și neașteptat, masacrul din noaptea sfântului Bartolomeu este și în zilele noastre obiect de dezbateri. Istoricii încearcă să stabilească care a fost responsabilitatea lui Carol. Mult timp s-a crezut că masacrul a fost preparat și provocat de monarhie. Din secolul al XVII-lea Carol al IX-lea a fost văzut ca un monarh fanatic care-i încuraja el însuși pe ucigași, pamfletarii și romancierii au exagerat, spunând că trăgea el însuși cu archebuza asupra protestanților de la un balcon al Luvrului, balcon care a primit numele de "balconul lui Carol al IX-lea

Carol a avut întotdeauna o sănătate precară. După aceste evenimente, sănătatea sa se înrăutățește încet încet. Un complot pus la cale pentru a-l înlătura pe Carol și pe mama sa, pentru a-l pune pe tron pe fratele său François d'Alençon este dejucat de regina mamă. Regele tot mai slăbit, se retrage la Castelul Vincennes, unde este țintuit la pat. Febra nu-l părăsește, respirația e dificilă; moare la 30 mai 1574, cu o lună înainte de a împlini 24 de ani. A doua zi, Ambroise Paré îi face autopsia și confirmă moartea din cauza unei pleurezii, contractate în urma unei pneumonii tuberculoase. Văduvă la douăzeci de ani, regina se întoarce în Austria, refuză să se recăsătorească și se retrage în mănăstire. Fiica lor a murit patru ani mai târziu.

Carol IX

Rege al Franței, Conte de Provence

Carol al IX-lea, pictură de François Clouet.

·         1593: Christopher “Kit” Marlowe (n. 6 februarie 1564 Canterbury, Regatul Angliei^[1] – d. 30 mai 1593, Deptford[*], Regatul Angliei^[1]) a fost un dramaturg, poet și traducător englez din epoca elisabetană. Cel mai însemnat autor de tragedie din această perioadă înainte de Shakespeare, Kit Marlowe este cunoscut pentru deosebitul său vers alb, pentru personajele sale care au cucerit publicul, precum și pentru propria-i moarte.

Marlowe a fost botezat la biserica St George's Church, Canterbury

A fost botezat la biserica St. George, Canterbury, pe 26 februarie 1564. A fost fiul unui pantofar prosper din Canterbury, numit John Marlowe și al Katherinei. Marlowe a fost un elev excepțional și la cinsprezece ani a primit o bursă la King’s School în Canterbury, una dintre cele mai vechi școli din Marea Britanie; și-a continuat studiile la Corpus Christy College, Cambridge, cu bursă și a primit licența în arte în 1584. În 1587, universitatea a ezitat să-i acorde doctoratul, datorită unui zvon cum că s-ar fi convertit la religia romano-catolică și că intenționa să meargă la școala engleză din Reims pentru a se pregăti de preoție.

Însă doctoratul i-a fost acordat la timp, atunci când Consiliul de Stat a intervenit pentru el, elogiindu-l pentru "comportament loial" și pentru "bune servicii" în slujba reginei. Natura serviciilor lui Marlowe nu a fost specificată de Consiliu, dar scrisoarea lor pentru autoritățile de la Cambridge a provocat multe speculații și în special aceea că Marlowe ar fi operat ca și agent secret. Nici o dovadă directă nu susține această teorie, deși Marlowe a servit, în mod evident, Guvernul într-o anumită măsură.

Dido, regina Cartaginei pare a fi prima operă dramatică existentă a lui Marlowe, scrisă probabil la Canterbury cu Thomas Nashe.

Prima piesă a lui Marlowe jucată pe scena din Londra a fost Tamerlan cel Mare (1587), povestea despre cuceritorul Tamerlan(Timur), care se ridică de la condiția de păstor umil pentru a purta război cu regii lumii. A fost una din primele piese cunoscute engleze în care s-a folosit versul alb și, alături de Tragedia spaniolă a lui Thomas Kyd, este considerată începutul perioadei de maturitate a teatrului elisabetan. Tamerlan cel Mare a fost un succes și a urmat curând și Tamerlan Partea II.

Evreul din Malta, care descrie răzbunarea barbară a unui evreu maltez față de autoritățile orașului, redă un prolog transmis de un personaj reprezentându-l pe Machiavelli. Este, de asemenea, o piesă complexă datorită faptului că evreul Baraba este portretizat în mod constant cu simpatie (pe când creștinii par a fi zugrăviți cu antipatie), iar în uneltirile sale permanente, Baraba este adesea legat de autorul însuși.

Eduard al II-lea este o piesă istorică engleză despre detronarea regelui homosexual Eduard al II-lea de către baronii nemulțumiți și de către regina Franței.

Masacrul de la Paris este o piesă scurtă, schițată, portretizând evenimentele din preajma masacrului din Noaptea Sfântului Bartolomeu, din 1572, un eveniment pe care protestanții englezi îl invocă adesea ca fiind cel mai negru exemplu de trădare catolică. De asemenea prezintă un personaj tăcut, "agentul englez", care se presupune că l-ar fi întruchipat pe Marlowe însuși și chiar ar fi fost jucat de acesta. Această piesă (alături Faust) se crede că ar fi fost ultima piesă a lui Marlowe și este privită ca și cea mai periculoasă, fiind vorba despre monarhi și politicieni în viață (acest lucru fiind considerat act de trădare în acel timp) și adresându-se chiar reginei Elisabeta I, în ultima scenă.

Tragica istorie a doctorului Faust, bazată pe Cartea lui Faust germană (Faustbuch), recent publicată, a fost prima versiune dramatică a legendei lui Faust (povestea omului de știință care are legături cu diavolul.)

Deși versiuni ale Pactului diavolului se pot regăsi în secolul IV, Marlowe deviază în mod semnificativ de la acesta, prin aceea că el creează un erou incapabil să-și ardă cărțile sau căruia nu-i poate fi anulat contractul de către un zeu milos la sfârșitul piesei. Protagonistul lui Marlowe este, în schimb, sfâșiat de demoni și târât în iad în țipete. Doctor Faust reprezintă o problemă textuală pentru cercetători, deoarece a fost foarte editată (și probabil cenzurată) și rescrisă după moartea lui Marlowe. Există astfel două versiuni ale piesei: versiunea (in-quatro) din 1604, cunoscută de asemenea ca și textul A și versiunea (in-quatro) din 1616 sau textul B. Se crede că textul A este textul cel mai reprezentativ din opera lui Marlowe și se crede că a fost scos din hârtiile îmbâcsite, din copiile manuscriselor necorectate și îngrămădite, sugerând astfel că era neterminat la data asasinării lui Marlowe.

Piesele lui Marlowe aveau un succes enorm, datorat, în mare parte, și fără îndoială, prezenței pe scenă a impozantului Eduard Alleyn. El era neobișnuit de înalt pentru acea perioadă și rolurile de arogant ale lui Tamerlan, Faust și Baraba au fost scrise probabil pentru el. Piesele lui Marlowe erau baza repertoriului companiei lui Alleyn, “The Amrial Men”, de-a lungul anilor 1590.

Marlowe a scris de asemenea și poezie, incluzând, după cât se pare, și o epopee minoră, Hero and Leander (publicată cu o continuare de George Chapman în 1598), poezia lirică The Passionate Shepherd to His Love (Pasionatul păstor iubitei lui) și traduceri din Amoruri (Ovidiu) și prima carte din Farsalia lui Lucan.

Cele două părți ale piesei Tamerlan au fost publicate în 1590; toate celelalte piese ale lui Marlowe au fost publicate postum. În 1599 apar traducerile din Ovidiu.

La începutul lui mai 1593 au fost lipite câteva manifeste despre amenințarea Londrei de către refugiații protestanți din Franțași Olanda care s-au stabilit în oraș. Unul dintre acestea Pamfletul Biserica daneză, scris în vers alb, conținea aluzii la câteva din piesele lui Marlowe și a fost semnat "Tamerlan". Pe 11 mai, Consiliul de Stat a ordonat arestarea celui responsabil de acest pamflet. A doua zi, colegul lui Marlowe, Thomas Kyd, a fost arestat. Locuința lui Kyd a fost cercetată și s-a găsit un fragment dintr-un opuscul eretic. Kyd a declarat, probabil sub tortură, că acesta îi aparținea lui Marlowe. Cu doi ani înainte ei lucraseră împreună pentru un patron aristocrat, probabil Ferdinando Stanley, Lord Strange, și Kyd a declarat că atunci, pe când împărțeau același atelier, documentul s-a rătăcit printre hârtiile lui. Arestarea lui Marlowe a fost ordonată pe 18 mai. Marlowe nu era la Londra, ci stătea la Thomas Walsingham, vărul lui Sir Francis Walsingham, secretar principal al reginei Elisabeta în anii 1580, un om adânc implicat în spionajul de stat. Oricum, el s-a prezentat, așa cum se cuvenea, în fața Consiliului de Stat pe 20 mai și i s-a cerut să facă zilnic prezența în fața Domniilor lor, până când i se va dicta altfel. Pe 30 mai, Marlowe a fost asasinat.

La vremea aceea circulau diverse versiuni asupra morții lui Marlowe. Francis Meres spune că Marlowe a fost înjunghiat mortal de către un servitor de la un bordel, un rival de-al său în iubirile sale desfrânate, drept pedeapsă pentru epicurismul și ateismul său. În 1917, în Dicționarul Biografiei Naționale, Sir Sidney Lee a scris că Marlowe a fost ucis într-o luptă cauzată de beție și acest fapt este și azi adesea luat ca și realitate.

Faptele au ieșit la iveală abia în 1925, când savantul Leslie Hotson a descoperit raportul coronerului asupra morții lui Marlowe la Oficiul de Evidență a Populației. Marlowe și-a petrecut întreaga zi împreună cu trei bărbați, Ingram Frizer, Nicholas Skeres și Robert Poley într-o casă (nu într-o tavernă așa cum se spune adesea, chiar și în unele biografii) în Deptford, casă deținută de văduva Eleanor Bull.

Toți trei erau angajați ai familiei Walsingham. Skeres și Poley au ajutat la prinderea conspiratorilor în complotul Babington. Frizer era un servitor de-al lui Thomas Walsingham. Martorii au declarat că Frizer și Marlowe s-au certat asupra manifestului, schimbând "tot felul de cuvinte răutăcioase". Mai târziu, pe când Frizer stătea la masă între ceilalți doi, iar Marlowe stâtea întins pe canapea, Marlowe a înșfăcat pumnalul lui Frizer și l-a atacat. În lupta ce a urmat, conform raportului coronerului, Marlowe a fost înjunghiat accidental deasupra ochiului drept, murind pe loc. Instanța a decis că Frizer a acționat în autoapărare și într-o lună a fost iertat. Marlowe a fost înmormântat într-un loc nemarcat în curtea bisericii St. Nicholas, Deptford, pe 1 iunie, 1593.

Moartea lui Marlowe este considerată de unii asasinat din următoarele motive:

1. cei trei oameni care erau cu el în cameră când a murit aveau legături atât cu serviciile secrete de stat, cât și cu lumea interlopă londoneză. Frizer și Skeres au fost de asemenea cunoscuți ca și cămătari și șarlatani, așa cum arată înregistrările de la curte. Casa lui Bull avea, de asemenea, "legături cu rețeaua de spioni a stăpânirii".

2. povestea cum că ei ar fi avut o ieșire de o zi la Deptford este considerată neplauzibilă. De fapt, ei au petrecut întreaga zi zăvorâți împreună, cufundați adânc în discuții. De asemenea, Robert Poley aducea corespondența confidențială reginei, aflată în palatul ei din Nonsuch, Surrey, dar, în loc să livreze corespondența, și-a petrecut întreaga zi cu Marlowe și cu ceilalți doi.

3. pare o coincidență prea mare că moartea lui Marlowe a avut loc la doar câteva zile după ce a fost arestat pentru erezie.

4. modul în care a fost arestat Marlowe sugerează cauze mult mai profunde decât ar indica o simplă acuzație de erezie. El a fost eliberat în ciuda probelor prima facie. Astfel, pare probabil că s-a intenționat ca investigația să fie în primul rând un avertisment pentru politicienii de la “Școala Nopții” și/sau că a avut legătură cu o luptă puternică chiar în cadrul Consiliului de Stat.

5. diferitele incidente care conduc la legăturile avute cu Consiliul de Stat, precum și faptul că patronul său era Thomas Walsingham, văr al doilea al lui Sir Francis, care era implicat activ în serviciile secrete.

Din aceste motive, precum și din altele, unii cred că au fost mai mulți factori care au contribuit la moartea lui Marlowe decât cei care au ieșit la iveală la anchetă. Este de asemenea posibil ca el să nu fi fost ucis deloc și ca moartea lui să fi fost înscenată. Oricum, pe baza informațiilor existente nu este posibil să se tragă nici o concluzie definitivă asupra a ceea ce s-a întâmplat sau de ce. Există teorii diferite și cu grade de probabilitate diferite. De vreme ce concluziile trebuie să se bazeze doar pe documente scrise și de vreme ce este probabil ca informațiile cruciale despre moartea lui să nu fi fost niciodată notate în scris, este puțin probabil să fie vreodată cunoscute circumstanțele complete ale morții lui.

Marlowe este adesea descris astăzi ca și homosexual. Unii cred că problema dacă un elisabetan era homosexual sau nu, în sens modern, este anacronă; pentru elisabetani ceea ce azi este adesea numit homosexual/bisexual era mai degrabă recunoscut ca simplu act sexual decât ca orientare și identitate sexuală.

Două documente sugerează faptul că Marlowe a fost homosexual.

• Cea mai elocventă este declarația lui Richard Baines, un informator care a făcut o listă lungă de acuzații împotriva lui Marlowe după arestarea acestuia în Flushing. Majoritatea acestor acuzații au în vedere ateismul lui Marlowe, dar Baines a pretins, de asemenea, că Marlowe a spus "toți cei care nu iubesc tutunul și băieții sunt nebuni."
• În 1593, colegul de cameră și prietenul lui Marlowe, Thomas Kyd a fost întemnițat și interogat după ce în camera lui au fost găsite documente ateiste. Afirmând că hârtiile aparțin lui Marlowe, Kyd a întocmit mai târziu o listă, detaliind câteva dintre "opiniile monstruoase" ale lui Marlowe, ceea ce includea și afirmația lui Marlowe că "Hristos l-ar fi iubit cu o dragoste extraordinară pe Sfântul Ioan."

Pe lângă asta a mai fost scos în evidență și faptul că nu există nici o dovadă a vreunui mariaj sau a vreunei partenere a lui Marlowe.

Unii savanți susțin că dovezile sunt neconcludente și că notele despre homosexualitatea lui Marlowe ar putea fi doar simple zvonuri exagerate scornite după moartea sa. David Bevington și Eric Rasmussen descriu dovezile lui Baines drept "mărturie neverosimilă" și fac următorul comentariu: "Acestea și alte afirmații trebuie discreditate pentru exagerarea lor și pentru că au fost produse în circumstanțe legale care ar putea fi privite ca și vânătoare de vrăjitoare." De asemenea s-a menționat că mărturiile lui Kyd au fost făcute sub tortură și astfel pot avea o legătură mică cu realitatea.

OPERE

Datele despre redactare sunt aproximative

Teatru

• Dido, regina Cartaginei (1586)(scrisă probabil împreună cu Thomas Nashe)
• Tamerlan cel Mare, partea I (1587)
• Tamerlan, partea a II-a (1587-1588)
• Evreul din Malta (1589)
• Doctor Faust (1589 sau 1593)
• Eduard al II-lea (1592)
• Masacrul din Paris (1593)

Poezie

• Traduceri din Farsalia lui Lucan (nu se cunoaște data)
• Traduceri din Amorurile lui Ovidiu (1580?)
• Pasionatul păstor iubitei lui
• Hero and Leander (1593, neterminat; completat de George Chapman, 1598)

Christopher Marlowe

Christopher Marlowe

·        1640 - A incetat din viata pictorul si desenatorul olandez, Peter Paul Rubens.

Rubens – Autoportret (1638) Guggenheim Hermitage Museum, Las Vegas – foto – ro.wikipedia.org

Peter Paul Rubens (n. 28 iunie 1577, Siegen/Westfalia – d. 30 mai 1640, Antwerpen), cel mai renumit pictor flamand. Viața lui Rubens pare să fi fost guvernată de o inepuizabilă energie. În decurs de patruzeci de ani, artistul pictează cca. 1400 tablouri și execută sute de desene. Este primit cu căldură atât în cercurile celor mai de seamă artiști din Europa, cât și la curțile princiare.

·         1731: Violante Beatrice de Bavaria (23 ianuarie 1673– 30 mai 1731) a fost Mare Prințesă de Toscana ca soție a lui Ferdinando de' Medici și Guvernator de Siena din 1717 până la moartea ei. Născută Ducesă de Bavaria, a fost copilul cel mai mic al lui Ferdinand Maria, Elector de Bavaria și a Prințesei Henriette Adelaide de Savoia.

Violante Beatrice s-a născut la 23 ianuarie 1673 la Munchen, capitala Bavariei. Frații ei erau Maria Anna de Bavaria, Delfină a Franței, Maximilian al II-lea Emanuel, Elector de Bavaria și Joseph Clemens de Bavaria, episcop de Köln.

În 1688, Cosimo al III-lea de' Medici, Mare Duce de Toscana a găsit-o pe Violante Beatrice ca posibilă mireasă pentru fiul său cel mare, Ferdinando de' Medici, devreme ce Bavaria era una dintre cele mai puternice state ale Sfântului Imperiu Roman.^[1]

Contractul de căsătorie a fost semnat la 24 mai 1688; Violante Beatrice a avut o zestre de 400.000 de taleri numerar și aceeași sumă în bijuterii.^[2] S-a căsătorit cu Marele Prinț prin procură la 21 noiembrie 1688 și în persoană la 9 ianuarie 1969.^[3] Nunta a avut loc la Palazzo Medici Riccardi din Florența. Noua Mare Prințesă s-a îndrăgostit imediat de mirele ei în ciuda faptului că el o detesta.^[4] Cosimo al III-lea nu i-a putut găsi vreo vină nurorii sale, spunând: "Eu nu am cunoscut, nici nu am crezut că lumea poate produce o fire atât de perfectă"

Prințul Ferdinando, soțul Violantei Beatrice, portret de Niccolò Cassana, 1687

Lipsa copiilor după șase ani de căsătorie ai cuplului princiar l-a perturbat pe Marele Duce. Orice speranță pentru nașterea unui moștenitor au fost spulberate atunci când Ferdinando s-a îmbolnăvit de sifilis în 1696, în timpul Carnavalul de la Veneția, o boală de care a murit șaptesprezece ani mai târziu.^[6] Între timp, Marea Prințesă a căzut victima depresiei care nu a scăpat observației cumnatului ei, Prințul Gian Gastone, care a devenit prietenul ei.^[7]Rareori Violante Beatrice a făcut aluzie la durerea ei emoțională în conversații, totuși este documentată o ocazie când Marea Prințesă, în prezența doamnelor ei, a înfierat-o pe iubita soțului ei, Cecchino de Castris.^[7] Desele declarații deschise ale lui Ferdinando despre soția că este "prea plictisitoare și prea urâtă", au înrăutățit situația cuplului

Violante Beatrice de Bavaria

·       1744 - A încetat din viaţă poetul englez Alexander Pope; (n. 22 mai 1688).

Alexander Pope (21 May 1688 – 30 May 1744) poet englez – foto – en.wikipedia.org

Alexander Pope (n. 21 mai 1688 – 30 mai 1744) este considerat unul dintre cei mai mari poeți englezi ai secolului al 18-lea. Alexander Pope, născut într-o familie romano-catolică în 1688, a fost educat în special acasă, conform modei timpului pentru cei înstăriți, dar și datorită legilor penale severe instituite de Biserica Angliei contra tuturor celora ce nu erau de credință anglicană.

Din copilărie, a suferit de numeroase probleme de sănătate, incluzând boala lui Pott o formă de tuberculoză care afectează măduva coloanei vertebrale, care i-a deformat corpul, i-a blocat creșterea la 1,37 m și i-a grăbit moartea la vârsta relativ tânără de 56 de ani. Deși scria poezie de la 12 ani, prima contribuție majoră la lumea literară este considerat Eseu asupra Criticii, care a fost publicat în 1711, când avea 23 ani. Apoi a urmat de The Rape of the Lock (1712, revizuit 1714).

* 1760: Johanna Elisabeth de Holstein-Gottorp (24 octombrie 1712 – 30 mai 1760) a fost prințesă din Casa de Holstein-Gottorp și mai târziu Prințesă de Anhalt-Zerbst. A fost mama țarinei Ecaterina a II-a a Rusiei. În perioada 1747-1752 a fost regentă pentru fiul ei minor, Frederic Augustus.

S-a născut la Gottorp și a fost al șaptelea copil din cei zece ai lui Christian August de Holstein-Gottorp și a soției acestuia, Albertina Frederica de Baden-Durlach.

A fost adusă la curtea din Brunswick de către nașa și mătușa ei prin căsătorie, Elisabeth Sophie Marie, Ducesă de Brunswick-Luneburg. Tatăl ei, Ducele de Holstein-Gottorp, a fost bucuros să renunțe la una dintre multele sale fiice. Johanna Elisabeth a crescut pe picior de egalitate cu verișoara ei, fiica ducesei și ducesa a fost cea care a aranjat căsătoria ei la vârsta de 15 ani și i-a acordat zestre.

Johanna Elisabeth s-a căsătorit în 1727 cu Prințul Christian August de Anhalt-Zerbst. El era general în armata prusacă și servea sub regele Frederic Wilhelm I al Prusiei. După căsătorie, Johanna Elisabeth a călătorit cu soțul ei la Stettin, un oraș situat apoape de baza regimentului soțului ei. S-a spus că relația dintre Johanna Elisabeth și soțul ei s-a dezvoltat ca una tată-fiică.

S-a căsătorit la 8 noiembrie 1727 la Vechelde. A avut cinci copii:

1. Sophie of Anhalt-Zerbst (2 mai 1729 -17 noiembrie 1796), care mai târziu a devenit Ecaterina cea Mare, împărăteasă a Rusiei.
2. Wilhelm Christian Frederic de Anhalt-Zerbst (17 noiembrie 1730 - 27 august 1742), a murit la 12 ani.
3. Frederic Augustus, Prinț de Anhalt-Zerbst (8 august 1734 - 3 martie 1793), a murit fără copii.
4. Auguste Christine Charlotte de Anhalt-Zerbst (10 noiembrie 1736 - 24 noiembrie 1736), a murit la scurtă vreme după naștere.
5. Elisabeth Ulrike de Anhalt-Zerbst (17 decembrie 1742 - 5 martie 1745), a murit în copilărie.

Johanna Elisabeth de Holstein-Gottorp

Portret al Johannei, probabil de Antoin Pesne, c.1746

·         1770: François Boucher, pictor și desenator francez (n. 1703)

·         1778 - A murit Voltaire (François Marie Arouet), filosof şi scriitor iluminist. (n. 21 noiembrie 1694).  Voltaire, pe numele său adevărat François-Marie Arouet, (n. 21 noiembrie 1694 la Paris – d. 30 mai 1778 la Paris), a fost un scriitor și filozof al Iluminismului francez. Fiind fiul unui notar avut, Voltaire a mers la colegiul iezuit Louis-le-Grand. Aici și-a descoperit spiritul critic. Unchiul său l-a introdus în cercul deiștilor. La rugămintea tatălui său, în 1711 a început Dreptul, pe care nu avea să-l termine, interesat fiind mai mult de discuțiile intelectualilor, scriitorilor și aristocraților, ce se desfășurau în palatele sau în cafenelele din Paris. Din pricina viziunilor sale critice, pe care le reda în batjocură, a fost întemnițat în 1717 pentru unsprezece luni la Bastilia. Fiind amenințat de o nouă arestare în Franța, a petrecut un timp (din 1726 până în 1729) în Anglia. Acolo, el a fost influențat de empirismul lui John Locke Empirismus și de nou-apărutul deism. În ale sale Lettres philosophiques, a detaliat liberalismul englez (1731). Ca deist și francmason, Voltaire a practicat criticismul în fiecare formă a religiei instituționale, dar și în neînțelegerile politice. El s-a autonumit Theist, un om cu credința în Dumnezeu, dar care a renunțat la creștinism. Când a fost emis un nou mandat de arestare împotriva lui în 1734, el a fugit în Lorena. Din 1734 până în 1748, a trăit cu prietena sa Émilie du Châtelet la Castelul Cirey în Champagne. Aici și-a scris memoriile, tratatele de științe naturiste, istorie și politică, dar și opere dramatice și poetice. Prin mijlocirea Madamei de Pompadour la curțile regale, Voltaire a fost numit istoriograf și acceptat în Academia Franceză. Frederic cel Mare, care aparținea el însuși spiritelor iluminate ale secolului XVIII, l-a luat cu el în 1750 la Potsdam, unde și-a putut exprima credințele sale anticlericale și unde a putut lucra la o istorie universală, a putut colabora la Encyclopédie a lui Denis Diderot și unde a putut scrie primele articole pentru Dictionnaire philosophique portatif. Totuși, Voltaire a ajuns la contradicții cu Friedrich al II-lea, așa încât a fost necesar să părăsească Potsdamul în 1753. Voltaire a continuat să se îngrijească de corespondența cu Friedrich cel Mare. În 1755 s-a stabilit lângă Geneva, unde și-a petrecut pe proprietatea sa din Ferney ultimul deceniu ca “înțeleptul din Ferney”. Voltaire a rămas celebru pentru ocara sa periculoasă. Când au fost îndepărtați jumătate din caii grajdurilor regale din motive economice, el a propus ironic, că ar fi fost mai bine să fi fost eliberați jumătate din măgarii de la curtea regală. Pe de altă parte a devenit cunoscut și pentru toleranța sa. Astfel și-a exprimat odată punctul său contradictoriu față de un adversar: “Părerea dumneavoastră mi se pare respingătoare, dar m-aș lăsa omorât, pentru ca dumneavoastră să puteți să v-o exprimați.” Concepția sa politică se întemeiază pe armonia dintre monarhii care dețin puterea politică și filozofii care dețin înțelepciunea. De asemenea, Voltaire reprezintă spiritul cel mai înalt al epocii sale, doctrina sa fiind unul din fundamentele Revoluției din 1789. Voltaire a fost împreună cu Jean-Jacques Rousseau un inițiator al Revoluției franceze. Mari realizări îi sunt atribuite și ca istoric iluminist. În Dictionnaire philosophique (1764) și-a imaginat Senzualismul.

Opera:

• Lettres philosophiques (1731)
• Zaïre (1732)
• Eriphile (1732)
• Le siècle de Louis XIV (1751)
• Poème sur le désastre de Lisbonne (1756)
• Essai sur les moeurs (1756)
• Candide (1759)
• Histoire de l'Empire de Russie sous Pierre le Grand (1763)
• "Zadig"
• Traité sur la tolerance (1763)
• Dictionnaire philosophique (1764)
• Traité sur la tolérance
• Irène
• Socrates
• Mahomet
• Mérope
• Nanine
• La princesse de Navarre (1745)
• L'Orphelin de la Chine (1755)^[

Portretul lui Voltaire

Voltaire

·         1849: Joseph Marlin, scriitor și jurnalist german originar din Transilvania (n. 1824)

·         1891: Prințesa Vilhelmine Marie a Danemarcei și Norvegiei (germanăWilhelmine Marie; 18 ianuarie 1808 – 30 mai 1891) a fost fiica cea mică a regelui Frederic al VI-lea al Danemarcei și a soției acestuia, Marie Sophie de Hesse-Kassel.

Prințesa Vilhelmine s-a născut la Kiel, Ducatul de Schleswig la 18 ianuarie 1808. Părinții ei au fost Prințul Moștenitor Frederic (viitorul rege Frederic al VI-lea) și soția sa, Maria Sofia de Hesse. Pentru că bunicul patern, regele Christian al VII-lea era instabil mental, tatăl ei a fost regent din 1784. La două luni după nașterea ei, bunicul-rege a murit de anevrism cerebral iar tatăl ei i-a succedat ca rege al Danemarcei și Norvegiei. A avut o soră mai mare, Caroline.

Vilhelmine Marie

Din moment ce tatăl ei nu a avut fii care au supraviețuit, Vilhelmine Marie a fost o mireasă foarte dorită. Printre pretendenți era și viitorul Oscar I al Suediei al pe atunci nou-înființate dinastii Bernadotte. La 1 noiembrie 1828, la Copenhaga, ea s-a căsătorit cu Prințul Frederic al Danemarcei, viitorul rege Frederic al VII-lea al Danemarcei. Logodna a fost anunțată oficial în 1826. Soțul ei era descendent masculin pe linie directă a regelui Frederic al V-lea și a celei de-a doua soții, Juliana Maria de Brunswick-Wolfenbüttel. Căsătoria a unit cele două linii ale Casei Regale și a fost foarte populară.

Mariajul s-a dovedit a fi nefericit, din cauza stilului de viață desfrânat a lui Frederic cu infidelități și consum exagerat de alcool. S-a spus că Vilhelmine, deși bună la suflet și blândă, era lipsită de caracter și nu a reușit să câștige nici o influență asupra lui Frederic. Mariajul nefericit a fost, de asemenea, un motiv de îngrijorare pentru părinți. Cuplul s-a separat în 1834 și a divorțat în 1837.

La Palatul Amalienborg la 19 mai 1838 ea s-a căsătorit cu Karl, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg, fratele cel mare al viitorului rege Christian al IX-lea al Danemarcei. S-a spus că al doilea mariaj a fost foarte fericit. Ambele căsnicii au rămas fără copii.

În timpul Primului Război Germano-Danez, soțul ei s-a situat împotriva Danemarcei. Din această cauză relația Vilhelmine cu familia regală daneză s-a rupt pentru o vreme. În timpul războiului ea a locuit la Dresda. În 1852, după ce s-a împăcat cu familia regală s-a întors în Danemarca împreună cu soțul ei și au locuit la Castelul Louisenlund. Poziția ei de fiică a iubitului rege a ajutat-o să rămână populară printre danezi. Soțul ei nu a reușit niciodată.

Karl a murit în 1878. Vilhelmine și-a petrecut ultimii ani izolată și a avut dificultăți de comunicare în viața socială după ce și-a pierdut auzul. A petrecut mult timp în acțiuni de caritate și a devenit populară în Glücksburg din cauza asta.

Prințesa Vilhelmine Marie a Danemarcei

Ducesă de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

Portret al Prințesei Vilhelmine de Christian Albrecht Jensen

·         1904: Frederic Wilhelm, Mare Duce de Mecklenburg (17 octombrie 1819 – 30 mai 1904) a fost suveran german care a condus Marele Ducat de Mecklenburg-Strelitz din 1860 până la moartea sa.

S-a născut la Neustrelitz ca fiu al lui Marelui Duce Georg de Mecklenburg-Strelitz și a soției acestuia, Prințesa Marie de Hesse-Cassel. Și-a petrecut tinerețea la Neustrelitz și mai târziu a studiat istoria și jurisprudența la Bonn. După finalizarea studiilor, a călătorit în Italia și Elveția. A devenit doctor în drept civil la Universitatea Oxford.

Frederic Wilhelm a succedat ca Mare Duce la moartea tatălui său, la 6 septembrie 1860. În timpul domniei sale, Mecklenburg-Strelitz a devenit membru al Confederației Germane de Nord, apoi a Imperiului german. Frederic Wilhelm a fost un mare proprietar de terenuri, cu mai mult de jumătate din întregul Mare Ducat în proprietatea sa personală.^[1]

La 12 august 1862 Frederic Wilhelm a fost făcut Cavaler al Ordinului Jartierei de către regina Victoria a Regatului Unit.^[2]

A murit la Neustrelitz la 30 mai 1904 și a fost succedat de singurul său fiu, Adolf Friedrich al V-lea.

Frederic Wilhelm s-a căsătorit la 28 iunie 1843 la Palatul Buckingham cu verișoara sa primară, Prințesa Augusta de Cambridge, o membră a Familiei Regale Britanice și nepoată a regelui George al III-lea. Cei doi au fost și verișori de gradul doi pe partea taților lor. Cuplul a avut doi fii:^[3]

• Friedrich Wilhelm, Prinț Ereditar de Mecklenburg-Strelitz (n./d. 13 ianuarie 1845, Londra).
• Ducele Adolf Friedrich de Mecklenburg-Strelitz (1848–1914); a succedat tatălui său ca Adolf Friedrich al V-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz.

Friedrich Wilhelm și soția sa Augusta au celebrat nunta de diamant distribuind câte 25 de pfenigi din trezoreria publică tuturor cetățenilor marelui ducat

Frederic Wilhelm

·        1918 - A murit Gheorghi Plehanov, teoretician marxist rus ; (n. 1856).

Gheorghi Valentinovici Plehanov – foto – ro.wikipedia.org

Gheorghi Valentinovici Plehanov (n. 29 noiembrie 1856 (S.N. 11 decembrie) — d. 30 mai 1918 (S.V. 17 mai)) revoluționar rus și un teoretician marxist.

·         1919: A murit Barbu Nemţeanu (pseudonimul lui Benjamin Deutsch), poet (lirica sa face trecerea dinspre simbolism spre modernism) şi traducător (a tradus din Heine, Schiller, Lenau, Goethe, Baudelaire, Hugo); (n. 1887). Barbu Nemțeanu (n. 1 octombrie 1887, Galați – d. 30 mai 1919, București) a fost pseudonimul literar al lui Benjamin Deutsch, poet simbolist, traducător și publicist român, de naționalitate evreu. În decursul timpului, ca publicist, a folosit mai multe pseudonime: B. Askenazi, Ion Corbu, Ion Crângu, Vasile Crângu, Luca Zimbru, Cireșeanu, Barbu Exoticu, Germanicus Galitiensis, Tedesco.

* 1948: Frații Wright, Orville (n. 19 august 1871,^[2][3][4][5] Dayton, SUA^[6] – d. 30 ianuarie 1948,^[2][3][4][5] Dayton, SUA^[7]) și Wilbur (n. 16 aprilie1867,^[8][9][10] Millville[*], SUA – d. 30 mai 1912,^[8][9][10] Dayton, SUA^[11]), au fost doi aviatori, ingineri, inventatori și pionieri ai aviației americani, creditați în general^[12][13][14] cu inventarea, construcția și pilotarea reușite ale primului avion din lume. Ei au efectuat primul zbor controlat, susținut și autopropulsat al unui aparat mai greu ca aerul la 17 decembrie 1903, la patru mile sud de localitatea Kitty Hawk, Carolina de Nord^⁠(d). În 1904–05, cei doi frați au dezvoltat, din prima lor mașină de zbor, primul avion practic cu aripi fixe^⁠(d). Deși nu au fost primii care au construit avioane experimentale, frații Wright au fost primii care au inventat mecanismele de control al zborului care au făcut posibil primul zbor autopropulsat.

Realizarea fundamentală a celor doi frați a fost inventarea controlului pe trei axe^⁠(d), care a permis pilotului să manevreze avionul eficient și să-i păstreze echilibrul.^{[15][16][17][18]} Această metodă a devenit și încă mai este standard pe avioanele cu aripi fixe de orice fel.^[19][20] De la începutul activității lor în domeniul aeronauticii, frații Wright s-au concentrat pe dezvoltarea unei metode fiabile de control pentru piloți, pe care o considerau cheia rezolvării „problemei zborului”. Această abordare era mult diferită de ce făceau alți experimentatori ai vremii, care puneau accent mai mult pe dezvoltarea de motoare puternice.^[21]Utilizând un mic tunel aerodinamic dezvoltat de ei, frații Wright au și strâns mai multe date exacte decât oricine altcineva înaintea lor, ceea ce le-a permis să proiecteze și să construiască aripi și elici mai eficiente decât orice se realizase până la ei.^[22][23] Primul lor brevet american, cu numărul 821.393, nu revendica inventarea unei mașini de zbor, ci mai degrabă a unui sistem de control aerodinamic care manevra suprafețele unei mașini de zbor.^[24]

Au dobândit aptitudinile de mecanică esențiale pentru succesul lor de-a lungul anilor petrecuți lucrând în atelierul lor cu mașini de tipărit, biciclete, motoare și alte utilaje. În special lucrul la biciclete a influențat credința lor că un vehicul instabil cum ar fi un aparat de zbor putea fi controlat și echilibrat prin exercițiu.^[25] Din anul 1900 până la primul lor zbor autopropulsat de la sfârșitul lui 1903, ei au efectuat ample teste cu planoare care le-au dezvoltat și abilitățile de piloți. Charlie Taylor^⁠(d), un angajat al atelierului lor de bicilete, a devenit și el o parte importantă a echipei, și a construit primul motor de avion în strânsă colaborare cu cei doi frați.

Statutul fraților Wright de inventatori ai avionului a fost supus unor contestații din partea mai multor părți. Multe controverse persistă pe marginea unor revendicări concurente ale unor aviatori timpurii^⁠(d). Edward Roach, istoric la Parcul Național Istoric al Istoriei Aviației de la Dayton^⁠(d) susține că cei doi au fost niște excelenți ingineri autodidacți, capabili și să administreze o întreprindere mică, dar că nu aveau abilitățile de afaceri și temperamentul necesare pentru a domina industria aviației în perioada ei de creștere

Niciunul din frați nu s-a căsătorit. Wilbur glumea odată că el nu are timp și pentru soție și pentru avion.^[150] După un scurt zbor de antrenament cu un pilot german la Berlin în iunie 1911, Wilbur nu a mai zburat. El s-a preocupat treptat mai mult cu probleme de afaceri pentru Wright Company și s-a ocupat cu diferite procese. În timp ce se ocupa de procesele de brevete, care au pus mare presiune pe amândoi frații, Wilbur a scris într-o scrisoare către un prieten francez: „când ne gândim ce am fi putut realiza dacă am fi avut cum să dedicăm acest timp experimentelor, ne simțim foarte triști, dar este întotdeauna mai ușor să te ocupi de lucruri decât de oameni, și nimeni nu-și poate direcționa viața în întregime după cum alege.”^[151] Wilbur a petrecut următorul an înainte de moartea sa în călătorii, cu șase luni în Europa, participând la diverse probleme de afaceri și juridice. Wilbur a cerut orașelor americane să facă la fel ca cele europene – în special în filosofia pariziană de repartizare a spațiilor publice generoase aproape fiecare clădire publică importantă.^[152] El a mers constant mult și între New York, Washington și Dayton. Toate solicitările își spuneau cuvântul asupra fizicului lui Wilbur. Orville remarca faptul că el ar „vine acasă palid”.^[153]

Familia a hotărât să se construiască o nouă casă, mult mai mare, folosind banii câștigați de frații Wright prin invențiile și afacerile lor. Numită cu afecțiune Hawthorn Hill^⁠(d), construcția ei a început în Oakwood, Ohio^⁠(d), o suburbie a Daytonului, în timp ce Wilbur era în Europa. Katharine și Orville au supervizat proiectul în absența lui. Singura cerere cunoscută a lui Wilbur pentru proiectarea casei a fost ca să aibă o cameră cu baie proprie.^[153] Frații au angajat firma de arhitectură Schenck & Williams^⁠(d) să proiecteze casa, cu sugestii din partea lui Wilbur și Orville. Wilbur nu a trăit să vadă finalizarea acesteia, în 1914.

S-a îmbolnăvit într-o călătorie de afaceri la Boston în aprilie 1912,^[154] boala fiind uneori atribuită consumului de pește stricat, la un banchet. După întoarcerea de la Dayton, la începutul lunii mai 1912, cu mintea și trupul obosite, s-a îmbolnăvit din nou și a fost diagnosticat cu febră tifoidă.^[155] El a rezistat o vreme, simptomele revenind recurent și pentru mai multe zile. Wilbur a murit la vârsta de 45 de ani, la casa familiei Wright pe 30 mai.^[156][i] Tatăl lui a scris despre Wilbur în jurnalul său:

„O viață scurtă, plină de consecințe. Un intelect fără greș, un temperament imperturbabil, cu mare încredere în sine și de o mare modestie, văzând dreptatea cu claritate, urmărind-o cu fermitate, a trăit și a murit.

 

Moneda de 25 de cenți 50 State^⁠(d) a statului Ohio ilustrează aparatul Wright Flyer III^⁠(d) din 1905 construit și pilotat în Ohio, așa cum apare într-o celebră fotografie din Huffman Prairie^⁠(d)

Moneda de 25 de cenți 50 State^⁠(d) a statului Carolina de Nord ilustrează celebra fotografie a primului zbor din 1903 cu Wright Flyer I^⁠(d) la Kitty Hawk^⁠(d), Carolina de Nord

Statele americane Ohio și Carolina de Nord se mândresc ambele cu frații Wright și cu invențiile lor care au schimbat lumea—Ohio pentru că frații au dezvoltat proiectul și au construit aparatele în Dayton, și Carolina de Nord pentru că Kitty Hawk a fost locul primului zbor al fraților Wright. Într-un spirit de rivalitate amicală, Ohio adoptat sloganul „locul de naștere al aviației” (mai târziu „locul de naștere al pionierilor aviației”, recunoscându-i nu numai pe frații Wright, ci și pe astronauții John Glenn și Neil Armstrong, ambii originari din Ohio). Sloganul apare pe numerele de înmatriculare din statul Ohio^⁠(d). Carolina de Nord folosește sloganul „primii în zbor” pe plăcuțele de înmatriculare.

Locul primelor zboruri din Carolina de Nord este conservat ca Monumentul Național Frații Wright, în timp ce clădirile lor din Ohio fac parte din Parcul Național Istoric al Aviației Dayton. Întrucât pozițiile ambelor două state au argumente favorabile, și pentru că fiecare a jucat un rol semnificativ în istoria zborului, niciunul din cele două nu are exclusivitate asupra realizării fraților Wright.

Indiferent de concurența între cele două state, în 1937 ultimul atelier de biciclete și ultima casă a familiei Wright au fost mutate de la Dayton la Muzeul Henry Ford^⁠(d) în Dearborn^⁠(d), unde se află și azi.

·     1949 - A murit Marcu Beza, istoric literar, prozator şi diplomat de origine aromână; s-a impus mai ales prin descoperirea unor valori ale civilizaţiei spirituale române medievale în ţările Orientului Apropiat; membru corespondent al Academiei Române din 1923; (n. 1882, la Vlahoclisura, Macedonia).

·         1951 - A murit prozatorul austriac Hermann Broch. În opera sa majoră – “Tod des Vergil” (“Moartea lui Vergiliu” – 1945) – a abordat problema sensului artei într–o perioadă de criză (n.01.11.1886).

·      1960 - Poetul si scriitorul rus sovietic Boris L. Pasternak, laureat cu premiul Nobel pentru Literatura in anul 1958, a incetat din viata la varsta de 68 de ani; (n.29 ian. 1890 ).

Boris Pasternak - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Boris Leonidovici Pasternak (n. 29 ianuarie 1890 (S.N. 10 februarie) la Moscova – d. 30 mai 1960) poet și scriitor evreu rus, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1958. Cunoscut îndeosebi pentru celebrul roman “Doctorul Jivago” , (interzis în fosta URSS până în 1987), devenit imediat după apariţie, un bestseller,iar filmul a câştigat cinci Oscaruri. Romanul a fost publicat atât în engleză, cât şi în rusă, nu doar în Europa, ci şi în SUA.

În 1958 şi 1959, romanul s-a aflat, pentru 26 de săptămâni, pe primul loc al bestseller-urilor alcatuit de publicaţia “New York Times”. B. Pasternak a fost nominalizat de şapte ori pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură, care îi va fi decernat în 1958 şi pe care, în urma unor presiuni şi ameninţări repetate, scriitorul va fi nevoit să-l refuze.

Drept rezultat al unei decizii fără precedent a Academiei Suedeze, ceremonia de decernare a premiului va avea loc post-mortem, în 1989. Motivaţia Juriului Nobel: “ … pentru deosebită măiestrie atinsă în poezia lirică actuală, precum şi în domeniul marilor tradiţii epice ruse”.

·      1961 - A murit dictatorul Republicii Dominicane Rafael Leonidas Trujillo ; (n. 1891).

Rafael Leonidas Trujillo – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

A fost președinte intre anii 1930-1938 și din nou 1942-1952. Este considerat unul dintre cele mai sangerosi dictatori dîn America, estimandu-se că a fost responsabil pentru moartea a mai mult de 50.000 de oameni. Trujillo fost asasinat intr-o ambuscada pusa la cale de opozanti ai sai din armata in afara capitalei tarii. Într-un raport al procurorului general adjunct al SUA s-a spus ca CIA a fost ”o parte activă” în asasinarea dictatorului dominican, iar un raport intern al CIA vorbeste despre ”o implicarea a Agenției destul de vasta “. Armele asasinilor inclus trei carabine M 1, au fost furnizate de CIA.

·         1964: Theodor Angheluță (n. 29 aprilie 1882, Adam, Galați – d. 30 mai 1964, Cluj-Napoca) a fost un matematician și profesor universitar român, membru de onoare al Academiei Române. A fost profesor la Universitatea din Cluj. Autor al unor importante lucrări privind teoria ecuațiilor integrale lineare și a ecuațiilor funcționale. Este cunoscut și prin cercetările sale asupra limitării modulelor rădăcinilor ecuațiiloralgebrice.

S-a născut în satul Adam, Galați, ca fiu al unui țăran. A efectuat studiile secundare la Bârlad, iar în perioada 1902 - 1905 urmează Facultatea de Științe din cadrul Universității din București. În perioada 1909 - 1914 se specializează la Sorbona(unde îl are ca profesor pe Émile Picard) și își ia doctoratul la București în 1923, cu teza O clasă generală de polinoame trigonometrice și aproximațiunea cu care ele reprezintă o funcțiune continuă.

În același an, 1923, în care intră ca profesor titular la cursul de algebră superioară la Universitatea din Cluj, funcție pe care o deține până la pensionare.

În 1948 este ales membru de onoare al Academiei Române.

A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 7 iunie 1943^[3].

În 1963 primește titlul de Om de știință emerit.

·       1964 - A murit fizicianul american de origine maghiara Leó Szilárd, unul din parintii bombei nucleare americane; (n. 1898).

Leó Szilárd – foto: en.wikipedia.org

·    1966 - A murit Oscar Walter Cisek, scriitor şi critic de artă de naţionalitate germană din România; (n. 1897).

Oscar Walter Cisek (n. 6 decembrie 1897, București – d. 30 mai 1966, București) a fost un scriitor român de etnie germană, diplomat și critic de artă, autor de nuvele, povestiri, poeme și eseuri în limbile română și germană.

·     1966 - Fostul prim-ministru, congolez Evariste Kimba și mai multi alti politicieni sunt executati public dupa un proces-spectacol, în capitala Kinshasha, la ordinul președintelui Joseph Mobutu , fiind acuzati de tentativa de lovitura de stat.

Evariste Kimba, fost prim-ministru congolez – foto – gettyimages.com

* 1966: Wäinö Aaltonen (n. 8 martie 1894 – d. 30 mai 1966) a fost un sculptor și pictor finlandez. Reprezentant de frunte al plasticii moderne din Finlanda, Aaltonen a realizat remarcabile monumente sculptate și portrete-bust în atelierul său situat în apropierea capitalei (Aleksis Kivi, Helsinki; Nurmi, Helsinki, Atheneum; Sibelius, Göteborg, Muzeu) Alte lucrări: Nud feminin (granit negru); Portretul lui Victor Westerholm (marmură).

Wäinö Aaltonen

·         1968: A decedat Constantin S. Nicolăescu-Plopşor, arheolog, istoric, etnograf, antropolog şi geograf; are meritul de a fi studiat printre primii Paleoliticul din ţara noastră; membru corespondent al Academiei Române din 1963; (n. 1900).

·         1977 - A murit istoricul Ştefan Meteş (n.08.01.1887).

·         1980: A murit la  Bucuresti, compozitorul  şi dirijorul cu origini armene, Matei Socor. A studiat la Conservatorul din Bucureşti (1927-1929), avându-i ca profesori pe Gheorghe Cucu, Alfonso Castaldi şi Constantin Brăiloiu. Urmează, urmand apoi studii de perfecţionare la Conservatorul din Leipzig, cu maeştri ai compoziţiei şi dirijatului de orchestră (1930-1933). Revenit în România, Matei Socor a lucrat ca cercetător etnolog şi dialectolog al muzicii în cadrul Institutului de folclor din Bucureşti. Aici a colaborat cu Constantin Brăiloiu, cu care a alcătuit o serie de culegeri de folclor. S-a apropiat din tinereţe de mişcarea muncitorească, devenind membru activ al Partidului Comunist Roman încă din ilegalitate. După preluarea puterii de către regimul comunist, Matei Socor s-a pus în slujba noii puteri, fiind numit în funcţia de preşedinte al Comitetului de Radiodifuziune 1945 – 1952, preşedinte al Uniunii Compozitorilor din RPR (1949-1954) şi  distins cu titlul de Laureat al Premiului de Stat. În revista Muzica cu nr. 1, din 1950, care avea pe copertă portretul lui Stalin, Matei Socor scria în „Cuvânt înainte” că trebuie pornită o luptă deschisă împotriva influenţelor cosmopolite ale ideologiei imperialiste şi militat pentru eliminarea formalismului şi cosmopolitismului în arta muzicală. Tot în revista Muzica, în anul 1953, cu ocazia primului Congres al Compozitorilor şi Muzicologilor, Matei Socor scria că acesta trebuie pus sub semnul luptei împotriva manifestărilor formalismului, impresionismului, atonalismului, împotriva cosmopolitismului şi ploconirii în faţa artei decadente burgheze. Compoziţiile sale inspirate din propaganda socialistă, se încadrau în muzica proletcultistă. Matei Socor este autorul muzicii pentru două imnuri de stat a României: Zdrobite cătuşe (imn naţional între anii 1948 şi 1953, pe versuri de Aurel Baranga) şi Te slăvim, Românie! (imn naţional între anii 1953 şi 1977, pe versuri de Eugen Frunza si Dan Desliu). A fost  membru corespondent al Academiei Române din 1952; (n. 1908, la Iasi).

·         1995: Ștefana Velisar Teodoreanu (născută Marie Ștefana Lupașcu, de asemenea cunoscută ca Ștefana Velisar sau Lily Teodoreanu; 17 octombrie 1897 – 30 mai 1995) a fost o romancieră, poetă și traducătoare română, soția scriitorului Ionel Teodoreanu. Încurajată de soțul ei să scrie, ea a fost o reprezentantă târzie a poporanismului tradițional, pe care l-a insuflat cu teme morale din ortodoxia română și cu ecouri ale literaturii moderniste. Lucrările sale de tinerețe coincid din punct de vedere tematic cu Primul Război Mondial și cuprind în principal romane centrate pe conflictele interne și triumfurile morale ale femeilor provinciale.

Născută în localitatea Saint-Maurice, în Franța, părinții ei erau diplomatul Ștefan Lupașcu (1872-1946)^[1] și soția sa, franțuzoaica Marie Mazurier.^[2][3]Tatăl ei, un francmason de rang înalt,^[1][2] descindea din nobilimea boierească a Moldovei.^[4] El a fost unchiul patern al filosofului francez Stéphane Lupasco.^[1] Mama ei, o fostă profesoară a copiilor de boieri, a fugit de Lupașcu și în mare parte a fost absentă din viața Ștefanei; cum tatăl ei era adesea pe drumuri diplomatice și de afaceri, ea a fost crescută de rudele române.^[2] Potrivit povestirilor pe care mai târziu ea le-a spus prietenilor, Ștefana a frecventat școala primară în Franța.^[2][5] A absolvit școala centrală de fete din București, condusă de mătușa ei Maria, soția scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea.^[3]

În timpul campaniilor Primului Război Mondial, ea trăia împreună cu verișoarele sale Delavrancea, Cella și Henrieta, la Iași; prin ele s-a întâlnit în decembrie 1918 cu aspirantul scriitor, Ionel Teodoreanu, fiul politicianului-avocat Osvald Teodoreanu. Acest episod a fost descris de Ștefana Velisar în lucrarea autobiografică Ursitul și de Ionel Teodoreanu în romanul Bal mascat. În opinia ei, el a fost imediat atras de tenul ei întunecat și de "ochii negri strălucitori", dar a și admirat încercările ei literare și a încurajat-o să continue.^[2] Până în mai 1919, versetele care atestă dragostea pentru ea au apărut în revista Însemnări Literare sub titlul Jucării pentru Lily.^[6]

Ea s-a căsătorit cu Ionel la 15 februarie 1920,^[3] într-o ceremonie restrânsă la care au participat doar membrii apropiați ai familiilor celor doi, familia mirelui purtând nu cu mult timp în urmă doliu după cel mai mic dintre frații Teodoreanu, decedat în Primul război mondial.^[7] Astfel, ea a devenit cumnata umoristului Păstorel, pe care ea l-a admirat foarte mult,^[8] deși, potrivit poetului Ștefan I. Nenițescu, ea însăși era de acum cea mai talentată dintre Teodoreni.^[2][9] La data de 3 februarie 1921 s-au născut gemenii Ștefan "Cefone" (sau "Afane") și Osvald "Gogo".^[2][10] Noua familie a locuit într-o casă pe strada Kogălniceanu din Iași și erau vecini cu Petru Poni și Alexandru Philippide.^[11] Ani mai târziu s-au mutat întro casă de pe strada Buzdugan, invecinată cu cea a lui Garabet Ibrăileanu, ambele case dispărute astăzi. Ei au fost prieteni apropiați și cu scriitorul Mihail Sadoveanu, cu care au călătorit în Turcia în 1934.^[2][12]

Împreună cu frații Teodoreanu și Mihail Sadoveanu, Ștefana a fost un oaspete frecvent al salonului Viața Românească.^[2]Prima ei lucrare publicată a apărut în 1929, găzduită de Tudor Arghezi în revista Bilete de Papagal; ea a contribuit, de asemenea, la Revista Fundațiilor Regale și Familia.^[3]. Numele ei "Velisar" a fost folosit în lucrarea majoră a soțului său, romanul La Medeleni (1925), pentru un personaj inspirat direct de Lupașcu.^[1] Ștefana însăși apare într-un alt roman al soțului ei, Bal mascat, publicat în timpul debutului ei

Ștefana și Ionel Teodoreanu în 1931. Desen de Ștefan Dimitrescu

Ajunși la Bucureștiul în 1938,^[14] familia deținea acum un conac pe Strada Romulus, la vest de Dudești.^[15] De asemenea, au deținut o casă pe strada Mihai Eminescu, Dorobanți, pe care Ionel a primit-o de la Federația Comunităților Evreiești pentru serviciile sale ca avocat.^[16]Ștefana însăși a devenit un romancier publicat cu puțin timp înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, cu Calendar vechi (1939), care a câștigat un premiu de la Asociația Intelectualilor din România.^[9][13] A fost urmată în 1940 de Viața cea de toate zilele și, în 1943, de volumul cu nuvele Cloșca cu pui..^{[2][3][13][17]}

Proza ei, văzută de critici ca fiind "parfum feminin",^[13] și chiar "maternal apăsător",^[18], avea tendințe spre ornamentare și lirism.^[3] În iulie 1939, criticul modernist Eugen Lovinescu a scris că "talentul ei atît de sensibil" este diferit de alți autori feminini care au apărut la acea vreme: ea nu a aderat nici la "erotismul psihologic" al Cellei Serghi și Luciei Demetrius, nici la "senzualitatea incendiară" a Soranei Gurian.^[19] Potrivit cercetătoarei Elena Panait, atât la nivelul construcțiilor de caractere cât și în ceea ce privește mesajul literar, lucrările afișează lecturile Ștefanei de la Rabindranath Tagore, Lev Tolstoi și Ivan Turgenev.^[5] Ea a rămas un pasionat cititor al lui Tagore și la vârstă înaintată.^[2][20]

Viața cea de toate zilele, scrisă la persoana I, arată chinul neplăcut al lui Baba, o gospodină prinsă într-un cadru provincial și rănită într-un accident. Sterilitatea vieții ei în târg se încheie cu gestul eliberării Babei, o revenire la libertatea și disciplina auto-impusă de la țară.^[21][22] Această notă provincială și legată de pământ a fost citită de către cărturarul Aurel Martin ca un etos regionalist, arătând atașamentul cultural al Ștefanei față de vestul Moldovei. ^[23] Bogat în simboluri creștine, până la scena finală (cu un semn "inadvertent" al crucii), Viața cea de toate zilele este văzută de Panait "comunicând credința [Ștefanei] în valori umane generale precum solidaritatea, toleranța, puterea dragostea materne și maritală ".^[24] Acest mesaj optimist este intens în Cloșca cu pui, care include reprezentări ale femeilor în disperare nerezolvată.^[13]

Petru Comarnescu, care a citit Viața... ca un roman psihologic, a fost impresionat de lucrare, numindu-l un eșantion de "blândețe și măreție spirituală românească", "foarte diferit de producția literară a scriitorilor contemporani".^[21]Potrivit criticului Bianca Burța-Cernat, tonul general al acestor lucrări este "idilic și moralizator", "involuntar a-temporal" și îndatorat lui La Medeleni, precum și tradiționalismului (poporanist) cultivat de Viața Românească. După cum observă Burța-Cernat, relația ei cu poporanismul a fost prin sotul ei, mai degrabă decât ca un "participant direct" - în acest caz, seamănă cu [ăProfira Sadoveanu]], fiica scriitorului și cu ea însăși romancieră.^[25] De asemenea, concentrându-se asupra elementelor temporale, Panait o vede pe Ștefana ca "retro-modernistă", prin faptul că aplică tehnici moderne de scriere unei ideologii literare vechi - "recondiționarea convențiilor literare depășite", dar cu unele "inovații foarte timide".^[26] Ea susține, de asemenea, că fragmente întregi au fost aluzii directe la La Medeleni

Scrieri publicate:

• Calendar vechi (1939)
• Viața cea de toate zilele, roman, (1940, reeditat în 1969)
• Cloșca cu pui, proză, (1941)
• Acasă, roman (1947, reeditat 1972)
• Ursitul, memorii, evocări (1970)
• Căminul, roman (1971)
• Poveste cu „ocei”, proză pentru copii (1975)
• Șoapte întru asfințit, poezii (1981)

Ștefana "Lily" Velisar Teodoreanu

Portret în cărbune de Ștefan Dimitrescu

* 1995: Edward Joseph Drake (n. 16 august, 1912 - d. 30 mai, 1995) a fost un jucător și antrenor de fotbal și cricket englez. Este cunoscut mai ales pentru perioada în care a activat ca jucător la clubul Arsenal F.C. și perioada în care a antrenat clubul Chelsea F.C.

·         2008 - A încetat din viaţă multiplul campion olimpic şi mondial ucrainean Boris Şaklin, supranumit "masca de fier" a gimnasticii (n. ianuarie 1932)

·         2009 - Campioana olimpică din 1998 la snowboard, Karine Ruby, a decedat căzând într-o crevasă pe masivul Mont Blanc din Munţii Alpi. A fost campioană olimpică la slalom uriaş la Nagano (1998) şi medaliată cu argint la Salt Lake City (2002), şi de şase ori campioană mondială. (n. 4 ianuarie 1978)

·     2012 - A murit Andrew Huxley, biofizician și fiziolog britanic, laureat al premiului Nobel (n. 1917)

Andrew Fielding Huxley (n. 22 noiembrie 1917, Hampstead, Londra – d. 30 mai 2012) a fost un biofizician și fiziolog britanic, laureat al premiului Nobel în 1963 pentru Fiziologie sau Medicină.

* 2015: Vladimir Arnautović (n. 2 decembrie 1971, Banja Luka, Iugoslavia - d. 30 mai2015, Belgrad, Serbia) a fost un baschetbalist și antrenor de baschet sârb. A antrenat echipa CSU Asesoft Ploiești din 25 noiembrie 2007 până în data morții sale. Este considerat cel mai bun antrenor din istoria baschetului românesc.* 2017: Paul Fister (n. 7 septembrie 1944, Brașov^[1] - d. 30 mai 2017^[2]) a fost un actor român, cascador^[3] și consilier de lupte.

FILMOGRAFIE

• Felix și Otilia (1972)
• Un comisar acuză (1974) - Zisu
• Nemuritorii (1974) - Călin
• Nu filmăm să ne-amuzăm (1975)
• Pintea (1976)
• Profetul, aurul și ardelenii (1978)
• Pentru patrie (1978)
• Ecaterina Teodoroiu (1978)
• Burebista (1980)
• Colierul de turcoaze (1985)
• Mircea (1989)
• Coroana de foc (1990)
• Șobolanii roșii (1991)
• Galgameth (1996) - Gypsy Soldier #2
• 15 (2005) - muncitorul care se bate cu Marinică

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Cuv Isaachie Mărturisitorul și Varlaam 
  

  Sf. Cuv. Isaachie Mărturisitorul – foto: doxologia.ro

  Sfântul Isaachie Mărturisitorul (sec. IV – 30 mai 383), fondatorul Mănăstirii Dalmaților din Constantinopol, a fost un călugăr creștin (probabil grec) bizantin care este pomenit ca sfânt și mărturisitor. Uneori este numit Isaac Dalmațianul, nu pentru că s-a născut în Dalmația, ci din cauza mănăstirii pe care a fondat-o și care după decesul său a fost condusă de Dalmatus.

• România -Ziua gardianului public

  Ziua Gardianului Public în România (se sărbătoreşte, anual, pe baza Hotărârii de Guvern 518/27.IX.1993)

• Croația: Ziua națională. Croaţia, oficial Republica Croaţia, „este un stat al bunăstării democratice, unitar şi indivizibil” din Europa, situată în nord-vestul Peninsulei Balcanice, pe ţărmul Mării Adriatice. Capitala şi cel mai mare oraş al ţării este Zagreb. Ţara este împărţită în 20 de diviziuni administrative („županije”) şi oraşul Zagreb. Croaţia acoperă 56.594 km² şi are o climă diversă, predominant temperat continentală şi mediteraneană. Coasta croată a Adriaticii are peste o mie de insule. Populaţia ţării este de 4,29 milioane de locuitori, majoritatea croaţi şi majoritatea romano-catolici.