5. /29 IUNIE 2022 - GÂNDURI PESTE TIMP

NICOLAE BĂLCESCU

Nicolae Bălcescu
Date personale
Nume la naștere	Nicolae Balcescu
Născut	29 iunie 1819[1][3][4][5]  București, Țara Românească
Decedat	29 noiembrie 1852 (33 de ani)[1][3][4][5]  Palermo, Regatul celor Două Sicilii
Cauza decesului	cauze naturale (tuberculoză)
Părinți	Zinca Bălcescu
Cetățenie	Țara Românească
Ocupație	istoric jurnalist politician
Activitate
Pseudonim	Nicolae Bălcescu
Limbi	limba română[2]
Studii	Colegiul Național „Sfântul Sava” din București
Membru post-mortem al Academiei Române
Modifică date / text

Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819, București – d. 29 noiembrie 1852, Palermo) a fost un istoric, scriitor și revoluționar român. Alături de fratele său mai mic, Barbu, a participat la Revoluția din 1848. Prin capodopera sa Românii supt Mihai Voievod Viteazul, Bălcescu l-a impus în canonul național pe voievodul Mihai Viteazul.

VIAȚA

Născut în București, într-o familie de mici boieri, era fiul pitarului Barbu și al „serdăresei” Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua numele de familie al mamei sale, originară din Bălcești, Vâlcea, în locul celui al tatălui, Petrescu. Tatăl lui Nicolae Bălcescu a murit în anul 1824. Nicolae Bălcescu avea doi frați: Costache și Barbu, precum și două surori: Sevasta și Marghioala. Într-un alt document se mai pomenește și de o altă soră: Eleni.

Studiază la Colegiul Sfântul Sava, începând cu 1832, fiind pasionat de istorie, avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alții, pe Ion Heliade Rădulescu. La 19 ani intră în armată, iar în 1840 participă, alături de Eftimie Murgu, Marin Serghiescu Naționalul, la conspirația Filipescu, care este descoperită, și este închis la Mănăstirea Mărgineni, unde a rămas doi ani, până la 21 februarie 1843, la plecarea domnitorului Ghica și venirea lui Bibescu ^[6].

Bustul lui Nicolae Bălcescu, la Palermo, în Sicilia

După ce este eliberat înființează împreună cu Ion Ghica și Christian Tell o altă organizație secretă numită Frăția, călătorește prin toate teritoriile locuite de români: Țara Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina, precum și prin Franța și Italia și studiază istoria, fiind editor, alături de August Treboniu Laurian, al unei reviste de istorie numită Magazin istoric pentru Dacia, apărută începând cu 1844.

În Franța s-a implicat în revoluția din februarie 1848. Inspirat de această revoluție s-a întors la București pentru a participa la revoluția din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de externe și secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de revoluționari. Va fi de partea liberalilor, dorind împroprietărirea țăranilor și vot universal.

În același an i s-a născut la Pesta un fiu, Bonifaciu Florescu, rezultat din relația sa cu Luxița Florescu, fiica marelui agă Iordache Florescu.

Arestat la 13 septembrie 1848 de autoritățile Imperiului Otoman care au înăbușit revoluția, reușește să evadeze și să treacă în Transilvania, de unde a fost expulzat apoi de autoritățile habsburgice.

În primele luni ale anului 1849, trece prin Trieste, Atena și ajunge la Constantinopol. Apoi, la Debrețin, se întâlnește cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluției maghiare, încercând un aranjament „pacificator” între revoluționarii români transilvani și cei maghiari.^[7] Lajos Kossuth îi face lui Bălcescu o impresie bună și este de acord cu „proiectul” revoluționarului român.

La 2 iulie 1849 se găsește la Pesta, unde este semnat „proiectul de pacificare”, un acord româno-maghiar cu revoluționarii unguri. Avram Iancu și revoluționarii săi se declară de acord să rămână neutri față de acțiunile militare ale maghiarilor, dar aceștia nu își respectă promisiunile și se ajunge din nou la conflict. În același timp însă trupele imperiale contrarevoluționare habsburgice și ruse intră în Transilvania și revoluția maghiară condusă de Kossuth este înfrântă.

Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, pe care a scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă în manuscris și publicată de Alexandru Odobescu, în 1861 - 1863.

Se exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze forțele revoluționare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei confederații europene. Cu un pașaport eliberat la Paris, la 27 septembrie 1850, „au nom de Sa Majesté l'Empereur des Ottomans”, în primăvara lui 1852, pleacă la Constantinopol, de aici, la Galați și încearcă să pătrundă în Țara Românească, însă autoritățile nu-i permit, deși e bolnav și vrea să o vadă pe mama sa, în vârstă și bolnavă. Medicii îi sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă. Trece prin Malta, Napoli și se stabilește la Palermo, în Sicilia, la hotelul „Alla Trinacria”. Moare la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani.

POSTERITATEA

În anul 1977, antropologul Cantemir Riscuția a făcut parte dintr-o delegație română plecată la Palermo pentru a descoperi locul în care se spunea ca ar fi înmormântat Bălcescu. Totul pornise de la mărturia unui marinar, care credea ca trupul românului mort în exil se afla în galeria de mumii a călugărilor capucini. Riscuția a analizat 2.000 de schelete, dar nici unul nu se potrivea trăsăturilor lui Nicolae Bălcescu. Într-un final, s-a considerat că românul fusese înmormântat într-o groapă comună. Trupul lui Nicolae Bălcescu nu a mai fost scos la lumină.^[8][9]

Nicolae Bălcescu pe bancnota de 100 de lei, România, 1952

Nicolae Bălcescu pe bancnota de 100 de lei, România, 1966

Ideologii comunismului românesc, sprijinindu-se pe unele lucrări ale lui Karl Marx,^[10]îl considerau pe Nicolae Bălcescu drept un înaintaș al idealului comunist român.^[11] De aceea, „prima sau eventual a doua emisiune numismatică a Republicii Populare Române”^[12] este dedicată lui Nicolae Bălcescu (o medalie / monedă de argint, cu diametrul de 38 mm, greutatea de 25 g, iar titlul de 835‰, restul de 165‰ fiind cupru)^[13], tirajul fiind de 500.000 de exemplare.^[13] Pe bancnotele românești, cu valoare nominală de 1.000 de lei, ediția 1950, precum și pe cele de 100 de lei, edițiile 1952 și 1966, a fost gravat portretul lui Nicolae Bălcescu. Peste 10 localități rurale, precum și străzi și instituții de învățământ din România comunistă au primit numele lui Nicolae Bălcescu, în memoria revoluționarului pașoptist.

Bustul lui Nicolae Bălcescu din parcul „Zăvoi“ al orașului Râmnicu Vâlcea

Iată un exemplu de caracterizare făcută de către ideologia comunistă lui Nicolae Bălcescu: „Nicolae Bălcescu este figura cea mai luminoasă a revoluției de la 1848. E tipul revoluționarului care, înțelegând mersul istoriei, și-a dat seama că adevărata revoluție trebuie să se sprijine pe forța poporului, să-i exprime năzuințele și drepturile. Bolnav de ftizie, având de îndurat lipsurile și greutățile exilului, în preajma ultimei sale călătorii spre țărmurile cu climă blândă ale Mediteranei, unde își va da sfârșitul, Nicolae Bălcescu ne apare în acest portret [Portretul lui Nicolae Bălcescu realizat de Gheorghe Tăttărescu în 1851, n.n.] cu fruntea vastă de gânditor, dominată de focul privirii, cu ochii mari, pătrunzători, care exprimă o adâncă viață interioară.Acest portret, de o mare sobrietate, nu ne transmite numai imaginea personajului, ci și admirația pictorului pentru adevăratul conducător al revoluției de la 1848. Lucrat cu măiestrie, portretul exprimă personalitatea vastă de gânditor și de luptător al lui Nicolae Bălcescu și se înscrie în galeria portretelor psihologice de seamă din istoria picturii noastre.”^[14]

În anul 2015, Academia Română repară o eroare seculară și îi acordă titlul de membru post-mortem.^[15]

La 7 octombrie 2019, cu ocazia Sesiunii solemne organizate cu ocazia bicentenarului nașterii lui Nicolae Bălcescu, Academia Română declară:

„ Nicolae Bălcescu (1819-1852), istoric, scriitor și diplomat român, rămâne unul dintre simbolurile Revoluției de la 1848. S-a remarcat drept un intelectual dedicat întru totul cauzei revoluționare, participând la elaborarea proiectului de constituție a țărilor române, și un militant în afirmarea autonomiei și pregătirea proclamării independenței, în adoptarea votului universal și împroprietărirea țăranilor. ”

— Biroul de comunicare al Academiei Române , 7 octombrie 2019

Revista Academica, editată cu această ocazie, are în deschidere cuvântările susținute de cei mai importanți academicieni ai momentului: Acad. Ioan-Aurel Pop - Președintele Academiei Române, Acad. Dan Berindei - Președintele de onoare al Secției de științe istorice și arheologie, Acad.Victor Spinei - Vicepreședinte al Academiei Române, Acad.Eugen Simion - Președintele Secției de filologie și literatură, precum și Dr. Alexandru Mamina - Institutul de Istorie „Nicolae Iorga".^[16]

CRONOLOGIE

• 29 iunie 1819 - Se naște la București Nicolae Bălcescu, fiul pitarului Barbu sin Petre căpitanul și al Zincăi Bălcescu. Fiul ia numele mamei, tatăl murind de timpuriu. Urmează Colegiul de la Sf. Sava, având profesori pe Florian Aaron și pe Ion Heliade Rădulescu; portretul lui Bălcescu la adolescență i-l face Ion Ghica într-una din Scrisorile sale.
• 1838 - După colegiul Sf. Sava este iuncher în oștirea română.
• 1840 - Împreună cu Cezar Bolliac și Eftimie Murgu, participă la conspirația lui D. Filipescu, dar aceasta eșuând, urmează o detenție la mănăstirea Mărgineni, unde sănătatea i se zdruncină.
• 1843 - Împreună cu Ion Ghica și cu Cristian Tell întemeiază societatea secretă Frăția, care avea în vedere pregătirea mișcărilor revoluționare de la 1848.
  • Ia ființă la București Societatea literară care avea legături directe cu Frăția.
• 1844 - Apare în Propășirea, revista lui Kogălniceanu și a lui Alecsandri, prima scriere istorică, Puterea armată și arta militară de la întemeierea Prințipatului Valahiei și până acum, pe care Iorga o consideră „un minunat capitol de istorie, care n-ar sta tocmai rău nici sub condeiul unui istoric de azi“. În Propășirea apare studiul lui Bălcescu Comentarii asupra bătăliei de la Câmpia Rigăi sau Coșovo.
• 1845 - 1847 - Își desfășoară activitatea Asociația literară, al cărei comitet era alcătuit din C.G. Filipescu, Șt. Golescu, Iancu Văcărescu și I. Voinescu II, între membrii căreia se afla și Nicolae Bălcescu.
  • Se înființează la Paris Societatea studenților români al cărei președinte era Ion Ghica; Bălcescu a fost membru al acesteia.
• 1845 - Împreună cu August Treboniu Laurian editează revista Magazin istoric pentru Dacia, unde apar tipărite pentru prima oară cronici muntenești și moldovenești. Aici Bălcescu publică biografii istorice: Ioan Tăutu, Miron Costin, Spătarul Ioan Cantacuzino, Postelnicul Constantin Cantacuzino.
  • Sub îngrijirea lui Bălcescu și a lui Laurian apare primul volum din Cronicarii Țării Românești.
• 1846 - Tot în Magazin... Bălcescu publică Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri.
  • N. Bălcescu începe redactarea operei sale capitale, Românii supt Mihai Voievod Viteazul.
• 1847 - Face o călătorie de studii în Franța și în Italia.
• 1848, februarie - Participă la revoluția din Paris.
  • Apare Poporul suveran, revistă condusă de Dimitrie Bolintineanu, prin care se promovau ideile mișcării revoluționare de la 1848. Aici, Bălcescu publică articolele Despre împroprietărirea țăranilor și Drepturile românilor către Înalta Poartă.
  • iunie - septembrie - Nicolae Bălcescu este fruntașul mișcării revoluționare din Țara Românească; aceasta fiind înfrântă, Bălcescu este exilat la Paris; apoi, agravându-i-se boala de plămâni, se stabilește pe mici perioade de timp în diverse localități din Franța și Italia.
• 1849 - Împreună cu Ștefan Golescu și cu Ion Brătianu, Nicolae Bălcescu face parte din comitetul periodicului La Tribune des Peuples, editat de scriitorul polonez Adam Mickiewicz.
• 1850 - Apare la Paris studiul Question économique des Principautés Danubiennes
  • Tot la Paris, sub conducerea lui Bălcescu și a mai multor exilați, apare România viitoare, într-un singur număr; aici, au fost publicate câteva opere importante ale literaturii române Cântarea României, de Alecu Russo (versiune franceză), Mersul revoluției în istoria românilor, de Nicolae Bălcescu și La o pasere trecătoare, de D. Bolintineanu.
• 1851 - Se înființează la Paris, sub îndrumarea lui Bălcescu, Junimea română, societate politică și culturală a tinerilor; printre aceștia se numără și Al. I. Odobescu, un împătimit admirator al lui Bălcescu.
• 1852 - Moare la Palermo Nicolae Bălcescu, întemeietor al istoriografiei moderne, principalul animator al revoluției de la 1848, un patriot ardent, martir al neamului.

A murit la Palermo, dar nu a fost îngropat la groapa săracilor cum s-a scris, ci transportat la mânăstirea Capucinilor, specializată în mumificări. Mumia lui se poate vedea și astăzi în galeria acelei mânăstiri, cu mențiunea: "Nicolae Bălcescu, prim ministru al Valachiei".

• 1861 - 1863 - Apare postum, în Revista română a lui Odobescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul.
• 1877 - Al. I. Odobescu îngrijește editarea în volum a celei mai importante scrieri a lui Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul.

NICOLAE BĂLCESCU ÎN LITERATURĂ

• Camil Petrescu, Bălcescu (piesă de teatru), 1948;
• George Călinescu, Iubita lui Bălcescu (nuvelă), 1949;
• Camil Petrescu, Un om între oameni (roman rămas neterminat), 1953-1957;
• Eugen Jebeleanu, Bălcescu (poem, 1952).

NOTAFILIE

După instaurarea regimului comunist în România, pentru sublinierea personalității lui Nicolae Bălcescu în calitate de înaintaș al ideologiei comuniste, au fost emise, pe rând, trei bancnote care aveau gravată efigia pașoptistului: este vorba despre bancnotele cu valoarea nominală de 1.000 de lei, din emisiunea 1950, precum și de cele cu valoarea nominală de 100 de lei, din emisiunile 1952 și 1966.

NUMISMATICĂ

• 1948: Cu prilejul împlinirii primului centenar de la Revoluțiile de la 1848, noile autorități comuniste ale României au emis o medalie / monedă de argint, cu diametrul de 38 mm, greutatea de 25 g, iar titlul de 835‰ (restul de 165‰ fiind cupru), cu marginea netedă, într-un tiraj de 500.000 de exemplare, având pe avers efigia lui Nicolae Bălcescu, circular, textul CENTENARUL ANULUI REVOLUTIONAR 1848, iar de o parte și de alta a efigiei se poate citi numele personalității aniversate: NICOLAE BALCESCU; deasupra umărului stâng se află inițialele H.I., ale gravorului Haralamb Ionescu. Pe revers se află stema noului stat comunist român, iar circular au fost gravate inscripția REPUBLICA POPULARA ROMANA, milesimul 1948 și două stele în cinci colțuri. Medalia are toate caracteristicile unei monede, cu excepția valorii nominale, care lipsește. Numărul mare de exemplare emise se explică și prin dorința noilor autorități de a face cunoscută poziția lor față de cel care a fost revoluționarul Nicolae Băcescu, considerat ca fiind un înaintaș al ideologiei comuniste, precum și noua stemă a statului.^[13]
• 2007: Banca Națională a României a emis, în scopuri numismatice, o monedă de aur (cu valoarea nominală de 500 de lei), având titlul de 999‰, într-un tiraj de maximum 250 de exemplare, care îl comemorează pe Nicolae Bălcescu^[17]. Moneda cântărește 31,103 grame.^[18]
• Cu prilejul împlinirii a 190 de ani de la nașterea lui Nicolae Bălcescu, Banca Națională a României a pus în circulație, la 30 decembrie 2009, trei monede, una de aur (cu valoare nominală de 500 de lei, într-un tiraj de 500 de exemplare), una de argint (cu valoare nominală de 10 de lei, într-un tiraj de 1.000 de exemplare) și alta de tombac cuprat (cu valoare nominală de 1 leu, într-un tiraj de 1.000 de exemplare).^[19]

Nicolae Bălcescu - Citate:

ELENA MAGDA LUPESCU

Elena Lupescu
Date personale
Născută	3/15 septembrie 1899[1]  Iași, România
Decedată	29 iunie 1977 (77 de ani)[1][2]  Estoril, Districtul Lisabona, Portugalia
Înmormântată	Monastery of São Vicente de Fora[*]
Părinți	Nicolas Lupescu[*][3]
Căsătorită cu	Ion Tampeanu[*] (din 17 februarie 1919) Carol al II-lea al României (din 3 iunie 1947)
Cetățenie	România
Religie	catolicism
Ocupație	metresă
Modifică date / text

Elena "Magda" Lupescu (n. 3/15 septembrie 1899, Iași, România – d. 29 iunie 1977,^[1][2] Estoril, Districtul Lisabona, Portugalia) a fost amanta și apoi soția regelui Carol al II-lea al României.

BIOGRAFIE

Elena Lupescu a fost fiica lui Nicolae (Nahum) Grünberg (născut evreu, ulterior botezat creștin ortodox cu numele de Nicholas Wolff, devine apoi Nicolae Lupescu) și a Elizei Falk, născută evreică, botezată în religia catolică, fostă dansatoare la Viena^[4]. În timpul primului război mondial, Elena Lupescu a fost căsătorită cu un locotenent de vânători de munte, Ion Tâmpeanu, de care a divorțat după scurt timp. În 1922 a devenit amanta prințului Carol. În 1923 au fugit împreună din România. Prințul Carol a fost încoronat în 1930 ca Regele Carol al II-lea al României. După abdicarea Regelui Carol al II-lea în septembrie 1940, Elena Lupescu l-a urmat în exil. Pe 8 septembrie 1940, Regele Carol al II-lea și Elena Lupescu au ajuns cu propriul tren la Lugano, în Elveția.^[5]. În octombrie 1940, guvernul legionar al României a cerut Spaniei extrădarea Elenei Lupescu, precum și cea a lui Ernest Urdăreanu, mareșalul Palatului, care, după părerea legionarilor, s-ar fi aflat alaturi de Regele Carol al II-lea, în spatele asasinării, la 30 noiembrie 1938, a lui Corneliu Zelea Codreanu, conducătorul organizației „Garda de Fier”.^[6] Elena Lupescu a petrecut majoritatea perioadei de exil în Mexic, Brazilia și Portugalia. După căsătoria din 1947 din Brazilia, Carol al II-lea și Elena Lupescu s-au mutat la Estoril, Portugalia, unde Carol cumpărase Villa del Sol.

După moartea lui Carol al II-lea, în 1953, Elena Lupescu a continuat să trăiască la Estoril, în Portugalia, până când s-a stins din viață.^[7] Sicriul ei a fost depus la capela Regilor Portugaliei din mănăstirea São Vicente de Fora din Lisabona, alături de sicriul Regelui Carol al II-lea. În anul 2003 sicriele celor doi au fost aduse la mănăstirea Curtea de Argeș.

Elena Magda Lupescu (n. 15 septembrie 1895, Iaşi – d. 30 iunie 1977, Estoril, Portugalia), amantă, ulterior soţie (a treia, după Zizi Lambrino şi Elena a Greciei) a regelui Carol al II-lea.

BIOGRAFIE

A fost fiica lui Nicolas Lupescu (pe numele său real Nahum Grünberg), evreu convertit la creştinismul de rit ortodox, de meserie farmacist, şi a Elizei Falk, care a optat la rându-i pentru religia creştină, însă de rit apusean. Declarată la naştere catolică, Elena Lupescu şi-a definitivat studiile la Bucureşti, într-un aşezământ catolic, „Diaconesele”, bine cunoscut protipendadei capitalei, mai ales că era patronat de maicile bavareze de la Nymphenburg.

La 17 februarie 1919 s-a căsătorit la Iaşi cu locotenentul Ion Tâmpeanu, de care avea însă să divorţeze la o dată ulterioară (nu se ştie cu exactitate data pronunţării divorţului).

Conduita publică a Elenei Lupescu a făcut ca multe dintre amănuntele relaţiei sale cu viitorul rege al României să rămână încă învăluite în mister. Asupra momentului întâlnirii dintre cei doi există încă informaţii contradictorii. În memoriile sale, Elena Lupescu mărturisea că s-au întâlnit prima dată când erau încă nişte copii ^[1], în timp ce Constantin Argetoianu relatează că cei doi s-au cunoscut la Sinaia în timpul războiului. Aceasta era caracterizată atât de Argetoianu, cât şi de Miron Cristea, ca fiind „o femeie de moravuri uşoare” ^[2], în timp ce principele Nicolae o menţionează drept „o amantă de profesie” ^[3]. În însemnările sale zilnice, Carol fixează data întâlnirii cu Elena Lupescu pe 14 februarie 1925 ^[4].

Pamfil Şeicaru o descria pe Elena Lupescu astfel: „aducea o vastă experienţă în legăturile cu bărbaţii, de pe urma cărora să fi căpătat o mare tehnică. O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleşugurile în alcov, ştiind să reîmprospăteze până la epuizare dorinţa partenerului, ştiind să-şi domine oboseala şi care în loc de un leşinat sentimentalism, să-i servească o pitorească trivialitate” ^[5]. Cert este că nimeni nu dăduse importanţă acestei aventuri, familia regală considerându-l un episod vremelnic din viaţa principelui aşa cum mai fusese multe astfel de episoade. Totuşi, relaţia dintre Carol şi Elena Lupescu a evoluat în asemenea măsură încât principele moştenitor nu mai ţinea cont că era căsătorit şi avea un copil.

Oricum ar fi început legătura viitorului cuplu, cert este că Elena Lupescu a reuşit ceea ce rataseră pe rând Ella Filitti, Zizi Lambrino, Marie Martini şi regina-mamă Elena, anume să se impună în viaţa lui Carol. Relaţia celor doi a stârnit mare nemulţumire în familia regală, iar Carol a fost în repetate rânduri somat să pună capăt întrevederilor cu „Duduia”. Decizia regelui Ferdinand I ca principele moştenitor să reprezinte Coroana la funeraliile reginei Marii Britanii (1925) a fost un intermezzo în tumultuoasa viaţă a celor doi amorezi.

Elena Lupescu a voiajat la rându-i în Italia. Carol trimite de la Veneţia o scrisoare regelui Ferdinand, prin care îşi declina calitatea de principe moştenitor, în favoarea fiului său minor, Mihai. Ulterior cei doi au părăsit Italia şi s-au stabilit la Paris (cartierul Neuilly), integrându-se vieţii mondene franceze. Pe numele acesteia a fost cumpărat un castel la Coësme, în Franţa.

Revenirea lui Carol în România şi încoronarea sa ca rege la 8 iunie 1930 a fost condiţionată, de primul ministru Iuliu Maniu, de renunţarea la relaţia cu Elena Lupescu S-a întâmplat exact contrariul, pentru că la 12 august 1930, aceasta se întorcea în România folosindu-se de paşaportul soţiei lui Mihail Manoilescu, fiind găzduită o vreme la Sinaia.

După refuzul lui Carol de a reveni asupra divorţului de soţia sa, principesa Elena de Grecia (1928), ca şi neînţelegerile avute cu mama sa pe tema vieţii sale intime, soldate cu „exilarea” reginei Maria la Balcic, Elena Lupescu a revenit în siguranţă în Bucureşti, unde avea să locuiască într-o vilă din Aleea Vulpache nr. 2. Astfel, persoana sa va deveni centrul vieţii mondene bucureştene, fiind cultivată de personalităţi precum Armand Călinescu, Ionel Ghica, Ernest Urdăreanu (care, foarte repede, a trecut de la statutul de şofer personal la calitatea de Mareşal al Palatului şi Ministru al Casei Regale), Dimitrie Gusti, Max Auschnitt, Aristide Blank sau Oskar Kaufmann.

Implicată, prin intermediul industriaşilor români şi a lui Ernest Urdăreanu, în diverse afaceri, a reuşit să agonisească o avere considerabilă (două case în Bucureşti, două vile la Sinaia, o vilă pe malul Mării Negre, bijuterii). Vânată de o parte a presei şi lumii politice româneşti, acuzată de a avea o influenţă nefastă asupra deciziilor regelui Carol al II-lea, ea a reuşit să-şi mobilizeze proprii informatori, astfel încât să poată contracara luările de poziţie publice ale lui Iuliu Maniu, Alexandru Averescu, Gheorghe Brătianu sau Corneliu Zelea Codreanu.

Abdicarea regelui, pe 6 septembrie 1940, a presupus şi pentru Elena Lupescu acceptarea exilului. Cei doi au domiciliat în Spania, Portugalia, Mexic (1940 - 1944), după care, în final, s-au decis asupra localităţii Estoril, din Portugalia. La 3 iunie 1947 s-au căsătorit civil la Rio de Janeiro, în Brazilia şi, apoi, religios la Paris, ea primind titlul de principesă de Hohenzollern. A moştenit la moartea lui Carol o avere impresionantă. Şi-a publicat Memoriile în "Washington Herald", traduse şi în România în două versiuni.

Regele Mihai a sintetizat exemplar personalitatea „Lupeascăi”: „dacă tatăl meu refuza vreo favoare, ea se apuca să plângă cu un debit de robinet deschis la maximum. Şi scena nu se oprea decât atunci când el, în sfârşit, ceda. Era o actriţă înnăscută”.

Înainte de a vorbi de iubirea care i-a învăluit până la moarte pe Carol al II-lea şi Magda Lupescu, sunt necesare câteva precizări asupra arborelui genealogic al familiei regale, reprezentată de Casa de Hohenzollern-Sigmaringen.

Din căsătoria regelui Ferdinand cu regina Maria, au rezultat şase copii. Carol (1893-1953), Elisabeta (1894-1961), Maria (1900-1961), Nicolae (1903-1978), Ileana (1909-1991) şi Mircea (1913-1916). Conform tradiţiei, primul băiat născut a devenit regele României.

Carol al II-lea s-a născut la 15 octombrie 1893, fiind cunoscut sub numele de Carol Caraiman. După ce a renunţat pentru prima dată la tron, în 1918, Carol a fugit cu Ioana Lambrino, la Odessa, în august 1919, abdicând pentru a doua oară. Ioana Maria Valentina Zizi Lambrino (1898-1953), a fost fiica unui general român. Au avut un singur fiu, Mircea Gregor Carol Lambrino. Căsătoria lor, îndelung contestată, a fost anulată prin sentinţa Tribunalului Ilfov, din 1919. Carol revine în ţară la 10 martie 1921 şi se căsătoreşte cu prinţesa Elena (1896-1982), care făcea parte din casa regală a Greciei, fiica regelui Constantin. Au avut un singur fiu, pe Mihai, născut în 1921, viitorul monarh al României.

Dar la orizont, a apărut o altă Elena – Elena Lupescu – şi după patru ani şi nouă luni, la 30 decembrie 1925, regele nărăvaş a renunţat pentru a treia oară la tron spre a o întâlni la Paris. Carol şi Elena au divorţat în 1928.

Prin aceste renunţări la tron, regele a adus grave prejudicii imaginii monarhiei din România. Toată suflarea dorea stabilitate politică şi o continuitate regală, normală şi firească. Frământările populaţiei erau în creştere.

După cinci ani petrecuţi în exil, la 20 iunie 1927, Carol revine în România, unde este proclamat rege, la 8 iunie 1930. În 1938, a scos în afara legii partidele politice, înfiinţând partidul unic, Frontul Renaşterii Naţionale. Ceva mai târziu a acceptat ciopârţirea României Mari, înfăptuită cu trudă de regele Ferdinand, tatăl său. După o perioadă de zece ani de controverse şi măsuri dictatoriale, la 6 septembrie 1940, va fi silit să abdice şi izgonit definitiv din ţară. A semnat actul de renunţare la prerogativele sale, dar fără sa scrie cuvântul abdicare, sperând la o reîntoarcere pe tron, a nu ştiu câta oară – caz unic în istoria universală.

În timpul domniei lui Carol, influenţa amantei lui s-a simţit din ce în ce mai mult la nivel politic. Ea a ordonat asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a altor 13 legionari, dezlănţuind un lung şir de răzbunări într-o ţară care avea nevoie de linişte.

Ghinionul întregii societăţi româneşti a fost acela că în spatele regelui, Elena Lupescu a fost o adevărată eminenţă cenuşie, care a învârtit pe degete o ţară întreagă. Domina comportamentul regelui şi îi controla deciziile. Legătura lor a scandalizat de multe ori clasa politică, dar şi cancelariile străine, făcând să curgă fluvii de cerneală despre tandemul lor politic şi sentimental. Analiştii vremii au ajuns la concluzia că Elena Lupescu a fost singura parteneră care a rezistat apetitului sexual al regelui, bolnav de priapism.

Poporul era uimit de aceste interminabile plecări şi reveniri ale regelui, fără ca cineva să ia o atitudine fermă, aşa cum s-ar fi întâmplat în oricare ţară din lume. În momentul părăsirii palatului, luându-şi rămas bun de la toţi supuşii, Davidescu, unul dintre slujbaşi, obişnuit cu acest circ de abdicări şi reîncoronări ale aceleiaşi persoane, i-a spus regelui : Tot aici o să vă primesc la întoarcere.

După septembrie 1940, Carol şi Duduia, aşa cum o alinta, au colindat Europa, Cuba, Mexicul şi Brazilia, traseu impus de Elena care dorea să cunoască întreaga lume. Bani erau din belşug. La 3 iulie 1947, iubitul i-a îndeplinit şi ultimul capriciu. S-au cununat la Rio de Janeiro, eveniment după care, iubita a obţinut mult visatul rang de Alteţa Sa Regală, Prinţesa Elena de România. S-au stabilit apoi în Portugalia, la Estoril.

La 3 aprilie 1953, Carol a murit în urma unui stop cardiac, la varsta de 60 de ani. La ceremonia funerară, Elena s-a aplecat asupra defunctului şi a spus Adio, dragostea vieţii mele. Coşciugul a fost depus mai întâi în Panteonul Regal, de la Mănăstirea San Vicente şi apoi mutat într-o capelă a cimitirului oraşului Estoril.

Elena Lupescu a murit la 7 iulie 1977, la vârsta de 78 de ani, la 24 de ani de la decesul lui Carol. Osemintele sale au fost aşezate la picioarele regelui.

La 14 februarie 2003, rămăşiţele pământeşti ale celor doi au fost aduse în ţară şi înhumate lângă Mănăstirea Curtea de Argeş, la o distanţă de 450 de metri unul de altul. A fost aleasă ziua de 14 februarie, deoarece atunci s-au cunoscut, în urma cu 78 de ani.

Elena Lupescu s-a născut la 2 septembrie 1899, la Iaşi, ca fiică a farmacistului evreu Nicolas Grumberg Wolf, care şi-a schimbat numele în Nicolae Lupescu. Studiile le-a făcut în Bucureşti, la Pitar Mos, o şcoală de prestigiu în acele timpuri. Avea un corp plinuţ, pielea albă, ochi verzi şi păr roşcat. Încet, încet a devenit o femeie îndrăzneaţă, dominatoare.

S-a cunoscut cu monarhul în ziua de 14 februarie 1925, la cinematograf, prin intermediul lui Posmantir, un fotograf de albume deocheate. Tânăra cu părul roşu fusese căsătorită cu un ofiţer şi a locuit o vreme la vila Carola din Sinaia, unde a avut o viaţă tumultuoasă, cu jocuri de noroc şi aventuri diverse. În anumite dimineţi, personalul mănăstirii de alături se închina cu adâncă pioşenie pentru iertarea păcatelor celor ce ieşeau din vila învecinată, cu mintea înceţoşată.

Primele întâlniri au avut loc în casa colonelului Tăutu şi într-un imobil din strada Mihai Ghica, pe care Carol i l-a cumpărat iubitei. Toate ziarele vremii s-au înroşit cu aceste picanterii. Ziariştii o descriau pe metresa regală, folosind cele mai jignitoare formulări. Analiştii vremii considerau că toate deciziile dezastruoase ale regelui au fost inspirate de amantă. Miniştrii i-au au cerut deseori s-o alunge, dar el a rămas neînduplecat, îngenuncheat pe viaţă faţă de Duduia.

Confirmându-se faptul că istoria este rotundă, redau, în continuare momentul abdicării finale. După ce a ordonat arestarea şi asasinarea legionarilor, în frunte cu căpeteniile lor, ţara fiind într-o continuă fierbere, Carol a dispus înlocuirea premierului Gigurtu cu un ofiţer energic, în persoana generalului Ion Antonescu. Pentru restabilirea liniştii în ţară, noul premier i-a cerut regelui să abdice, în noaptea de 6/7 septembrie 1940. În stradă mulţimea furioasă cerea plecarea urgentă a regelui detestat.

Duduia a început să strângă în grabă lucrurile cele mai de preţ şi să le împacheteze. Bijuterii, bani, 41 de tablouri de valoare şi aur. Întreg bagajul a încăput în 12 vagoane. Pe traseu, gărzile nu au mai dat onorul. Gesticulau a lehamite. Urcarea în tren s-a făcut în gara Băneasa. Până la Lugoj trenul a mers fără incidente. Regele a fost avertizat că legionarii îl vor aştepta la Timişoara şi nu vor lăsa să plece garnitura mai departe dacă Duduia nu va fi dată jos, pentru a fi arestată, judecată şi executată pentru toate relele făcute în atâţia ani.

Urmare a refuzului acestor cereri, la Timişoara ferestrele vagoanelor în mişcare au fost pulverizate de armele automate ale celor plasaţi pe peron. Carol şi Duduia s-au culcat pe jos, spre a nu fi atinşi de rafale.

Marele lor noroc a fost acela că mecanicul de locomotivă nu a oprit trenul din motive care nu s-au aflat niciodată. Oricare ar fi făcut-o în mijlocul acelor tornade de gloanţe.

La fel nu se va afla niciodată de ce trenul nu a fost deraiat, oprit la semnal sau dinamitat. Trecând peste aceste incredibile paradoxuri ale istoriei, cei doi călători îngroziţi au ajuns în final la Veliki Kikinda, pe teritoriul iugoslav. Geamurile distruse au fost înlocuite, trenul continuându-şi drumul spre Italia.

Pe parcursul anilor acelui exil fără întoarcere, despre care am mai vorbit, la fiecare 14 februarie cei doi amorezi şi-au serbat ziua când s-au cunoscut în 1925, la cinematograful Fundaţiei Culturale Regale, unde rula filmul Nibelungii.

În încheiere citez un fragment din însemnările fostului monarh, făcute la 14 februarie 1943, la sosirea în Mexic:

Pentru Duduia şi mine este o mare zi. E aniversarea împreunării noastre. Au trecut 18 ani de la acea zi fericită care a schimbat tot cursul vieţii mele.

Cred că puţine perechi au putut menţine o dragoste atât de constantă în decursul atâtor ani.

Am trecut împreună prin aşa de multe, am avut zile bune, dar mai ales dureroase şi grele de îndurat. Dragostea noastră le-a înfruntat pe toate şi iată-ne în acest Mexico primitor, unde ea este singurul meu sprijin, singura fiinţă pe care pot să mă bizui cu dragoste şi încredere. Din punct de vedere social, deşi nu ne-am putut căsători încă, situaţia s-a schimbat radical, ea este, de fapt considerată nevasta mea.

Suntem legaţi pentru vecie, nimica nu ne va despărţi.

Dupa cum am precizat pe parcursul textului, la 3 iulie 1947, cei doi s-au căsătorit oficial în Brazilia. Iubirea lor pasională a avut mult mai multe exprimări ce pot umple o carte. Am ales atât cât s-a putut, numai o parte a esenţei.

Pe lângă toate relele pentru care a fost acuzat acest rege, nu trebuie totuşi uitat faptul că România a atins între 1937-1938 cel mai înalt prag de dezvoltare economică, nivel ce a făcut ca la Paris, leul să devină valută forte. Doar pentru puţin timp…

Una dintre cele mai mari probleme pe care le-a avut România în perioada interbelică a fost viața intimă a Regelui Carol al II-lea. Și asta pentru că relațiile sexuale ale monarhului au afectat, într-un mod sau altul, politica românească.

Regele a hotărât să renunţe la tronul ţării pentru a apăra dragostea ce i-o purta amantei sale. Deoarece viaţa amoroasă l-a influenţat să ia decizii nefaste pentru Regatul României, foarte mulţi oameni politici şi istorici ai vremii au evidenţiat în scrierile lor acest comportament ieşit din comun.

Lăsând umorul şi legendele urbane la o parte, ne putem întreba: care este totuși adevărul istoric despre cel supranumit în presa occidentală „The Playboy King"?

REGELE PLAYBOY ÎNTRE DATORIE ŞI PASIUNE

Carol al-II-lea (1893-1953) s-a născut şi şi-a petrecut copilăria la Castelul Peleş. La început, de educaţia lui s-au ocupat regele Carol I şi regina Elisabeta de Wied, care-i erau un fel de bunici adoptivi (tatăl lui Carol al II-lea, Ferdinand, fusese desemnat succesor la tron de către unchiul său, Carol I).

Apoi o guvernantă rece şi un educator elveţian homosexual, despre care Nicolae, fratele prinţului, menţiona următoarele:

„Eram foarte îngrijorat că Mohrlen l-ar putea iniţia în practica homosexualităţii… şi tare tulburat când îl vedeam pe Carol îngenunchiat pentru rugăciunea zilnică" (Prinţul Nicolae de Hohenzollern, În umbra coroanei României, 1991).

Ultimii maeştri l-au transformat într-un mic tiran, temut de către toţi servitorii de la Palat. Pentru a-i scoate fumurile din cap, familia îl va trimite în Germania la Şcoala Militară de la Potsdam. S-a transformat rapid într-un tânăr zvelt, înalt, blond şi cu ochii albaştri, căruia trebuia să i se găsească o iubită pe măsură.

DEZVIRGINAT LA 16 ANI DE O PROSTITUATĂ ŞI SUFERIND DE O ERECŢIE CONTINUĂ

Diplomatul Constantin Argetoianu afirma în Memoriile sale că bunicul lui Carol al-II-lea a intervenit în emanciparea sexuală a nepotului, când acesta ar fi împlinit vârsta de 16 ani.

„Prinţului i s-a prezentat o femeie de moravuri uşoare şi după ce au petrecut noaptea împreuna aceasta ar fi exclamat: M-a omorât nene Alecule …de 14 ori şi niciodată mai puţin…de fiecare dată la fel" (Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Memorii, 1996).

Favorul pentru rege îl făcuse Alexandru Davila, directorul Teatrului Naţional şi băiatul celebrului medic român, iar femeie în cauza era o actriţă din Capitală.

Virilitatea prinţului nostru are legătură cu boala de care suferea acesta: priapism. Se caracterizează printr-o permanentă erecţie, adeseori dureroasă şi care se vindecă doar realizând un act sexual, însă nu dispare după finalizarea raportului propriu-zis. Priapus era în mitologia greacă un zeu al fertilităţii reprezentat cu organ sexual de mari dimensiuni.

„Cu toate acestea, boala nu era de natură venerică, ci una a sângelei explicată prin încrucişările diferitelor grupări sanguine care s-au produs de-a lungul timpului în urma căsătoriilor pactate între familile europene de sânge albastru", scria adevarul.ro.

ÎNTRE DOUĂ „PĂSĂRICI", DEZERTĂRI ŞI MULTE PAŢACHINE

Iniţiat în tainele amorului cu succes, tânărului de Hohenzollern îi trebuia o soţie de rang înalt. Familia a ales-o pentru el pe Olga a Rusiei, fiica ţarului Nicolae al-II-lea, dar prinţul Carol nu a fost prea încântat. La aceea dată el era îndrăgostit de-o tânără româncă, Ella Filiti, prietena bună a surorii lui, Elisabeta. „Păsărica", aşa cum o alinta viitorul rege, a fost prima lui iubire de la 20 de ani. „Păsărica te iubesc, te iubesc te iubesc…. aş avea puterea să-mi părăsesc familia, ne-am putea căsători şi tu ai putea deveni regina mea" (Paul Lambrino, Carol al-II-lea, 1988).

O cunoscuse la Paris în 1913 însă familia nu a fost de acord cu această relație extra nobiliară și a exilat-o rapid pe malurile Senei. Lovit în orgoliul său masculin, în acelaşi an începe o nouă aventură cu Ioana Maria Valentina Lambrino, alias „Zizi" sau „Baby". Se întâlnesc la o seară de bal şi se indrăgosteşte rapid de ea, astfel încât dezertează din armată şi fuge cu Zizi la Odessa, unde se vor căsători religios pe 31 august 1918. Este condamnat la închisoare, iar căsătoria anulată de către Curtea Supremă a României un an mai târziu. Regina Maria îl va convinge să se întoarcă şi să execute cele 75 de zile de detenţie la Mănăstirea Horaiţa din Bicaz şi să o uite pe „Zizi". Regele și „Zizi" vor avea şi un copil împreună, Mircea Gregor Carol, care, împreună cu mama sa, vor fi îndepărtați din preajma lui Carol al II-lea, adică exilați la Paris.

Citește și: M-am dus la ziua Regelui Mihai, ca să înţeleg cum gândesc monarhiştii

Pe la 1920, Alteţei i se prezintă altă „Păsărică": Maria Martini, o frumoasă transilvăneancă, ce ar fi fost plătită să-l facă pe Carol să o uite pe „Zizi". Aproape trei ani l-a consolat Maria până a rămas însărcinată şi a trebuit să iasă din scenă. Contra unei sume de bani, cu siguranţă.

Tatăl lui Carol, regele Ferdinand I, a acceptat însă cea de a doua căsătorie a fiului său risipitor cu prinţesa Elena a Greciei şi Danemarcei. Evenimentul s-a petrecut la Atena la 10 martie 1921. Apoi tinerii miri se vor instala la Bucureşti unde „Sitta" îi va naşte cel de-al doilea copil, Mihai, actualul şi ultimul rege al românilor. Tot Argetoianu menţiona următoarele:

„Prinţul Carol era un fenomen al naturii care a traumatizat-o profund pe soţia sa, prinţesa Elena…când o prindea îi ridica fusta-n cap şi-o supunea zi şi noapte în pat sau la repezeală pe un colţ de canapea, îndatoririlor conjugale" (Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Memorii, 1996).

Din cauza unor probleme de sănătate ale mamei și a nou-născutului, aceştia sunt trimişi în Grecia, însă gurile rele vorbeau că motivul pentru care a părăsit ţara prinţesa Elena era tratamentul pe care îl aplica soţul ei în pat. Tot acum începea și seria chefurilor şi a aventurilor proaspătului tătic.

Carol bântuia bordelurile din Capitală și era un cunoscut al cartierului Crucea de Piatră. Armand Călinescu, şeful Ministerului de Interne, afirma că: „regele culegea femei de pe stradă …şi că ieşea tot mai frecvent noaptea pe cheiul Dâmboviţei şi lua femei de cea mai joasă speţă" (A. Călinescu, Însemnări politice, 1990).

Multe dame de companie au avut nevoie de intervenţia medicilor după o partidă cu prinţul moştenitor. Pentru a soluţiona problema, Carol ar fi folosit o invenție spaniolă de pe timpul regelui Fernando al-VII-lea „El Deseado" (Doritul), care folosea o pernuţă rotundă cu o gaură în mijloc când întreţinea relaţii sexuale cu regina Maria Cristina. (ziarul El Mundo, 3 nov 2008)

Argetoianu confirmă cele de mai sus menţionând că: „Regele aborda câte o prostituată, o aducea la Palat şi după o ședinţă mai scurtă sau mai lungă, îi dădea un bilet de 500 sau 1000 de lei. La ieşire, paţachina era ridicată de agenţii Poliţiei şi dusă la Gavrilă Marinescu, şeful Prefecturii, care îi mai dădea 5000 de lei şi o ameninţa cu moartea dacă spune ceva".

Este cunoscut faptul că a ajuns să fie un pacient al Spitalului Filantropica din Bucureşti pentru a fi tratat de o boală venerică.

CAROL AL II-LEA ȘI ELENA MAGDA LUPESCU. FOTOGRAFIE DE WIKIMEDIA COMMONS

DUDUIA CARE L-A CUCERIT CU MĂMĂLIGĂ, LĂUTARI ŞI UMOR FĂRĂ PERDEA

Carol și Elena Magda Lupescu (1896-1977) s-au cunoscut la un film, când aceasta era căsătorită cu un locotenent, Ionel Tâmpeanu. Enciclopedia Britanică o caracterizează drept: „o aventurieră româncă, cu o viaţă amoroasă scandaloasă, roşcată, cu ochii verzi, un pic durdulie şi cu un bun simţ al umorului" (Encyclopaedia Britannica, 2010)

Regele a rămas fulgerat de frumuseţea sa şi au devenit amanţi. Îndrăgostit lulea de roşcată, nu va ezita să renunţe la tronul României în anul 1925, când fuge împreună cu aceasta la Paris, devenind un bărbat liber sub numele de Carol Caraiman. În lipsa lui este numit rege fiul său minor Mihai.

Citește și: Tot ce nu ți se spune la ora de istorie despre brutalitatea lui Vlad Țepeș

În Franţa, „Carol Caraiman ducea o viaţa fericită alaturi de „Duduia sa" aşa cum îi plăcea să o alinte şi între cracii căreia se pierdea… căci numai ea îi mai putea produce erecţiuni", scrie Constantin Argetoianu. Era însă urmărit de către servicile secrete ale Siguranţei statului care aveau la rândul lor un nume de cod pentru amantă: „Roaiba". Între petreceri și casinouri, Lupeasca avea grijă ca regelui detronat să nu-i lipsească nimic.

„Îi gătea mămăligă după care regele era înnebunit, mâncare tradiţională românească, asculta muzică populară şi făcea glume fără perdea" (Paul D.Quinlan, Regele Playboy, Carol al-II-lea al României, 2010).

Foarte mulţi politicieni ai vremii au considerat că, în spatele tuturor deciziilor luate de către Carol, se ascundea fusta amantei roşcate. „Oricine este împotriva acestei legături devine vrăjmaşul lui şi oricine este pentru, prietenul lui" mai scria Argetoianu.

În vara lui 1930 revine în ţară şi, cu ajutorul primului ministru Iuliu Maniu, devine Regele României sub numele de Carol al-II-lea. Cei 10 ani de guvernare au fost foarte complicaţi, dar nu a părăsit-o pe Elena Magda Lupescu. În memoriile sale Duduia afirma că „regele avea nevoie de afecţiune şi că a avut grijă de el ca şi cum ar fi fost un copil întrucât de cele mai multe ori îi lipsea mama sa, regina Maria" (E. Lupescu, Memoriile. M-au denumit jidovca cu părul roşu, 2013)

PÂNĂ CE MOARTEA NE VA DESPĂRŢI

În 1938, Carol al-II-lea inaugura o perioadă neagră în Istoria României şi anume dictatura regală. Începutul celui de-al Doilea Război Mondial şi complicaţiile din ţară îl obligă pe Carol al-II-lea să abdice doi ani mai târziu în favoarea fiului său Mihai, sprijinit de către mareşalul Antonescu. El şi Lupeasca fug pentru a doua oara din ţară, în Portugalia. Apoi de teama războiului vor trece peste Atlantic în Cuba, Mexic şi Brazilia. Aici la Rio de Janeiro cei doi exilaţi se vor căsători civil. Magda Elena Lupescu devenea Prinţesă de Hohenzollern pentru prima oară, iar după terminarea conflagraţiei mondiale, in 1947 se căsătoreau religios în Europa. Duduia avea 50 de ani şi devenea moştenitoarea legală a averii fostului rege. Matrimoniul oficial a mai durat aproape şase ani, în Portugalia la Estoril până în anul 1953, când se produce moartea lui Carol al-II-lea în urma unui stop cardiac.

Nu putem încheia această istorie decât aşa cum am început, cu o afirmație de pe la 1940, care aparţine Oliviei Manning, o scriitoare engleză care a trăit la Bucureşti în perioada interbelică, afirmație care dovedește imaginea pe care o avea Carol al-II-lea în mentalitatea populaţiei de atunci:

„Întoarse o monedă de un leu pe partea imprimată cu un cocean de porumb şi spuse: Un portret al Măritei şi Glorioasei sale Majestăţi, regele Carol al-II-lea. Dumneata, draga mea, s-ar putea să nu recunoşti asemănarea, dar sunt multe alte doamne pentru care nu ar fi o problema".