6. /29 SEPTEMBRIE 2022 - POEZIE
IULIA HASDEU
| Iulia Hasdeu | |
 Iulia Hasdeu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 14 noiembrie 1869 București |
| Decedată | (18 ani) București |
| Înmormântată | Cimitirul Bellu  |
| Cauza decesului | cauze naturale (tuberculoză) |
| Părinți | Bogdan Petriceicu Hasdeu și Iulia Faliciu |
| Naționalitate |  România |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | poetă |
| Pseudonim | Camille Armand |
| Limbi | limba franceză[1] |
| Studii | Colegiul Național "Sfântul Sava" și Sorbona |
| Activitatea literară | |
| Specie literară | poezie |
| Operă de debut | „Bourgeons d'Avril” (postum) |
| Opere semnificative | „Œuvres posthumes” |
Modifică date / text  | |
Iulia Hasdeu (n. 14 noiembrie 1869 – d. 29 septembrie 1888, București) a fost o tânără intelectuală română supradotată, scriitoare și poetă inclusiv de limba franceză, fiica savantului Bogdan Petriceicu Hasdeu. S-a manifestat și în muzică (cursuri la Conservatorul din București, avea o minunată voce de soprană, după martorii contemporani) și pictură (cursuri particulare de desen și pictură la Paris). Avea un talent deosebit la limbi străine și era interesată de filosofie.
Biografie[modificare | modificare sursă]
 | Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține. |
Iulia Hasdeu s-a născut la București, la 14 noiembrie 1869, fiind fiica savantului și scriitorului Bogdan Petriceicu Hasdeu și a Iuliei, o ardeleancă născută Faliciu.
Copil supradotat, la 8 ani neîmpliniți a trecut examenele cumulate ale celor patru clase primare. La 11 ani, Iulia Hasdeu a absolvit Colegiul Național „Sfântul Sava”, iar în paralel a urmat cursurile Conservatorului de muzică din București, a plecat la studii la Paris. A fost prima româncă ce a studiat la Sorbona, studiu început la 16 ani, uimindu-și profesorii cu talentul său.
Se observa ca pe bunicul lui il chema Alexandru Hâjdeu si avea nationalitate romana cat si cea a imperiului rus. Fiul lui si-a schimbat numele din Tadeu Hajdeu in Bogdan Petriceicu Hasdeu (un nume mai romanesc) avand in continuare cetatenie romana cat si pe cea a imperiului rus si a principatului Moldovei, in timp ce Iulia Hasdeu avea pseudonimul Camille Armand, cu studii facute in Franta.[necesită citare]
Opera[modificare | modificare sursă]
Cu excepția câtorva poeme apărute în timpul vieții, dar fără voia autoarei, opera Iuliei Hasdeu este postumă. Bogdan Petriceicu Hasdeu s-a ocupat de postumitatea literară (și nu numai) a unicei sale fiice. A scris preponderent poezie, de limbă franceză, dar și piese de teatru, povești și povestiri.
A ținut și un jurnal, iar bogata corespondență cu tatăl ei, rămas la București denotă un fin intelectual, o conștiință a epocii sale, precum și o scriitoare cu talent. Primul ei volum de poezii, Bourgeons d'Avril[2], scris în 1887, apare doi ani mai târziu, sub pseudonimul Camille Armand în volumul Œuvres posthumes.[3]
Sfârșitul vieții[modificare | modificare sursă]
La 29 septembrie 1888, Iulia Hasdeu a murit de tuberculoză, în vârstă de doar 18 ani și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu.
Durerea și misticismul tatălui[modificare | modificare sursă]
Tatăl Iuliei, a cărui imaginație fantastică este bine cunoscută, nu s-a resemnat niciodată cu pierderea celei mai dragi ființe.[4] Foarte afectat, a construit, în memoria ei, un castel la Câmpina, cunoscut sub numele de Castelul Iulia Hasdeu.
Galerie imagini[modificare | modificare sursă]
Murişi, o, Beatrice, în floarea vîrstei sfinte…Cu dragostea-i poetul te-a însufleţit;
Prin versurile sale ne stă mereu în minte
Imaginea ta dulce, căci Dante te-a iubit.
Ţi-a fost, o, Eloise, fatală dimineaţa.
De Abelard iubită, fu sincer dragu-ţi crez,
Şi - crin în mînăstire - sfîrşitu-ţi-ai viaţa…
Dar, ca pe Beatrice, eu te invidiez.
Tu-l plîngi pe Cid, Ximena, fiindcă, aspră, soarta
Potrivnică îţi este şi nu-l mai poţi vedea.
El te-a iubit… Iubirea învinge chiar şi moartea;
De-aceea-ntotdeauna eu te voi învia!
Ah, să te ştii iubită! Ce sfîntă fericire!
Să plîngi atunci îţi vine, dar lacrime cereşti!
Să mori iubind!… Ah, moarte de har şi norocire.
Cînd mori în nimb de soare, ca-n el să retrăieşti!…( Opera poetică, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2005)
O inimă de Evă, enigmă-n veci profundă!
Din foc divin şi amestec din tina cea imundă;
Protee fără nume, ce logica dezminţi
Deşartă sau prea rece, sau clocot de dorinţi!
Sub vraja frumuseţii, ori dulcea ta zîmbire,
Ascunzi tu suferinţă, ruşine, sau iubire?
În clara ta privire, de visuri încîntată,
Pot eu citi, femeie, de vei fi plîns vreodată?
Ah, ce perverşi ai ochii, surîsul nu-i timid
Sub fardul ce sclipeşte s-ascunde mai nimic,
Sub finele dantele ascunzi, făr-de mustrare,
Defectele, şi-n taină, porniri spre desfrînare!
La tine totul este spoială sau mascat:
Ţinuta, vorba, faţa şi glasul afectat
Căci tot ce nu-i minciună tu-nfrunţi cu viu răspăr:
Minciuna pentru tine e unic adevăr!
Faţadă-i tot la tine şi prefăcătorie
Şi chiar a ta ştiinţă e doar cochetărie.
Spre a trona mai bine, voind să ne uimească,
Şi-ndeosebi să placă!
E vanitatea-ţi dragă!
Să placi… pentru aceasta ţi-ai da viaţa-ntreagă,
Ţi-ai da averea, pruncii şi cinstea, de se cere,
Şi totul pentru-o biată [şi] ridicolă plăcere!
Cochetăria-ţi este virtutea cea suavă.
Ea în femei se naşte: în tine, doamnă gravă,
În tine ţărăncuţă, cu faţa-mbujorată,
În tine, curtezană, mereu neruşinată.
Femei! - e viaţa voastră şi singura mîndrie;
Voi sufletul vă-nchideţi într-o bijuterie!
De m-ai asculta vreodată
Aş voi ca să-ţi vorbesc
Tu m-asculţi… cu toate-acestea
N-am putere să-ndrăznesc
Eşti prea bună, eşti prea dulce
Însă fără voia mea
Ca şi-o pasăre pe cracă
Tremur înaintea ta.
Am a-ţi spune multe lucruri
Nu pot însă… mă-nfior
Căci pe buze-ţi văd un zîmbet
Rece, batjocoritor
Gura ta e ca o roză…
Tu în rîs mă vei lua…
Nu-ndrăznesc să ridic ochii
Nu-ndrăznesc-naintea ta.Mersul tău e de regină
Chiu-ţi e impunător
Pentru ce te-admir într-una
Înţelegi tu prea uşor.
De mi-ai fi tu suverană
Şi eu rege de ţi-aş fi
Pentru tine aş muri.
Poate-s prost! e cu putinţă
Însă ştiu că te iubesc
Inima-mi e simţitoare
Însă nu pot să vorbesc
O! amoru-mi pentru tine
Să ţi-l spun de-aş îndrăzni
N-ai mai rîde … şi pe-un altul
Niciodată n-ai iubi!
Poet.
Fiul lui Simion Chiropol, plutonier de jandarmi, si al Elenei (n. Stanciu).
Studii medii la Liceul „D. Cantemir" din Bucuresti (195l-l954); Facultatea de Litere a Univ. din Bucuresti, abandonata dupa doi ani (1955-l956). Frecventeaza asiduu, in schimb. Bibi. Acad. Arhivar intr-o uzina, bibliotecar intr-o bib. tehnica, corector la Gazeta literara. Debut in Contemporanul cu poezia Soare cu Andersen (1963); debut editorial cu volum Jocul lui Adam (1967), semnat, ca si urmatoarele doua carti, cu numele Miron Chiropol.
Colaboreaza la Gazeta literara. Secolul 20, Luceafarul, Orizont, Amfiteatru,Ateneu.In 1968 se stabileste in Franta. Student la Institutul Catolic din Paris (1969). Pictor. Prin grija lui Vintila Floria obtine o bursa a Vaticanului, pentru doi ani. in Spania (1970). Dupa un an, se intoarce in Franta, unde lucreaza ca paznic de muzeu (din 1971).
Colaboreaza la Radio Europa Libera.
A mai publicat volum de versuri Schimbarea la fata (1968) si Rosarium (1969) - acesta din urma distrus ca urmare a raminerii sale in Franta. in Franta a tiparit volum Dieu me doit celte perte (1983), Auguste nostalgie du sang (1986), Chastete regiunile (1987), Apophtegmes de l'amour (1989).
Un univers imaginar si o atmosfera comuna definesc primele trei volume publicate de Miron Kiropol: reciproca transparenta a lumii elementare si a subiectului rostitor despre care s-ar putea spune, in termenii lui L. Blaga. ca se implineste „in mijlocul ei cu mirare". Registrul material face apel, in Jocul lui Adam (1967), la substante rarefiate, ca si imponderabile: abur, mireasma, adiere, aripi de pasari protectoare, „vagi, obosite lucruri", „suflete pe jumatate umbra", sintetizate undeva in formula „neantului fraged". In tipar orfic, manifestarea eului e o co-nastere, solidaritate originara cu lumea-cin-tare, copilaresc-naiva si fragila („o astfel de fiinta / fara putere, fara sa stie de ce cinta"; „atit de firav pentru viata / ma nasc, numai o dorinta blajina"). Schimbarea la fata (1968) si Rosa-rium (1969) accentueaza ritualitatea gesticulatiei, atitudinea contemplati va, atmosfera initia-tica. „Veghea dintr-o data sfinta", prezenta inca in primul volum, capata o alta pondere: un „Dumnezeu fagas" orienteaza viziunea spre o perspectiva panteista; „totul e sacru", „aerul [e] plin de vesminte ierusalemice", „ziua [e] ca un psalm / in piept rostit in soapta", „mierea in fruct devine euharistica", „Dumnezeu /[]/ imi ia trupul trimis / si-l ingroapa in contemplarea/ce impietreste heraldica". Temele schitate initial se pastreaza: poetul se vrea in continuare ascultator de „porunca umbrei si boa-rei", „stoluri, umbre, nori, crini si sfiala" refac un univers al puritatii si al candorii, stilizat uneori prin referinta culturala („Cred ca daca as fi pus sa cint, eu, cel fara glas, as cinta asemeni unui copil in coralul lui Giotto").
Versurile scrise in limba romana in strainatate aduc schimbari importante de viziune si de limbaj. Aspiratia catre spiritualizare ramine dominanta. insa culoarea „serafica" din primele carti cedeaza locul tensiunilor, contradictiilor, unui regim interogativ al existentei:
„Negatia face parte din piinea de toate zilele. Tatal nostru e o bucata de piatra Si cit as vrea sa-l topesc in gura pina cind mi-ar deveni inima." |
Foarte adesea versul asociaza stari opuse: „cu inima intre trandafiri si frica", „balauri si lebezi / din care tin pe limba mea poemul", „trecind, pling si rid intre spaime", „string la piept antice seisme". „Traversat de spasm, suris, dans", discursul liric vizeaza sinteza fertila dintre sacru si profan, carnal si spiritual
(„Asa in margine de hau ma rog de Dumnezeu si de Carne"), prelungind oarecum ecouri blagiene din Biografie: „Pe putrezire, cu haine zdrentuite, ca ingropate, inaintezi. La capat te asteapta zei si iezi ori de departe o boare in acelasi timp de arome si imputita. Te rogi de toate lucrurile ca de o evanghelie" (Veghe). |
Evitind orice concesie conjuncturala, poezia lui Miron Kiropol propune, de la debut, un univers coerent, dominat de un imaginar al luminozitatii si fragezimii lucrurilor, printre care prezenta umana se afirma cu un fel de tandra timiditate, in gesturi aproape ritualice, marcate progresiv de o coloratura religioasa. Poeziile din perioada exilului amplifica acest univers al comuniunii si aspiratiei spirituale, conferindu-i un plus de dramatism si definitivind profilul unui poet ce-si cauta mereu echilibrul in poeme „citite de inger sub spade".
OPERA: Jocul lui Aclam, versuri, Bucuresti. 1967; Schimbarea la fota, versuri. Bucuresti, 1968; Rosa-mnii. versuri. Bucuresti, 1969. |
REFERINTE CRITICE: L. Ciobanu, in Cronica, ni. . 1967: V. Cristea, in Contemporanul, nr. 13, 1967: L. Raicu, in Gazeta literara, nr. 17,1967; M. Tomus, in Steaua, nr. 6, 1967; I. Caraion, in Viata Romaneasca, nr. 6, 1968; N. Manolescu, in Contemporanul, nr. 5, 1969; D. Micu, in Romania literara, nr. . 1969. |
Să aflu duhul viu, moartea să-mi laud.
Aproape-i toamna, iarna de pe urmă
Şi primăvara se întoarce lacom.
Mă simt un roi, săgeată sunt în arcul
Ce l-a-ncordat zeiţa către turmă,
Să cadă mielul sub calda-i lovire.
Zeiţa mea cu sân care mă curmă,
Aşa nebună e săgeata-n el,
Că tremură pe mine carnea toată,
îmbătrânită dar ca nestemată.
Umerii-mi gem, al cerurilor Sire
Ce m-ai gonit pe veci din sfântul ţel,
Să nu mă odihnesc pe sân de fată,
Mi-ai lăsat, Doamne, viaţa blestemată,
Nu ştiu să fac din ea decât potire,
Oale de lut şi chipul tău de aur.
M-aş fi dorit un înger într-un taur
Şi Frumuseţii i-aş fi fost bărbat,
Dar n-a venit la mine nici o veste
Din cerul tău atât de întrebat.
Şi am trăit tăiat în bucăţele
Şi tinereţea chiar mormânt îmi este
Şi eu în el ca schilodit de iele.
Iubite Doamne şi frumoasă Doamnă,
Celestule şi îngerinţa mea,
Veniţi spre mine azi cu burta grea,
în versul meu ca frunzele de toamnă.
în ochii mei cresc lungi catapetesme,
Acolo e plutirea de icoane,
Te văd în ele Dragoste cu glezne
Păgâne, cu brăţări greco-romane.
M-ai părăsit adeseori prin veacuri,
Tot ai murit şi tot ai înviat
Şi mi-ai adus otrăvuri cât şi leacuri,
Ademenire ca într-un palat
Ce se năzare-n ochi înfometat
Cu valuri peste biata lui pupilă,
Parcă strigat din vremuri de Sibilă.
Cântă prin capul meu o cucuvaie
Şi o privighetoare împreună.
Luceşte Verbul şi mă încovoaie
Şi cu mătanii viaţa mă cunună.
Ce oare-n Spirit s-a mai hotărât
Asupra mea, cine cu mine luptă?
Eu cel intrat în capişte atât
Şi creştinat prin chiar ce se înfruptă
Din starea păgânească. Eu, păgânul,
Îmbrăţişez Hristosul ce mi-e foame,
Şi iar mă-ntorc zeiţa mea la sânul
Tău ce e arcul plin de străvechi trame.
Iar lumea o urzeşti ca întristare
Sau bucuria geme grăitor
Şi văd că plângi menită împăcare.
Foc, aer, apă şi pământ mă-nsor
Cu numai carnea ta dintru mireasmă,
Podoabă orişicui, rămasă rod.
Plăcere ce roteşti în juru-mi caznă
Eşti învierii mele-n tine, plod.
Zeiţa mea de ai rămâne suflet
în corpul meu, cu el să te înghit -
Vino să-ţi fiu stingere şi răsuflet,
Jertfă de idoli şi văzduh de schit.
Cad în genunchi numai dacă te văd
în umbra unei fete care zboară,
O rândunică eşti peste prăpăd
Din ochii celui dat din trup afară.
Acum când moartea va-mpleti cununi
Pe fruntea mea, vino mai înainte,
Pe când şi-ascute coasa pe cuvinte
Ce-aş vrea să-ţi fie haruri şi minuni.
De fructul tînăr şi de ea,
Zeiţa, chiar fiindu-i domn...
Doar spinul veşnic o răpea.
Eram ca spirit revelat,
Mă consuma un verde har
Cu primăvara-n lung şi-n lat
Ce-o străbăteam ei să-i apar.
Şi, deodată, ce mi-a spus?
Că are soţ şi-i artizan
Al vieţii rătăcite sus
În secolul prediafan.
(preluată din "Cerul ca unică ispită" ed.Vinea/2004)
ca de spirite ce mă răscolesc
și zvârcolindu-se ies din țărâni și cer
înconjurându-mă? De când sunt ca trandafirul
ce în glastră singur își vorbește, rupt, părăsit
de trupul copacului? Și așteptând îmi las ochii
să facă un poem din firimiturile
tuturor cuvintelor, din aceste cuvinte
ce aparțin unor rase pe care nu le cunosc
vărsate în mine, mie neamuri.
De când am rămas neatins de mâinile
nici unei iubiri, ca o Biblie, încrustat
cu lacrimi, de când am rămas
numai speranță în Dumnezeul de sus,
numai credință în Dumnezeul de sus,
numai dragoste în Dumnezeul de sus.
Ce mult mă asemăn cu o femeie,
cu o roabă credincioasă
uitându-și pruncul și casa și florile
înmugurite pentru a alearga în mâini cu vasul
greu de untdelemn în calea Domnului.
Marcel Breslașu (Marcel Bresliska; n. 19 septembrie 1903, București – d. 29 septembrie 1966, București) a fost un poet român, de origine evreiască, cunoscut și ca fabulist, compozitor și traducător.[1][2] În timpul regimului comunist a avut funcții de conducere în instituții culturale și academice. Marcel Breslașu a fost membru al Partidului Comunist din România din 1940.[3]
După absolvirea liceului Spiru Haret, Breslașu s-a înscris la Facultatea de Drept și în paralel la Conservatorul din București. Și-a continuat studiile la Paris, unde a obținut diploma de doctor în drept. În capitala Franței s-a perfecționat în compoziție la Schola Cantorum, unde l-a avut profesor pe Vincent D'Indy.
Întors în România, a practicat o vreme avocatura, în timpul liber dedicându-se scrisului și muzicii. Și-a început cariera literară cu versuri pentru copii, publicate în revista Copilul evreu. În 1934 a scris textul și muzica la un oratoriu profan, inspirat din Biblie, Cântarea cântărilor, care a fost reprezentat în 1938 pe scena Operei din București.
A mai scris poezii lirice și alegorice.
După război, a fost numit șef al departamentului pedagogic al Ministerului Artelor și Științelor, profesor și rector al Institutului de teatru „Ion Luca Caragiale”.
În perioada 1961-1965, Marcel Breslașu a fost redactor-șef al revistei Secolul 20.[4]
În 1966, Marcel Breslașu a compus marșul pentru genericul serialului de televiziune românesc Cosmin, fiul zimbrului.[5]
Breslașu a fost timp de mai mulți ani secretar al organizației de partid a Uniunii Scriitorilor.
Distincții[modificare | modificare sursă]
- Ordinul „Steaua Republicii Populare Române” clasa a III-a (1954)[6]
- Premiul de Stat (1962)[7]
- Ordinul Muncii cl. I (1963)[8]
Volume publicate[modificare | modificare sursă]
- Grivița Roșie, Editura de Stat, 1949
- În tîrg la Iași, 66 pagini, Editura Tineretului, 1955
- Dialectica poeziei sau cântece despre cântec, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1957
- Cântec de leagăn al Doncăi, Editura Tineretului, 1957
- Poezii, 150 pagini, Editura Tineretului, 1959
- Valea Prahovei, 60 pagini, Editura Meridiane, 1961
- Dialectica poeziei și niște fabule, 310 pagini, Editura pentru Literatură, Biblioteca pentru toți nr. 146, 1962
- Bondocel își alege o meserie, cu ilustrații de Ligia Macovei, 72 pagini, Editura Tineretului, 1964
- Ce-o să fie Bondăcel? (poezie, beletristică), Editura Ion Creangă, 1971, 1980
- Zodiac (poezii), 282 pagini, Editura Cartea Românească, 1973
- Versuri, 221 pagini, Editura Minerva, 1973
Amintiri despre Marcel Breslașu[modificare | modificare sursă]
În cartea sa Între Capșa și Corso, Vlaicu Bârna povestește:[9]
- Pe acel timp, făceau spume prin publicațiile oficiale niște foarte modeste fabule de Marcel Breslașu. Individul cu acest nume intrase în lumea scriitorilor grație prieteniei lui cu Mihai Beniuc, prietenie clădită la „focul sacru” al crezului comunist. Întâi au locuit toți trei împreună, într-o garsonieră, pentru că uitam să spun că Breslașu era însurat, iar mai târziu respectiva soție, prin bună înțelegere, a trecut pe numele lui Beniuc. Înțelegerea a fost, de fapt, un troc: în schimbul soției, fabulistul a primit un post gras la Fondul Literar.
Dinu Săraru își amintește de perioada când era redactor-șef adjunct la revista de literatură universală Secolul XX:[10]
- Redactor-șef era Marcel Breslașu, bătrân obosit, poet, pianist, cu un umor fabulos, evreiesc, de mare clasă, dar nu se ocupa de revistă. O vedea doar când apărea.
Da, ești bătrân
Da, esti batran ... Si totusi gusta
privelistea – atata cata-ncape
in ochii tai cu ostenite pleoape –
E drept, iti este zarea mai ingusta,
dar ti-e si cerul mai aproape.
Da, esti batran ... Si totusi canta
cura fetitei care te saruta,
cum ai cantat si-ai sarutat o suta,
batranule poet.
E drept ca sangele mai greu se infierbanta,
dar se si racoreste mai incet.
Da, esti batran ... Si totusi oare
nimica nu-ti mai poarta lira-n pantec?
Ti-a odraslit si cel din urma cantec?
Ti-a spus durerea pana-n varf si pana-n fund?
E drept, ti-e mana mai tremuratoare,
dar freamata si struna mai rotund.
Da, esti batran ... Si totusi, du-te
pe vechiul drum, la crasma de-altadata.
Iubeste, crede, canta si te-mbata
la nesfarsit, de la-nceput.
E drept, iluziile se pierd mai iute,
dar ai si mai putine de pierdut.
Apartenența
Din orişice nor care trece
îţi poti făuri un rădvan –
să-ţi poarte spre steaua cea rece
fierbintele vis năzdrăvan.
Nu crede-n stihia-i domoală,
în paşnicii-i paşi de bătrân.
Furtuna duc norii in poala
şi-ascund câte-un fulger în sân.
... Din orişice dangăt de clopot
iţi poţi face-o scară la cer.
Al sângelui repede ropot
e singurul tău temnicer.
E inima ta pământeană
făcută să bată aici;
spre-a cerului palidă geană
doar ochii ţi-e dat să-i ridici.
... Din orice copac al pădurii
se poate ciopli un catarg –
dar cruntul sărut al securii
e preţul plecării spre larg.
In rănile veşnic deschise
mai gâlgâie sevele-adânci.
Alminteri, corabia cu vise
işi spulberă prora de stânci.
Curriculum vitae
O frunză, cea din urmă, s-a desprins
și-ncearcă pe spirala ce coboară
să-nvăluie-n rotitul ei cuprins
rotatul pom ce-a fost odinioară.
Dar nu-i mai află fragedul chenar,
orbăcăind prin vântul care-o poartă.
O mână care dibuie-n zadar
să-și nălucească Primăvara moartă...
Apoi, se-așterne, scurt, c-un ultim spasm...
Va povesti, ca mâine, rădăcinii
cum a pornit și cum s-a-ntors în basm
din marea aventură a luminii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu