3. /23 SEPTEMBRIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ

Sf întâia Muceniță și întocmai cu Apostolii, Tecla;

 Sf Cuv Siluan Athonitul 

Sf întâia Muceniță și întocmai cu Apostolii, Tecla

Cuvântând Sfântul Apostol Pavel despre curăție și feciorie, a deșteptat pe Sfânta Tecla spre păzirea fecioriei ei. Pentru că a spus Tecla în inima sa, ca din acel ceas să-și lase logodnicul ei și toate dulcețile lumii acesteia, și să slujească lui Hristos în curăție feciorească până la sfârșitul vieții ei.

Poți asculta aici viața Sfintei Mari Mucenițe, întocmai cu apostolii, Tecla.

Când Sfinții Apostoli Pavel și Varnava propoveduiau bunăvestirea lumii, au mers și în Iconia, și petreceau la Onisifor, pe care Pavel îl pomenește în scrisoarea cea către Timotei, zicând: „Să dea Domnul milă casei lui Onisifor, că de multe ori m-a odihnit și de lanțurile mele nu s-a rușinat” (2 Timotei 1,16). Atunci mulți, ascultând învățătura lor și văzând semnele și minunile care se făceau de dânșii, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. În casa lui Onisifor găzduind, adeseori intrau în sinagogă, și, precum în casă așa și în sinagogă, grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu, aducând pe popoare la calea cea mântuitoare și la credința în Iisus Hristos. De acest lucru se scrie în Faptele Apostolilor: „Și în Iconia au intrat ei (adică Pavel și Varnava), ca de obicei, în sinagoga iudeilor, și astfel au vorbit, încât o mare mulțime de iudei și de elini au crezut... Deci multă vreme au stat acolo, grăind cu îndrăz-neală în Domnul, Care dă mărturie pentru cuvântul harului Său, făcând semne și minuni prin mâinile lor” (Fapte 14,1,3).

În acea vreme, era acolo o fecioară frumoasă, având optsprezece ani, anume Tecla, fiică a maicii anume Teoclia, de neam mare și slăvit, fiind logodită cu un tânăr din cei mai dintii ai cetății, anume Famir, bogat și frumos. Acesta, văzând minunile ce se făceau de Apostoli, ședea cu alții la vorba lor în casa lui Onisifor, la fereastră, și, ascultând, lua aminte cele grăite de dânșii. Și a căzut sămânța cuvântului lui Dumnezeu pe pământ bun și, cu lucrarea Sfântului Duh, s-a înrădăcinat adânc în inima ei și a răsărit. Pentru că a crezut în Fiul lui Dumnezeu și l-a iubit pe El și s-a lipit de Dânsul cu tot sufletul. Iar Pavel, povățuindu-se de Dumnezeu, a întins cuvânt pentru feciorie și curățenie, spunând că fecioara care își păzește fecioria pentru dragostea lui Hristos, are parte cu îngerii și este mireasă a lui Hristos, iar Hristos îi este Mire, ducând-o pe ea în cămara cea cerească. Grăind Pavel mult de aceasta, a deșteptat pe Tecla spre păzirea fecioriei ei. Pentru că a spus Tecla în inima sa, ca din acel ceas să-și lase logodnicul ei și toate dulcețile lumii acesteia, și să slujească lui Hristos în curăție feciorească până la sfârșitul vieții ei. Așa, înțeleapta fecioară, prin curăția sa, s-a făcut mireasa cerescului Mire cel curat și s-a însoțit cu El prin osârdnica dragoste, cu care s-a aprins înăuntru cu foc de la Serafimi și prin dorirea nestricăciosului său Mire se topea ca ceară, încât s-au împlinit întru dânsa cuvintele proorocului împărat David: „Făcutu-s-a inima mea ca ceară ce se topește în mijlocul pântecelui meu” (Psalm 21,15). Și a șezut lingă Pavel, ascultând cuvântul lui trei zile și trei nopți, ca și cum se uitase pe sine, pentru că nu s-a dus nici la mâncare, nici la băutură, nici la odihnă, ci a stăruit ca și oarecând Maria, ceea ce ședea lângă picioarele lui Iisus, întemeindu-și toată mintea în Dumnezeu.

Cu singur cuvântul Lui se hrănea, cum spune Mântuitorul: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4). Iar Teoclia, înștiințându-se de fiica sa Tecla că a crezut în Hristos și se îndeletnicește la auzirea cuvântului lui Dumnezeu, mergând, cu mânie a luat-o cu silă de la acea adunare folositoare de suflet, iar pe Sfinții Apostoli propovăduitori i-a ocărit și defăimîndu-i pe ei, trăgea cu de-a sila pe fiica sa, iar mai ales pe mielușeaua lui Hristos de la turma Lui cea aleasă. Apoi, chemând pe Famir, logodnicul ei, i-a zis lui: „De ce nu te îngrijești de mireasă ta căci s-a sălbăticit, că iată s-a amăgit de străinii aceia fermecători, care cu felurite cuvinte înșală pe oamenii cei nebuni, că șezând lângă dânșii de trei zile și-a uitat de casa ei?”.

Atunci Famir a început a o momi pe ea cu cuvinte bune, vorbind către dânsa cu dragoste; iar ea își întorcea fața despre dânsul și nu voia nu numai să vorbească ceva cu el, dar nici să se uite la dânsul, pentru că purta în inima sa pe alt Mire mai frumos cu podoaba decât fiii omenești, și spre acesta privind cu ochii cei sufletești, în minte vorbea cu dânsul. Iar acel logodnic stricăcios și vremelnic al ei s-a urât desăvârșit de ea, care, văzându-se pe sine lepădat și neiubit de Tecla, plângea. Atunci mama ei, mâniindu-se, a apucat-o și a început a o bate, trăgând-o de împletiturile părului și cu picioarele călcând-o. Apoi a încuiat-o în cămară și o chinuia cu foame; însă plecându-se spre dragoste, de căldura cea de maică biruindu-se, plângea pentru dânsa. Apoi îmbrățișând-o și sărutând-o, o rugă pe ea cu lacrimi, să nu se depărteze de logodnicul ei cel frumos, bogat, de bun neam și de toți cinstit. Apoi a pus-o pe ea la masă împreună cu logodnicul; iar ea, întorcându-se despre dânsul, ședea, și, căutând în jos, tăcea, negustînd nimic, ci numai suspina adeseori din adâncul inimii spre Mirele Ceresc.

Când Famir, momind-o, voi cu silă să o cuprindă și să o sărute, ea îl scuipă în ochi și se smuci din mâinile lui și zbură ca o pasăre din cursă. Iar maică, iarăși schimbându-se în mânioasă, a început a o bate. Iar Famir, mâhnindu-se, s-a dus la mai marele, jeluindu-se asupra lui Pavel și i-a zis: „Un străin a intrat în cetate, vrăjind și amețind pe oameni și abătându-i de la cinstirea zeilor, urmând oarecăruia Hristos, pe care evreii L-au răstignit. Acela a amețit și pe o fecioară, Tecla, fiind logodită cu mine, care mai întâi foarte mă iubea, iar acum nici nu vrea să se mai uite la mine, ci se îngrețoșează de mine ca de un lepros și fuge de mine ca de o fiară; așa a întors-o vrăjitorul acela de la dragostea mea, nu știu ce făcându-i ei”. Mai marele, chemând pe Pavel, l-a întrebat pe el, de unde este și ce face aici în cetate. El, după obicei, deschizând apostolească gura sa, a grăit cuvântul lui Dumnezeu, propovâduind numele lui Iisus Hristos.

Deci, mutind mai marele în altă vreme judecată, a poruncit ca, legând pe Pavel, să-l bage în temniță, până ce va avea vreme ca să-l cerceteze pe el mai cu de-adinsul. Iar Tecla, auzind că a pus în temniță pe Pavel pentru dânsa, s-a sculat noaptea și ieșind în taină din casă, a alergat la temniță, unde, aflând pe străjeri păzind ușa temniței, a scos de la sine gherdanul și un ban de aur, și le-a dat temnicerului ca să-i deschidă ușa și să-i dea voie să meargă la Pavel. De acest lucru pomenește Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând: „Ascultă pentru Sfânta Tecla: Aceea, ca să vadă pe Pavel, aurul său l-a dat străjerului temniței; iar tu nici un ban nu vrei să dai, ca să vezi pe Hristos”. Și a făcut temnicerul după cererea ei, pentru că s-a bucurat de cel scump gherdan și de moneda cea de aur și a dus-o la Sfântul Pavel.

Iar ea, cazând înaintea lui cu lacrimi de bucurie, a sărutat legăturile legatului lui Hristos. Iar Pavel, văzând-o, s-a spăimântat și înștiințându-se de la dânsa de toate cele ce a pătimit pentru curățenie de la mama și de la logodnicul ei, s-a bucurat foarte tare de bărbăția tinerei fecioare și i-a sărutat capul, binecuvântând-o și lăudându-i credința ei și fecioreasca curăție, numind-o pe dânsa mireasa lui Hristos și întâia fiică a sa, pe care prin bunăvestire a născut-o. Deci, șezând Tecla cu Pavel că fiica cu tatăl în temniță, asculta părinteasca lui învățătură și pecetluia cuvintele lui în inima ei, ca pe o comoară de mult preț. Iar el o învăța pe ea din destul credința cea în Hristos Domnul, dragostea cea dumnezeiască și pază curatei feciorii. Acolo mai desăvârșit a învățat-o, a întărit-o și a făcut-o mireasă Fiului lui Dumnezeu, precum de aceasta scrie Sfântul Grigorie de Nissa, zicând: „Acest fel de mir (adică învățătură) împreună cu crinul cel alb al curăției, Pavel a turnat din gura sa oarecând în urechile sfintei fecioare. Adică Tecla era aceasta care, cu picăturile ce ies din crinii inimii, pe omul cel din afară l-a omorât și toate gândurile cele deșarte și poftele le-a stins”. Asemenea și Sfântul Epifanie scrie: „Tecla a aflat pe Sfântul Pavel, care avea un logodnic frumos, mai de frunte în cetate, prea bogat, prea cinstit și luminos, de la a căruia logodire Pavel a întors-o și s-a lepădat acea sfântă fecioară de toate bunătățile pământești, ca să câștige pe cele cerești”.

Căutându-se în casa Teocliei, nu s-a aflat Tecla și se făcu țipăt, plângere și strigare și căutând mult, mama se tânguia pentru fiică, Famir pentru logodnică, iar slugile pentru stăpâna lor. Și au alergat slugile în toate părțile, căutând-o, și întrebând pe ulițe și prin case și nu o aflară nicăieri. Iar mai pe urmă s-a înștiințat că este în temniță și, alergând, o aflară pe ea șezând lângă Pavel, fiind legată de dumnezeiasca dragoste a cuvintelor lui, și, luând-o pe ea, au scos-o afară. Apoi înștiințară de acestea pe mai marele cetății. Acesta șezând la judecată, a chemat pe Pavel din temniță, pe care văzându-l poporul adus, strigară către mai marele: „Omul acesta este fermecător, judecătorule, pierde-l pe el!”. Mai ales Famir stăruia că Pavel să fie pierdut, jeluindu-se asupra lui că a întors de la dânsul pe logodnica lui.

Deci, chemară și pe Tecla, către care a zis mai marele: „De ce te îngrețoșezi de logodnicul tău cel atât de frumos și de bun neam. Pentru ce nu te însoțești cu dânsul?”. Iar ea privea către Pavel, și nimic nu răspundea, „ca o mielușea fără de glas lângă cela ce o tunde”. Atunci mama, schimbându-și obișnuința să cea de maică și uitându-și firească să dragoste către fiica sa, ca o leoaică cumplită, sau ca o ursoaică mânioasă, a răcnit către judecătorul, zicând: „Arde pe această rea roabă, vrednică este de o așa moarte, aceasta nu este fiica mea, că nu mă ascultă pe mine, maica ei. Arde-o pe aceasta ca să fie pildă altora, ca văzând toate fecioarele cele ce sunt în cetatea aceasta, să se teamă și să nu îndrăznească a nu asculta pe mamele lor și a li se împotrivi precum aceasta a mea prea înrăutățită și într-adevăr nesupusă. Nu este această fiică mea, nici născută de mine, ci ramură uscată și blestemată odraslă; deci, arde-o pe aceasta”. Și stăruia mama ca să se ardă fiica ei; iar Famir silea că pierdut să fie Pavel.

Deci, judecătorul, cercetând mult pe Pavel, s-a încredințat că nu avea vreo vină mai mare, decât că propovâduia pe Hristos, și nu l-a osândit pe el la moarte, ci, bătându-l, a poruncit să-l alunge afară din cetate, ca să nu sfătuiască și pe alte fecioare la păzirea fecioriei. Și izgoniră pe Pavel cu Varnava, precum și pe Onisifor și cu fiii lui. Dar și însuși Pavel se sârguia să iasă din cetate, nu numai pentru că era izgonit de boier, de Famir și de Teoclia pentru Tecla, ci pentru că poporul îmbulzindu-se, voia să-l ucidă pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturisirea lui Iisus Hristos. De acest lucru Sfântul Luca amintește în Faptele Apostolilor, zicând: „Necredincioșii iudei au ridicat și au umplut de răutate sufletele neamurilor asupra fraților”. Și se împărți mulțimea cetății, unii adică erau cu iudeii, iar alții cu Apostolii. Și cum s-a făcut pornirea neamurilor și a iudeilor cu mai marii lor, ca să-i ocărască și să-i ucidă cu pietre, apostolii, înștiințându-se, au fugit în cetățile Licaoniei, în Listra și în Derbez, iar de acolo în Antiohia. Însă, deocamdată, s-au ascuns câteva zile nu prea departe de cetatea Iconiei, într-un mormânt lângă calea care merge la Dafne, vrând să știe despre Tecla ce se va întâmpla cu dânsa.

Postind ei, se rugau pentru dânsa cu tot dinadinsul să o întărească pe ea Domnul și să facă minunată spre dânsa mila Sa, precum s-a și făcut. De aceea, mult a silit-o pe ea mai marele cetății ca să se întoarcă cu dragostea ei cea mai dinainte către logodnicul ei. Dar neajungând la nici un sfârșit mulțumitor, în cele din urmă a osândit-o pe Tecla la ardere după pofta mamei ei. Și dacă aduseră mulțime multă de lemne uscate, fin și vreascuri, punându-le într-o grămadă mare, au luat slujitorii pe sfânta ca s-o ridice deasupra stogului aceluia. Iar ea, nemaiașteptând să o ducă ei, singură degrab a mers la acea grămadă de fin, de lemn și de vreascuri și făcând semnul Crucii peste acea mare grămadă, s-a suit și stă deasupra, gata fiind să ardă nu atât de focul cel materialnic, pe cât de văpaia dumnezeieștii iubiri, ca un Fenix. Stând ea acolo, deasupra, privea spre mulțimea de lume adunată aici, și a văzut pe Domnul, în chipul lui Pavel, stând și poruncindu-i ei să îndrăznească. De aici Sfântul Ciprian alcătuiește o rugăciune ca aceasta către Dumnezeu, zicând: „Să stai înaintea noastră precum ai stat de față în legături lui Pavel, și în foc, Teclei”.

Dacă au pus focul de jos și au aprins stogul împrejur, împresurând-o pe ea văpaia, se înălța foarte sus. Atunci, îndată a venit un nor plin de apă și s-a vărsat ploaie cu grindină mare și a stins tot focul. Iar mai marele și tot poporul au fugit la casele lor de vărsarea ploii și de grosimea grindinei celei mari. Tecla a ieșit nevătămată, că nu s-a atins de dânsa focul. După aceea, nu s-a mai dus la casa mamei sale, nici a zăbovit în Iconia, ci s-a dus din cetate ca să caute pe duhovnicescul său părinte Pavel. În cale a întâmpinat pe un tânăr dintre ucenicii lui Pavel, din casa lui Onisifor, mergând la cetate să cumpere pâine, pe care, văzându-l, l-a cunoscut și l-a întrebat: „Unde se află acum Pavel, Apostolul lui Iisus Hristos?”. Iar el a dus-o pe ea la mormântul în care Pavel cu ceilalți se ascunseseră și, în post răbdând, se ruga lui Dumnezeu pentru dânsa.

Pe Tecla toți văzând-o vie și sănătoasă, s-au bucurat cu bucurie foarte mare și ridicându-și ochii și mâinile lor spre cer, au mulțumit lui Dumnezeu, Celui ce a păzit întreagă pe roaba Sa, și, punând înainte pâine, se întăriră. De acolo, sculându-se Pavel cu Varnava, au mers prin Listra și prin Derbe, binevestind Evanghelia și tămăduind pe cei neputincioși. Și le-a urmat lor și Tecla până la Antiohia, unde, intrând ei în cetate, s-a întâmplat că un oarecare Alexandru, mai mare în cetatea aceea, văzând pe sfânta fecioară Tecla și de frumusețile ei cele mari minunându-se, s-a rănit asupra ei cu poftă neiertată. Că fiind tânăr și cu îndestulare în desfătări petrecând, se tăvălea în necurății, precum era obiceiul păgânilor. La început, părându-i-se că ar fi femeia lui Pavel, mai întâi pe Pavel cu mult aur îl silea, ca să nu-l oprească pe el de la dorința lui. Apoi, înștiințându-se că nu-i femeie ci fecioară nemăritată, mai mult s-a aprins de ea, și voia ca să și-o ia lui de femeie pentru cele prea mari frumuseți ale ei.

Deci, a început a momi pe Sfânta Tecla cu cuvinte spre dragostea sa, dar ea fugea de dânsul ca de un leu ce răcnește, care căuta să înghită podoaba ei cea sufletească. Iar el, cu toate chipurile se îngrijea de dânsa, vrând să o vâneze. Tot acesta, odinioară, întâmpinând pe sfânta în cale, mergând între oameni mulți și neputând să mai rabde focul cel de desfrânare care ardea înăuntrul inimii lui, a lepădat rușinea și cu sila prinzind-o, s-a apucat de grumajii ei. Iar ea striga cât putea, plângând și zicând: „Nu mă sili pe mine roaba lui Dumnezeu; de logodnic m-am lepădat și oare cu tine m-aș învoi?”. Acestea zicându-le, se zmucea tare din mâinile lui și a rupt hainele de pe dânsul și de rușine mare l-a umplut pe el. Mâniindu-se Alexandru, încă și creștină știind-o că este, a dus-o la judecată la mai marele. Apoi, întrebând-o de ce se îngrețoșează de nuntă, ea a răspuns: „Eu am pe Mirele meu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu care m-am însoțit prin nunta cea duhovnicească”.

Astfel, o silea pe ea mai marele ca să se lepede de Hristos și să fie femeia unui bărbat. Iar după ce nu s-a supus, a osândit-o să fie dată pradă fiarelor pentru aceste două pricini: Pentru buna-credință și pentru curăție. „De ce crede în Hristos și pentru ce se leapădă de nuntă?” o întrebă acela, fiind ea tânăra și frumoasă. Însă mai înainte de a fi dată pradă la fiare, că era amânată pentru a doua zi priveliștea aceea, a luat-o pe ea spre pază, în acea noapte în casa sa, oarecare femeie, anume Trifena, a cărei fiică Falconilla murise nu de mult, mai înainte de acea vreme.

Acea Trifena era de neam împărătesc, foarte cinstită, și a crezut în Hristos după aceea, pe care o pomenește apostolul, scriind către Romani: „Închinați-vă, zice, Trifenei și Trifosei”. Pe aceste două femei le pomenește martirologiul latin, în zece zile ale lui Noiembrie, astfel: „În Iconia Licaoniei sunt sfintele femei Trifena și Trifosia, care au sporit mult în creștineasca învățătură, prin propovăduirea Sfântului Pavel și pilda sfintei Tecla”. Deci Trifena, luând la sine pe Tecla, a petrecut cu dânsa toată noaptea aceea în duhovnicească vorbă. Iar a doua zi s-a adunat mulțimea poporului care voia să vadă priveliștea, și a venit mai marele cu toți fruntașii cetății și au scos pe sfânta Tecla ca pe o mielușa la junghiere și a stat la locul ei unde era să fie mâncată de fiare.

Iar când au dat drumul fiarelor spre dânsa, toate umblau împrejurul ei și nici una nu s-a atins de dânsa. Pentru că a încuiat Dumnezeu gurile fiarelor, precum oarecând celor din groapa lui Daniil. Și toți cei ce se adunaseră la priveliștea aceea se mirau de această străină vedere, că fiarele își schimbaseră iuțimea lor în blândețe de oi. Atunci unii din mulțime proslăveau pe Dumnezeu cel propoveduit de Tecla, iar alții huleau, zicând: „Are farmece în hainele ei și pentru aceea nu se ating de dânsa fiarele”. Aceeași ziceau și mai marele cu fruntașii cetății, că este fermecătoare și a fermecat pe fiare ca să nu o vatăme pe ea. Apoi crezură de cuviință ca a doua zi s-o dea pe ea la mai multe și la mai flămânde fiare. Și o trimise iar la cinstita Trifena, care, primind pe Tecla de la priveliște sănătoasă, se bucura foarte, căci fiica ei ce murise i se arătase ei în vedenie, zicându-i: „Să ai pe Tecla în locul meu și s-o rogi pe ea să se roage pentru mine la adevăratul Dumnezeu, ca să fiu mutată de aici la locul drepților”. Pentru aceea Trifena a iubit foarte mult pe sfânta Tecla ca pe o fiică a sa și cu toată inima s-a lipit de dânsa, văzând-o pe ea că este roabă a lui Dumnezeu, cerându-i să se roage pentru fiica ei cea moartă, Falconilla.

Sfânta Tecla a început cu dinadinsul a se ruga cu lacrimi către înduratul Dumnezeu. Și atât de mult au putut sfintele ei rugăciuni, încât Falconilla s-a mântuit după moarte. Despre acest lucru mărturisește Sfântul Ioan Damaschin, zicând așa: „Deci, au doar pe Falconilla nu a mântuit-o întâia muceniță după moarte? Dar, vei zice poate, că aceasta s-a petrecut după vrednicie, ca fiind întâia muceniță, și se cădea să i se asculte rugăciunea. Însă eu la aceasta îți zic: Bine, era întâia muceniță. Dar gândește-te pentru cine era rugăciunea! Nu pentru o pagână și slujitoare de idoli și cu totul nesfințită și străină de Domnul?”. Același Damaschin ne dă aceeași mărturie și a doua oară, când istoricește pentru Traian împăratul, cel mântuit după moarte prin rugăciunile Sfântului Grigore Dialogul, adăugând la povestirea aceea și ceva de Falconilla, zicând așa: „Aceasta zic și de Falconilla ce s-a zis mai sus, că ea nici de o răutate alta n-a fost vinovată. Iar acesta, adică Traian, a rânduit la mulți mucenici amară moarte. Minunat ești, Stăpâne și minunate sunt lucrurile Tale, și pe a Ta negrăită milostivire o slăvim!”. După această vrednică de credință mărturie a Sfântului Damaschin ni se încredințează că Falconilla s-a mântuit după moarte prin rugăciunile sfintei celei dintâi mucenițe Tecla.

Petrecând Tecla în casa Trifenei până a doua zi, a poruncit tiranul să nu dea mâncare fiarelor, ca, fiind flămânde, mai de grabă să se pornească a sfâșia pe Tecla. Și fiind ziua a treia, aduseră pe Sfânta Tecla la priveliște, ca să fie dată spre mâncare fiarelor. În urma ei mergea și Trifena, plângând că fecioara cea frumoasă și sfântă, fiind nevinovată, se dă la moarte. Deci, punând-o pe ea la locul cel de priveliște, a poruncit acel fără de rușine boier să dezbrace pe sfânta, zicând: „Poate în hainele ei vor fi farmece, pentru care nu o mănâncă pe ea fiarele. Dezbrăcați dar pe fermecătoarea aceasta și vom vedea de vă rămânea întreagă”. Și așa stătea sfânta fecioară în priveliștea a tot poporul goală, avându-și acoperământ numai singură rușinea, și grăind ca David: „Rușinea feții mele m-a acoperit”. Dând drumul asupra ei fiarelor celor flămânde și întărâtate, lei și urși, care, ieșind din închisorile lor și văzând pe fecioară stând goală, își plecau capetele la pământ și cu ochii căutau în jos, ca și cum le era rușine de goliciunea cea feciorească, și se întorceau cu fețele lor de la dânsa. Și era o minunată priveliște: fiarele cunoșteau rușinea și își întorceau ochii lor despre goliciunea feciorească, iar oamenii cu ochi nerușinați priveau la dânsa. Astfel, fiara necuvântătoare era mustrătoare și judecătoare oamenilor în priveliștea aceea. Că acelea, din fire fiind fiare, obiceiul omului curat l-au primit în sine, iar oamenii, înțelegători fiind, în orbiciunile cele de fiare s-au schimbat. Însă ce au sporit? Nimic, pentru că, vrând ca prin golirea cea din priveliște să necinstească pe înțeleapta fecioară, cinste i-au adăugat.

Sfântul Ioan Gură de Aur, pomenind de bine, despre golirea celor două fețe: a femeii lui Pentefri în cămară și a Teclei în adunarea a tot poporul, zice: „Ce a folosit pe femeia egipteancă cea pătimașă că s-a dezgolit în cămară? Și ce a vătămat-o pe întâia muceniță Tecla, că în priveliște a fost golită? Pentru că Tecla n-a greșit fiind golită, precum a greșit acea egipteancă. Nici de necinste nu s-a umplut, ci s-a încununat sfânta. Și goliciunea acesteia în priveliște s-a încununat, iar aceea în cămara cea încuiată s-a rușinat”.

Deci, stând Sfânta Tecla așa în priveliște, una din leoaice venind, s-a sculat înaintea ei și îi lingea picioarele, ca și cum ar da cinste curăției celei feciorești. De acest lucru pomenește Sfântul Ambrozie, zicând: „Puteai să vezi fiara zăcând jos și picioarele sfintei lingând și cu mare glas mărturisind, că pe sfântul trup fecioresc nu poate să-l vatăme. Se închina fiara aceleia ce i se dăduse ei spre mâncare, și firescul său nărav uitându-și, se îmbrăca în obiceiul pe care oamenii l-au pierdut!”.

Văzând poporul că fiarele nimic nu vatămă pe sfânta, au strigat cu mare glas: „Mare este Dumnezeul pe care îl propoveduiește Tecla!”. Iar chinuitorul n-a cunoscut puterea lui Dumnezeu și a gândit alt lucru spre pierderea Sfintei Tecla: a săpat o groapă, și cu felurite jivini umplând-o, a aruncat în ea pe sfânta. Dar Cel ce a încuiat oarecând gurile leilor, Acela limbile cele otrăvite ale șerpilor le-a tâmpit, furia lor a îmblânzit-o și otrava lor a pierdut-o. Și a ieșit sfântă de acolo nevătămată, toți minunându-se și spăimântându-se de această străină vedere.

Nepricepându-se chinuitorul ce să facă mai mult, a gândit una ca aceasta, cea mai de pe urmă muncă: aducând doi junci puternici, a poruncit să o lege pe Tecla cu un picior de unul și cu un picior de altul și cu bolduri înfierbântate să împungă pe junci, ca fugind, să o rupă în două. Dar și aceasta făcând-o, sfânta s-a aflat întreagă, căci când o legară pe ea cu frânghii tari de juncii aceia și cu înfocate fiare începură a-i îmboldi, îndată funiile ca niște fire de păianjeni s-au rupt, iar juncii au fugit și sfântă a rămas pe loc, neavând nici-o vătămare. Atunci mai marele, mirându-se de cele ce se făceau, a început a cunoaște dumnezeiasca putere care era cu fecioara aceasta. Și chemând pe Tecla, i-a zis ei: „Cine ești tu, și ce fel de putere este cu tine, că nimeni nu poate să te vatăme pe tine?”. Iar ea nimic nu răspundea, decât numai această: „Sunt roabă a Dumnezeului celui viu”.

Temându-se nelegiuitul de Dumnezeul Cel ce păzea de toată vătămarea pe Tecla, a poruncit să o îmbrace în haine de cinste, și i-a dat drumul, dându-i o hotărâre ca aceasta: „Pe Tecla, roaba lui Dumnezeu, o las slobodă!”. Și a mers Tecla în casa Trifenei și s-a făcut bucurie mare în casa aceea pentru eliberarea Teclei care, petrecînd câtăva vreme la Trifena, propovăduia cuvântul lui Dumnezeu și pe mulți i-a învățat acolo să creadă în Hristos. Apoi a dorit să vadă pe Pavel, părintele și învățătorul ei, pe care aflându-l, voia să-i urmeze lui. Iar el a oprit-o pe ea, zicând: „Nimeni nu merge la război cu mireasa!”. Luând binecuvântare de la Apostolul, s-a dus în Seleucia și s-a sălășluit la un loc pustiu, în oarecare munte aproape de Seleucia, și acolo viețuia în post, în rugăciune și în dumnezeiască gândire, și făcea minuni multe, tămăduind toate bolile, pentru că înștiințându-se despre dânsa mulțimea credincioșilor, veneau acolo, aducându-și neputincioșii lor, pe care îi tămăduia.

Apoi s-a întâmplat oarecând, în acel loc unde petrecea sfânta, că mergea alături un jertfitor păgânesc din Seleucia călare pe cal, care, văzând pe Sfânta Tecla adunându-și verdețuri de hrană și văzând-o pe ea foarte frumoasă la față, a poftit-o pe ea cu gând necurat și, lovindu-și calul, s-a repezit spre dânsa, vrând să-și săvârșească pofta lui; iar sfânta, cu puterea lui Dumnezeu întărindu-se, l-a apu-cat pe el și l-a trântit la pământ, și atât de tare l-a izbit de pământ, încât trei zile a zăcut mut și nemișcat. Iar oamenii cei ce treceau pe calea aceea, văzând pe jertfitorul că zăcea ca un mort, nu se pricepeau ce i s-a întâmplat. Apoi, a treia zi s-a făcut știre de aceasta și în cetate, de unde mulțime de oameni au mers la dânsul, vrând să vadă întâmplarea și să-l ia la casa lui. Dar el abia venindu-și în sine și că din somn deșteptându-se, a stat pe picioarele sale și a zis: „Pe o zeiță oarecare am văzut și de la aceea am pătimit primejdia aceasta”.

Abia a putut să meargă la casa sa, fiind bolnav de lovirea aceea. Apoi chemând un zugrav, i-a poruncit lui să închipuiască pe o scândurica pe fecioara aceea ce era ca de optsprezece ani. Iar când zugravul a început a o închipui după rânduiala lui Dumnezeu, a nimerit foarte bine asemănarea Sfintei Tecla și, ca pe o vie închipuire, a dus-o la jertfitorul care, văzând icoana cea cu totul asemenea Sfintei Tecla, a zis: „Cu adevărat, o fecioară ca aceasta am văzut eu”.

Luând icoană, a sărutat-o și îndată desăvârșit s-a însănătoșit. Și sculându-se din pat, păzea cu cinste în casa sa acel chip al Sfintei Tecla. După această a crezut în Hristos cu toată casa sa, prin propovăduirea Sfintei Tecla cea întocmai cu apostolii, care, în acel loc petrecând ani îndestulați, pe mulți i-a povățuit la calea mântuirii și multora le-a ajutat în nevoi și toate neputințele a tămăduit. Apoi doctorii și vrăjitorii cei ce erau în Seleucia, văzând că toți cei ce de orice boală erau cuprinși, lăsându-i pe ei, se duceau la Tecla, cărora acum meșteșugul fiindu-le întru nimic și lipsindu-se de câștigul de mai înainte sărăciseră, s-au mâhnit foarte mult și s-au mâniat asupra tămăduitoarei celei bune Tecla, care fără de plată tămăduia pe cei ce veneau la dânsa; și de mare zavistie și de mânie fiind porniți, au rânduit să îndemne asupra ei pe niște tineri fără de rușine, ca să o spurce pe ea cu sila. Aceștia grăiau între ei zavistnicii zicând: „Fecioara Tecla este curată și pentru aceea este plăcută marii zeițe Artemida, care îi ascultă cererile ei și îi dă putere de tămăduiri neputincioșilor. Iar de va fi spurcată, se va întoarce de la dânsa Artemida și se va lua de la dânsa puterea cea tămăduitoare și se va mări iar meșteșugul nostru cel doftoricesc”.

Așa între ei sfătuindu-se, s-au sârguit să găsească pe acei fără de rușine, la un lucru ca acela, pe care îmbătându-i cu vin, i-au rugat să meargă și să spurce pe Tecla. Și le-a dat lor aur mult și le-a făgăduit să le dea mai mult de ar face Teclei silă, pentru că fiind nebuni și necredincioși, nu știau aceasta, că Tecla, nu cu puterea Artemidei, ci cu darul lui Hristos tămăduiește toată neputința și toată boala. Iar tinerii cei fără de rușine, îmbătându-se de vin, și sfătuindu-se cu doctorii și cu vrăjitorii, au mers la dânsa degrab, aprinși fiind de poftă, plini de spurcate gânduri și de scopul cel rău, pe care văzându-i Tecla, i-a întrebat: „Ce vreți fiilor?”. Iar ei au început a grăi cuvinte spurcate.

Deci, auzind acestea Sfânta Tecla și cunoscând gândul lor cel rău, a fugit din mâinile lor; aceea care oarecând de fiare nu se înfricoșase, fugea acum de acei oameni nerușinați. Iar ei, ca vânătorii pe oaie, o izgoneau pe dânsa prin pustie. Când era aproape să o ajungă, s-a rugat lui Dumnezeu ca să o izbăvească pe ea din mâinile acelor nerușinați. Și îndată, un munte de piatră, care se afla acolo, s-a desfăcut din porunca lui Dumnezeu, primind pe sfânta înlăuntrul său.

Astfel i s-a apărat fecioria ei și mormânt cinstitului ei trup s-a arătat pentru acea piatră, că acolo și-a dat sufletul în mâinile Domnului. Ea era de nouăzeci de ani, iar acum petrece în viața cea nesfârșită, mărind pe dătătorul de viață Hristos Dumnezeu, Cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh mărit, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

De vreme ce în viața sfintei acesteia, după întâmplare s-a pomenit Traian Împăratul Romanilor, care după moartea sa s-a mântuit prin rugăciunile Sfântului Grigorie, papă al Romei († 604), socotesc că este de trebuință ca și povestirea cea despre dânsul a Sfântului Ioan Damaschin aici să o pomenim. În cuvântul său de la Sâmbăta lăsatului de carne scrie așa: „Grigorie Dialogul, episcopul vechii Rome, bărbatul, precum îl știu toți, vestit în sfințenie și în înțelegere, de care se spune că la Sfânta Liturghie slujea cu dânsul și dumnezeiescul înger; acesta oarecând, pe o cale pietroasă mergând, a stat cu osârdie la rugăciune tare către iubitorul de suflete Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor lui Traian împăratul. Îndată a auzit un glas de la Dumnezeu zicând: „Rugăciunea ta am auzit-o și îi dau iertare lui Traian, dar tu să nu mai adaugi încă să-mi mai aduci Mie rugăciuni pentru cei necurați!”.

Sf Cuv Siluan Athonitul 

Sfântul Cuvios Siluan face parte din acei rari sfinți creștini care primesc încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârșită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai anevoioasă, căci sentimentul părăsirii și al pierderii harului sfâșie sufletul.

Cuviosul Siluan (Simeon Ivanovici Antonov) s-a născut în 1866 într-o familie modestă de țărani ruși, alcătuită - pe lângă părinți - din cinci băieți și două fete. Tatăl lui Simeon, un om plin de adâncă credință, blândețe și de multă înțelepciune, îi este primul model în viața sa lăuntrică.

Încă de mic copil, Simeon și-a pus în gând - avea doar patru ani - ca atunci „când va fi mare să caute pe Dumnezeu în tot pământul”. Auzind mai apoi de viața sfântă și minunile săvârșite de Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus contemporan) tânărul Simeon și-a dat seama că „dacă există Sfinți, înseamnă că Dumnezeu e cu noi și n-am nevoie să străbat tot pământul să-L găsesc”.

De îndată ce și-a dat seama că a găsit credința - împlinise 19 ani - Simeon, înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, simte o prefacere interioară și atracția pentru viața monahală. Tatăl său este însă categoric: „Fă-ți mai întâi serviciul militar, apoi ești liber să te duci”.

Această stare excepțională a durat trei luni, după care l-a părăsit. Tânărul Simeon, viguros și chipeș, începe să ducă o viață asemenea celorlalți tineri de vârsta lui; o viață departe de sfințenia fiorului divin care îl cercetase.

Dotat cu o fire robustă și cu excepțională forță fizică, trece prin multe ispite ale tinereții; într-o zi lovește pe un flăcău din sat atât de puternic, încât acesta de-abia rămâne în viață.

În vâltoarea acestei vieți de păcat, prima chemare la viața monahală începe să se stingă. Într-o zi, însă, este trezit dintr-un coșmar de glasul blând al Maicii Domnului, care înrâurează sufletul său tulburat. Până la sfârșitul vieții, Cuviosul Siluan i-a mulțumit Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l ridice din căderea sa.

Această a doua chemare, petrecută cu puțin timp înaintea serviciului militar, a jucat un rol hotărâtor în alegerea căii pe care avea să meargă de acum înainte. Simeon a simțit o adâncă rușine pentru trecutul său și a început să se căiască fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Atitudinea sa față de tot ce vedea în această viață s-a schimbat radical.

Simeon își execută serviciul militar la Sankt Petersburg, în batalionul de geniu al gărzii imperiale. Soldat conștiincios, cu o fire pașnică și purtare ireproșabilă, a fost foarte prețuit de camarazii săi. Dar gândul său era mereu la pocăință, Sfântul Munte Athos (unde trimitea uneori chiar și bani). În timpul serviciului militar, sfaturile sale salvează de la destrămare tânăra familie a unui soldat căzut in ispită.

Puțin înainte de eliberare s-a dus să ceară binecuvântarea Părintelui Ioan din Kronstadt; însă negăsindu-l îi lasă o scrisoare. Întors în cazarmă, Simeon simte puterea rugăciunii Sfântului Părinte.

Ajuns mai apoi acasă, se îmbarcă în scurt timp pentru o nouă perioadă a vieții sale: Muntele Athos. „Grădina Maicii Domnului”, citadela monahismului răsăritean și oaza spiritualității filocalice, Sfântul Munte cunoștea la sosirea sa un moment de apogeu.

În vârstă de 26 de ani, intră în mănăstirea rusească a „Sfântului Mucenic Pantelimon” (Russikon). Introdus în tradiția seculară atonită: rugăciunea singuratică la chilie, lungile slujbe în biserică, posturi, privegheri, deasa mărturisire și cuminecare, citirea, munca și ascultarea - fratele Simeon se împărtășește din negrăita bucurie a rugăciunii lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”.

Într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, dobândește - ca un dar neprețuit - rugăciunea inimii, ce țâșnea de la sine, fără încetare.

Lipsit de experiență, tânărul frate cade mai apoi pradă unor ispite cumplite: chinurile demonice.

După 6 luni de sfâșieri lăuntrice, într-o după-amiază, șezând în chilia sa, a atins treapta ultimă a deznădejdii, încercând preț de o oră sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu - fapt care i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime de iad.

Pradă aceleiași spaime și întristări, se duce la Vecernie în paraclisul „Sfântului Ilie” și abia șoptește „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Atunci, în dreapta ușilor împărătești, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Iisus Hristos Cel Viu! Întreaga sa făptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer. Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare aproape de moarte.

Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfinți creștini care primesc încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârșită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai anevoioasă, căci sentimentul părăsirii și al pierderii harului sfâșie sufletul („nu puteți înțelege durerea mea” spunea Siluan).

Câteva zile după arătarea lui Hristos, Simeon trăiește o stare de fericire pascală. A trecut apoi un răstimp. Într-o zi de sărbătoare, același har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puțină intensitate, după care treptat lucrarea sa simțită a început să slăbească; pacea și bucuria lăsau loc unei chinuitoare neliniști și temeri de a pierde harul.

În efortul de a păstra adânca pace a lui Hristos, fratele Simeon (devenit acum monahul Siluan) recurge la mijloace ascetice care pot părea incredibile.

Păstrându-și „ascultarea” de econom (responsabil administrativ) al mănăstirii cu peste două mii de viețuitori, se cufundă și mai adânc în rugăciune.

Începe o lungă perioadă (15 ani !) de alternări continue între vizite ale harului și părăsiri dublate de intense atacuri demonice.

După 15 ani de la prima arătare a Domnului Hristos, într-o înfricoșătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor, Siluan cade din nou în ghearele unei disperări vecine cu moartea și necredința. Descurajat, cu inima îndurerată, se roagă fierbinte. Și atunci aude glasul Domnului: „Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor”.

„Doamne, zice atunci Siluan, învață-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit”.

Și din nou, în inima sa primește acest răspuns de la Dumnezeu: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui”.

Începând din acel moment sufletul său a înțeles că locul de bătălie împotriva răului, a răului cosmic, se găsește în inima noastră; că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie - acest flagel al umanității care-i smulge pe oameni de lângă Dumnezeu și cufundă lumea în nenorociri și suferințe; mândria - această adevărată sămânță a morții care face să apese asupra întregii omeniri întunericul deznădejdii. De acum înainte Siluan își concentrează toate puterile sufletului pentru a dobândi smerenia lui Hristos: biruiește orice suferință pământească, aruncându-se într-o suferință încă și mai mare; osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu; dar, sigur de iubirea Domnului său, stă în chip înțelept pe marginea adâncului, „și nu deznădăjduiește”.

Timp de încă 15 ani, Siluan urmează calea de foc ce i-a fost arătată. De acum înainte harul nu-l mai părăsește ca mai înainte - Duhul Sfânt îi dă din nou puterea de a iubi.

În această stare, Cuviosul Siluan începe să înțeleagă în profunzimea lor marile taine ale vieții duhovnicești. Puțin câte puțin, în rugăciunea sa începe să predomine compătimirea pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Întinsă la extrem și însoțită de lacrimi din belșug, rugăciunea sa trece dincolo de marginile timpului. Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea pentru „întreg Adamul” - iubirea lui Hristos pentru toată omenirea.

Aceeași iubire îl îndeamnă pe Siluan să-ți așterne în scris experiența interioară, extraordinara sa viață duhovnicească, ignorată aproape cu totul de confrații săi monahi. În această perioadă a vieții sale îl descoperă Arhimandritul Sofronie, cel care avea să publice însemnările sale.

Sfârșitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniștit și smerit ca întreaga sa viață de călugăr. După o scurtă suferință (8 zile), perfect lucid, senin și cufundat în rugăciune, se stinge ușor - fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva - între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia.

Prin Viața sfântă și însemnările Părintelui Siluan Athonitul, Hristos transmite un mesaj umanității strivite de absurditatea experiențelor cotidiene, durere și deznădejde. Probabil - cum spunea Părintele Sofronie (Saharov) într-una din cărțile sale - ultimul...

„Fost-a un om pe pământ mistuit de dorința lui Dumnezeu. Numele său era Simeon. El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite și zicând: „Miluiește-mă!”. Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni și luni de zile a rămas în această rugăciune și puterile sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut în deznădejde și a strigat: „Ești neînduplecat!”. Și când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru s-a rupt în sufletul său strivit de deznădejde, dintr-o dată în scânteierea unei clipe Îl vede pe Hristos viu. Inima și trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i supraviețuiască. Și de atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândețe, nesfârșit iubitoare, plină de pace și bucurie. Și în toți anii îndelungatei sale vieți ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârșită, nepătrunsă...”