2. /1 NOIEMBRIE 2022 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

Decese

·         955: Henric I de Bavaria (n. 921)

* 1597: Sir^[1] Edward Kelley sau Kelly, cunoscut și ca Edward Talbot (n. 1 august 1555, Worcester, Anglia – d. 1 noiembrie 1597, Most , Regatul Boemiei), a fost o figură ambiguă a ocultismului renascentist englez și medium auto-declarat, care a lucrat cu John Dee în investigațiile sale asupra magiei. Pe lângă capacitatea de a invoca spirite sau îngeri cu ajutorul unui glob de cristal, pe care John Dee l-a evaluat, Kelly a pretins că posedă secretul transmutării metalelor inferioare în aur.

Legende despre Kelly au început să apară la scurt timp după moartea sa. Biografia viu colorată și notorietatea sa relativă printre istoricii de limbă engleză (în principal din cauza asocierii sale cu Dee) pot fi sursa imagini folclorice de alchimist-șarlatan.

Edward Kelley

Edward Kelley, desen din secolul al XIX-lea de Michał Elwiro Andriolli

* 1631: Maria Madalena de Austria (7 octombrie 1589 – 1 noiembrie 1631) a fost Mare Ducesă de Toscana după ascensiunea soțului ei în 1609 până la moartea acestuia în 1621. Împreună au avut opt copii inclusiv pe Ducesa de Parma, Marele Duce de Toscana și Arhiducesa a Austriei.

A fost fiica cea mică a lui Carol al II-lea, Arhiduce de Austria și a soției lui, Maria Anna de Bavaria. În timpul minoratului fiului ei, Marele Duce Ferdinando, ea și soacra ei au fost regente. A murit la 1 noiembrie 1631 la Padua.

Maria Madalena de Austria

Părinți Carol al II-lea, Arhiduce de Austria Maria Anna de Bavaria  Frați și surori Arhiducesa Gregoria Maximiliana de Austria Arhiducesa Caterina Renata de Austria Arhiducesa Eleanor de Austria Margareta de Austria, regină a Spaniei Anne de Austria, Regină a Poloniei Constance de Austria Maria Cristina de Habsburg Leopold V, Archduke of Austria[*] Charles of Austria, Bishop of Wroclaw[*] Ferdinand al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Archduke Maximilian Ernest of Austria[*]  Căsătorită cu Cosimo al II-lea de' Medici, Mare Duce de Toscana Copii Ferdinando II, Mare Duce de Toscana Cardinalul Gian Carlo Margherita, Ducesă de Parma Mattias, Guvernator de Siena Francesco Anna, Arhiducesă de Austria Cardinalul Leopold

* 1661: Filip Prospero, Prinț de Asturia (spaniolă Felipe Próspero José Francisco Domingo Ignacio Antonio Buenaventura Diego Miguel Luis Alfonso Isidro Ramón Víctor; 28 noiembrie 1657 – 1 noiembrie 1661) a fost primul copil de sex masculin al regelui Filip al IV-lea al Spaniei și a celei de-a doua soții, Mariana de Austria. Spania nu avea moștenitor de la decesul cu 11 ani înainte a Prințului Baltasar Carlos, fiul lui Filip al IV-lea și a primei soții, Elisabeta a Franței, și problema succesiunii lui Filip devenise o chestiune de rugăciune fierbinte și de anxietate.

După moartea timpurie a lui Baltasar Carlos, Filip a rămas cu fiica sa Maria Tereza ca moștenitoare prezumptivă. La începutul anului 1657, astrologii l-au asigurat pe Filip că i se va naște un alt copil, că va fi băiat și că va trăi. Romano catolic strict și devotat, Filip a mâncat doar ouă în prima zi a Privegherii de prezentare a Fecioarei, în speranța de a oferi soției sale într-adevăr un copil de sex masculin.^[1] Într-adevăr, la 28 noiembrie în același an, la ora 11:30 dimineața,^[2] Mariana de Asturia a născut un fiu. Curând după naștere ea s-a îmbolnăvit de febră puerperală însă nimeni nu părea să bage de seamă, toți se bucurau de nașterea unui moștenitor de sex masculin.^[3]

Potrivit obiceiului romano catolic, copilul a fost numit numai "prințul" până la botez. Astrologii au prezis doar măreție pentru viitorul său, în timp ce Filip nu era sigur că a mulțumit lui Dumnezeu suficient pentru această bucurie imensă. Într-o scrisoare către prietena sa María de Jesús de Ágreda, el a scris că "noul născut face bine" dar, de asemenea, a făcut o referire la amărăciunea pentru decesul fiului său cel mare.^[4] La 6 decembrie 1657, Filip a mers călare pe străzile decorate ale Madridului, unde pregătirile pentru botezul prințului erau aproape gata: dansuri, măști și muzică l-au întâmpinat pe Rege.^[5]

Botezul a avut loc o săptămână mai târziu, la 13 decembrie. Slujba a fost ținută de arhiepiscopul de Toledo. Apa a fost adusă din râul Iordanului de călugări care s-u întors recent din Iordania. Barrionuevo, un cronicar al timpului, a scris: "prințul a țipat din răsputeri când a fost botezat și Regele a exclamat 'Ah! sună bine; casa miroase din nou a bărbat acum'".^[6][7] Botezul l-a costat pe Filip 600.000 de ducați.^[8]

Din cauza generațiilor de consangvinizare (mama lui era nepoata tatălui său), Filip Prospero suferea de epilepsie. Endogamia a fost atât de răspândită în cazul său încât toți cei opt străbunici erau descendenți ai Ioanei a Castiliei și ai Arhiducelui Filip al Austriei.

Nașterea lui Filip Prospero a fost întâmpinată cu multă bucurie, nu numai din cauza sexului copilului, dar și pentru că a pus capăt diverselor dispute dinastice care ar fi venit după căsătoriile fiicelor lui Filip (cum Filip nu avea un fiu, cel mai probabil ginerii s-ar fi luptat pentru tronul Spaniei). Astfel, în 1658, Filip Prospero a fost investit în funcția de moștenitor al tatălui său și de Prinț de Asturia. El nu s-a bucurat de o sănătate bună și purta constant o amuletă, amuletă care este prezentă și în portretului pe care Velázquez i l-a făcut.

În 1659 prim-miniștrii ai Franței și Spaniei au negociat sfârșitul ostilităților dintre țările lor timp de doi ani; acum Spania avea un moștenitor, putea să fie de acord să consolideze pacea prin căsătoria fiicei celei mari Maria Tereza cu regele Ludovic al XIV-lea. Rezultatul negocierilor a fost Tratatul de la Pyrenees, care a stabilit Franța ca noua putere dominantă a lumii.

Filip Prospero a fost bolnav de ceva timp înaintea decesului din noiembrie 1661. El a suferit de epilepsie și avea o sănătate precară probabil din cauza sistemului imunitar slab din cauza generațiilor de consangvinizare. Regele a adus în palat o relicvă a Sfântului Diego din Alcalá în speranța vindecării moștenitorului său.^[9] La 1 noiembrie 1661, el a murit în urma unei crize puternice de epilepsie. Cinci zile mai târziu, s-a născut fiul cel mic al regelui și ultimul copil, Infantele Carlos. El a urcat pe tron după moartea tatălui său.

Filip Prospero

Prinț de Asturia

Portret al prințului Filip Prospero de Diego Velázquez, 1659. Părinți Filip al IV-lea al Spaniei Mariana de Austria  Frați și surori Maria Tereza a Austriei Margarita Teresa de Spania Carol al II-lea al Spaniei John of Austria the Younger[*] Baltasar Carlos, Prinț de Asturia Ferran Tomàs d'Àustria[*]  Cetățenie  Spania

·         1700: Carol al II-lea al Spaniei (Carlos Segundo) (6 noiembrie 1661, Madrid - 1 noiembrie 1700, Madrid) a fost rege al Spaniei, Napoli, Siciliei, aproape întregii Italii (mai puțin Piemontul, Statele Papale și Veneția), și suveran al imperiului spaniol de peste mări, de la Mexic până la Filipine. Carol a fost singurul fiu supraviețuitor al predecesorului său Filip al IV-lea, împreună cu a doua lui soție (și nepoată) Mariana a Austriei, tot din Casa de Habsburg. Nașterea lui a fost întâmpinată cu entuziasm de spanioli, care se temeau de conflictul ce ar fi izbucnit dacă Filip al IV-lea ar fi murit fără moștenitori.

Carol al II-lea

Carol al II-lea este cunoscut în Istoria Spaniei ca El Hechizado (Cel Vrăjit), conform credinței populare - susținute de însuși Carol - că incapacitatea sa psihică și fizică era cauzată de „vrăjitorie” mai degrabă decât de cauza cea mai probabilă: secole de endogamie în cadrul dinastiei habsburgice (în care căsătoriile între verișori primari sau între unchi și nepoate erau ceva obișnuit, pentru păstrarea controlului asupra teritoriilor). Pedigreeul imediat al lui Carol a fost în mod excepțional populat cu nepoate care au născut fiii unchilor lor: mama lui Carol a fost nepoata tatălui lui Carol, fiind fiica Mariei Ana de Spania (1606-1646) și a Împăratului romano-german Ferdinand al III-lea. Astfel, împărăteasa Maria Ana a fost în același timp mătușa și bunica lui. Totuși, regele a fost exorcizat, și toți exorciștii din regat au fost chemați pentru a pune întrebări directe demonilor pe care îi expulzau. Stră-stră-stră bunica lui, Ioana I a Castiliei (Ioana cea Nebună), mama regelui Carol I al Spaniei, la rândul lui Împărat romano-german (Carol Quintul), a devenit complet nebună încă din tinerețe; frica unei tendințe spre nebunie a existat în rândul habsburgilor.

Carol al II-lea a fost ultimul monarh spaniol din dinastia de Habsburg, invalid fizic, retardat mental și desfigurat (posibil datorită prognatismului mandibular; nu era capabil să mestece). Limba lui era atât de mare încât cu greu se putea înțelege ce vorbește, și saliva în mod excesiv. Este posibil că suferea de asemenea de boala de oase cunoscută ca acromegalie. A fost tratat ca un bebeluș până la zece ani. De teama că fragilul copil va fi suprasolicitat, a fost lăsat complet needucat, și indolența sa a fost încurajată până la punctul în care nici nu se pretindea să fie curat. Când fratele său vitreg, Ioan al Austriei cel Tânăr, fiu nelegitim al lui Filip al IV-lea, a obținut puterea prin exilarea reginei mamă de la curte, a insistat că ar trebui cel puțin să i se pieptene părul regelui.

Singura activitate viguroasă în care s-a implicat Carol a fost vânătoarea, el obișnuind să împuște animale în rezervațiile de la Escorial.

Anii domniei lui Carol al II-lea au fost unii de agonie pentru Spania. Economia a stagnat, erau probleme de foamete în regat, și puterea monarhiei asupra diverselor provincii spaniole era foarte slăbită. Incapacitatea lui Carol de a guverna a însemnat că a fost de multe ori ignorat, și puterea în regatul său a devenit motivul intrigilor de la curte și a fost influențată de interese străine, în special franceze.

Mama sa a fost regentă în mare parte a domniei sale. Deși a fost exilată de fratele nelegitim al regelui, Ioan al Austriei cel Tânăr, s-a întors la curte după moartea lui Ioan în 1679.

Pe timpul domniei lui Carol, declinul puterii și prestigiului spaniol declanșat de politicile Contelui-Duce de Olivares a fost accelerat. Deși Tratatul de la Lisabona cu Portugalia din 1668 ceda enclava nord-africană Ceuta Spaniei, a fost o palidă consolare pentru pierderea Portugaliei și a coloniilor portugheze de către Filip al IV-lea, în urma revoltei reușite a ducelui de Braganza.

Carol a prezidat de asemenea cel mai mare auto de fe din istoria Inchiziției spaniole, în 1680, în care 120 de prizonieri au fost judecați și 21 condamnați la moarte prin ardere. O carte mare, bogat decorată, a fost publicată pentru a celebra evenimentul. Către sfârșitul vieții sale, în ceea ce a fost unul dintre puținele gesturi independente ale sale ca rege, Carol a creat o Junta Magna (Mare Consiliu), pentru a examina și investiga Inchiziția spaniolă. Raportul a fost atât de incriminator la adresa „Sfântului Oficiu”, încât Inchizitorul General l-a convins pe monarhul decrepit să „destineze teribilul rechizitoriu flăcărilor” (Durants, 1963). Când Filip al V-lea a ajuns pe tron, a cerut să i se aducă raportul, dar nu s-a putut găsi nicio copie.

Genealogia lui Carol al II-lea care arată consangvinizarea extinsă

În 1679, la 18 ani, Carol al II-lea s-a căsătorit cu Maria Luiza de Orléans (1662-1689), fiica cea mare a lui Filip I, Duce de Orléans, fratele lui Ludovic al XIV-lea cu prima sa soție, Prințesa Henrieta a Angliei. Pe atunci, ea era cunoscută ca o tânără încântătoare. Este posibilă impotența lui Carol, deoarece nu au avut copii. Maria Luiza a intrat într-o depresie profundă și a murit la 27 de ani, la zece de ani de la căsătoria lor, lăsându-l pe Carol, în vârstă de 28 de ani, cu inima sfâșiată.

Având în continuare nevoie de un moștenitor, în anul următor s-a căsătorit cu Prințesa Maria Ana de Neuburg, o fiică a lui Filip Wilhelm, Elector al Palatinatului, și soră prin alianță cu unchiul lui, Leopold I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman. Cu toate acestea, nici din această căsătorie nu a rezultat vreun moștenitor.

Către sfârșitul vieții Carol a devenit din ce în ce mai hipersensibil și ciudat, la un moment dat cerând să fie exhumate cadavrele familiei sale pentru a le examina. S-a spus că s-a uitat la cadavrul primei lui soții, Maria Luiza.

Când Carol al II-lea a murit în 1700, dinastia habsburgilor spanioli a dispărut odată cu el. Numise un nepot de-al său, Filip de Bourbon, Duce de Anjou (nepot al lui Ludovic al XIV-lea, și a sorii vitrege a lui Carol, Maria Teresa de Spania - Ludovic însuși putea fi moștenitor al tronului spaniol, căci mama sa fusese fiica lui Filip al III-lea), ca moștenitor. L-a numit pe vărul său Carol (din ramura austriacă a dinastiei habsburgice) ca posibilă alternativă la succesiune.

Riscul ca imperiul multi-continental al Spaniei să ajungă sub controlul lui Ludovic al XIV-lea a determinat crearea unei coaliții pentru a evita succesiunea ducelui de Anjou. Acțiunile lui Ludovic au sporit temerile englezilor, olandezilor și austriecilor, printre alții. În februarie 1701, regele francez a obligat Parlamentul de la Paris (o adunare) să înregistreze un decret conform căruia, dacă Ludovic însuși nu va avea moștenitori, ducele de Anjou - Filip al V-lea al Spaniei - ar renunța la tronul spaniol în favoarea celui francez, asigurând astfel continuitatea dinastică a celei mai mari puteri terestre a Europei.

Cu toate acestea, o a doua acțiune a regelui francez „a justificat o interpretare ostilă” : în urma unui tratat cu Spania, Ludovic a ocupat mai multe orașe din Țările de Jos spaniole (Belgia de astăzi și Nord-Pas-de-Calais). A fost scânteia care a aprins praful de pușcă lăsat de chestiunile nerezolvate ale Războiului Ligii de Augsburg (1689-97) și de acceptarea de către Ludovic al XIV-lea a moștenirii spaniole pentru nepotul său.

Războiul de Succesiune Spaniol (1702-1713) a început aproape imediat. După 11 ani de războaie sângeroase pe patru continente și trei oceane, ducele de Anjou, ca Filip al V-lea, a fost confirmat în calitatea sa de Rege al Spaniei în termeni asemănători cu cei stabiliți de puterile europene la începutul războiul. Astfel, Tratatele de la Utrecht și Rastatt au încheiat războiul și „au obținut puțin mai mult decât... ceea ce s-ar fi putut obține în mod pașnic prin diplomație în 1701”. Una dintre clauzele tratatului interzicea în mod perpetuu uniunea tronurilor franceze și spaniole.

Dinastia de Bourbon fondată de Filip al V-lea a ocupat, cu intermitențe, tronul Spaniei de atunci, și în prezent este reprezentată de regele Juan Carlos I al Spaniei (1975 - prezent).

Carol al II-lea

Părinți Filip al IV-lea al Spaniei Mariana de Austria  Frați și surori John of Austria the Younger[*] Baltasar Carlos, Prinț de Asturia Filip Prospero, Prinț de Asturia Maria Tereza a Austriei Margarita Teresa de Spania Ferran Tomàs d'Àustria[*]  Căsătorit cu Marie Louise d'Orléans (1679–1689) Maria Anna de Neubourg (1689–1700)

* 1804: Johann Friedrich Gmelin (n. 8 august 1748, Tübingen – 1 noiembrie 1804, Göttingen) a fost un medic și filozof precum un naturalist, botanist, chimist, entomolog, herpetolog, malacolog, și mineralog german. Abrevierea numelui său în cărți științifice este J.F.Gmel..

Stema Gmelin

Johann Friedrich provine dintr-o veche familie burgheză din Suebia. O legendă a familiei spune, că în jurul anului 1350 un anumit Urbanus Lentulus din Roma a fost gonit din cauza credinței sale deviante și s-a stabilit în Kirchheim unter Teck ca simplu cioban. Istoric apare deja la începutul secolului al XVI-lea Michael Gmelin. Fiul lui a fost pastorul luteran Wilhelm (1573-1635), protopărintele familiei. Din el se trage de acea și tatăl lui Johann Friedrich, renumitul medic, botanist și chimist Philipp Friedrich Gmelin (n. 19 august 1721, Tübingen – d. 9 mai 1768 Tübingen) precum unchiul, faimosul naturalist și cercetător al Siberiei Johann Georg Gmelin (n. 10 august 1709, Tübingen – d. 20 mai 1755 Tübingen).

Viitorul savant a fost primul fiu al lui Philipp Friedrich din căsătoria (1747) cu Marie Elisabeth Weihenmaier (1723-1773), fiica unui prelat.

Johann Friedrich s-a căsătorit la 15 aprilie 1779 cu Rosine Luise (n. 15 septembrie 1755, Nürtlingen – d. 18 mai 1828, Göttingen), fiica primarului de Nürtlingen Johann Gottlieb Schott. Soții au avut trei copii, pe Ludwig (1783-1787), Eduard (n. 10 octombrie1786, Göttingen - d. 20 martie Tübingen)^[1] și Leopold (1788-1853), chimist și profesor universitar

n anul 1769, Gmelin și-a luat doctoratul la Universitatea Eberhard Karl din Tübingen cu tema Irritabilitatem vegetabilium in singulis plantarum partibus exploratam ulterioribusque experimentis confirmata („Iritabilitatea plantelor leguminoase detectată în fiecare din părțile plantei și confirmată ulterior prin experimente”).^[3] Conducător de doctorat a fost tatăl lui, Philipp Friedrich. Apoi a fost angajat, în 1772, mai întâi la aceiași universitate ca profesor asociat de medicină, după acea, în 1775, la Universitatea Georg-August din Göttingen ca profesor asociat de filozofie, iar după 3 ani, ca profesor titular, inițial numai de matematică, dar după scurt timp și pentru scaunele de botanică, chimie și mineralogie. Tot în 1778, a devenit membru al „Academiei de Științe din Göttingen”.^[4][5] Deja cu patru ani mai înainte, în 1774, a fost ales membru al Academiei Leopoldine.^[6]

În 1783, Gmelin a înființat unul din primele laboratoare publice în casa sa, la Hospitalstrasse din Göttingen, unde, în 1805, elevul lui Friedrich Stromeyer a introdus pentru prima dată o practică de chimie pentru studenți.

Gmelin a lucrat în primul rând ca autor de manuale pentru chimie, farmacie, mineralogie și botanică. În acest domeniu a publicat de exemplu Allgemeine Geschichte der Gifte („Istoria generală a toxinelor”) în 2 volume (1776-77), Grundriß der Mineralogie („Schiță bazală a mineralogiei”, 1790), Grundriß der Pharmazie („Schiță bazală a farmaciei”, 1792) și Geschichte der Chemie („Istoria chimiei”) în 3 volume (1797-1799). Din punct de vedere forestier, eseul lui cu privire la uscarea lemnului prin gândacul de scoarță (Scolytinae) din 1787 (Abhandlung über die Wurmtrocknis) a fost de o prezentare aprofundată. În primul rând gradația acestor insecte provocase o pagubă enormă în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, transformând întregul Harz Superior, anterior plin de păduri, într-o goliciune (vezi cartea sub „publicații”).^[7] Între 1788 și 1793 a publicat o ediție extinsă a marii opere Systema Naturae a lui Carl von Linné, pe care a desemnat-o ca cea de-a 13-a ediție.

George al III-lea al Regatului Unit l-a onorat cu titlul de Hofrat regal (Consilier al Curții Regale) al Marii Britanii (1791). A devenit de asemenea membru străin precum de onorare al Academiei Ruse de Științe (1795).^[8]

Vasili Mihailovici Severgnin (rusă: Василий Михайлович Севергин, 1765-1826), profesor universitar, chimist, geolog și mineralog rusesc, a scris despre profesorul său, că el a fost un om de știință „cu cea mai extinsă cunoaștere a materiilor. Scrierile sale sunt scrise cu o precizie rară, emoție și înțelegere, diligență și informații extinse pe care le vedem peste tot.”^[9] Marele savant a murit mult prea devreme, la vârsta de doar 56 de ani în Göttingen.

Johann Friedrich Gmelin

Johann Friedrich Gmelin Părinți Philipp Friedrich Gmelin și Marie Elisabeth Weihenmaier Copii Ludwig, Eduard și Leopold Johann Friedrich Gmelin pe la 1780 Mormântul soţilor Gmelin

* 1843: Julius Vincenz Edler von Krombholz (n. 19 decembrie 1782, Oberpolitz (în apropiere de (Leitmeritz) - d. 1 noiembrie 1843, Praga) a fost un renumit om de știință, medic, patolog, botanist, micolog, scriitor științific, rector al Universității Carolina și mecena austriac în secolul al XIX-lea. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Krombh..

Tatăl lui, Julius, un învățător, a murit deja devreme, în anul 1788. Familia, având de acea mari probleme financiare a hotărât, băiatul să învețe meseria de săpunar. Dar părintele Beno, decan bisericesc de la Reichstadt, recunoscând inteligența băiatului, i-a făcut posibil frecventarea unui liceu. Acolo, la Praga, a trebuit să câștige bani în plus pentru asigurarea existenței ca cântăreț de cor.

Julius Vincenz von Krombholz

* 1852: Maximilian Joseph Eugene Auguste Napoleon de Beauharnais (2 octombrie 1817 – 1 noiembrie 1852), al 3-lea Duce de Leuchtenberg, al 3-lea Prinț de Veneția^[1] Prinț Ereditar al Italiei și pretendent la Marele Ducat de Frankfurt a fost soțul Marii Ducese Maria Nicolaevna a Rusiei și văr primar cu împărații Napoleon al III-lea al Franței și Franz Joseph I al Austriei.

A fost al foilea fiu al lui Eugène de Beauharnais și al Prințesei Augusta Amalia Ludovika Georgia a Bavariei. Bunicii materni au fost Maximilian I, rege al Bavariei și prima lui soție, Marie Wilhelmine Auguste de Hesse-Darmstadt.

A fost frate cu:

• Auguste de Beauharnais, Duce de Santa Cruz, prinț consort al reginei Maria a II-a a Portugaliei;
• Amélie de Beauharnais, împărăteasă consort a împăratului Pedro I al Braziliei;
• Josephine de Leuchtenberg, regină consort a regelui Oscar I al Suediei.

Bunicul matern Maximilian de Bavaria l-a numit pe Eugène de Beauharnais primul Duce de Leuchtenberg la 14 noiembrie 1817. Titlul a venit cu administrarea efectivă a principatului de Eichstätt. Maximilian a fost numit "Prinț de Leuchtenburg" și a devenit al doilea în linie la moștenirea ducatului.

La 21 februarie 1824, tatăl lui a murit și fratele său mai mare a devenit Auguste de Beauharnais, Duce de Leuchtenberg. Fratele său nu avea moștenitori așa că Maximilian a devenit moștenitor prezumptiv.

În cele din urmă Auguste s-a căsătorit cu regina Maria a II-a a Portugaliei însă a murit fără moștenitori la 28 martie 1835. Maximilian a devenit al 3-lea Duce de Leuchtenberg.

La 2 iulie 1839, în capela de la Palatul de Iarnă, s-a căsătorit cu Marea Ducesă Maria Nicolaevna a Rusiei. Soția lui era fiica cea mare a țarului Nicolae I al Rusiei și a țarinei Charlotte a Prusiei (Alexandra Feodorovna). Socrul său i-a garantat la 14 iulie 1839 titlul de Alteță Imperială, rang la care avea dreptul ca descendent al dinastiei extinse a lui Napoleon I al Franței. Tatăl său a fost un fiul adoptiv al lui Napoleon.

Copii

1. Prințesa Alexandra Maximilianovna (1840–1843); a murit în copilărie
2. Prințesa Maria Maximilianovna (1841–1914); s-a căsătorit cu Prințul Wilhelm de Baden (1829–1897), fiul cel mic al Mareleui Duce Leopold de Baden
3. Nicolae Maximilianovich (1843–1891); al 4-lea Duce de Leuchtenberg
4. Prințesa Eugenia Maximilianovna (1845–1925); s-a căsătorit cu Ducele Alexander Petrovici de Oldenburg (1844–1932)
5. Eugen Maximilianovich (1847–1901); al 5-lea Duce de Leuchtenberg, s-a căsătorit cu Daria Opotchinina (1845–1870) și cu Zinaida Skobeleva (1856–1899)
6. Prințul Serghei Maximilianovici (1849–1877); ucis în războiul ruso-turc
7. George Maximilianovici (1852–1912); al 6-lea Duce de Leuchtenberg, s-a căsătorit prima dată cu Ducesa Therese Petrovna de Oldenburg (1852–1883) și a doua oară cu Anastasia de Muntenegru (1868–1935)

Prin fiica sa cea mare, Prințesa Maria Maximilianovna, el a devenit bunicul Prințului Maximilian de Baden (1867–1929), Cancelar al Germaniei în timpul Primului Război Mondial.

Maximilian de Beauharnais

Duce de Leuchtenberg Prinț de Eichstätt

Portret de Karl Briullov, 1849. Părinți Eugène de Beauharnais Prințesa Augusta de Bavaria  Frați și surori Auguste de Beauharnais, al 2-lea Duce de Leuchtenberg Eugénie de Beauharnais Théodolinde de Beauharnais Amélie de Leuchtenberg Josephine de Leuchtenberg  Căsătorit cu Marea Ducesă Maria Nicolaevna Copii Prințesa Alexandra Maria Maximilianovna, Prințesă Louis William de Baden Nicolae, al 4-lea Duce de Leuchtenberg Eugenia Maximilianovna, Ducesă Alexander de Oldenburg Eugen, al 5-lea Duce de Leuchtenberg Prințul Serghei George, al 6-lea Ducke de Leuchtenberg

·         1860: Alexandra Feodorovna, născută Prințesa Charlotte a Prusiei, (13 iulie 1798 – 1 noiembrie 1860) a fost soția Țarului Nicolae I al Rusiei și mama Țarului Alexandru al II-lea.

Alexandra Feodorovna s-a născut la 13 iulie 1798 la Castelul Charlottenburg, ca Prințesa Frederica Louise Charlotte Wilhelmina a Prusiei. A fost fiica regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei și a Louisei de Mecklenburg-Strelitz și sora lui Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei și a împăratului Wilhelm I al Germaniei.

Copilăria Prințesei Charlotte a fost marcată de războaiele napoleoniene. După înfrângerea armatei Prusiei de către francezi, Prințesa Charlotte și întreaga ei familie au fost forțați să se refugieze în estul Prusiei, unde erau sub protecția Țarului Alexandru I al Rusiei. Mama Charlottei a murit în 1810, la scurt timp după aniversarea de doisprezece ani a Prințesei și pentru tot restul vieții ea a prețuit memoria mamei.^[1] Charlotte a rămas atașată de Prusia și de familia ei toată viața.

În toamna anului 1814, Marele Duce Nicolae Pavlovici al Rusiei, viitorul Țar Nicolae I al Rusiei și fratele său Marele Duce Mihail, au vizitat Berlinul. Cele două familii regale au făcut aranjamente de a-i căsători pe Nicolae și Charlotte. Nicolae s-a îndrăgostit de prințesa în vârstă de 17 ani iar sentimentul a fost reciproc. Erau verișori de gradul trei: amândoi erau stră-strănepoți ai regelui Frederic Wilhelm I al Prusiei.

La 9 iunie 1817 Prințesa Charlotte a vizitat Rusia împreună cu fratele ei, Wilhelm.^[2] După ce au ajuns la St. Petersburg Charlotte s-a convertit la credința ortodoxă și și-a luat numele rusesc Alexandra Feodorovna. La aniversarea ei de 19 ani, la 13 iulie 1817 Alexandra Feodorovna s-a căsătorit cu Nicolae la Palatul de Iarnă.

Alexandra Feodorovna cu cei doi copii ai ei mai mari, Ţareviciul Alexandru și Marea Ducesă Maria Nikolaevna, c. 1820

La început, Alexandra Feodorovna a avut probleme de adaptare la Curtea rusă, schimbarea religiei a afectat-o și era copleșită de noile împrejmuiri. S-a înțeles bine cu soacra sa, Maria Feodorovna, însă nu același lucru se poate spune despre cumnata sa Împărăteasa Elizabeth Alexeievna, soția Țarului Alexandru I.

La câteva săptămâni după nuntă, Alexandra a rămas însărcinată. La 17 aprilie 1818 ea a născut primul ei copil, viitorul Țar Alexandru al II-lea al Rusiei iar anul următor ea a avut o fiică Marea Ducesă Maria Nikolaevna. După pierderea unei sarcini Alexandra a suferit o depresie adâncă iar doctorii au sfătuit-o să-și ia o vacanță; în toamna anului 1820 împreună cu Nicolae și familia ei a vizitat Berlinul, unde au rămas până în vara anului 1821. În vara anului 1824 au revenit în Berlin întorcându-se la St. Petersburg în martie 1825 când Țarul Alexandru I l-a chemat pe Nicolae în Rusia.

Timp de opt ani, în timpul domniei lui Alexandru I, cuplul a trăit liniștit fără să se gândească la posibilitatea de a ocupa tronul Rusiei. Țarul Alexandru nu avea copii iar moștenitorul său, Marele Duce Constantin Pavlovici al Rusiei a renunțat la drepturile la succesiune în 1822, Nicolae devenind noul Țarevici.

În 1825, Alexandra a primit de la cumnatul ei, Țarul Alexandru, Palatul Peterhof, unde ea și Nicolae au trăit fericii. Peterhof a rămas reședința ei de vară favorită.

Alexandra Feodorovna în 1856.

Alexandra Feodorovna a devenit Împărăteasă odată cu ascensiunea pe tronul Rusiei a soțului ei ca Țarul Nicolae I. A fost o perioadă tulbure marcată de represiunea sângeroasă a Revoltei decembriștilor.

Până în 1832 Nicolae și Alexandra au avut șapte copii pe care i-au crescut cu grijă. Nicolae și-a iubit toată viața soția pe care o alinta “Mouffy”. După 25 de ani de fidelitate Nicolae a avut o metresă, pe nume Barbara Nelidova, o doamnă de onoare a Alexandrei; doctorii îi interziseseră Alexandrei activitatea sexuală din cauza sănătății sale precare. În 1845, Nicolae a plâns când doctorii de la curte au cerut Împărătesei să plece la Palermo pentru câteva luni pentru a-și îngriji sănătatea. Când a înțeles că Alexandra nu mai are nici o șansă, Nicolae a făcut tot posibilul să i se alăture chiar dacă numai pentru puțin timp. Nelidova a mers cu ei și deși la început Alexandra era geloasă, curând a acceptat aventura și a rămas în termeni buni cu metresa soțului ei.

Împărăteasa Alexandra Feodorovna a fost întotdeauna fragilă și a avut o sănătate precară. La vârsta de patruzeci de ani arăta mult mai în vârstă și era din ce în ce mai subțire. În 1837 Împărăteasa a ales ca reședință Crimeea. Acolo, Nicolae a construit Palatul Oreanda pentru ea. La sfârșitul anului 1854, Alexandra Feodorovna era foarte bolnavă^[3] însă a reușit să-și revină. În 1855 Țarul Nicolae a contactat o gripă și a murit la 6/18 februarie.

Alexandra Feodorovna a supraviețuit soțului ei cinci ani. S-a retras la Palatul Alexander la Tsarskoe Selo și a rămas în termeni buni cu metresa soțului ei, Barbara Nelidova, pe care a numit-o cititorul ei personal. ^[4]

Sănătatea Împărătesei mamă a devenit din ce în ce mai fragilă. Iernile Rusiei erau prea aspre pentru ea astfel încât și le petrecea în străinătate. În toamna anului 1860 doctorii i-au recomandat să părăsească Rusia însă Alexandra a preferat să stea la St.Petersburg. A murit în somn la vârsta de 62 de ani la 1 noiembrie 1860 la Palatul Alexander din Tsarskoe Selo.

Alexandra Feodorovna

Împărăteasă a Rusiei

Împărăteasa Alexandra Feodorovna portret de A. Maliukov, 1836, Muzeul Ermitaj Părinți Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei Louise de Mecklenburg-Strelitz  Frați și surori Wilhelm I al Germaniei Prințul Carol al Prusiei Prințul Albert al Prusiei Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei Prințesa Alexandrine a Prusiei Prințesa Louise a Prusiei  Căsătorită cu Nicolae I al Rusiei Copii Țarul Alexandru II Marea Ducesă Maria Nikolaevna Marea Ducesă Olga Nikolaevna Marea Ducesă Alexandra Nikolaevna Marele Duce Constantin Nicolaievici Marele Duce Nicolai Nicolaievici Marele Duce Mihail Nicolaievici

·         1884: a încetat din viaţă Carol Davila (n.1832 Parma, Italia), medic român de origine italiană. Carol Davila a organizat serviciul sanitar militar şi ocrotirea sănătăţii publice din România. De asemenea medicul a înfiinţat societăţi şi reviste ştiinţifice, printre care "Societatea medicală" (1857), "Societatea de Cruce Roşie" (1876), "Gazeta medicală" (1865).

·         1884: a încetat din viaţă Constantin Kretzulescu (n.1809), om politic liberal român. Kretzulescu a fost un luptător pentru unirea Principatelor române, ministru în mai multe rînduri şi prim-ministru al României (martie-august 1867).

·         1888: Nikolai Mihailovici Prjevalski, geograf rus (n. 1838)

·         1894: Alexandru al III-lea al Rusiei (n. 10 martie 1845 - d. 1 noiembrie 1894) a fost împărat al Rusiei din 14 martie 1881 până la decesul său în 1894.

Spre deosebire de tatăl său, Alexandru al III-lea a fost de-a lungul întregii sale domnii un împărat conservator care a dus pe culmi noi principiul „Autocrație, ortodoxie și naționalism” al lui Nicolae I. Un slavofil convins, Alexandru al III-lea a crezut că Rusia poate fi salvată de la haos prin îndepărtarea rușilor (în frunte chiar cu el) de influența occidentală subversivă.

Cel mai important sfătuitor al țarului a fost Constantin Petrovici Pobedonosțev, profesor particular al lui Alexandru al III-lea și al fiului acestuia, Nicolae al II-lea, și conducătorul Sfântului Sinod din 1880 până în 1895. El îi învățase pe elevii lui imperiali să se teamă de libertatea cuvântului și de presă și să urască democrația, constituția și sistemul parlamentar. În timpul lui Pobedonosțev, revoluționarii au fost persecutați, iar politica de rusificare a căpătat o dezvoltare copleșitoare în tot imperiul. În timpul domniei lui Alexandru al III-lea, s-a consfințit alianța cu Franța republicană, Rusia bucurându-se de credite importante din această țară pentru dezvoltarea industriei naționale.

Țareviciul Alexandru, 1865

Alexandru și Maria Feodorovna

Alexandru al III-lea s-a născut la Sankt Petersburg, al doilea fiu al Țarului Alexandru al II-lea și al soției lui Prințesa Maria de Hesse și de Rin.

În timpul primilor 20 de ani de viață, Alexandru avea șanse mici să succeadă pe tronul Rusiei deoarece era al doilea fiu al Țarului iar fratele său mai mare, Țareviciul Nicolae Alexandrovici al Rusiei părea să aibă o constituție robustă. Chiar și atunci când acest frate mai mare a arătat primele simptome de sănătate delicată, ideea că el ar putea muri nu a fost niciodată luată în serios; Țareviciul Nicolae a fost logodit cu Prințesa Dagmar a Danemarcei.

În aceste condiții, lumea era concentrată pe educația lui Nicolae ca Țarevici în timp ce Alexandru a primit numai o instruire superficială și insuficientă, o pregătire pentru un Mare Duce obișnuit, care nu a mers dincolo de învățământul secundar, cu cunoștințe de franceză, engleză, germană și pregătire militară.

Pentru un copil, avea o forță musculară puțin comună: "Era Hercule al familiei".^[2].

Relațiile cu tatăl său au fost marcate de dezaprobarea legăturii tatălui său cu Ecaterina Dolgorukova. Alexandru a devenit moștenitor al tronului odată cu moartea bruscă a fratelui mai mare, Țareviciul Nicolae în 1865, perspectiva suirii lui Alexandru pe tronul Rusiei într-un viitor mai apropiat sau nu, îngrozindu-i pe profesorii lui.^[3]. Atunci a început să studieze principiile de drept și de administrare cu Constantin Pobedonosțev, care era profesor de drept civil la Universitatea din Moscova și care mai târziu (în 1880) a devenit procuror șef la Sfântul Sinod.

Pobedonosțev, cunoscut pentru conservatorismul său extrem, a trezit în elevul său foarte puțină dragoste pentru studii abstracte sau pentru un efort intelectual prelungit însă el a influențat caracterul domniei lui Alexandru prin insuflare în mintea tânărului, a convingerii că zelul pentru ortodoxia rusă era un factor esențial a patriotismului rus.

Se spune că Țareviciul Nicolae și-a exprimat dorința ca mireasa lui, Prințesa Dagmar a Danemarcei, ar trebui să se căsătorească cu succesorul său. Această dorință a devenit realitate la 28 octombrie/9 noiembrie la Palatul de Iarnă din Sankt Petersburg când Alexandru s-a căsătorit cu Prințesa Danemarcei. Cu această ocazie, Ceaikovski a compus Uvertura sărbătoririi Imnului Național danez

Căsătoria a fost una fericită și a rămas una senină până la sfârșit. Spre deosebire de mariajul părinților lui Alexandru, nu a existat adulter în acest mariaj.

Pe parcursul anilor când a fost moștenitor (1865 - 1881), Alexandru nu a jucat un rol proeminent în afacerile publice, însă el a arătat că are câteva idei care nu coincid cu cele ale guvernului. După ce s-a căsătorit a trăit retras la Palatul Anitchkov.

La 13 martie 1881, tatăl lui Alexandru, Țarul Alexandru al II-lea, a fost asasinat de membrii unei organizații teroriste, Narodnaia Volia (Libertatea (sau Voința) Poporului). Țareviciul Alexandru i-a succedat tatălui său pe tronul imperial al Rusiei. El și Maria Feodorovna au fost oficial încoronați ca Țar și Țarină la 27 mai 1883.

Accidentul feroviar de la Borki din 17 octombrie 1888.

Alexandru a preferat să se încreadă în sfaturile unui mic grup de demnitari printre care se numărau Pobedonosțev și contele Dmitri Tolstoi, care a devenit ministru de interne în 1882. Ei au încurajat maniera dominatoare de guvernare abordată de împărat. Alexandru era convins că reformele tatălui său slăbiseră monarhia și a adoptat ideologia Naționalismului Oficial preferată de bunicul lui, Nicoale.

Toate reformele interne ale lui Alexandru al III-lea au fost să inverseze liberalizarea societății care a avut loc sub domnia tatălui său. Ideea politică a lui Alexandru a fost o națiune compusă dintr-o singură naționalitate, limbă și religie precum și o singură formă de administrare.

A încercat să realizeze acest ideal prin instituirea obligativității predării în limba rusă în întreg Imperiu, inclusiv a germanilor, polonezilor și a altor subiecți non-ruși (cu excepția finlandezilor); prin extinderea ortodoxiei și distrugerea instituțiilor religioase germane, poloneze și suedeze; prin slăbirea iudaismului și persecutarea evreilor.

În august 1881 a fost emis Regulamentul Temporar al Măsurilor pentru Siguranța Statului. Regulamentul, care a rămas în vigoare până în 1917, conferea puteri sporite poliției. Cenzura a fost înăsprită în 1882 și Statutul Universităților din 1884 a readus învățământul superior sub controlul direct al statului.

A fost încălcată separarea puterii executive de cea legislativă stabilită de Alexandru al II-lea în 1864 prin crearea funcției de Căpitan Civil, care era un demnitar salariat însărcinat cu supravegherea vieții țăranilor, acesta deținând în plus și calitatea de judecător de pace.

Încurajată de succesul asasinării împăratului Alexandru al II-lea, organizația teroristă Narodnaia Volia a început să plănuiască asasinarea lui Alexandru al III-lea. Complotul a fost descoperit de Ohrana și cinci dintre conspiratori - inclusiv Alexandru Ulianov, fratele mai mare al lui Lenin - au fost capturați și spânzurați la 8 mai/20 mai 1887. La 17/29 octombrie 1888 trenul imperial a deraiat la Borki. În momentul accidentului, familia imperială se afla în sala de mese. Acoperișul s-a prăbușit și Alexandru a ținut resturile acoperișului cu umerii pentru a le da timp copiilor să iasă afară. Debutul insuficienței renale a lui Alexandru a fost atribuită mai târziu traumei contondente de care a suferit în acest incident.

În timpul foametei dn 1891-1892, care a declanșat epidemii de holeră și tifos, guvernul a ordonat ca în presă să nu fie folosit cuvântul "foamete" iar ministrul de finanțe Vișnegradski s-a opus interzicerii exporturilor de cereale. În toamna lui 1891 Alexandru a apelat la constituirea de organizații caritabile care să asigure hrană și asistență medicală.

Alexandru al III-lea inițiază în 1891 construcția trans-siberianului, linia ferată care leagă Moscova (principalul nod feroviar al Rusiei) de Vladivostok, port la Pacific, și care a fost terminată în 1904, sub țarul Nicolae al II-lea (electrificarea completă a liniei, sub regimurile ulterioare, va fi finalizată în 2004).

Capul retezat al statuii ce-l reprezenta pe țarul Alexandru al III-lea, 1918.

Împăratul s-a interesat personal de politica externă. Criza din Balcani din 1877-1878 distrusese Liga celor Trei Împărați, lăsând Rusia izolată diplomatic. Una dintre primele inițiative ale noii domnii a fost semnarea tratatului Ligii celor Trei Împărați în iunie 1881. Acest tratat secret cu o durată de trei ani, cuprindea garantarea faptului că, dacă oricare dintre cele trei puteri semnatare - Rusia, Austro-Ungaria și Prusia - se află în război cu o a patra putere, celelalte vor rămâne neutre. Totodată, Alianța angaja cele trei puteri la ținerea strâmtorilor închise pentru vasele de război străine și la menținerea situației existente în Balcani.

În 1887 Alexandru refuză să reînnoiască Liga Celor Trei Împărați dându-și seama că, forțată de împrejurări, Germania va sprijini cel mai probabil Austria împotriva Rusiei. Cancelarul Bismark dorind să evite situația în care ar avea de ales între Austria și Rusia, a negociat un Tratat de Reasigurare secret cu rușii în același an, dar când bulgarii l-au ales pe Ferdinand de Coburg, un protejat austriac, să le fie conducător, tensiunile dintre Austria și Rusia s-au adâncit. Publicarea de către Bismark a Alianței Dualiste încheiată de el cu Austria în 1879 au intensificat suspiciunile Rusiei cu privire la Germania. În 1890, kaiserul Wilhelm al II-lea a refuzat să reînnoiască Tratatul de Reasigurare și izolarea Rusiei a fost completă.

Rusia și-a îndreptat atenția către Franța. Negocierile au început în 1891 și s-au încheiat cu semnarea unui tratat în 1894. În schimbul asigurării că va sprijini Franța în cazul unui atac din partea Germaniei, Rusia a primit din partea Franței garanția că o va sprijini în cazul unui atac fie din partea Germaniei, fie din partea Austriei.

Expansiunea rusă în Asia Centrală a atins apogeul în timpul domniei lui Alexandru al III-lea. Tratatul cu China din 1893 a adus Rusiei o parte din Turkestanul chinez.

Alexandru al III-lea, soția sa și copiii.

Împăratul a preferat să-și stabilească reședința la Gatchina în loc de Țarskoe Selo și a petrecut puțin timp la Sankt Petersburg. El își petrecea timpul cu activități tipice vieții la țară și cu beții cu prietenii. Când doctorii i-au interzis alcoolul, Alexandru a comandat o pereche de cizme înalte în care să poată ascunde sticla de băutură de vigilența împărătesei.

Căsnicia lui Alexandru și a Mariei a fost una fericită, iar împăratul i-a fost credincios lui "Mimi" a lui. Maria, ca și sora ei Alexandra soția viitorului Eduard al VII-lea al Regatului Unit, a fost o mamă dominatoare. Cei trei fii ai ei Nicolae, George și Mihail au devenit niște tineri timizi și imaturi. Mihail a fost favoritul răsfățat al tatălui său.

Alexandru al III-lea și Prințesa Dagmar a Danemarcei (Maria Feodorovna) au avut șase copii:

• Nicolae al II-lea (6 mai 1868 - 17 iulie 1918); s-a căsătorit în 1894 cu Prințesa Alix de Hesse și de Rin; au avut patru fiice și un fiu.
• Marele Duce Alexandru Alexandrovici (7 iunie 1869 - 2 mai 1870) a murit de meningită
• Marele Duce George Alexandrovici (9 mai 1871 - 9 august 1899) a murit de tuberculoză; nu a avut copii
• Marea Ducesă Xenia Alexandrovna (6 aprilie 1875 - 20 aprilie 1960); s-a căsătorit în 1894 cu verișorul ei primar Marele Duce Alexandru Mihailovici; au avut șapte copii
• Marele Duce Mihail Alexandrovici (22 noiembrie 1878 - c. 12 iunie 1918); s-a căsătorit în 1912 cu Natalia Sergheievna Wulffert; au avut un fiu.
• Marea Ducesă Olga Alexandrovna (13 iunie 1882 - 24 noiembrie 1960); s-a căsătorit prima dată cu Ducele Petru Alexandrovici de Oldenburg; nu au avut copii, și a doua oară cu Nikolai Kulikovski; au avut doi fii.

Alexandru al III-lea s-a îmbolnăvit de nefrită în 1894 și a murit de această boală la Palatul Livadia la 20 octombrie/1 noiembrie 1894 înconjurat de familie. Suferea de rinichi de mai mulți ani, medicii și soția recomandându-i să renunțe la consumul de alcool, fapt care n-a reușit până la deces: pentru a scăpa de dojenile țarinei, își comandase cizme speciale, cu buzunare secrete pentru sticlele de vodcă.^[4] A fost înmormântat în Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Sankt Petersburg. A fost succedat de fiul său cel mare, Nicolae, ca Nicolae al II-lea.

Alexandru al III-lea

Portret de Ivan Kramskoi, c. 1886 Părinți Alexandru al II-lea al Rusiei[1] Maria de Hessa[1]  Frați și surori Marea Ducesă Alexandra Alexandrovna a Rusiei Ekaterina Alexandrovna Iurevskaia[*] Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei Olga Alexandrovna Iurevskaia[*] Marele Duce Serghei Alexandrovici al Rusiei Gheorghi Alexandrovici Iurevski[*] Marele Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei Marele Duce Alexei Alexandrovici al Rusiei Marele Duce Paul Alexandrovici al Rusiei Țareviciul Nicolae Alexandrovici al Rusiei[1] Yevgeni Ivanovich Alekseyev[*]  Căsătorit cu Maria Fiodorovna Copii Nicolae II Marele Duce Alexandru Alexandrovici Marele Duce George Alexandrovici Marea Ducesă Xenia Alexandrovna Marele Duce Mihail Alexandrovici Marea Ducesă Olga Alexandrovna

·         1903 - A murit scriitorul si istoricul german Theodor Mommsen, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura pe anul 1902 (“Istoria Romei”, “Istoria monedei romane”, “Manual de antichitati”) (n.30.11.1817). Theodor Mommsen (n. 30 noiembrie 1817 Garding, în sudul provinciei Schleswig – d. 1 noiembrie, 1903), istoric și jurist german, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1902.

Theodor Mommsen

Theodor Mommsen în 1881

* 1906: Otto Franz Joseph Karl Ludwig Maria, Prinț imperial și arhiduce de Austria, Prinț Regal al Ungariei și Boemiei (21 aprilie 1865 - 1 noiembrie 1906) a fost al doilea fiu al Arhiducelui Karl Ludwig al Austriei și a celei de-a doua soții, Prințesa Maria Annunciata de Bourbon-Două Sicilii. A fost tatăl lui Carol I al Austriei, ultimul împărat al Austriei.

Arhiducele Otto Franz și familia.

La 2 octombrie 1886, s-a căsătorit cu Prințesa Maria Josepha a Saxoniei, fiica regelui George al Saxoniei. Au avut doi fii:

• Arhiducele Karl Franz al Austriei (1887–1922), care a devenit ultimul împărat al Austriei. Căsătorit cu Zita de Bourbon-Parma; au avut copii.
• Arhiducele Maximilian Eugen al Austriei (1895–1952). Căsătorit cu Prințesa Franziska von Hohenlohe-Waldenburg-Schillingsfürst; au avut copii.

Mariajul a fost nefericit din cauza deselor infidelități ale arhiducelui. Cu una din amante, Maria Schleinzer, a avut doi copii:

• Alfred Joseph von Hortenau (1892 – 1957)
• Hildegard von Hortenau (1894 – ?)

Arhiducele Otto a murit la vârsta de 41 de ani de sifilis pe care l-a contractat în 1904. Fiul său cel mare, Carol, care a devenit moștenitor apoi împărat, în 1919 a plecat în exil și a murit de angină pectorală la vârsta de 34 de ani.

Asasinarea fratelui său mai mare, Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei, la 28 iunie 1914, a dus la izbucnirea Primului Război Mondial.

Arhiducele Otto

Părinți Arhiducele Carol Ludovic al Austriei Prințesa Maria Annunciata de Bourbon-Două Sicilii  Frați și surori Archduchess Maria Annunciata of Austria[*] Arhiducesa Margarete Sophie a Austriei Arhiducesa Elisabeta Amalia a Austriei Arhiducele Ferdinand Karl de Austria Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei  Căsătorit cu Prințesa Maria Josepha a Saxoniei Copii Carol I al Austriei Arhiducele Maximilian Eugen

* 1907: Alfred Jarry (n. 8 septembrie 1873,^[2] Laval, Republica Franceză^[3] – d. 1 noiembrie 1907, Paris, Republica Franceză^[11]) a fost un scriitor francez.

Opera sa literară, care se înscrie în domeniul absurdului, grotescului, este considerată ca precursoare a suprarealismului.

Scrieri:

• 1894: Clipe de nisip, Memorial ("Les Minutes de sable. Mémorial")
• 1895: César-Antéchrist
• 1897: Zillele și nopțile ("Les jours et les nuits")
• 1897: Ubu rege ("Ubu roi"), opera sa reprezentativă, satiră la adresa autorității obtuze și barbare și al burgheziei birocratice
• 1901: Messaline
• 1902: Supervirilul ("Le Surmâle")
• 1911: Faptele și opiniile doctorului Faustroll ("Gestes et opinions du docteur Faustroll, pataphysicien"), roman care conține un comic de calitate, rezultat din contradicția dintre logică și extravaganță.

Alfred Jarry

·         1918: Ionel Nicolae Romanescu, aviator român (n. 1895) 

Tatăl său este Nicolae P. Romanescu. Zboară cu un planor în 1908, la Craiova. Aparatul era construit sub supravegherea profesorului de mecanică Henri Auguste. Acest zbor este primul zbor planat din România cu un om la bord într-un aparat mai greu decât aerul și fără motor. Primește titlul de cel mai tânăr zburător din lume din partea Federației aeronautice din Paris.

Realizează în 1911 un planor demontabil cu care face mai multe încercări de zbor în stațiunea Eforie Sud. Înființează la Iași, în 1912, alături de câțiva colaboratori, prima școală particulară de planoriști amatori.

Se înrolează voluntar ca pilot în primul război mondial. În 1917-1918 se refugiază la Odesa unde a continuat cursurile de zbor. În 1918 se duce în Franța unde învață la câteva școli de pilotaj de război. La 1 noiembrie 1918 moare eroic în regiunea Sissonne-Rethel din nordul Franței în timpul unei lupte aeriene.

A primit post-mortem medalia Ordinul Virtutea Militară și Crucea de Război.

·         1944: Charles Diehl (n. 19 ianuarie 1859, la Strasbourg - d. 1 noiembrie 1944, la Paris) a fost un istoric francez, specialist al Imperiului Bizantin.

Elev al Școlii Normale Superioare din Paris (1878-1881), membru al Școlii Franceze din Roma (1881-1883) și al Școlii Franceze din Atena, Charles Diehl a fost profesor de istorie bizantină la Sorbona. Înn 1910, a devenit membru al Académie des inscriptions et belles-lettres, însă a fost învins, în 1935 de scriitorul și chirurgul Georges Duhamel, la alegerea pentru ocuparea fotoliului numărul 30 al Academiei Franceze^[8].

Moștenirea sa a fost culeasă de fostul său elev Louis Bréhier (1868-1951).

Lucrări:

• L'Afrique byzantine (1896)
• Botticelli (1900)
• Justinien et la civilisation byzantine au VIe siècle (1901)
• Études byzantines (1903)
• Théodora, impératrice de Byzance (1904)
• Figures Byzantines (1906-1908)
• Palerme & Syracuse (1907)
• Excursions archéologiques en Grèce (1908)
• Venise (1915) (Flammarion, première édition)
• Histoire de l'Empire Byzantin (1919)
• Byzance, grandeur et décadence (1919)
• Jérusalem (1921)
• Manuel d'art byzantin (1926)
• Choses et gens de Byzance (1926)
• Une république patricienne: Venise (1928)
• L'Art chrétien primitif et l'art byzantin (1928)
• La Peinture byzantine (1933)
• Constantinople (1935)
• Les Grands Problèmes de l'Histoire Byzantine (1943)
• La république de Venise - Flammarion 1967

Charles Diehl

Charles Diehl

·         1955: Dale Carnegie, autor american (n. 1888)

* 1956: Pietro Badoglio, Primul Duce de Addis Abeba, Primul Marchiz de Sabotino (n. 28 septembrie 1871 – d. 1 noiembrie 1956) a fost un politician și ofițer italian. A fost membru al Partidului Național Fascist și a comandat armatele din țara sa în timpul dictaturii lui Benito Mussolini în al Doilea Război Italo-Abisinian; eforturile sale au dus la înnobilarea sa cu titlul de duce de Addis Abeba.

La 24 iulie 1943, după ce Italia a suferit mai multe înfrângeri în al Doilea Război Mondial, Mussolini a convocat Marele Consiliu Fascist, care a adoptat o moțiune de cenzură față de Mussolini. A doua zi, Il Duce a fost înlăturat de la guvernare de regele Victor Emmanuel al III-lea și arestat, iar Badoglio a fost numit prim ministru. În Italia domnea confuzia, iar el a semnat armistițiul cu Aliații. Când acesta a fost făcut public, Italia a fost aruncată în haos. A izbucnit un război civil, fasciștii luptând împotriva partizanilor. Regele și Badoglio au părăsit Roma lăsând armata italiană fără vreun ordin.

În cele din urmă, la 13 octombrie, la Brindisi, Badoglio a anunțat declarația de război a Italiei față de Germania Nazistă. Badoglio nu a rămas însă multă vreme prim ministru, întrucât noii aliați ai Italiei doreau în fruntea guvernului o persoană fără trecut fascist. În iunie 1944, Badoglio a fost înlocuit de Ivanoe Bonomi de la Partidul Democrat al Muncii.

Jump to navigationJump to search

Pietro Badoglio

*        1961: Aron Cotruș (n. 2 ianuarie 1891, Hașag, lângă Sibiu – d. 1 noiembrie 1961, La Mirada, California) a fost un diplomat și scriitor român.

A studiat clasele gimnaziale la Blaj, la liceul "Andrei Șaguna" din Brașov și Facultatea de Litere din Viena, și a făcut parte din redacția ziarelor cu caracter naționalist "Românul" (Arad) și "Gazeta Transilvaniei" (Brașov), dar a avut și colaborări cu reviste de cultură: "Gândirea", "Vremea", "Libertatea" (Orăștie), "Iconar" (Cernăuți), etc.

În timpul Primului Război Mondial a ajuns în Italia, unde a lucrat pe lângă Legația României din Roma. După terminarea războiului, în 1919, s-a întors în țară a devenit ziarist în Arad, membru al Societății Scriitorilor Români și director la biblioteca Sămănatorul.

A lucrat ca atașat de presă la Roma, Varșovia, iar în timpul celui de al Doilea Război Mondial, ca secretar de presă la Madrid și Lisabona. A fost directorul publicației "Frăția de cruce" între anii 1940 și 1941.

După prăbușirea regimului antonescian se exilează ca refugiat politic în Spania și devine președintele Comunității Românilor, apoi director la revistei prolegionare "Carpații", apărută în Madrid.

În anul 1957 s-a stabilit în Statele Unite, la Long Beach, California, unde a trăit până la sfârșitul vieții, pe 1 noiembrie 1961. Rămășitele sale pământești se află în cimitirul Crucea Sfântă, din Cleveland, sub o simplă placă de piatră.

Opera literară

• "Poezii". Orăștie, 1911
• "Sărbătoarea morții". Editura "Concordia", Arad, 1915. Ediția a II-a București, 1922
• "Neguri albe". Alba-Iulia, 1920
• "România" (poemă). Brașov, 1920. Ediția a II-a Arad, 1922
• "Versuri". Biblioteca "Sămănatorul", Arad, 1925
• "În robia lor". Arad, 1926
• "Mâine". Editura "Scrisul Românesc", Craiova, 1928. A II-a ediție sub auspiciile "Societății de Mâine", Cluj, 1928
• "Holnap" (Mâine), în maghiară, apărută la Arad, 1929. Traducere efectuată de Pal Bado
• "Strigăt pentru depărtări". Editura "Ienci", Timișoara, 1927
• "Printre oameni în mers". Sosnowiec, Polonia, 1933 (volum nepublicat in librării, devenit raritate bibliografică). Ediția a II-a în traducere spaniola de Gaetano Aparicio, Madrid, 1945
• "Horia". Ediția I-a Varșovia, Polonia, 1935. Ediția a II-a Brad, 1936 (în numai doi ani apar 18 ediții ale volumului. Numai la București, în cursul anului 1938, apar edițiile III, IV, V, VI). În traducere maghiară de A. Kibedi, Cluj, 1938
• "Versek" (volum de versuri în lb. maghiară). Cluj, 1935 (multe din versurile poetului au fost publicate și în revista săsească "Klingsor" din Brașov, unele în traducerea lui Alfred Margul-Sperber. La fel, Zoltàn Frányo a tradus unele versuri ale poetului în limba germană, publicându-le în revistele literare destinate comunității germane din România)
• "Culegere de versuri". Traducere în poloneză de Wladimir Lewic. Lwow, 1936
• "Țara". Editura "Rânduiala", București, 1937. Ediția a II-a Lisabona, 1940
• "Minerii". Tipografia "Universul", București, 1937
• "Peste prăpastii de potrivnicie". Editura "Tiparul Universitar", București, 1938. Ediția a II-a în traducere spaniolă de Gaetano Aparicio, Madrid, 1941
• "Maria Doamna" (poem). Tipografia "Luceafărul", București, 1938 (ediție de lux)
• "Aron Cotruș: Maria Doamna". Recenzii publicate în revistele literare din țară la timpul respectiv, strânse în buchet și publicate ca semn de omagiu poetului, București, 1939
• "Rapsodie Valahă". Madrid, 1940. ediția a II-a București, Editura "Luceafărul", 1941. Ediția a III-a Madrid, Editura "Carpații", 1954. Apare și în traducere spaniolă, Madrid, 1941 (traducere realizată de Gaetano Aparicio)
• "Rapsodie Dacă". Editura "Fundațiile Regale", București, 1942
• "Poema de Montserrat" (in revista "Escorial"), Spania, 1949; Aron Cotruș este recunoscut drept un mare poet. Ediția a II-a Madrid, 1951
• "Poemas". Madrid, 1951
• "Drumuri prin furtună". Madrid, 1951
• "Canto a ramon Llull". Mallorca, Spania, 1952
• "Rapsodia Iberică". Editura "Carpații", Madrid, 1954
• "Între Volga și Mississipi". Editura "Carpații", Madrid, 1956
• "Aron Cotruș - Opere complete". Editura "Dacia", Madrid, 1978 (ediție îngrijită de Nicolae Roșca)

·         1968: Georgios Papandreou, prim-ministru grec (n. 1888)

·   1972 - A murit poetul american, Ezra Pound, fondatorul imagismului in literatura, reprezentant de marca al modernismului secolului XX; (n. 30 octombrie 1885).

Ezra Pound fotografiat la 22 octombrie 1913 în Kensington, Londra, de Alvin Langdon Coburn – foto: ro.wikipedia.org

Ezra Weston Loomis Pound (n. 30 octombrie 1885 Hailey, Idaho SUA – d. 1 noiembrie 1972 Veneția, Italia) a fost un poet american, reprezentant de marcă al modernismului literar al secolului XX. Începând cu anul 1917 a fost redactor la revista ”Little Review” și corespondent la Paris pentru ”The Dial”, călătorind mult în Europa si stabilindu-se în cele din urmă la Londra.

În această perioadă, Pound s-a implicat în politica fascistă și cand s-a întors în Statele Unite abia în 1945, a fost arestat sub acuzația de trădare datorită difuzării propagandei fasciste la posturile de radio din Statele Unite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Considerat a fi nebun, a fost închis într-un azil timp de 12 ani.

Întreaga creație poetică a lui Ezra Pound a fost publicată în doar două volume: ”Collected Shorter Poems” (Londra,1984) – ediția americană fiind intitulată ”Personae: Collected Poems” (1971) și ”The Cantos of Ezra Pound” (1972). Ezra Pound a decedat la Veneția in Italia.

·         1982 - A încetat din viaţă regizorul american King Vidor (n. 1894).

* 1982: Hans Drakenberg (n. 4 februarie 1901, Stockholm – d. 1 noiembrie 1982, Malmö) a fost un scrimer suedez specializat pe spadă. A fost laureat cu argint pe echipe la Jocurile Olimpice de vară din 1936, clasându-se pe locul 4 la individual. A fost și campion mondial la individual în 1936 și dublu vicecampion pe echipe în 1935 și 1949. Pentru realizările sale a primit medalia de aur a cotidianului Svenska Dagbladet.

·         1986 - A murit actrita Sorana Topa, iubita deopotriva de Mircea Eliade si de Emil Cioran (n.14.02.1898).

·     1989 - A murit asasinata, Mihaela Runceanu, solistă româncă de muzică ușoară; (n. 1955).

Mihaela Runceanu (n. 4 mai 1955, Buzău – 1 noiembrie 1989, București) a fost o cântăreață română de muzică ușoară și profesoară de canto la Școala Populară de Artă din București. (…) Pe data de 28 octombrie 1989, Mihaela Runceanu a participat la spectacolul-maraton de mare succes „Start Melodii’89”, care a avut loc la Sala Radio. Mihaela Runceanu a avut un succes fantastic fiind bisată de trei ori. De emoție, Mihaela a îngenuncheat la aplauzele publicului. Acesta a fost ultimul spectacol susținut de Mihaela Runceanu. Pe 30 octombrie 1989, a apărut la Electrecord, “Pentru voi, muguri noi“, cel de-al treilea disc al artistei.

Pe 1 noiembrie, în jurul orei 1:00 a.m., Mihaela Runceanu a fost asasinată în garsoniera sa din București situată pe Șoseaua Mihai Bravu. Pe data de 2 noiembrie, la doar 36 de ore de la comiterea crimei, Daniel Cosmin Ștefănescu a fost prins și arestat. Pe 4 noiembrie 1989 Mihaela Runceanu a fost înmormântată la cimitirul „Dumbrava” din Buzău.

Valentina-Mihaela Runceanu s-a născut pe 4 mai 1955, la Buzău. În 1970, a absolvit cursurile la școala elementară de pe lângă Liceul de muzică și arte plastice din Buzău. Profesor de vioară: Eufrosina Tomescu, soția directorului școlii, Constantin Tomescu. Urmează Liceul de muzică și arte plastice din Buzău, pe care îl absolvă, ca șef de promoție, în 1974. În perioada liceului, cântă în orchestra simfonică a orașului, care se afla pe lângă Casa orășenească de cultură. Alături de Orchestra Simfonică din Buzău, efectuează un turneu de câteva săptămâni în Cehoslovacia și în Ungaria. În 1972 câștigă Premiul I la concursul "Tinerețea Buzoiană" cu piesa "Anilor" de Petre Magdin, prima recunoaștere publică a vocației de solist de muzică ușoară. În 1974 este admisă la Conservatorul de muzică "Ciprian Porumbescu" (clasa profesor Victor Giuleanu), cu media 9,95 ; urmează, în paralel, cursurile școlii Populare de Artă din București (pe care o absolvă în 1977), clasa de canto condusă de profesoara Nina Bercaru.

În 1975 câștigă Trofeul "Steaua litoralului", Constanța, obține premiul I la Festivalul "Constelații vâlcene", Râmnicu Vâlcea și debuteză la Radio cu o piesă, în primă audiție, a compozitorului George Grigoriu. În februarie 1976, Mihaela Runceanu trece cu 10 pe linie prima etapă la concursul TV "Steaua fără nume". În 1976, Obține Premiul I la Festivalul "Lotca de aur", Brăila, Premiul II la "Festivalul artei studențești" din Galați, Premiul II la concursul "București’76". La cea de-a IX-a ediție a “Festivalului tinereții de la Amara”, care s-a desfășurat în stațiunea Amara (Ialomița) în perioada 5 - 8 august 1976, Mihaela Runceanu câștigă “Trofeul Tinereții”. În 1978, Mihaela Runceanu absolvă Conservatorul de muzică "Ciprian Porumbescu", Facultatea de pedagogie, muzicologie, compoziție, cu lucrarea "Muzica ușoară românească și rolul său în societatea contemporană" – coordonator prof. Al. Leahu. În perioada 1978-1979, activează ca profesoară de vioară la Școala generală de muzică din Brăila. Cântă cu formațiile "Solaris" și "Mefisto" din localitate. În perioada 1979-1980, activează ca profesoară de vioară la Liceul de muzică și arte plastice din Buzău, pe care îl absolvise cu numai șase ani în urmă. Face parte din formația „Nona”, condusă de profesorul Xenti Stănescu^[1].

În toamna anului 1980, Mihaela Runceanu devine profesoară la Școala Populară de Artă din București^[2]. Corepetitor la aceeași clasă, compozitorul Ionel Tudor. Dintre cei care i-au fost elevi se numără: Marina Florea, Silvia Dumitrescu, Dana Dorian, Gianina Olaru, Carmen Trandafir, Adrian Enache, Mădălina Manole, Nicola, Paula Mitrache, Miki (fosta solista a trupei K-pital), Maria Botta, Marinela Chelaru de la grupul „Vouă” ș.a. În perioada 1980-1989, Mihaela Runceanu cântă la unele dintre cele mai renumite restaurante din București, cum ar fi: „Intercontinental”, „București”, „Continental”, „Salonul spaniol”, „Dorobanți”, „Melody” precum și la „Internațional” Sinaia și Timișoara. De asemenea, în fiecare vară, în timpul vacanțelor, cântă pe litoral numai la restaurante de mâna întâi (ex: „Barul Paradis” din Jupiter). În 1984, melodia „E-adevărat, iubirea mea”, preluată din repertoriul internațional, devine primul mare succes al Mihaelei Runceanu^[3].

La concursul „Melodii’84” (care a avut loc la începutul anului 1985), melodia „Să crezi în dragostea mea” (Ion Cristinoiu/Roxana Popescu) obține premiul I la secțiunea "Prime audiții". Acesta este momentul în care Mihaela Runceanu devine una dintre cele mai apreciate și de succes soliste ale României^[4]. Începând cu 1985, Mihaela Runceanu participă la un număr mare de spectacole organizate în București (în special la Sala Radio sau Sala Polivalentă) sau în provincie, numele ei devenind, prin ani, o garanție sigură a calității spectacolelor respective.^[5] Este solicitată tot mai des pentru înregistrări la Radio, Televiziunea Română și Electrecord.^[6] A efectuat turnee în Cehoslovacia (1973), Ungaria (1973), Bulgaria, URSS (1984), Cuba (1985) și RDG (1987)

Pe data de 28 octombrie 1989, Mihaela Runceanu participă la spectacolul-maraton de mare succes „Start Melodii’89”, care are loc la Sala Radio. Mihaela Runceanu are un succes fantastic fiind bisată de trei ori. De emoție, Mihaela va îngenunchea la aplauzele publicului. Acesta este ultimul spectacol susținut de Mihaela Runceanu. Pe 30 octombrie 1989, a apărut la Electrecord, "Pentru voi, muguri noi", cel de-al treilea disc al artistei.

Pe 1 noiembrie, în jurul orei 1:00 a.m., Mihaela Runceanu este asasinată în garsoniera sa din București situată pe Șoseaua Mihai Bravu. Pe data de 2 noiembrie, la doar 36 de ore de la comiterea crimei, Daniel Cosmin Ștefănescu este prins și arestat. Pe 4 noiembrie 1989 Mihaela Runceanu este înmormântată la cimitirul „Dumbrava” din Buzău

·         1993: Severo Ochoa, biochimist spaniol, laureat Nobel (n. 1905)

·         1997 - A murit Michael Hutchence, solistul australian al grupului INXS (n.22.01.1960).

·         2000 - A murit Rabinul Eliezer Shach, una dintre principalele figuri ale comunitatii ultra-ortodoxe iudeice din Israel (n.1898).

* 2003: Daishiro Yoshimura (16 august 1947 - 1 noiembrie 2003) a fost un fotbalist japonez.* 2007: Paul Warfield Tibbets, Jr. (n. 23 februarie 1915, Quincy[*], SUA^[6][7] – d. 1 noiembrie 2007,Columbus, SUA) a fost un general de brigadă american, cunoscut ca fiind pilotul avionului Enola Gay, primul avion care a lansat o bombă atomică. Bomba a fost aruncată asupra orașului japonez Hiroshima la 6 august 1945.

Tibbets a murit în orașul în care locuia, Columbus, Ohio, acasă în 2007, la vârsta de 92 ani.^[17][18][19] Era bolnav cu inima și în ultimii ani din viață a stat mult în spital.^[20][21]

Tibbets in 2003

Tibbets a cerut ca să nu i se facă servicii funerare după ce va muri și de a nu i se pune piatră pe mormânt pentru ca protestatarii anti-nucleari să nu facă din mormântul sau un loc de pelerinaj. Tibbets a cerut să fie incinerat după care cenușa să-i fie aruncată în apele Canalului Mânecii.

Enola Gay, aterizand dupa lansarea bombei Little boy deasupra orasului Hiroshima

Paul Tibbets

Paul Tibbets

·         2010 - A încetat din viaţă fostul general Mihai Chiţac, care a îndeplinit funcţia de ministru de Interne în perioada 1989 -1990 (n.  4 noiembrie 1928)

* 2012: Mitchell Adam "Mitch" Lucker (n. 20 octombrie 1984,^[1] Riverside, California, SUA – d. 1 noiembrie 2012,^[2][1] Orange, SUA)^[3] a fost un muzician american și cântăreț de deathcore în trupa Suicide Silence.

Mitch Lucker

Lucker performing with Suicide Silence in 2011

* 2914: Wayne Richard Wells^[2][3][4] (n. 4 noiembrie 1965,^[2] Michigan, SUA - d. 1 noiembrie 2014^[5]), cunoscut ca Wayne Static, a fost un muzician american, fost vocalist principal, chitarist, clapist, și sequencer al formației industrial metal Static-X. Pe 4 octombrie 2011 el și-a lansat primul său album solo, Pighammer. Wayne Static a murit pe 1 noiembrie 2014. Deși inițial se vehicula versiunea că decesul său a survenit în urma unei supradoze de droguri,^[6][5][7] soția sa, Tera Wray, a dezmințit acest fapt, afirmând că Static a murit liniștit în somn, ci nu din cauza drogurilor, al căror consum l-ar fi încetat în 2009

Wayne Static

Wayne Static, 2004

Sărbători

·       Romania – Ziua Radioului Național

Sărbătorită an de an la 1 noiembrie, Ziua radioului naţional marchează inaugurarea postului naţional de radio, în anul 1928. Astfel, la 1 noiembrie 1928, la ora 17.00, profesorul Dragomir Hurmuzescu, promotorul radiofoniei româneşti, care, ulterior, a devenit preşedinte al Consiliului de Administraţie al Societăţii de Difuziune Radiotelefonică, rostea primele cuvinte cu care a debutat prima emisiune radio: ”Alo, Alo, aici Radio Bucureşti, România”, se arată pe site-urile radioromaniacultural.ro şi www.romania-actualitati.ro. Acesta a fost urmat de un recital de versuri compuse de Horia Furtună, în care Radioul românesc era definit ”Un suflet nou”. Prima crainică a fost Margareta Marinescu.

·    Algeria – Ziua Națională. Aniversarea Revoluției (1954)

Amplasarea Algeriei

foto: ro.wikipedia.org

Republica Algeriană Democratică și Populară este o țară din nordul Africii ce are ca vecini Marea Mediterană la nord, Tunisia la nord-est, Libia la est, Niger la sud-est, Mali și Mauritania la sud-vest și Maroc la vest precum și câțiva kilometri din teritorile anexate din Sahara Occidentală. Denumirea Algeria este derivat de la capitala țării, Alger, care însăși provine de la cuvântul arab care desemnează insulele referindu-se la cele patru insule din apropierea coastei capitale existente până la unirea cu continentul în 1525

Drapelul Algeriei - foto: ro.wikipedia.org

·    Ziua mondială a veganismului

Ziua mondială a veganismului este sărbătorită în fiecare an la data de 1 noiembrie. Termenul “vegan” a fost creat în 1944 de către Donald Watson (1910-2005), cofondatorul Societăţii Vegane (The Vegan Society) din Marea Britanie. Societatea Vegană a început ca o ramificaţie a Societăţii Vegetariene în noiembrie 1944, când Donald Watson, Elsie Shrigley şi prieteni ai acestora au simţit nevoia să sublinieze diferenţa între a nu consuma carne şi a nu consuma niciun fel de produs de origine animală.

Marcarea înfiinţării Societăţii Vegane a început în anul 1994 şi de atunci, în fiecare an, data de 1 noiembrie este marcată ca Ziua mondială a veganismului, se arată pe site-ul https://www.vegansociety.com/. Pe parcursul lunii noiembrie 2019, sub genericul ”World Vegan Month”, au fost marcaţi cei 75 de ani de la fondarea Societăţii Vegane – The Vegan Society.

·         Calendar religios 1 noiembrie 

- Calendar crestin ortodox: 

Sfintii Doctori fara de arginti Cosma si Damian, cei din Asia  

Sf. doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, cei din Asia - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sfinții „doctori fără de arginți” și făcători de minuni Cosma și Damian, din Asia Mică, au trăit întru Domnul în secolul al IV-lea. Prăznuirea lor se face pe data de 1 noiembrie. Nu trebuie confundați cu sfinții mucenici și doctori fără de arginți Cosma și Damian, cei din Roma (pomeniți pe 1 iulie) și nici cu sfinții mucenici și doctori fără de arginți Cosma și Damian, cei din Arabia (pomeniți pe 17 octombrie).