3. /3 NOIEMBRIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ
Viața Sfântului Mucenic Achepsima, episcopul
Sfântul Ierarh Achepsima, din fragedă copilărie și până la bătrânețe, a săvârșit tot felul de fapte bune și fără prihană și-a păzit viața. Mai târziu, deși avea optzeci de ani, n-a slăbit de osteneală, nevoindu-se foarte mult cu postul, cu rugăciunile și cu purtarea de grijă cu sârguință, pentru turma cea încredințată lui.
În părțile Persiei, în cetatea ce se numește Naesson, era un episcop credincios, pe nume Achepsima. Acesta, din fragedă copilărie și până la bătrânețe, a săvârșit tot felul de fapte bune și fără prihană și-a păzit viața. Mai târziu, deși avea optzeci de ani, n-a slăbit de osteneală, nevoindu-se foarte mult cu postul, cu rugăciunile și cu purtarea de grijă cu sârguință, pentru turma cea încredințată lui.
Dar mai multă nevoință a arătat aproape de sfârșitul său, când a răbdat bărbătește până la sânge pentru Domnul său; pentru Care și-a pus și sufletul cu osârdie, după grele și îndelungate chinuri. Însă cu câțiva ani înainte de nevoința sa cea mucenicească, a avut această proorocie pentru pătimirea sa:
Odată, șezând în casă, un copil al său umplându-se de duh proorocesc, l-a sărutat pe cap și a zis: „Fericit este capul acesta, căci pentru Hristos va lua chinuri!”. Iar el, bucurându-se pentru acea prorocie, a zis: „Fie mie, o, fiule, după spusa ta!”.
Lângă Achepsima ședea, în acea vreme, un prieten al său, episcopul unei cetăți din apropiere. Acela, auzind cuvintele pe care le spusese copilul, a zâmbit și i-a zis acestuia: „Spune-mi, o, fiule, dacă știi ceva și despre mine!”. Iar copilul cel insuflat de Dumnezeu a răspuns: „Tu nu vei vedea cetatea ta, ci, întorcându-te către dânsa, pe drum vei răposa într-un sat ce se cheamă Etradat”. Și s-a împlinit proorocia copilului pentru amândoi episcopii. Căci unul a răposat pe drum, în satul prevestit de copil, iar capul lui Achepsima s-a învrednicit de cunună mucenicească.
Savorie, împăratul perșilor cel răucredincios, a ridicat prigoană mare asupra creștinilor din ținutul său. Chiar în zilele mântuitoarelor patimi ale lui Hristos, a trimis poruncă, în toate laturile stăpânirii sale, ca să fie uciși toți cei ce mărturisesc pe Hristos în Persia. În acea vreme mulțime de creștini au fost uciși de necredincioși fără cruțare, prin sate și prin cetăți; căci slujitorii idolești și vrăjitorii se sălbăticeau mai vârtos asupra lor și cu sârguință căutau pe cei ce se ascundeau. Îi scoteau de prin case și de prin locurile cele ascunse și îi omorau prin cumplite munci. Iar alții, din cei credincioși, se predau singuri în mâinile păgânilor și cu osârdie își vărsau sângele.
Deci mulți din cei ce erau în palatele împărătești au fost uciși pentru Hristos, cu care împreună a fost ucis și Azadis famenul, care era foarte iubit de împărat, ca un adevărat rob al lui Iisus Hristos și mărturisitor al preasfântului Său nume. Înștiințându-se împăratul de moartea iubitului său famen Azadis, i-a părut foarte rău de dânsul; și a potolit acea ucidere a poporului, dar a poruncit ca numai pe propovăduitorii și învățătorii credinței creștine să-i caute spre a fi omorâți.
Această poruncă împărătească fiind vestită pretutindeni, mai marii vrăjitorilor și fermecătorilor străbăteau toată Persia cu sârguință, căutând pe episcopii și pe preoții creștini, pe care îi ucideau cu tot felul de chinuri. În acea vreme a fost prins și Sfântul Achepsima, episcopul. Iar când îl duceau cei ce-l luaseră pe el din casă, unul dintre casnici, apropiindu-se, îi spuse la ureche: „Poruncește ceva pentru casa ta!”. Iar el, arătând cu mâna spre casă, a zis: „De acum nu mai este casa mea, că eu fără zăbavă mă voi duce la casa mea cea de sus”.
Iar pe când se afla în cetatea Avril și fusese dus înaintea domnului vrăjitorilor, pe nume Adrax, acesta l-a întrebat pe Sfântul Achepsima: „Cine ești tu?”. Iar Sfântul, cu mare glas, a mărturisit că este creștin. Atunci Adrax a zis către dânsul: „Oare adevărate sunt cele spuse despre tine, că nu asculți porunca împărătească și că propovăduiești un singur Dumnezeu?”. Iar Sfântul a răspuns fără temere: „Toate cele ce ai auzit despre noi sunt adevărate, căci propovăduim un Dumnezeu, iar pe cei ce vin la mine îi sfătuiesc să-L cunoască și să creadă în El, împreună cu mine”.
Și a zis Adrax: „Noi am auzit de tine, că ești mai înțelept decât alții, dar acum vedem că, cu nimic nu ești mai înțelept decât copiii cei fără de pricepere. Căci ce pricepere este aceasta, să te împotrivești poruncii împăratului și să nu te închini prea luminatului soare și focului, cărora însuși împăratul se închină?”. Iar Sfântul a răspuns: „Și împăratul vostru și voi împreună cu dânsul ați înnebunit, căci, lăsând pe Ziditorul, vă închinați făpturii!”.
Atunci Adrax a spus cu mânie: „O, bătrân mincinos! Ne numești nebuni pe noi, care cinstim și ne închinăm soarelui, unei stihii ca aceasta, care toate le înviază și le luminează? Tu ești nebun cu adevărat și dacă nu te vei supune poruncii împărătești, apoi bătrânețile tale nu te vor izbăvi din chinurile cele grele, nici Dumnezeul tău Cel răstignit nu te va scoate din mâinile noastre”.
Iar Sfântul a spus: „Să se astupe necurata ta gură care hulește pe Dumnezeul meu. O, păgânule, cu amenințarea ta voiești a mă înspăimânta, ca să mă depărtezi de la părinteștile așezăminte, cu care m-am învățat din tinerețe și în care am ajuns la căruntețe? Deși te lauzi cu mândrie că nu mă vor izbăvi bătrânețile mele, nici Dumnezeul meu nu mă va scăpa din mâinile voastre, să știi însă că nici eu nu voi schimba lucrul cel mai bun pe cel mai rău; căci ce folos voi avea în aceste puține zile, să fiu liber din mâinile voastre? Mai degrabă și fără voia mea se va cere de la mine datoria cea de obște a morții. Nu mă voi închina soarelui, nici nu voi cinsti focul, ca să nu râdă cineva de bătrânețile mele și să nu socotească cineva că mai mult iubesc viața decât pe Dumnezeul meu; nu voi vinde atâtea bunătăți cerești, pentru viața aceasta atât de scurtă”.
Atunci, îndată a poruncit vrăjitorul să-l întindă pe Sfântul gol pe pământ și să-l bată tare cu toiege ghimpoase. Și atât de mult a fost bătut peste tot trupul, încât și pământul s-a înroșit de sângele lui. După îndelunga bătaie, iarăși punându-l chinuitorul înaintea sa, a zis: „Achepsima, unde este Dumnezeul tău Căruia te închini, ca să vină acum să te scoată din mâinile mele?”.
Sfântul a răspuns: „O, nelegiuitule! Dumnezeul meu este pretutindeni, El umple cerul și pământul și poate să mă scoată din mâinile tale. Dar eu nu pentru aceasta rog bunătatea Lui, ca să mă scape de chinuirea ta, ci ca să-mi dea răbdare în chinuri; pentru ca, răbdând până la sfârșit, să dobândesc cununa vieții. Iar tu, care te ridici împotriva Dumnezeului Celui viu, fiind pământ și cenușă, de ce fel de chin și moarte ești vrednic? Cu adevărat ești vrednic să arzi în focul acela, căruia acum, ca unui Dumnezeu, te închini, pentru ca dumnezeul tău să te ardă în veci”. Iar domnul vrăjitorilor auzind acestea, s-a iuțit cu mânie și a poruncit să-l lege pe Sfântul cu lanțuri grele și să-l închidă în temniță.
A doua zi a fost prins preotul Iosif, care avea șaptezeci de ani. Asemenea și Aitala diaconul, amândoi bărbați drepți și sfinți, a căror râvnă după Dumnezeu era ca râvna lui Ilie proorocul; iar vederea lor cinstită și cuvântul lor ca o sabie ascuțită de amândouă părțile, tăind necredința. Aceștia au fost aduși înaintea necuratului vrăjitor. Iar el, căutând asupra lor cu mândrie și cu ochi groaznici, a zis: „O, neam pierdut! Pentru ce, înconjurând pe poporul cel prost, îl înșelați cu învățăturile voastre cele nedrepte?”. Preotul a răspuns: „Noi nu înșelăm poporul, ci de la înșelăciune îl întoarcem către adevăratul Dumnezeu, Care este Domn și Ziditor al soarelui și al focului și a toată făptura cea văzută și nevăzută; și nu este nedreaptă învățătura noastră, de vreme ce este pentru Unul Dumnezeu Cel drept”.
Vrăjitorul a zis: „Care învățătură este mai dreaptă? Oare aceea de care se ține împăratul și toți voievozii lui sau aceea pe care au alcătuit-o oamenii cei proști, cei lepădați, cei săraci și de nimic, precum sunteți și voi?”. Răspuns-a preotul: „Cu adevărat, noi suntem oameni proști și lepădați numai în lumea aceasta; căci nu în bogăția cea vătămătoare de suflet și în mândria vieții, ci în sărăcia și smerenia noastră binevoiește a ne ține Dumnezeul nostru. Pentru aceea, mulți dintre noi se fac de bunăvoie săraci și smeriți, împărțindu-și averile lor în mâinile săracilor, pentru că nădăjduim a lua însutit de la Domnul nostru. Căci, dacă ne-am fi îndeletnicit cu strângerea bogăției, apoi, lucrând cu mâinile noastre, ne-am fi îmbogățit mai mult decât tine care nu lucrezi nimic, ci numai mănânci ostenelile cele străine și răpești averile altora, nedreptățind pe poporul cel sărac. Iar nouă ne ajunge din ostenelile noastre, să ne hrănim singuri cu măsură și să ajutăm și pe frații cei neputincioși. Căci știm că este anevoioasă calea bogaților în împărăția cerului și cei ce vor să se îmbogățească lesne cad în ispite”.
Atunci vrăjitorul, tăindu-i vorba, a zis: „Lasă minciună la o parte și te închină focului și soarelui!”. Preotul a răspuns: „Să nu nădăjduiești niciodată că mă vei vedea făcând voia voastră cea fărădelege, căci nu voi lăsa pe Cel ce a făcut focul și soarele, nici nu mă voi închina zidirii”. Auzind acestea vrăjitorul, a poruncit să-l dezbrace pe Sfântul Iosif, să-l întindă pe pământ și cu bețe din lemn de trandafir, ce are ghimpi ascuțiți ca spinii, să-l bată până când toată pielea lui se va jupui și carnea va cădea de pe oase. Iar Sfântul, fiind cu totul însângerat, a strigat: „Mulțumesc Ție, Doamne, Dumnezeul meu, că ai binevoit să fiu spălat cu sângele meu de păcatele mele”. Iar după îndelungată bătaie, Sfântul a fost legat cu două lanțuri de fier și aruncat în temniță lingă Sfântul Achepsima, unde unul pe altul se încurajau spre ușurința durerilor lor, mângâindu-se cu nădejdea milei lui Dumnezeu.
Preotul Iosif, fiind aruncat în temniță, a rămas Aitala diaconul legat înaintea domnului vrăjitorilor, spre care, căutând vrăjitorul, a zis: „Dar tu ce zici? Vei împlini porunca împăratului? Te vei închina marelui soare și gusta-vei din sângele jertfelor, ca să te izbăvești de nevoia ce-ți stă asupra sau vei rămâne aspru și neplecat ca și ceilalți?”. Iar Sfântul diacon a răspuns: „Lucrul acesta este al necuratelor tale căruntețe, ca să bei sânge și, în loc de Dumnezeu, să ai pe acela pe care l-a zidit Dumnezeu; însă eu nu voi fi atât de orbit cu ochii sufletești, precum ești tu, și nu voi cinsti făptura mai mult decât pe Făcătorul”.
Auzind acestea, chinuitorul a poruncit să lege mâinile lui sub genunchi și să-i pună un lemn mare prin legătura mâinilor și șase ostași să sară peste dânsul, călcându-l cu picioarele; iar după aceea să-l bată cu toiege ghimpoase, fără cruțare. Deci sărind peste dânsul ostașii, i s-au desfăcut încheieturile și, bătându-l cu toiege ghimpoase, i s-a zdrobit carnea. Iar el, răbdând cu vitejie, a zis către vrăjitor: „Te veselești, chinuitorule, văzând trup omenesc sfâșiat, precum se veselește câinele său corbul când vede stârvul și așteaptă să se sature dintr-însul. Însă să știi, necuratule, că nu socotesc întru nimic chinurile acestea”. Iar vrăjitorul, mai mult mâniindu-se, a poruncit să-l bată pe Sfânt și mai tare, până când i s-au sfărâmat oasele și i- a căzut carnea de pe oase. După aceea, încetând a-l bate, l-au dus în temniță; dar nu putea nici să pășească, din cauza rănilor celor cumplite și, aducându-l ca pe un lemn, l-au aruncat la cei mai dinainte pătimitori.
După ce au trecut cinci zile, sfinții au fost aduși din temniță la locul ce se numea rai, unde era templul zeului focului, pe care îl cinsteau paginii perși. Acolo, domnul vrăjitorilor, stând la judecată, a zis către sfinți: „Spuneți-mi degrabă, veți rămâne încă în nebunia voastră sau, schimbându-vă spre lucrul cel bun, veți fi una cu noi?”. Sfinții au răspuns: „Spre știință să-ți fie ție, judecătorule, că în gândul pe care l-am avut din început, în acela și acum suntem și până în sfârșit tot în el vom petrece; și nici cu îngrozirile, nici cu chinurile, nici cu darurile, nici cu orice alt chip nu vei schimba mărturisirea noastră cea bună: căci un Dumnezeu și Domn a toate știm și mărturisim și Lui Unuia credem și ne închinăm”.
Acestea auzindu-le vrăjitorul, îndată a găsit alt chin. A poruncit să-i lege cu frânghii pe sub mâini, asemenea și coapsele și fluierele picioarelor, și să pună un lemn prin frânghii pe care să-l învârtească; și astfel, cu acele frânghii, să-i strângă pe ei. Aceasta făcându-se, s-a dat sfinților cumplită chinuire și durere, încât li se sfărâmau oasele, de auzeau și cei ce stăteau departe de acea priveliște cum le trosneau oasele. Iar cei ce-i chinuiau, ziceau către dânșii: „Vă mai împotriviți voii împărătești?”. Dar ei răspundeau: „Cel ce face voia împăratului vostru celui fărădelege este potrivnic lui Dumnezeu”. Și așa au fost chinuiți sfinții de la al treilea ceas până la al șaselea. După aceea chinuitorul a poruncit să-i ducă iarăși în temniță, dar sfinții nu puteau să meargă, de aceea au fost duși ca niște saci și aruncați acolo unde au fost și mai înainte. Apoi chinuitorul a poruncit străjerilor să nu fie lăsat nimeni să intre la dânșii, iar dacă ar voi cineva să le dea lor ceva bucate sau băutură sau haine, acela îndată să fie ucis.
Deci au petrecut pătimitorii lui Hristos în acea temniță trei ani, în mare nevoie, slăbind de foame și de sete și de putrezirea rănilor, răbdând durere fără de măsură, încât chiar și străjerii se umileau văzând nevoia lor și de multe ori lăcrimau, dar se temeau să le aducă vreo ușurare oarecare, având groază de domn; doar în taină, câte unul dintre dânșii le dădea uneori câte o bucată de pâine sau puțină apă; și așa răbdau toate pentru dragostea lui Hristos.
După trei ani a venit acolo Savorie, împăratul perșilor și împreună cu dânsul a venit cel mai mare domn peste toți vrăjitorii care erau în Persia. Numele lui era Ardasabor. Acela, fiind înștiințat despre Sfinții Mucenici Achepsima, Iosif și Aitala, care erau în temniță, a poruncit ca să-i aducă pe ei înaintea sa și, când au ieșit sfinții din temniță, erau ca niște trestii clătinate de vânt, așa de mult slăbiseră; căci, fiind chinuiți cu foame și cu sete, se uscaseră ca finul ce cade de vânt. Deci, neputând să meargă singuri, au fost aduși de alții la Ardasabor domnul; și aveau sfinții o înfățișare minunată, căci era chipul lor ca al morților celor ce zac în morminte, cu ochii duși în fundul capului și oasele acoperite numai cu piele.
Văzându-i, domnul a zis: „Creștini sunteți?”. Sfinții au răspuns: „Da, suntem creștini, credem în Dumnezeul cel viu și ne închinăm Lui”. Iar domnul a zis: „Vedeți în ce nevoie v-a adus credința voastră, în ce fel de strâmtorare și scârba? Căci din cauza chinurilor și a legării îndelungate ați pierdut înfățișarea omului celui viu și arătați ca morții cei ce zac în morminte. Deci, vă sfătuiesc, închinați-vă prea luminatului soare; iar de nu mă veți asculta, apoi cu cumplită moarte veți muri”. Iar sfinții toți cu o gură se lepădau de păgânătate și mărturiseau pe Dumnezeul cel adevărat, Care nu numai pe soare, ci și toată făptura a zidit-o; și se arătau a fi gata spre moarte pentru Ziditorul tuturor.
După multe îndemnuri, dacă a văzut domnul că nu poate să-i înduplece către a sa voie, a poruncit ca mai întâi treizeci de ostași să-l bată pe Sfântul Achepsima cu curele crude pe spate și pe pântece; iar vrăjitorul striga: „Supune-te poruncii împăratului și vei fi viu!”. Dar Sfântul, până când îi era cu putință, răspundea: „Eu voia Domnului meu mă sârguiesc a o sfârși cu toată tăria pe care am luat-o de la Dânsul”. Apoi slăbind, a tăcut. După aceea i-au tăiat sfântul lui cap și s-a împlinit proorocia copilului aceluia insuflat de Dumnezeu, care, mai înainte sărutându-l pe cap, a zis: „Fericit este capul acesta, că pentru Hristos va lua chin!”. Iar trupul Sfântului, ducându-l în drum, l-au aruncat spre mâncare câinilor iar straja stătea departe, pândind ca să nu-l fure creștinii. Dar după trei zile, ducându-se străjerii undeva, au luat creștinii acea comoară de mult preț și au îngropat-o cu cinste.
Viaţa Sfântului Mucenic Aitala, diaconul
Savorie, împăratul perşilor cel răucredincios, a ridicat prigoană mare asupra creştinilor din ţinutul său. Chiar în zilele mântuitoarelor patimi ale lui Hristos, a trimis poruncă, în toate laturile stăpânirii sale, ca să fie ucişi toţi cei ce mărturisesc pe Hristos în Persia. În acea vreme mulţime de creştini au fost ucişi de necredincioşi fără cruţare, prin sate şi prin cetăţi; căci slujitorii idoleşti şi vrăjitorii se sălbăticeau mai vârtos asupra lor şi cu sârguinţă căutau pe cei ce se ascundeau. Îi scoteau de prin case şi de prin locurile cele ascunse şi îi omorau prin cumplite munci. Iar alţii, din cei credincioşi, se predau singuri în mâinile păgânilor şi cu osârdie îşi vărsau sângele.
Deci mulţi din cei ce erau în palatele împărăteşti au fost ucişi pentru Hristos, cu care împreună a fost ucis şi Azadis famenul, care era foarte iubit de împărat, ca un adevărat rob al lui Iisus Hristos şi mărturisitor al preasfântului Său nume. Înştiinţându-se împăratul de moartea iubitului său famen Azadis, i-a părut foarte rău de dânsul; şi a potolit acea ucidere a poporului, dar a poruncit ca numai pe propovăduitorii şi învăţătorii credinţei creştine să-i caute spre a fi omorâţi.
Această poruncă împărătească fiind vestită pretutindeni, mai marii vrăjitorilor şi fermecătorilor străbăteau toată Persia cu sârguinţă, căutând pe episcopii şi pe preoţii creştini, pe care îi ucideau cu tot felul de chinuri. În acea vreme a fost prins şi Sfântul Achepsima, episcopul, iar la scurt timp a fost prins preotul Iosif, care avea şaptezeci de ani. Asemenea şi Aitala diaconul, amândoi bărbaţi drepţi şi sfinţi, a căror râvnă după Dumnezeu era ca râvna lui Ilie proorocul; iar vederea lor cinstită şi cuvântul lor ca o sabie ascuţită de amândouă părţile, tăind necredinţa. Aceştia au fost aduşi înaintea necuratului vrăjitor. Iar el, căutând asupra lor cu mândrie şi cu ochi groaznici, a zis: "O, neam pierdut! Pentru ce, înconjurând pe poporul cel prost, îl înşelaţi cu învăţăturile voastre cele nedrepte?" Preotul a răspuns: "Noi nu înşelăm poporul, ci de la înşelăciune îl întoarcem către adevăratul Dumnezeu, Care este Domn şi Ziditor al soarelui şi al focului şi a toată făptura cea văzută şi nevăzută; şi nu este nedreaptă învăţătura noastră, de vreme ce este pentru Unul Dumnezeu Cel drept".
Vrăjitorul a zis: "Care învăţătură este mai dreaptă? Oare aceea de care se ţine împăratul şi toţi voievozii lui sau aceea pe care au alcătuit-o oamenii cei proşti, cei lepădaţi, cei săraci şi de nimic, precum sunteţi şi voi?" Răspuns-a preotul: "Cu adevărat, noi suntem oameni proşti şi lepădaţi numai în lumea aceasta; căci nu în bogăţia cea vătămătoare de suflet şi în mândria vieţii, ci în sărăcia şi smerenia noastră binevoieşte a ne ţine Dumnezeul nostru. Pentru aceea, mulţi dintre noi se fac de bunăvoie săraci şi smeriţi, împărţindu-şi averile lor în mâinile săracilor, pentru că nădăjduim a lua însutit de la Domnul nostru. Căci, dacă ne-am fi îndeletnicit cu strângerea bogăţiei, apoi, lucrând cu mâinile noastre, ne-am fi îmbogăţit mai mult decât tine care nu lucrezi nimic, ci numai mănânci ostenelile cele străine şi răpeşti averile altora, nedreptăţind pe poporul cel sărac. Iar nouă ne ajunge din ostenelile noastre, să ne hrănim singuri cu măsură şi să ajutăm şi pe fraţii cei neputincioşi. Căci ştim că este anevoioasă calea bogaţilor în împărăţia cerului şi cei ce vor să se îmbogăţească lesne cad în ispite".
Atunci vrăjitorul, tăindu-i vorba, a zis: "Lasă minciună la o parte şi te închină focului şi soarelui!" Preotul a răspuns: "Să nu nădăjduieşti niciodată că mă vei vedea făcând voia voastră cea fărădelege, căci nu voi lăsa pe Cel ce a făcut focul şi soarele, nici nu mă voi închina zidirii". Auzind acestea vrăjitorul, a poruncit să-l dezbrace pe Sfântul Iosif, să-l întindă pe pământ şi cu beţe din lemn de trandafir, ce are ghimpi ascuţiţi ca spinii, să-l bată până când toată pielea lui se va jupui şi carnea va cădea de pe oase. Iar Sfântul, fiind cu totul însângerat, a strigat: "Mulţumesc Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, că ai binevoit să fiu spălat cu sângele meu de păcatele mele". Iar după îndelungată bătaie, Sfântul a fost legat cu două lanţuri de fier şi aruncat în temniţă lingă Sfântul Achepsima, unde unul pe altul se încurajau spre uşurinţa durerilor lor, mângâindu-se cu nădejdea milei lui Dumnezeu.
Preotul Iosif, fiind aruncat în temniţă, a rămas Aitala diaconul legat înaintea domnului vrăjitorilor, spre care, căutând vrăjitorul, a zis: "Dar tu ce zici? Vei împlini porunca împăratului? Te vei închina marelui soare şi gusta-vei din sângele jertfelor, ca să te izbăveşti de nevoia ce-ţi stă asupra sau vei rămâne aspru şi neplecat ca şi ceilalţi?" Iar Sfântul diacon a răspuns: "Lucrul acesta este al necuratelor tale cărunteţe, ca să bei sânge şi, în loc de Dumnezeu, să ai pe acela pe care l-a zidit Dumnezeu; însă eu nu voi fi atât de orbit cu ochii sufleteşti, precum eşti tu, şi nu voi cinsti făptura mai mult decât pe Făcătorul".
Auzind acestea, chinuitorul a poruncit să lege mâinile lui sub genunchi şi să-i pună un lemn mare prin legătura mâinilor şi şase ostaşi să sară peste dânsul, călcându-l cu picioarele; iar după aceea să-l bată cu toiege ghimpoase, fără cruţare. Deci sărind peste dânsul ostaşii, i s-au desfăcut încheieturile şi, bătându-l cu toiege ghimpoase, i s-a zdrobit carnea. Iar el, răbdând cu vitejie, a zis către vrăjitor: "Te veseleşti, chinuitorule, văzând trup omenesc sfâşiat, precum se veseleşte câinele său corbul când vede stârvul şi aşteaptă să se sature dintr-însul. Însă să ştii, necuratule, că nu socotesc întru nimic chinurile acestea". Iar vrăjitorul, mai mult mâniindu-se, a poruncit să-l bată pe Sfânt şi mai tare, până când i s-au sfărâmat oasele şi i- a căzut carnea de pe oase. După aceea, încetând a-l bate, l-au dus în temniţă; dar nu putea nici să păşească, din cauza rănilor celor cumplite şi, aducându-l ca pe un lemn, l-au aruncat la cei mai dinainte pătimitori.
După ce au trecut cinci zile, sfinţii au fost aduşi din temniţă la locul ce se numea rai, unde era templul zeului focului, pe care îl cinsteau paginii perşi. Acolo, domnul vrăjitorilor, stând la judecată, a zis către sfinţi: "Spuneţi-mi degrabă, veţi rămâne încă în nebunia voastră sau, schimbându-vă spre lucrul cel bun, veţi fi una cu noi?" Sfinţii au răspuns: "Spre ştiinţă să-ţi fie ţie, judecătorule, că în gândul pe care l-am avut din început, în acela şi acum suntem şi până în sfârşit tot în el vom petrece; şi nici cu îngrozirile, nici cu chinurile, nici cu darurile, nici cu orice alt chip nu vei schimba mărturisirea noastră cea bună: căci un Dumnezeu şi Domn a toate ştim şi mărturisim şi Lui Unuia credem şi ne închinăm".
Acestea auzindu-le vrăjitorul, îndată a găsit alt chin. A poruncit să-i lege cu frânghii pe sub mâini, asemenea şi coapsele şi fluierele picioarelor, şi să pună un lemn prin frânghii pe care să-l învârtească; şi astfel, cu acele frânghii, să-i strângă pe ei. Aceasta făcându-se, s-a dat sfinţilor cumplită chinuire şi durere, încât li se sfărâmau oasele, de auzeau şi cei ce stăteau departe de acea privelişte cum le trosneau oasele. Iar cei ce-i chinuiau, ziceau către dânşii: "Vă mai împotriviţi voii împărăteşti?" Dar ei răspundeau: "Cel ce face voia împăratului vostru celui fărădelege este potrivnic lui Dumnezeu". Şi aşa au fost chinuiţi sfinţii de la al treilea ceas până la al şaselea. După aceea chinuitorul a poruncit să-i ducă iarăşi în temniţă, dar sfinţii nu puteau să meargă, de aceea au fost duşi ca nişte saci şi aruncaţi acolo unde au fost şi mai înainte. Apoi chinuitorul a poruncit străjerilor să nu fie lăsat nimeni să intre la dânşii, iar dacă ar voi cineva să le dea lor ceva bucate sau băutură sau haine, acela îndată să fie ucis.
Deci au petrecut pătimitorii lui Hristos în acea temniţă trei ani, în mare nevoie, slăbind de foame şi de sete şi de putrezirea rănilor, răbdând durere fără de măsură, încât chiar şi străjerii se umileau văzând nevoia lor şi de multe ori lăcrimau, dar se temeau să le aducă vreo uşurare oarecare, având groază de domn; doar în taină, câte unul dintre dânşii le dădea uneori câte o bucată de pâine sau puţină apă; şi aşa răbdau toate pentru dragostea lui Hristos.
După trei ani a venit acolo Savorie, împăratul perşilor şi împreună cu dânsul a venit cel mai mare domn peste toţi vrăjitorii care erau în Persia. Numele lui era Ardasabor. Acela, fiind înştiinţat despre Sfinţii Mucenici Achepsima, Iosif şi Aitala, care erau în temniţă, a poruncit ca să-i aducă pe ei înaintea sa şi, când au ieşit sfinţii din temniţă, erau ca nişte trestii clătinate de vânt, aşa de mult slăbiseră; căci, fiind chinuiţi cu foame şi cu sete, se uscaseră ca finul ce cade de vânt. Deci, neputând să meargă singuri, au fost aduşi de alţii la Ardasabor domnul; şi aveau sfinţii o înfăţişare minunată, căci era chipul lor ca al morţilor celor ce zac în morminte, cu ochii duşi în fundul capului şi oasele acoperite numai cu piele.
Văzându-i, domnul a zis: "Creştini sunteţi?" Sfinţii au răspuns: "Da, suntem creştini, credem în Dumnezeul cel viu şi ne închinăm Lui". Iar domnul a zis: "Vedeţi în ce nevoie v-a adus credinţa voastră, în ce fel de strâmtorare şi scârba? Căci din cauza chinurilor şi a legării îndelungate aţi pierdut înfăţişarea omului celui viu şi arătaţi ca morţii cei ce zac în morminte. Deci, vă sfătuiesc, închinaţi-vă prea luminatului soare; iar de nu mă veţi asculta, apoi cu cumplită moarte veţi muri". Iar sfinţii toţi cu o gură se lepădau de păgânătate şi mărturiseau pe Dumnezeul cel adevărat, Care nu numai pe soare, ci şi toată făptura a zidit-o; şi se arătau a fi gata spre moarte pentru Ziditorul tuturor.
După multe îndemnuri, dacă a văzut domnul că nu poate să-i înduplece către a sa voie, a poruncit ca mai întâi treizeci de ostaşi să-l bată pe Sfântul Achepsima cu curele crude pe spate şi pe pântece; iar vrăjitorul striga: "Supune-te poruncii împăratului şi vei fi viu!" Dar Sfântul, până când îi era cu putinţă, răspundea: "Eu voia Domnului meu mă sârguiesc a o sfârşi cu toată tăria pe care am luat-o de la Dânsul". Apoi slăbind, a tăcut. După aceea i-au tăiat sfântul lui cap şi s-a împlinit proorocia copilului aceluia insuflat de Dumnezeu, care, mai înainte sărutându-l pe cap, a zis: "Fericit este capul acesta, că pentru Hristos va lua chin!" Iar trupul Sfântului, ducându-l în drum, l-au aruncat spre mâncare câinilor iar straja stătea departe, pândind ca să nu-l fure creştinii. Dar după trei zile, ducându-se străjerii undeva, au luat creştinii acea comoară de mult preţ şi au îngropat-o cu cinste.
După uciderea Sfântului Achepsima, cu porunca ighemonului a fost bătut Sfântul preot Iosif. Iar ostaşii strigau: "Viu vei fi, dacă te vei supune dorinţei împăratului!" Şi striga şi Sfântul: "Unul este Dumnezeu şi nu este altul afară de El, în Care trăim şi ne mişcăm şi suntem. Acestuia credem şi pe Acesta Îl cinstim; iar de porunca împăratului nu ţinem seama!" Deci fiind el bătut îndelung, a slăbit şi s-a făcut ca un mort. Şi socotind toţi că a murit, l-au scos afară şi l-au aruncat în târg. Apoi, văzându-l că încă suflă, l-au luat şi l-au aruncat în temniţă.
Iar după chinuirea Sfântului Iosif, domnul a început a grăi către Sfântul diacon Aitala: "Iată viaţa şi moartea, cinstea şi ocara stau înaintea ochilor tăi; deci nu-ţi alege ţie pe cel mai prost lucru, lăsând pe cel mai bun, şi nu merge pe acea cale pe care au mers cei doi nebuni, care au primit chin vrednic după faptele lor. Tu ascultă sfatul meu, ca să te învredniceşti de mare cinste şi să primeşti daruri din mâinile împărăteşti. Iar de nu mă vei asculta, apoi singur vei fi vinovat de pierzania ta". Iar sfântul diacon a răspuns: "Mare ruşine ar fi pentru mine înaintea cerului şi a pământului, dacă n-aş călători pe aceeaşi cale, pe care au mers înaintea mea părinţii mei. Căci dacă aceia, fiind bătrâni cu anii şi neputincioşi cu trupul, aşa de bărbăteşte au pătimit, apoi eu, care sunt mai tânăr cu anii şi mai tare cu trupul, cum m-aş teme de aceste chinuri vremelnice? Nu mă tem de moarte, pentru Hristos, Cel ce a murit pentru mine; nu voiesc pentru viaţa cea vremelnică a pierde pe cea veşnică; nu voi vinde dreapta mea credinţă pentru darurile şi cinstea voastră".
Atunci tiranul a zis cu mânie către cei ce stăteau înainte: "Luaţi-l şi bateţi-l mai tare decât pe cei dintâi!" Iar Sfântul a zis: "Câine rău şi necurat! Aceste chinuri numai pe cei împuţinaţi la suflet îi înfricoşează, iar nu pe cei ce sunt bărbaţi tari şi ale căror suflete s-au aprins cu râvnă lui Hristos".
Deci au început a bate mult pe Sfântul Aitala, iar domnul, mirându-se, grăia către ai săi: "Ce este aceasta, că toţi creştinii nu iau în seamă viaţa aceasta iar moartea o doresc ca pe o viaţă fericită?" Şi cei ce stăteau înaintea lui au zis: "Au de la părinţii lor o învăţătură dată, care zice că este o altă lume, mai bună decât aceasta; şi ei, crezând învăţăturii aceleia, nu iau în seamă această lume, nădăjduind spre cea mai bună. Deci, pentru aceea, cu a lor voie îşi aleg moartea". Astfel stând domnul de vorbă cu ai săi multe ceasuri, Sfântul în acea vreme căpăta răni fără număr.
După aceea, domnul arătându-se ca şi cum ar fi milostiv, a poruncit să înceteze a-l mai bate şi a zis către Sfântul: "Supune-te voinţei împăratului şi vei fi sănătos, căci sunt la noi doctori care pot vindeca degrabă toate rănile!" Sfântul a răspuns: "Chiar de aţi fi putut cu un cuvânt să mă vindecaţi de răni, tot nu m-aş fi supus fărădelegii voastre". Iar domnul a zis: "Ispitindu-te am zis acestea, căci, chiar de te-ai fi supus, cu neputinţă îţi este a fi sănătos după nişte răni ca acestea atât de mari, care numai cu moartea se tămăduiesc. Deci, fii spre pildă tuturor creştinilor, ca să nu mai îndrăznească a se împotrivi voinţei împăratului şi să necinstească pe boierii lor".
Sfântul a răspuns: "Judecătorule fărădelege, deşi totdeauna grăieşti minciuni, acum, nevrând, ai spus adevărul, că sunt pildă de bărbăţie şi mărime de suflet tuturor creştinilor. Căci mulţi dintre credincioşi, uitându-se la mine ca la un chip viu şi văzând marea mea pătimire pentru Hristos, se vor umple de râvnă după Domnul Dumnezeul nostru şi vor răbda pentru El nişte chinuri ca acestea".
Domnul, mirându-se de răbdarea şi bărbăţia lui, căutând spre un prieten al său iubit, care stătea înainte, cu numele Adesh, şi care era din cetatea ce se numea Avril, a zis către dânsul: "Pe aceşti doi creştini, pe Iosif şi pe Aitala, să-i iei în cetatea ta şi fă ca ei să fie ucişi cu pietre de creştini. Căci pentru aceea n-am voit să-i tai cu sabia, pentru ca învăţătorii creştini să-şi primească sfârşitul din mâinile creştinilor".
Iar Adesh i-a pus pe ei pe dobitoace, ca pe nişte snopi sau lemne neînsufleţite, căci nu puteau nici să umble, nici să şadă, fiindcă mădularele lor erau slăbite de chinurile cele fără de număr şi s-a dus cu dânşii către cetatea sa. Dar pe cale, când era nevoie de a se odihni sau de a înnopta, atunci îi lua de pe dobitoace ca pe nişte trupuri moarte şi îi punea pe pământ, căci nu puteau să-şi mişte nici mâinile, nici picioarele, fiind zdrobiţi în bătăi. Şi dacă cineva de milă ar fi voit a le da lor mâncare sau puţină apă, trebuia să le pună cu mâna în gură. Apoi iarăşi ridicându-i pe ei de la pământ, îi punea pe dobitoace şi, legându-i, îi ducea ca pe nişte morţi.
Deci ajungând la cetatea Arvil, i-a aruncat într-o temniţă necurată şi nu lăsa pe nimeni dintre creştini să meargă la dânşii şi să aibă vreo purtare de grijă pentru ei. Aşa că putreziseră rănile foarte tare şi curgea dintr-însele sânge şi nu era cine să li le lege, sau să-i întoarcă pe altă parte sau să le potolească setea cu vreun pahar de apă rece. Aşa pătimeau sfinţii pentru Dumnezeu.
Pe atunci era în cetatea aceea o femeie credincioasă şi sfântă, pe numele Sinandulia, care-i hrănea în taină pe cei ce pătimeau pentru Hristos în temniţe. Aceea, aflând despre Iosif şi Aitala, cum că sunt în temniţă, a venit cu slugile sale noaptea şi, dând mult aur paznicilor, a intrat în temniţă şi i-a aflat pe sfinţi vii, negrăind nimic, numai suflând încă puţin. Deci a rugat pe străjeri ca să-i dea voie să-i ia puţină vreme în casa sa, făgăduind că mai înainte de a se face ziuă să-i aducă iarăşi în temniţă. Straja i-a dat voie, iar ea, luându-i pe dânşii, i-a dus în casa sa care nu era departe de temniţa aceea şi, punându-i pe pat, le-a spălat rănile şi le-a şters sângele cu o pânză curată, pe când trupul său şi l-a uns cu sângele lor; le-a uns apoi trupurile cu mir de mare preţ şi le-a legat rănile de la mâinile şi picioarele cele zdrobite şi plângea pentru dânşii.
Uşurându-se puţin durerea lor, Iosif şi-a venit în fire şi, privind la femeia aceea credincioasă care plângea şi se tânguia lângă el cu amar, a început a grăi către dânsa: "Facerea ta de bine pe care ne-ai arătat-o nouă, o, sfânta femeie, este bineprimită la Dumnezeu şi nouă, celor ce pătimim pentru Dânsul. Dar a te tângui cu aşa amar pentru noi nu este cu cuviinţă, căci este departe această tânguire de credinţa noastră şi de nădejdea cea adevărată şi creştinească". Iar femeia a răspuns: "Eu mă bucur că Hristos v-a dat vouă atâta bărbăţie încât răbdaţi chinurile cele mai cumplite; dar şi mai mult m-aş fi bucurat dacă v-aş fi văzut săvârşind pătimirea până la sfârşit; a plânge este omeneşte, pornind din milă". Sfântul Iosif a zis către dânsa: "Însă nu se cuvine să plângi pentru noi, căci ştii că toate necazurile pe care le suferim pentru Hristos mijlocesc veşnica veselie". Apoi, începând a se lumina de ziuă, îndată sfinţii au fost aduşi în temniţă.
Trecând şase luni, sfinţilor li se tămăduiră puţin rănile şi puteau să stea pe picioare şi să umble puţin; şi numai mâinile Sfântului Aitala erau ca nişte moaşte. Atunci Adesh, cel ce-i luase de la Ardasabor spre ucidere, a fost scos din stăpânirea sa, iar în locul lui a venit alt judecător, mai cumplit decât cel dintâi, cu numele Zvrot. Pe acesta, când a intrat în cetate, şi pe când se aduceau jertfe în capiştea zeului lor, adică cel al focului, popii l-au vestit despre Sfinţii mucenici Iosif şi Aitala, zicând: "Sunt în temniţă doi învăţători creştini, care au fost chinuiţi mai înainte de Ardasabor, iar după aceea au fost aduşi aici, ca să fie ucişi cu pietre de către creştini. Dar de vreme ce nu puteau să umble din cauza rănilor, nu i-am scos spre ucidere, ci am aşteptat să se tămăduiască, sperând să-i înduplecăm către a noastră credinţă.
Judecătorul, auzind aceasta, îndată a poruncit să-i aducă înaintea sa şi, vorbind mult cu dânşii, cu îmbunări şi cu îngroziri îi silea să se închine focului şi să guste din jertfe. Dar, văzând că nu sporeşte nimic cu acestea, a poruncit mai întâi să-l spânzure gol pe Sfântul Iosif, cu capul în jos, şi să-l bată cu vine de bou. Şi, fiind bătut tare, rănile ce se tămăduiseră puţin, iarăşi s-au înnoit şi sângele curgea ca dintr-un izvor. Iar unul dintre vrăjitorii ce stăteau acolo s-a apropiat de sfânt şi i-a zis cu blândeţe: "Omule, dacă te ruşinezi de popor a intra înaintea tuturor în capiştea zeului nostru şi a jertfi cu noi, apoi făgăduieşte în taină a face aceasta, şi vei fi slobod de chinuri". Dar Sfântul a strigat cu mare glas: "Depărtaţi-vă de la mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea, că a auzit Domnul rugăciunea mea". Şi a fost bătut trei ceasuri; după aceea, chinuitorul a poruncit ca, dezlegându-l, să-l ducă în temniţă, căci iarăşi nu putea merge pe picioare, din cauza rănilor ce i se înnoiseră.
Sfântul Iosif fiind dezlegat şi dus la temniţă, în locul lui au spânzurat pe Sfântul Aitala, care, asemenea, a fost bătut îndelung, fără cruţare. Iar el neîncetat striga: "Sunt creştin!" Apoi, dezlegându-l şi pe Sfântul Aitala, au spânzurat în locul lui pe un om oarecare ce era de credinţa cea rătăcită a maniheilor, care, de asemenea, mărturisea înaintea tuturor credinţa cea nedreaptă şi defăima pe perşi pentru păgânătatea lor. Deci, spânzurându-l şi pe acela, au început a-l bate; iar el răbda la început bătăile dar, când au început a-l bate mai aspru, a strigat cu glas tare, blestemând pe manihei şi, lepădându-se de credinţa lui, a făgăduit că se va închina zeilor persani.
Sfântul Aitala fiind acolo şi auzind acestea, îl batjocorea pe el şi zicea: "Abia ai gustat chinul, şi te-ai lepădat de credinţa maniheică. Bine este cuvântat Hristos, Dumnezeul nostru, Care ne întăreşte pe noi în toate chinurile cele cumplite şi ne învredniceşte să fim nebiruiţi şi neclintiţi întru dreapta noastră credinţă".
Acestea auzindu-le judecătorul, s-a mâniat asupra Sfântului şi a poruncit ca iarăşi să-l bată cu nuiele de trandafir ghimpoase. Şi atât de mult a fost bătut, încât se părea că a murit şi, ducându- l afară, l-au aşezat ca pe un mort. Iar unul din vrăjitori văzând trupul gol zăcând, din firea lui aplecat spre milă, l-a acoperit cu pânza curată; care lucru, văzând unii din prietenii lui, i-au spus judecătorului; şi, prinzându-l pe acela, l-au bătut fără milă. Astfel i-au răsplătit lui cei nemilostivi pentru mila ce avusese. Iar pe Sfântul Aitala, simţindu-l că încă mai suflă, târându-l de picioare, l-au dus în temniţă.
După câtăva vreme, iarăşi au fost aduşi sfinţii din temniţă înaintea judecătorului, care le-a zis: "Miluiţi-vă, oameni, gustaţi din sângele jertfelor şi veţi fi slobozi de chinuri!" Iar ei, într-un glas, au zis: "Nu se cuvine omului să bea sânge; numai câinilor ce sunt mâncători de mortăciuni! Dar tu, de vreme ce, deşi eşti om cu firea, eşti câine cu năravul, lătrând asupra lui Dumnezeu Cel ce te-a zidit pe tine, poţi bea sânge ca un câine şi te satură de el!"
Judecătorul mâniindu-se, iarăşi a poruncit să-i bată. Însă cei ce-i stăteau înainte, umilindu-se, au zis: "Măcar din jertfele cele fierte gustaţi, în loc de sânge, ca să vă sloboziţi din chinuri". Sfinţii au răspuns: "Nu ni se cuvine nouă a spurca cu ceva credinţa noastră cea fără de prihană". După aceasta, judecătorul cu sfetnicii săi au rostit asupra lor răspunsul cel mai de pe urmă: să fie ucişi cu pietre de către creştini.
Sfântul Iosif a zis: "Voiesc a spune ceva în taină judecătorului". Şi îndată a alergat către dânsul judecătorul, crezând că are să se învoiască la păgânătatea lor. Deci slugile, l-au ridicat de la pământ şi judecătorul s-a plecat către dânsul. Iar Sfântul, umplându-se de mâhnire, l-a scuipat în faţă, zicând: "O, fără de ruşine şi fără de omenie eşti; nu te ruşinezi a năvăli aşa cumplit asupra firii omeneşti şi a-ţi revărsa minia asupra celor ce abia mai suflă?"
Atunci judecătorul, ruşinat, s-a întors la locul său şi a trimis îndată mulţime de slugi prin casele creştinilor să-i aducă cu sila la divan, ca să-l ucidă cu pietre pe Sfântul Iosif. Apoi, ducându-l pe el puţin mai departe de divan, la loc mai larg, au săpat o groapă şi l-au pus într-însa, căci nu putea să stea. După aceea, i-au legat mâinile la spate şi i-au aşezat pe creştini de jur împrejur, cu sila punându-le pietre în mâini şi poruncindu-le să arunce cu ele asupra Sfântului şi să-l ucidă, ceea ce au şi făcut, chiar fără voie.
Tot atunci a fost adusă şi fericită Sinandulia şi, silită fiind să arunce cu pietre asupra Sfântului, ea a strigat: "Din veac nu s-a auzit aşa ceva, ca să silească cineva pe femeie să-şi ridice mâna asupra bărbaţilor celor sfinţi, precum faceţi voi, care în loc să vă luptaţi împotriva vrăjmaşilor, aţi pornit război împotriva noastră, iar patria care este în pace o umpleţi de sânge şi de crime". Dar paginii au bătut o ţepuşă într-o trestie lungă şi i-au dat-o ca să împungă cu ea de departe pe sfânt. Însă ea a zis: "Mai bine mi-aş înfinge mie această suliţă în inimă, decât să mă ating de sfântul şi nevinovatul lui trup".
Deci, au aruncat împrejurul Sfântului mulţime de pietre, încât numai capul i se vedea. Iar unul dintre păgâni, ridicând un pietroi, l-a înălţat deasupra Sfântului şi l-a lovit cu el în cap, încât i l-a zdrobit; şi astfel bunul nevoitor şi-a dat duhul în mâinile Domnului.
Apoi a pus străji să păzească trupul Sfântului Mucenic ca pe o comoară, ca să nu fie furat de cei credincioşi. Iar în a patra zi a fost un cutremur mare şi tunete şi fulgere; apoi, cazând foc din cer, i-a ars pe străjeri şi pietrele s-au risipit ca praful. După aceea, încetând cutremurul, tunetele şi fulgerele, a venit poporul la locul unde era trupul Sfântului împroşcat cu pietre şi a aflat pietrele risipite, iar trupul Sfântului nu l-au mai găsit, căci Domnul, cu judecăţile Sale, l-a dus în loc neştiut.
Viaţa Sfântului Mucenic Iosif, preotul
Savorie, împăratul perşilor cel răucredincios, a ridicat prigoană mare asupra creştinilor din ţinutul său. Chiar în zilele mântuitoarelor patimi ale lui Hristos, a trimis poruncă, în toate laturile stăpânirii sale, ca să fie ucişi toţi cei ce mărturisesc pe Hristos în Persia. În acea vreme mulţime de creştini au fost ucişi de necredincioşi fără cruţare, prin sate şi prin cetăţi; căci slujitorii idoleşti şi vrăjitorii se sălbăticeau mai vârtos asupra lor şi cu sârguinţă căutau pe cei ce se ascundeau. Îi scoteau de prin case şi de prin locurile cele ascunse şi îi omorau prin cumplite munci. Iar alţii, din cei credincioşi, se predau singuri în mâinile păgânilor şi cu osârdie îşi vărsau sângele.
Deci mulţi din cei ce erau în palatele împărăteşti au fost ucişi pentru Hristos, cu care împreună a fost ucis şi Azadis famenul, care era foarte iubit de împărat, ca un adevărat rob al lui Iisus Hristos şi mărturisitor al preasfântului Său nume. Înştiinţându-se împăratul de moartea iubitului său famen Azadis, i-a părut foarte rău de dânsul; şi a potolit acea ucidere a poporului, dar a poruncit ca numai pe propovăduitorii şi învăţătorii credinţei creştine să-i caute spre a fi omorâţi.
Această poruncă împărătească fiind vestită pretutindeni, mai marii vrăjitorilor şi fermecătorilor străbăteau toată Persia cu sârguinţă, căutând pe episcopii şi pe preoţii creştini, pe care îi ucideau cu tot felul de chinuri. În acea vreme a fost prins şi Sfântul Achepsima, episcopul, iar la scurt timp a fost prins preotul Iosif, care avea şaptezeci de ani. Asemenea şi Aitala diaconul, amândoi bărbaţi drepţi şi sfinţi, a căror râvnă după Dumnezeu era ca râvna lui Ilie proorocul; iar vederea lor cinstită şi cuvântul lor ca o sabie ascuţită de amândouă părţile, tăind necredinţa. Aceştia au fost aduşi înaintea necuratului vrăjitor. Iar el, căutând asupra lor cu mândrie şi cu ochi groaznici, a zis: "O, neam pierdut! Pentru ce, înconjurând pe poporul cel prost, îl înşelaţi cu învăţăturile voastre cele nedrepte?" Preotul a răspuns: "Noi nu înşelăm poporul, ci de la înşelăciune îl întoarcem către adevăratul Dumnezeu, Care este Domn şi Ziditor al soarelui şi al focului şi a toată făptura cea văzută şi nevăzută; şi nu este nedreaptă învăţătura noastră, de vreme ce este pentru Unul Dumnezeu Cel drept".
Vrăjitorul a zis: "Care învăţătură este mai dreaptă? Oare aceea de care se ţine împăratul şi toţi voievozii lui sau aceea pe care au alcătuit-o oamenii cei proşti, cei lepădaţi, cei săraci şi de nimic, precum sunteţi şi voi?" Răspuns-a preotul: "Cu adevărat, noi suntem oameni proşti şi lepădaţi numai în lumea aceasta; căci nu în bogăţia cea vătămătoare de suflet şi în mândria vieţii, ci în sărăcia şi smerenia noastră binevoieşte a ne ţine Dumnezeul nostru. Pentru aceea, mulţi dintre noi se fac de bunăvoie săraci şi smeriţi, împărţindu-şi averile lor în mâinile săracilor, pentru că nădăjduim a lua însutit de la Domnul nostru. Căci, dacă ne-am fi îndeletnicit cu strângerea bogăţiei, apoi, lucrând cu mâinile noastre, ne-am fi îmbogăţit mai mult decât tine care nu lucrezi nimic, ci numai mănânci ostenelile cele străine şi răpeşti averile altora, nedreptăţind pe poporul cel sărac. Iar nouă ne ajunge din ostenelile noastre, să ne hrănim singuri cu măsură şi să ajutăm şi pe fraţii cei neputincioşi. Căci ştim că este anevoioasă calea bogaţilor în împărăţia cerului şi cei ce vor să se îmbogăţească lesne cad în ispite".
Atunci vrăjitorul, tăindu-i vorba, a zis: "Lasă minciună la o parte şi te închină focului şi soarelui!" Preotul a răspuns: "Să nu nădăjduieşti niciodată că mă vei vedea făcând voia voastră cea fărădelege, căci nu voi lăsa pe Cel ce a făcut focul şi soarele, nici nu mă voi închina zidirii". Auzind acestea vrăjitorul, a poruncit să-l dezbrace pe Sfântul Iosif, să-l întindă pe pământ şi cu beţe din lemn de trandafir, ce are ghimpi ascuţiţi ca spinii, să-l bată până când toată pielea lui se va jupui şi carnea va cădea de pe oase. Iar Sfântul, fiind cu totul însângerat, a strigat: "Mulţumesc Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, că ai binevoit să fiu spălat cu sângele meu de păcatele mele". Iar după îndelungată bătaie, Sfântul a fost legat cu două lanţuri de fier şi aruncat în temniţă lingă Sfântul Achepsima, unde unul pe altul se încurajau spre uşurinţa durerilor lor, mângâindu-se cu nădejdea milei lui Dumnezeu.
Preotul Iosif, fiind aruncat în temniţă, a rămas Aitala diaconul legat înaintea domnului vrăjitorilor, spre care, căutând vrăjitorul, a zis: "Dar tu ce zici? Vei împlini porunca împăratului? Te vei închina marelui soare şi gusta-vei din sângele jertfelor, ca să te izbăveşti de nevoia ce-ţi stă asupra sau vei rămâne aspru şi neplecat ca şi ceilalţi?" Iar Sfântul diacon a răspuns: "Lucrul acesta este al necuratelor tale cărunteţe, ca să bei sânge şi, în loc de Dumnezeu, să ai pe acela pe care l-a zidit Dumnezeu; însă eu nu voi fi atât de orbit cu ochii sufleteşti, precum eşti tu, şi nu voi cinsti făptura mai mult decât pe Făcătorul".
Auzind acestea, chinuitorul a poruncit să lege mâinile lui sub genunchi şi să-i pună un lemn mare prin legătura mâinilor şi şase ostaşi să sară peste dânsul, călcându-l cu picioarele; iar după aceea să-l bată cu toiege ghimpoase, fără cruţare. Deci sărind peste dânsul ostaşii, i s-au desfăcut încheieturile şi, bătându-l cu toiege ghimpoase, i s-a zdrobit carnea. Iar el, răbdând cu vitejie, a zis către vrăjitor: "Te veseleşti, chinuitorule, văzând trup omenesc sfâşiat, precum se veseleşte câinele său corbul când vede stârvul şi aşteaptă să se sature dintr-însul. Însă să ştii, necuratule, că nu socotesc întru nimic chinurile acestea". Iar vrăjitorul, mai mult mâniindu-se, a poruncit să-l bată pe Sfânt şi mai tare, până când i s-au sfărâmat oasele şi i- a căzut carnea de pe oase. După aceea, încetând a-l bate, l-au dus în temniţă; dar nu putea nici să păşească, din cauza rănilor celor cumplite şi, aducându-l ca pe un lemn, l-au aruncat la cei mai dinainte pătimitori.
După ce au trecut cinci zile, sfinţii au fost aduşi din temniţă la locul ce se numea rai, unde era templul zeului focului, pe care îl cinsteau paginii perşi. Acolo, domnul vrăjitorilor, stând la judecată, a zis către sfinţi: "Spuneţi-mi degrabă, veţi rămâne încă în nebunia voastră sau, schimbându-vă spre lucrul cel bun, veţi fi una cu noi?" Sfinţii au răspuns: "Spre ştiinţă să-ţi fie ţie, judecătorule, că în gândul pe care l-am avut din început, în acela şi acum suntem şi până în sfârşit tot în el vom petrece; şi nici cu îngrozirile, nici cu chinurile, nici cu darurile, nici cu orice alt chip nu vei schimba mărturisirea noastră cea bună: căci un Dumnezeu şi Domn a toate ştim şi mărturisim şi Lui Unuia credem şi ne închinăm".
Acestea auzindu-le vrăjitorul, îndată a găsit alt chin. A poruncit să-i lege cu frânghii pe sub mâini, asemenea şi coapsele şi fluierele picioarelor, şi să pună un lemn prin frânghii pe care să-l învârtească; şi astfel, cu acele frânghii, să-i strângă pe ei. Aceasta făcându-se, s-a dat sfinţilor cumplită chinuire şi durere, încât li se sfărâmau oasele, de auzeau şi cei ce stăteau departe de acea privelişte cum le trosneau oasele. Iar cei ce-i chinuiau, ziceau către dânşii: "Vă mai împotriviţi voii împărăteşti?" Dar ei răspundeau: "Cel ce face voia împăratului vostru celui fărădelege este potrivnic lui Dumnezeu". Şi aşa au fost chinuiţi sfinţii de la al treilea ceas până la al şaselea. După aceea chinuitorul a poruncit să-i ducă iarăşi în temniţă, dar sfinţii nu puteau să meargă, de aceea au fost duşi ca nişte saci şi aruncaţi acolo unde au fost şi mai înainte. Apoi chinuitorul a poruncit străjerilor să nu fie lăsat nimeni să intre la dânşii, iar dacă ar voi cineva să le dea lor ceva bucate sau băutură sau haine, acela îndată să fie ucis.
Deci au petrecut pătimitorii lui Hristos în acea temniţă trei ani, în mare nevoie, slăbind de foame şi de sete şi de putrezirea rănilor, răbdând durere fără de măsură, încât chiar şi străjerii se umileau văzând nevoia lor şi de multe ori lăcrimau, dar se temeau să le aducă vreo uşurare oarecare, având groază de domn; doar în taină, câte unul dintre dânşii le dădea uneori câte o bucată de pâine sau puţină apă; şi aşa răbdau toate pentru dragostea lui Hristos.
După trei ani a venit acolo Savorie, împăratul perşilor şi împreună cu dânsul a venit cel mai mare domn peste toţi vrăjitorii care erau în Persia. Numele lui era Ardasabor. Acela, fiind înştiinţat despre Sfinţii Mucenici Achepsima, Iosif şi Aitala, care erau în temniţă, a poruncit ca să-i aducă pe ei înaintea sa şi, când au ieşit sfinţii din temniţă, erau ca nişte trestii clătinate de vânt, aşa de mult slăbiseră; căci, fiind chinuiţi cu foame şi cu sete, se uscaseră ca finul ce cade de vânt. Deci, neputând să meargă singuri, au fost aduşi de alţii la Ardasabor domnul; şi aveau sfinţii o înfăţişare minunată, căci era chipul lor ca al morţilor celor ce zac în morminte, cu ochii duşi în fundul capului şi oasele acoperite numai cu piele.
Văzându-i, domnul a zis: "Creştini sunteţi?" Sfinţii au răspuns: "Da, suntem creştini, credem în Dumnezeul cel viu şi ne închinăm Lui". Iar domnul a zis: "Vedeţi în ce nevoie v-a adus credinţa voastră, în ce fel de strâmtorare şi scârba? Căci din cauza chinurilor şi a legării îndelungate aţi pierdut înfăţişarea omului celui viu şi arătaţi ca morţii cei ce zac în morminte. Deci, vă sfătuiesc, închinaţi-vă prea luminatului soare; iar de nu mă veţi asculta, apoi cu cumplită moarte veţi muri". Iar sfinţii toţi cu o gură se lepădau de păgânătate şi mărturiseau pe Dumnezeul cel adevărat, Care nu numai pe soare, ci şi toată făptura a zidit-o; şi se arătau a fi gata spre moarte pentru Ziditorul tuturor.
După multe îndemnuri, dacă a văzut domnul că nu poate să-i înduplece către a sa voie, a poruncit ca mai întâi treizeci de ostaşi să-l bată pe Sfântul Achepsima cu curele crude pe spate şi pe pântece; iar vrăjitorul striga: "Supune-te poruncii împăratului şi vei fi viu!" Dar Sfântul, până când îi era cu putinţă, răspundea: "Eu voia Domnului meu mă sârguiesc a o sfârşi cu toată tăria pe care am luat-o de la Dânsul". Apoi slăbind, a tăcut. După aceea i-au tăiat sfântul lui cap şi s-a împlinit proorocia copilului aceluia insuflat de Dumnezeu, care, mai înainte sărutându-l pe cap, a zis: "Fericit este capul acesta, că pentru Hristos va lua chin!" Iar trupul Sfântului, ducându-l în drum, l-au aruncat spre mâncare câinilor iar straja stătea departe, pândind ca să nu-l fure creştinii. Dar după trei zile, ducându-se străjerii undeva, au luat creştinii acea comoară de mult preţ şi au îngropat-o cu cinste.
După uciderea Sfântului Achepsima, cu porunca ighemonului a fost bătut Sfântul preot Iosif. Iar ostaşii strigau: "Viu vei fi, dacă te vei supune dorinţei împăratului!" Şi striga şi Sfântul: "Unul este Dumnezeu şi nu este altul afară de El, în Care trăim şi ne mişcăm şi suntem. Acestuia credem şi pe Acesta Îl cinstim; iar de porunca împăratului nu ţinem seama!" Deci fiind el bătut îndelung, a slăbit şi s-a făcut ca un mort. Şi socotind toţi că a murit, l-au scos afară şi l-au aruncat în târg. Apoi, văzându-l că încă suflă, l-au luat şi l-au aruncat în temniţă.
Iar după chinuirea Sfântului Iosif, domnul a început a grăi către Sfântul diacon Aitala: "Iată viaţa şi moartea, cinstea şi ocara stau înaintea ochilor tăi; deci nu-ţi alege ţie pe cel mai prost lucru, lăsând pe cel mai bun, şi nu merge pe acea cale pe care au mers cei doi nebuni, care au primit chin vrednic după faptele lor. Tu ascultă sfatul meu, ca să te învredniceşti de mare cinste şi să primeşti daruri din mâinile împărăteşti. Iar de nu mă vei asculta, apoi singur vei fi vinovat de pierzania ta". Iar sfântul diacon a răspuns: "Mare ruşine ar fi pentru mine înaintea cerului şi a pământului, dacă n-aş călători pe aceeaşi cale, pe care au mers înaintea mea părinţii mei. Căci dacă aceia, fiind bătrâni cu anii şi neputincioşi cu trupul, aşa de bărbăteşte au pătimit, apoi eu, care sunt mai tânăr cu anii şi mai tare cu trupul, cum m-aş teme de aceste chinuri vremelnice? Nu mă tem de moarte, pentru Hristos, Cel ce a murit pentru mine; nu voiesc pentru viaţa cea vremelnică a pierde pe cea veşnică; nu voi vinde dreapta mea credinţă pentru darurile şi cinstea voastră".
Atunci tiranul a zis cu mânie către cei ce stăteau înainte: "Luaţi-l şi bateţi-l mai tare decât pe cei dintâi!" Iar Sfântul a zis: "Câine rău şi necurat! Aceste chinuri numai pe cei împuţinaţi la suflet îi înfricoşează, iar nu pe cei ce sunt bărbaţi tari şi ale căror suflete s-au aprins cu râvnă lui Hristos".
Deci au început a bate mult pe Sfântul Aitala, iar domnul, mirându-se, grăia către ai săi: "Ce este aceasta, că toţi creştinii nu iau în seamă viaţa aceasta iar moartea o doresc ca pe o viaţă fericită?" Şi cei ce stăteau înaintea lui au zis: "Au de la părinţii lor o învăţătură dată, care zice că este o altă lume, mai bună decât aceasta; şi ei, crezând învăţăturii aceleia, nu iau în seamă această lume, nădăjduind spre cea mai bună. Deci, pentru aceea, cu a lor voie îşi aleg moartea". Astfel stând domnul de vorbă cu ai săi multe ceasuri, Sfântul în acea vreme căpăta răni fără număr.
După aceea, domnul arătându-se ca şi cum ar fi milostiv, a poruncit să înceteze a-l mai bate şi a zis către Sfântul: "Supune-te voinţei împăratului şi vei fi sănătos, căci sunt la noi doctori care pot vindeca degrabă toate rănile!" Sfântul a răspuns: "Chiar de aţi fi putut cu un cuvânt să mă vindecaţi de răni, tot nu m-aş fi supus fărădelegii voastre". Iar domnul a zis: "Ispitindu-te am zis acestea, căci, chiar de te-ai fi supus, cu neputinţă îţi este a fi sănătos după nişte răni ca acestea atât de mari, care numai cu moartea se tămăduiesc. Deci, fii spre pildă tuturor creştinilor, ca să nu mai îndrăznească a se împotrivi voinţei împăratului şi să necinstească pe boierii lor".
Sfântul a răspuns: "Judecătorule fărădelege, deşi totdeauna grăieşti minciuni, acum, nevrând, ai spus adevărul, că sunt pildă de bărbăţie şi mărime de suflet tuturor creştinilor. Căci mulţi dintre credincioşi, uitându-se la mine ca la un chip viu şi văzând marea mea pătimire pentru Hristos, se vor umple de râvnă după Domnul Dumnezeul nostru şi vor răbda pentru El nişte chinuri ca acestea".
Domnul, mirându-se de răbdarea şi bărbăţia lui, căutând spre un prieten al său iubit, care stătea înainte, cu numele Adesh, şi care era din cetatea ce se numea Avril, a zis către dânsul: "Pe aceşti doi creştini, pe Iosif şi pe Aitala, să-i iei în cetatea ta şi fă ca ei să fie ucişi cu pietre de creştini. Căci pentru aceea n-am voit să-i tai cu sabia, pentru ca învăţătorii creştini să-şi primească sfârşitul din mâinile creştinilor".
Iar Adesh i-a pus pe ei pe dobitoace, ca pe nişte snopi sau lemne neînsufleţite, căci nu puteau nici să umble, nici să şadă, fiindcă mădularele lor erau slăbite de chinurile cele fără de număr şi s-a dus cu dânşii către cetatea sa. Dar pe cale, când era nevoie de a se odihni sau de a înnopta, atunci îi lua de pe dobitoace ca pe nişte trupuri moarte şi îi punea pe pământ, căci nu puteau să-şi mişte nici mâinile, nici picioarele, fiind zdrobiţi în bătăi. Şi dacă cineva de milă ar fi voit a le da lor mâncare sau puţină apă, trebuia să le pună cu mâna în gură. Apoi iarăşi ridicându-i pe ei de la pământ, îi punea pe dobitoace şi, legându-i, îi ducea ca pe nişte morţi.
Deci ajungând la cetatea Arvil, i-a aruncat într-o temniţă necurată şi nu lăsa pe nimeni dintre creştini să meargă la dânşii şi să aibă vreo purtare de grijă pentru ei. Aşa că putreziseră rănile foarte tare şi curgea dintr-însele sânge şi nu era cine să li le lege, sau să-i întoarcă pe altă parte sau să le potolească setea cu vreun pahar de apă rece. Aşa pătimeau sfinţii pentru Dumnezeu.
Pe atunci era în cetatea aceea o femeie credincioasă şi sfântă, pe numele Sinandulia, care-i hrănea în taină pe cei ce pătimeau pentru Hristos în temniţe. Aceea, aflând despre Iosif şi Aitala, cum că sunt în temniţă, a venit cu slugile sale noaptea şi, dând mult aur paznicilor, a intrat în temniţă şi i-a aflat pe sfinţi vii, negrăind nimic, numai suflând încă puţin. Deci a rugat pe străjeri ca să-i dea voie să-i ia puţină vreme în casa sa, făgăduind că mai înainte de a se face ziuă să-i aducă iarăşi în temniţă. Straja i-a dat voie, iar ea, luându-i pe dânşii, i-a dus în casa sa care nu era departe de temniţa aceea şi, punându-i pe pat, le-a spălat rănile şi le-a şters sângele cu o pânză curată, pe când trupul său şi l-a uns cu sângele lor; le-a uns apoi trupurile cu mir de mare preţ şi le-a legat rănile de la mâinile şi picioarele cele zdrobite şi plângea pentru dânşii.
Uşurându-se puţin durerea lor, Iosif şi-a venit în fire şi, privind la femeia aceea credincioasă care plângea şi se tânguia lângă el cu amar, a început a grăi către dânsa: "Facerea ta de bine pe care ne-ai arătat-o nouă, o, sfânta femeie, este bineprimită la Dumnezeu şi nouă, celor ce pătimim pentru Dânsul. Dar a te tângui cu aşa amar pentru noi nu este cu cuviinţă, căci este departe această tânguire de credinţa noastră şi de nădejdea cea adevărată şi creştinească". Iar femeia a răspuns: "Eu mă bucur că Hristos v-a dat vouă atâta bărbăţie încât răbdaţi chinurile cele mai cumplite; dar şi mai mult m-aş fi bucurat dacă v-aş fi văzut săvârşind pătimirea până la sfârşit; a plânge este omeneşte, pornind din milă". Sfântul Iosif a zis către dânsa: "Însă nu se cuvine să plângi pentru noi, căci ştii că toate necazurile pe care le suferim pentru Hristos mijlocesc veşnica veselie". Apoi, începând a se lumina de ziuă, îndată sfinţii au fost aduşi în temniţă.
Trecând şase luni, sfinţilor li se tămăduiră puţin rănile şi puteau să stea pe picioare şi să umble puţin; şi numai mâinile Sfântului Aitala erau ca nişte moaşte. Atunci Adesh, cel ce-i luase de la Ardasabor spre ucidere, a fost scos din stăpânirea sa, iar în locul lui a venit alt judecător, mai cumplit decât cel dintâi, cu numele Zvrot. Pe acesta, când a intrat în cetate, şi pe când se aduceau jertfe în capiştea zeului lor, adică cel al focului, popii l-au vestit despre Sfinţii mucenici Iosif şi Aitala, zicând: "Sunt în temniţă doi învăţători creştini, care au fost chinuiţi mai înainte de Ardasabor, iar după aceea au fost aduşi aici, ca să fie ucişi cu pietre de către creştini. Dar de vreme ce nu puteau să umble din cauza rănilor, nu i-am scos spre ucidere, ci am aşteptat să se tămăduiască, sperând să-i înduplecăm către a noastră credinţă.
Judecătorul, auzind aceasta, îndată a poruncit să-i aducă înaintea sa şi, vorbind mult cu dânşii, cu îmbunări şi cu îngroziri îi silea să se închine focului şi să guste din jertfe. Dar, văzând că nu sporeşte nimic cu acestea, a poruncit mai întâi să-l spânzure gol pe Sfântul Iosif, cu capul în jos, şi să-l bată cu vine de bou. Şi, fiind bătut tare, rănile ce se tămăduiseră puţin, iarăşi s-au înnoit şi sângele curgea ca dintr-un izvor. Iar unul dintre vrăjitorii ce stăteau acolo s-a apropiat de sfânt şi i-a zis cu blândeţe: "Omule, dacă te ruşinezi de popor a intra înaintea tuturor în capiştea zeului nostru şi a jertfi cu noi, apoi făgăduieşte în taină a face aceasta, şi vei fi slobod de chinuri". Dar Sfântul a strigat cu mare glas: "Depărtaţi-vă de la mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea, că a auzit Domnul rugăciunea mea". Şi a fost bătut trei ceasuri; după aceea, chinuitorul a poruncit ca, dezlegându-l, să-l ducă în temniţă, căci iarăşi nu putea merge pe picioare, din cauza rănilor ce i se înnoiseră.
Sfântul Iosif fiind dezlegat şi dus la temniţă, în locul lui au spânzurat pe Sfântul Aitala, care, asemenea, a fost bătut îndelung, fără cruţare. Iar el neîncetat striga: "Sunt creştin!" Apoi, dezlegându-l şi pe Sfântul Aitala, au spânzurat în locul lui pe un om oarecare ce era de credinţa cea rătăcită a maniheilor, care, de asemenea, mărturisea înaintea tuturor credinţa cea nedreaptă şi defăima pe perşi pentru păgânătatea lor. Deci, spânzurându-l şi pe acela, au început a-l bate; iar el răbda la început bătăile dar, când au început a-l bate mai aspru, a strigat cu glas tare, blestemând pe manihei şi, lepădându-se de credinţa lui, a făgăduit că se va închina zeilor persani.
Sfântul Aitala fiind acolo şi auzind acestea, îl batjocorea pe el şi zicea: "Abia ai gustat chinul, şi te-ai lepădat de credinţa maniheică. Bine este cuvântat Hristos, Dumnezeul nostru, Care ne întăreşte pe noi în toate chinurile cele cumplite şi ne învredniceşte să fim nebiruiţi şi neclintiţi întru dreapta noastră credinţă".
Acestea auzindu-le judecătorul, s-a mâniat asupra Sfântului şi a poruncit ca iarăşi să-l bată cu nuiele de trandafir ghimpoase. Şi atât de mult a fost bătut, încât se părea că a murit şi, ducându- l afară, l-au aşezat ca pe un mort. Iar unul din vrăjitori văzând trupul gol zăcând, din firea lui aplecat spre milă, l-a acoperit cu pânza curată; care lucru, văzând unii din prietenii lui, i-au spus judecătorului; şi, prinzându-l pe acela, l-au bătut fără milă. Astfel i-au răsplătit lui cei nemilostivi pentru mila ce avusese. Iar pe Sfântul Aitala, simţindu-l că încă mai suflă, târându-l de picioare, l-au dus în temniţă.
După câtăva vreme, iarăşi au fost aduşi sfinţii din temniţă înaintea judecătorului, care le-a zis: "Miluiţi-vă, oameni, gustaţi din sângele jertfelor şi veţi fi slobozi de chinuri!" Iar ei, într-un glas, au zis: "Nu se cuvine omului să bea sânge; numai câinilor ce sunt mâncători de mortăciuni! Dar tu, de vreme ce, deşi eşti om cu firea, eşti câine cu năravul, lătrând asupra lui Dumnezeu Cel ce te-a zidit pe tine, poţi bea sânge ca un câine şi te satură de el!"
Judecătorul mâniindu-se, iarăşi a poruncit să-i bată. Însă cei ce-i stăteau înainte, umilindu-se, au zis: "Măcar din jertfele cele fierte gustaţi, în loc de sânge, ca să vă sloboziţi din chinuri". Sfinţii au răspuns: "Nu ni se cuvine nouă a spurca cu ceva credinţa noastră cea fără de prihană". După aceasta, judecătorul cu sfetnicii săi au rostit asupra lor răspunsul cel mai de pe urmă: să fie ucişi cu pietre de către creştini.
Sfântul Iosif a zis: "Voiesc a spune ceva în taină judecătorului". Şi îndată a alergat către dânsul judecătorul, crezând că are să se învoiască la păgânătatea lor. Deci slugile, l-au ridicat de la pământ şi judecătorul s-a plecat către dânsul. Iar Sfântul, umplându-se de mâhnire, l-a scuipat în faţă, zicând: "O, fără de ruşine şi fără de omenie eşti; nu te ruşinezi a năvăli aşa cumplit asupra firii omeneşti şi a-ţi revărsa minia asupra celor ce abia mai suflă?"
Atunci judecătorul, ruşinat, s-a întors la locul său şi a trimis îndată mulţime de slugi prin casele creştinilor să-i aducă cu sila la divan, ca să-l ucidă cu pietre pe Sfântul Iosif. Apoi, ducându-l pe el puţin mai departe de divan, la loc mai larg, au săpat o groapă şi l-au pus într-însa, căci nu putea să stea. După aceea, i-au legat mâinile la spate şi i-au aşezat pe creştini de jur împrejur, cu sila punându-le pietre în mâini şi poruncindu-le să arunce cu ele asupra Sfântului şi să-l ucidă, ceea ce au şi făcut, chiar fără voie.
Tot atunci a fost adusă şi fericită Sinandulia şi, silită fiind să arunce cu pietre asupra Sfântului, ea a strigat: "Din veac nu s-a auzit aşa ceva, ca să silească cineva pe femeie să-şi ridice mâna asupra bărbaţilor celor sfinţi, precum faceţi voi, care în loc să vă luptaţi împotriva vrăjmaşilor, aţi pornit război împotriva noastră, iar patria care este în pace o umpleţi de sânge şi de crime". Dar paginii au bătut o ţepuşă într-o trestie lungă şi i-au dat-o ca să împungă cu ea de departe pe sfânt. Însă ea a zis: "Mai bine mi-aş înfinge mie această suliţă în inimă, decât să mă ating de sfântul şi nevinovatul lui trup".
Deci, au aruncat împrejurul Sfântului mulţime de pietre, încât numai capul i se vedea. Iar unul dintre păgâni, ridicând un pietroi, l-a înălţat deasupra Sfântului şi l-a lovit cu el în cap, încât i l-a zdrobit; şi astfel bunul nevoitor şi-a dat duhul în mâinile Domnului.
Apoi a pus străji să păzească trupul Sfântului Mucenic ca pe o comoară, ca să nu fie furat de cei credincioşi. Iar în a patra zi a fost un cutremur mare şi tunete şi fulgere; apoi, cazând foc din cer, i-a ars pe străjeri şi pietrele s-au risipit ca praful. După aceea, încetând cutremurul, tunetele şi fulgerele, a venit poporul la locul unde era trupul Sfântului împroşcat cu pietre şi a aflat pietrele risipite, iar trupul Sfântului nu l-au mai găsit, căci Domnul, cu judecăţile Sale, l-a dus în loc neştiut.
Așezarea moaștelor Sf M Mc Gheorghe în Lida
Cei ce-l iubeau pe Sfântului Mare Mucenic Gheorghe i-au zidit o biserică mare și frumoasă în Lida. Apoi, ridicând mult pătimitul și sfântul trup al mucenicului, din locul cel neînsemnat în care zăcea, și aducându-l în acea cetate, au pus la iveală pe cel vrednic de multă lumină și de mai multă arătare.
Slăvitul Gheorghe, marele mărturisitor al lui Hristos, s-a născut pe vremea lui Dioclețian, din tată capadocian și maică palestiniancă. Și dobândind creștere minunată, având fire bună și rădăcină cinstită și sfânta - căci părinții lui din vechi strămoși erau cu ales neam și cu bună credință -, s-a făcut prea viteaz și strălucit în războaie. Pentru acest lucru a fost cinstit de Dioclețian ca tribun vestit, cu rangul de numerie, încă pe când era tânăr; după aceea, pentru bărbăția lui cea covârșitoare, a fost înaintat comit, tăinuindu-se până atunci și necunoscând nimeni că era creștin.
Împlinind douăzeci de ani, a rămas orfan de tată, care și-a pierdut viața în luptele dreptei credințe. Iar Sfântul, plecând cu maica sa din Capadocia, a trecut în Palestina, de unde era ea, și unde avea multe lucruri de moștenit. Și fiindcă s-a întâmplat a muri și maica sa în acea vreme, i-a rămas multă avuție, din care, luând avere cu sine destulă, s-a dus la Dioclețian, poftind să ia mai mare stăpânire decât cea dintâi. Dar, văzându-i pe păgâni că au atâta ură asupra creștinilor, a hotărât mai întâi să-și împartă averile sale pe care le avea cu sine la săraci, apoi să declare înaintea lui Dioclețian și la tot sfatul și divanul că este creștin, care lucru l-a și făcut degrabă. Deci, împărțind la săraci averile ce avea și dând libertate robilor săi și făcând așezământ și rânduiala pentru averile rămase în Palestina, în ziua a treia – când se ținea sfatul stăpânitorilor de prin toată împărăția romanilor ca să scoată din mijlocul lor pe creștini –, a venit singur în mijlocul divanului și al sfatului unde se afla Dioclețian.
Propovăduind pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, și-a dat la iveală bună credință. Pentru aceasta, fiind prins, a fost supus la tot felul de chinuri cumplite, căci a fost împuns cu sulița în pântece, a fost pus pe o roată, bătut cu vine de bou de multe ori, aruncat într-o groapă plină cu var; dar fiind păzit nevătămat de toate, prin darul lui Dumnezeu, a atras către credința cea în Hristos pe împărăteasa Alexandra, femeia lui Dioclețian; și, afară de dânsa, a creștinat și pe un oarecare Glicherie și pe altul, cu numele Atanasie. Apoi a înviat pe un om din morți și nenumărată mulțime de oameni a adus la credința lui Hristos, făcând felurite minuni numai cu chemarea Domnului.
Deci, făcând el acestea, a fost închis în temniță după porunca lui Dioclețian și legat cu lanțuri de fier. Dar în acea noapte i s-a arătat în vedenie Hristos, binevestindu-i bunătățile care-l așteaptă pe dânsul. Și, deșteptându-se, a mulțumit lui Dumnezeu și l-a rugat pe păzitorul temniței să dea voie slujitorului obișnuit să vină la dânsul.
Făcând păzitorul temniței după voia lui, a intrat robul său care stătea afară de temniță, și Sfântul i-a arătat scrisorile cele aducătoare aminte ale sale, adică diata (testamentul) pe care o scrisese mai înainte. Robul, văzând pe stăpânul său în legături, închinându-se lui, zăcea jos la pământ plângând. Dar Sfântul, ridicându-l, îl îndemna să fie cu inimă bună. După aceea, i-a spus lui vedenia și i-a poruncit cu tot dinadinsul ca, după moartea sa, să-i ia trupul și diata pe care o făcuse mai înainte de a fi prins și să le ducă în casa patriei sale, care era în Palestina, și să se aibă frică de Dumnezeu. Apoi să nu îndrăznească să nu facă vreuna din câte sunt scrise în diată. Deci, fiindcă el a făgăduit și s-a învoit a face toate câte i-a poruncit, a luat binecuvântare și iertare și s-a dus de la Sfântul.
A doua zi, Sfântul Gheorghe, fiind adus iarăși la cercetare și neplecându-se lui Apolon, ci mai vârtos zdrobind cu rugăciunea și sfărâmând pe idolii care erau în capiște, i s-a tăiat capul. Dar robul său, luând prea cinstit trupul sfântului împreună cu diata lui, s-a dus în Palestina, unde, împreună cu alți creștini, cu multă cinste și evlavie au îngropat sfântul și mucenicescul trup. Apoi a săvârșit, ca un rob recunoscător și mulțumitor, toate câte îi poruncise Sfântul.
După aceasta, n-a trecut multă vreme și a strălucit dreapta credință. Căci, luând domnia împăratul Constantin, de-a pururea pomenitul și marele împărat întocmai cu apostolii, aceia care iubeau dreapta credință au dobândit libertate. Iar cei ce iubeau pe mucenicul, i-au zidit Sfântului o biserică mare și prea frumoasă în Lida. Apoi, ridicând mult pătimitul și sfântul trup al mucenicului, din locul cel neînsemnat în care zăcea, și aducându-l în acea cetate, au pus la iveală pe cel vrednic de multă lumină și de mai multă arătare; și, printr-însul a făcut înnoire bisericii aceleia, care era din nou zidită de dânșii, fiind atunci ziua a treia a lunii noiembrie; iar moaștele lui erau ca niște izvoare de-a pururea curgătoare, cu daruri de minuni celor care se închină lui cu credință.
Astfel preamărește Dumnezeu pe cei ce-L preamăresc pe Dânsul. Deci, de atunci, Biserica lui Dumnezeu a luat obiceiul ca în fiecare an, în aceeași zi, să prăznuiască aducerea moaștelor Sfântului Mucenic, întru slavă și lauda lui Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, și a însuși marelui mărturisitor Gheorghe. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu