7. /12 MARTIE 2023 - MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT
MANSI BARBERIS
Clemansa (Mansi) Barberis-Plăcințeanu (n. 12 martie 1899, Iași - d. 11 octombrie 1986, București) a fost o compozitoare, cântăreață (soprană), violonistă (a cântat sub bagheta lui George Enescu), violistă, profesoară universitară de canto la Conservatoarele din Iași (1934-1950) și București (1951-1956) și la Institutul de Teatru “I. L. Caragiale” din București.
Viața[modificare | modificare sursă]
Mansi Barberis s-a născut în Iași, la 12 martie 1899, fiind fiica inginerului Giuseppe (Iosif) Barberis și a Margueritei Cazaban. Aceasta din urmă era descendenta unei vechi familii franco-italiene împământenite în Moldova, care a dat o seamă de personalități în lumea artistică română, precum actorul Jules Cazaban, scriitorul Alexandru Cazaban, sculptorul Ion Irimescu, compozitoarea Rodica Suțu, etc. Mansi Barberis a fost căsătorită cu doctorul chirurg Gheorghe Plăcințeanu, cu care a avut doi copii: regizoarea Sorana Coroamă-Stanca și chirurgul ortoped Gheorghe (Ginel) Plăcințeanu. Mansi Barberis a decedat în București, la 11 octombrie 1986.
Mansi Barberis a absolvit Conservatorul din Iași în 1922. S-a specializat la Berlin, studiind armonia, contrapunctul, formele muzicale, orchestrația cu Wilhelm Klatte, profesor la Conservatorul Stern și canto cu Lula Misz Gmeiner de la Hochschule. În afară de lecțiile propriu-zise, a luat parte la concerte dirijate de Furtwängler, Kabasta, Siegfried Wagner, Karl Böhm, Bruno Walter. După doi ani de studii la Berlin, Mansi Barberis a plecat la Paris, urmând cursuri la Schola Cantorum, cu Vincent d’Indy (compoziție, dirijat) și la Conservatoire National, cu tenorul Gabriel Paulet (canto), Noël-Gallon (compoziție) și Vanni Marcoux (regie de operă). În perioada interbelică, Mansi Barberis avea să revină periodic la Paris, dar avea să se specializeze și la Viena, luând lecții cu Marck von Neusser (canto) și Joseph Marx (compoziție).
Opera[modificare | modificare sursă]
Dintre compozițiile sale, amintim: sonate pentru pian și vioară; lieduri (ciclurile Destin de poet, pe versuri de Eminescu și Itinerar dacic, pe versurile ginerelui său, Dominic Stanca), coruri; Suita I pastorală pentru orchestră simfonică, în 4 părți (difuzată de Radio Viena, la 16 septembrie 1937, în interpretarea Wiener Symphoniker, dirijată de Max Schönherr); poemul simfonic Viziuni; simfonii; operele Kera Duduca (1963; difuzată la Televiziunea Română, în anii ‘70), Apus de soare (premiera la 30 decembrie 1967, la Opera Română din București), Domnița din depărtări, având la bază La princesse lointaine de Edmond Rostand (premiera în 1976, la Opera din Iași), Căruța cu paiațe (premiera în 1982, la Opera din Iași); muzică de scenă (pentru Neguțătorul din Veneția de Shakespeare, serialul TV Mușatinii, regizat de fiica sa, Sorana Coroamă-Stanca etc.). Membră a Societății Compozitorilor Români (din 1935) și apoi a Uniunii Compozitorilor din România. Laureată a Premiului George Enescu (1925, 1934, 1941) și distinsă cu Ordinul Meritul Cultural (1969). Lucrările sale au fost interpretate în Italia, Elveția, Olanda, Germania, Marea Britanie. A publicat volumul de amintiri „Din zori până în amurg” (convorbiri cu Melania Munteanu), care a fost tradus, mai târziu și în limba italiană, prin grija strănepotului Vlad Coroamă.
O selecție a compozițiilor ei include:
- Itinerar dacic (1976) pe versuri de Dominic Stancu
- Destin de poet (1981) pe versuri de Mihai Eminescu
- Kera Duduca (1963) opera
- Apus de soare (Sunset) (1961) opera
- Rondelurile rozelor (1982) pe versuri de Alexandru Macedonski[1]
Mansi Barberis (1899-1986): "Poema concertante" for violin and orchestra (1953)
.svg){kind=small}
Sir Yehudi Menuhin (n. ,[1][2][3][4] New York City, New York, SUA[13][14][15] – d. ,[1][3][4][16] Berlin, Germania[17][15]) a fost un celebru violonist și dirijor american, descendent al unei familii de evrei emigrați din Rusia. Pe lângă cetățenia americană, a dobândit ulterior și cetățenie elvețiană (1970) și britanică (1985), fiind înnobilat în Marea Britanie cu titlul de Lord Menuhin of Stoke d'Abernon. Sir Yehudi Menuhin a avut una din cele mai lungi și prestigioase cariere muzicale ale secolului al XX-lea.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Yehudi Menuhin s-a născut la New York dintr-o familie de evrei lituanieni. Tânărul Menuhin a luat primele lecții de vioară la vârsta de cinci ani cu Sigmund Anker la San Francisco și apoi cu Louis Persinger.
Pasiunea pentru personalitatea lui George Enescu apare în 1924, cu prilejul concertului pe care violonistul român îl oferea publicului din San Francisco. George Enescu acceptă să-i dea lecții de vioară, dându-i astfel ocazia să vină în 1927 și în România, la vila Luminiș, locuința din Sinaia a lui Enescu, lectiile fiind determinante pentru cariera sa de solist.[20] O prietenie profundă i-a legat pe cei doi până la moartea lui Enescu, în 1955, Menuhin considerându-l cel mai important maestru al său, precum a mărturisit într-un interviu dat spre finalul vietii lui.[21] În 1927 familia s-a mutat la Paris iar Enescu i-a cerut lui Paul Paray, dirijor și președintele Concertelor Lamoureux, să-l audieze, ocazie pentru Yehudi Menuhin de a impresiona cu Simfonia spaniolă de Eduard Lalo, fiind apoi invitat de acesta să cânte în fața publicului parizian cu orchestra Lamoureux, la doar 10 ani.
După doi ani de formare muzicală cu George Enescu, a continuat studiul cu Adolf Busch la Basel, în Elveția, cu care face și prima sa înregistrare în 1928.
În 1930, familia Menuhin s-a mutat la Ville-d'Avray și a rămas acolo timp de cinci ani, simpatizând cu familia lui Boris Vian, vecini fiind. Din acea perioadă datează și fotografia în care cei doi joacă șah.
Activitate[modificare | modificare sursă]
În timpul celui de-al doilea război mondial, Menuhin se alătură armatei americane pentru a sprijini moralul forțelor aliate, dând sute de concerte.
Interesul său pentru muzica compozitorului ungar Béla Bartók l-a determinat pe acesta să-i dedice o lucrare, Sonata pentru vioara solo, care a fost finalizată în 1943 și interpretată în prima auditie de Menuhin la New York în 1944. A fost anul în care s-a îndrăgostit de o dansatoare engleză, Diana Gould cu care și-a petrecut apoi tot restul vietii.
Un eveniment excepțional a fost vizita lui Yehudi Menuhin la București în 1946. Venise să-l vadă pe profesorul său George Enescu și reîntâlnirea a prilejuit o serie de concerte simfonice și de cameră. La prima ediție a Festivalului Enescu din 1958, Menuhin a cântat cu David Oistrah Dublul Concert pentru vioară de J.S.Bach.
Se întoarce în 1947 în Germania pentru a susține concerte cu Filarmonica din Berlin sub conducerea lui Wilhelm Furtwängler din dorința de a reablita după război, muzica și spiritul german.
În 1952 a fost invitat de Jawaharlal Nehru în India, descoperind astfel spiritualitatea yoghină. În calitate de președinte al cercului muzical asiatic CMA (Asian Music Circle), a organizat prima performanță occidentală a muzicienilor clasici indieni Ravi Shankar, Ali Akbar Khan, precum și primele concerte ale lui Vilayat Khan în Marea Britanie.
Yehudi Menuhin și-a făcut debutul ca și dirijor în Elvetia, la Dallas (1942), apoi a dirijat la Gstaad (1956) și la Bath, în Anglia (1959) unde a fost și o vreme director artistic.
În 1962 a fondat la Cobham în Surrey, Anglia orchestra care-i poartă numele iar trei ani mai târziu e decorat onorific cu Ordinul Imperiului Britanic.
Menuhin a avut de asemenea, o lungă asociere cu Ravi Shankar începând cu anul 1966, participând la Festivalul de la Bath și înregistrând împreună albumul West Meets Est, câstigător al premiilor Grammy Award în 1967.[22]
În 1969 a venit împreună cu orchestra Menuhin Festival Orchestra din Bath la Timișoara, înregistrând în sala nouă a Școlii de Muzică (proiectată de arhitectul timișorean Hans Fackelmann), pentru emisiunile muzicale ale Radioteleviziunii. Jurnalistul Lucian Bureriu își amintește de elogiul adus de muzician sălii Școlii de Muzică pe care, din politețe, a clasat-o drept sala cu cea mai bună acustică din Europa.[23]
Muzicianul s-a implicat în fondarea Școlii de muzică Yehudi Menuhin din Surrey, o școală internat pentru copiii recrutați din întreaga lume, precum și a Fundației The International Menuhin Music Academy (IMMA)[24] din Gstaad, Elveția care are ca obiectiv principal încurajarea tinerilor artiști talentați.
În 1981, Menuhin a fost numit dirijor al Orchestrei Filarmonice regale din Londra.
În 1983 a înființat în sudul Angliei Concursul international pentru tineri violonisti sub 22 de ani. Corina Belcea, elevă a Școlii de muzică din Timișoara, a participat de exemplu la acest concurs în 1991, urmând apoi Școala Menuhin din Surrey, Conservatorul Regal din capitala Angliei. stabilindu-se acolo și formând un cvartet propriu de renume internațional.[25]
În 1993, Yehudi Menuhin a avut privilegiul de a fi înnobilat de către Regina Regatului Unit cu titlul de Lord Menuhin of Stoke d'Abernon.
În 1995 a plecat în Africa de Sud pentru a susține concerte cu ocazia eliberârii lui Nelson Mandela, dirijând oratoriul Messiah de Händel.
Muzicianul a fost de asemenea pasionat de artă, politică, psihologie și filozofie, fiind deseori implicat în apărarea cauzelor umanitare, ecologice și ale drepturilor omului. Timp de șase ani a prezidat Consiliul muzical internațional UNESCO (1969-1975), multiplicând eforturile umanitare și ajutând la colaborarea între muzicieni. A apărat cauza diverșilor artiști și intelectuali persecutați de regimurile totalitare, cum ar fi în cazul violoncelistului rus Mstislav Rostropovitch, a scriitorului dizident rus, Aleksandr Soljenițîn sau al pianistului argentinian, Miguel Ángel Estrella.
Yehudi Menuhin a lansat MUS-E19 în 1994, un program european de educație în domeniul artelor, care se derulează și astăzi în mai multe țări europene și vizează dezvoltarea creativității copiilor, prevenind astfel violența și rasismul.
În timpul carierei sale, Menuhin a cântat la mai multe instrumente de înaltă calitate cum ar fi vioara 1714 Soil Stradivari, în opinia specialiștilor aceasta având cel mai bun sunet între instrumentele celebre care au trecut prin mâna sa, adică Lord Wilton Guarnerius din 1742, Giovanni Bussetto din 1680, Giovanni Grancino din 1695, Guarneri filius Andrea 1703, Stradivarius, Prince Khevenhüller 1733, sau Guarneri del Gesù 1739.
Cinstirea memoriei lui Yehudi Menuhin[modificare | modificare sursă]
- Strada pe care se află Vila Luminiș (Casa Memorială George Enescu) din Sinaia îi poartă numele: Strada Yehudi Menuhin.
- Inaugurarea în 2019 a Promenadei Yehudi Menuhin la Paris, în fața clădirei UNESCO unde a activat între 1969-1975.[26]
Yehudi Menuhin plays Beethoven violin concerto
George Nicolescu (n. 12 martie 1950, Ploiești, România) este un muzician român orb.[1]
Biografie[modificare | modificare sursă]
Născut în Ploiești, Nicolescu are patru surori. A făcut Școala din București pentru pacienții cu ambliopie (1957-1959), apoi gimnaziul și liceul (1960-1968) la Școala Pentru Orbi din Cluj (1968–1972). Debutul său muzical a fost în 1970, când acesta a câștigat premiul întâi la festivalul „Tinerețe pe portativ”. Câțiva ani mai târziu, compozitorul George Grigoriu a început să-l influențeze, iar cei doi au început să colaboreze. În 1973, a fost lansat primul său șlagăr, „Eternitate”.
În 1972, el a fost admis la Universitatea din București de limbi romanice, secțiunea română-franceză, absolvind în anul 1976. Din aprilie 1977 a început să predea franceză la Liceul Special pentru Deficienți de Vedere din Buzău, unde a rămas până în 1985. În acel an, el a fost angajat ca solist vocal la Casa Tineretului din Buzău. A repurtat succese notabile activând în Cenaclul Flacăra cu "Foaie verde, spic de pâine", "Ordinea de zi", "Eternitate" și alte melodii care l-au așezat în topul muzicienilor vremii. După Revoluția de la 1989, el a fost angajat, pentru câteva luni (martie-noiembrie 1990), ca solist la trupa „Optimiștii”.
El s-a pensionat în 1992, luând parte la diferite show-uri și cântări în restaurante. În toamna anului 2002, la zece ani după pensionare, Nicolescu a revenit în topurile muzicale românești datorită unui duet cu trupa UNU'. Hitul era numit „Cântec pentru sănătatea ierbii”. De asemenea, el mai cântă cu Jorge melodia „Îndrăgostit”. În luna decembrie a anului 2007, apare albumul „Muzică ușoară...lăutărească”, în care cântă împreună cu muzicieni celebri ca Dan Spătaru, Mirabela Dauer, Gabriel Dorobanțu și Corina Chiriac.
Cea mai nouă melodie a sa e lansată în anul 2012, „Viața-i de vină”, împreună cu Shift [2]
Discografie[modificare | modificare sursă]
- Și cântau mandolinele (1974)
- Ordinea de zi (1984)
- Prefă-te inimă în stea (1989)
- Unu feat. George Nicolescu - Mai avem nevoie și de iarbă (2002)
- Muzică ușoara...lăutărească (2007)
- Shift feat. George Nicolescu - Viața-i de vină (2012)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu