7. /20 MARTIE 2023 - POEZIE
| George Topîrceanu | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | [1]  București, România[2] | ||
| Decedat | (51 de ani)[2] Iași, România[2] | ||
| Cauza decesului | cauze naturale (cancer de ficat[*]) | ||
| Părinți | Gheorghe și Paraschiva Topîrceanu | ||
| Căsătorit cu | Victoria Iuga | ||
| Copii | un fiu unic, Gheorghe | ||
| Naționalitate |  român | ||
| Cetățenie | România | ||
| Ocupație | poet, prozator, memorialist și publicist, | ||
| Limbi vorbite | limba română[3] | ||
| Activitatea literară | |||
| Specie literară | satiră, poezie lirică-satirică, proză satirică, publicistică | ||
| Operă de debut | 1909 - Răspunsul micilor funcționari, replică parodică la Caleidoscopul lui A. Mirea | ||
| |||
| Semnătură | |||
 | |||
Modifică date / text  | |||
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
George Topîrceanu (n. ,[1] București, România[2] – d. ,[2] Iași, România[2]) a fost un poet, prozator, memorialist, publicist și traducător român, membru corespondent al Academiei Române din 1936.
Date biografice[modificare | modificare sursă]
George Topîrceanu s-a născut în București la data de 20 martie 1886[4], ca fiu al cojocarului Gheorghe Topîrceanu și al Paraschivei, țesătoare de covoare la azilul „Doamna Elena", amândoi originari din părțile Sibiului.
Începe școala primară la București intre anii 1893 - 1895 și o continuă pe valea Topologului, la Șuici, județul Argeș, unde părinții se stabilesc o vreme. Revine la București și se înscrie la liceul Matei Basarab până în clasa a IV-a[5], apoi la Sf. Sava (1898 - 1906). După absolvire intră funcționar la Casa Bisericii, apoi, ca profesor suplinitor, cu pauze de șomaj și de viață boemă. În paralel, se înscrie la Facultatea de Drept (1906), pe care o părăsește pentru cea de Litere, fără a termina studiile.[6].
Prima încercare literară datează din timpul școlii primare și este primită cu răceală de colegul mituit cu „o peniță și doi nasturi” pentru a-i folosi de public [7].
Debutează încă din liceu, la 19 ani, publicând primele încercări, sub pseudonimul „G. Top” la revista umoristică Belgia Orientului (1904); a publicat și la alte reviste: Duminica, Spiruharetul, Revista noastră, Revista ilustrată, Sămănătorul, Neamul românesc literar, Ramuri, Viața socială a lui Nicolae D. Cocea. În 1909 publică în Viața românească parodia Răspunsul micilor funcționari, ca o replică la Caleidoscopul (1908) lui A. Mirea (pseudonim al lui Ștefan Octavian Iosif și Dimitrie Anghel), prin care se face remarcat în lumea literară. Garabet Ibrăileanu (cu care întreține o interesantă corespondență), îl cheamă la Iași (1911), ca subsecretar de redacție la Viața românească (Topîrceanu: conferința „Cum am devenit ieșean"[8]).
Odată cu stabilirea la Iași, activitatea la Viața românească și influența lui Ibrăileanu, Topîrceanu abandonează faza adolescentină a creației sale, cu romantismul desuet, sentimentalizarea excesivă și tendințele vădite spre filozofarea retorică, pornind spre noi orizonturi poetice. La despărțirea de adolescență invocă clemența criticii postume:
- „O, indulgentă Critică postumă,
- Să nu le-nțepi cu vârful unui ac,
- Că, rând pe rând, baloanele de spumă
- În lacrimi grele iarăși se prefac. (Topîrceanu: Prefață).
Subsecretar, apoi secretar de redacție la Viața românească, aflată sub influența lui Ibrăileanu, Topîrceanu cunoaște și colaborează cu scriitori de frunte, precum Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu, grupare aflată în luptă polemică cu sămănătorismul lui Nicolae Iorga sau cu modernismul estetizant și importat de la Sburătorul lui Eugen Lovinescu. Din această perioadă din ajunul Primului Război Mondial datează parodiile după Ion Minulescu, Nicolae Davidescu - promotori ai simbolismului și ai modernismului - sau după Dimitrie Bolintineanu și Mircea Dem. Rădulescu, cu retorismul lor patriotard-sforăitor și idilismul desuet[9].
Între 1912 - 1913, împreună cu Mihail Sevastos, publică revista Teatrul.
În 1912 se căsătorește cu învățătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu unic, Gheorghe, dar căsnicia se va destrăma. Ulterior, se va înfiripa o poveste de dragoste discretă între el și poeta Otilia Cazimir.
În 1916 debutează editorial cu două volume: Balade vesele și Parodii originale.
La Iași încearcă să-și termine studiile de filozofie dar este mobilizat și participă la campania din Bulgaria, apoi la Primul Război Mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916). Rămâne în captivitate până în 1918. Experiența celor două campanii și a prizonieratului va fi evocată în proza sa, Amintiri din luptele de la Turtucaia (București, 1918), În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare, (Iași, 1920) și Pirin-Planina, epizoduri tragice și comice din captivitate (București, 1936).
Întors la Iași, redactează împreună cu Sadoveanu revista Însemnări literare, până la reapariția Vieții românești (1920), al cărei prim-redactor va fi. Prietenia cu Sadoveanu se reflectă și în Povestirile vânătorești, în care tovarășul de pușcă și de undiță este numit de Sadoveanu „prietenul meu, poetul”[10].
Volumele sale (Balade vesele și triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă, Pirin-Planina) se bucură de succes de public și de presă, în special poezia, pentru care obține în 1926 Premiul Național de Poezie.
În anul 1934 începe în Revista Fundațiilor Regale publicarea romanului satiric Minunile Sfîntului Sisoe (neterminat, publicat postum în 1938).
În 1936 este ales Membru corespondent al Academiei. Deși bolnav de cancer la ficat, întemeiază împreună cu Sadoveanu și Grigore T. Popa revista „Însemnări ieșene” ca un ultim efort creator.
Primăvara lui 1937 îl prinde la Viena, într-un sanatoriu, de unde trimite ziarului Adevărul literar (23 mai 1937) un pamflet de solidarizare cu Sadoveanu, care fusese greu atacat în presa vremii și de protest față de huliganismul care lua amploare în presa română. Articolul acesta a fost publicat postum.
Poetul a murit într-o vineri, 7 mai 1937, la ora 13:30, în casa lui Demostene Botez, la Iași.[11]
Topîrceanu și critica literară[modificare | modificare sursă]
Este frapantă discrepanța dintre entuziasmul unanim cu care a fost primită opera lui Topîrceanu și poziția rece și denigrantă a criticilor vremii.
„ Dacă la vreo șezătoare literară apărea pe scenă Topîrceanu, sala izbucnea spontan în aplauze. Dar nu în aplauze reci, care manifestă o admirație cerebrală, ci un joc zglobiu al mâinilor, mărturie de mulțumire și plăcere...(Demostene Botez)”
Eugen Lovinescu, pornind de la premisa că umorul nu poate genera „marea poezie”, a redus Baladele și Parodiile la superficiale tablouri de natură, la ușoare strofe de spirit al unui „autor de cronici rimate”, „un reprezentant al democrației literare”. Această causticitate era alimentată de aversiunea lui Topîrceanu pentru modernism, în special simbolismul, curentul decadent cel mai activ de la începutul secolului XX[12], dar - posibil - și de relațiile tensionate dintre Lovinescu și Ibrăileanu, care l-a sprijinit pe Topîrceanu.
Evoluând de la sentimentalismul epigonic al începuturilor către o poezie impregnată de un umor parodic, autoironie și ușoară melancolie, Topîrceanu este o voce distinctă în poezia românească. Ironizând contrafacerea, poncifele poetice, moda "modernistă", el cultivă cu fantezie tradiții mai vechi ale lirismului românesc, situându-se în prelungirea unor filoane din George Coșbuc, Duiliu Zamfirescu, Dimitrie Anghel stăpân pe o tehnică rafinată a versificației.
- „Iar azi lirismul meu e clar, vezi bine,
- Căci tuturor își dăruie secretul,
- Dar ca să poți citi cândva în mine
- Tu nu-mi cunoști, Zoile, alfabetul.
- Zadarnic dar ne-amestecă vultoarea,
- Noi nu putem urma același țel...
- Și dacă totuși ți-am făcut onoarea
- Acestor aspre stihuri de oțel, —
- Când îmi citești poemele și proza
- Gândește-te la geamul lui Spinoza.”(Topîrceanu: Parodii originale - În loc de prefață, 1916)
Casa memorială „George Topîrceanu” din Nămăești[modificare | modificare sursă]
Casa memorială „George Topîrceanu” din Iași[modificare | modificare sursă]
Casa Memorială „George Topîrceanu” din Iași a aparținut scriitorului Demostene Botez, prieten cu George Topîrceanu. A fost construită la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea. După ce în 1919 a fost sediul redacției revistei Însemnări literare tipărită sub direcția lui Mihail Sadoveanu și George Topîrceanu, (din colectivul de redacție mai făceau parte Garabet Ibrăileanu și Demostene Botez), imobilul este pus la dispoziția lui George Topîrceanu, în anul 1932. Acesta va locui aici până la 7 mai 1937, când, răpus de boala necruțătoare, va trece în neființă la numai 51 de ani și va fi înmormântat la cimitirul „Eternitatea” din Iași. Casa a fost donată în anul 1983 de proprietarii Teodor Neagu și Adrian Vulpe, Complexului Muzeal Iași. A fost renovată, și la 22 iunie 1985 a fost inaugurat acest obiectiv al Muzeului Literaturii Române Iași, cu un an înainte de sărbătorirea de către UNESCO a 100 de ani de la nașterea poetului.[13]
Casa Memorială „George Topîrceanu” a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Iași din anul 2004, având codul de clasificare IS-IV-m-B-04359.[14]
Opere[modificare | modificare sursă]
- Balade vesele și triste, București (1916).
- Parodii originale, București (1916).
- Amintiri din luptele de la Turtucaia, București (1918).
- Strofe alese. Balade vesele și triste, Iași (1920).
- În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare, Iași (1920).
- Migdale amare, București (1928).
- Scrisori fără adresă, proză umoristică și pesimistă, București (1930).
- Pirin-Planina. Epizoduri tragice și comice din captivitate, București (1936).
- Minunile Sfîntului Sisoe, roman satiric neterminat, publicat postum (1938).
Traduceri
- William Shakespeare, Visul unei nopți de vară, Editura Viața Românească, Iași, 1921.
Prezență în antologii[modificare | modificare sursă]
- Testament - Antologie de Poezie Română Modernă / Testament - Anthology of Modern Romanian Verse - ediția a doua (versiune bilingvă română/engleză) - antologator și traducător Daniel Ioniță, cu Eva Foster, Rochelle Bews, și Prof. Dr. Daniel Reynaud - Editura Minerva, Ianuarie 2015. ISBN 978-973-21-1006-5
Filatelie[modificare | modificare sursă]
În 1986, la un secol de la nașterea lui George Topîrceanu, serviciile poștale ale României au pus în circulație o marcă poștală cu valoarea nominală de 1 leu, care reprezintă portretul poetului.
I
S-au ivit pe rând în soare,
Jos, la capătul potecii,
Turma albă de mioare,
Noatinele şi berbecii.
Sunet de tălăngi se-ngână.
Sub poiana din Fruntarii,
Zăboveşte-n deal la stână
Baciul Toma cu măgarii.
El se pleacă din cărare
Şi tot leagă şi dezleagă,
Cumpăneşte pe samare
O gospodărie-ntreagă:
Maldăr de tărhaturi grele
Cu desagi, căldări şi pături,
Că de-abia pot sta sub ele
Doi măgari voinici alături.
Gata!... Baciul stă pe gânduri,
Peste frunte mâna-şi duce.
Se ridică-n două rânduri
Şi domol îşi face cruce.
Apoi cată lung spre creste
Şi spre ţarcurile goale...
Şi convoiul, fără veste,
A pornit încet la vale.
*
Cerul şi-a schimbat veşmântul.
Ploaia parcă stă să-nceapă.
Printre brazi coboară vântul
Ca un foşnet lung de apă.
Adâncit în gânduri multe
Baciul stă şi nu-şi dă seamă
C-a rămas în loc s-asculte...
După el, călcând cu teamă,
Merg tăcuţii lui prieteni
Prin sălbatice pripoare,
Pe sub poale verzi de cetini,
Pe potecă fără soare,
Ori străbat în pas alene
Luminişuri fără flori,
Singuratice poiene
Cu mesteceni visători...
Rar trezesc în a lor cale
Câte-o piatră sub copită.
Iar când drumul se prăvale
Jos, la coastă povârnită,
Calcă baciul ca pe gratii
Şi-i struneşte blând cu gura:
- Cătinel, feciorii tatii,
Ca să n-o pornim de-a dura!...
II
Astfel, turmă după turmă
Pleacă toamna de la stâni,
De rămân pustii în urmă
Munţii singuri şi bătrâni.
Astăzi ca şi-odinioară,
Cât s-afundă-n vreme anii,
Ei văzură cum coboară
Pe cărări de plai ciobanii,
Când pe soare, când pe ploaie,
Vreme multă, fără număr,
Cu căciula lor de oaie
Şi cu sarica pe umăr,
A' trecutului vii moaşte
Peste care vremea creşte, -
Culmea verde mi-i cunoaşte,
Stânca sură mi-i iubeşte...
Iar în urma lor, pe sară,
Astăzi ca şi alte dăţi,
Lungă linişte coboară
Peste mari singurătăţi.
Toamna cu-a ei albă frunte
Şi cu galbenii-i conduri
A lăsat argint pe munte
Şi rugină pe păduri.
La răspântii creşte stogul
De foi moarte de curând.
Strigă-n vale Topologul,
Şi-a lui larmă, când şi când,
Ca o voce omenească
Până sus pe culmi tresare,
Preajma mută s-o trezească
Din senina ei visare.
Tot mai jos apoi se lasă
Poala norilor pe munte.
Vin din iarna-ntunecoasă
Zile lungi cu ploi mărunte.
Neguri dese-ncep să cadă,
Se târăsc în jos pe plai.
Pe păduri se strâng grămadă
Falduri albe de buhai.
Brazii stau în nemişcare,
Printre ramuri ploaia pică, -
Nici o creangă nu tresare,
Nici un zbor de păsărică.
Numai ferigele ude,
Putregaiul şi bureţii
Îşi trimit miresme crude
În desimea groasă-a ceţii.
Trunchiuri strâmbe, răsturnate
Scorburile şi buştenii
Cu-a lor cioturi, pe-nserate
Umplu codrii de vedenii.
Sihla neagră se-nfioară.
Speriat, dintr-un hăţiş
Pui sfios de căprioară
A ieşit la luminiş...
Cu blăniţa zgribulită
Stă şi-ascultă nemişcat...
Vremea pare-ncremenită...
Brazii fruntea şi-au plecat,
Spăimântaţi, ca pentru rugă:
Colo-n fundul curmăturii,
Dormitând pe-o buturugă
S-a ivit Muma-Pădurii...
Dar nu-i nimeni să-i zărească
Trupul hâd şi deşirat,
Faţa galbenă de iască,
Nasul - ciot de brad uscat.
Nici nu vede, nici n-aude,
Doar îşi scutură pe-o mână
Părul ei de vreascuri ude,
Fruntea plină de ţărână.
Şi cum stă cu ceaţa-n spate
Istovită lângă trunchi,
Rădăcini şi crengi uscate
Îi atârnă pe genunchi.
Negurile-i sug puterea.
Ochii-i nemişcaţi şi suri
Cheamă noaptea şi tăcerea
Din adâncuri de păduri...
III
Şi se duc pe nesimţite
Nopţi pustii şi zile reci,
Cum s-adună, putrezite,
Frunze moarte pe poteci.
Colo sus, culcat pe-o rână,
Stă Negoiul mohorât
Cu-a lui negură bătrână
Care-i ţine de urât.
Fulgii-ncep apoi să cadă.
Firea-şi doarme somnul ei
Amorţită sub zăpadă...
Iar târziu, la Sfântu-Andrei,
Când cobori de la povarnă
Printre plopi subţiri şi rari,
În senină zi de iarnă
Vezi departe munţii mari
Cum îşi zugrăvesc în soare
Piscuri vinete spre cer,
Povârnişuri sclipitoare,
Brazi împodobiţi de ger,
Atârnând ca nişte salbe
Pe grumajii lor de stânci,
Peste plaiurile albe
Şi prăpăstiile-adânci.
O, e-atât de bine când pe drumuri ninse
Întâlneşti o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!
Sania coboară clinul de pădure.
Fug în urma noastră luminişuri sure
Şi-n singurătatea care ne petrece,
Peste vârf de arbori, asfinţitul rece
Străbătând podoaba crengilor subţiri
Luminează-n aer bolţi de trandafiri.
Dar amurgul palid a-nceput să scadă.
Noaptea, ca un abur, creşte din zăpadă.
Se ivesc departe măguri de hotar,
Într-un loc se face drum pustiu de car,
Şi-o fântână strâmbă pe lumina zării
Pare că sporeşte liniştea-nserării...
Drum de vis! E clipa mutei agonii
Când alaiul Nopţii zboară pe câmpii,
Când singurătatea umbrele-şi arată
Şi departe-n şesuri Ziua alungată
Lângă reci fruntarii alergarea-şi curmă,
Cu ochi mari de spaimă să privească-n urmă,
Să-şi adune-n locul unde-a-ncremenit
Peste sâni de gheaţă părul despletit.
Ca-ntr-o presimţire sufletul ţi-e-nchis.
Unde eşti? Îţi pare că trăieşti un vis...
Treci lăsând în urmă, la răspântii mute,
Umbre solitare şi necunoscute,
Treci ducând o parte din tristeţea lor,
Un suspin, o rugă, un zadarnic dor.
Iar târziu, când taina dimprejur te cheamă
Şi-ţi strecoară-n suflet un fior de teamă,
Singur cu povara cugetului tău
Te cuprind deodată lungi păreri de rău
După-o fericire care întârzie,
După câte n-au fost, dar puteau să fie,
După cele duse pentru totdeauna...
Astfel, cu mirare, te trezeşti când luna
Luminează somnul unei lumi din basme,
Iar omătul umple noaptea de fantasme.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
O, e-atât de bine când pe drumuri ninse
Întâlneşti o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!
Nimeni n-a rămas în stradă.
Norii negri vin grămadă.
Zboară frunzele uscate
În văzduh împrăştiate
Şi salcâmii stau să cadă:
Bate vântul, bate...
A ieşit de la răscruce
O femeie care duce
Un copil de mână... Sună
Porţi izbite de furtună
Şi femeia face cruce:
Fulgeră şi tună.
Dar a norilor năframă
Se sfâşie... Biata mamă,
Cu puterile scăzute,
Vrea copilul să-şi ajute
Şi cu glas pierdut îl cheamă:
- Hai cu mama, iute!
L-a luat acum în braţe.
Ploaia o izbeşte-n faţă.
Bolta parcă-i spartă-n două...
Cu mânuţele-amândouă
El de gâtul ei s-agaţă:
- Plouă, mamă, plouă!
Se stinge amurgul cu roşii văpăi,
Şi noaptea de vară
Coboară-n tăcere pe munţi şi pe văi,
Înaltă şi clară.
La marginea apei să-şi caute vad
O turmă s-abate.
Răsare şi luna din codri de brad,
În singurătate.
Măicuţele-n umbra părerii de rău
Se duc să se culce;
Din vale s-aude un glas de pârău
Sălbatic şi dulce.
Odihna s-aşterne pe sfântul lăcaş
Din vremea străbună.
Şi numai o fată cu dor pătimaş
Mai cântă sub lună.
Iubitul şi-aşteaptă s-o prindă în braţ
La poală de munte,
Şi lung s-o sărute cu dulce nesaţ,
Pe ochi şi pe frunte.
(Al. Depărăteanu)
Locuinta mea de véră
E la téră...
Acolo era să mor
De urît si de-ntristare
Beat de soare
Si pîrlit îngrozitor !
Acolo, cînd n-are treabă,
Orice babă
Este medic comunal.
Viata ce aci papită
E lipsită
De confort occidental.
Nu există berărie,
Nici regie...
Doar un hot de cîrciumar
Care are marfă proastă
Si-o nevastă
Ce se tine c-un jăndar'.
Cînd te duci pe drumul mare
La plimbare,
Este praf de nu te vezi:
Trec, miscînd domol din coadă
Spre livadă
Ale satului cirezi.
Si te poartă subt escortă
O cohortă
De tîntari subtiri la glas,
Inzestrati la cap c-o sculă
Minusculă
Cu pretentie de nas...
Cînd se ia cîte-o măsură,
Lumea-njură
Pe agentul sanitar
Si-l întreabă fără noimă:
- Ce-ai cu noi, mă ?
Pentru ce să dăm cu var ?...
Ale satului mari fete
Fără ghete
Ies la garduri pe-nserat...
(Am văzut aci-ntro noapte
Niste fapte
Care m-au scandalizat !)
Lîngă foc, o babă surdă
Si absurdă
Spune, ca si alte dăti,
Tot povestea cu Ileana
Cosînzeana,
Plină de banalităti.
Doarme-apoi adînc comuna...
Numai luna
Galbenă ca un bostan
Iese, mare si rurală,
La iveală
Dintr-o margine de lan.
Cînd si cînd un cîne urlă
Ca din surlă...
Carul-mare s-a oprit
Suspendat, ca un macabru
Candelabru,
Peste satul adormit...
Dar în zori încep cocosii
Păcătosii,
Ca să facă iar scandal, -
Să te saturi de vieata
Si dulceata
Traiului patriarhal !
D-aia zic eu, prin urmare,
Vorbă mare:
Că de-acuma, să mă tai,
Nu-mi mai trebuie altă cură
În natură,
Să mă duceti cu alai !
Meargă pictorii la tară
Ca să piară
De căldură si de praf !
Mie dati-mi străzi pavate,
Măturate, -
Dati-mi cinematograf !
Ca un fluture pe floare,
Beat de soare,
Pentru ce să mor asa ?
Nu mai vreau tărănci naive,
Primitive...
Mie dati-mi altceva !
Dati-mi, dati-mi strada-ngustă
Unde gustă
Omul viata mai din plin,
Cu trăsuri, femei cochete
Si cu gete
Încăltate cel putin !
Traducator si poet. Fiul comisului Vasile Pogor, autor si traducator el insusi, si al Zoei (n. Cerkez), facea parte dintr-o veche familie de origine razeseasca.
A studiat la pensionul francez din Iasi al lui Malgouvernd si la Paris, unde isi ia doctoralul in drept. Judecator, avocat, presedinte de sectie, apoi prim-presedinte al Curtii de Apel din Iasi. Consilier comunal, apoi primar al Iasului'(1880-l881, 1888-l897).
A debutat in 1862, in Ateneul roman, cu traduce din Anacreon, Cantel, Vasile Pogor Dupont si Uhland.
A mai colaborat la Din Moldova, iar in 1866, face parte din redactia ziarului Constitutiunea. intemeietor, alaturi de T. Maiorescu, I. Negruzzi. Vasile PogorP. Carp si Th. Rosetti, al Soc. ,Junimea", a tinut mai multe „prelectiuni populare" pe teme de istorie, istorie culturala, arta si literatura. Cele mai multe dintre scrierile sale, traduce indeosebi si putine poezii orig.. Ie-a publicat in Convorbiri literare.
Traducator bine orientat in literatura universala, chiar daca nu deosebit de inzestrat in gasirea echivalentelor romanesti, Vasile Pogor a oferit cititorilor talmaciri variate, incepind cu scrieri ale antichitatii si pina la modernii Baudelaire, E.A. Poe si Bret Harte. Poeziile sale orig. apartin romantismului minor, obsedat de ideea ireversibilei treceri; in ms a lasat si citeva schite satirice si inceputuri de povestiri simbolice.
Numarind prea putine texte pentru a putea alcatui un volum, creatia originala a lui Vasile Pogor a fost parte publicata in Convorbiri literare, parte a ramas in manuscris. Poeziile tiparite (zece la numar) sint opera unui scriitor cultivat, inspirat de monumentele de ana (Sfinx egiptean, Pastel de marcheza. Versuri scrise sub Melancolia lui Albrecht Diirer), scotind din contemplarea lor, ca si din meditatia asupra naturii sau a dragostei, concluzii melancolice, permeate de constiinta ineluctabilului sfirsit a tot ceea ce e omenesc. Poetul nu are insa amploarea viziunii si nici expresia nu depaseste in genere o corectitudine plata. Scrierile ramase in manuscris aduc oarecare variatie, atit a tematicii, cit si a tehnicilor: Vasile Pogor si-a incercat puterile si in poemul epic-fantastic de inspiratie populara (Ursita) sau in satira moravurilor, in spiritul voltaireian ilustrat si de tatal sau (La Copou).
Un destul de izbutit „cinticel comic" in maniera Alecsandri-Ivanov (Paharnicul Chifterescu) si o povestire simbolica, poate neterminata (Cele cinci surori de la Tlrgul Neamtului), intregesc portretul autorului, fara a-i conferi insa o valore deosebita in epoca. in calitate de traducator, Vasile Pogor a dat echivalente romanesti, corecte, dar indeobste lipsite, totusi, de stralucire, citorva opere reprezentative ale literaturii din toate timpurile, incepind cu Horatiu, Virgiliu si Anacreon, trecind prin Goethe (traducerea partii intii din Faust, facuta in colaborare cu N. Skelitti si publicata la Iasi in 1862, e prima din cultura romana), cu insistenta deosebita asupra lui V. Hugo si ajungind pina la parnasieni, la modernii Baudelaire, E.A. Poe si la contemporanul Bret Harte.
Mai putin important, in ultima instanta, ca autor, Vasile Pogor a ramas in constiinta istoriei literare mai ales prin vasta si variata sa cultura literara si prin originalitatea personalitatii, careia i s-au datorat in buna parte tonul si fizionomia specifice „Junimii" iesene.
OPERA: [Vezi gradina], in Convorbiri literare, nr. 12, 1867; Magnitudo parvi, ibidem, nr. 17, 1867; Pastel de marcheza, sonet, ibidem, nr. 14, 1868; Sfinx egiptean, La o juna greaca. Sala de opera, O lacrima furtiva, ibidem, nr. 4, 1869; Versuri scrise sub Melancolia lui Albrecht Diirer, ibidem, nr. 11, 1873; Iarna, Dupa un vals, ibidem, nr. 9, 1873; Documente literare junimiste, ed. ingrijita, pref. si note de D. Manuca, Iasi, 1973. |
REFERINTE CRITICE: G. Panu, Amintiri de la Junimea din Iasi, I-II, 1908-l910; I. Negruzzi, Amintiri din „Junimea", 1923; V.I. Catarama, Vasile Pogor, 1939; G. Calinescu, Istoria; V.I. Catarama, Sufletul Junimii: Vasile Pogor, 1942; S. Cioculescu, VI. Streinu, T. Vianu, Istoria; D. Manuca, Scriitori junimisti, 1971. |
cu naivitatea lui platon
spre filozofii regi
si stii ca nu stim
si oare nietsche avea dreptate ?
cu siguranta ca nu
ca dreptatea lui ar fi fost o nedreptate
ca a unor copii ramasi orfani
iar noi nu suntem orfani,
poate A plecat
dar cu siguranta SE va intoarce
(a dat la stiri ca i-au gasit trupul fetitei)
sigur A plecat
sau poate nu
se fie acesta Purgatoriul ?
iar am avut senzatia aceea ciudata de deja-vu
probabil mi-e teama
ciudat, nu ?
Ioanid Romanescu, din botez Valentin Tudose (n. 4 octombrie 1937, Voineşti, Iaşi - d. 20 martie 1996, Iaşi) a fost un poet român.
A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.
Lucrări publicate
Nordul obiectelor (Ed. Junimea, 1979)
Demonul (Ed. Cartea Românească, 1982)
Cele mai frumoase poezii (Ed. Albatros, 1985)
Lovitura de maestru (Ed. Timpul, Iaşi, 1997)
în parcuri pe bănci,
vântul le mai fumează țigările
vântul le mai citește ziarele
ce să facă ei după-amiaza
în casele fiilor? au plecat
să nu-și târască papucii prin holuri
să nu incomodeze
până la apusul soarelui
sunt locuri în parcuri - băncile
nu seamănă cu paturile pliante din bucătării
însă bătrânii dorm
nu zgomotul ci liniștea-i trezește
spre seară
cu gesturi elegante își scutură pălăriile
- oricare anotimp ar fi
peste pălăriile lor cu boruri mari cad frunze -
și pornesc mulțumiți că din viața lor inutilă
au mai dăruit lumii câteva ore de liniște
pentru cine știe ce vor anunța mâine ziarele
Poeții nu se nasc ei sunt născuți
Poeții nici nu dorm numai visează
Poeții niciodată nu-s prea mulți
Poeții n-au religii și nici zei
Poeții nu așteaptă pe la uși
Poeții libertatea nu o sapă
și-s cei mai îngeri dintre nesupuși
poeții n-au familii au iubite
poeții bunăoară sunt cu toții
cei care lasă lumea pentru alții
poeții curg mereu de-a lungul nopții
poeții au un fel de n-ar mai fi
poeții niciodată nimic nu înconjoară
e o rușine să învingi poeții
și sacrilegiu e să-i naști a doua oară
poeții nici nu știu ce-nseamnă
a fi nemuritor sau muritor
- cât o cămașă viața lor durează -
poeții au un paradis al lor
-viaţa mea a curs întâmplătoare-
atâtea drumuri am avut în faţă
dar am ales mereu câte-o cărare
n-am ascultat de nimeni niciodată
n-am calculat nimic - şi nu e bine-
ce pacoste de om voi fi fiind? şi încă
nu-mi vine în pământ să intru de ruşine
am buimăcit cuvintele, de-a hoarţa
le văd cum singure îşi taie
o cale - parcă sunt beţivi întârziaţi
ce-şi vor lua femeia la bătaie
iubirea am pierdut-o, azi câte o străină
îmi pare mai frumoasă decât un câmp de flori-
şi nu sunt fericit, însă îmi spun în gând:
trăiască poezia şi marii visători!
lacom eram cândva de a avea în preajmă
prieteni de oriunde - aveam ce să le spun-
adesea la petreceri trompeta mea de aur
ca o femeie goală se clătina prin fum
oglinzile prin holuri mâ-ntâmpinau mai strâmbe,
copii mă porecleau în gura mare -
astfel treceam: nepăsător, aiurea
spre steaua mea bizar strălucitoare
azi mă feresc din calea celor dragi-
nervoase, în răspăr mi-s replicile toate,
mersul mi-a devenit ca al felinelor
ce se retrag să moară singure departe
am încercat suprema renunţare,
dar moartea e perfidă şi nu din vis ne fură-
mai bine, deci, să ard până la capăt
decât să port cenuşa cuvintelor pe gură
al dracului am fost, cu patimă în toate,
greşind fundamental de-atâtea ori
-şi totuşi printre fericiţi mă număr-
trăiască poezia şi marii visători!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu