2. /23 APRILIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Decese, Sărbători

DECESE

• 997: Adalbert (n. 956 - d. 997) a fost un misionar ceh, episcop de Praga, canonizat în anul 999. Este considerat drept patron al Boemiei, Ungariei, Poloniei și Prusiei. S-a născut în jurul anului 956, dintr-un principe boem al nobilei familii Slavnik și dintr-o mamă germană, Adilburga, rudă a împăratului Otto cel Mare. A primit numele de Vojciech, care înseamnă ajutor al armatei, și era destinat vieții militare, dar încă de mic, o boală l-a adus în pragul morții, și atunci părinții au făcut vot să-l dăruiască lui Dumnezeu pentru a-l putea salva.
  

  Statuia episcopului Adalbert, piața Wenceslau din Praga
  Pentru a-și îndeplini promisiunea și pentru a-l orienta spre cariera ecleziastică, în anul 972, l-au trimis la Magdeburg, pe lângă faimoasa școală capitulară, punându-l sub protecția episcopului Adalbert de Magdeburg. La moartea mentorului său a luat numele de Adalbert.
  În anul 981 s-a întors în orașul său natal și, în același an, Dithmar, primul episcop al orașului Praga, l-a hirotonit preot. Mărturia vieții sale, pregătirea intelectuală, noblețea casei, totul îl pregătea pentru a-i deveni succesor. Acest lucru s-a petrecut în anul 982. La moartea episcopului, principele Boleslau al II-lea, clerul și poporul din Praga l-au ales ca păstor al lor. Împăratul Otto al II-lea a aprobat alegerea și mitropolitul l-a consacrat în ordinul episcopal, la 29 iunie a anului 983, în scaunul său din Mainz.
  Lui Adalbert nu i-a trebuit mult să-și dea seama că nu era ușor să-și evanghelizeze poporul. După șase ani de grea osteneală, nereușind să elimine poligamia, comerțul cu sclavi și vrăjitoriile, și neadaptându-se la intrigile familiilor nobile și la lipsa de ascultare a clerului, s-a considerat incapabil pentru misiunea de păstor și, în anul 988, a mers la Roma. I-a expus papei Ioan al XV-lea dificultățile sale, a pus în mâinile sale misiunea de episcop și a obținut permisiunea să se retragă în viața monastică.
  Mai înainte de a se retrage în mănăstire, a întreprins un pelerinaj în Țara Sfântă. Prima oprire a fost la Monte Cassino și apoi în cenobiul din Valleluce, unde l-a întâlnit pe celebrul abate sfântul Nil, un mare învățător oriental. Nil aparținea ritului grec și, împreună cu călugării săi, fugise din Calabria pentru a se sustrage din calea arabilor din Sicilia și fusese primit de călugării de la Montecassino, care i-au dat împrumut mănăstirea din Valleluce aproape de Cassino. O dată cu trecerea timpului, nu putea să-și permită să ia în ordinul său un episcop de rit latin. Atunci, a scris o scrisoare și l-a sfătuit pe Adalbert să renunțe la ideea pelerinajului la Locurile Sfinte și să se întoarcă imediat la Roma pentru a se prezenta abatelui de la Mănăstirea Sant-Alessi. Aici ar fi găsit același stil de viață monastică, dar sub protecția directă a papei, și nimeni nu ar fi avut curajul să-l critice.
  După ce a învățat multe de la Nil, Adalbert a plecat de la Roma cu un grup de doisprezece călugări, incluzându-l și pe fratele Gaudențiu. Sosit în patrie, a fondat abația de la Brevnov, care a devenit mai apoi centrul de răspândire al culturii și al evanghelizării lumii slave.
  Zelul sfântului episcop nu s-a limitat la Praga, ci a inclus și Ungaria, unde l-a botezat la Esztergom pe viitorul rege Ștefan I al Ungariei.
  Între timp Otto al III-lea, ajuns la Roma pentru a fi încoronat împărat, l-a cunoscut pe Adalbert și a rămas impresionat de cultura și sfințenia sa. Un om de acel calibru nu putea să rămână “înmormântat” într-o mănăstire romană. Între timp, arhiepiscopul de Mainz se întorcea din nou la muncă, cerând papei și împăratului să-l trimită din nou pe Adalbert la Praga, ca fiind singura persoană potrivită pentru acea dificilă misiune.
  

  Racla cu moaștele lui Adalbert, Catedrala din Gniezno, Polonia
  În timpul călătoriei a aflat că cei din dieceza sa nu numai că nu-l mai doreau, dar au ucis chiar unele dintre rudele sale.
  După ce a rămas pentru un timp alături de Otto al III-lea în calitate de consilier al său, a acceptat invitația principelui Boleslav I să meargă să evanghelizeze Polonia. Aici, opera sa a fost încununată cu succes și el a ajuns să poarte evanghelia până în Prusia orientală, la Gdansk.
  Pe când se afla cu călugării săi la Tenkitten, locuitorii de aici l-au arestat. El îi întărea pe însoțitorii săi în acest fel: “Fraților, nu vă întristați! Voi știți că suferim aceste lucruri pentru numele Domnului: puterea sa întrece orice putere, frumusețea sa, orice frumusețe, tăria sa este de nedescris, milostivirea sa este extraordinară. Ce este atunci mai interesant și mai frumos decât să ne consumăm viața pentru preaiubitul nostru Isus?".
  Cuvintele sale au trezit reacția șefului gărzii, care l-a zdruncinat cu o lovitură de lance. Adalbert a mai avut puterea atunci să ceară în rugăciune ca acele popoare să se regăsească împreună în iubirea față de adevăratul Dumnezeu. Era 23 aprilie a anului 997. Cei doi însoțitori ai sfântului au fost eliberați printr-o răscumpărare de mare preț. Principele polonez a răscumpărat, de asemenea, ceea ce a mai rămas din trupul martirului și a fost înmormântat în orașul Gniezno. Papa Silvestru al II-lea l-a proclamat sfânt în anul 999. În anul 1000 împăratul Otto al III-lea a ridicat Dieceza de Gniezno la rang de arhiepiscopie.  

  Adalbert de Praga
  Date personale
  Născut	956 Libice nad Cidlinou[*], Cehia
  Decedat	23 aprilie 997 Primorsk, Rusia
  Înmormântat	Catedrala Sfântul Vitus din Praga
  Părinți	Slavník[*] Střezislava[*]
  Frați și surori	Soběslav[*]
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	preot catolic[*] episcop scriitor
  Venerație
  Venerat în	Biserica Romano-Catolică, Biserica Ortodoxă
  Canonizat	999, Roma
  Sărbătoare	23 aprilie
  Patronaje	Cehia, Polonia, Ungaria și Prusia
  Sfinți

• 1151: Adeliza de Louvain,^[2] cunoscută uneori în Anglia ca Adelicia de Louvain,^[3] numită, de asemenea, Adela sau Aleidis; (c. 1103 – 23 aprilie 1151) a fost regină consort a Angliei din 1121 până în 1135, ca a doua soție a regelui Henric I al Angliei.^[4] A fost fiica lui Godfrey I, Conte de Louvain. Adeliza de Louvain s-a născut în 1103 în Louvain, astăzi în Belgia.^[5] Adeliza a fost fiica lui Godfrey I, Duce de Brabant (1095-1139), Conte de Louvain și de Bruxelles, și a primei lui soții, Ida de Namur. Adeliza a fost renumită pentru frumusețea ei, refelectată în epitetul ‘frumoasa fecioară din Brabant’. De asemenea, cronicarul Henric de Huntingdon a menționat frumusețea Adelizei într-un interludiu în lucrarea sa Historia Anglorum declarând "O bijuterie pălește pe lângă tine, o coroană nu strălucește. Lasă deoparte podoabele căci natura însăși te-a împodobit...". ^[6]
  După decesul mamei Adelizei, Godfrey s-a căsătorit cu Clemenția de Burgundia, mama lui Balduin al VII-lea, Conte de Flandra care a luptat cu francezi împotriva normanzilor în 1118.^[7] Fratele Adelizei, Joscelin de Louvain, s-a căsătorit cu moștenitoarea averii Percy. Adesea a fost denumit ca fiind oportunist. Planul privind căsătoria dintre Adeliza și Henric I al Angliei, e posibil să fi început atunci când ea avea 16 ani, chiar înainte ca singurul fiu legitim al lui Henric, William Adelin, să fi murit la 25 noiembrie 1120 în dezastrul Navei Albe.
  Necesitatea regelui de a avea un nou moștenitor de sex masculin a accelerat planurile de căsătorie și cuplul s-a căsătorit la 24 ianuarie 1121. Se pare că, în plus față de frumusețea ei, Henric a fost atras de Adeliza ca soție pentru că ea era o descendentă a lui Carol cel Mare.^[7] Se crede că singurul copil legitim al regelui Henric care a supraviețuit, împărăteasa Matilda, de la prima sa soție, Matilda a Scoției, ar fi fost implicat în organizarea celei de-a doua căsătorii datorită faptului că ea a fost cu tatăl ei în preajma momentului când aveau loc negocierile.^[7]
  Se pare că Adelize ar fi călătorit mult cu Henric, probabil pentru a crește șansele de a concepe un moștenitor.^[9] În ciuda contactului apropiat, Adelize și Henric nu au avut nici un copil. Spre deosebire de prima soție a lui Henric, se pare că Adeliza a jucat un rol foarte pasiv în administrarea regatului. În timp ce Matilda a emis 31 de documente și înscrisuri în timpul domniei ei, în cei cincisprezece ani de căsătorie ai Adelizei cu Henric I, ea a emis doar 13 documente, și chiar și acestea au fost aproape toate semnate împreună cu Henric.^[10]
  În ciuda implicării ei limitate în politică, se pare că Adelize a jucat un rol activ ca patroană a artelor și literaturii, și a influențat stimularea creșterii poeziei franceze la curtea engleză. În timp ce alte regine ale Angliei au fost asociate în mod tradițional cu patronajul artistic, și un număr din acestea, inclusiv Edith de Wessex, Emma de Normandia și Matilda, au finanțat o serie de lucrări din diferite medii, Adelize a sponsorizat în special cărți scrise în limba franceză.^[11]
  Când Henric a murit la 1 decembrie 1135, Adeliza s-a retras temporar la mănăstirea benedictină Wilton în apropiere de Salisbury. A fost prezentă la prima comemorare a decesului soțului ei și a fondat un spital pentru leproși.
  În 1138, la trei ani după decesul lui Henric I, Adeliza s-a căsătorit cu William d'Aubigny, Conte de Arundel, unul dintre sfătuitorii lui Henric I.^[1] Au locuit la caastelul ei de la Arundel și au avut șapte copii.^[12] Numele lor (în ordinea nașterii): Alice, William, Olivia, Reynor, Geoffrey, Henry și Agatha.  

  Adeliza de Louvain
  Date personale
  Născută	c. 1103 Louvain, Belgia
  Decedată	23 aprilie 1151 (48 de ani) Mănăstirea Affligem, Brabant
  Înmormântată	Affligem Abbey[*]
  Părinți	Godefroi I de Leuven Ida of Chiny[*]
  Frați și surori	Godefroi al II-lea de Leuven Joscelin of Louvain[*]
  Căsătorită cu	Henric I al Angliei William d'Aubigny, Conte de Arundel
  Copii	William d'Aubigny, al 2-lea Conte de Arundel
  Cetățenie	Regatul Angliei
  Ocupație	maică
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce regină consoartă[*]
  Familie nobiliară	Casa de Louvain
  Regină consort a Angliei
  Domnie	24 ianuarie 1121 – 1 decembrie 1135
  Încoronare	30 ianuarie 1121

• 1605 - A murit tarul Rusiei Boris Godunov ; (n. cca.1550 )

  

  Boris Godunov (1551 – 1605) – foto: ro.wikipedia.org

  Boris Godunov (n. c. 1551 – 23 aprilie [S.V. 13 aprilie] 1605) a fost între anii 1584-1598 regentul țarului rus Fjodor I care era debil mintal, și a domnit apoi ca țar între anii 1598-1605.  Prin urcarea lui pe tron a luat sfârșit dinastia Riurik.

• 1616 - A murit marele dramaturg englez William Shakespeare; (n. 1564).

  

  William Shakespeare (1564 – 1616) – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

   

• 1616: Miguel de Cervantes, scriitor spaniol (n. 1547)
• 1625: Maurice de Nassau, Prinț de Orania (n. 1567)
• 1751: Jacques Goyon de Matignon (Jacques François Léonor; 21 noiembrie 1689 – 23 aprilie 1751) a fost conte de Thorigny, Prinț de Monaco sub numele de Jacques I și al 4-lea Duce de Valentinois din 1731 până în 1733. A fost fiul lui Jacques al III-lea de Goyon de Matignon, conte de Torigni (1644-1725) și a soției acestuia, Charlotte de Goyon de Matignon (1657-1721). Unchiul său a fost Charles-Auguste de Goyon-Matignon, mareșal al Franței.
  Când Antonio I de Monaco și soția sa Marie de Lorena căutau un soț pentru fiica lor, Louise Hippolyte, care era moștenitoare a Monaco, familia l-a propus pe el drept candidat. Propunerea a fost susținută și de regele Ludovic al XIV-lea al Franței, care dorea să consolideze influența franceză în Monaco.
  

  Sala de Consiliu de la Hôtel Matignon - reședința de la Paris a Prințului de Monaco.
  Jacques și Louise Hippolyte s-au căsătorit la 20 octombrie 1715 și au avut opt copii. Nunta a fost primul act oficial făcut de micul rege în vârstă de cinci ani, Ludovic al XV-lea al Franței.
  Mariajul nu a fost unul fericit. Jacques a preferat să stea mai mult la Versailles decât la Monaco, unde a avut câteva metrese.
  După decesul lui Antonio I de Monaco, Louise Hippolyte a călătorit de la Paris la Monaco la 4 aprilie 1731 și a fost primită de o mulțime populară entuziastă.
  La sfârșitul anului 1731, Louise Hippolyte a murit de varicelă. Jacques I și-a neglijat afacerile de stat și, sub presiunea populației a trebuit să părăsească țara în mai 1732. El a abdicat în favoarea fiului său Honoré anul următor.
  Și-a petrecut ultimii ani ai vieții la Versailles și la Paris. Mademoiselle du Maine, o nepoată a regelui Ludovic al XIV-lea și a metresei sale, Madame de Montespan, i-a fost propusă ca soție. În ciuda faptului că avea o zestre generoasă (era fiica ducelui du Main și a Louisei Bénédicte de Bourbon), căsătoria nu s-a materializat și Prințul nu s-a recăsătorit niciodată.
  Reședința sa din Paris a fost numită după el - Hôtel Matignon - și astăzi este reședința oficială a prim-ministrului Franței.  

  Jacques I
  Jacques I de Monaco Portret de Nicolas de Largillière
  Date personale
  Nume la naștere	Jacques François Léonor Goyon de Matignon Grimaldi
  Născut	21 noiembrie 1689 Torigni-sur-Vire, Normandia, Franța
  Decedat	23 aprilie 1751 (61 de ani) Hôtel Matignon, Paris, Franța
  Căsătorit cu	Louise Hippolyte, Prințesă de Monaco
  Copii	Charlotte, Stareță de Visitation Honoré al III-lea, Prinț de Monaco
  Cetățenie	Republica Genova
  Ocupație	Regent
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	familia Grimaldi[*]
  Prinț de Monaco
  Domnie	29 decembrie 1731 – 7 noiembrie 1733
  Predecesor	Louise Hippolyte
  Succesor	Honoré al III-lea

• 1780: Maria Antonia Walpurgis Symphorosa (n. 18 iulie 1724, München – 23 aprilie 1780, Dresda) a fost o prințesă din Casa de Wittelsbach, dinastia domnitoare a Bavariei. A fost căsătorită cu unul din cei șapte principi electori ai Sfântului Imperiu Romano-German, mai precis cu Frederic Christian, Elector de Saxonia. A activat în domeniul artelor ca interpretă și compozitoare a unor piese de clavecin. Este cunoscută pentru operele ei Il trionfo della fedeltà și Talestri, regina delle amazoni.
  Între 1763-1768, de la moartea soțului ei și până la majoratul fiului lor, Frederic August I al Saxoniei, a fost regentă a Saxoniei. Maria Antonia s-a născut la Palatul Nymphenburg din Munich ca fiică a Arhiducesei Maria Amalia a Austriei și a Electorului Karl Albert de Bavaria (mai târziu împăratul Carol al VII-lea).
  De-a lungul vieții ea a primit o educație deosebită, în special în domeniul artelor (inclusiv pictura, poezie și muzică). A fost al patrulea copil din șapte ai Electorului și ai soției sale. La Munich, la 13 iunie 1747 (prin procură) și la Dresda, la 20 iunie 1747 (în persoană) ea s-a căsătorit cu Friedrich Christian, moștenitorul Electoratului de Saxonia; în același an ea a devenit membru al Accademia dell’Arcadia din Roma, o instituție importantă în reforma operei. După căsătorie s-a mutat la Dresda. A avut nouă copii cu Friedrich Christian, dintre care șapte au supraviețuit copilăriei.
  • Fiu (n./d. Dresda, 9 iunie 1748).
  • Frederic Augustus I al Saxoniei (n. Dresda, 23 decembrie 1750 - d. Dresda, 5 mai 1827), a devenit regele Frederic Augustus I al Saxoniei (din 11 decembrie 1806); s-a căsătorit cu Amalie de Zweibrücken-Birkenfeld, a avut copii;
  • Karl Maximilian Maria Anton Johann Nepomuk Aloys Franz Xavier Januar (n. Dresda, 24 septembrie 1752 - d. Dresda, 8 septembrie 1781), cunoscut ca Karl.
  • Joseph Maria Ludwig Johann Nepomuck Aloys Gonzaga Franz Xavier Januar Anton de Padua Polycarp (n. Dresda, 26 ianuarie 1754 - d. Dresda, 25 martie 1763).
  • Anton al Saxoniei (n. Dresda, 27 decembrie 1755 - d. Pillnitz, 6 iunie 1836), succesor al fratelui său mai mare ca rege al Saxoniei (1827); s-a căsătorit cu Prințesa Maria Carolina de Savoia; nu au avut copii; s-a recăsătorit cu Maria Theresa de Austria; nu au avut copii care au supraviețuit;
  • Maria Amalia de Saxonia (n. Dresda, 26 septembrie 1757 - d. Neuburg, 20 aprilie 1831), cunoscută ca Maria Amalia; s-a căsătorit la 12 februarie 1774 cu Contele Palatin Karl al II-lea August de Birkenfeld-Bischweiler (1746–1795), Duce de Zweibrücken.
  • Maximilian, Prinț Moștenitor al Saxoniei (n. Dresda, 13 aprilie 1759 - d. Dresda, 3 ianuarie 1838), cunoscut ca Maximilian.
  • Theresia Maria Josepha Magdalena Anna Antonia Walburga Ignatia Xaveria Augustina Aloysia Fortunata (n. Munich, 27 februarie 1761 - d. Dresda, 26 noiembrie 1820), cunoscută ca Maria Anna.
  • Fiu (1762).  

    REGENȚĂ

    A părăsit Dresda în timpul Războiului de Șapte Ani și s-a refugiat la Praga și München (1759), însă s-a întors când soțul ei a urcat pe tron în 1763. Soțul ei a murit zece săptămâni mai târziu iar fiul ei i-a succedat. Acesta fiind minor, Maria Antonia a devenit regentă împreună cu cumnatul ei Franz Xaver (1730–1806) până când fiul ei a atins vârsta majoratului în 1768.
    În timpul regenței, ea s-a opus actului co-regentului să renunțe la pretenția fiului ei asupra tronului polonez în 1765. Ea a fondat o fabrica de textile (1763) și o fabrică de bere (1766).
    În timp ce a stat la München, Maria Antonia a studiat muzica cu renumiții compozitori Giovanni Battista Ferrandini și Giovanni Porta. După ce s-a mutat la Dresda, ea a continuat studiile cu Nicola Porpora și Johann Adolph Hasse. Într-adevăr, opera a jucat un rol important de-a lungul vieții Mariei Antonia.  

    Maria Antonia
    Regentă a Saxoniei
    Date personale
    Nume la naștere	Maria Antonia Walpurgis Symphorosa
    Născută	18 iulie 1724 Palatul Nymphenburg, München
    Decedată	23 aprilie 1780 (55 de ani) Dresda
    Înmormântată	Catedrala Sfânta Treime din Dresda
    Părinți	Carol al VII-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria Amalia a Austriei
    Frați și surori	Maria Josepha de Bavaria Duchess Maria Anna Josepha of Bavaria[*] Theresa Benedicta of Bavaria[*] Franz Ludwig von Holnstein[*] Maximilian al III-lea, Elector de Bavaria
    Căsătorită cu	Frederick Christian, Elector de Saxonia
    Copii	Frederick Augustus I, rege al Saxoniei Anton, rege al Saxoniei Maria Amalia, Ducesă de Zweibrücken Maximilian, Prinț Moștenitor al Saxoniei
    Cetățenie	Germania
    Religie	catolicism
    Ocupație	compozitoare cântăreață de operă libretist[*] pictoriță scriitoare harpsichordist[*]
    Activitate
    Apartenență nobiliară
    Titluri	duce ducesă[*]
    Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach
    Regent Maria Antonia de Bavaria, portret de Pietro Rotari

• 1850: William Wordsworth, poet englez (n. 1770)
• 1889: Jules Barbey d'Aurevilly, scriitor francez (n. 1808)
• 1851: Constantin Daniel Rosenthal, pictor și revoluționar român (n. 1820)
• 1889: Prințesa Eugenie a Suediei și Norvegiei (suedeză Charlotta Eugenia Augusta Amalia Albertina) (24 aprilie 1830 – 23 aprilie 1889) a fost membru al Casei regale Bernadotte și artist amator. 
  Eugenie a Suediei și Norvegiei
  Eugénie s-a născut la Palatul Stockholm și a fost al patrulea copil și prima fiică a regelui Oscar I al Suediei și a Josephinei de Leuchtenberg.
  A avut o sănătate precară încă de la naștere și a luat decizia să nu se căsătorească. Ea a spus că acest lucru i-a oferit oportunitatea să ducă o viață independentă. Când femeilor adulte nemăritate li s-a acordat majoratul legal în 1858, a devenit probabil prima femeie din Suedia care a cerut să-i fie acordată independența legală. Mai târziu, Eugenie a spus că în timpul copilăriei își dorea să fie băiat la fel ca frații ei.
  În 1852, în timpul unei vizite a familiei regale la Oslo, câțiva membri s-au îmbolnăvit. Eugenie a făcut pneumonie și nu s-a recuperat niciodată pe deplin. De asemenea, l-a pierdut pe "dragul ei frate" Prințul Gustaf, Duce de Uppland, fratele ei favorit, lucru care a afectat-o foarte mult.
  Ea a avut de mai multe ori pneumonie, iarna fiind nevoită să se limiteze la câteva camere calde ale palatului regal. Sănătatea precară a determinat-o să devină interesată de medicină; a fondat două orfelinate și o casă pentru bolnavii incurabili situată în apropierea reședinței ei de vară, Fridhem din Gotland, o insulă unde ]ncep\nd cu anul 1859 ea își petrecea verile. De asemenea, a fondat o organizație pentru a ajuta persoanele cu handicap și a copiii bolnavi (1879), precum și Eugeniahemmet, un spital pentru copiii bolnavi (1882)  

  Prințesa Eugenie
  Prințesa Eugenie (fotografie daghereotipie)
  Date personale
  Nume la naștere	Charlotte Eugenie Augusta Amalia Albertina
  Născută	24 aprilie 1830 Palatul Stockholm, Stockholm, Suedia
  Decedată	23 aprilie 1889 (58 de ani) Palatul Stockholm, Stockholm, Suedia
  Înmormântată	Riddarholm Church[*][1][2]
  Părinți	Oscar I al Suediei[3][4] Josephine de Leuchtenberg[3][4]
  Frați și surori	Oscar al II-lea al Suediei Carol al XV-lea al Suediei Prințul Gustaf, Duce de Uppland August
  Cetățenie	Suedia
  Religie	luteranism
  Ocupație	compozitoare pictoriță sculptoriță[*] filantroapă[*] scriitoare
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Bernadotte

• 1915: Rupert Brooke, poet englez (n. 1887)
• 1919: Prințesa Marie Isabelle d'Orléans (Maria Isabel Francisca de Asis Antonia Luisa Fernanda Cristina Amelia Felipa Adelaide Josefa Elena Enriqueta Carolina Justina R; 21 septembrie 1848 – 23 aprilie 1919) a fost infantă a Spaniei și Contesă de Paris. S-a născut la Sevilia ca fiică a Prințului Antoine d'Orléans și a Infantei Luisa Fernanda a Spaniei. Antoine a fost fiul cel mic al regelui Ludovic-Filip al Franței și a reginei Maria Amalia a celor Două Sicilii. Infanta Luisa Fernanda a fost fiica regelui Ferdinand al VII-lea al Spaniei și a celei de-a patra soții a acestuia, Maria Christina a celor Două Sicilii. Toți cei patru bunici ai ei și șapte din opt străbunici au fost membri al familiei regale franceze. 
  Marie Isabelle d'Orléans și soțul ei, Filip, Conte de Paris, 1878
  La 30 mai 1864, ea s-a căsătorit cu verișorul ei, Philippe d'Orléans, pretendent la tronul Franței sub numele de Filip al VII-lea. Cuplul a avut opt copii:
  • Amélie d'Orléans, Prințesă de Orléans (1865–1951). S-a căsătorit cu Carlos I al Portugaliei în 1886.
  • Prințul Louis Philippe Robert d'Orléans, Prinț de Orléans, Duce de Orléans (1869–1926). Căsătorit cu Arhiducesa Maria Dorothea de Austria fiica Arhiducelui Joseph Karl de Austria în 1896.
  • Hélène d'Orléans, Prințesă de Orléans (1871–1951). S-a căsătorit cu Emmanuel Philibert, Duce de Aosta în 1895.
  • Charles d'Orléans, Prinț de Orléans (1875–1875).
  • Isabelle d'Orléans, Prințesă de Orléans (1878–1961). S-a căsătorit cu Jean de Orléans, Duce de Guise în 1899.
  • Jacques d'Orléans, Prinț de Orléans (1880–1881).
  • Louise d'Orléans, Prințesă de Orléans (1882–1958). S-a căsătorit cu Prințul Carlos de Bourbon-Două Sicilii în 1907. Prin fiica lor Maria Mercedes de Bourbon-Două Sicilii, ea a fost bunica regelui Juan Carlos I al Spaniei.
  • Ferdinand d'Orléans, Prinț de Orléans, Duce de Montpensier (1884–1924). S-a căsătorit cu Marie Isabelle Gonzales de Olañeta et Ibaretta în 1921.
  Forțați să părăsească Franța, Marie Isabelle și soțul ei au trăit în Anglia, unde tatăl ei, Ludovic Filip locuia după abdicarea din 1848. În 1871 li s-a permis să se întoarcă în Franța unde au locuit la Hôtel Matignon din Paris și la castelul d'Eu din Normandia.
  În 1886, au fost forțați să părăsească Franța pentru a doua oară. În 1894, soțul ei a murit în exil la Casa Stowe din Buckinghamshire. Marie Isabelle a locuit la castelul Randan în Franța și a murit în 1919 la palatul ei din Villamanrique de la Condesa, în apropiere de Sevilia. 

  Marie Isabelle
  Contesă de Paris
  Fotografie a Prințesei Marie Isabelle în ziua nunții
  Date personale
  Nume la naștere	Maria Isabel Francisca de Asis Antonia Luisa Fernanda Cristina Amelia Felipa Adelaide Josefa Elena Enriqueta Carolina Justina R de Orléans y Borbón
  Născută	21 septembrie 1848 San Telmo Palace, Sevilia, Spania
  Decedată	23 aprilie 1919 (70 de ani) Palatul de Orléans, Villamanrique de la Condesa, Spania
  Înmormântată	Chapelle royale de Dreux[*]
  Cauza decesului	boală
  Părinți	Antoine, Duce de Montpensier Infanta Luisa Fernanda a Spaniei
  Frați și surori	Infantele Antonio, Duce de Galliera Infanta Maria Christina de Orléans[*] Mercedes d'Orléans
  Căsătorită cu	Filip, Conte de Paris
  Copii	Amélie, regină a Portugaliei Philippe, Duce de Orléans Hélène, Ducesă de Aosta Isabelle, Ducesă de Guise Louise, Infanta Carlos a Spaniei Ferdinand, Duce de Montpensier
  Cetățenie	Spania
  Ocupație	politiciană
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Orléans

• 1922: Lordul Leopold Mountbatten (Leopold Arthur Louis; 21 mai 1889 – 23 aprilie 1922) a fost descendent al familiei Battenberg și membru al familiei regale britanice, nepot al reginei Victoria a Regatului Unit. De la naștere până în 1917 a fost cunoscut sub numele Prințul Leopold de Battenberg; în 1917 când familia regală a schimbat denumirea Casei regale din Saxa-Coburg și Gotha în Casa de Windsor familia Battenberg și-a schimbat denumirea germană în cea de Mountbatten. 

  Lordul Leopold Mountbatten
  Date personale
  Nume la naștere	Leopold Arthur Louis
  Născut	21 mai 1889 castelul Windsor
  Decedat	23 aprilie 1922 (32 de ani) Palatul Kensington
  Înmormântat	Royal Burial Ground[*]
  Părinți	Prințul Henric de Battenberg[1] Prințesa Beatrice a Regatului Unit[1]
  Frați și surori	Victoria Eugenie de Battenberg Alexander Mountbatten, Marchiz de Carisbrooke Prințul Maurice de Battenberg
  Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
  Ocupație	personal militar[*]
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa de Battenberg Casa de Mountbatten

• 1923: Prințesa Louise a Prusiei (germană Luise Marie Elisabeth; 3 decembrie 1838–23 aprilie 1923) a fost al doilea copil și singura fiică a împăratului Wilhelm I al Germaniei și a soției lui Augusta de Saxa-Weimar. A fost sora mai mică a regelui Frederick al III-lea al Germaniei ("Fritz") și mătușa lui Wilhelm al II-lea al Germaniei. 
  Portret de Franz Xavier Winterhalter al Louisei, Mare Ducesă de Baden, 1856.
  Louise s-a născut la 3 decembrie 1838; a fost al doilea copil și singura fiică a Prințului Wilhelm al Prusiei și a soției lui, Prințesa Augusta de Saxa-Weimar-Eisenach. Părinții ei formau un cuplu nefericit și ciudat iar Louise a avut un singur frate mai mare, Prințul Frederic, care era cu șapte ani mai mare. După nașterea fiicei sale, Augusta a declarat că datoria ei pentru perpetuarea Casei de Hohenzollern s-a terminat.^[1]
  În timp ce Wilhelm a arătat puțină afecțiune singurului său fiu, și-a revărsat atenția asupra fiicei sale; adesea făcea vizite neanunțate în sala unde Louise învăța și sfârșeau prin a se juca împreună pe covor. Mama și fiica nu au fost apropiate. Louise s-a logodit cu Frederic, Prinț Regent de Baden în 1854. Frederic era regent din cauza nebuniei fratelui său Leopold și a fost proclamat Mare Duce când doctorii au declarat că nu sunt șanse de recuperare.^[1]
  Căsătoria a avut loc la 20 septembrie 1856 la Palatul Neues din Potsdam.^[1] La câteva săptămâni de la nuntă, noua Mare Ducesă era deja însărcinată cu primul ei copil, Frederic.^[1] Louise a fost o soție și o mamă fericită, scriind unei prietene "de când nu ne-am mai văzut, viața mea a devenit mult mai frumoasă, mai prețioasă pentru mine, fericirea mea este mai bogată și mai adâncă decât înainte". ^[2]
  Cuplului îi displăcea rigiditatea curții Karlsruhe și evadau cu bucurie la castelul lor de pe insula Mainau.^[3] Ei erau populari în Baden și toată lumea din Konstanz, unde Louise și Frederic aveau reședința de vară, vorbea cu mândrie afectoasă de ei.^[4]
  Louise a fost prietenă bună cu Alice, Mare Ducesă de Hesse, sora mai mică a cumnatei ei. Cele două se vizitau adesea.^[5] În scrisorile sale, regina Victoria se referea adesea la ei cu plăcere și simpatie ca bunii Fritz și Louise de Baden.^[6] Deși ca fete Louise a fost prietenă cu cumnata ei Victoria, Prințesă Regală ("Vicky") între ele a existat o rivalitate nu prea prietenoasă în special când își comparau copiii: în timp ce fiul cel mare al Victoriei, Prințul Moștenitor Wilhelm, s-a născut cu un braț deformat, se pare că Louise nu a putut rezista să se laude că cei trei copii ai ei erau mai sănătoși și mai mari la aceeași vârstă.^[1] Louise era afectuoasă cu nepotul ei iar Vicky i-a scris mamei sale că Marea Ducesă "l-a răsfățat îngrozitor de mult". De multe ori l-a sprijin împotriva părinților săi și strânsa relație cu Wilhelm a continuat și la maturitate iar el va scrie mai târziu în memoriile sale că Louise "poseda o capacitate politică considerabilă și era organizată; ea a înțeles excelent cum să pună oamenii potriviți în locul potrivit și cum să folosească puterea lor pentru beneficiul general".
  Relația dintre Louise și Vicky s-a distanțat și mai mult când Louise a vrut ca fiul ei Prințul Moștenitor Frederic să se căsătorească cu nepoata lui Vicky, Prințesa Elisabeta de Hesse și de Rin. Prințesa s-a căsătorit cu Marele Duce Serghei Alexandrovici al Rusiei și Louise a simțit că familia ei a fost umilită.
  Războiul austro-prusac a provocat tensiuni între Baden și Prusia, cum Baden, în ciuda conexiunile lor familiale strânse, a ales să-i sprijine pe austrieci. După război, Baden nu a fost inclus pe lista statelor obligate să plătească despăgubiri excesive Prusiei.^[1] Puternicul cancelar anti-catolic al tatălui ei, Otto von Bismarck, a displacut totuși Badenul, acesta fiind unul dintre statele catolice cele mai importante din Germania; el a văzut religia ducatului ca o amenințare la adresa stabilității noului Imperiu german.^[1]
  Datorită statutului de Mare Ducesă, Louise a fost foarte implicată în organizații caritabile ale ducatului, în mod special asupra problemelor femeilor. Louise a menținut corespondență cu Florence Nightingale și a avut o prietenie lungă cu Clara Barton, pe care a întâlnit-o în timpul Războiului franco-prusac.^[1] Ele au organizat spitale militare și au ajutat la dezvoltarea fabricilor de cusut pentru femei pentru a ajuta la efortul de război; la sugestia Louisei, Barton a primit Crucea de Fier de Merit după război de la recent încoronatul împărat Wilhelm.^[1]
  În ciuda vârstei înaintate, Louise a fost prezentă pentru a-i întâmpina pe soldații germani răniți, la întoarcerea acestora în Germania din lagărele de prizonieri franceze.^[7]
  În doar doi ani, patru membri apropiați ai familiei Louisei au murit: tatăl ei, fratele, fiul cel mic și mama ei. Vicky, acum împărăteasa văduvă, a convins-o pe mama ei să-i confere Ordinul regal Victoria și Albert, clasa întâi.^[1]
  Soțul ei a murit la 28 septembrie 1907 și fiul lor cel mare i-a succedat ca Frederic al II-lea. În același an, singura lor fiică Victoria a succedat ca regină consort a Suediei. Louise a trăit să vadă ducatul ei absorbit în noi state ale Germaniei după Revoluția din 1918-19 care a avut loc la sfârșitul Primului Război Mondial. Noul guvern republican i-a acordat permisiunea să trăiască pentru restul vieții retrasă la Baden-Baden, unde a murit la 24 aprilie 1923, la vârsta de 84 de ani. Frederic și Louise au avut trei copii:
  • Marele Duce Frederick al II-lea de Baden (9 iulie 1857 - 9 august 1928); căsătorit cu Prințesa Hilda de Luxembourg; fără moștenitori.
  • Regina Victoria a Suediei (7 august 1862 - 4 aprilie 1930); căsătorită cu regele Gustav al V-lea al Suediei, au avut moștenitori.
  • Prințul Ludwig de Baden (12 iunie 1865 - 23 februarie 1888); a murit necăsătorit, fără moștenitori.  Frederic și Louise au avut trei copii:  

    • Prințesa Louise
      Mare Ducesă de Baden
      Date personale
      Nume la naștere	Luise Marie Elisabeth von Preußen
      Născută	3 decembrie 1838 Berlin, Regatul Prusiei
      Decedată	23 aprilie 1923 (84 de ani) Baden-Baden, Republica de la Weimar
      Înmormântată	Q883348[*]
      Părinți	Wilhelm I al Germaniei Augusta de Saxa-Weimar-Eisenach
      Frați și surori	Frederic al III-lea al Germaniei
      Căsătorită cu	Frederic I, Mare Duce de Baden
      Număr de copii	3
      Copii	Frederic al II-lea, Mare Duce de Baden Victoria, regină a Suediei Prințul Ludwig
      Cetățenie	Germania
      Religie	luteranism
      Ocupație	politiciană
      Apartenență nobiliară
      Titluri	Prințesă Mare Ducele
      Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern
      Mare Ducesă de Baden
      Domnie	20 septembrie 1856 - 28 septembrie 1907

• 1931: Isabella, Infantă a Spaniei (20 decembrie 1851 - 23 aprilie 1931) a fost fiica cea mare a reginei Isabella a II-a a Spaniei. S-a căsătorit cu Prințul Gaetan, Conte de Girgenti, fiul regelui Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii. Soțul ei s-a sinucis trei ani mai târziu. 
  Infanta Isabel de Bourbon, c. 1865.
  Născută la Palatul Regal din Madrid la 20 decembrie 1851, a fost fiica cea mare a reginei Isabella a II-a a Spaniei și a soțului ei, regele consort, Francisc al Spaniei. Nașterea ei a fost așteptată cu nerăbdare deoarece mama ei născuse anterior doi copii care au murit la scurtă vreme. În epoca tumultuoasă a revoltelor carliste și a războiului civil, Isabella a fost imediat recunoscută ca moștenitoare la tronul mamei sale și i s-a acordat titlul tradițional de prințesă de Asturia.
  Isabella a fost botezată de arhiepiscopul de Toledo cu numele María Isabel Francisca de Asís Cristina Francisca de Paula Fernanda Luisa Josefa Trinidad Joaquina Ana Melchora Gaspara Baltasara María del Olvido Dolores Pilar Concepción Carmen Desamparados Filomena Micaela Rafaela Gabriela Dominga de la Cogolla Tomasa Teresa Rita Lucía Águeda Bárbara Bibiana María de la Cabeza Isidra Rosalía Polonia Lugarda Ramona de Cosme Damiana Antonia de San Antón Juana Bautista Vicenta de Ferrer Genara Francisca de Borja Blasa Jacoba de Roque Caralampia y de Todos los Santos de Borbón y Borbón. După nașterea ei, mama ei a mai născut două fiice care au trăit doar scurtă vreme și doi fii care au murit la naștere.
  Isabella avea șase ani când s-a născut fratele ei mai mic, viitorul rege Alfonso al XII-lea; au urmat surorile ei: Infanta María și Infanta Eulalia. Isabella și-a pierdut titlul de Prințesă de Asturia după nașterea fratelui ei, la 2 noiembrie 1857, și a fost crescută separat de restul fraților ei.
  Mariajul părinților ei avea probleme. Mama ei a fost căsătorită împotriva dorinței ei la vârsta de 16 ani cu vărul ei primar, Francis, Duce de Cádiz. Regina n-a putut trece peste antipatia față de efeminatul ei soț; ea și-a găsit repede consolarea în brațele altor bărbați. Istoricii și biografii au atribuit paternitatea infantei Isabella lui Juan de Arana, un aristocrat spaniol tânăr și frumos, favoritul reginei Isabella de atunci.
  După ce fratele ei a accedat la tronul Spaniei la 29 decembrie 1874, deoarece nu avea încă moștenitori, Isabella în vârstă de 23 de ani a devenit încă o dată moștenitoare a tronului și deținătoare a titlului de Prințesă de Asturia. Și-a pierdut titlul în 1880 după nașterea primului copil al lui Alfonso, Mercedes, Prințesă de Asturia. 
  Infanta Isabella de Bourbon și Prințul Gaetan de Bourbon-Două Sicilii.
  Ca moștenitoare prezumptivă a coroanei Spaniei și numai cu un frate cu o sănătate delicată care o separa de tron, exista un interes mare la mâna infantei. Primul ministru Antonio Cánovas del Castillo a vrut s-o căsătorească cu Prințul Amadeo de Savoia a cărui soră, Maria Pia, se căsătorise recent cu Luis I al Portugaliei. Regina nu a fost încântată de propunere și în cele din urmă proiectul a eșuat.
  Din motive politice, Isabella a II-a a trebuit să recunoască unificarea Italiei sub coroana de Savoia, și, pentru a-i compensa pe verii ei de Bourbon-Două Sicilii care s-au supărat la această recunoaștere, regina a aranjat căsătoria fiicei ei cu unul dintre frații vitregi ai recent detronatului rege, Francisc al II-lea al celor Două Sicilii, Prințul Gaetan, Conte de Girgenti, fiul regelui Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii și al Arhiducesei Maria Theresa de Austria. Prințul Gaetan își pierduse recent mama și unul dintre frații săi mai mici iar familia avea dificultăți financiare. Gaetan era văr primar atât al mamei Isabellei cât și a tatălui ei.
  Nici Isabella nici Gaetan nu erau încântați de proiectul căsătoriei; Gaetan era înalt, bun la suflet și frumos însă fără nici un ban, chinuit de probleme de sănătate și cunoscut pentru lipsa lui de intelect. Isabella era scundă, blondă, cu ochi albaștri, cuminte, conservatoare și încăpățânată.
  Căsătoria a avut loc cu mare pompă la 13 mai 1868. După nuntă, tânărul cuplu a plecat în luna de miere; în drumul lor de întoarcere spre Spania, în timp ce-l vizitau pe Napoleaon al III-lea și pe împărăteasa Eugénie la Fontainebleau, ei au primit vestea că revoluția a costat-o pe Isabela a II-a tronul. Gaetan s-a grăbit să ajungă în Spania unde a luptat apărând monarhia în bătălia de la Alcolea; înfrângerea a marcat sfârșitul domniei reginei Isabella a II-a, care a trecut granița în Franța împreună cu familia regală. În exil, regina detronată s-a stabilit la Paris unde o aștepta fiica ei Isabella. Inițial, infanta Isabella și Gaetan au locuit și ei la Paris într-o casă aparținând unchiului lui Gaetan.
  Timp de doi ani cuplul a făcut o serie de călătorii în Europa vizitând Austria, Germania și Anglia căutând zadarnic să îmbunătățească sănătatea lui Gaetan. Gaetan reușise să ascundă soției sale că era epileptic însă într-o seară a făcut o criză în fața Isabellei; infanta care era însărcinată a suferit un avort spontan. Pierderea copilului, pierderea coroanei și sănătatea în declin l-au scufundat pe Gaetan într-o depresie adâncă și a încercat să se sinucidă. De atunci nu i s-a mai permis să stea singur. Totuși, la 26 noiembrie 1871, în timp ce stăteau la un hotel în Lucerna, Elveția, Gaetan a reușit să se blocheze într-o cameră și s-a împușcat în cap. A fost găsit în viață însă a murit la scurt timp.
  Tânăra văduvă în vârstă de 20 de ani, Infanta Isabella, care se atașase profund de soțul ei, a jelit moartea lui tragică. S-a mutat la palatul Castille din Paris împreună cu mama ei. 
  Infanta Isabel de Bourbon.
  La 29 decembrie 1874, fratele infantei, Alfonso al XII-lea, a fost instalat pe tronul Spaniei. După scurtă vreme, Infanta Isabella a fost chemată de guvern în Spania ca Prima Doamnă de la curte și ca moștenitoare prezumptivă a coroanei spaniole. În această perioadă au existat diferite proiecte de căsătorie. Arhiducele Ludwig Salvator de Austria, care trăia în Spania, a fost prima alegere a guvernului însă din cauza comportamentului lui excentric, proiectul a fost abandonat. Un alt candidat a fost Prințul Arnulf de Bavaria însă Isabella nu a vrut să se recăsătorească iar fratele ei - de care ea era foarte atașată - i-a respectat dorința.
  Isabella a servit ca gid pentru tânăra sa verișoară, regina Mercedes, care s-a căsătorit cu fratele ei în 1880 și care a înlocuit-o ca Prima Doamnă a regatului. După moartea timpurie a reginei Mercedes, Isabella a ales-o pe Arhiducesa Maria Christina de Austria ca noua ei cumnată și a promovat-o ca soție a fratelui ei. Ea era nepoată a unei bune prietene a Isabellei, Maria Christina de Savoia, care era mamă vitregă a lui Gaetan.
  Moartea timpurie a fratelui ei a fost o lovitură teribilă pentru Isabella care prețuia relația lor. Ea a fost o figură influentă în timpul regenței Maria Cristina de Austria și a susținut-o pe cumnata sa; Isabella a devenit a doua mamă a copiilor fratelui ei.
  Isabella era foarte populară și respectată în Spania.
  Isabella a murit la 23 aprilie 1931, la vârsta de 79 de ani, în exil în Franța. A murit la cinci zile după ce nepotul ei, regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei a pierdut tronul spaniol și întreaga familie regală a plecat în exil. Cea mai mare parte a bijuteriilor sale i le-a lăsat lui Alfonso al XIII-lea iar faimoasa ei tiara Mellerio Shell este purtată frecvent de regina Sofía a Spaniei. În 1991, regele Juan Carlos al Spaniei a ordonat transferul rămășițelor ei din Franța în Spania.  

  Infanta Isabella
  Prințesă de Asturia Infantă a Spaniei Contesă de Girgenti Prințesă a celor Două Sicilii
  Portret al Infantei Isabella de Bourbon
  Date personale
  Nume la naștere	María Isabel Francisca de Asís Cristina Francisca de Paula Dominga de Borbón y Borbón
  Născută	20 decembrie 1851 Madrid, Spania
  Decedată	23 aprilie 1931 (79 de ani) Paris, Franța
  Înmormântată	Royal Palace of La Granja de San Ildefonso[*]
  Părinți	Francisc, Duce de Cádiz Isabela a II–a a Spaniei
  Frați și surori	Alfonso al XII-lea al Spaniei Fernando, Prince of Asturias (1850-1850)[*] Infanta Eulalia a Spaniei Infanta María de la Paz a Spaniei Infanta María del Pilar of Spain[*] María de la Concepción de Borbón y Borbón[*] Infante Francis of Assisi Leopold of Spain[*]
  Căsătorită cu	Prințul Gaetan, Conte de Girgenti
  Cetățenie	Spania
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Bourbon

• 1951: Charles G. Dawes, bancher și politicin american, laureat Nobel (n. 1865)
• 1971: Nadia Chebap (n. 1894 - d. 23 aprilie 1971, București) a fost o pianistă română.
  A studiat pianul la Viena cu maeștrii de renume mondial Ferrucio Busoni și Leshetizky. Pianistă concertistă de mare succes și sensibilitate, încă din anii copilăriei, a făcut o frumoasă carieră europeană între cele două războaie mondiale. A colaborat cu George Enescu, Ionel Perlea, Alfred Alessandrescu, Teodor Rogalski și alți mari muzicieni români.
  A fost solistă la Radiodifuziunea Română. A concertat la Berlin, Viena, Haga, București și probabil în multe alte centre muzicale.
  A fost profesoară la Conservatorul de Muzică din București până la pensionare. 
  Nadia Chebap
• 1977: Nagy Istvan, prozator, dramaturg și publicist român de naționalitate maghiară (n. 1904)
• 1979: Maurice Clavel, dramaturg și ziarist francez (n. 1920)
• 1986: Otto Preminger, regizor de origine austriacă (n. 1906)
• 1989: Ioniță G. Andron (n. 20 aprilie 1917, Racșa, Satu Mare – d. 23 aprilie 1989, Negrești Oaș, județul Satu Mare), a fost un artist fotograf, teolog greco-catolic și avocat din Țara Oașului.
  Fiu al preotului Ioan Andron, originar din Pribilești (Țara Chioarului), învață la școala primară din Racșa. A urmat liceul la Satu Mare (1927-1934), apoi studii juridice la Cernăuți și Cluj (1935-1940). Între 1941-1944 a studiat teologia la Academia Teologică Unită din Cluj.
  Începe să facă fotografie în 1934, cu un aparat de tip Voigtländer Bessa cu film lat, primit în dar de la tatăl său. De la fotografii cu prietenii și familia, interesul său evoluează la documentarea vieții țăranilor din Țara Oașului.
  Colecția fotografică, cuprinzând aproximativ 93.000 de clișee, a fost achiziționată în septembrie 2015 de către Muzeul Județean Satu Mare^[1]. Familia artistului a donat către muzeu arhiva documentară. Arhiva conține, pe lângă corespondență, memorii și documente personale, texte cu informații etnografice și istorice din zona Oaș^[1].
  Liceul tehnologic din orașul Negrești-Oaș îi poartă numele. 

  Ioniță G. Andron
  Date personale
  Născut	20 aprilie 1917  Racșa, Racșa, Satu Mare, România
  Decedat	23 aprilie 1989 (72 de ani)  Negrești-Oaș, România
  Cetățenie	România
  Religie	Greco-catolici
  Ocupație	fotograf teolog[*] avocat

• 1990: Paulette Goddard, actriță americană (n. 1910)
• 1998: Gregor von Rezzori (pe numele său real Gregor Arnulph Hilarius d'Arrezzo ^[7]) (n. 13 mai 1914, Cernăuți - d. 23 aprilie 1998, Donnini, Italia) a fost un scriitor și actor austriac-român, german din Bucovina. Familia sa din partea tatălui avea rădăcini italiene. Rezzori se trage dintr-o familie siciliană, care a emigrat în mijlocul secolului al XVIII-lea la Viena. Bunicul lui a lucrat ca arhitect pentru monarhia austro-ungară. Tatăl lui a fost funcționar la Cernăuți, astfel că familia lui a primit cetățenia română la sfârșitul războiului. După 1940 a devenit cetățean sovietic. Mai târziu a trăit timp de 40 de ani fără cetățenie, optând în 1982 în sfârșit pentru cea austriacă. Vorbea fluent germana, româna, italiana, poloneza, rusa, idiș, franceza și engleza^[7].
  Rezzori a învățat la gimnaziile din Brașov, Fürstenfeld (Stiria) și Viena. În Leoben a studiat mineritul, în Viena arhitectura și medicina. Și-a întrerupt studiile pentru a-și satisface stagiul militar în România. A rămas pentru patru ani la București unde s-a preocupat de pictură absolvind și studii de artă la Viena. În 1938 s-a mutat la Berlin unde și-a început activitatea de scriitor.
  A cunoscut succesul literar în 1953, cu Maghrebinische Geschichten, o culegere de povestiri în cheie parodică, având ca temă tinerețea sa în Bucureștii anilor 1930.^[7] Acțiunea se petrece în Maghrebinien („Magrebinia”) o țară fictivă, cu esențe balcanice, creată de el^[8], ai cărei locuitori sunt punghashi. Autorul afirma că Wer Maghrebinien auf der Karte sucht, findet es bestimmt nicht, denn Maghrebinien liegt im Herzen (Cine caută Magrebinia pe hartă, cu siguranță că nu o găsește, deoarece Magrebinia se află în inimă)^[9].
  A încetat din viață în 1998, lângă Florența. În memoria sa, primăria din Florența a instituit în 2007 premiul pentru literatură străină Vallombrosa Von Rezzori. 

  LUCRĂRI

  • Flamme, die sich verzehrt, roman, 1940
  • Rombachs einsame Jahre, roman, 1942
  • Rose Manzani, roman, 1944
  • Maghrebinische Geschichten, 1953
  • Ödipus siegt bei Stalingrad, 1954
  • Männerfibel, 1955
  • Ein Hermelin in Tschernopol. Ein maghrebinischer Roman, 1958
  • Idiotenführer durch die deutsche Gesellschaft. 1: Hochadel, 1962
  • Idiotenführer durch die deutsche Gesellschaft. 2: Adel, 1962
  • Bogdan im Knoblauchwald. Ein maghrebinisches Märchen, 1962
  • Idiotenführer durch die deutsche Gesellschaft. 3: Schickeria, 1963
  • Idiotenführer durch die deutsche Gesellschaft. 4: Prominenz, 1965
  • Die Toten auf ihre Plätze. Tagebuch des Films Viva Maria, 1966
  • 1001 Jahr Maghrebinien. Eine Festschrift, 1967
  • Der Tod meines Bruders Abel, roman, 1976
  • Greif zur Geige, Frau Vergangenheit, roman, 1978
  • Memoiren eines Antisemiten, roman, 1979; tradus în română ca Memoriile unui antisemit, 1994, reeditare 2008
  • Der arbeitslose König. Maghrebinisches Märchen, 1981
  • Kurze Reise übern langen Weg. Eine Farce, 1986
  • Blumen im Schnee – Portraitstudien zu einer Autobiographie, die ich nie schreiben werde. Auch: Versuch der Erzählweise eines gleicherweise nie geschriebenen Bildungsromans, 1989
  • Über dem Kliff, povestiri, 1991
  • Begegnungen, 1992
  • Ein Fremder in Lolitaland. Ein Essay, 1993 (traducere din engleză de Uwe Friesel)
  • Greisengemurmel. Ein Rechenschaftsbericht, 1994
  • Italien, Vaterland der Legenden, Mutterland der Mythen. Reisen durch die europäischen Vaterländer oder wie althergebrachte Gemeinplätze durch neue zu ersetzen sind, 1996
  • Frankreich. Gottesland der Frauen und der Phrasen. Reisen durch die europäischen Vaterländer oder wie althergebrachte Gemeinplätze durch neue zu ersetzen sind, 1997
  • Mir auf der Spur, 1997
  • Maghrebinische Geschichten (reeditare), Rowohlt Taschenbuch Verlag GmbH, 1998
  • Kain. Das letzte Manuskript, 2001 (apărut postum)

  Filme

  Ca actor a apărut în următoarele filme:
  • 1954 Sie,
  • 1957 El Hakim, regia Rolf Thiele
  • 1959 Paprika,
  • 1959 Bezaubernde Arabella,
  • 1961 Roata vieții, (Das Riesenrad), regia Géza von Radványi
  • 1962 Esame di guida - tempo di Roma,
  • 1962 Viața particulară (Vie privée), regia Louis Malle
  • 1963 Un mari à un prix fixe,
  • 1964 Die Lady,
  • 1965 Viva Maria!, regia Louis Malle
  • 1969 Michael Kohlhaas – Der Rebell,
  • 1981 Le beau monde,
  A scris scenarii singur sau în colaborare pentru următoarele filme:
  • Kopfjäger von Borneo, 1936 (Text von 1952)
  • Unter den Sternen von Capri, 1953
  • Labyrinth, 1959
  • Sturm im Wasserglas, 1960
  • Geliebte Hochstaplerin, 1961
  • Die Herren, 1965
  • Mord und Totschlag, 1967  

    Gregor von Rezzori
    Gregor von Rezzori (1914-1998)
    Date personale
    Născut	13 mai 1914[1][2][3][4][5][6]  Cernăuți, Austro-Ungaria
    Decedat	23 aprilie 1998 (83 de ani)[1][2][3][4][5][6]  Reggello, Italia
    Cetățenie	Austria
    Ocupație	scenarist jurnalist scriitor actor de film
    Alma mater	Universitatea din Viena
    Alte premii
    Fontane-Preis[*] (1959)

• 2005: John Mills, actor englez (n. 1908)

• 2007 - A decedat fostul preşedinte rus, Boris Elţîn;( n.1 februarie 1931).

  

  Boris Nikolaievici Elțin (1931 -2007) – foto: ro.wikipedia.org

  Boris Nikolaievici Elțin (n. 1 februarie 1931 în Sverdlovsk [azi Ekaterinburg], Rusia, URSS – d. 23 aprilie 2007) în 1991, primul președinte al Rusiei, precum și primul conducător din istoria acestei țări ales în mod direct.
• 2007 - A murit scriitorul şi jurnalistul american David Halberstam, celebru pentru cronicile sale consacrate războiului din Vietnam, laureat al premiului Pulitzer; (n. aprilie 1934).
• 2019: Jean, Mare Duce de Luxemburg (n. 1921)
• 2019: Johan Witteveen, economist olandez, director al FMI (n. 1921)

SĂRBĂTORI

• În calendarul ortodox:  +) Sf Mare Mc Gheorghe, purtătorul de biruință; Sf Mc Valerie; Duminica a 2-q după Paști - a Sfântului Apostol Toma

• Ziua internațională a cărții și a dreptului de autor (Copyright)

  

  Four-year-old Xima Awada Yakub (left) and her sister, Zamai, reading books in the library at the Cultural Centre in El Fasher, North Darfur. UN Photo/Albert González Farran – foto preluat de pe www.un.org

  La 23 aprilie este sărbătorită Ziua Mondială a Cărții și a Dreptului de Autor, proclamată la cea de-a 28-a sesiune a Conferinței Generale a UNESCO, în 1995, prin Rezoluția 3.18, considerând evenimentul o oportunitate pentru recunoașterea puterii cărți în schimbarea în bine a vieții și, totodată, pentru a-i sprijini pe autorii de cărți.

• România – Ziua feroviarilor, la sărbătoarea ortodoxă a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă.

• România – Ziua forțelor terestre

  

  Foto: (c) Alex TUDOR / Arhiva AGERPRES

  În fiecare an, la 23 aprilie, militarii Armatei României sărbătoresc Ziua Forțelor Terestre, categorie de forțe ale armatei al cărei patron spiritual și ocrotitor este Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință. Sfântul Gheorghe a fost ocrotitorul oștii lui Ștefan cel Mare. De aceea, pe steagurile de luptă ale slăvitului voievod al Moldovei se afla pictată sau cusută icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, care se lupta cu balaurul. Balaurul simboliza Imperiul Otoman, forțele răului, tot ceea ce este potrivnic voinței lui Dumnezeu și demnității umane.

• Ziua Internațională a Bibliotecarului și a Bibliotecilor Publice

• Ziua limbii engleze

  

  Foto: (c) Nicolae BADEA / Arhiva AGERPRES

  Ziua limbii engleze la Națiunile Unite este marcată la 23 aprilie. Aceasta a rezultat în urma unei inițiative, din 2010, a Departamentul de Informare Publică, care a stabilit date cu valoare simbolică sau istorică pentru celebrarea fiecărei din cele șase limbi oficiale ale organizației. Scopul zilelor lingvistice ale ONU este de a sărbători multilingvismul și diversitatea culturală, precum și promovarea utilizării egală a tuturor celor șase limbi oficiale în întreaga organizație.