2. /5 IULIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Decese, Sărbători, Bătălia de la Cernăuți (1941)

Decese

* 753: Romulus și Remus (n. 771 î.Hr.¹ - 5 iulie 717 î.Hr., Romulus; n. 771 î.Hr. - d. 21 aprilie 753 î.Hr., Remus), fondatorii tradiționali ai Romei, au apărut în mitologia romană drept cei doi fii ai preotesei Rhea Silvia, avându-l ca tată pe zeul războiului, Marte. Conform legendei înregistrate de către Plutarh și Livius, Romulus a fost primul Rege al Romei.

Romulus l-ar fi ucis pe Remus într-o dispută asupra locului viitorului lor oraș, pe care Romulus avea să-l numească după numele său, Roma. După fondarea orașului, Romulus nu doar că a creat legiunile romane și Senatul roman, dar a și adus cetățeni în noul său oraș prin răpirea femeilor triburilor Sabine vecine, acțiune din care a rezultat amestecarea sabinelor și romanilor într-un singur popor. Romulus avea să devină un mare cuceritor pentru Roma antică, adăugând mari teritorii și popoare sub dominația Romei. După moartea sa, a fost zeificat ca zeul Quirinus, personaj divin al poporului roman. În zilele noastre, referirile asupra sa îl reprezintă ca fiind o figură legendară.

Lupoaica hrănind copiii gemeni Romulus și Remus.

Înainte de nașterea lor, bunicul lui Romulus și Remus, Numitor și fratele său mai mic Amulius, au primit tronul din Alba Longa la moartea tatălui lor. Numitor a primit puterile suverane ca drept al nașterii sale, în timp ce Amulius a primit trezoreria regală, inclusiv aurul adus de Eneas din Troia. Însă din pricina faptului că Amulius deținea averea, având astfel mai multă putere decât fratele său, îl detronează pe Numitor. Speriat că fiica lui Numitor, Rhea Silvia, ar naște copii care într-o zi l-ar putea detrona ca rege, o forțează pe Rhea sa devina o vestală, preoteasă a zeiței Vesta care era obligată să jure că va rămâne virgină.

Însă, într-o seară, Marte, zeul războiului, vine la Rhea în templul zeiței Vesta și aceasta îi naște mai târziu doi băieți gemeni de mărime și frumusețe remarcabile, numiți mai apoi Romulus și Remus. Amulius devine furios și o întemnițează pe Rhea, ordonând și moartea gemenilor prin înec. Însă servitorul căruia i-a fost încredințat ordinul de a ucide gemenii nu a putut face asta. I-a pus pe cei doi într-un coș și l-a eliberat pe malurile fluviului Tibru. Râul, care era în inundație, s-a ridicat și a purtat ușor coșul în care erau gemenii în aval.

Romulus și Remus sunt salvați de către zeul râurilor, Tiberinus, care îi plasează pe Dealul Palatin. Acolo, sunt îngrijiți de către o lupoaică și hrăniți de o ciocănitoare sub un smochin, două animale sacre pentru Marte. Romulus și Remus sunt apoi descoperiți de către Faustulus, un păstor al lui Amulius, care duce copiii la casa sa. Faustulus și soția sa, Acca Larentia, cresc băieții ca și cum ar fi ai lor.

Pe măsură ce creșteau, nașterea nobilă se arăta în mărimea și frumusețea lor încă de copii. Când au ajuns la vârsta bărbăției erau de un curaj și o îndrăzneală invincibile. Romulus, însă, era considerat mai înțelept și mai abil în politică dintre cei doi, iar discuțiile sale cu vecinii despre păscut și vânătoare le-a oferit oportunități de-a remarca dispoziția sa pentru comandă, și nu pentru supunere. În măsura acestor calități, erau iubiți de confrații lor și de săraci, însă ei îi urau pe ofițerii și aprozii regelui. Și-au trăit viețile și au urmat scopurile oamenilor născuți nobili, fără a pune valoare pe lene și trândăvie, dar exersând și vânând, apărând pământul împotriva tâlharilor și răzbunându-i pe cei care suferiseră fără să greșească. Și astfel au devenit cunoscuți în întregul Latium.

Într-o zi, pe când gemenii aveau optsprezece ani, o ceartă a izbucnit între păstorii lui Numitor și cei ai lui Amulius. Unii dintre cei ai primului au speriat multe dintre vitele lui Amulius, cauzând enervarea păstorilor acestora. Romulus și Remus au adunat păstorii la un loc, i-au găsit și ucis pe cei ai lui Numitor și au recuperat vitele rătăcite. Spre nemulțumirea lui Numitor, Romulus și Remus au adunat mulți oameni nevoiași și sclavi ai lui Numitor, etalându-și cutezanța și temperamentul.

În timp ce Romulus era angrenat în unele sacrificii, pentru că era iubitor față de sacrificii și zei, unii dintre păstorii lui Numitor îl atacă pe Remus și alți prieteni ai acestuia. Astfel izbucnește o luptă. După ce ambele părți au înregistrat răni grave, păstorii lui Numitor triumfă și îl iau pe Remus ca prizonier, ducându-l la Numitor pentru pedepsire. Numitor nu îl pedepsește pe Remus, pentru că se temea de Amulius, însă a mers la acesta și a cerut dreptate, din moment ce era fratele său și fusese insultat de către servitorii regali. Și oamenii din Alba Longa înțelegeau motivele lui Numitor și considerau că a fost victima unui jaf nemeritat. Astfel, Amulius a decis să-l lase pe Remus pe mâna lui Numitor, iar acesta să-l pedepsească cum dorește.

Când Numitor îl duce pe Remus acasă la el pentru pedeapsă, este surprins de completa superioritate a tânărului în statura și puterea corpului său. După ce a auzit despre faptele și virtuțile sale nobile, Numitor îl întreabă pe Remus despre nașterea și identitatea sa. Când Remus i-a spus că a fost găsit și îngrijit de către o lupoaică pe malurile râului Tibru și intuindu-i vârsta după înfățișarea sa, Numitor pleacă să discute cu fiica sa, Rhea, în această privință. La întoarcerea de la sacrificii, Faustulus îi spune lui Romulus că fratele său fusese capturat și-l trimite în ajutorul acestuia. Romulus pleacă pentru a găsi armată ca să lupte împotriva lui Numitor la Alba Longa. Faustulus aleargă repede spre Alba Longa, însă este oprit la porțile orașului de către paznici. Din fericire, unul dintre aceștia era servitorul care dusese copiii la râu. Recunoscând turma și chipul lui Faustulus, îl duce în grabă către Amulius. Păstorul recunoaște că băieții sunt în viață, însă spune că ei trăiesc departe de Alba Longa ca ciobani. De frică și furie, Amulius trimite de îndată un prieten al lui Numitor să vadă dacă există vreo atestare în privința vieții gemenilor. În momentul în care omul intră în casa lui Numitor, îi găsește pe cei doi, Numitor și Remus îmbrățișându-se, confirmându-i astfel că Remus era nepotul lui Numitor. Omul îi sfătuiește apoi să se grăbească, pentru că Romulus mărșăluiește către oraș cu o armată formată din cei care îl urau și se temeau de Amulius. Armata lui Romulus era formată din 200 de bărbați maniples. Remus incită cetățenii din interiorul orașului să se revolte și în același timp Romulus atacă din afară. Amulius, fără a face vreun pas pentru siguranța sa, din confuzie totală, este capturat și ucis. 

Romulus și Remus alăptați de lupoaică. O pictură de Peter Paul Rubens

·         1316: Infantele Ferdinand de Mallorca (n. 1278)

·         1375: Charles al III-lea de Alençon, arhiepiscop francez (n. 1337)

·         1472: Charles de Artois, Cont de Eu, lider militar francez (n. 1394)

·         1539: St. Anthony Maria Zaccaria, sfânt italian (n. 1502)

·         1666: Albert al VI-lea de Bavaria (n. 1584)

·         1676: Carl Gustaf Wrangel, soldat suedez (n. 1613)

·         1715: Charles Ancillon, pastor hughenot francez (n. 1659)

·         1719: Meinhardt Schomberg, al Treilea Duce de Schomberg, general irlandez (n. 1641)

·         1773: Francisco José Freire, istoric și filolog portughez (n. 1719)

* 1826: Joseph Louis Proust (n. 26 septembrie 1754, Angers, Franța – d. 5 iulie 1826) a fost un chimist francez. Este cunoscut pentru introducerea legii proporțiilor definite în 1794. 

Joseph Louis Proust
Joseph Louis Proust
Date personale
Născut	26 septembrie 1754[2][3][4][5][6][7]  Angers, Franța[8]
Decedat	5 iulie 1826 (71 de ani)[2][4][5][6][7]  Angers, Franța[8]
Cetățenie	Franța
Ocupație	chimist farmacist aeronaut[*]
Activitate
Instituție	Universitatea din Salamanca
Organizații	Academia Franceză de Științe Bavarian Academy of Sciences and Humanities[*] Académie Nationale de Médecine[*] Academia de Științe din Torino[*]
Premii	Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*] (21 iunie 1810)

·         1833 - A murit inventatorul fotografiei, Joseph Nicéphore Niépce, cel care a rămas mult timp în uitare, umbrit de gloria asociatului său Daguerre, căruia i-a fost atribuită în totalitate această descoperire (dagherotipul). Prima fotografie cunoscută datează din 1862 şi aparţine lui Niépce. (n. 7 martie 1765)

·         1859: Charles Cagniard de la Tour, fizician francez (n. 1777)

·         1862: Heinrich Georg Bronn, geolog german (n. 1800)

·         1894: Sir Austen Henry Layard, arheolog englez (n. 1817)

* 1900: Henry Barnard (n. 24 ianuarie 1811, Hartford, statul  Connecticut — d. 5 iulie 1900, Hartford, Connecticut) a fost un pedagog american, care a studiat dreptul și a făcut parte din adunarea legislativă a statului natal, Connecticut, ajutând la crearea unui departament de învățământ și la primul institut pentru pregătirea profesorilor.Împreună cu Horace Mann și-a asumat sarcina de a reforma școlile primare din provincie. A fost un inovator în inspecțiile școlare, în regândirea manualelor și crearea organizațiilor de profesori-părinți. Fiind primul ministru al învățământului (începând cu 1845) din Rhode Island, a depus eforturi pentru mărirea salariilor profesorilor, pentru repararea clădirilor și a obținut fonduri mari pentru educație. În 1885 a participat la înființarea periodicului American Journal of Education. A fost cancelar al Universității din Wisconsin între 1858–1861. În 1867 a devenit primul ministru al învățământului din SUA, înființând o agenție federală menită să adune informațiile din sistemul educațional național.

Henry Barnard

Date personale Născut 24 ianuarie 1811[1][2]  Hartford, SUA  Decedat 5 iulie 1900 (89 de ani)[1][2]  Hartford, SUA  Înmormântat Cedar Hill Cemetery[*]  Cetățenie  SUA  Ocupație politician  Member of the Connecticut House of Representatives  Alma mater Yale College[*] Wilbraham & Monson Academy[

·         1904: Abai Kunanbaev, poet kazah (n. 1845)

·         1908: Jonas Lie, autor norvegian (n. 1833)

·         1911: Maria Pia de Savoia (14 februarie 1847 - 5 iulie 1911) a fost regină a Portugaliei ca soție a regelui Luís I al Portugaliei. În ziua botezului ei, Papa Pius al IX-lea, nașul ei, i-a dăruit Trandafirul Roșu.

A fost fiica lui Victor Emmanuel al II-lea, primul rege al Italiei și a soției lui care îi era și verișoară primară, Adelaide a Austriei. Sora ei, Maria Clotilde, a fost prințesă Napoléon iar frații ei au fost: rege al Italiei și al Spaniei.  

Regina Maria Pia a Portugaliei, de Emile Auguste Carolus-Duran, 1880.

La 6 octombrie 1862 Maria Pia s-a căsătorit cu regele Luís I al Portugaliei. Nu au avut o căsnicie fericită în mare parte din cauza personalităților diferite.

Ca regină, Maria Pia a devenit cunoscută atât pentru extravaganța ei cât și pentru munca sa de caritate. Avea gust pentru lux, petreceri, baluri, baluri mascate și modă. La balul mascat din 1865 și-a schimbat costumul de trei ori. Când parlamentul portughez a discutat despre cheltuielile mari ale reginei, Maria Pia a spus: "dacă vreți o regină, trebuie să plătiți pentru ea".

Maria Pia de Savoia era de asemenea cunoscută în Portugalia ca "înger al carității" sau "mamă a celor săraci" pentru compasiunea și munca ei pentru cauze sociale.

Nu s-a implicat în politică, dar într-un conflict cu João Carlos Saldanha de Oliveira Daun, Duce de Saldanha în 1870, a declarat: "Dacă aș fi fost rege l-aș fi împușcat!"

Podul de pe râul Duero construit de Gustave Eiffel a fost numit "Maria Pia" în onoarea ei.

Maria Pia și Luís au avut doi copii:

• Carlos I al Portugaliei (1863-1908), i-a succedat lui Luís ca rege și a fost ucis în 1908 de Carbonária, o mișcare revoluționată pro-republică.
• Afonso, Prinț Regal al Portugaliei (1865-1920), Infante al Portugaliei, Duce de Porto, Vicerege al Indiei, iar după 1908 Prinț Regal.  Luís a murit la 19 octombrie 1889 iar Maria Pia a devenit regina mamă. A fost foarte activă și și-a continuat proiectele sociale și a deținut o poziție dominantă la curte. A fost regentă în timpul absențelor regelui și reginei.
  A fost devastată de asasinarea fiului ei, regele Carlos I al Portugaliei și a nepotului ei Luís Filipe, Duce de Braganza la 1 februarie 1908. În timpul ultimilor ei ani în Portugalia, dădea semne de senilitate și era văzută rareori în public.
  A fost profund supărată de detronarea nepotului ei Manuel al II-lea al Portugaliei de către revoluția din 5 octombrie 1910 și de instaurarea primei republici portugheze. Maria Pia a părăsit Portugalia împreună cu restul familiei sale în exil în 1910. S-a întors în Italia natală unde a murit la 5 iulie 1911.  

  Maria Pia de Savoia
  Date personale
  Născută	14 februarie 1847 Palatul Regal din Torino, Regatul Sardiniei
  Decedată	5 iulie 1911 (64 de ani) Palazzina di caccia di Stupinigi, Regatul Italiei
  Înmormântată	Basilica of Superga[*]
  Cauza decesului	boală
  Părinți	Victor Emanuel al II-lea al Italiei Maria Adelaide de Austria
  Frați și surori	Prințesa Maria Clotilde a Savoiei Amadeo al Spaniei Umberto I al Italiei Oddone de Savoia
  Căsătorită cu	Luís I al Portugaliei
  Copii	Carlos I al Portugaliei Afonso, Prinț Regal al Portugaliei
  Cetățenie	Regatul Italiei
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	politiciană fotograf
  Apartenență nobiliară
  Titluri	prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Savoia Casa de Bragança-Saxa-Coburg și Gotha (prin căsătorie)
  Regină a Portugaliei
  Domnie	6 octombrie 1862 - 19 octombrie 1889

·         1920: Max Klinger, artist german (n. 1857)

·         1927: Albrecht Kossel, medic german, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină (n. 1853)

·         1932: Sasha Cherny, poet rus (n. 1880)

·         1936: Cezar Papacostea, filolog clasicist de origine aromână, scriitor și traducător, membru corespondent al Academiei Române (n. 1886)

·         1945: John Curtin, al paisprezecelea prim-ministru al Australiei (n. 1885)

·         1948: Georges Bernanos, scriitor francez (n. 1888)

·         1957: Charles Sherwood Noble, inventator de origine americană

·         1966: George de Hevesy, chimist maghiar, laureat al Premiului Nobel (n. 1885)

* 1966: Gil Delamare numele său complet fiind Gilbert-Yves Delamare din Villenaise de Chenevarin (n. 14 octombrie 1924, Paris - d. 31 mai 1966, Le Bourget, (Seine-Saint-Denis) a fost un cascador și actor de film francez. Era descendent al unei familii din nobilimea normandă cu același nume. Student la drept, Gil la 20 de ani a decis să renunțe la studii pentru a deveni acrobat la trapez într-un circ. Mai târziu, practicând parașutismul, este co-recordman mondial la cădere liberă (9509 metri), fiind distribuit în filmul lui Jacques Dubourg Omul–pasăre (L’Homme-oiseau, scurtmetraj), unde execută salturi din avion și planează cu ajutorul unor aripi confecționate din pânză. Aducând inovații în acest domeniu, Gil Delamare va începe apoi cariera de cascador de excepție și maestru în efecte speciale devenind foarte cunoscut în perioada anilor 1960.

În 1956, Gil Delamare are o relație romantică cu Colette Duval, model și parașutistă recordmenă celebră în Franța. În timpul șederii lor în Brazilia, ea sare dintr-un bombardier B-29 Superfortress împrumutat de la armata locală, în zona golfului Rio de Janeiro, de la o altitudine de peste 37500 picioare (12080 metri, conform turnului local de control).

A înregistrat secvențe care au devenit memorabile în cinematografie: urmărirea de către nemți și bombardarea lor cu dovleci din Marea hoinăreală, 2CVul lui Bourvil care se desface în două în Prostănacul, urmărirea pe „două roți” făcută de călugărița din Jandarmul din Saint-Tropez, parașutistul american (dublând actorul Red Buttons) atârnat de fațada catedralei din Sainte-Mère-Église din filmul Ziua cea mai lungă sau urmărirea finală a lui Fantômas.

Printre filmele în care este responsabil pentru efecte speciale, se pot aminti: Omul din Rio, Prostănacul, Coplan FX 18 sparge totul, Fantômas în acțiune și mai ales Marea hoinăreală , alături de alți cascadori precum Roger Mailles sau Gérard Streiff.

În anul 1964, cascadorul Rémy Julienne l-a angajat pe Delmare, pe atunci campion al moto-crossului din Franța, pentru a efectua acrobații pe motocicletă în filmul Fantômas.

Este, de asemenea, responsabil pentru cascadorii din Cum să furi un milion sau Ziua cea mai lungă. În calitate de actor, a fost partenerul lui Gérard Philipe în filmul Fanfan la Tulipe, iar al Ginei Lollobrigida în Frumoasele nopții.

În timpul turnărilor filmului regizat de Christian-Jaque, The Saint take the look (1966), care are loc pe o porțiune din autostrada A1 du Nord aflată atunci în construcție, una din scenele în care îl dublează pe Jean Marais, se întâmplă să facă cu mașina un derapaj necontrolat, o piruetă în jurul axei verticale, nereușind figurile propuse.

Din păcate, o nouă încercare este prea captivantă ^[2]. O posibilitate pentru a se evita cele ce au urmat, ar fi fost să se împrăștie pe drum pietriș pentru a facilita derapajul automobilului de serie Renault Florida S (fără roll-bar sau centuri de siguranță), pe care Gil trebuia să îl conducă, dar asta s-ar fi văzut în film. Între timp însă, Gil Delamare decide să continue, cu cascadorii Gaston Woignez și Odile Astier alături. În jurul orei 17:30-17:50, mașina a derapat în loc să alunece. Sub forța exercitată pe pneuri prin aderența frânării, un braț al axei spate se rupe, determinând ca mașina să se răstoarne, expulzând pasagerii, dar din nefericire prinzându-l pe Gil Delamare sub ea.

Gil Delamare este înmormântat în cimitirul Saint-Maur-des-Fosses (Val-de-Marne) alături de consoarta sa, actrița Colette Duval. 

FILMOGRAFIE SELECTIVĂ

Actor

• 1949: Bal Cupidon regia Marc-Gilbert Sauvajon
• 1949: Au revoir Monsieur Grock regia Pierre Billon
• 1949: La Belle que voilà de Jean-Paul Le Chanois
• 1949: Le Jugement de Dieu de Raymond Bernard
• 1949: Mon ami Sainfoin de Marc-Gilbert Sauvajon
• 1950: Mon phoque et elles de Pierre Billon
• 1950: Rue des Saussaies de Ralph Habib
• 1951: Le Cap de l'espérance de Raymond Bernard
• 1952: Fanfan la Tulipe regia Christian-Jaque
• 1952: Frumoasele nopții (Les Belles de nuit) de René Clair
• 1952: Destinées de Jean Delannoy
• 1952: La Fête à Henriette de Julien Duvivier
• 1952: La Putain respectueuse de Charles Brabant et Marcel Pagliero
• 1952: Un caprice de Caroline chérie de Jean Devaivre
• 1952: Violettes impériales de Richard Pottier
• 1953: Cet homme est dangereux de Jean Sacha
• 1953: Les femmes s'en balancent de Bernard Borderie
• 1953: Virgile de Carlo Rim
• 1954: L'Air de Paris de Marcel Carné
• 1954: À toi de jouer Callaghan de Willy Rozier
• 1954: Bonnes à tuer de Henri Decoin
• 1954: La Castiglione de Georges Combret
• 1954: Les Chiffonniers d'Emmaüs de Robert Darène
• 1954: Oaia cu 5 picioare (Le Mouton à cinq pattes) de Henri Verneuil
• 1954: Nagana d'Hervé Bromberger
• 1954: Obsesia (Obsession) de Jean Delannoy
• 1954: Votre dévoué Blake de Jean Laviron
• 1954: Repris de justice (Avanzi della Galera) de Vittorio Cottafavi
• 1955: Goubbiah, mon amour de Robert Darène
• 1958: Sérénade au Texas de Richard Pottier
• 1959: Suspense au Deuxième Bureau de Christian de Saint-Maurice
• 1960: Le Géant de Thessalie (I giganti della Tessaglia) de Riccardo Freda
• 1960: Les Bâtisseurs de Carlos Vilardebo (scurt metraj)
• 1961: Capitaine Tempête (La spada della vendetta) de Luigi Demar
• 1963: L'Homme oiseau de Louis Dalmas (scurt metraj)
• 1964: Un soir... par hasard d'Ivan Govar
• 1964: Le Gentleman de Cocody de Christian-Jaque
• 1964: Nick Carter va tout casser de Henri Decoin
• 1964: Les Aventuriers de la jungle (Die goldene göttin vom Rio Beni) de Eugenio Martin și Franz Eichhorn
• 1964: Lana, déesse de la jungle (Lana-Königin der Amazonen) de Cyl Farney și Géza von Cziffra
• 1965: Coplan FX 18 casse tout de Riccardo Freda
• 1965: Tribulațiile unui chinez în China (Les Tribulations d'un Chinois en Chine) de Philippe de Broca

Efecte speciale și cascadorii

• 1958: Une balle dans le canon de Michel Deville (cascadorie)
• 1962: Ziua cea mai lungă de Ken Annakin, Andrew Marton, Bernhard Wicki și Gerd Oswald (cascadorie)
• 1963: L'Homme oiseau de Louis Dalmas (scurt metraj) (efecte speciale)
• 1963: Omul din Rio (L'Homme de Rio) de Philippe de Broca (efecte speciale)
• 1964: Jandarmul din Saint-Tropez (Le Gendarme de Saint Tropez) de Jean Girault (cascadorie)
• 1964: Fantômas de André Hunebelle (efecte speciale)
• 1964: Prostănacul (Le Corniaud) de Gérard Oury (efecte speciale)
• 1964: Gentlemanul din Cocody (Le Gentleman de Cocody) de Christian-Jaque (efecte speciale)
• 1965: Coplan FX 18 casse tout de Riccardo Freda (efecte speciale)
• 1965: Fantômas în acțiune (Fantômas se déchaîne) de André Hunebelle (efecte speciale)
• 1965: Tribulațiile unui chinez în China (Les Tribulations d'un Chinois en Chine) de Philippe de Broca (efecte speciale)
• 1966: Cum să furi un milion (How to Steal a Million) de William Wyler (cascadorie)
• 1966: Ne nous fâchons pas de Georges Lautner (efecte speciale)
• 1966: Marele restaurant (Le Grand Restaurant) de Jacques Besnard (efecte speciale)
• 1966: Marea hoinăreală (La Grande Vadrouille) de Gérard Oury (efecte speciale)
• 1966: Le Saint prend l'affût de Christian-Jaque (efecte speciale)   

  Gil Delamare
  Date personale
  Nume la naștere	Gilbert-Yves Delamare din Villenaise de Chenevarin
  Născut	14 octombrie 1924 Paris
  Decedat	5 iulie 1966 (42 de ani) Le Bourget
  Înmormântat	cimitirul Condé[*]
  Cauza decesului	accident (accident rutier[*])
  Căsătorit cu	Colette Duval[*]
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	actor de film cascador

·         1969: Wilhelm Backhaus, pianist german (n. 1884)

·         1969: Walter Adolph Gropius (n. 18 mai 1883, Berlin, Germania - d. 5 iulie1969, Boston, Massachusttes, SUA), a fost un arhitect și pedagog german, cetățean naturalizat american, fondator și director al Bauhaus, unul din marii arhitecți ai secolului 20, care a trăit și creat în Germania, până în 1934, și apoi în Statele Unite ale Americii, din 1937 până la moartea sa.

Născut în Berlin, Walter Gropius a fost cel de-al treilea fiu al lui Walter Gropius, un specialist și expert în arhitectură și construcții, angajat salariat la stat, și Manon Auguste Pauline Scharnweber (* 1855 - † 1933), a cărei familie deținea o proprietate lângă Berlin.

Imagine 2 - Walter Gropius --- Intrarea clădirii Bauhaus din Dessau, exemplu superb de "transparență" totală.

La fel ca tatăl său, Walter Gropius a fost un arhitect. Clădirile concepute de el foloseau materiale foarte moderne la vremea respectivă, între care: beton, beton armat, structuri de oțel și cărămizi de sticlă. Nu întâmplător lucrările sale arhitecturale sunt comparate frecvent cu artefacte vizuale, adesea cu picturi abstracte.

În 1919 Gropius a fondat Bauhaus, ceea ce desemnează atât Staatliches Bauhaus, o școală de artă, design și arhitectură din Germania, activă între 1919-1933, cât și un curent artistic foarte influent în arhitectura, artele plastice, designul, mobilierul și decorările interioare ale secolului 20. Ambele sensuri ale termenului Bauhaus sunt strâns legate de Walter Gropius.

Studenții de la Staatliches Bauhaus erau educați interdisciplinar și complex ca arhitecți, constructori, designeri, fotografi, pictori, creatori de mobilier și textile, etc.. Erau totodată stimulați să utilizeze materiale noi, specifice producției de masă, având ca produs final al activității lor clădiri, în special industriale, furnizate „la cheie”.

Scopul declarat programatic al lui Walter Gropius era clădirea livrată integral, de la designul arhitectural inițial până la mobilarea încăperilor și decorarea acestora cu artefacte. Tot în spiritul viziunii sale integratoare a habitatului uman, atât a celui personal cât și a celui profesional, Gropius argumenta prin demonstrare conceptul de eficiență arhitecturală, prin care un atare ansamblu de clădiri era realizat arhitectural și constructiv cu mijloace materiale, financiare și umane minime.

Gropius s-a căsătorit cu Alma Schindler după moartea soțului acesteia, Gustav Mahler. Casătoria lor nu a durat prea mult, Alma recăsătorindu-se cu Franz Werfel.

Împreună au avut o fată, Manon, născută în 1916, care a murit, de poliomelită, la vârsta de 18 ani. Compozitorul Alban Berg, unul din prietenii lui Walter Gropius, a scris un concert de vioară dedicat memoriei lui Manon Gropius. Pe de altă parte, Walter și Alma sunt menționați în cântecul Alma scris de Tom Lehrer.

Walter Gropius a murit în anul 1969 în Boston la frumoasa vârstă de 86 de ani. Ca o concluzie succintă a personalității sale se poate spune despre el că avea un acut simț al realului și că era văzut adesea purtând costume clasice cu un papillon (în limba engleză, bowtie).

Printre studenții săi s-a numărat și scriitorul și teoreticianul Sigfried Giedion.

Printre altele, Gropius este amintit nu numai ca unul dintre cei mai influenți arhitecți ai secolului 20, fondator al Bauhaus, realizator de clădiri având o marcă inconfundabilă, dar și prin numele unui întreg complex arhitectural al Berlinului de azi, districtul Gropiusstadt. 

Walter Gropius
Date personale
Nume la naștere	Walter Adolf Georg Gropius
Născut	18 mai 1883 Berlin, Germania
Decedat	5 iunie 1969 Boston, Massachusttes, SUA
Înmormântat	Südwestkirchhof Stahnsdorf[*]
Părinți	Walter Gropius[*]
Căsătorit cu	Alma Mahler-Werfel (1915–1920) Ise Gropius[*]
Copii	Manon Gropius[*]
Naționalitate	Germania și, ulterior,  Statele Unite ale Americii
Cetățenie	Imperiul German  Republica de la Weimar  Germania Nazistă  Germania
Ocupație	arhitect pedagog arhitect-șef[*] designer
Activitate
Numele firmei	Universitatea Harvard
Clădiri semnificative	Clădirea Bauhaus, Dessau, Hoover Dam, Casa Gropius, Hollywood Palladium

   
• 
     
• 
     
• 
     
• 
   
• 
     
• 
     
• 
     
• 
   
• 
     
• 
     
• 
     
• 
   
• 
     
• 
     
• 
     
• 
   

·         1969: Thomas Mboya, politician kenian (asasinat) (n. 1930)

·         1969: Leo McCarey, regizor american (n. 1898). 

FILMOGRAFIE SELECTIVĂ

• We Faw Down (1928)
• Should Married Men Go Home? (1928)
• Habeas Corpus (1928)
• Liberty (1929)
• Big Business (1929)
• Wild Company (1930)
• Duck Soup / Supa de rata (1933)
• Ruggles of Red Gap (1935)
• The Awful Truth / Cumplitul adevăr (1937)
• Once Upon a Honeymoon / O lună de miere (1942)
• Going My Way (1944)
• The Bells of St Mary's / Biserica St. Mary (1945)
• Good Sam (1948)
• Love Happy (1949)
• You Can Change the World (1951)
• An Affair to Remember (1957)
• Rally 'Round the Flag, Boys! (1958)
• Satan Never Sleeps (1962)   

  Leo McCarey
  Date personale
  Născut	3 octombrie 1898[1][2][3][4][5][6]  Los Angeles, SUA
  Decedat	5 iulie 1969 (70 de ani)[1][2][3][4][7][6]  Santa Monica, SUA
  Înmormântat	Holy Cross Cemetery[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (Emfizem pulmonar)
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	regizor de film scenarist producător de film
  Activitate
  Alma mater	Universitatea Californiei de Sud[*] USC Gould School of Law[*]
  Partid politic	Partidul Republican
  Premii	Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor (1938) Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor (1945) Premiul Oscar pentru cea mai bună poveste originală (1945) Premiul Oscar

1972: Raúl Leoni Otero (n. 26 aprilie 1905, El Manteco, Bolívar, Venezuela - d. 5 iulie 1972, New York, SUA) a fost un avocat, om politic, președintele Venezuelei în perioada 13 martie 1964-11 martie 1969, senator între anii 1969-1972, Președintele Congresului Național din Venezuela în anii 1959–1962 și Ministrul muncii 1945–1948. Raul Leoni a fost căsătorit cu Carmen América Fernández Alcalá din 1949.  

Raúl Leoni Otero
Raúl Leoni
Date personale
Născut	26 aprilie 1905 El Manteco, Venezuela
Decedat	5 iulie 1972 (67 de ani) New York, SUA
Cauza decesului	hemoragie cerebrală[*]
Căsătorit cu	Carmen América Fernández Alcalá[1]
Cetățenie	Venezuela
Religie	romano-catolic[*]
Ocupație	avocat și om politic
Președintele Venezuelei
În funcție 13 martie 1964 – 11 martie 1969
Precedat de	Rómulo Betancourt
Succedat de	Rafael Antonio Caldera
Premii	Ordinul de Merit al Republicii Italiene în grad de Cavaler Mare Cruce cu Colan[*]
Partid politic	Acción Democrática
Alma mater	Central University of Venezuela[

·         1975: Otto Skorzeny, membru al trupelor speciale germane, salvatorul lui Benito Mussolini (n. 1908)

·         1983: Harry James, muzician american (n. 1916)

·         1991: Howard Nemerov, poet american (n. 1920)

* 1994: Constantin N. Arseni (n. 3 februarie 1912, Dolhasca, județul Baia - d. 5 iulie 1994, București) a fost un medic neurochirurg român, profesor universitar și director al clinicii de Neurochirurgie a facultății de medicinădin București, discipol și continuator al lui Dimitrie Bagdasar, întemeietorul neurochirurgiei românești. A fost Membru titular al Academiei Române (1991).

Arseni s-a născut la 3 februarie 1912 în Dolhasca, județul Baia. După absolvirea liceului din Bacău în 1929, se înscrie la facultatea de medicină din Cluj. În 1935 termină studiile universitare și obține titlul de Doctor în Medicină cu teza "Neurotomia juxtaprotuberanțială în tratamentul nevralgiei intermitente de trigemen" (1936). Ca student a lucrat în clinica de boli interne sub conducerea profesorului Iuliu Hațieganu, fiind fascinat de simțul clinic și erudiția acestui medic, dar pe tânărul Arseni îl atrăgea chirurgia creierului, după ce a asistat la o operație efectuată de Dimitrie Bagdasar în spitalul de Urgență din București. Astfel că la vârsta de 23 de ani își începe ucenicia în domeniul neurochirurgiei, sub conducerea și îndrumarea lui Bagdasar, proaspăt întors din America. În același timp lucrează ca preparator, apoi ca asistent la catedra de Histologie condusă de Ion T. Niculescu, unde învață tehnica examenului microscopic al organelor și țesuturilor. Fragmentele de tumori cerebrale extirpate operativ erau studiate apoi la microscop, convins de puterea pe care o dă clinicianului cunoașterea anatomiei patologice.

Constantin Arseni muncește neobosit, își extinde și perfecționează tehnica chirurgicală. În 1946, Dimitrie Bagdasarîncetează din viață pe neașteptate. Arseni rămâne cu răspunderea conducerii serviciului de neurochirurgie, la vârsta de numai 34 de ani. Oficialitățile nu-i ușurează această sarcină, dimpotrivă. Cunoscut ca un non-conformist incorigibil, care spune totdeauna ceea ce gândește, nu era tocmai pe placul regimului totalitar comunist. Forurile de răspundere în domeniul medicinei trimit la Moscova pentru a se specializa în neurochirurgie pe doctorul Nicolae Marcovici, cu scopul de a-l înlocui pe Arseni. La întoarcere, cu titlul de Candidat în Științe Medicale, după modelul sovietic, Marcovici este numit în 1955 conferențiar universitar, cum se obișnuia cu toți cei veniți cu o calificare din Uniunea Sovietică, și primește conducerea a jumătate din clinica de neurochirurgie din București. Marcovici, un om corect și cu mult bun simț, recunoaște calitățile profesionale deosebite ale lui Arseni și, după scurt timp, renunță la funcția primită și se subordonează acestuia. Între timp Arseni devine el însuși conferențiar, iar în 1963 profesor titular de neurochirurgie la facultatea de medicină.

Se trece la reorganizarea clinicii pe servicii, cu împărțirea responsabilităților la colaboratori, ce căpătaseră ei înșiși experiență și calificare superioară: Tumori cerebrale adulți (Sofia Ionescu, Mihai Maretsis, Nicolae Nicola, Mircea Ghițescu), Tumori cerebrale copii (Lenke Horvarth), Afecțiuni vertebro-medulare (Ion Ionescu și Gheorghe Panoza), Traumatisme cranio-cerebrale (Ion Oprescu și Alexandru Constantinovici), Anestezie, reanimare și terapie intensivă (Șerban Munteanu, Lelia Gonțea-Arseni), mai târziu și o secție de reabilitare și recuperare motorie (Ion Tudor). La acestea se adaugă servicii auxiliare și de investigații: Diagnostic preoperator (Constantin Crețan și Ion N. Petrovici), Neuroradiologie (Nicolae Mihăilescu și Nicolae Simionescu), Electrofiziologie (K. Cristian și I. Roman), Laborator clinic (Elena Nicola), Neuromorfopatologie (Nicolae Carp). Domeniile de activitate se extind, se trece la chirurgia anevrismelor și malformațiilor vasculare intracraniene (Frank Nass și Leon Dănăilă) și la neurochirurgia funcțională, cum sunt operațiile stereotaxice în cazul unor afecțiuni extrapiramidale și chirurgia funcțională a epilepsiei (Mircea Simionescu, Mircea Iacob, N. Nicola). În 1975, se inaugurează noua clădire a clinicii de neurochirurgie, concepută și organizată după planurile sale. În timpul cât a fost construită, Arseni devenise om de șantier.

Constantin Arseni și-a continuat cu ardoare activitatea până la o vârstă înaintată, neputându-se despărți de ceea ce a însemnat menirea vieții sale: neurochirugia. S-a stins din viață în 1994.

Membru titular al Academiei Române

Constantin Arseni
Date personale
Născut	3 februarie 1912  Dolhasca, România
Decedat	5 iulie 1994 (82 de ani)  București, România
Ocupație	medic

·         1996: Erik Wickberg, general al Armatei Salvării (n. 1904)

·         1997: Mrs. Miller, cântăreață americană (n. 1907)

·         1998: Sid Luckman, jucător de fotbal american (n. 1916)

·         1999: Mihai Cioroianu, alpinist român

·         1999: Liviu Petrescu, filolog, membru al Academiei Române (n. 1941)

·         2001: Ernie K-Doe, cântăreț american (n. 1936)

·         2002: Katy Jurado, actriță mexicană (n. 1924)

·         2002: Ted Williams, jucător de base-ball (n. 1918)

* 2003: Prințesa Isabela de Orléans-Bragança (13 august 1911 – 5 iulie 2003), a fost, prin căsătorie, ducesă de Orléans, de Valois, de Chartres, de Guise, de Enghien, de Vendôme, de Penthièvre, de Aumale, de Nemours și de Montpensier, prințesă de Joinville, prințesă Condé etc și contesă de Paris. Fiica cea mare a lui Pedro de Alcântara, Prinț de Grão Para, moștenitor al defunctului împărat al Braziliei (1875–1940), și a soției acestuia, Contesa Elisabeta Dobržensky de Dobrženicz (1875–1951), Isabelle s-a născut la castelul d'Eu în Normandia.^[1] A fost botezată după bunica paternă, Isabel de Bragança, fiica cea mare și moștenitoarea împăratului detronat, Pedro al II-lea al Braziliei. Pe linie paternă a fost stră-strănepoata regelui Ludovic Filip al Franței.  

Prințesa Isabela
Contesă de Paris
Contesa de Paris în 1995.
Date personale
Născută	13 august 1911 Eu, Seine-Maritime, Franța
Decedată	5 iulie 2003 (91 de ani) Paris, Franța
Înmormântată	Dreux Royal Chapel[*]
Părinți	Pedro de Alcântara, Prinț de Grão Para Countess Elisabeth Dobržensky de Dobrženicz[*]
Frați și surori	Prințesa Maria Francisca de Orléans-Braganza Prince Pedro Gastão of Orléans-Braganza[*] João de Orléans e Bragança[*]
Căsătorită cu	Henri, Conte de Paris
Copii	Prințesa Isabelle Prințul Henri, Conte de Paris Prințesa Hélène Prințul François Prințesa Anne, Ducesă de Calabria Prințesa Diane, Ducesă de Württemberg Prințul Michel, Conte de Evreux Prințul Jacques, Duce de Orléans Prințesa Claude Prințesa Chantal Prințul Thibaut, Conte de La Marche
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	scriitoare
Apartenență nobiliară
Titluri	prințesă
Familie nobiliară	Casa de Orléans-Bragança

·         2003: Roman Lyashenko, hocheist rus (n. 1979)

·         2004: Hugh Shearer, Prim-ministru al Jamaicăi (n. 1923)

·         2004: Rodger Ward, pilot de curse american (n. 1921)

·         2005: James Stockdale, vice amiral al Flotei Statelor Unite (n. 1923)

·         2005:  Shirley Goodman, interpretă americană (n. 1936)

·         2006: Kenneth Lay, om de afaceri american (n. 1942).

* 2007: Marko Babić (n. 16 februarie 1965 - d. 5 iulie 2007) a fost un ofițer din armata croată (având gradul de colonel), care s-a aflat sub arme în perioada Războiului Croat de Independență.

Este cunoscut pentru contribuția sa în timpul asediului Vukovarului, unde a condus apărarea bulevardului Trpinjska Cesta, sub comanda lui Blago Zadro, al cărui adjunct a fost.^[1] Bulevardul reprezenta una din cele mai directe căi de atac asupra Vukovarului și a fost ales de forțele Armatei Populare Iugoslave (Jugoslovenska Narodna Armija – JNA) pentru o pătrundere în oraș prin intermediul tancurilor. În consecință, între 14 și 20 septembrie 1991, JNA a lansat în acea zonă unele din cele mai puternice atacuri cu tancuri și infanterie asupra orașului.

Unul din acestea a fost inițiat pe 18 septembrie, de la nord de Trpinjska Cesta, de către un batalion al Brigăzii Mecanizate nr. 51 a JNA, cuprizând circa 30 de tancuri și 30 de blindate. Acestea au căzut într-o ambuscadă, fiind aproape compet distruse. Drept rezultat, zona în care s-a desfășurat lupta a fost poreclită cimitirul tancurilor.

Marko Babić este creditat că ar fi distrus personal 14 tancuri, mai multe decât oricine altcineva în timpul asediului Vukovarului.^[2] Al doilea episod din documentarul TV în 10 părți, realizat în 2005 și intitulat „Heroes of Vukovar” (Eroii Vukovarului) este dedicat lui Babić și luptătorilor săi.

Marko Babić

Date personale Născut 16 februarie 1965 Vukovar, Croația  Decedat 5 iulie 2007 (42 de ani) Zagreb, Croația  Naționalitate  Croația Cetățenie  Croația  Ocupație personal militar[*]  Comandant adjunct al Batalionului al 3-lea din cadrul Brigăzii 204 (Vukovar) Activitate Ramura artillery[*]   Gradul Colonel Bătălii / Războaie Asediul Vukovarului Războiul Croat de Independență

·         La 5 iulie 2010 şi-au pierdut viaţa

– comandantul Școlii de Aplicație pentru Forțele Aeriene „Aurel Vlaicu”, comandorul Nicolae Jianu în vârstă de 49 de ani,

– maistru militar  clasa a III a Băduț Papuc de 29 de ani

– fruntașul   Cătălin Chioveanu, de 22 de ani

– maistru militar  clasa a III a  Cătălin Rădoi, de  36 de ani

– maistru militar clasa  aIIa  Florin Claudiu Cișmașu, de 34 de ani

– Soldat Cosmin Florescu, de 25 de ani

– Fruntaș Cosmin Furtună, de 28 de ani

– locotenent comandorul Cătălin Vicențiu Antoche, de 34 de ani

– locotenent comandor  Liviu Antim de 27 de ani

– locotenet Lavinia Guiță de 26 de ani

– maistru militar principal Răzvan Rângheț de 43 de ani

– Fruntaș Constantin Vlăduț Sărman de 26 de ani

* 2010: Geavit Musa (n. 23 decembrie 1931, Palazu Mare, județul Constanța - d. 5 iulie 2010) a fost un fizician român, ales ca membru corespondent al Academiei Române (aprilie 2009). S-a născut în Palazu Mare, Constanța, fiind fiul lui Șefket Musa Velulla, erou tătar martir al închisorilor comuniste și al lui Septar Sabrie.^[4]

A urmat cursurile Facultății de Fizică-Matematică a Universității din București, unde l-a avut profesor pe acad. Eugen Bădărău. A lucrat la Institutul de Fizică Atomică (IFA) din București de la avbsolvirea facultății și până în 2000, îndeplinind pentru o scurtă perioadă (19 aprilie 1997 - 19 martie 1998) funcția de director general.  

Geavit Musa
Date personale
Născut	23 decembrie 1931 Palazu Mare, Constanța
Decedat	5 iulie 2010 (78 de ani)
Părinți	Șefket Musa Velulla si Septar Sabrie
Religie	musulman
Ocupație	cercetător în domeniul fizicii plasmei la Institutul de Fizică Atomică (IFA) din București, profesor universitar la facultățile de fizică ale universităților București și Constanța
Activitate
Membru corespondent al Academiei Române

·         2011 - A încetat din viaţă artistul american Cy Twombly, unul dintre cei mai mari pictori abstracţi din secolul al XX-lea (n. 25 aprilie 1928)

·         2015: Prințesa Dorothea de Bavaria (n. 1920)

Sărbători

• În calendarul ortodox: + Sf Cuv Atanasie Atonitul; Sf Cuv Lampadie
• Algeria: Sărbătoare națională. Proclamarea independenței (1962)
• Republica Capului Verde: Sărbătoare națională. Proclamarea independenței (1975)
• Republica Slovacă: Sărbătoare națională. Ziua sfinților slavi Chiril și Metodiu (se sărbătorește începând cu anul 1990)
• Venezuela: Sărbătoare națională. Proclamarea independenței (1811)

Bătălia de la Cernăuţi (3-5 iulie 1941)

Bătălia de la Cernăuţi s-a desfăşurat la scurt timp după angajarea armatei române în cel de-al Doilea Război Mondial (22 iunie 1941), în contextul în care Grupul german de armate „Sud”, comandat de feldmareşalul Gerd von Rundstedt, înregistra succese pe frontul din Galiţia.

Acest lucru l-a determinat pe Hitler să ordone trecerea efectivă la ofensivă şi cu forţele Grupului de armate „general Ion Antonescu” (armatele 3, 4 române şi 11 germană, dislocate în partea de est a României, în cadrul operaţiei „Munchen”). Misiunea de a executa, începând cu 2 iulie 1941, un „atac peste Prut, din spaţiul de la est de Botoşani, cu direcţia spre nord-est” pentru a se ajunge „în spatele liniei întărite care pleacă de la Moghilev prin Podolsk spre nord” a revenit Corpului de munte (comandant: generalul Ion Dumitrache) din Armata 3 română (comandant: generalul Petre Dumitrescu), care la rându-i era subordonată Armatei 11 germane (comandant: Eugen von Schobert).

Pentru îndeplinirea misiunii, comandamentul Armatei române a fost reinvestit, în noaptea de 2 spre 3 iulie 1941, cu atribuţii operative, iar generalul Petre Dumitrescu a precizat că principala misiune a armatei (în special a Corpului de munte), era să elibereze oraşul Cernăuţi, capitala Bucovinei istorice, şi să ajungă cât mai repede pe Nistru, între Râscov şi Darabani. Cu acelaşi prilej, el a stabilit concepţia ofensivei: manevră dublu învăluitoare cu două grupări de forţe care să înfrângă trupele sovietice din zona Storojineţ, Cernăuţi şi Herţa, urmată de ofensivă pe direcţia loviturii principale (Mihăileni - Noua Suliţă - Hotin).

În situaţia în care trupele sovietice s-ar fi retras, Corpul de munte trebuia să înainteze „fără alt ordin” până la Prut, să ocupe trecerile de peste râu la est de Cernăuţi şi să fie în măsură să intervină, la ordin, cu o parte din forţe spre Siret, în ajutorul Diviziei 7 infanterie. Rezerva armatei (Brigada 8 cavalerie) a fost dispusă înapoia forţelor de la flancul drept, pe direcţia loviturii principale. În faţa Armatei 3 române se aflau forţe ale Armatei 18 sovietice.

Ofensiva s-a declanşat în dimineaţa zilei de 3 iulie 1941, iniţial spre Storojineţ, batalioanele 1 şi 2 vânători de munte din Brigada 1 mixtă munte ajungând pe Siret, după care, printr-o manevră îndrăzneaţă, au trecut râul prin vad (podurile fuseseră distruse de inamic). Apoi au eliberat oraşul şi au constituit un cap de pod la nord de râu. Pretutindeni, populaţia a primit militarii români eliberatori cu „flori şi cu mare bucurie”, între timp, Brigada 4 mixtă munte a ajuns, în seara zilei, între Pătrăuţi şi Dobrova, iar Divizia 7 infanterie, care a întâmpinat cea mai puternică rezistenţă în zona Fântâna Albă, Cerepcăuţi, Petricani, a trecut temporar la apărare activă, cu misiunea de a interzice pătrunderea inamicului spre sud.

La 5 iulie, pentru a nu se permite forţelor sovietice să se consolideze la teren, generalul Petre Dumitrescu a ordonat continuarea ofensivei spre Cernăuţi cu batalioanele Brigăzii 1 mixtă munte (la flancul stâng) şi Brigăzii 4 mixtă munte (la flancul drept), precum şi executarea unei manevre spre Fântâna Albă, cu un detaşament din Brigada 4 mixtă munte, în spatele şi flancul drept al trupelor sovietice care se opuneau Diviziei 7 infanterie. Ca urmare, unităţile Brigăzii 1 mixtă munte (flancate la vest de Detaşamentul „colonel Albustin”), au înaintat energic şi viguros, manevrând rezistenţele inamice din zona Cernăuţi, au înfrânt rezistenţa opusă de acestea în faţa oraşului şi au pătruns în după-amiaza zilei în capitala istorică a Bucovinei (cu batalioanelor 3 şi 23 vânători de munte), fiind primite cu entuziasm de către populaţia românească.

Vestea eliberării Cernăuţiului a provocat un entuziasm „de nedescris”, în întreaga ţară. „Copiii soldaţilor care au intrat în capitala Bucovinei acum 23 de ani - se menţiona în ziarul «Universul» - intră azi, la rândul lor, în Cernăuţi, fraţi de sânge şi de suflet, cu pasul sprinten, cu ochi tineri, cu fruntea sus... Ne închinăm cu recunoştinţă adâncă şi sinceră pietate în faţa tuturor acelora care, prin sacrificiul lor, ne-au dat acest ceas istoric”.

Victoria românească de la Cernăuţi a permis trupelor române să acţioneze ofensiv spre Hotin, unde au desfăşurat, între 6 şi 8 iulie 1941, o altă bătălie strălucită, dusă de Brigada 8 cavalerie şi Brigada 2 mixtă munte, soldată cu respingerea trupelor sovietice dincolo de Nistru şi cu eliberarea părţii de nord a Basarabiei. Modul exemplar în care militarii români şi-au îndeplinit misiunile de luptă în nordul Bucovinei şi Basarabiei a fost remarcat şi de către generalul Eugen von Schobert, comandantul Armatei 11 germane, care a adresat alese cuvinte de apreciere. La rându-i, comandantul Armatei 3 române, recunoscând contribuţia trupelor germane la repunerea bornelor de hotar pe Nistru a relevat: „Fără ei nu am fi putut face reîntregirea neamului”.