3. /11 IULIE 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ
Sf Mare Mc Eufimia;
Sf Olga cea întocmai cu Apostolii și luminătoarea Rusiei
Sf Mare Mc Eufimia
Viața Sfintei Mari Mucenițe Eufimia
Sfinta Muceniță Eufimia în toți anii izvora sânge din cinstitele ei moaște, ca și cum ar fi curs dintr-o rană.
Sfânta Mare Muceniță Eufimia s-a născut, a crescut și s-a încununat prin mucenicie în Calcedon, cetatea Bitiniei de lângă gura Mării Negre, în dreptul Constantinopolului, fiind între ele Bosforul Traciei. Ea a pătimit pe vremea împărăției lui Dioclețian, în 16 zile ale lunii septembrie, în care zi se prăznuiește pomenirea ei. Iar acum se pomenește acea minune care s-a făcut de cinstitele ei moaște în vremea Sinodului al IV-lea a toată lumea al Sfinților Părinți, ce s-a ținut în Calcedon la anul 451, prin care minune s-a dovedit și s-a întărit mărturisirea dreptei credințe. Această minune a fost hotar al Sfinților Părinți, ca să nu treacă spre împărtășirea celor rău credincioși.
Și s-a început această lucrare de aici: Dioscor, patriarhul Alexandriei și Eutihie, arhimandritul Constantinopolului, pe când încă era viu dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tânăr, au ridicat un nou eres de hulă împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, amestecând cele două firi ale Lui, pe cea dumnezeiască și pe cea omenească, într-una singură. Și pe mulți din rânduiala duhovnicească și mirenească i-au amăgit cu această rea credință a lor; iar pe bărbații și boierii care erau în palatul împărătesc i-au vătămat cu acel eres și aveau mare ajutor de la ei. Iar când s-a ținut în Efes sinodul cel de loc (După cel de al treilea Sinod a toată lumea, care a fost acolo cu muți ani înainte), iar mai degrabă să zicem adunarea cea tâlhărească, la care preasfințitul Flavian (Pomenirea lui la 18 februarie), patriarhul Constantinopolului și mărturisitorul dreptei credințe, a fost ucis de cei de un gând cu Dioscor și cu Eutihie, atunci s-a întărit mai mult acel eres și era primit ca o credință dreaptă, iar credința ortodoxă era lepădată ca o rea credință oarecare. Deci era de trebuință să se adune al patrulea Sinod a toată lumea, al Sfinților Părinți, pentru lepădarea acelui eres și spre întărirea dreptei credințe.
În vremea aceea, binecredinciosul împărat Teodosie a trecut din această viață către Domnul. Iar după el a luat împărăția îmbunătățitul și plăcutul lui Dumnezeu Marcian cu Sfânta Pulheria. Acești râvnitori ai dreptei credințe, văzând Biserica tulburată de eresuri și feluritele certuri ce se făceau în ea, au poruncit să se adune în cetatea Calcedonului sfinții părinți din toată lumea creștină, ca să cerceteze și să hotărască toate cele pentru dreapta credință. Deci s-au adunat Sfinții Părinți în număr de 630, cu preasfințitul Anatolie, Patriarhul Constantinopolului și cu preasfințitul Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului și cu trimișii preasfințitului Leon, Papa Romei. Și au fost de față și răi credincioșii, între care începători erau Dioscor, patriarhul Alexandriei, Maxim al Antiohiei, rânduit la patriarhie de Dioscor în locul lui Domnos, și ceilalți arhierei de un gând cu ei, și Eutihie cu cei de o socoteală ai săi, încât mulțimea ereticilor era fără de număr. Și toți împreună cu Sfinții Părinți făceau Sinodul, adunându-se în biserica Sfintei Mare Mucenițe Eufimia, care este în cetățuia dinspre Bosfor; pentru că acea biserică ținea de scaunul mitropoliei Calcedonului și era foarte mare, încât putea să încapă în ea mult popor. In ea se odihneau și moaștele acestei mari mucenițe, de la care se făceau minunate și preaslăvite minuni, care se cade măcar în parte să se pomenească.
În ziua sfintei ei pomeniri, în care a pătimit pentru Hristos, în toți anii izvora sânge din cinstitele ei moaște, ca și cum ar fi curs dintr-o rană, și se lua de acolo astfel: Mormântul ei era de marmură și acoperit de o lespede tot de marmură, având înăuntru moaștele sfintei, puse într-un sicriu de lemn. În acel mormânt de marmură, în partea stângă, era o ferestruie mică, cât încăpea o mână omenească. Ferestruia era încuiată cu tărie și se deschidea numai la vremuri cuvioase. Prin acea ferestruie, numai episcopul singur, după cântarea rugăciunilor de toată noaptea și înaintea Sfintei Liturghii, scotea acel sânge cu un burete legat de o vărguță lungă de fier. Băgând acolo buretele uscat, îl scotea plin de sânge și îl storcea într-un vas cinstit, pregătit pentru aceasta. Iar poporul văzând sângele acela, înălța slavă atât lui Dumnezeu, cât și Sfintei Mucenițe Eufimia și se ungea cu el spre binecuvântare și tămăduirea neputințelor lor.
Acel sânge era foarte bine mirositor, ca și cum era amestecat cu un mir de mult preț, însă nici un fel de mir din cele pământești nu putea să fie asemănător cu acela. Pentru că sângele acela covârșea cu neasemănare toate aromatele și tămăduia toate bolile. Iar sfânta muceniță izvora din cinstitele ei moaște un sânge mirositor și tămăduitor ca acela, nu numai în vremea prăznuirii sale de peste an, ci uneori și în alte vremi, și mai ales când arhiereul acelei biserici era bărbat plăcut lui Dumnezeu, cu viață îmbunătățită. Se făceau încă și arătări multe, pentru că sfânta se arăta de multe ori celor ce se rugau ei cu credință: uneori celor ce zăceau în boli, alteori celor ce alergau la biserică și la mormântul ei, iar alteori celor ce erau în felurite primejdii și o chemau în ajutor. Și alergau spre închinare cu credință la dânsa în Calcedon popoare din toate țările și cetățile, dar mai ales din Constantinopol. Drept aceea, adunându-se Sinodul Sfinților Părinți celor din toată lumea, împărații au poruncit ca acolo să se săvârșească.
La acel sinod, făcându-se multă neînțelegere și ceartă a dreptcredincioșilor creștini cu ereticii, pentru că rău credincioșii nu voiau nicidecum să se supună la dogmele cele drepte, atunci Preasfințitul Anatolie, sfătuindu-se cu ceilalți sfinți părinți, a zis către eretici: „Să scrieți voi într-o carte mărturisirea credinței voastre și vom scrie și noi mărturisirea noastră și amândouă scrisorile, pecetluindu-le, să le punem în mormânt la preacinstitele moaște ale Sfintei Mare Mucenițe Eufimia, apoi să ne rugăm sobornicește lui Dumnezeu cu post, ca, prin această sfântă plăcută a sa, să ne descopere care este credința cea dreaptă”. Aceasta zicând Sfântul Anatolie, toți au lăudat sfatul lui. Deci au scris două cărți: dreptcredincioșii pe a lor, iar ereticii pe a lor. Apoi, pecetluindu-le cu pecețile lor și descoperind mormântul sfintei, au pus amândouă scrisorile pe pieptul ei. Și iarăși acoperind mormântul, l-au întărit cu pecete împărătească și cu strajă și s-au rugat trei zile cu postire.
Și sosind ziua a patra, împăratul împreună cu tot sinodul s-au dus la cinstitul mormânt al Sfintei Eufimia și, desfăcând pecetea împărătească, când au deschis mormântul, au văzut scrisoarea celor dreptcredincioși șezând în dreapta sfintei, iar scrisoarea celor răucredincioși zăcând la picioarele ei. Și de mirare era și aceasta, că ea și-a întins mâna sa spre împărat și spre patriarh ca o vie, dându-le lor scrisoarea mărturisirii celei drepte. Atunci toți s-au umplut de bucurie negrăită și au dat slavă lui Dumnezeu, cântând cântări de laudă și de mulțumire sfintei mucenițe și închinându-se cu fierbinte dragoste moaștelor ei făcătoare de minuni.
Și îndată toți au propovăduit credința cea dreptmăritoare, ca una ce era întărită de Dumnezeu și adeverită prin sfânta și marea muceniță, iar credința ereticilor au dat-o anatemei. Și mulți dintre eretici, văzând acea minune, au trecut la dreptcredincioși, iar pe cei care se mai împotriveau, pe aceia i-au scos din dregătoriile lor și i-au trimis la închisoare. Din acel timp, zugravii au început a închipui în icoane pe Sfânta Mare Muceniță Eufimia cu scrisoarea în mâna dreaptă, spre aducere aminte de acea preaslăvită minune, care s-a făcut în timpul sinodului. Și precum atunci, așa și după aceea, sfânta muceniță n-a încetat a face minuni și a izvorî din cinstitele ei moaște sânge mirositor ca mirul.
Iar după ce au trecut mulți ani, împărăția a luat-o Mavrichie. Acest împărat, fiind binecredincios, mai târziu a cam slăbit în credință, îndoindu-se de minunile sfintei și de sângele care curgea din rănile ei, socotindu-l că este prefăcut, iar nu adevărat. De aceea, vrând să se încredințeze și să afle adevărul, a făcut astfel:
Mai înainte cu multă vreme de a se face pomenirea cea de peste an a sfintei și marii mucenițe, a întărit atât mormântul, cât și fereastra mormântului cu pecetea sa împărătească. Deci, sosind ziua praznicului, s-a dus singur de la Constantinopol la Calcedon și, desfăcându-și pecetea sa, a deschis ferestruia. Și îndată a ieșit miros foarte plăcut, încât a umplut biserica, iar sângele, mai bine-zis mirul cel asemenea cu sângele, a curs din cinstitele moaște ale sfintei, mai mult ca de obicei, pentru că nici într-un an n-a curs atât de mult sânge ca în acela, spre înfruntarea puținei credințe a împăratului și spre întărirea credinței fără îndoire în puterea lui Dumnezeu, Care poate să le facă pe toate mai presus de fire. Căci Domnul, Care a putut scoate lui Samson izvor de apă vie din osul cel uscat al fălcii de măgar, oare nu putea ca din moaștele cele nestricăcioase ale plăcutei Sale să izvorască sânge și mir? Deci împăratul, cunoscând greșeala sa, s-a căit și a câștigat mare credință și evlavie către Sfânta Eufimia.
După aceasta, în timpul împărăției lui Eraclie, a fost, cu îngăduința lui Dumnezeu, mare năvălire a perșilor asupra țării Bitiniei și asupra hotarelor Calcedonului. Și cuprinzând ei toată cetățuia aceea, au pustiit-o, după obiceiul barbar. Apoi, intrând în biserica sfintei marii mucenițe, au luat toate cele ce le-au găsit, dar voind să deschidă mormântul sfintei, nicidecum n-au putut. Deci, ostenindu-se mult, nimic n-au sporit, pentru că nu numai lespedea de marmură de deasupra era nemișcată, dar nici ferestruia nu se putea deschide. Atunci perșii, adunând mulțime de lemne și de vreascuri, au împresurat mormântul și, făcând pe dânsul ca un stog, au pus materii arzătoare și le-au dat foc, așteptând să se risipească marmura din acea cumplită ardere.
Dar nici așa n-au sporit ceva, pentru că arzând toată materia aceea, s-a prefăcut în cenușă, dar mormântul sfintei a rămas nevătămat, Dumnezeu făcând pe plăcuta Sa minunată. Iar după plecarea perșilor, împăratul cu patriarhul au ținut sfat pentru moaștele Sfintei și Marii Mucenițe Eufimia și au socotit să le mute din Calcedon la Constantinopol, temându-se de năvălirea din nou a barbarilor împotriva Calcedonului.
Deci zidind în Constantinopol, aproape de hipodrom, o biserică mare și frumoasă în numele sfintei, după asemănarea celei de la Calcedon, au adus într-însa cu cinste sfintele moaște, împreună cu mormântul cel de piatră, iar pe mitropolitul Calcedonului l-au rânduit să fie lângă dânsele, spre mai mare cinste a sfintelor moaște. Iar mormântul l-au pus în altar în locul dumnezeieștii mese, și pe el se săvârșea jertfa cea fără de sânge, înăuntru fiind cinstitele moaște ale Sfintei Marii Mucenițe Eufimia, de la care se săvârșeau minuni, precum în Calcedon, și sângele cel mirositor și dătător de tămăduire ca mirul, izvora la timpul obișnuit.
Deci, trecând mulți ani și schimbându-se mulți împărați, și Sinoadele Sfinților Părinți a toată lumea, al cincilea și al șaselea săvârșindu-se, a venit ca împărat al Constantinopolului Leon Isaurul, cel cu nume și obicei de fiară. Acela mai întâi a început a tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptării de icoane, numind sfintele icoane idoli; iar către cei de un gând cu el zicea: „Iată, acestea sunt de care zice proorocul: Ochi au și nu văd, urechi au și nu aud, gură au și nu vorbesc...”. Și i se împotrivea lui Preasfințitul Patriarh Gherman, însă el l-a izgonit cu necinste din scaun și în locul lui a rânduit pe un eretic de un gând cu dânsul. Asemenea i-a izgonit și pe ceilalți arhierei dreptcredincioși, care nu se învoiau la ereticia lui, batjocorindu-i. Iar el hulea nu numai sfintele icoane, ci și împotriva moaștelor sfinților lătra fără de rușine, ca un câine cu neînfrânată limbă, defăimându-le cu totul.
Deci, văzând și auzind de minunile ce se făceau de sfintele moaște ale Sfintei și Marii Mucenițe Eufimia, i se rupeau rărunchii de zavistie, dar nu îndrăznea să facă la arătare ceva rău moaștelor, temându-se de ridicarea și de tulburarea poporului. Deci a aflat ticălosul un meșteșug ca acesta: s-a dus noaptea în ascuns cu cei de un gând ai săi în biserica Sfintei Eufimia și a descoperit mormântul ei, pe care perșii nu l-au putut descoperi, pentru că Domnul Hristos a slobozit să se atingă mâinile celor răucredincioși de cinstitele moaște ale miresei Sale, pe care le-a păzit neatinse de mâinile necredincioșilor păgâni. Căci perșii greșeau în neștiința lor, iar creștinii cei răucredincioși, știind, îndrăzneau. De aceea le-a îngăduit lor, spre mai mare osândă, ca să necinstească pe acea sfântă.
Deci împăratul Leon, descoperind mormântul, a scos de acolo racla cea de lemn în care erau moaștele nestricate cele făcătoare de minuni ale Sfintei Eufimia, iar în locul acelora a băgat în mormântul cel de piatră niște oase putrede și puturoase, pe care le pregătise înadins și, acoperindu-le iarăși cu lespedea, s-a dus, luând cu sine tâlhărește acele sfinte moaște, pe care le-a pus într-o cameră din palatul împărătesc. Iar surorile împăratului și cu fiicele sale, tăinuindu-se de el, mergeau la sfintele moaște și le cădeau cu miruri și le aprindeau lumânări, cinstindu-le cu osârdie și închinându-se lor cu dragoste. Dar răucredinciosul împărat, înștiințându-se degrabă despre aceasta, îndată a luat racla cu sfintele moaște și a aruncat-o noaptea în mare.
Iar a doua zi, strângând adunare din cei răucredincioși, ocăra la arătare pe poporul cel dreptcredincios, hulind și defăimând moaștele sfintei marii mucenițe, zicând: „O, oameni nebuni, mergeți și vedeți înșelăciunea cu care vă înșelați, spunând că sunt nestricăcioase și făcătoare de minuni moaștele prealăudatei Eufimia; descoperiți mormântul și vedeți care este adevărul!”. Deci îndată a trimis pe oamenii săi ca să descopere mormântul și tot poporul a văzut oasele cele putrede și puturoase. Drept aceea ereticii au început a râde și a batjocori pe cei dreptcredincioși, numindu-i închinători de oase puturoase, iar dreptcredincioșii, minunându-se de un lucru neașteptat ca acela, nu știau ce se întâmplase și s-au umplut de rușine și de jale.
Atunci mulți au socotit că toate minunile sfintei sunt înșelăciuni, și scuipând oasele acelea puturoase, le-au aruncat afară. Asemenea și mormântul acela de marmură l-au scos afară și biserica lui Dumnezeu au prefăcut-o într-o urâciune a pustiirii, căci au necinstit-o foarte. Și era biserica aceea ca o peșteră oarecare pustie sau ca un ocol de animale; încă și mai rea, pentru că toate spurcăciunile și necurățiile se puteau face acolo. Astfel, fierarii își făcuseră înăuntrul bisericii cuptoare de fierărie și lucrau într-însa meșteșugurile lor. Și, unde mai înainte se auzea glas de cântări dumnezeiești, acum ieșea de acolo sunetul ciocanelor care băteau fierul pe nicovală și se auzeau cântece necuviincioase, cuvinte spurcate și ceartă între oameni fără de rânduială.
Și petreceau acei meșteri în acea biserică pustiită, cu femeile și cu copiii lor. Iar în Sfântul Altar, ca într-un loc ascuns, își aveau locul unde își făceau nevoile trupești. Și a răbdat Dumnezeu îndelung acele fapte rele omenești, care spurcau până într-atât sfințenia Lui, până ce pe cei răi i-a pierdut rău și iarăși a ridicat dreapta credință, curățind și sfințind locul Său, pe care l-a făcut iarăși sălășluire a slavei Sale.
Iar cinstitele moaște ale întru tot lăudatei mucenițe, fiind aruncate în mare, atunci trecea pe acolo o corabie, după rânduiala lui Dumnezeu, de la portul care se numea „al Sofiei”. Acea corabie avea stăpâni doi frați, Serghie și Sergon. Și văzând ei sicriul purtat de valuri aproape de corabia lor, l-au luat în corabie, socotind că într-însul este vreo vistierie lumească. Deci, dând drumul la pânze, au plecat. Și sosind la portul care se numește „al lui Avid”, au deschis sicriul și văzând moaștele nestricate și cu bună mirosire ale sfintei mucenițe, s-au bucurat de acea comoară duhovnicească, iar mai ales când s-au adeverit în vedenie de sfințenia acelor moaște. Pentru că în noaptea următoare au văzut în vis o slavă mare deasupra moaștelor și un sfeșnic în care ardeau lumânări și niște bărbați prea luminoși cântând și lăudând pe Dumnezeu.
După vedenia aceea, ei s-au rugat lui Dumnezeu să le descopere ale cărui sfânt sunt acele moaște. Deci, plutind, s-au apropiat de insula ce se numea Lemnos. In insula aceea se aflau moaștele făcătoare de minuni și izvorâtoare de mir ale Sfintei Mucenițe Glicheria (Pomenirea ei la 13 mai.). Și rămânând ei lângă insula aceea, au văzut în vedenie pe Sfânta Muceniță Glicheria venind spre corabia lor, iar din corabie ieșind în întâmpinarea ei o fecioară foarte frumoasă, și amândouă s-au îmbrățișat cu dragoste. Iar fecioara care venise a zis către cea care ieșise din corabie: „Bucură-te, mucenița lui Hristos, fericită Eufimia!”. Iar aceasta, de asemenea, i-a răspuns: „Bucură-te, muceniță a lui Hristos, fericită Glicheria!”. Și sărutându-se una cu alta, s-au despărțit - Sfânta Glicheria s-a dus la locul său, iar Sfânta Eufimia s-a întors în corabie.
Această vedenie s-a făcut la amândoi frații și s-au bucurat foarte mult, fiindcă s-au înștiințat ale cui sunt moaștele acelea. Deci, rugându-se cu căldură către Sfânta Mare Muceniță Eufimia, au căzut cu osârdie la sfintele ei moaște și le sărutau, plângând de bucurie. Și voiau să ducă acea vistierie fără de preț în patria lor, dar Dumnezeu și sfânta cea plăcută Lui n-au voit așa. Căci, după ce corăbierii au ridicat pânzele corăbiei și au pornit spre țara lor, fiind acum departe de insula aceea, deodată s-a ridicat o furtună și o învăluire mare, încât corabia, fiind purtată de valuri, iarăși a venit la aceeași insulă. Și liniștindu-se marea, corăbierii au pornit din nou în călătoria lor.
Dar iarăși, din porunca lui Dumnezeu, valurile ridicându-se fără de veste, au adus corabia înapoi la insulă. Și aceasta s-a întâmplat nu de două ori, nici de trei ori, ci de mai multe ori, iar cei din corabie erau în mare nepricepere. Deci, în noaptea următoare, li s-a arătat mucenița lui Hristos, zicându-le: „Pentru ce vă siliți să mă duceți pe mine încoace și încolo? Nu se poate ca eu să ies de aici, nici nu voiesc să mă duc acolo unde voiți să mă duceți voi!”. Apoi iarăși a zis: „Oare nu-mi ajunge acea mutare din Calcedon în Constantinopol și aducerea mea aici? Pentru ce mai voiți să mă duceți în părțile cele de jos? Aceasta nu vă este cu putință. Deci să nu vă mai osteniți cu aceasta, ci să-mi faceți în insula aceasta o casă mică ca să mă odihnesc într-însa”.
Zicând acestea, sfânta s-a făcut nevăzută, iar acei frați cinstiți, Serghie și Sergon, îndată s-au supus cu osârdie poruncii sfintei și, fiind în port, au ieșit din corabie la uscat. Și ducându-se ei, au spus episcopului insulei de moaștele Sfintei Eufimia, de arătarea și de porunca ei. Iar episcopul s-a bucurat de aceasta și le-a poruncit să păstreze în taină sfintele moaște, căci și în acea insulă a ajuns porunca cea groaznică a împăratului cel răucredincios, ca să se lepede și să se dea focului sfintele icoane și cinstitele moaște ale sfinților. Din pricina acestei porunci a răucredinciosului împărat, erau ascunse sub obroc și moaștele Sfintei Mucenițe Glicheria, care izvorau mir. Apoi, căutând un loc ales, episcopul a binecuvântat pe Serghie și pe Sergon să zidească o biserică mică pentru mucenița lui Hristos, nu departe de malul mării. Și săvârșindu-se iute zidirea, episcopul a mers de a sfințit biserica, iar cinstitele moaște le-a pus în altar, sub pământ, ca să nu afle de ele luptătorii de icoane.
Apoi, săvârșindu-se aceasta, acei doi frați s-au sfătuit și s-au făgăduit către sfânta, zicând: „Sfântă mare și prealăudată Mucenița Eufimia, nu te vom lăsa pe tine niciodată și nici nu ne vom depărta de la sfintele tale moaște, ci aici îți vom sluji ție până la sfârșitul vieții noastre!”. Făcând ei o făgăduință ca aceasta, și-au vândut toate negu-țătoriile lor ce le aveau în corabie și, lepădându-se de lume, viețuiau în postiri și rugăciuni lângă acea biserică. Și nu după multă vreme, plăcând lui Dumnezeu, s-au mutat la viața cea fără de moarte prin mijlocirile Sfintei Mucenițe Eufimia, căreia i-au slujit cu osârdie.
Iar mai înainte de sfârșitul lor, au pus pe mormântul sfintei mucenițe o lespede de piatră, ca să nu se uite locul acela, în care se păzea acea vistierie de mult preț, iar pe piatră au scris: „Noi, Serghie și Sergon, frați de un pântece, înotând cu corabia pe Elespont, am luat din mare aceste cinstite moaște ale Sfintei și prealăudatei Mucenițe Eufimia, care erau purtate de valuri, și le-am pus aici, după porunca ei”.
După aceasta, episcopul acelei insule a zidit o biserică aleasă și voia să mute într-însa moaștele Sfintei Eufimia. Și venind el în acea mică biserică zidită de acei doi frați, a săvârșit rugăciunile de toată noaptea; apoi, dormitând, i s-a arătat sfânta, zicând: „Cuvioase părinte, să nu începi a face ceea ce gândești, pentru că nu te voi asculta întru aceasta; ci să mergi la sora mea, la Sfânta Muceniță Glicheria, și s-o rogi pe ea, căci o voi ruga și eu, și ea va voi să se mute în biserica ta. Iar pe mine să mă lași ca să mă odihnesc în locul acesta, până ce mă voi întoarce iarăși la locul meu”. Iar episcopul, deșteptându-se din somn, s-a înspăimântat și nu a mai îndrăznit să se atingă de acel lucru la care se gândea. Deci, ducându-se la Sfânta Muceniță Glicheria, care se păzea în alt loc, și făcând rugăciuni către ea, a mutat-o în biserica sa și a pus-o sub țărână. Pentru că așa erau tăinuite moaștele sfinților înaintea luptătorilor de icoane, care vrăjmășuiau împotriva lor. Și deși erau sub țărână, însă cei dreptcredincioși se adunau la ele și săvârșeau prăznuirile lor cu cinste, căci de la acele plăcute ale lui Dumnezeu se dădeau tămăduiri de toate bolile și neputințele.
Iar într-un an, în ziua pomenirii Sfintei Marii Mucenițe Eufimia, săvârșindu-se praznicul aceleia în biserica ei, s-a întâmplat unui voievod oarecare, iubitor și râvnitor al eresului luptătorilor de icoane, că mergea cu oastea în corăbii pe lângă insula aceea și, ieșind la uscat, a văzut lângă biserica ce era aproape de port o adunare mare de oameni. Și întrebând el de pricina acelei prăznuiri, i s-a spus că poporul săvârșește praznic pentru moaștele Sfintei Mucenițe Eufimia, care se odihnesc acolo. Atunci răucredinciosul acela s-a umplut de mânie și pornind cu oaste spre biserică, a risipit poporul, strigând și zicând: „Oare așa vă poruncesc vouă împărații, o, închinătorilor de idoli și slujitorilor de oase moarte?”. Astfel a batjocorit ticălosul pe creștinii cei dreptcredincioși și a risipit acea biserică aproape până la temelie. Iar moaștele sfintei s-au păzit întregi sub țărână, dar s-a pustiit locul acela pentru o vreme.
După moartea împăratului Leon Isaurul, a venit la împărăție fiul său Constantin, care se numea Copronim, odrasla cea prea rea a rădăcinii celei rele. Acesta nu numai că lepăda cinstirea icoanelor, dar s-a lepădat în taină și de Insuși Hristos Dumnezeu, iar pe Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu o hulea cu spurcata lui limbă și batjocorea pe sfinții plăcuți lui Dumnezeu. El se deprinsese din tinerețe la toată răutatea și la viața cea spurcată, căci a învățat vrăji și farmece, și sângele omenesc îl vărsa fără cruțare.
Constantin Copronim era mai cumplit decât tatăl său și a ucis mulți bărbați nevinovați și drepți, și a pierdut cu totul rânduiala monahicească din Constantinopol. El a împărățit mult, prin îngăduința dumnezeiască, pentru păcatele oamenilor, și făcând răutăți fără de număr, a murit cu amară moarte. Iar după el a luat împărăția fiul său Leon, care era tot asemenea luptător de icoane, dar nu se arăta atât de râvnitor ca tatăl și bunicul lui. Apoi luându-și Leon sfârșitul vieții, a împărățit după el Constantin, fiul său, cu maica sa Irina, cea numită cu numele păcii, căci ea a adus cu adevărat pace Bisericii lui Hristos.
Fiul ei fiind încă mic, în anii copilăriei, ea singură ocârmuia bine și cu plăcere dumnezeiască împărăția grecească, îndreptând toate cele răsturnate și risipite de împărații cei luptători de icoane. Deoarece era binecredincioasă și iubitoare de Dumnezeu, ea a întors de la surghiun pe Sfinții Părinți care fuseseră izgoniți pentru cinstea sfintelor icoane. Ea a adunat al șaptelea Sinod a toată lumea, cu Preasfințitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului. Astfel s-a dăruit sfintelor biserici împodobirea icoanelor, iar eresul cel luptător de icoane a fost dat blestemului de Sfinții Părinți.
Atunci și biserica aceea din Constantinopol, care este aproape de hipodrom, a Sfintei Marii Mucenițe Eufimia, de care s-a vorbit mai sus că a fost pustiită de Leon Isaurul, s-a reînnoit iarăși de binecredincioasa împărăteasă Irina, pentru că ea a poruncit s-o curețe de spurcăciuni și să-i înnoiască toată risipirea, înfrumusețând-o cu toate podoabele, cu icoane bine încuviințate, cu veșminte sfințite și cu vase de mult preț. Deci după ce biserica a fost sfințită, iarăși se săvârșeau într-însa ca mai înainte slujbele dumnezeiești și mitropolitul Calcedonului petrecea lângă ea.
Iar împărăteasa Irina, iubitoarea lui Hristos, avea multă sârguință pentru căutarea moaștelor prealăudatei Mucenițe Eufimia, pentru că din vremea aceea când Leon Isaurul a luat tâlhărește moaștele sfintei și le-a aruncat în mare, s-a răspândit vorba între cei dreptcredincioși de fapta cea rea și tăinuită a împăratului. Deci se povestea că cinstitele moaște s-au aflat într-un loc și se păzesc de credincioși și se îngrijea împărăteasa să afle unde sunt. Iar Domnul, Cel ce face voia celor ce se tem de El, a dat de știre împărătesei, despre moaștele sfintei mucenițe cele dorite de dânsa, în chipul acesta:
În insula aceea care se numea Lemnos, unde se păzeau moaștele sub țărână, precum s-a zis, era un bărbat oarecare slăvit, cu dregă-toria comit și cu numele Anastasie. Aceluia i-a venit ca moștenire acel loc, pe care cei doi frați pomeniți mai înainte, Serghie și Sergon, au zidit biserica Sfintei Mare Mucenițe Eufimia, și în care au ascuns cinstitele ei moaște, punând deasupra mormântului o lespede de piatră scrisă.
Acel Anastasie comitul, văzând că biserica prealăudatei mucenițe era risipită, a zidit una nouă pe temelia celei dintâi și a înfrumusețat-o cu cuviincioasă podoabă. Iar după o vreme oarecare i s-a întâmplat de a căzut într-o ispită, pentru niște clevetiri nedrepte ale unor oameni pizmuitori, și a fost lepădat din dregătoria sa fără nici o vină. Deci s-a dus la Constantinopol să se apere de învinuirile cele nedrepte și să-și câștige iarăși dregătoria sa.
Și căutând el acolo un mijlocitor către împărăteasă, i s-a spus de unii că mitropolitul Calcedonului este puternic să-i mijlocească, pentru că are mai multă îndrăzneală decât alții, ca să folosească celor ce au strâmbătate. Iar Anastasie, căutând pe mitropolit, l-a găsit în palatele împărătești și, căzând la dânsul, i-a spus pricina venirii sale, rugându-l să-i fie mijlocitor și ajutător. Dar mitropolitul se lepăda, zicând: „Nu pot să fac aceasta, pentru că nu-mi stă în puterea mea”. Aceasta zicând-o mitropolitul, s-a dus din palatul împărătesc la casa sa, iar Anastasie, urmând după dânsul până la curtea arhierească, a văzut biserica deschisă și a intrat într-însa să se roage.
Și rugându-se el din destul cu plecarea genunchilor, a șezut la un loc, pentru că nu era cântare bisericească într-acel ceas. Iar unul din clerici, fiind de rând în acea săptămână, a venit la dânsul și l-a întrebat cine și de unde este. Și i-a spus Anastasie acelui cleric toate cele despre sine și mâhnirea sa. După aceea, a întrebat pe cleric, zicând: „A cărui sfânt este biserica aceasta?”. Clericul a răspuns: „Această biserică este a Sfintei Marii Mucenițe Eufimia, cea prealăudată”. Auzind Anastasie aceasta, îndată și-a pus cu dragoste mâna dreaptă la piept și a zis: „O, Sfânta mea Eufimia!”. Clericul a zis: „Pentru ce o numești a ta?”. Anastasie i-a răspuns: „Am pe moșia mea în biserică cinstitele ei moaște; deci pentru aceea o numesc «a mea» cu îndrăzneală”. Clericul a zis: „Cum se poate să fie aceasta? Oare adevărat grăiești? Omule, păzește-te să nu fie mincinoase cuvintele tale, că-ți vei aduce singur primejdie asupra ta, fiindcă împărăteasa are mare grijă de aceasta, căutând să afle moaștele Sfintei Eufimia, și a poruncit mitropolitului să se roage lui Dumnezeu pentru aceasta, ca să dea înștiințare despre cinstitele moaște ale muceniței Sale”. Anastasie a zis: „Să mă crezi pe mine, cucernice părinte, că la mine sunt moaștele prealăudatei Eufimia, care au fost în Calcedon!”.
Aceasta auzind-o clericul, l-a rugat să aștepte puțin la locul acela, iar el, alergând cu bucurie, a spus cele auzite mitropolitului Andrei. Auzind acestea mitropolitul, s-a umplut de bucurie și chemând pe Anastasie, l-a întrebat de moaștele sfintei. Iar el a spus toate cu de-amănuntul, câte le auzise de la cei ce trăiau în insula aceea, despre cinstitele moaște ale Sfintei Eufimia. A spus, așijderea, și ceea ce este scris pe lespedea de piatră de către cei doi frați, care au scos moaștele sfintei din mare. Iar cuviosul mitropolit s-a dus îndată la preasfințitul patriarh Tarasie și i-a spus acestea.
Atunci Preasfințitul Patriarh Tarasie a mers împreună cu mitropolitul la împărat și la maica lui, ducând cu dânșii și pe Anastasie. Iar acela a spus împăratului și maicii sale toate cele ce le știa despre cinstitele moaște ale muceniței lui Hristos și toți s-au bucurat și au mulțumit lui Dumnezeu, iar lui Anastasie i-au dăruit multe daruri și l-au rânduit în cea dintâi dregătorie.
Deci, gătind fără de zăbavă o corabie aleasă, au trimis la insula Lemnos bărbați cinstiți din rânduiala duhovnicească și din palatele împărătești, împreună cu Anastasie comitul, ca să aducă moaștele sfintei de acolo la Constantinopol. Iar ei mergând cu bine, au ajuns la insula aceea. Insă locuitorii de acolo, aflând că dregătorii Constantinopolului au venit să ia de la ei moaștele Sfintei Mucenițe Eufimia, s-au adunat cu mânie, voind să se împotrivească trimișilor împărătești și să nu-i lase să ia din insula lor acea vistierie duhovnicească neprețuită. Și se mâniau mai ales împotriva lui Anastasie comitul, numindu-l vânzător, și se făcea ceartă în popor.
Și abia a potolit poporul episcopul acelei insule, zicând: „O, oamenilor, nu vă împotriviți la o voință ca aceasta a lui Dumnezeu, nici să porniți pe împărat spre mânie, pentru că mânia împăratului este ca mânia leului”. Și liniștindu-se poporul, au descoperit mormântul sfintei și au scos dinăuntrul pământului cinstitele moaște ale miresei lui Hristos, ca pe o floare preafrumoasă, și s-a umplut văzduhul de mirosul lor de bună mireasmă. Deci le-au dus pe ele în corabie cu cântări de psalmi, cu lumânări și cu tămâieri. Iar poporul le-a petrecut cu lacrimi, plângând că se lipsește de o bogăție așa de scumpă ca aceea; și a stat pe malul mării, petrecându-le cu ochii, până ce corabia nu s-a mai văzut.
Și ajungând corabia în Constantinopol, toată cetatea împreună cu împăratul și maica împăratului și cu preasfințitul patriarh au ieșit întru întâmpinarea cinstitelor moaște ale muceniței lui Hristos și le-au primit cu bucurie, veselindu-se și prăznuind. Apoi le-au dus cu slavă în biserică, de unde fuseseră scoase în taină de eretici, și le-au pus în același mormânt de piatră, precum fuseseră mai întâi. Astfel Sfânta și Marea Muceniță Eufimia cea prealăudată și-a luat cinstitul său loc de mai înainte în Constantinopol, iar Dumnezeu, cel proslăvit întru sfinții Săi, Se slăvea întru minunile ei. Căruia și de la noi să-I fie cinste și slavă, acum și de-a pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sf Olga cea întocmai cu Apostolii și luminătoarea Rusiei
Viața Sfintei Olga, Împărăteasa Rusiei
Împărăteasa Olga, deși că a fost crescută în păgânătatea închinării la idoli, a fost deprinsă întru bună învățătură de părinții cinstiți, pentru că era foarte înțeleaptă și întreagă la minte.
La sfârșitul întunecatei nopți a închinării idolești, care acoperea pământul Rusiei, fericita Olga a răsărit ca un luceafăr, mai înainte de a sosi ziua prealuminată a sfintei credințe în Hristos - Soarele dreptății. Ea era de neam vestit, strănepoata lui Gostomislu, bărbatul cel slăvit, care a stăpânit în marele Novgorod mai înainte de cnejii Rusiei și cu al cărui sfat a fost chemat Ruric cu frații săi de la nemți, ca să ia marea domnie a Rusiei.
Olga s-a născut în satul Vibuțca, care și acum este aproape de cetatea Pscov, cetate care în acel timp încă nu era. Deci Olga, deși că a fost crescută în păgânătatea închinării la idoli, însă a fost deprinsă întru bună învățătură de părinții cinstiți, pentru că era foarte înțeleaptă și întreagă la minte, precum se va arăta din cuvântul ce ne stă înainte.
Ruric, marele domn al Rusiei, murind, a lăsat după dânsul pe fiul său, Igor, pe care, fiind încă mic cu anii, l-a încredințat cu domnia lui Oleg, ruda sa, până când va veni în vârstă. Iar Oleg, adunând oaste multă, s-a dus în Kiev, având cu dânsul și pe micul Igor, moștenitorul domniei. Acolo, omorând pe Oscold și pe Dira, a luat Kievul în stăpânirea sa și s-a făcut singur stăpânitor al tuturor părților Rusiei, păzind acea mare domnie pentru nepotul său, Igor Ruricovici. Și, de la început, Oleg stătea uneori în Kiev, alteori în marele Novgorod, ocârmuindu-și stăpânirea sa.
Iar tânărul Igor, ajungând la vârsta tinerească, se îndeletnicea cu vânatul. Deci i s-a întâmplat lui odată că, umblând prin cetățile și satele de prin jur ale stăpânirii sale și alergând după vânat, a ajuns până în acea parte, unde acum sunt hotarele cetății Pscovului, aproape de satul Vibuțca, ce s-a zis mai sus. Și vânând, a văzut de cealaltă parte a râului un vânat dorit de el, dar nu putea să treacă râul, deoarece nu avea luntre. Iar după puțin timp a văzut pe un tânăr venind pe râu într-o luntre și, chemându-l pe acela la mal, i-a poruncit să-l treacă râul.
Deci, pornind ei, Igor s-a uitat la fața acelui vâslaș și a cunoscut că nu este tânăr, ci fecioară foarte frumoasă la față, căci era fericita Olga, despre care ne este nouă vorba. Iar Igor, la vederea ei, îndată s-a rănit cu inima și aprinzându-se cu poftă spre dânsa, a început a-i grăi cuvinte de desfrânare și înșelătoare. Iar ea, înțelegând tulburarea gândului său și aprinderea spre poftă, a început a grăi către dânsul, nu cu judecată tinerească, ci bătrânească, tăindu-i vorba, și zicând astfel: „Pentru ce te tulburi, domnule, și gândești la deșertăciuni? Pentru că din cuvintele tale se arată necuviincioasa ta poftă, căci voiești să mă batjocorești, dar să nu fie așa, căci eu nu voiesc nici să aud de aceasta. De aceea, te rog, stăpâne, ascultă-mă și leapădă-te de aceste gânduri necuviincioase și rușinoase, de care ar trebui să te rușinezi. Adu-ți aminte și gândește-te în tine, că ești domn, iar domnului i se cade să fie luminător tuturor spre lucruri bune, ca un ocârmuitor și judecător al legilor omenești. Iar tu în ce fel de fărădelege voiești să cazi acum? De vei face tu însuți răutăți, biruindu-te de pofta cea necurată, apoi cum vei putea să oprești pe alții de la fapte rele și să judeci cu dreptate stăpânirea ta? Deci lasă-ți pofta ta de rușine, de care oamenii cei cinstiți se îngrețoșează și pentru care pot să te urască pe tine, chiar dacă ești domn, și să râdă de fapta ta cea de rușine. Și să știi și aceasta că, deși mă vezi singură aici și neputincioasă împotriva puterii tale, însă nu mă vei putea înfrânge; iar de voi fi și biruită de silirea ta, atunci îndată adâncul râului acesta îmi va fi scăpare. Căci mai bine este să mor în curăție și apa aceasta să-mi fie mormânt, decât să-mi fie batjocorită fecioria”.
Unele cuvinte ca acestea și altele multe despre curăție le-a grăit fericita Olga către Igor, iar el și-a venit în fire și s-a rușinat de a sa nebunie, și, neputând să răspundă nimic împotrivă, tăcea. Și așa trecând râul, s-au despărțit. Și se mira domnul Igor de buna înțelegere și de curăția acelei tinere fecioare. Iată un început bun și vrednic de mirare al fericitei Olga. Căci ea încă neștiind pe Dumnezeu și nici auzind de poruncile Lui, a arătat o nevoință ca aceea pentru întreaga înțelepciune, păzindu-și curăția sa feciorească cu dinadinsul, și a îmblânzit pofta cea sălbatecă a tânărului domn, aducându-l pe el în simțire cu cuvinte înțelepte, grăite din priceperea cea cu minte bărbătească.
Apoi, nu după multă vreme, domnul Igor s-a dus iarăși la Kiev cu rudenia sa, Oleg, voind să așeze acolo scaunul domniei a toată Rusia. Și a făcut astfel pentru că ședea cu domnia în Kiev, iar în marele Novgorod, precum și în celelalte cetăți mari ale Rusiei, punea înlocuitori de ai săi. Deci, venind vremea marelui cneaz Igor să se însoțească cu nunta și alegându-se dintre multe fecioare frumoase, care ar fi fost vrednică de cămara împărătească, voievodul n-a iubit pe nimeni, ci, aducându-și aminte de înțeleapta și frumoasa Olga, a trimis îndată pe Oleg, rudenia sa, și, aducând-o cu mare cinste în Kiev, s-a însoțit cu ea prin nuntă legiuită.
După aceea a murit Oleg, ruda și învățătorul voievodului, iar Igor a început a fi singur stăpânitor în tot pământul Rusiei și a avut de la început războaie mari cu popoarele dimprejur. Incă a mers și până la Constantinopol, unde, robind multe părți grecești și punând dajdie, s-a întors cu dobândă și cu slavă și după aceea a viețuit în liniște, având pace cu toate țările, cu care se învecina. Și a avut de la Olga un fiu, numit Sviatoslav, care mai în urmă a fost tatăl marelui domn Vladimir. Deci Igor stăpânea singur în domnia cea mare cu bună sporire, având scaunul în Kiev; iar bogăția îi curgea de pretutindeni cu îndestulare, că și țările cele îndepărtate îi dădeau lui dajdii și multe daruri.
Apoi l-a ajuns pe el sfârșitul în acest chip: deoarece acum se ușurase de multe războaie și avea petrecere pașnică, a voit să-și vadă stăpânirea sa și a început a umbla prin cetăți și prin țările pământului Rusiei, luând de la dânșii obișnuitele dajdii. Și venind la drevleni, și-a adus aminte de răutatea lor cea de mai înainte, că la începutul domniei sale ei se depărtaseră de el și abia prin război i s-au supus. Pentru aceea, a îndoit dajdia asupra lor și i-a împovărat. Iar ei, mâhnindu-se, s-au sfătuit cu voievodul lor Maldit, care se numea și Nizchin, și au zis: „Dacă lupul se obișnuiește la oi, atunci scoțând una câte una, va mânca toată turma, dacă nu se va ucide. Tot astfel și noi, dacă nu-l vom ucide pe Igor, apoi el ne va pierde pe toți”. Astfel sfâtuindu-se ei, căutau vreme prielnică să-l omoare pe Igor. Deci când domnul Igor a trimis la Kiev dajdia luată de la drevleni, iar el rămăsese încă la dânșii cu puțini tovarăși, atunci ei găsind vreme potrivită, au năvălit fără de veste asupra lui și i-au tăiat pe toți tovarășii săi, iar pe el l-au ucis sub cetatea lor, Corestina, îngropându-l acolo.
Astfel a fost sfârșitul marelui domn Igor Ruricovici, bunul stăpânitor al pământului Rusiei și înfricoșătorul popoarelor dimprejur. El a petrecut singur la domnie treizeci și doi de ani, după moartea povățuitorului său, Oleg. Și auzind marea doamnă Olga în Kiev despre uciderea bărbatului său, a plâns după dânsul foarte mult împreună cu fiul său Sviatoslav. Asemenea au plâns și toți locuitorii Kievului. Iar drevlenii, după uciderea marelui domn, au luat mare îndrăzneală și s-au sfătuit să ia pe doamna Olga de soție voievodului lor Maldit Nizchin, iar pe Sviatoslav, moștenitorul lui Igor, fiind copil mic, să-l omoare în taină, ca astfel voievodul lor să fie stăpânitor în toată Rusia. Deci îndată au trimis în Kiev la Olga douăzeci de bărbați vestiți cu luntrile, pe de o parte ca s-o roage să se însoțească cu voievodul lor, iar pe de alta ca s-o amenințe, dacă nu ar voi, ca și de nevoie să fie femeia stăpânului lor. Și mergând pe calea apei bărbații trimiși, au ajuns la Kiev și au stat la mal.
Iar doamna Olga, auzind de venirea lor, i-a chemat la dânsa și a zis către ei: „Bine ați venit, cinstiți oaspeți?”. Ei au răspuns: „Bine am venit”. Doamna a zis: „Spuneți, pentru ce ați venit la noi?”. Bărbații au răspuns: „Locuitorii drevleni, ne-au trimis la tine, zicând astfel: «Să nu te mânii că am ucis pe bărbatul tău, căci era ca un lup care răpea și jefuia, iar domnii noștri sunt buni. Ei au lărgit pământul drevlenilor, iar domnul nostru de acum este mai bun decât Igor. El este blând, iubitor și milostiv spre toți, tânăr de ani și frumos la față. Deci să mergi după voievodul nostru, ca să ne fii nouă stăpână, și nu numai peste pământul Rusiei, dar și peste cel al drevlenilor să fii stăpânitoare»”.
Iar Olga, ascunzându-și jalea sa și durerea inimii după bărbat, s-a prefăcut veselă și a zis către ei: „Cuvintele voastre îmi sunt plăcute, căci eu acum nu-l voi mai învia pe bărbatul meu, iar a petrece în văduvie nu este fără primejdie, nici nu pot - fiind femeie -a ocârmui precum se cade o domnie atât de mare, iar fiul meu este încă copil mic. Deci voi merge de bună voie după voievodul vostru, fiind tânăr, căci nici eu nu sunt încă bătrână. Iar acum să vă duceți să vă odihniți în luntrile voastre, și mâine dimineață vă voi chema la ospăț cinstit, pe care îl voi face vouă, ca toți să știe pricina venirii voastre și învoirea mea. După aceea voi merge la voievodul vostru. Insă voi, când trimișii noștri vor veni să vă cheme dimineață la ospăț, să știți cum să păziți cinstea voievodului care v-a trimis și pe a voastră, ca în ce chip ați venit la Kiev, așa să mergeți și la palatele ospățului. Kievenii să vă aducă în luntrii purtate pe capete, ca toți să vadă cinstea voastră și să cunoască dragostea mea către voievodul vostru, pentru care vă cinstesc cu mare cinste înaintea oamenilor mei”. Iar ei s-au bucurat și s-au dus la luntrile lor.
Însă Doamna Olga se gândea cu ce fel de moarte să-i piardă, ca să se răzbune pentru uciderea bărbatului său. Deci a poruncit ca întru acea noapte să se sape o groapă adâncă în curtea domnească, care era afară de cetate, unde erau și palate foarte frumoase, pregătite pentru ospățul făgăduit. Și făcându-se dimineață, doamna a trimis bărbați ca să cheme pe pețitori la ospăț. Iar ei, șezând în luntrii ca nebunii, ziceau: „Noi nu vom merge pe jos, nici călări, nici în carete, ci precum suntem trimiși în luntrii de marele nostru voievod, tot așa să ne duceți pe capetele voastre la doamna voastră”. Iar kievenii, râzând de nebunia lor, le-au zis: „Voievodul nostru este ucis, iar doamna noastră merge după voievodul vostru și acum suntem ca neputincioși; deci facem ceea ce ni se poruncește”. Și punându-i pe ei câte unul în luntrișoare mici, îi duceau astfel, umflându-se ei și mândrindu-se. Și dacă i-au dus în curtea domnească, despre care s-a zis mai înainte, doamna Olga, privind din palate spre ei, a poruncit să-i arunce în groapa cea adâncă, care era gătită pentru dânșii. Apoi ducându-se singură la groapă și uitându-se într-însa, a strigat, zicând: „Vă este plăcută cinstea aceasta?”. Ei au răspuns: „O, amar nouă, că am ucis pe Igor și bine n-am aflat, ci încă am câștigat rele”. Și a poruncit Olga să-i astupe pe ei de vii cu pământ, în groapa aceea.
Aceasta făcând marea doamnă Olga, a trimis degrabă sol la drevleni, zicând: „Dacă voiți cu adevărat să mă luați pentru voievodul vostru, apoi să trimiteți la mine oameni mai mulți și mai vestiți decât cei dintâi, ca să mă ducă cu cinste la voievodul vostru. Insă să-i trimiteți fără de întârziere, mai înainte de a mă opri poporul din Kiev”. Iar drevlenii au trimis la dânsa, cu mare bucurie și cu sârguință, cincizeci de bărbați aleși, care după voievod erau bătrâni mai de frunte în pământul drevlenilor. Și când au sosit ei în Kiev, doamna Olga a poruncit să gătească pentru dânșii o baie mare. După aceea a trimis la ei să-i poftească, ca mai întâi după osteneala dramului, să se spele în baie și să se odihnească, apoi să vină la dânsa. Iar ei, bucurându-se, au intrat în baie. Și când au început a se spăla, îndată slujitorii au întărit ușile, închizându-le bine, și împresurând baia cu paie și cu vreascuri, i-au dat foc după porunca doamnei. Astfel au ars toți boierii drevlenilor cu slugile lor, în acea baie.
După aceea, Olga a trimis iar veste la drevleni, înștiințându-i de grabnica sa venire spre însoțire cu voievodul lor și le-a poruncit să pregătească din toate băuturile și mâncărurile la acel loc, unde ei au ucis pe bărbatul său, pentru ca, venind la ei, mai înainte de nunta a doua, să facă pomenire și ospăț bărbatului său cel dintâi, după obiceiul păgânesc, și după aceea să facă nunta. Iar drevlenii s-au bucurat mult de aceasta și îndată au pregătit toate cu îndestulare. Iar marea doamnă Olga, după făgăduința sa, a mers la drevleni cu mulți oameni pregătiți nu atât pentru nuntă, cât pentru război. Și când se apropiau de cetatea de scaun a drevlenilor, Corestina, aceia au ieșit în întâmpinarea ei, împodobiți în haine luminoase, unii călări, alții pe jos; și au primit-o cu bucurie și veselie mare. Iar ea a mers mai întâi la mormântul bărbatului său și l-a plâns. Apoi, săvârșind pomenirea lui, a poruncit ca deasupra mormântului să se grămădească o movilă mare, după vechiul obicei păgânesc. Și au zis drevlenii către ea: „Stăpână doamnă, am ucis pe bărbatul tău că era nemilostiv spre noi, ca un lup răpitor, iar tu ești milostivă, ca și domnul nostru, și de acum vom petrece întru tot binele”. Răspuns-a Olga: „Nu sunt mâhnită acum pentru bărbatul cel dintâi, pentru că am săvârșit deasupra lui cele ce se cădea a le săvârși. Iar acum este timpul ca să merg la a doua nuntă, veselindu-mă cu voievodul vostru”. Atunci au întrebat-o drevlenii de solii lor cei dinainte. Răspuns-a doamna: „Vin după noi pe altă cale cu toată bogăția mea”.
După aceea Olga, lepădând hainele cele de plângere, s-a îmbrăcat cu haine luminoase de nuntă, precum se cuvine cinstei domnești, arătându-se că este bucuroasă și veselă. Deci a poruncit drevlenilor să mănânce, să bea și să se veselească. Iar oamenilor săi le-a poruncit să slujească drevlenilor și să mănânce cu ei, dar să nu se îmbete. Iar după ce s-au îmbătat toți drevlenii, doamna a poruncit fără de veste oamenilor săi, ca cu armele pregătite pentru aceasta, adică cu săbiile, cu cuțitele și cu sulițele să ucidă pe drevleni, încât mai mult de 5000 au căzut uciși. Astfel marea doamnă Olga a amestecat veselia drevlenilor cu sânge și, răzbunând uciderea bărbatului ei, s-a întors la Kiev.
Iar în al doilea an, adunând Olga putere de oaste, s-a dus la drevleni cu fiul său Sviatoslav Igorovici, povățuindu-l spre răzbunarea morții tatălui său. Deci au ieșit și drevlenii împotriva lor cu putere mare. Și luptându-se cu putere amândouă părțile și kievenii biruind pe drevleni și tăindu-i, i-au gonit până la Corestina, cetatea lor cea de scaun, și drevlenii s-au închis în ea. Iar Olga a bătut asupra lor un an întreg, stând nedepărtată de cetate. Și văzând că nu este cu înlesnire a lua cetatea cu bătălie, înțeleapta doamnă s-a dat la purtarea de grijă cea cu meșteșug și a trimis la cei din cetate, zicându-le: „Nebunilor, pentru ce voiți să muriți de foame, nevrând să vă plecați mie? Iată, toate celelalte cetăți mi s-au supus și îmi dau dajdii, petrecând acum fără frică prin cetăți și prin sate, lucrându-și țarinile lor”. Iar ei au zis: „Am voi și noi să ne supunem ție, dar ne temem ca să nu te răzbuni asupra noastră pentru bărbatul tău”.
Deci Olga a trimis iarăși la ei, zicând: „M-am răzbunat de mai multe ori pe mai marii voștri și pe ceilalți, iar acum nu-mi trebuie răzbunare, ci supunere și dajdie din partea voastră”. Și au voit drevlenii să-i dea dajdie, precum va voi ea singură, iar Olga a zis către ei: „Știu că acum ați sărăcit de războaie și nu puteți să-mi dați dajdie de miere, de ceară, de pielicele sau de alte lucruri oarecare alese. Deci nici eu nu voiesc să vă îngreunez cu dajdii mai mari, ci să-mi dați o dajdie mică, ca semn de supunere. Să-mi dați câte trei porumbei și câte trei vrăbii de la casa fiecăruia și îmi este destul, văzând supunerea voastră”. Iar drevlenii socotind această dajdie întru nimic și batjocorind încă și înțelegerea ei cea femeiască, îndată au adunat cu sârguință mare fiecare câte trei porumbei și vrăbii, trimițându-i la ea cu plecăciune. Și a zis Olga bărbaților care veniseră din cetate la ea: „Iată, acum v-ați supus mie și fiului meu, deci să locuiți cu pace. Iar eu de dimineață mă voi depărta de cetatea voastră și mă voi duce la locul meu”. Așa a slobozit pe acei bărbați și auzind cei din cetate de aceste cuvinte ale doamnei, s-au bucurat.
Iar Olga a împărțit păsările pe la ostașii ei, poruncindu-le ca seara târziu, să lege la fiecare porumbel și vrabie peticuțe mici, întocmite cu pucioasă aprinsă, și la toate împreună să le dea drumul în văzduh. Făcându-se aceasta, păsările au zburat în cetate de unde erau luate și fiecare porumb a intrat în cuibul lui și fiecare vrabie în locul ei și îndată s-a aprins cetatea în mai multe locuri. In vremea aceea, Olga a poruncit puterilor sale ostășești să se apropie de cetate din toate părțile și să atace, iar oamenii cetății, neputând suferi focul, au fugit din cetate și au căzut în mâinile potrivnicilor lor. Astfel a fost luată cetatea și a fost ucisă o mulțime nenumărată din poporul drevlenilor; unii au pierit de sabie, alții au ars în foc împreună cu femeile și copiii lor, iar alții s-au înecat în râul de sub cetate. In vremea aceea a pierit și voievodul drevlenilor, iar din cei ce au rămas vii, mulți au fost duși în robie; doar cei mai de pe urmă au fost lăsați să petreacă la locurile lor, punându-se dajdie grea asupra lor. Astfel a răsplătit Olga drevlenilor moartea bărbatului său, iar pământul lor l-a supus ei.
Întorcându-se ea la Kiev cu biruință, cârmuia toate părțile stăpânirii rusești, nu ca o femeie, ci ca un bărbat puternic și înțelept, stăpânind și ostășindu-se cu tărie împotriva vrăjmașilor. Și era înfricoșată dușmanilor, iar popoarelor ei iubită, fiind milostivă și bună la obicei, nefăcând nimănui strâmbătate, făcând judecăți drepte, pedepsind cu milostivire, celor buni răsplătindu-le cu daruri, celor răi cu frică, fiecăruia măsurându-le după lucruri și după vrednicie. Ea era înțeleaptă și cumpătată în toate lucrurile, miluind pe cei săraci, scăpătați și lipsiți, fiind plecată spre cei ce cer milă, auzind iute rugămințile și împlinind cererile cele drepte.
Și toate lucrurile ei, deși se făceau în necredința păgânească, erau plăcute lui Dumnezeu și vrednice darului creștinesc, căci pe lângă acestea ea avea viață înfrânată și curată, fiindcă n-a voit să se mărite după alt bărbat, ci petrecea în văduvie curată, păzind sceptrul monarhiei rusești fiului său, până la vârsta lui. Iar după ce fiul ei a crescut și s-a îmbărbătat, i-a încredințat lui toată ocârmuirea domniei celei mari. Iar ea, ușurându-se de toate grijile și gâlcevile, petrecea fără de grijă, neîncetând cu facerile de bine.
Iar când s-a apropiat vremea cea bine primită, în care Preabunul Dumnezeu a voit să lumineze cu lumina sfintei credințe pe rușii cei orbiți cu necredința, să-i aducă la cunoștința adevărului și să-i povățuiască la calea mântuirii, a binevoit ca începătura acestei luminări s-o facă prin neputinciosul vas femeiesc, prin fericita Olga, spre rușinarea bărbaților celor împietriți la inimă. Căci precum mai înainte a propovăduit învierea Sa prin mironosițe și prin împărăteasa Elena a arătat la toată lumea cinstita Cruce pe care S-a răstignit, scoasă din sânul pământului, tot astfel și după aceea a voit a sădi sfânta credință pe pământul Rusiei, prin minunata femeie, Elena cea nouă, doamna Olga, căci pe ea a aflat-o vas ales al Preasfântului Său nume, ca să-l poarte în țările Rusiei.
Deci a răsărit în inima ei raza darului Său cel nevăzut, deschizând ochii minții ei spre cunoștința adevăratului Dumnezeu pe care nu-L știa. Căci ea acum înțelesese înșelăciunea și rătăcirea necurăției păganești și știa arătat că idolii pe care oamenii cei fără de minte îi cinsteau, nu sunt zei, ci lucru neînsuflețit, făcut de mâini omenești. De aceea, nu numai că nu-i cinstea, ci se și îngrețoșa de ei, iar pe dreapta și buna credință o căuta cu tot sufletul, ca un bun negustor pe mărgăritarul cel de mult preț, pe care l-a și aflat, căci povățuită fiind prin dumnezeiasca purtare de grijă, a auzit de la cineva că Unul este adevăratul Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului și a toată făptura, în care cred grecii și că afară de Acela nu este alt Dumnezeu. Deci fiind îndemnată de dorința adevăratei cunoștințe a lui Dumnezeu și fiind din fire nelenevoasă, a voit ca ea însăși să meargă la greci și să vadă cu ochii ei rânduiala slujbei creștinești, ca să știe desăvârșit cele despre adevăratul Dumnezeu.
Deci luând cu sine pe unii din boierii și curtenii vestiți ai Rusiei, au mers la Constantinopol în corăbii, având cu ea avere multă. Acolo a fost primită cu mare cinste de împărat și de patriarh, cărora le-a adus și daruri multe, vrednice de unele fețe ca acelea. Și a învățat acolo credința creștinească, ascultând cu osârdie în toate zilele dumnezeieștile cuvinte, luând aminte la podoabele bisericești, la cântare și la toată rânduiala dreptei credințe creștinești. Și se aprindea cu inima de dragostea lui Dumnezeu, crezând în El cu neîndoire, și dorea să primească Sfântul Botez.
Iar împăratul grecesc, fiind văduv într-acea vreme, voia să se însoțească cu dânsa, căci pe de o parte se biruia de frumusețea feței ei, iar pe de alta, era îndemnat de buna ei înțelegere, de slava, de vitejia și de mărimea țărilor Rusiei. Deci a zis către dânsa: „O, doamnă Olga, tu ești vrednică să fii împărăteasă creștină și să locuiești împreună cu noi în această cetate a împărăției noastre”. Astfel îi vorbea el despre însoțire. Iar ea se arăta ca și cum nu se lepăda de însoțirea împăratului, însă mai întâi cerea Botezul, zicând: „Pentru Sfântul Botez am venit aici, iar nu pentru nuntă. Iar dacă mă veți boteza, atunci veți vorbi și despre însoțire. Căci nu se cade ca femeia cea nebotezată și necreștină să meargă după bărbat creștin”. Atunci împăratul s-a sârguit ca s-o boteze degrabă, iar patriarhul, după ce a învățat-o din destul despre dreapta credință, a pregătit-o de Botez.
Și când s-a pregătit scăldătoarea Sfântului Botez, Olga s-a rugat ca însuși împăratul să fie primitorul ei din sfânta scăldătoare, căci zicea: „Intr-alt fel nu voiesc să mă botez, dacă nu-mi va fi însuși împăratul tată din botez. Și mă voi duce fără a mă boteza și voi veți da lui Dumnezeu răspuns pentru sufletul meu!”. Deci împăratul s-a învoit la dorința ei și fericita Olga a fost botezată de preasfințitul patriarh. Și însuși împăratul s-a făcut ei tată de botez, primind-o din sfânta scăldătoare și i-a pus numele ei Elena, ca și cea dintâi împărăteasă între creștini, Elena, maica marelui Constantin.
Iar după botez, slujind preasfințitul patriarh, a împărtășit-o cu Preacuratele Taine ale lui Hristos și a binecuvântat-o, zicându-i: „Binecuvântată ești tu între femeile Rusiei, că ai lăsat întunericul și ai căutat lumina cea adevărată. Tu ai urât pe zeii idolești cei mulți și ai iubit pe Unul adevăratul Dumnezeu. De moartea cea veșnică ai fugit și te-ai logodit cu viața cea fără de moarte. De acum vor începe a te ferici pe tine toți fiii Rusiei”. Astfel a binecuvântat-o patriarhul. Tot atunci s-au botezat și mulți din cei ce veniseră cu dânsa, bărbați și femei, și s-a făcut bucurie în Constantinopol pentru botezul marii doamne a Rusiei, iar împăratul a făcut ospăț mare într-acea zi și s-a veselit, slăvind pe Hristos Dumnezeu.
După aceasta, împăratul iarăși a vorbit despre nuntă fericitei Olga, care s-a numit la botez Elena, însă dânsa i-a răspuns: „Cum ai putea să iei de soție pe fiica ta cea din Botez? Acesta este lucru spurcat și lepădat nu numai în legea creștinească, dar și în cea păgânească, ca tatăl să aibă de soție pe fiica sa”. Și a zis către dânsa împăratul: „O, Olga, m-ai întrecut cu meșteșugul”. Fericita Olga a zis către împărat: „Ți-am spus de mai înainte că nu pentru aceea am venit aici, ca să împărătesc cu tine - căci mi-e destulă mie și monarhia Rusiei cu fiul meu - ci ca să mă fac mireasa Impăratului Ceresc celui fără de moarte, Hristos Dumnezeu, pe Care L-am iubit cu tot sufletul meu, și ca să mă învrednicesc împărăției Lui celei veșnice”. Atunci împăratul, părăsind dorința sa deșartă și dragostea trupească, a iubit-o cu dragoste duhovnicească, ca pe fiica sa, și dându-i daruri mari, a trimis-o cu pace.
Iar ea, ducându-se din Constantinopol, a mers la preasfințitul patriarh, ca să ia binecuvântare de cale, și a zis către dânsul: „Părinte preasfinte, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, care mă întorc în țara mea, unde fiul meu petrece în rătăcirea păgânească și toți oamenii cei întăriți în necurăția cea veche sunt împietriți, ca Domnul să mă izbăvească acolo de toate răutățile, cu sfintele tale rugăciuni”. Iar Patriarhul a zis către dânsa: „Fiica mea cea în Sfântul Duh credincioasă și binecuvântată, Hristos, întru Care te-ai îmbrăcat prin Sfântul Botez, Insuși Acela să te păzească de tot răul, precum a păzit pe Noe de potop, pe Lot din Sodoma, pe Moise cu poporul Israel de Faraon, pe David de Saul, pe Daniil din gurile leilor și pe cei trei tineri în cuptor. Tot așa și pe tine să te izbăvească de toată ispita, că binecuvântată ești în neamul tău, iar nepoții și strănepoții tăi te vor ferici în anii cei de pe urmă”. O binecuvântare ca aceasta, luată de la preasfințitul patriarh, fericita Elena a primit-o ca mai de preț decât toate darurile. Ea a mai luat și învățătură pentru curăție și rugăciune, pentru post și înfrânare și pentru toate lucrurile cele bune, care se cuvin vieții creștine celei plăcute lui Dumnezeu. A mai luat de la dânsul și cinstita cruce, sfinte icoane, preoți, cărți și celelalte lucruri sfințite și s-a dus întru ale sale.
Se mai povestește încă și aceasta, că cinstita cruce pe care ea a luat-o din mâinile preasfințitului patriarh, avea deasupra această scriere: „Pământul Rusiei s-a înnoit pentru viața întru Dumnezeu prin Sfântul Botez, pe care l-a primit fericita Olga”. Această cruce, după fericitul sfârșit al Sfintei Olga, a fost păzită de credincioșii ce rămăseseră după dânsa, până în timpul marelui domn al Kievului, Iaroslav Vladimirovici, care, zidind biserica cea mare și prea frumoasă a Sfintei Sofia, a pus într-însa crucea aceea în partea dreaptă a altarului. Dar acum ea nu se mai află, căci prin risipirile cele multe, Kievul cu sfintele biserici dintr-însul s-a pustiit. Dar să ne întoarcem iarăși la povestirea despre Sfânta Olga.
Venind în Kiev Elena cea nouă, marea doamnă Olga, a început ca un soare a izgoni, prin lumina credinței, întunericul păgânătății idolești, și a lumina pe cei întunecați. Și a zidit prima biserică pentru sine, în numele Sfântului Nicolae, la movila Oscoldova și pe mulți din kieveni i-a întors la Hristos. Insă pe fiul său Sviatoslav n-a putut nicidecum să-l aducă la înțelegerea cea adevărată și la cunoștința lui Dumnezeu, pentru că nu lua aminte la cuvintele ei, de vreme ce îndeletnicirea lui era în lucrurile oștilor, fiind bărbat viteaz și iubitor de războaie, și toată viața sa și-a petrecut-o mai mult la oaste și în războaie decât în casă. Iar către maica sa, care îl învăța credința creștinească, zicea: „De voi primi botezul și credința creștină, apoi boierii mei, voievozii și toate popoarele se vor depărta de mine și nu voi mai avea cu cine să mă lupt împotriva vrăjmașilor, ca să apăr moștenirea noastră”. Astfel a răspuns voievodul Sviatoslav, iar pe cei ce voiau să se boteze nu-i oprea, dar nu mulți din boieri primeau Sfântul Botez, iar pe cei ce se botezau îi batjocoreau, pentru că la cei necredincioși, credința creștină este o nebunie; însă, din poporul cel simplu, mulți se adăugau la Sfânta Biserică.
Iar Sfânta Olga se ducea în marele Novgorod și în celelalte cetăți ale stăpânirii sale și, pe cât putea, pretutindeni aducea pe oameni la credința lui Hristos, iar idolii îi sfărâma și în locurile lor punea cinstitele cruci, de la care, după aceea, multe semne și minuni se săvârșeau spre încredințarea necredincioșilor.
După aceea s-a dus în patria sa, în satul Vibuțca, în care s-a născut, și acolo a învățat pe oameni și pe rudeniile sale cunoștința de Dumnezeu. Iar când s-a dus la malul râului care se chema Mare, care curgea de la miazăzi spre miazănoapte, și a ajuns în dreptul locului acela în care un alt râu numit Pscova, care curgea de la răsărit, se vărsa în râul cel mare, unde era atunci o pădure mare și dumbrăvi multe, a văzut de cealaltă parte a râului trei raze prealuminoase, coborându-se din cer spre acele locuri și luminându-le. Și nu numai sfânta singură a văzut acea lumină minunată, ci și toți cei care erau cu dânsa. Și s-a bucurat fericita foarte și a mulțumit lui Dumnezeu pentru acea preaslăvită vedenie, care înainte îi însemna ei luminarea părților acelora prin darul lui Dumnezeu. Deci, întorcându-se la însoțitorii săi, a proorocit, zicând: „Să vă fie în știință că, prin voia lui Dumnezeu, în acest loc luminat de trei raze strălucitoare, are să fie biserica Preasfintei și de viață făcătoarei Treimi și se va zidi cetate mare, slăvită și întru toate îndestulată”. Aceasta zicând, s-a rugat mult lui Dumnezeu și a pus o cruce într-acel loc, unde este încă și astăzi un loc de rugăciune.
Deci înconjurând multe cetăți ale Rusiei, propovăduitoarea lui Hristos s-a întors în Kiev, unde făcea multe fapte bune. Căci dacă întru necredință fiind, era plină de lucruri bune, cu cât mai ales luminându-se prin sfânta credință, se împodobea cu toate faptele bune, sârguindu-se să placă lui Dumnezeu, Ziditorul și Luminătorul său. Apoi, aducându-și aminte de vedenia care a văzut-o la râul Pscova, a trimis acolo mult aur și argint spre zidirea bisericii Sfintei Treimi, poruncind ca oamenii să se sălășluiască lângă dânsa. Deci, în scurt timp s-a făcut cetatea cea mare Pscovul, care se numea așa de la râul Pscov și se preamărea într-însa numele Preasfintei Treimi.
Într-acel timp, marele domn Sviatoslav, lăsând pe maica sa, Sfânta Olga, în Kiev și cu dânsa și pe fiii săi, Iaropolc, Oleg și Vladimir, a plecat împotriva bulgarilor. Și luptându-se el în pământul lor, le-a luat optzeci de cetăți și i-a plăcut a petrece în cetatea lor cea de scaun, Pereiaslaveț. Iar fericita Olga, rămânând în Kiev, învăța pe nepoții săi - fiii lui Sviatoslav - credința creștinească, pe cât puteau copiii să înțeleagă. Insă n-a îndrăznit a-i boteza, ca să nu facă vreun rău fiul ei cel nesupus, ci i-a lăsat pe ei la voia Domnului. Și zăbovind Sviatoslav la bulgari, pecenegii au venit fără de veste asupra hotarelor Kievului și, înconjurând cetatea, se luptau asupra ei. Iar Sfânta Olga cu nepoții săi s-au închis în cetate și pecenegii n-au putut să ia cetatea pentru că Domnul, păzind pe Olga, credincioasa roaba sa, a apărat cetatea de vrăjmași cu rugăciunile ei.
Și înștiințându-se și Sviatoslav despre năvălirea pecenegilor asupra Kievului, s-a sârguit degrabă a veni cu puterea sa și fără de veste a năvălit în ostile pecenegilor, pe care, bătându-i, i-a izgonit departe. Deci, intrând în Kiev, s-a închinat maicii sale, care era bolnavă; dar iarăși voia să o lase și să se ducă la bulgari. Iar fericita Olga, plângând, a zis către dânsul: „Pentru ce mă lași, fiul meu, și unde te duci? Căutând cele străine, pe ale tale cui le încredințezi? Căci fiii tăi sunt încă mici, iar eu bătrână și bolnavă și de acum aștept sfârșitul meu și ducerea mea la doritul meu Hristos, întru Care cred. Și acum nu mă îngrijesc de nimic, decât numai de tine, că mult te-am rugat și te-am învățat ca să lași păgânătatea idolească și să cunoști pe dreptul Dumnezeu pe Care eu L-am cunoscut. Iar tu n-ai băgat de seamă rugămintea mea și știu că, pentru neascultarea ta către mine, pe pământ te așteaptă sfârșit rău, iar după moarte muncile veșnice, care sunt pregătite necredincioșilor. Insă acum, măcar această rugăminte de pe urmă a mea să o împlinești: Nu te duce nicăieri, până ce nu mă voi duce din viața aceasta. Iar după ce mă vei îngropa, atunci te vei duce unde vei voi. După moartea mea însă, să nu-mi faceți nimic deasupra mormântului, după obiceiul vostru păgânesc, ci preoții mei să-mi îngroape păcătosul meu trup, precum este obiceiul creștinilor. Să nu îndrăzniți a grămădi movilă deasupra mea, nici să faceți priveliște. Ci să trimiteți aur preasfințitului patriarh din Constantinopol, ca acela să săvârșească rugăciuni și prinos către Dumnezeu pentru sufletul meu și să ospăteze cu milostenie pe săraci”.
Acestea auzindu-le Sviatoslav, a plâns și a făgăduit că va face toate cele poruncite de dânsa, afară numai că nu primește sfânta credință. Iar după trei zile, fericita Olga, venind la slăbiciunea cea de pe urmă, s-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine ale Preacuratului Trup și de viață făcătorului Sânge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, și s-a făcut cu totul întru rugăciunea cea cu dinadinsul către Dumnezeu și către Preacurata Născătoare de Dumnezeu, pe care ea o avea totdeauna ajutătoare, după Dumnezeu. De asemenea, chema într-ajutor pe toți sfinții și mai ales făcea rugăciune pentru luminarea pământului Rusiei, pentru că vedea înainte cele ce aveau să fie și, de multe ori, în zilele vieții sale, spunea înainte, proorocește, că Dumnezeu va lumina poporul Rusiei și mulți dintr-înșii vor fi sfinți mari, pe care lucru ea îl cerea de la Dumnezeu ca să se împlinească degrabă, când era aproape de sfârșitul său. Și fiind încă rugăciunea în gura ei, cinstitul ei suflet s-a dezlegat din legăturile trupești și a intrat în mâinile lui Dumnezeu ca un drept. Astfel s-a mutat ea de la cele pământești la cele cerești și s-a învrednicit a intra în cămara nemuritorului Impărat, Iisus Hristos Dumnezeu, și s-a numărat întâia sfântă din ceata sfinților din pământul Rusiei.
Fericita Olga, numită Elena din Sfântul Botez, s-a săvârșit la 11 Iulie. Ea a petrecut în însoțire 42 de ani de la fecioria sa; iar mai înainte de însoțire era în putere desăvârșită, având 20 de ani. După moartea bărbatului său, în anul al zecelea, s-a învrednicit de Sfântul Botez, iar după Botez a viețuit cu dumnezeiască plăcere 15 ani; astfel că toți anii vieții ei erau aproape nouăzeci. Și au plâns după dânsa fiul ei Sviatoslav, marele domn, și nepoții, boierii, dregătorii și tot poporul, și au îngropat-o cu cinste după obiceiul creștinesc.
Iar după săvârșirea Sfintei Olga, s-au împlinit proorociile ei despre răul sfârșit al fiului său și despre buna luminare a pământului Rusiei, căci fiul ei Sviatoslav, după câțiva ani, precum scrie Cuviosul Nestor al Pecerscăi, a fost ucis în război de voievodul pecenegilor, care se chema Curia. Acela, tăindu-i capul, a făcut pahar de băut din țeasta lui Sviatoslav, ferecând-o în aur și scriind pe dânsa cuvintele acestea: „Cel ce caută cele străine, pierde pe ale sale!”. Și bea cu paharul acela când benchetuia cu boierii săi. Astfel, pe marele domn al Kievului, Sviatoslav Igorovici, care era viteaz și nebiruit în războaie, l-a ajuns sfârșit rău, după proorocia maicii sale, căci n-a ascultat-o. Și s-a împlinit și proorocia ei despre pământul Rusiei, pentru că, trecând douăzeci de ani după pristăvirea Sfintei Olga, Vladimir, nepotul ei, a primit Sfântul Botez și a luminat toate părțile Rusiei cu sfânta credință. Și zidind o biserică de piatră în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a numit-o „Deseatnițe”, căci dădea pentru dânsa a zecea parte din averea sa.
Apoi, sfătuindu-se cu Preasfințitul Leontie, Mitropolitul Kievului, care venise după Mihail, a scos din pământ cinstitele moaște, întregi și nevătămate, ale bunicii sale, Sfânta Olga, care erau pline de plăcută mirosire, și le-a mutat cu mare cinste în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Și nu le-a ținut ascunse, ci le-a pus la vedere, pentru cei ce alergau la dânsele cu credință și își câștigau împlinirea rugăciunilor lor. Căci de la acele cinstite moaște se dădeau multe tămăduiri la toate neputințele.
Nu se cuvine a trece cu vederea nici aceasta: în peretele bisericii, deasupra mormântului ei, era o ferestruie. Și atunci când cineva se apropia de sfintele ei moaște cu credință neîndoită, ferestruia aceea se deschidea singură și era arătat celui ce stătea afară, ca să vadă înăuntru cinstitele ei moaște făcătoare de minuni, de la care cei vrednici de o vedere ca aceea, vedeau ieșind o minunată strălucire și, de orice boală era cuprins cineva din cei ce aveau credință, îndată câștigau sănătate. Însă celui ce se apropia cu puțină credință, nu i se deschidea ferestruia, nici nu putea să vadă cinstitele moaște, chiar de-ar fi intrat și în biserică, ci vedea numai mormântul. Unul ca acela nu putea să câștige nici tămăduire. Iar cei ce credeau, câștigau toate cele spre folosul sufletelor și trupurilor, cu rugăciunile Sfintei și dreptei Olga, care din botez s-a numit Elena, și cu ajutorul darului Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfânta Olga și începutul creștinării poporului rus
Lumina Învierii și harului Sfântului Duh au pătruns și în inima împărătesei Olga. Documentele vremii arată că Sfânta Olga a fost invitată la Constantinopol, acolo unde a cunoscut armonia dintre muzică, icoană și Liturghie, în marea catedrală a Sfintei Sofia. Nu se cunoaște cu exactitate cât a stat în capitala Imperiului, dar cronica kieveană arată că Olga a primit Taina Sfântului Botez în anul 957 și, implicit, numele Sfintei Împărătese Elena.
Cel mai numeros popor creștin ortodox, organizat astăzi din punct de vedere administrativ în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, își are începutul în eforturile unei femei creștine, care a rămas peste veacuri drept „luminătoarea poporului rus”. Olga, pomenită ca sfântă în calendarul ortodox în ziua de 11 iulie, a fost – așa cum menționează un important izvor istoric – descendentă a unei familii domnitoare, cu origini varego-ruse. Soție a cneazului Igor, fiul prințului din Novgorod, Olga era implicată în treburile administrative ale statului de la Nipru. Din acestă calitate, ea a cunoscut delegația Imperiului Bizantin, cu care a stabilit relații comerciale în jurul anului 903. Așa explică istoricii faptul că, după moartea soțului, Olga a permis venirea în orașele Rusiei Kievene a misionarilor bizantini, care au vestit poporului Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos.
Lumina Învierii și harului Sfântului Duh au pătruns și în inima împărătesei Olga. Documentele vremii arată că Sfânta Olga a fost invitată la Constantinopol, acolo unde a cunoscut armonia dintre muzică, icoană și Liturghie, în marea catedrală a Sfintei Sofia. Nu se cunoaște cu exactitate cât a stat în capitala Imperiului, dar cronica kieveană arată că Olga a primit Taina Sfântului Botez în anul 957 și, implicit, numele Sfintei Împărătese Elena.
Întoarsă în patria natală, „a început să propovaduiască dreapta credință în rândul supușilor săi, a ridicat locaşuri de slujire, printre care și Catedrala Sfânta Sofia din Kiev, unde se află până astăzi o particică din lemnul Sfintei Cruci, daruită de patriarhul Teofilact sfintei împăratese”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu