2. /14 SEPTEMBRIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Decese, Sărbători

DECESE

• 407: Ioan Gură de Aur, cunoscut și ca Ioan Hrisostom (în greacă Ἰωάννης ὁ Χρυσόστομος, n. 347 în Antiohia – d. 407), a fost arhiepiscop de Constantinopol, una din cele mai importante figuri ale patrologiei creștine, considerat sfânt deopotrivă în Biserica Răsăriteană și în Biserica Apuseană, care îl venerează cu titlul de doctor al Bisericii.

  A adoptat o poziție împotriva creștinilor iudaizați cu opt predici în acest sens, având astfel un rol în dezvoltarea antisemitismului creștin.  

  Sf. Ioan Gură de Aur, Constantinopol, începutul secolului al XI-lea; Steatit, reliefurile acoperite cu aur (înălțime: 9,2 cm, lățime: 6,2 cm). Păstrat la Muzeul Luvru din Paris, Departamentul Artelor Decorative, aripa Richelieu, etajul I, camera 1.

  Sf. Ioan Gură de Aur s-a născut la Antiohia, în jurul anului 354, din părinții Secundus, mare dregător militar care a murit la scurt timp după nașterea sa, și Antusa, descendentă dintr-o bogată familie creștină. Rămasă văduvă la numai 20 ani, ea s-a dedicat cu râvnă și perseverență educației fiului ei, renunțând la recăsătorire. Primele elemente ale educației creștine, Ioan le-a primit de la mama sa Antusa. Educația clasică a primit-o de la retorul Libaniu și de la filosoful Andragatiu, primind valorile retoricii ale clasicilor greci. Se pare că a studiat și dreptul, întrucât ar fi pledat câtva timp.

  S-a călugărit în anul 368. A trăit într-o peșteră lângă Antiohia. A fost botezat târziu, probabil în jurul anului 372, de episcopul Meletie al Antiohiei. În scurtă vreme a fost făcut citeț. Sf. Ioan Gură de Aur a început să practice ascetismul acasă.

  În 374, după moartea mamei sale, Antusia, Ioan a putut să dea curs dorinței sale arzătoare pentru asceză. El s-a retras în munții Antiohiei, unde a dus patru ani o viață severă sub conducerea unui ascet, iar după aceea, s-a retras doi ani într-o peșteră.

  În 380 s-a înapoiat la Antiohia, iar în 381 Meletie l-a făcut diacon. Timp de 10 ani, înaintea diaconatului, el a fost preocupat de problema monahismului și a fecioriei, cărora le-a consacrat mici tratate. Tratatul său „Despre preoție”, scris în cei șase ani de diaconat, este o capodoperă a literaturii patristice în care Sfântul Ioan Chrysostom om scoate în evidență sublimitatea Tainei Preoției.

  Sf. Ioan a fost preoțit de episcopul Flavian în 386 și a primit misiunea de predicator. Geniul și arta sa oratorică îi creează renumele. El predică nu numai în biserica mare și frumoasă, zidită de Constantin, sau în biserica cea veche, ci în toate bisericile din Antiohia și din împrejurimi.

  În timpul celor 12 ani de preoție la Antiohia, Sf. Ioan i-a combătut pe eretici, îndeosebi pe anomei și pe iudeo-creștini^[6] și s-a străduit pentru formarea morală a credincioșilor săi.

  La moartea patriarhului Nectarie al Constantinopolului, în 397, Sf. Ioan a fost numit patriarh al Capitalei prin influența lui Eutropiu, ministru atotputernic pe lângă slabul împărat Arcadie.

  Râvna sa de reformator implacabil, tonul tăios și neiertător al predicilor sale, care criticau aspru toate păcatele și pogorămintele^[7], de jos și până sus, la Eutropiu și Eudoxia, dragostea sa pentru săraci, pentru adevăr și pentru dreptate, i-au făcut mulți dușmani.

  Legăturile Sf. Ioan Gură de Aur cu curtea imperială au fost reci. Dușmanii Sf. Ioan începuseră să murmure. Venirea fraților Lungi la Constantinopol, izgoniți de Teofil din Egipt ca origeniști, avea să provoace actul final al vieții patriarhului atât de frământat. Sf. Ioan i-a primit pe frații Lungi, i-a găzduit, dar nu a intrat în relații prea apropiate cu ei și a refuzat să primească o plângere împotriva lui Teofil. Aceștia s-au adresat împăratului, care a dispus convocarea lui Teofil în fața episcopului Capitalei.

  Teofil a luat măsuri, trimițând înainte pe Sf. Epifanie, spre a-l descalifica pe Sf. Ioan ca origenist, dar bătrânul episcop de Salamina și-a dat seama, până la urmă, de cursa în care a fost atras și a plecat grăbit în țara lui. Teofil însă, venit cu cei 26 episcopi ai săi, a raliat 10 episcopi nemulțumiți de Ioan, 3 văduve care se socoteau insultate de patriarh și pe împărăteasa Eudoxia. Sinodul, prezidat de Teofil, l-a convocat pe Ioan să se prezinte la Stejar, aproape de Calcedon, spre a se disculpa de calomnii și de lucruri ridicole. Ioan nu s-a prezentat și de aceea a fost destituit.

  Patriarhul a fost rechemat din cauza răscoalei poporului care-și revendica pastorul și din cauza unui cutremur de pământ. Patriarhul a fost primit în triumf, dar împăcarea n-a durat decât două luni. Spre sfârșitul anului 403, Sf.Ioan critica aspru neorânduielile care s-au produs cu ocazia inaugurării unei statui a Eudoxiei aproape de Biserica unde slujea el. În Postul Paștelui din 404, Eudoxia, după sfatul lui Teofil, a convocat un sinod în care a Sf. Ioan a fost demis a doua oară pe motivul că nu a fost reintegrat de un sinod după prima demitere. Sf. Ioan a fost arestat în palat aproape de Paște și exilat după Rusalii, la 20 iunie 404.

  După o oprire scurtă la Niceea, Sf.Ioan a ajuns, după 77 de zile, la Cucuz sau Arabissos, în Armenia Mică.

  Din cauza legăturilor sale frecvente cu prietenii de la Constantinopol și Antiohia, autoritățile au primit ordin să-l deporteze la Pityus, un mic oraș pe malul de est al Mării Negre. El a murit pe drum spre această localitate, la Comana, în Pont, în ziua de 14 septembrie 407 cu aceste cuvinte pe buze: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”.

  Osemintele sale au fost aduse la biserica Sf Apostoli din Constantinopol în anul 438 de către împăratul Teodosie II.  Pe parcursul activității sale pastorale, Sfântul Ioan Chrysostom a fost preocupat de teme cum ar fi: cunoașterea lui Dumnezeu, Sfintele Taine, Biserica, iubirea creștină. Referindu-se la cunoașterea lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Hrisostom îi combate pe anomei, susținând că ființa lui Dumnezeu este incognoscibilă și incomprehensibilă.

  Sfintele Taine pe care le dezbate Sfântul Ioan sunt: Sfântul Botez, Pocăința, Căsătoria, Sfânta Euharistie și Preoția.

  În concepția Sfântului Ioan Chrysostom, Biserica este Trupul lui Hristos, credincioșii sunt mădularele acestui trup, iar Hristos este Capul Trupului: „ El i-a pus totul supt picioare, și L-a dat căpetenie peste toate lucrurile,Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plinește totul în toți.” (Ef. 1, 22-23).

  În dobândirea mântuirii, iubirea este esențială, ea fiind virtutea care îl face pe om asemenea lui Dumnezeu, Care este iubire. Iubirea față de Dumnezeu trebuie completată și cu iubire față de aproape, iubire ce se caracterizează prin milostenie. Sfântul Ioan susține că atunci când ajutăm un sărac, nu trebuie să-l judecăm pentru că este sărac, ci trebuie să fim conștienți că îl ajutăm de fapt pe Hristos, care la Judecata de Apoi ne va răsplăti: „34. Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: "Veniți, binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. 35. Căci am fost flămând și Mi-ați dat de mâncat; Mi-a fost sete, și Mi-ați dat de băut să beau; am fost străin și M-ați primit.”(Mt. 25, 34-35).  Sfântul Ioan Gură de Aur este acuzat că în predicile sale (Omiliile) ar instiga și cita pe cei care instigau la ură religioasă contra evreilor.^{[9][3][10][5][11][12]} Patrologii consideră aceste argumente nedrepte și anacronice, pe motiv că în Antichitate nu puteau exista antisemiți, termenul denotând un concept rasist modern, fără analog în Antichitate.^[13] Dar ei nu pot nega că Gură de Aur a făcut o teologie a înlocuirii de factură anti-iudaică și a folosit o retorică anti-iudaică.^[14]

  Într-o serie de opt omilii, în timpul primilor doi ani ca preot în Antiohia (386-387), Sfântul Ioan Gură de Aur îi insultă și denigrează pe evrei, îi incită pe creștinii să-i urască și disprețuiască pe evrei^[15] , cu scopul de a face religia acestora mai puțin atractivă pentru „creștinii iudaizanți” din parohia lui, care luau parte la sărbătorile evreiești și care urmau regulile religioase iudaice ^[16][17]. Predicile sale sunt formulate convențional, folosind o formă retorică intransigentă cunoscută sub denumirea grecească de „psogos”, insultându-l și urâțindu-l pe adversar.

  Un scop al acestor omilii era de a-i împiedica pe creștini să participe la obiceiurile evreiești, evitând astfel erodarea perceptibilă a numărului credincioșilor păstoriți de Sf. Ioan Gură de Aur. În omiliile sale, Chrysostomul îi critică pe „creștinii iudaizanți”, care participau la sărbătorile evreiești și respectau celelalte obiceiuri evreiești precum sabatul, recurgeau la circumciziunea fiilor lor și efectuau pelerinaje la locurile sfinte evreiești.^[18] În greaca medievală, aceste predici sunt denumite Kata Ioudaiōn (Κατά Ιουδαίων), titlu care se traduce în latină prin Adversus Judaeos, iar în limba română Contra evreilor. Traducerile mai recente, bazându-se pe faptul că Sf. Ioan Gură de Aur își adresează predicile membrilor propriei sale parohii, care continuau să urmeze obiceiurile evreiești, preferă un titlu mai puțin controversabil: Contra creștinilor iudaizanți.^[19][20]

  Potrivit unor erudiți patristici, în secolul al IV-lea, opunerea unui punct de vedere deosebit era exprimat într-un mod retoric, denumit „psogos” (insultă), ale căror convenții literare constituiau în defăimarea adversarului într-un mod înverșunat; astfel, acești erudiți consideră că a-l trata pe Sf. Ioan Gură de Aur drept „antisemit”, este echivalent cu a folosi o terminologie anacronică, într-un context istoric necuviincios^[21], această opinie părând a juca pe diferența puțin relevantă dintre antisemitismul rasial (încarnat cel mai bine de „limpieza de sangre” spaniolă și „legile rasiale” naziste) și antisemitismul religios tradițional (pe care l-a promovat atât Gură-de-Aur cât și înaintașii și succesorii lui). Deosebirea este următoarea: anti-iudaismul este ură religioasă, în timp ce antisemitismul este rezultatul „rasismului științific” al secolului al XIX-lea; un anti-iudaist nu ar mai fi avut nimic contra unui evreu care se boteza (deci trecea de la iudaism la creștinism), în schimb pentru naziști nu conta deloc dacă un evreu era botezat sau nu.^[22]

  Dar că preferăm să numim predicile lui Gură-de-Aur „anti-iudaism”, „ură religioasă contra evreilor” sau de-a dreptul „antisemitism” (religios, firește), fapt rămâne că ele au fost o sursă importantă de legitimare a antisemitismului de-a lungul secolelor care au urmat^[23], și asta n-o poate nega și n-o neagă din fericire, nici un erudit^[24][25], oricât de apologetic ar fi el, căci a explica un context istoric nu poate înseamna și a scuza incitarea la ură și insultă, astfel ca asta nu-l scuză pe Gură-de-Aur de anti-iudaismul lui extrem, cu atât mai mult cu cât astfel de încercări de a-l descărca pe Chrysostom de responsabilitatea istorică^[26] se face apelând la ideea că generațiile de antisemiți care s-au inspirat din scrierile lui pline de ură, n-au ținut cont de contextul istoric (fragila poziție a creștinismului în secolul al IV-lea) și de sensul dorit de autor (păstrarea fidelilor creștini tentați de riturile iudaismului), nu de alta, dar Gură-de-Aur însuși se face vinovat de o astfel de eroare, când din sensul original de lecție istorică pentru un popor nărăvit la idolatrie de sclavia egipteană, care rătăcește dar este iertat, el face din povestea Ieșirii (cap. 32) despre vițelul de aur, o explicație anacronică” a reticenței evreilor de a-l accepta pe Iisus ca Mesia, „într-un context istoric necuviincios”.  De la nici un alt părinte bisericesc nu s-au păstrat atâtea opere, comentarii, predici și scrisori ca de la Ioan Gură de Aur. Între predici se găsesc și o serie de comentarii la Vechiul Testament și la Noul Testament sau predici tematice. Toate cele 238 de scrisori păstrate au fost scrise în exil.

  • Divi Io. Chrysostomi Homilia, De Eo Quod Dixit Apostolus, Utinam Tolerassetis Paululum Quiddam Insipientiae Meae / Fabritio Capitone Interprete. - Basileae : Apud Andream Cratandrum, 1519. Ediție digitalizată a Bibliotecii Universitare din Düsseldorf

  Opera Sfântului Ioan Gură de Aur cuprinde 18 volume în Ediția Migne și, de asemenea, este răspândită în aproximativ 2000 de manuscrise.  

  PATRONAJE

  • Sf. Ioan Gură de Aur este protectorul persoanelor care suferă de epilepsie și care îi adresează rugăciuni să mijlocească pe lângă Dumnezeu ajutor în însănătoșirea lor.
  • Sf. Ioan Gură de Aur este patron al celor care trebuie să se exprime în public (oratori, prezentatori, conferențiari etc.)  

    Ioan Gură de Aur
    Ioan Gură de Aur
    Date personale
    Născut	349 d.Hr.  Antiohia, Imperiul Roman
    Decedat	14 septembrie 407 d.Hr. (58 de ani)  Comana Pontica[*], Turcia[1][2]
    Cetățenie	Imperiul Roman de Răsărit
    Religie	creștinism Biserica Catolică
    Ocupație	teolog[*] scriitor preot diacon catholic deacon[*]
    Funcția episcopală

• 775 - A murit imparatul bizantin Constantin al V-lea; (n. 718).

  

  Constantin V şi tatăl său Leon III – foto: ro.wikipedia.org

  Constantin al V-lea Copronimul (nume-murdărit) (n. 718)), a fost împărat bizantin între 741 -775) (cu întrerupere 741-743)), fiul lui Leon al III-lea, a fost asociat la tron in anul 720 de tatăl său, care l-a căsătorit cu Tzitzak (rebotezată Irina), fiica hanului kazar Bihar. În 741, când a ajuns la tron, a condus o campanie împotriva arabilor în Asia Mică, dar în timpul campaniei, Constantin a fost atacat de fratele său vitreg, Artabasdus si a fugit în Amorion, iar Artabasdus a devenit împărat.

  În 743 Constantin l-a înfrânt pe Artabasdus, iar trei luni mai târziu și pe fiul acestuia, Niketas. Între 10 februarie și 8 august 754, Constantin a ținut un sinod iconoclast la Hieria, lângă Calcedon. Constantin avea nevoie ca politica iconoclasta să fie aprobata de un sinod și nu de o adunare imperială, cum procedase Leon al III-lea.

  În vederea pregătirii sinodului, împăratul a alcătuit personal 13 lucrări teologice, dar dintre ele ne-au rămas numai două și acestea sub forma unor fragmente. La sinod au participat 338 de episcopi, un număr record, și s-a hotărât ca el să fie considerat ecumenic. Ultima ședință, la care a fost prezent și împăratul, a avut loc în palatul Vlaherne din Constantinopol.

  Documentele privind desfășurarea lucrărilor au fost distruse în perioada când s-a restabilit cultul icoanelor, dar s-au păstrat concluziile dogmatice sintetizate într-un horos (definiție dogmatică), combătute mai târziu la Sinodul al VII-lea Ecumenic din 787. Multe icoane au fost distruse și mulți preoți executați. O răscoală a preoților (766) a fost înfrântă, mulți dintre ei fiind exilați și orbiți.

• 891: Papa Ștefan al V-lea

• 

  Ioan Gură de Aur, scriitor creștin și patriarh de Constantinopol

 
• 

  Dante Alighieri, dramaturg italian

 
• 

  Simion Movilă, domnitor al Moldovei

• 1321 - A murit genialul poet italian Dante Alighieri; (n. 1265).

  

  Dante Alighieri - portret de Sandro Botticelli – foto: en.wikipedia.org

  Durante degli Alighieri (Dante Alighieri) (n. 29 mai 1265, Florența – d. 14 septembrie 1321, Ravenna) poet și filozof italian, om politic florentin, cel mai mare scriitor european din Evul Mediu. Opera sa oferă o sinteză a opiniilor filozofice, științifice și politice ale artistului, interpretate literar, alegoric, moral și mistic. Este considerat cel mai mare scriitor european din Evul Mediu. Este autorul Divinei Comedii, capodoperă a literaturii universale si este primul mare poet de limbă italiană, Sommo Poeta („poet în cel mai înalt grad”). „Dante era de statură mijlocie, cu un umblet grav și liniștit. Avea o față lungă, nasul acvilin, ochii mari, pielea brună, părul negru și des, totdeauna cu o căutătură melancolică și gânditoare” (Giovanni Boccaccio, Trattatello in laude di Dante).

• 1523 - A murit Papa Adrian al VI-lea, al şaptelea papă german al Romei (1522-1523) şi ultimul papă neitalian, înainte de Ioan Paul al II-lea; (n.2.03.1459).

• 1607 - A murit domnul moldovean Simion Movila.

  

  Simion Movilă - foto: ro.wikipedia.org

  Simion Movilă, domnitor al Țării Românești: octombrie 1600 – 3 iulie 1601 și august 1601 – august 1602, dar și al Moldovei: 10 iulie 1606 – 24 septembrie 1607. A fost frate cu Ieremia Movila, domnul Moldovei și a fost pus pe tronul Țării Românești de generalul polonez Zamoiski, după ce l-a învins pe Mihai Viteazul la Teleajen, în octombrie 1600. Mama sa, Maria, a fost fiica domnului lui Petru al IV-lea Rares.

  Când fratele său Ieremia Movila a murit, i-a luat locul pe tronul Moldovei , dupa ce a facut daruri bogate pentru a fi recunoscut de sultan. Cât timp a fost domnitor în Moldova (10 iulie 1606 – 24 septembrie 1607), a avut relații de dușmănie cu polonezii care, încercând zadarnic să-l detroneze prin intermediul turcilor, reușesc să-l otrăvească în 1607. A fost înmormântat la Manastirea Sucevita. După el, Moldova ajunge teatrul unor lupte intre fiii săi și ai fratelui său Ieremia.

• 1712: Giovanni Domenico Cassini, astronom și matematician italiano-francez (n. 1625)

• 1851 - A murit James Fenimore Cooper, scriitor american, celebru prin romanul “Ultimul mohican”, ecranizat în câteva rânduri (“Vânătorul de cerbi”, “Călăuza”) (n.15.09.1789).

  

  James Fenimore Cooper - foto: ro.wikipedia.org

  James Fenimore Cooper (n. 15 septembrie 1789 – d. 14 septembrie 1851) a fost un scriitor american prolific de la începutul secolului 19. Poveștile sale istorice de dragoste despre viața indienilor au creat o formă unică a literaturii americane. Scriitorul și-a trăit o mare parte din viață în Cooperstown, New York, stabilit de tatăl său William.

  Cooper a fost întreaga sa viață membru al Bisericii Episcopale iar spre sfârșitul vieții a ajutat-o cu generozitate. El a scris seria de romane Leatherstocking Tales, unde protagonist este Natty Bumppo, iar romanele sunt The Pioneers (1823), Ultimul mohican (1826), The Prairie (1827), The Pathfinder (1840) și The Deerslayer (1841).

• 1852 - A murit Arthur Wellesley, Duce de Wellington, general irlandezo-englez, prim-ministru al Regatului Unit (n. 1769)

  

  Arthur Wellesley, Primul Duce de Wellington - foto: ro.wikipedia.org

  Arthur Wellesley, Primul Duce de Wellington, (n. 1 mai 1769 – d. 14 septembrie 1852) a fost un ofițer și om de stat britanic, născut în Irlanda și care astăzi este recunoscut ca fiind una dintre personalitățile de prim rang pe plan militar din epoca modernă. Și-a început cariera militară ca sublocotenent în armata britanică și s-a remarcat îndeosebi în războaiele napoleoniene, avansând până la gradul de general și Feldmareșal.

  În 1815 a condus o armată britanică care a participat decisiv la înfrângerea finală a lui Napoleon I la Waterloo. A fost de două ori prim-ministru al Marii Britanii în perioada 1828-1830 precum și timp de 3 săptămâni în 1834. El a avut doi fii, cel mai mare fiu, Arthur Richard Wellesley urmează cariera militară ca și tatăl lui, ajungând general.

• 1901 - William McKinley, preşedintele Statelor Unite, moare, după tentativa de asasinat de la 6 septembrie şi este succedat de Theodore Roosevelt, care a devenit, la 42 de ani, cel mai tânăr presedinte al SUA.

  

  William McKinley – foto: ro.wikipedia.org

  William McKinley (n. 29 ianuarie 1843 – d. 14 septembrie 1901) a fost cel de-al douăzeci și cincilea președinte al Statelor Unite ale Americii. A fost ales de două ori, în 1896 și în 1900, dar a fost asasinat în 1901 la Pan-American Exposition în Buffalo, New York.

  

  Theodore Roosevelt, Jr. - foto: ro.wikipedia.org

  Theodore Roosevelt, Jr. (27 octombrie 1858 – 6 ianuarie 1919), cunoscut de asemenea ca T.R. sau Teddy (publicului larg, dar niciodată celor apropiați sau familiei), a fost cel de-al douăzeci și cincilea vicepreședinte și cel de-al douăzeci și șaselea președinte al Statelor Unite ale Americii servind două mandate între anii 1901 și 1909.

  A fost cel de-al 25-lea vicepreședinte al Statelor Unite înainte de a deveni președinte în urma asasinării președintelui William McKinley. Prin depunerea jurământului de președinte la 42 de ani, Theodore Roosevelt a devenit (și a rămas până în ziua de azi) cel mai tânăr președinte din istoria Statelor Unite.

• 1911 - Prim-ministrul rus Piotr Stolipin este grav rănit într-o tentativă de asasinat și moare patru zile mai târziu.

  

  Piotr Arkadievici Stolîpin – foto: ro.wikipedia.org

  Piotr Arkadievici Stolîpin (n. 2 aprilie 1862 (S.N. 14 aprilie) la Dresda – d. 18 septembrie 1911 (S.V. 5 septembrie), Kiev) a fost un om de stat rus, ministru de interne și apoi președinte al Consiliului de Miniștri (prim-ministru) al guvernului țarului Nicolae al II-lea din 1906 până în 1911. În atmosfera de insubordonare de după Revolutia din 1905,a trebuit să reprime revoltele violente și anarhia.

  A initiat o reforma agrară care promitea mult, iar Stolîpin și colaboratorii lui, (printre care trebuie menționat în primul rând ministrul agriculturii Krivoșein), au încercat să dea o șansă cât mai multor țârani cu putință să scape de sărăcie, prin încurajarea unificării petecelor de pământ împrăștiate, prin obținerea de facilități bancare, prin stimularea migrației din zonele superpopulate către zonele cu pământuri virgine din Kazahstan și din sudul Siberiei.

  Scopul lui Stolîpin era să creeze o pătură de țărani relativ avută, care să fie sprijinitori ai ordinii sociale. Lenin s-a temut că Stolîpin va reuși în cele din urmă să permită Rusiei țariste să evite o revoluție violentă. Pe 14 septembrie (1 septembrie s.v), Stolîpin, el a fost victima unei tentative de asasinat, in timp ce urmărea o reprezentație la Opera din Kiev, savarsit de socialistul revolutionar Dimitri Bogrov ,despre care existau suspiciuni că avea în acelaș timp legături cu poliția secretă rusa, Ohrana. A murit patru zile mai târziu.

• 1916: José Echegaray, scriitor și inginer spaniol, laureat al Premiului Nobel (n. 1832)

• 1927: A murit in urma unui accident stupid celebra dansatoare americană Isadora Duncan; (n. 26.05.1877).

• 1937: Tomáš Garrigue Masaryk, om politic și filosof, primul președinte al Republicii Cehoslovace (n. 1850)
• 1945: Dumitru Drăghicescu (n. 4 mai 1875, comuna Zăvoieni, județul Vâlcea - d. 14 septembrie 1945) a fost un diplomat, filozof, politician și sociolog român. A fost membru al grupului de recunoaștere a drepturilor românilor de a avea un stat național în granițele lor etnice la „Congresul naționalităților”, ținut la Roma între 9 – 12 aprilie 1918.  După absolvirea școlii primare în satul său, Dumitru Drăghicescu s-a înscris la Liceul Carol din Craiova, unde a avut privilegiul de a avea o pleiadă remarcabile de profesori, printre care se impunea cel de matematici, Constantinescu (Daoa), și care nu era nimeni altul decât tatăl viitorului savant Gogu Constantinescu. Acest "mare pedagog," – așa cum scria în anul 1940 sociologul de mai târziu, Dumitru Drăghicescu – a exercitat o influență decisivă în stimularea interesului său pentru științele socio-umane ale viitorului mare sociolog și i-a format spiritul realist în cercetarea fenomenelor sociale și a relațiilor omenești.

  După ce și-a susținut examenul de bacalaureat, s-a înscris ca audient la Facultatea de Drept din București, dar a frecventat simultan și cursurile de la Filosofie, de care a rămas apoi atașat până la sfârșit. A audiat cursurile lui Titu Maiorescu, C. Dumitrescu-Iași, C. Rădulescu-Motru ș.a.  În ianuarie 1901, după trecerea examenului de licență cu subiectul Influența lui Kant asupra lui August Comte, a plecat la Sorbona, în vederea obținerii titlului de doctor în sociologie. Atât la "École des Hautes Études Morales et Sociales", cât și la "Collége de France" a avut privilegiul să audieze cursurile unor profesori de incontestabilă valoare știintifică, precum Emile Durkheim, Gabriel Tarde, Henri Bergson, Théodule Armand Ribot.

  În 1904, la 17 mai, îsi susține teza de doctorat sub conducerea lui Emile Durkheim, fiind primul român titrat la Paris în sociologie. Teza de doctorat este intitulată Du rôle de l'individu dans le déterminisme social.  Întors în tară, a suplinit sporadic în învățământul secundar, funcționând la diferite catedre de limbă franceză, pentru ca în aprilie 1905 să fie numit conferențiar la catedra de sociologie a Universității din Bucuresti, unde a funcționat până în anul 1910.  A fost deputat și senator (1925). După primul război mondial, l-a însoțit pe Nicolae Titulescu la Liga Națiunilor.  Între 1916 – 1918 s-a aflat la Paris, pentru a promova interesele României în occident și pentru a convinge străinătatea de dreptul inalienabil al poporului român la unitate națională deplină. La Paris, împreună cu Traian Vuia a inițiat publicarea de lucrări istorice și etnografice, precum și a unor articole în presa franceză, pentru a se reliefa politica de deznaționalizare a autorităților țariste și ungare față de popoarele aflate sub dominația lor. În acest scop, Drăghicescu a scris trei broșuri: La Transylvanie (Paris, 1918), La Bessarabie (Paris, 1918) și Les roumains de Hongrie (Paris, 1918), în care autorul argumentează caracterul românesc al acestor provincii cotropite și supuse maghiarizării, respectiv rusificării. Drăghicescu evidențiază falsurile propagandei contelui Appónyi, referitoare la așa-zisa „soluționare a problemei naționale prin trecerea timpului.” În același timp, Traian Vuia a elaborat scrierea „La Bukovine et Le Banat.”  La „Congresul naționalităților”, care s-a ținut la Roma, între 9 – 12 aprilie 1918, Dumitru Drăghicescu, împreună cu dr. Nicolae Lupu, Simion Mândrescu și Gh. G. Mironescu a desfășurat o activitate prodigioasă, obținând din partea tuturor națiunilor participante acordul ferm de a se recunoaște românilor dreptul la unitatea în granițele lor etnice și de a fi în continuare considerați ca parteneri ai coaliției beligerante.  Între anii 1934 și 1936 a fost primul ambasador plenipotențiar al României în Mexic.  La 14 septembrie 1945 Dumitru Drăghicescu s-a sinucis,^[5] lăsând în urmă o valoroasă operă scrisă, dar și manuscrisul unei trilogii, din care au apărut primele două volume în limba franceză și care, de fapt, sunt necunoscute publicului românesc.  

  SCRIERI

  • Le probleme du déterminisme social, Paris, 1903
  • Raporturile dintre drept și sociologie, București, 1904
  • Du rôle de l' individu dans le déterminisme social, Thèse presentée à la Faculté des lettres de Paris, Paris, 1904
  • Din psihologia poporului român (Introducere), București, Librăria Leon Alcalay, 1907 [Cu dedicația: Domnilor Ioan Kalinderu și Const. Dissescu]
  • Creștinism și democrație, 1909
  • Înțelesul jertfei pentru patrie, București, Librăria L. Alcalay, 1916
  • Le Renouveau religieux et la guerre mondiale, București, Librăria Satea, 1916
  • La Transylvanie: esquisse historique, ethnographique et statistique, prefață de Emile Boutroux Librăria Félix Alcan, Paris,1918
  • Les Problémes nationaux de l' Autriche-Hongrie, Ed. Bossard, Paris, 1918
  • La Bessarabie et le droit des peuples. Préface de Etienne Fournol, Librăria Félix Alcan, Paris, 1918
  • La lutte sociale et politique en Transylvanie, 1918
  • Les Roumains de Serbie, Paris, 1919
  • Evoluția ideilor liberale, București, 1921
  • Partidele politice și clasele sociale, 1922
  • Problema monetară din punct de vedere social, 1924
  • L'intervention roumaine dans la guerre mondiale, Paris, f. an
  • Reforma electorală, 1926
  • La réalitė de l' Esprit, Paris, 1928
  • Verité et révélations: vers une nouvelle idée de Dieu , 2 volume, 1934
  • Dumitru Drăghicescu. Din Psihologia Poporului Român, Editura Vicovia, Bacău, 2013, ISBN 978-606-8541-22-8;
  • Dumitru Drăghicescu. Dumitru Drăghicescu despre unirea românilor cu românii. Ediție îngrijită și prefață de prof.univ.dr. Virgiliu Constantinescu. București, Fundația România de Mâine, 2018;
  • Dumitru Drăghicescu. Dumnezeu și destinul Universului. Ediție îngrijită de Lazăr Cârjan și Ioan Octavian Rudeanu. București, Editura Solaris Print, 2011;
  • Dumitru Drăghicescu. Izvoarele etnice ale sufletului românesc. Brașov, Mica bibliotecă românească, s.a;
  • Dumitru Drăghicescu. La Transilvanie: esquisse historique, géographique, ethnographique et statistique. Préface de M. Emile Boutroux. București, Editura Albatros, 1997;
  • Dumitru Drăghicescu. Noua cetate a lui Dumnezeu. Vol. I - Calea sau Cum justifică filosofia istoriei Societatea Națiunilor și ideologia sa: neo-creștinismul. București, Editura Paideia, 2015;
  • Dumitru Drăghicescu. Ontologia umană. București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987.  

    Dumitru Drăghicescu
    Date personale
    Născut	1875[1][2][3][4]
    Decedat	1945 (70 de ani)[1][2][3][4]
    Cauza decesului	sinucidere
    Cetățenie	România
    Ocupație	diplomat filozof sociolog[*] politician scriitor

• 

  James Fenimore Cooper, scriitor american

 
• 

  Arthur Wellesley, Duce de Wellington, general irlandezo-englez, prim-ministru al Regatului Unit

 
• 

  Geo Bogza, prozator și ziarist român

• 1966: Nikolai Cerkasov, actor rus de teatru și film (n. 1903)

• 1979 - Președintele afgan Nur Muhammad Taraki este asasinat în urma ordinului lui Hafizullah Amin, care devine noul președinte.

  

  Hafizullah Amin – General Secretary of the Central Committee of the People’s Democratic Party – foto: en.wikipedia.org

• 1982 - Printesa Grace de Monaco (Grace Kelly), actrita americanca de film si sotie a printului Rainier de Monaco, a murit in urma unui accident rutier in care fusese implicata cu cateva zile inainte. Avea 52 de ani. Masina pe care o conducea s-a prabusit de pe un versant muntos al Coastei de Azur. Grace Kelly a debutat pe Broadway in 1949, in spectacolul “Tatal” de August Strindberg.

  Doi ani mai tarziu, s-a lansat si la Hollywood in filmul “40 de ore”. Grace Kelly nu a trebuit sa astepte prea mult pana sa devina o stea, in 1954 fiind recompensata cu un Oscar pentru rolul din “The Country Girl”, in care a jucat rolul sotiei unui compozitor alcoolic, interpretat de Bing Crosby.

  A fost actrita preferata a regizorului Alfred Hitchcock. In timpul unor filmari, Grace Kelly l-a cunoscut pe riviera franceza pe printul Rainier de Monaco. Nu a fost dragoste la prima vedere, actrita fiind cucerita incetul cu incetul de suveranul european care a cerut-o in casatorie in 1956. Devenita printesa, Grace a renuntat la actorie, dedicand-se familiei.

• 1984: Paul Sterian, poet român (n. 1904)
• 1993: Geo Bogza (n. 6 februarie 1908,^[2][3] Blejoi, Judeţul Prahova, România – d. 14 septembrie 1993,^[2][3] București, România) a fost un scriitor, jurnalist și poet român, teoretician al avangardei, asociat cu nașterea mișcării suprarealiste din România, fratele muzicianului Alexandru Bogza și al scriitorului Radu Tudoran (pseudonimul lui Nicolae Bogza).  Geo Bogza s-a născut la 6 februarie 1908, la Blejoi lângă Ploiești, ca fiu al lui Alexandru Bogza. Geo era fratele mai mic al lui Alexandru Bogza și fratele mai mare al lui Nicolae Bogza (cunoscut ulterior ca Radu Tudoran).

  A fost poet, reporter, creator al reportajului literar românesc, teoretician al avangardei, autor al câtorva din textele ei definitorii (Urmuz, Exasperarea creatoare, Reabilitarea visului), poet de mare întindere, de la „ciorchinul de negi” al Jurnalului la recea și solemna puritate a lui Orion, ziarist de curajoasă și consecventă atitudine democratică, patriotică, umanistă (Anii împotrivirii (1953), Pagini contemporane, Paznic de far), reporter al unor lumi, țări, priveliști, meridiane devenite componente ale unui univers particular, specific scriitorului, prozator al opulenței tâmpe (Înmormântări) și al plictisului exasperant provincial (O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil), al destinului individual tragic, sub semnul dorinței de înavuțire (Cum a înnebunit regele petrolului), al absurdului (Moartea lui Iacob Onisia), cântăreț, de amplitudine whitmaniană, al neamului din Carpați (Cartea Oltului).

  Autor al volumelor „Jurnal de sex” și „Poemul invectivă”, avangardistul Geo Bogza a fost închis de două ori pentru „pornografie“, fiind coleg de celulă la Văcărești cu celebrul criminal Berilă. Printre acuzatorii lui Bogza s-a numărat Nicolae Iorga.  

  Date biografice selective

  • 1915-1919 – Urmează școala primară la Ploiești.
  • 1921-1925 – Urmează Școala de Marină din Galați și Constanța.
  • 1928 – Editează la Câmpina revista „Urmuz”. Colaborează la revistele „Unu” și „Bilete de papagal”.
  • 1929 – Are loc debutul său editorial cu „Jurnal de sex” și „Poemul invectivă” (1933) din cauza cărora va suporta rigorile legii, chiar cu detenție, sub acuzația de „pornografie”.
  • 1936-1937 – Călătorește în Spania și Franța, în calitate de ziarist.
  • 1937 – Apare volumul de poezii „Ioana Maria”.
  • 1940-1944 – Este clasat printre autorii „cosmopoliți” și „degenerați” de către regimul antonescian.
  • 1945 – Poate din nou publica, se alătură noului regim, comunist.
  • 1952 - 1969 deputat în Marea Adunare Națională^[5]
  • 1955 – Devine membru al Academiei Române și membru în Consiliul Național pentru Apărarea Păcii.
  • 1971 – Este decorat cu titlul de Erou al Muncii Socialiste.
  • 1978 – Primește Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor.
  • 1993 – Pe 14 septembrie moare la Spitalul Elias din București, la un an după fratele său, scriitorul Radu Tudoran.

  OPERĂ

  Poeme

  • Poemul invectivă - (1933)
  • Ioana Maria (17 poeme) - (1937)
  • Cântec de revoltă, de dragoste și de moarte - (1947)
  • Orion - (1976)

  Reportaje

  • Cartea Oltului - (1945)
  • Țări de piatră, de foc, de pământ - (1939)
  • Țara de piatră - (1946)
  • Oameni și cărbuni în Valea Jiului -(1947)
  • Veneam la vale -(1942)

  DECORAȚII

  • titlul de Erou al Muncii Socialiste (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru merite deosebite în domeniul științei, artei și culturii”^[6]
  • medalia de aur „Secera și ciocanul” (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru merite deosebite în domeniul științei, artei și culturii”  

    Geo Bogza
    Geo Bogza
    Date personale
    Născut	6 februarie 1908[2][3]  Blejoi, Judeţul Prahova, România
    Decedat	14 septembrie 1993 (85 de ani)[2][3]  București, România
    Părinți	Alexandru Bogza
    Frați și surori	Alexandru Bogza Radu Tudoran
    Cetățenie	România
    Etnie	români
    Ocupație	corespondent de război[*] poet critic literar[*] jurnalist
    Partid politic	Partidul Comunist Român
    Limbi	limba română[1]
    Specie literară	genul liric, Vers liber, satiră, reportaj
    Influențe[ascunde] Urmuz
    Note
    Premii	Erou al Muncii Socialiste Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor
    Membru titular al Academiei Române

• 2002: Eugen Coșeriu, filolog român (n. 1921)
• 2002: Sofian Boghiu (n. 7 octombrie 1912, Cuconeștii Vechi, județul Bălți; d. 14 septembrie 2002, Mănăstirea Antim) a fost un mare duhovnic ortodox și pictor bisericesc român. A fost membru al "Rugului Aprins", deținut politic între 1958-1964.  Sofian Boghiu s-a născut în comuna Cuconeștii-Vechi, din județul Bălți, pe 7 octombrie 1912, sub numele de botez Serghei Boghiu. La vârsta de 14 ani ajunge frate de mănăstire la Schitul Rughi din județul interbelic Soroca. La 25 de ani, „după 11 ani de ascultare, primește tunderea monahală în Mănăstirea Dobrușa.  

  Sofian Boghiu
  Sofian Boghiu, portret de Paul Mecet
  Date personale
  Născut	7 octombrie 1912 Cuconeștii Vechi, județul Bălți
  Decedat	14 septembrie 2002, (90 de ani) Mănăstirea Antim, România
  Naționalitate	România
  Cetățenie	România
  Religie	ortodoxă
  Ocupație	teolog, duhovnic, pictor de biserici

• 2005 - A murit Vladimir Volkoff, scriitor francez de origine rusă („Reîntoarcerea”) ; (n.07.11.1932).
• 2006: Silviu Brucan (n. Saul Bruckner, n. 18 ianuarie 1916,^[2][3] București, România – d. 14 septembrie 2006,^[4][2][3] București, România^[5]) a fost un nomenclaturist, ideolog comunist și analist politic român.  Născut într-o familie de origine evreiască, Brucan a urmat școala primară la școala evanghelică, iar liceul la Colegiul Național Sf. Sava. Ca ziarist, a lucrat între 1935 și 1936 la „Gazeta de seară“, iar în anii 1937 si 1938 a fost secretar general de redacție la „Dacia nouă“, ambele fiind publicații comuniste.  A intrat în Partidul Comunist la vârsta de 19 ani. Între 1940 și 1944 a activat în organizația de tineret a partidului, apoi a devenit membru al PCR și a participat la acțiuni ilegale. În 1943 a primit sarcina de partid de a se ocupa de presa ilegală în general și de "Scânteia" în principal. În 1943 a fost arestat, dar a fost eliberat după două zile.^[7]

  În septembrie 1944 a fost numit secretar general de redacție la ziarul Scînteia, de la tribuna căruia a cerut condamnarea la moarte, printre alții, a lui Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu, Corneliu Coposu, Radu Gyr și Pamfil Șeicaru.^{[necesită citare]} Soția sa, Alexandra Sidorovici, a fost acuzator public al Tribunalului Poporului (amintit și de Petre Țuțea).^{[necesită citare]} Între 1948 - 1949 a fost profesor de ziaristică la Universitatea din București, deși nu avea decât 6 clase de liceu.  În timpul României comuniste a fost ambasador în Statele Unite în 1955 și la ONU între 1959 - 1962. Din 1962, la propunerea lui Gheorghiu-Dej, a început reorganizarea Radioteleviziunii, activitate din care a demisionat în 1966.

  Brucan era un apropiat al lui Gheorghiu-Dej, însă nu îl agrea pe Ceaușescu (cu care a fost vecin timp de zece ani, înainte de venirea la putere a acestuia din urmă), pe care îl considera incult și paranoic.  După revolta muncitorilor din Brașov (14-15 noiembrie 1987), a făcut declarații critice la politica conducerii de partid și de stat, transmise de postul BBC și agenția de presă UPI. A fost anchetat și i s-a impus domiciliu forțat. Totuși, la intervenția ambasadei americane, și cu ajutorul șefului Securității la acea vreme, Iulian Vlad, i s-a permis să plece pentru șase luni în Statele Unite, unde s-a întâlnit cu funcționari ai Departamentului de Stat, Biroul pentru Europa de Est, și cu fostul ambasador al URSS la Washington, Anatoli Dobrinin, care i-a facilitat o întâlnire cu Mihail Gorbaciov.^[8]

  În noiembrie 1988 a ajuns la Moscova unde a avut o întrevedere cu Mihail Gorbaciov.^[7] A revenit în România, unde în martie 1989 a fost unul din semnatarii „scrisorii celor șase” demnitari comuniști împotriva lui Nicolae Ceaușescu. I s-a impus din nou arest la domiciliu, în cartierul bucureștean Dămăroaia.  Imediat după revoluția din 1989 a fost membru pentru aproape 2 luni în Consiliul Frontului Salvării Naționale, după care a demisionat. În această calitate a fost citat spunând: „Pentru a deprinde democrația, românii vor avea nevoie de 20 de ani”, „profeție” care i-a atras porecla de Oracolul din Dămăroaia. Considera că echipa lui Ion Iliescu duce România pe un drum greșit.^[9] În 1994 fostul premier Petre Roman susținea în fața Comisiei senatoriale pentru studierea evenimentelor din decembrie 1989 că Silviu Brucan a fost cel care a insistat ca soții Ceaușescu să fie lichidați în orice fel.^[10]

  A devenit analist politic și autor al mai multor cărți despre comunismul din Europa de Est. Din 1996 a fost invitat permanent al emisiunii de analiză politică „Profeții despre trecut” de la Pro TV. În vara anului 2006 a colaborat cu Institutul PRO, unde a participat la mai multe seminarii alături de echipa de analiști din cadrul Institutului.  

  SCRIERI

  • Generația irosită (1990)
  • Îndreptar-dicționar de politologie (1993)
  • Stâlpii noii puteri în România (1996)
  • De la capitalism la socialism și retur (1998)
  • Social Change in Russia and Eastern Europe (1998)
  • România în derivă (2000)
  • Profeții despre trecut și despre viitor (2004)  

    Silviu Brucan
    Date personale
    Nume la naștere	Saul Bruckner
    Născut	18 ianuarie 1916[2][3]  București, România
    Decedat	14 septembrie 2006 (90 de ani)[4][2][3]  București, România
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
    Căsătorit cu	Alexandra Sidorovici
    Copii	Anca, Vlad Silviu și Dinu[1]
    Cetățenie	România
    Etnie	evreii din România[*]
    Religie	ateism
    Ocupație	lingvist diplomat jurnalist traducător politician
    Director în Societatea Română de Radiodifuziune
    În funcție 1962 – 1966
    Reprezentant permanent al României la Organizația Națiunilor Unite
    În funcție 1959 – 1962
    Ambasador al României în Statele Unite ale Americii
    În funcție 1955 – 1955
    Partid politic	PCR
    Alma mater	Colegiul Național „Sfântul Sava” din București
    Cunoscut pentru	Semnatar al „Scrisorii celor șase”

• 2008: Ștefan Iordache (n. 3 februarie 1941, Calafat, Județul Dolj^[2][3][1] România - d. 14 septembrie 2008, Viena, Austria) a fost un actor român de teatru, radio, voce, film și televiziune.

  A jucat în teatrul românesc vreme de 49 de ani, interpretând roluri ca Titus Andronicus, Hamlet, Richard al III-lea sau Barrymore. A avut de asemenea o îndelungată colaborare cu Teatrul Național Radiofonic și Teatrul Național de Televiziune și a jucat în numeroase filme.  Ștefan Iordache și-a petrecut copilăria la Calafat, la bunicii din partea mamei^[2] dar a venit cu părinții în capitală la o vârstă fragedă și și-a petrecut copilăria în continuare în cartierul Rahova din București, într-o familie de oameni simpli, care și-au dorit ca fiii lor să învețe carte. În școală a fost bun la matematică și științele exacte. Studiile teatrale nu au fost prima lui alegere. A dat la teatru abia după ce a picat, la 16 ani, examenul de admitere la Medicină. După acest eșec, întâmplarea a făcut să fie inclus în brigada artistică a unei cooperative. În anul următor, 1959, a dat la Teatru și a fost admis ultimul la IATC. A absolvit însă secția de Actorie a institutului printre primii și a avut o carieră artistică încununată de succes, până la sfârșitul vieții. Ultimul său rol a fost Prințul Potemkin, în piesa Ecaterina cea Mare, de George Bernard Shaw, pusă în scenă, în 2008 la Teatrul Național București.

  Ștefan Iordache a fost și un foarte bun interpret de muzică ușoară. Este celebru cuplul Ștefan Iordache - Sanda Ladoși care au interpretat o serie de cântece înregistrate pe mai multe CD-uri.

  Astfel în anul 1995 apare la Casa de Discuri Roton, CD-ul „... între noi mai e un pas” în care toate melodiile sunt compuse de Dan Iagnov. „... între noi mai e un pas” (compozitor Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei, interpreți Ștefan Iordache-Sanda Ladoși), „Eu vreau să-ți spun că te ador” (compozitor Dan Iagnov, textier Eugen Rotaru, interpreți Ștefan Iordache-Sanda Ladoși), „În noi visează un copil” (compozitor Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei, interpreți Ștefan Iordache-Sanda Ladoși), „Il est tard de partir” (compozitor Dan Iagnov, textieră Rodica Grigoriu, interpreți Ștefan Iordache-Sanda Ladoși). Pe același disc apare și duetul Ștefan Iordache - Elena Cârstea în cântecul „Cântec de Crăciun” (compozitor Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei). Cântecele „Dar vei veni” (compozitor Dan Iagnov, textier Dan V. Dumitriu) și „De câte ori pe înserat (compozitor Dan Iagnov, textier Miron Radu Paraschivescu) Ștefan Iordache le cântă solo.

  În anul 2006 apare la Casa de Discuri OVO MUSIC CD-ul „Best of Dan Iagnov” în care o serie de cântece sunt interpretate de Ștefan Iordache fie în cuplu fie solo: „Eu vreau să-ți spun că te ador (compozitor Dan Iagnov, textier Eugen Rotaru, interpreți Ștefan Iordache-Sanda Ladoși), „În noi visează un copil” (compozitor Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei, interpreți Ștefan Iordache - Sanda Ladoși), „Cântec de Crăciun” (compozitor Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei, interpreți Ștefan Iordache - Elena Cârstea), „Sunt doar un poet” (compozitor Dan Iagnov, textier Eugen Rotaru, interpret Ștefan Iordache), „Între noi mai e un pas” (compozitor Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei, interpreți Ștefan Iordache - Sanda Ladoși).

  În anul 2007 Ștefan Iordache înregistrează un disc de autor intitulat „Magazinul meu de vise” la Casa de Discuri Roton. Toate melodiile sunt compuse de Dan Iagnov pe versuri de Andreea Andrei: „Nu știam că te iubesc atât de mult”, „Mai mult decât oricând”, „Ah femeia!”, „Trecătorul”, „Viața noastră este un tangou”, „Ți-am dăruit o floare”, „Nu te întreb” și „Magazinul meu de vise”. Trei dintre cântece sunt în duet cu Monica Anghel: „Mai mult decât oricând”, „Viața noastră este un tangou” și „Nu te întreb”. Cântecul „Nu știam că te iubesc atât de mult” Ștefan Iordache i l-a dedicat soției sale Mihaela Tonitza.

  În anul 2008 Jurnalul Național Vol. 67 scoate o ediție specială „Ștefan Iordache. Muzică de colecție”, cu un CD care conține poezii și melodii interpretate de Ștefan Iordache. Printre acestea sunt și cinci melodii compuse de Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei și anume: „Nu știam că te iubesc atât de mult”, „Ah femeia!”, „Trecătorul”, „Ți-am dăruit o floare” și „Magazinul meu de vise”.

  Dan Iagnov în colaborare cu Dan V. Dumitriu a compus pentru Ștefan Iordache și Angela Similea muzicalul „Adio femei” în regia lui Mihai Berechet, muzical care s-a jucat timp de 4 ani (1990 - 1994) cu săli pline. Printre cântecele de mare succes cântate în acest muzical de către cei doi interpreți, sunt: „Te-ncearcă viața uneori”, „Cât aș fi vrut”, „E viața mea”, „Timpul s-a oprit stingher”, „Dar vei veni”, „Dormi iubite dormi”, „Ploaia s-a oprit”, „Cum oare știi”, „O zi aș vrea”, „În zbor”, „Sunt umbra ta” toate sunt compuse de Dan Iagnov textier Dan V. Dumitriu.

  În anul 1994 Ștefan Iordache participă, împreună cu Sanda Ladoși la Festivalul național de muzică ușoară de la Mamaia - secțiunea „Șlagăre” cu cântecul „Și între noi mai e un pas” compozitor Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei, câștigând locul II.

  În anul 1995 Ștefan Iordache participă, din nou, împreună cu Sanda Ladoși, la Festivalul de Muzică Ușoară „Mamaia” - secțiunea „Șlagăre” cu cântecul „Eu vreau să-ți spun că te ador”, compozitor Dan Iagnov, textier Eugen Rotaru, câștigând locul III.

  Ștefan Iordache a apărut în o serie de videoclipuri realizate la TVR 1 și ANTENA 1.

  TVR 1

  1. „Cântec de Crăciun”. Regia: Luminița Dumitrescu. Muzica: Dan Iagnov, Interpreți: Ștefan Iordache - Elena Cârstea
  2. „Între noi mai e un pas”. Regia: Luminița Dumitrescu. Muzica: Dan Iagnov, Interpreți: Ștefan Iordache - Sanda Ladoși
  3. „Eu vreau să-ți spun că te ador”. Regia: Luminița Dumitrescu. Muzica: Dan Iagnov, Interpreți: Ștefan Iordache - Sanda Ladoși
  4. „Nu mă iubi”. Regia: Luminița Dumitrescu. Muzica: Dan Iagnov, Interpreți: Ștefan Iordache - Sanda Ladoși
  5. „În noi visează un copil”. Regia: Sergiu Ionescu, Eugen Dumitru, Ovidiu Dumitru. Muzica: Dan Iagnov, Interpreți: Ștefan Iordache - Sanda Ladoși
  6. „Sunt doar un poet”. Regia: Eugen Dumitru, Ovidiu Dumitru. Muzica: Dan Iagnov, Interpret: Ștefan Iordache

  ANTENA 1

  • „Singur printre oameni”. Regia: Șerban Marinescu. Muzica: Dan Iagnov, Interpreți: Ștefan Iordache - Petruța Mihai

  A fost căsătorit timp de 40 de ani cu nepoata pictorului Nicolae Tonitza, Mihaela Tonitza-Iordache^[4], teatrolog și profesor universitar. Nu a avut copii.

  Ștefan Iordache s-a stins din viață la 14 septembrie 2008 într-un spital din Viena. Actorul suferea de leucemie^[5]. A fost înmormântat cu onoruri militare în comuna Gruiu.  

  FILMOGRAFIE

  • 1964 – Străinul
  • 1965 – Gaudeamus igitur
  • 1965 – Calea Victoriei sau cheia visurilor
  • 1966 – Un film cu o fată fermecătoare
  • 1967 – Dacii - dublaj de voce
  • 1972 – Adio, dragă Nela!
  • 1973 – Proprietarii
  • 1978 – Doctorul Poenaru
  • 1978 – Avaria
  • 1978 – Ediție specială
  • 1979 – Bietul Ioanide
  • 1980 – Bună seara, Irina
  • 1981 – Pruncul, petrolul și ardelenii
  • 1981 – De ce trag clopotele, Mitică?
  • 1981 – Înghițitorul de săbii
  • 1981 – Întoarce-te și mai privește o dată
  • 1982 – Concurs
  • 1985 – Ciuleandra
  • 1985 – Glissando
  • 1986 – O clipă de răgaz
  • 1986 – Noi, cei din linia întâi
  • 1988 – Prințul negru - film de televiziune
  • 1989 – Noiembrie, ultimul bal
  • 1991 – Cei care plătesc cu viața
  • 1992 – Hotel de lux
  • 1993 – Cel mai iubit dintre pamînteni
  • 1994 – Începutul adevărului (Oglinda)
  • 1996 – Eu sunt Adam
  • 1997 – Omul zilei
  • 2004 – Faraonul
  • 2007 – Ticăloșii
  • 2007 – Agentul VIP

  PREMII ȘI DISTINCȚII

  • Premiul ACIN, în anul 1978, pentru rolul său din filmul Ediție specială, regizat de Mircea Daneliuc.
  • Premiul ACIN, în anul 1984, pentru rolul său din filmul Glissando, regizat de Mircea Daneliuc.
  • Premiul ACIN, în anul 1989, pentru rolul său din filmul Noiembrie, ultimul bal, regizat de Dan Pița.
  • Premiul UNITER pentru cel mai bun actor, în anul 2001, pentru rolul titular din Barrymore, în regia lui Gelu Colceag.
  • Premiul de Excelență în cinematografia românească la Festivalul Internațional de Film Transilvania, 2006

  DECORAȚII

  • Ordinul național „Serviciul Credincios” în grad de Ofițer (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”  

    Ștefan Iordache
    Date personale
    Născut	3 februarie 1941 Calafat,[1] România
    Decedat	14 septembrie 2008 (67 de ani) Viena, Austria
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (leucemie)
    Căsătorit cu	Mihaela Tonitza-Iordache
    Cetățenie	România
    Ocupație	actor
    Activitate
    Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
    Roluri importante	Titus Andronicus, Hamlet, Richard al III-lea, Barrymore

• 2009 - A murit dupa o indelungata suferinta in urma unui cancer la pancreas Patrick Swayze, actor american, dansator si compozitor; (n. 1952).
• 2015: Corneliu Vadim Tudor, om politic, scriitor și jurnalist român (n. 1949)

• 2016: Gheorghe Fălcaru zis și „Fluierici” (n. 29 iulie 1954, Valea Seacă, județul Bacău - d. 14 septembrie 2016, Clejani, județul Giurgiu)^[2] a fost un lăutar român de origine țigănească. A cântat la fluier ca și component al trupei de muzică Taraful Haiducilor (cunoscuți și ca Haiducii sau Lăutarii din Clejani).  Fiind cel mai mic dintre copii lui Ion și al Mariei, s-a născut într-o familie de țigani ursari cu cinci copii, patru băieți și o fată. Tatăl muncea la o moară, iar mama avea grijă de familie, care locuia într-o casă cu două camere. Traiul tuturor se ducea de la o zi la alta, astfel că nu a putut fi vorba de școală. A intract în contact cu fluierul la vârsta de șapte ani, atunci când tatăl lui a fost cumpărat un astfel de instrument pentru unul dintre frații mai mari. De învățat a învățat să cânte de unul singur și în rest „pe furate”, de la lăutarii din sat.^[2]

• Mama sa a decedat când copilul avea vârsta de nouă ani și tatăl său și-a găsit altă femeie, care nu l-a agreat pe cel mai mic dintre copii. Gonit din casă iarna de tatăl alcoolic, viitorul instrumentist a plecat cu trenul la București, fără nici un ban, în opinci și cu fluierul în mână. Știa doar că o poate găsi acolo pe sora sa cea mare căsătorită, Angela – după o adresă aproximativă din cartierul Rahova, aceasta locuind lângă restaurantul „Cățeaua leșinată”. După ce s-a întâlnit cu sora sa, tot în copilărie după o perioadă de câțiva ani s-a stabilit în satul de lăutari Clejani.^[2]

  S-a căsătorit în 1978 cu Leana Băsaru (n. 1953) pe care a cunoscut-o în Clejani și cu care trăia din 1974. A rămas cu ea până la moartea sa și au avut împreună trei copii. Soția sa era croitoreasă, avea opt clase și se trăgea dintr-o familie de lăutari.  Gheorghe Fălcaru a fost o excepție printre lăutarii țigani,^[3] fiind singurul fluieraș din Clejani.^[4] În 1980 a intrat în componența trupei Taraful din Clejani, care avea să fie ulterior cunoscut și ca Taraful Haiducilor,^[2] fiind unul dintre cei care au constituit nucleul formației.^[5]

  Datorită faptului că directorul arhivelor muzicale din Geneva – Laurent Aubert – venise să înregistreze o colecție de discuri cu muzică tradițională românească, în 1986 au fost chemate cinci tarafuri din diferite zone ale României. Gheorghe Fălcaru împreună cu alți cinci lăutari din Clejani s-au dus la București la Institutul de Folclor, chemați de conducătoarea secției de muzică a institutului, etnomuzicologul Speranța Rădulescu, cu care aceștia mai lucraseră în 1983. Cei șase din Clejani, care erau foarte buni instrumentiști și vocaliști au cântat la fluier, vioară, țambal, bas și cu gura și au fost cei aleși de Speranța Rădulescu pentru a reprezenta România. Pe 3 martie 1988 împreună cu Caliu (Gheorghe Anghel), Cacurică (Dumitru Baicu), Culai (Niculae Neacșu), Șaică (Ion Manole,^[2] zis și Boșorogu)^[6] și Buzatu (Petre Manole), Fălcaru era în aeroportul din București alături de Speranța Rădulescu, pentru a merge la Geneva la lansarea discurilor.^[2]

  „Nu știu cum a făcut [elvețianul], dar la Ministerul Culturii au făcut ochii cât cepele și i-au zis «cum se poate, niște țigani, n-au experiență, nu sunt în ansamblu folcloric, n-au dirijor». Tâmpenii bolșevice. „Ăștia sau nimeni”, le-a răspuns elvețianul.^[2]”

  —Speranța Rădulescu

  

  Gheorghe Fălcaru (primul de la stânga) în cadrul unui concert al Tarafului Haiducilor

  Primul disc de vinil, având titlul de Taraful din Clejani, a fost înregistrat de formație în 1987 la casa de discuri Electrecord, cel de-al doilea a fost cel înregistrat pentru Les archives Internationales de Musique Populaire.^[1] În 1989 ca urmare a întâlnirii cu belgianul Stephane Karo și cu Michel Winter, veniți la Clejani, Stephane a devenit impresarul lor și i-a dus pentru a cânta în străinătate sub numele de Taraf de Haïdouks.^[2]

  Fălcaru nu a avut studii de specialitate.^[7] A fost un om de o modestie deosebită și a rămas toată viața fidel vechiului taraf,^[8] deși a avut și alte oferte.^[7] Împreună cu acesta a cântat pe marile scene ale lumii, de la Opera din Paris până la Carnegie Hall-ul din New York, în America Centrală și America de Sud,^[6] Japonia^[2] Asia de Sud-Est, Australia ori Noua Zeelandă.^[6] A jucat în filmul The man who cried alături de Johnny Depp și cu taraful a cântat pentru personalități ale vremii. De asemenea, taraful a apărut în reportaje din The Guardian, The New York Times,^[2]The Times, Le Figaro sau The Washington Post, membrii lui fiind prezentați în publicațiile occidentale ca niște intrumentiști inegalabili.^[6] Muzica lui Fălcaru se regăsește de asemenenea în coloana sonoră a filmului Aferim!.^[9]

  Fălcaru a dezvoltat o tehnică instrumentală nouă proprie pentru a cânta la fluier, care îi permitea să moduleze în mai multe tonalități.^[2]

  „În mod normal, melodia [Ciocârlia] se cântă din LA Major, dar Fluierici [care trebuis să dea tonul] a cântat-o de la DO, adică cinci tonuri mai jos și toți am rămas așa. N-am mai putut să cântăm. Și el a început să râdă: «vedeți, nu sunteți buni de nimic». A fost un talent nativ. Unde punea mâna pe fluier, de acolo cânta.^[2]”

  —Aurel Ioniță , liderul trupei Mahala Rai Banda

   Împreună cu Taraful Haiducilor, a câștigat în 2002 marele premiu BBC Awards for World Music^[6] la categoria Europa și Orientul Mijlociu.^[2] În țară a câștigat în 1992 locul II la secțiunea concurenți români instrumentiști a Festivalului - Concurs Internațional de Muzică Populară Pe marginea Dunării, ediția a II-a (XII).^[10]

  În casa lui din Clejani au venit să-l viziteze muzicieni străini.  Gheorghe Fălcaru era dependent de tutun, fiind un mare fumător de țigări. În anul 2015 a început să aibă dureri în zona gâtului, iar în urma investigațiilor i s-a decelat o formațiune nodulară la nivelul corzilor vocale. Artistul a refuzat să se interneze pentru a continua investigațiile și a continuat să fumeze. În anul 2015 în urma unei endoscopii a fost diagnosticat cu neoplasm laringian. I s-a propus laringectomie și protezare, dar a refuzat să se opereze, pentru a putea cânta în continuare. Datorită faptului că nu a avut resurse financiare, nu a putut nici încerca o rezecție limitată, în străinătate.^[2]

  Deși se simțea din ce în ce mai rău, a continuat să cânte în țară și în străinătate. În anul 2016 trebuia să cânte la închiderea festivalului Balkanik 2016. Urmând să urce pe scenă, în data de 11 septembrie starea lui s-a agravat semnificativ. A refuzat să plece la spital pentru a se întoarce acasă, unde a murit după trei zile la vârsta de 62 de ani.^[2] A fost înmormântat la Clejani  

  Gheorghe Fălcaru
  Fluierașul Gheorghe Fălcaru în concert
  Date personale
  Născut	29 iulie 1954  Valea Seacă, Nicolae Bălcescu, Bacău, România
  Decedat	14 septembrie 2016 (62 de ani)  Clejani, Clejani, Giurgiu, România
  Părinți	Ion Maria
  Frați și surori	3 frați, 1 soră Angela
  Căsătorit cu	Leana Băsaru
  Cetățenie	România
  Etnie	Țigani
  Ocupație	Muzician
  Activitate
  Alte nume	Fluierici
  Origine	Clejani, județul Giurgiu, România
  Gen muzical	Muzică lăutărească
  Instrument(e)	Fluier
  Ani de activitate	? - 2016
  Case de discuri	Electrecord, Ocora, CramWorld, Muzeul Țăranului Român, Crammed Discs, Universal Music France[1]
  Interpretare cu	Taraful Haiducilor 1980-2016

SĂRBĂTORI

• (+) Înălțarea Sfintei Cruci - Post (calendar ortodox). 
  

  Înălțarea Sfintei Cruci - foto: doxologia.ro

  Înălțarea Sfintei Cruci este una dintre cele mai vechi sărbători creștine, închinată Crucii Domnului nostru Iisus Hristos. În calendarul ortodox Înălțarea Sfintei Cruci se prăznuiește pe 14 septembrie; este una din cele două zile de post strict (ajunare) de peste an, alături de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august)

• România:

  • România – Ziua inginerului român - Ziua inginerului român este sărbătorită la 14 septembrie, fiind instituită prin Hotărârea de Guvern 525/2000. Potrivit acesteia, Ministerul Educaţiei Naţionale, Academia de Ştiinţe Tehnice şi asociaţiile profesionale ale inginerilor din România sunt autorizate să organizeze manifestări ştiinţifice cu caracter simbolic, prilejuite de acest eveniment.

    

    Ziua inginerului român – foto preluat de pe www.agerpres.ro

    Cea mai veche şcoală de ingineri din România este Universitatea Politehnica din Bucureşti, al cărei istoric este strâns legat de înfiinţarea, de către Gheorghe Lazăr, a primei Şcoli tehnice superioare cu predare în limba română, în anul 1818, la mănăstirea Sfântul Sava din Bucureşti, reorganizată, în 1832, în Colegiul de la Sfântul Sava, se arată pe site-ul oficial al Universităţii, www.upb.ro. La 1 octombrie 1864, a luat fiinţă “Şcoala de Poduri şi Şosele, Mine şi Arhitectură“, devenită, la 30 octombrie 1867, “Şcoala de Poduri, Şosele şi Mine“.

    La 1 aprilie 1881, instituţia devine “Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele“, pentru ca, la 10 iunie 1920, să apară Şcoala Politehnica din Bucureşti, cu patru secţii: Electromecanică, Construcţii, Mine şi Metalurgie, Secţia Industrială. Din noiembrie 1920, instituţiei i s-a schimbat denumirea în ”Politehnica” din Bucureşti, iar la 3 august 1948, s-a înfiinţat Institutul Politehnic din Bucureşti, având iniţial 4 facultăţi. Începând cu anul 1950, apar majoritatea facultăţilor pe care le are şi în prezent. Institutul Politehnic din Bucureşti a devenit Universitatea Politehnica din Bucureşti în anul 1992.

  • România – Ziua Muntelui

    

    Vârful Moldoveanu este vârful muntos cel mai înalt din România, situat în Masivul Făgăraş, judeţul Argeş. Altitudinea sa este 2544 metri - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

    Ziua Muntelui a fost stabilită în calendarul autohton pentru a atrage atenția asupra problemelor și potențialului pe care îl prezintă zonele montane. Stabilită prin lege, conform art. 8, alin. (2) din Hotărârea nr. 715/2002, Ziua Muntelui marchează data tradițională a încheierii pășunatului anual. Carpații reprezintă al doilea cel mai lung lanț muntos din Europa, după Munții Scandinaviei, având o lungime de aproximativ 1.500 km, din care aproximativ 800 km se desfășoară în România.