16 FEBRUARIE 2018

RELIGIE ORTODOXĂ 16 Februarie

Sf Sfințiți Mc Pamfil, preotul și Valent, diaconul; Sf Ier Flavian, arhiepiscopul Constantinopolului – Zi aliturgică; dezlegare la lapte, brânză, ouă și pește

În această lună, ziua a şaisprezecea, pomenirea sfinţilor mucenici: Pamfil și Valent

Apoi a întrebat despre Sfântul Pamfil presviterul, despre Valent diaconul şi despre Pavel şi, aflând că au fost chinuiţi destul, mai înainte cu doi ani de către ighemonul Urban, care fusese înaintea lui, fiind ţinuţi în temniţă atâta vreme, n-a voit să-i chinuiască mai mult, ci numai i-a întrebat dacă vor a se supune la împărăteasca poruncă. Dar, fiind neînduplecaţi, i-a judecat asemenea la tăiere cu sabia.

Aceşti măreţi mucenici, în anul al şaselea al prigoanei lui Diocleţian împotriva creştinilor, au fost aduşi la mucenicie, din multe cetăţi şi din felurite chipuri de viaţă, de meşteşuguri şi de dregătorii, uniţi fiind însă numai prin credinţa lui Hristos. Şi fuseseră prinşi în acest chip: vrând să treacă prin porţile Cezareei şi întrebându-i păzitorii care erau la porţi, cine sunt şi din ce loc vin, ei au răspuns că sunt creştini, şi că patria lor este Ierusalimul cel de sus. Drept aceia au fost prinşi şi duşi înaintea ighemonului cu toţii: Ilie, Ieremia, Isaia, Samuil şi Daniil; după multe chinuri au primit condamnarea la moarte prin sabie. O dată cu ei au fost tăiaţi şi Pamfil, Seleuc, Valent şi Pavel; iar Porfiriu cerând trupul lui Pamfil, stăpânul său, a fost prins şi băgat în foc; asemenea şi Iulian, îmbrăţişând trupurile sfinţilor şi sărutându-le, a fost băgat şi el în foc; iar Teodul, fiind răstignit pe un lemn, şi-a săvârşit în acest chip mucenicia sa.

Sfântul Pamfil – Era originar din oraşul Berit (azi Beirut), fiind un om învăţat, care studia Sfânta Scriptură şi împlinea virtuţile creştine. El a înfiinţat în Cezareea Palestinei o bibliotecă foarte importantă pentru vremea aceea care avea peste 3000 de cărţi. Totodată, a întemeiat şi o şcoală publică pentru învăţarea Sfintelor Scripturi. Sfântul Pamfil şi-a împărţit averea la săraci şi ducea o viaţă ascetică. Şi-a apărat credinţa mărturisind pe Hristos cu multă înflăcărare în timpul persecuţiei împotriva creştinilor declanşate de împăratul Diocleţian, când Sfântul Pamfil a fost prins, supus la chinuri şi apoi ucis.

Sfântul Valent – Era un bătrân diacon care cunoştea pe de rost Sfânta Scriptură şi slujea la Ierusalim în Biserica unde a suferit moarte martirică în timpul împăratului Diocleţian.

Tot astăzi, Biserica face pomenirea Sfântului Ierarh Flavian, Arhiepiscopul Constantinopolului.

Acest sfânt a fost preot al sfintei Biserici din Constantinopol; şi pentru multa sa înfrânare şi îmbunătăţită petrecere, cu voinţa lui Dumnezeu şi cu alegerea împăratului, a Senatului şi a Sfântului Sinod a fost hirotonit patriarh al acestei Biserici. Iar prin îngăduinţa lui Dumnezeu, a fost scos de ereticul Dioscor şi cei de un cuget cu el, după ce ţinuse patriarhia un an şi zece luni şi a fost trimis în surghiun. Şi multe chinuri suferind pentru credinţa ortodoxă şi căzând în boală, s-a mutat către Domnul.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

ARTĂ CULINARĂ – REȚETE PENTRU ZI CU DEZLEGARE LA LAPTE, BRÂNZĂ, OUĂ ȘI PEȘTE 16 Februarie

A. PLĂCINTE, GUSTĂRI

Brânzoaice

Aluatul de cozonac:

· 1 kg făină

· 40 g drojdie

· 2 pahare lapte

· 200g unt

· 6 – 8 ouă

· 350 g zahăr

· 1 linguriţă coajă de lămâie rasă

· 1 plic zahăr vanilat

· 1 vârf de cuţit sare

Umplutură de brânză de oaie:

· 1 kg brânză

· 250 g griş

· 100 g făină

· 4 ouă

· 200 g zahăr

Pentru uns şi ornat:

· 1 ou

· Zahăr vanilat sau pudră

Se prepară un aluat de cozonac.

După ce aluatul a crescut bine, se ia o parte din el, din care se întinde pe o planşetă unsă cu ulei o foaie groasă de maximum 1 cm.

Se taie cu un pahar şi se lasă să crească.

Se loveşte fiecare bucată la mijloc cu fundul paharului, astfel încât să rămână în jur o margine neatinsă, lată de cca 1 cm.

În locul lovit cu fundul paharului se pune umplutura din brânză şi se lasă să crească mai departe.

Umplutura se prepară astfel: se frământă brânza, se adaugă grişul fiert şi răcit, ouăle şi zahărul şi se amestecă bine.

După ce au crescut brânzoaicele, se ung cu ou şi se coc la cuptor.

Când sunt gata se presară cu zahăr pudră sau zahăr vanilat.

B. SALATE

Salata de peste:
* 1 kg peste,

* 200 g maioneza, preferabil Helmans,

* 1 castravecior acru,

* 1 ceapa mica sau verde;
Pestele fiert se curata de oase, se taie cubulete.

Se pune castravetele tocat marunt si ceapa rasa fin.

Se amesteca cu maioneza, mustarul si zeama de lamaie.

C. SOSURI

Sos pentru peşte pescăresc

Se pune intr-o cratita ceapa taiata marunt, se toarna apa si se lasa sa fiarba la foc mic 10-15 minute, apoi se adauga uleiul, zaharul, usturoiul bine strivit, cimbrul si bulionul.

D. BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Ciorbă din cap şi coadă de crap

· capul şi coada crapului utilizat pentru mâncare

· 1 morcov

· 1 pătrunjel

· 1 ceapă

· 2-3 roşii

· 1 lingură orez

· 1 lingură ulei

· Mărar

· Leuştean

· Sare

· borş

Zarzavatul împreună cu ceapa se pun la fiert în 2 l de apă clocotită cu sare.

Când este pe jumătate fiert se adaugă capul şi coada, orezul şi roşiile bucăţi.

Când este gata se adaugă borşul fiert separat şi apoi verdeaţa.

Se serveşte fierbinte.

E. MÂNCĂRURI

Peşte pescăresc

750 g. crap, 3 linguri ulei, 2 cepe, 4-5 catei usturoi, 1/4 lingurita cimbru pisat, 2-3 linguri bulion, 1 ½ pahar apa, un virf cutit zahar, sare

Pestele proaspat sau dezghetat se taie in bucati nu prea mari, se sareaza si se lasa sa stea intr-un vas acoperit pina se prepara urmatorul sos: se pune intr-o cratita ceapa taiata marunt, se toarna apa si se lasa sa fiarba la foc mic 10-15 minute, apoi se adauga uleiul, zaharul, usturoiul bine strivit, cimbrul si bulionul. Dupa ce da un clocot-doua, se pun bucatile de peste, se potriveste de sare si se lasa sa fiarba acoperit, la foc foarte mic sau in cuptor pina cind scade bine sosul.

F. DULCIURI

Cremă de vanilie

· 800 g lapte

· 3 gălbenuşuri

· 100 g zahăr

· 30 g făină

· 1 linguriţă unt

· 1 bucată baton vanilie

· 100 – 150 g fructe (pot fi şi din compot)

Se pune într-o cratiţă la fiert laptele împreună cu vanilia.

După ce a dat în clocot, se ia de pe foc, se acoperă cu capac şi se lasă să stea o oră.

În acest timp se freacă gălbenuşurile cu zahărul şi făina şi se toarnă apoi, puţin câte puţin, laptele încălzit din nou.

Se pune la foc, amestecând mereu, până când începe să se îngroaşe.

Se dă la o parte, se adaugă untul şi se freacă până când crema începe să se răcească.

Se pune în cupe, se garniseşte cu câteva fructe şi se dă la rece.

ISTORIE PE ZILE 16 Februarie

Evenimente

· 116 – Împăratul Traian primeste lauri de la Senatul Roman, pentru victoria asupra Partiei.

· 1249 – Misionarul si diplomatul dominican Andre de Longjumeau, este trimis de către Ludovic al IX al Franţei ambasador la curtea imparatului mongol Güyük Khan.El a condus două ambasade la curtea hanilor mongoli : una ca trimis al papei Innocentiu al IV-lea si a doua pentru regele francez Ludovic al IX-lea. A murit la puțin timp după 1253, în timp ce activa ca misionar în Palestina.

· 1270: Se desfasoara Bătălia de Karuse sau Bătălia pe gheață dntre armata Marelui Ducat al Lituaniei si cea Ordinul Livonian.Lituanienii obținut o victorie decisivă. Lupta, numita dupa satul Karuse, a fost a cincea cea mai mare înfrângere a Livonienilor teutoni în secolul al 13-lea. Aproape tot ceea ce se stie despre aceasta lupta a fost consemnat in Cronica livoniana Rhymed. Ordinul Livonian a fost o ramură autonoma a Ordinului Cavalerilor Teutoni și membru al Confederatiei Livoniene (1435-1561).

· 1646: Are loc bătălia de la Torrington, din cadrul primului război civil englez. Forțele parlamentare conduse de Thomas Fairfax au obținut victoria punând capăt rezistenței regaliste în vestul țării.

· 1699: Prima diplomă leopoldină recunoaștea clerului greco–catolic aceleași privilegii de care se bucurau și preoții catolici

· 1742: Spencer Compton, Conte de Wilmington, devine prim-ministru britanic.

· 1828: Grigorie Dimitrie Ghica domnul Tarii Romanesti numeste pe arhimandritul Mathei staret la manastirea Stavropoleos precizindu-i indatoririle

· 1875: Are loc prima ședință publică a Societății Studenților în Medicină

· 1880 - A fost înfiinţată Legaţia română pentru Belgia şi Olanda, cu sediul la Bruxelles

· 1909 - Serbia mobilizează armata împotriva Imperiului Austro-Ungar

· 1918 – Lituania isi declara independenta fata de Imperiul Rus si Germania. Lituania a intrat in istoria europeană când pentru prima dată a fost menționată într-un manuscris medieval german, cronica Quedlinburg din 14 februarie 1009.

· 1923: La Geneva, s-au pus bazele noului pact al Micii Înţelegeri, prin care cele trei ţări membre (România, Cehoslovacia şi Iugoslavia) aveau o bază organizatorică solidă, prin unificarea politicii lor generale. În noua organizare, Mica Înţelegere devenea o forţă de care trebuia să se ţină seama în Europa, alianţa acţionînd mereu pentru menţinerea statu-quo-ului teritorial în spiritul tratatelor de la Versailles.

· 1923: Mormântul faraonului Tutankamon a fost inclus în circuitul turistic egiptean

· 1926: Se infiinţeaza Fundaţia Culturala “Regele Ferdinand I”.

· 1930: Federația Română de Fotbal s-a afiliat la Federația Internațională a Asociațiilor de Fotbal (FIFA). La 16 februarie 1930 asociația Comisia Centrală de Fotbal se transformă în Federația Română de Fotbal, organism independent cu autoritate juridică, acesta hotărînd participarea României la Campionatul Mondial din Uruguay în luna iulie a aceluiași an. Participarea României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1930 a fost mult contestată în ţară, urmînd a fi prima manifestare internaţională a României Mari. Primul președinte al Federației Române de Fotbal este avocatul Aurel Leucuția, fostul președinte al asociației Comisia Centrală de Fotbal. Aurel Leucuția (n.1894-d.1964) a fost avocat, om politic român, care a îndeplinit și funcția de ministru. Începînd cu ediția 1932-1933, în România funcționează sistemul divizionar, cu un campionat unitar al primei divizii (inițial în două serii). Disputarea Cupei României începe în sezonul 1933-1934. Federația Româna de Fotbal este membră fondatoare a UEFA în 1954.

· 1933: Greva de la Atelierele CFR Grivița; (revin cu un articol foarte interesant despre acest eveniment ce nu trebuie uitat). Greva s-a datorat condițiilor din ce în ce mai precare de lucru ale ceferiștilor, în contextul Marii Depresiuni la nivel mondial, care a afectat România în mod semnificativ. Ea s-a transformat repede într-o revoltă și a dus la ciocniri între lucrătorii de cale ferată și jandarmi, precum și la moartea a 7 persoane, între care și Vasile Roaită, un tânăr lucrător a cărui imagine a fost folosită ulterior de către propaganda regimului comunist timpuriu. După 1965, s-a spus că Ceaușescu, gelos pe faima lui Dej, a pus cercetătorii să caute prin arhive și să descopere până la urmă că „Grivița Roșie” era un fals istoric, o falsă legendă, iar celebrul trăgător al sirenei, Vasile Roaită, un „idol fals„. Dispariția subită a lui Roaită din discursul propagandistic al PCR nu s-a datorat, așa cum s-a speculat în epocă, nevoii lui Ceaușescu de a fi singurul erou din ilegalitate, ci unei descoperiri neașteptate făcută de istoricii comuniști în arhivele Siguranței: Vasile Roaită nu numai că nu fusese nici măcar grevist, dar era unul dintre informatorii pe care Siguranța îi infiltrase printre muncitorii de la Atelierele Grivița. Cu alte cuvinte, din motive propagandistice, PCR-ul îi furase meritele lui Constantin Negrea, grevist care luptase cot la cot cu Dej pentru drepturile muncitorilor, și i le atribuise unei unelte a “regimului burghezo-moșieresc”. Vasile Roaită (n. 1914 – d. 16 februarie 1933, București) a fost un muncitor feroviar român, care a murit împușcat în timpul marii greve de la Atelierele CFR Grivița din februarie 1933.

· 1933: Pactul de reorganizare a Micii Înțelegeri (Geneva)

· 1935 - A fost adoptată Legea pentru înfiinţarea Monetăriei Naţionale, prin care se asigura baterea monedelor metalice ale statului în ţară (de 4 ori mai ieftin ca în străinătate), urmată de Legea pentru reglementarea emisiunilor de monedă metalică

· 1956 - Marea Britanie aboleşte pedeapsa cu moartea

· 1959: Comunistul Fidel Castro a preluat conducerea Cubei. Revoluţionarul şi politicianul Fidel Castro a condus Cuba timp de 49 de ani. A participat la răsturnarea dictaturii lui Fulgencio Batista, după care a transformat Cuba în primul stat comunist din emisfera de vest. Pe 16 februarie 1959, Castro ajunge prim-ministru al Cubei, funcţie pe care o deţine până în 1976, când a devenit preşedinte al Consiliului Statului şi al Consiliului de miniştri. Castro şi-a consolidat controlul asupra ţării prin naţionalizarea industriei, exproprierea proprietăţii private, colectivizarea agriculturii şi impunerea de politici despre care el credea că vor folosi populaţiei. Mulţi cubanezi au fugit însă din ţară, majoritatea în statul american Florida. Din cauza embargoului economic impus de SUA, Cuba a devenit apoi din ce în ce mai dependentă de Uniunea Sovietică şi de alte ţări din blocul comunist, al căror ajutor economic (estimat la un sfert din produsul naţional brut al insulei) era vital pentru menţinerea condiţiilor de viaţă ale cubanezilor. Dizolvarea URSS, în 1991, a avut repercusiuni negative asupra politicii economice. Majoritatea suporterilor lui Castro citează embargoul american ca sursa majorităţii problemelor economice ale insulei. Iar în cadrul unui interviu pentru BBC, fiind întrebat care dintre liderii sovietici a diminuat din ajutorul acordat Cubei, Fidel Castro a răspuns sugestiv: „Guvernul SUA”. Un vizibil cult al personalităţii s-a născut în jurul figurii sale, deşi el a încercat să-l descurajeze. În comparaţie cu majoritatea oamenilor forte, Castro a apărut doar de două ori pe timbrul cubanez: în 1974, cu ocazia vizitei lui Leonid Brejnev, şi în 1999, când s-au împlinit 40 de ani de la revoluţie. Fidel Castro este faimos pentru discursurile sale lungi şi detaliate, care de obicei durează câteva ore şi conţin multe date şi referinţe istorice.

· 1961 - Statele Unite ale Americii lansază pe orbită satelitul Explorer 9

· 1968: România a renunțat la organizarea administrativă tipic sovietică în regiuni și raioane și a reînființat unitatea administrativ-teritorială tradițională: județul; au fost organizate 39 de județe, plus municipiul București. Impartirea pe judete pe actualul teritoriu al Romaniei este atestata inca din 8 ianuarie 1392, când domnitorul Nircea cel Batran printr-un hrisov numește „ținutul Vâlcii” județ. Astfel, Judetul Valcea este primul județ romanesc atestat documentar.

· 1976: S–a semnat, la Barcelona, de către reprezentanții a 12 state mediteraneene, Convenția pentru protecția Mediteranei împotriva poluării

· 1985 – Șeicul Ibrahim al-Amin face public manifestul grupării islamice Hezbollah, care luase recent ființă, pe fondul războiului din Liban.

· 1985 - Se publică Hotărîrea privind aniversarea a 40 de ani de la victoria asupra fascismului şi sărbatorirea "Zilei Independenţei României".

· 1986 – Politicianul socialist Mario Soares este ales presedinte al Portugaliei. În Portugalia, candidatul Partidului Socialist Mario Soares, a fost ales preşedinte cu 51% din voturi. Acesta a fost primul şef de stat portughez ales democratic in ultimii şaizeci de ani.

· 1987 - Manifestaţiile studenţilor din Iaşi. După destrămarea acestora, mulţi dintre studenţi au fost exmatriculaţi sau persecutaţi.

· 1990 – A fost acceptată (Decret CPUN nr. 124) cererea de eliberare din funcţia de ministru al apărării naţionale a generalului Nicolae Militaru. În locul sau este numit generalul-colonel Victor Atanasie Stănculescu.

· 1990 – Este adoptat drapelul Hong-Kongului de dupa incheierea perioadei coloniale. Drapelul a fost adoptat în Hong Kong la 16 februarie 1990, şi a primit aprobarea oficială la 10 august 1996. A fost inaltat pentru prima dată la 1 iulie 1997, în timpul ceremoniei istorice care a marcat transferul teritoriului de la Regatul Unit al Marii Britanii catre Republica Populara Chineza.

· 1995 – Cantareata Vanessa Paradis, este arestata pe aeroportul din Dorval (Montreal) din Canada.Vanessa Paradis Au fost gasite asupra sa trei grame de hasis…

· 2004 - O echipă internaţională de astronomi a descoperit galaxia cea mai îndepărtată cunoscută pînă în prezent, a cărei lumină, percepută acum, a fost emisă pe cînd Universul se afla la începuturi

· 2005: A intrat în vigoare Protocolul de la Kyoto, după ratificarea sa de către Rusia.

Nașteri

· 1032 – S-a nascut impăratul Yingzong din China; (d. 25 ianuarie 1067). A fost al cincilea împărat al dinastiei Song din China. Numele lui a fost inițial Zhao Zongshi, dar mai târziu s-a schimbat la Zhao Shu, care înseamnă „strămoș Deosebit de talentat”.

· 1222 – S-a nascut Nichiren Daishonin, fondatorul budismului Nichiren din Japonia; (d. 1282). Nichiren (n. 16 februarie 1222, d. 13 octombrie 1282) a fost un călugăr budist și filozof japonez. El este fondatorul sectei budiste cu același nume. Numărul mare de dezastre naturale care au afectat Japonia secolului al XIII-lea i-a determinat pe gânditorii acelei vremi să afirme că trăiau o epocă de degenerare. În timpul acestei perioade și-a format concepția despre lume tânărul călugăr. Nichiren (Lotusul Soarelui) este numele religios adoptat de Zennichi Maro, născut sărac, în satul de pescari Kominato. La vârsta de 12 ani Nichiren a intrat la un templu din satul său natal unde maestrul Dozen-bo l-a instruit în doctrinele școlii budiste Tendai. Declarându-se nesatisfăcut de învățăturile acestui maestru, el vizitează alte centre de învățare budiste, printre care și reședința școlii Tendai, templul Enryaku-ji, care își va lăsa amprenta asupra viitoarei sale concepții filozofice. Puternic convins de adevărul la care ajunsese pe parcursul studiilor sale, el își exprimă public noile sale opinii, fapt ce va duce la alungarea sa din templu, urmând în viața lui o perioadă de misionariat și exil. El considera că budismul contemporan lui era corupt și trebuia revitalizat. De aceea, în anul 1253 întemeiază o nouă sectă budistă numită tot Nichiren, ce are la bază credința în Sutra Lotusului, ultima sūtră revelată de Buddha. Concepția lui Nichiren este strâns legată de școala Tendai, el considerând că acceptarea textului Sutrei Lotusului este unica cale spre cunoașterea adevărului final al budismului. Va muri la Ikegami cu convingerea că este cel care a descoperit adevărul ultim revelat de Buddha. Conform legendei, Nichiren a făcut mai multe vindecări miraculoase și chiar ar fi prezis invazia mongolilor în Japonia, lucru care i-a adus un deosebit respect și o mare influență.

· 1497: Philipp Melanchthon, umanist și reformator german (d. 1560)

· 1620: Frederic Wilhelm, Elector de Brandenburg (d. 1688)

· 1698: Pierre Bouguer, matematician francez (d. 1758)

· 1761: Jean-Charles Pichegru, general francez (d. 1804)

· 1786: Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei (d. 1859)

· 1822: Sir Francis Galton, explorator englez, biolog și statistician (d. 1911)

· 1826: Joseph Victor von Scheffel, poet german (d. 1886)

· 1831: Nicolai Leskov, scriitor rus (d. 1895)

· 1834 – S-a nascut Ernst Heinrich Philipp August Haeckel (d. 8 august 1919). A fost un eminent biolog și filozof german, profesor universitar la Jena, rămas în istoria științei pentru faimoasa „lege a lui Haeckel” (Legea fundamentala a biogenezei). A studiat medicina și s-a dedicat studiului anatomiei comparate. Numele său este legat și de câteva scandaluri, provocate de descrierea unor specii inexistente.

· 1836: S-a născut Bogdan Petriceicu Haşdeu, filolog, folclorist, prozator, dramaturg, istoric şi publicist, vicepreşedinte al Academiei Române; este unul dintre fondatorii folcloristicii comparate române si creatorul dramei istorice româneşti ("Razvan şi Vidra") (m. 25 august 1907)

· 1838: Henry Adams, istoric și om de litere american (d. 1918)

· 1843: Constanța Dunca-Schianu, critic muzical, pianistă și scriitoare

· 1848 – S-a nascut Octave Mirbeau (d.16 februarie 1917), jurnalist, pamfletar, critic de artă, romancier și autor dramatic francez, una dintre figurile cele mai originale din literatura perioadei „Belle Époque”.

· 1853: Ioan Artenie Anderca Honorodeanu, poet și memorialist (d. 1877)

· 1866: Viaceslav Ivanov, poet rus (d. 1949)

· 1878: Lajos Ágner, scriitor, istoric literar, orientalist maghiar (d. 1949)

· 1886: Constantin Budeanu, inginer, unul dintre întemeietorii școlii românești de electrotehnică, membru al Academiei Române (d. 1959)

· 1893: Emil Dorian, poet și prozator român (d. 1956)

· 1896: Alexander Brailovsky, pianist american de origine rusă (d. 1976)

· 1903: Ioan Siadbei, lingvist și istoric literar, vicepreședinte al Societății române de lingvistică (d.1977)

· 1906 - S-a născut Tiberiu Popoviciu, matematician, membru al Academiei Române. A organizat Institutul de calcul numeric din Cluj, de numele lui legîndu-se şi începuturile şcolii clujene de analiză matematică (m.29.10.1975).

· 1916 - S-a născut Bill Doggett, pianist şi compozitor american.

· 1920 - S-a născut Patti Andrews, cântăreaţă americană (The Andrews Sisters).

· 1925: Carlos Paredes, cel mai mare compozitor portughez de muzică de chitară (d. 2004)

· 1926 - S-a născut regizorul de film John Schlesinger; a semnat regia unor filme de succes: „Darling” (trei premii Oscar), „Departe de lumea dezlănţuită” (m. 25 iulie 2003)

· 1931 - S-a născut actorul japonez Ken Takakura.

· 1932 - S-a născut Otis Blackwell, cântăreţ, pianist şi compozitor rock & roll american.

· 1935 – S-a nascut muzicianul american Sonny Salvatore Bono; (d. 1.05.1998). A fost soţul cantaretei Cher în anii 1960 (cu care a format duetul Sonny şi Cher)si a devenit cunoscut pentru hit-uri, cum ar fi I Got You Babe şi The Beat Goes On. Cuplul a mai găzduit de asemenea un program de televiziune în anii 1970 şi s-a separat în 1975. Sonny a devenit actor în anii 1980 , apoi a încearcat să deschidă un restaurant si s-a decis sa intre in politica, fiind ales primar al orasului Palm Springs. Intrand in Partidul Republican, a fost ales în 1994 in Camera Reprezentanţilor a S.U.A., unde a activat până la moartea sa, ca urmare a unui accident de schi.

· 1936: Iosef Krijanovsky, pictor

· 1936 - S-a născut regizorul argentinian Fernando Solanas ("Fiii lui Martin Fierro"), stabilit, din 1978, în Franţa.

· 1939 - S-a născut Herbie & Harold Kalin, cântăreţi şi compozitori americani.

· 1939: Ilie Constantin, poet, prozator și eseist român stabilit în Franța

· 1940 - S-a născut Leon Ware, pianist, cântăreţ şi compozitor american.

· 1942: S-a născut dictatorul comunist nord-coreean Kim Jong II, fiul dictatorului Kim Ir Sen; (m.2011).

· 1949 - S-a născut, la Paris, Maria Elena Bjornson, considerată printre cei mai buni scenografi ai ultimelor decenii din teatrul mondial (m. 13 decembrie 2002)

· 1949 - S-a născut Lyn Paul (Lynda Susan Belcher), cântăreaţă britanică (New Seekers).

· 1955 - S-a născut actriţa Margaux Hemingway, fiica celebrului scriitor american Ernest Hemingway (s-a sinucis cu o supradoză la 2 iulie 1996)

· 1959: John McEnroe, jucător de tenis american

· 1961: Andy Taylor, muzician englez (Duran Duran, The Power Station)

· 1968: Adina Vălean, politician român

· 1969: Liviu Alexandru Miroșeanu, politician român

· 1979: Valentino Rossi, pilot de motociclism

Decese

· 1279 – A murit Regele Alfonso al III-lea al Portugaliei; (n. 5 mai 1210). Afonso al III-lea, supranumit Bolognezul, in urma căsătoriei sale cu contesa Matilda II de Boulogne, a fost al cincilea rege al Portugaliei și primul care a folosit titlul de Rege de Portugalia și de Algarve, din anul 1249. A fost al doilea fiu al lui Afonso al II-lea al Portugaliei, și al Urracăi, prințesa Castiliei; a urmat la tron fratelui său Sancho al II-lea al Portugaliei, pe 4 ianuarie 1248. A intrat in război comunităților musulmane care prosperau în sudul tarii si Algarve a început să facă parte din Regatul Portugaliei în timpul domniei sale, în urma cuceririi orașului Faro; Portugalia a devenit astfel primul regat iberic care și-a încheiat Reconquista. În urma succeselor sale împotriva maurilor, Afonso al III-lea a trebuit să se confrunte cu o problemă politică legata de frontierele cu Castilia. Regatul vecin considera că teritoriile recent încorporate (Algarve) ar trebui să fie castiliene, fapt ce a dus la o serie de războaie. În cele din urmă, în 1267, un tratat a fost semnat în Badajoz, a stabilit că frontiera sudică între Castilia și Portugalia ar trebui să fie râul Guadiana, așa cum este pana in ziua de astăzi.

· 1391 – A murit împăratul bizantin Ioan al V-lea Paleologul; (n. 18 iunie 1332). A domnit intr-o perioada de decadere a Bizantului. În vara anului 1369, el a vizitat Roma, in carese mutase de la Avignon papa Urban al V-lea. La 18 octombrie, Ioan V a trecut la catolicism și a semnat hotărârea privind unirea celor două Biserici sub oblăduirea pontifului roman. Însă la semnarea documentului n-a fost prezent nici un preot grec! Folosind fapta autocratorului drept pretext, papa a refuzat categoric să participle la un sinod ecumenic. Demersul disperat al Paleologului nu le-a adus bizantinilor, în afară de promisiuni și subsidii bănești neînsemnate, nimic concret. Pe când se întorcea acasă, el a avut de suportat o rușine nemaivăzută: venețienii l-au reținut pe suveranul bizantin și i-au cerut să-și plătească datoriile, amenințându-l cu închisoarea pentru datornici, ca pe cel mai amărât milog. Andronic IV, care rămăsese pe tron ca regent , n-a depus nici un effort ca să-și salveze tatăl. Nefericitul monarh a fost scos din nevoie de fiul său mijlociu, Manuel, despotul Thessalonicului, și de Ioasaf Cantacuzino-ei au adunat suma cerută și, în octombrie 1371, Ioan V a fost eliberat. Unirea, înfăptuită de ,,defensorul bisericii’’, fără consimțământul acesteia din urmă, a sucombat, de fapt, imediat după naștere. Deoarece nu-și dorea necazuri, la întoarcerea sa, Paleologul a renunțat la catolicism. La 26 septembrie 1371, turcii au zdrobit, lângă Černomen, milițiile despotului sârb Ioan Ugliješa. Statul otoman prindea puteri și, în cele din urmă, în primăvara anului 1373, Ioan V s-a recunoscut pe sine vasal al sultanului Murad I. Titlul de ,,autocrator al romeilor’’ a devenit, de acum încolo, o ficțiune chiar și din punct de vedere juridic: care autocrat mai depune jurământul de vasalitate în fața unui străin! De acum, basileul trebuia să participe, împreună cu oștirile sale, la expedițiile sultanului. În Asia Mică, sub stăpânirea Imperiului mai rămăseseră doar câteva orașe izolate, pe care turcii le ocupau, pe măsura necesității. Din 1376 până în 1379, Ioan V, detronat de fiul său a lâncezit în închisoare. La 15 iunie 1389, în sângeroasa bătălie de la Kosovopolje a fost nimicită oștirea cneazului sârb Lazăr. Înaintea luptei, sârbul Miloš Obilic a pătruns, dându-se drept transfug, în cartierul general al sultanului și l-a înjunghiat pe Murad I. Acest lucru însă nu i-a salvat pe crestini-bătălia a fost condusă și câștigată de moștenitorul tronului turcesc, care a devenit în acea zi sultan-Baiazid I. Noul suveran al otomanilor era un oștean înzestrat și a fost supranumit Yîldîrîm-Trăsnetul. Baiazid a încetat să-i mai menajeze pe romei și, în 1390, moștenitorul tronului lui Iustinian și al lui Vasile Bulgarochtonul, Manuel Paleologul, a fost nevoit să asalteze, împreună cu sultanul, ultimul oraș bizantin din Asia Mică-Philadelphia. La sfârșitul anului 1390, împăratul a ordonat să fie înălțate noi fortificații lângă Poarta de Aur a capitalei, folosind pentru aceasta marmura de la bisericile ruinate din oraș. Atunci când lucrările au luat sfârșit, Baiazid, amenințând cu războiul, a cerut ca întăriturile să fie dărâmate. Paleologu s-a supus poruncii suzeranului său, dar n-a suportat o asemenea umilință și, potrivit mărturiei istoricilor, a murit din cauza șocului psihic, la 16 februarie 1391.

· 1899 – A decedat in urma unei apoplexii Félix François Faure (n.30 ianuarie 1841), presedinte al Frantei din 1895 până la moartea sa. Faure a murit subit în timp ce facea sex în biroul său cu o tânăra de 30 de ani, Marguerite Steinheil.

· 1907: A murit Giosuè Carducci, poet, prozator şi eseist italian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1906 (“Versuri şi ritmuri”, “Mărturisiri şi bătălii”); (n.27.07.1835).

· 1917: Octave Mirbeau, scriitor francez (n. 1848)

· 1932: Ferdinand Buisson, pacifist francez, laureat Nobel (n. 1841)

· 1945: Börries, baron de Münchhausen, poet liric german, autor de balade (n. 1874)

· 1982: Tamás Barta, muzician maghiar (n. 1948)

· 1991 - A murit scriitorul Marin Iancu Nicolae (n.1907).

· 1995 - A murit Victor Kernbach, prozator, poet, eseist, traducător, autor al unui "Dicţionar de mitologie generală", sursă de informare de mare valoare (n.14.10.1923).

· 1996: A decedat Nicolae Carandino, gazetar, traducător și director al Teatrului Național din București, ultimul dintre supraviețuitorii procesului Iuliu Maniu; (n. 1905).

· 1996 - A murit Bob Paisley, unul dintre cei mai mari manageri pe care i-a avut fotbalul britanic. Sub directoratul lui (1974-1983), Clubul Liverpool a obţinut 13 trofee în nouă ani.

· 2000: A murit actrița de origine rusă Lila Kedrova. A fost laureată a Premiului Oscar, pentru cel mai bun rol secundar feminin, în filmul Zorba grecul; (n. 1919).

· 2005: Regina Narriman, a doua soție a regelui Farouk (n. 1933)

· 2013: Dumitru Sechelariu, om de afaceri, primar al Bacăului în perioada 1996-2004 (n. 1958)

Sărbători

Lituania -- Ziua națională - Aniversarea proclamării independenței (1918)
Calendarul creștin ortodox: Sf Sfințiți Mc Pamfil, preotul și Valent, diaconul; Sf Ier Flavian, arhiepiscopul Constantinopolului – Zi aliturgică, dezlegare la lapte, brânză, ouă și pește
Calendarul romano-catolic: Ss. Iulian și Iuliana, frați martiri
Calendarul Greco-catolic: Ss. Pamfil, preot, martir († 309) și alți 11 însoțitori

SUPLIMENT ISTORIE PE ZILE 16 Februarie

ISTORIE SOCIALĂ ŞI MEMORIE OFICIALĂ. DOSARUL "GRIVIŢA '33"
- Steliu Lambru -

Unul dintre cele mai importante repere cronologice ale naraţiunii istorice comuniste privind perioada interbelică, mişcările pentru revendicări salariale ale muncitorilor ceferişti din a patra decadă a secolului XX, cunoscute sub denumirea generică de "grevele de la Atelierele CFR ŤGriviţať din ianuarie-februarie 1933", pare să fi căzut astăzi în uitare. "Amnezia" de care a fost cuprinsă istoriografia românească postdecembristă este cu atât mai paradoxală cu cât domeniul istoriei sociale este unul încă destul de deficitar în cercetarea istorică din România. Nu numai memoria dosarului "Griviţa '33" pare că s-a şters din analele istoriei româneşti, dar şi tot ceea ce ţine de tradiţia intelectuală de stânga, atât cât a fost, şi nu mai trezesc nici măcar un interes oarecare, iar marile monografii dedicate istoriei PCR şi istoriei României sub regimul comunist se lasă aşteptate în continuare. Acest fapt pare cu atât mai anormal cu cât influenţa intelectuală a marxismului în mediile academice şi universitare euro-americane rămâne pregnantă, mai ales dacă ţinem cont de pluralitatea interpretărilor post-comuniste ale marxismului însuşi. Atât cât poate fi găsită vreo urmă de materialism istoric marxist în ceauşismul istorio-grafic, există încă o şansă şi pentru marxismul românesc de a fi revizitat şi "adus la zi". De mare importanţă în economia discursului rollerian1, greva de la Griviţa îşi pierdea treptat din importanţă după instalarea în fruntea partidului şi statului a lui Nicolae Ceauşescu, ajungând ca în perioada ceauşismului târziu (după 1980) aceasta să fie numai amintită, destul de lapidar, într-un context în care trebuia să strălucească numai figura liderului absolut.
Evenimentele din dosarul "Griviţa '33" au fost considerate de istoriografia dejistă şi de aceea ceauşistă iniţială drept forme superioare de manifestare ale conflictului ireconciliabil dintre exploataţi şi exploatatori, dintre săraci şi bogaţi. Din aceste interpretări2 oficiale a supravieţuit, după falimentul integral al ceauşismului, o memorie socială inoculată de acesta, în bună parte şi din cauza insuficienţei cu care a fost tratat acest subiect din istoria contemporană a României. Dacă există cel puţin un domeniu al istoriografiei româneşti care reclamă reinterpretarea şi rescrierea sa, atunci acesta este cel dedicat mişcării muncitoreşti şi sindicale din România. Departe de a fi parte exclusivă a unei ideologii anume sau al unui anumit tip discursiv istoric, "Griviţa '33" este un studiu de caz care aparţine domeniului istoriei social-economice din România şi istoriei sindicalismului militant. În general, puţinele texte şi referiri postdecembriste în studiul acestui caz au ţinut să evidenţieze aspectele sale întunecate, interzise din istoria acestui eveniment, şi anume importanţa capitală a amestecului agenţilor Internaţionalei a III-a Comuniste în organizarea, declanşarea şi desfăşurarea grevelor de atunci: singurul aspect care fusese ascuns de propaganda oficială a regimului de până în 1989.
Acţiunile greviste din iarna anului 1933 au invadat, în primul rând, manualele şcolare şi mediile de informare în masă, fiind pretextul punerii în scenă a unui spectacol politic şi cultural care suplinea carenţele de legitimitate ale regimului3. În acest sens, grevele succesive ale muncitorilor de la Atelierele CFR "Griviţa" au fost folosite de puterea comunistă pentru cointeresarea corpului social în proiectul politic propus, formarea unei conştiinţe istorice naţional-comuniste şi "edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintarea României spre comunism" conform discursului oficial, program lansat de Ceauşescu începând cu Congresul al XI-lea al PCR din 1974. Care au fost efectele acestei cointeresări a cetăţenilor în proiectul politic privind memoria culturală a trecutului comunist şi cunoaşterea generală a trecutului istoric de către aceştia se poate deduce urmărind insistenţa cu care se păstrează clişeele legate de "Griviţa '33" în interiorul conştiinţei colective româneşti. Recursul actual la istoria acestui caz trezeşte în opinia publică o memorie culturală cu serioase rădăcini în ceauşismul istoriografic, fapt paradoxal, întrucât receptivitatea opiniei publice româneşti la "cântecul de sirenă" istoriografic oficial părea să fie destul de redusă, grevele ceferiste fiind îndeobşte considerate drept un mijloc de glorificare a regimului4. Din nefericire, aceste neajunsuri ale istoriei proletcultiste nu influenţează doar opinia publică, ele rămânând încă şi în bagajul de cunoştinţe al unor universitari, prezumtivi producători de cunoaştere. Ceea ce este încă un fapt şi mai surprinzător îl constituie cantonarea unor temerari care s-au aventurat în studiul istoriei comunismului românesc într-o manieră de tratare care seamănă neplăcut de bine cu istoriografia regimului de care România s-a despărţit în 19895.
Demersul de faţă îşi propune interogarea unei categorii de surse neutilizate de cercetarea istoriografică în dosarul "Griviţa '33", şi anume presa scrisă, cu accentul pus pe principalele cotidiane care au relatat cel mai detaliat succesiunea protestelor griviţene: "Adevărul", "Dimineaţa", "Dreptatea", "Scânteia" şi "Universul". În mod evident, am acordat atenţia cuvenită şi altor tipuri de surse şi colecţii de documente, puţine, dar care mi-au clarificat unele nedumeriri. Intenţia mea este de a prezenta filmul negocierilor dintre patronat şi sindicatele ceferiste aşa cum a fost reflectat de aceste publicaţii, în cadrul general al desfăşurării lor. De asemenea, propun o disociere netă a motivaţiei şi semnificaţiei acţiunilor greviste, ca mijloc de interpretare al cazului "Griviţa '33". În primul rând, se poate distinge analiza grevelor organizate pentru satisfacerea revendicărilor economico-sociale, care pot fi privite drept acţiuni legale şi în conformitate cu legislaţia muncii din perioadă. Într-un alt registru interpretativ trebuie însă aşezate revendicările radicale şi acţiunile de terorism ale sindicatelor comunizate, declanşate după negocierile cu patronatul şi care au dus la intervenţia în forţă a armatei de la mijlocul lunii februarie 1933. În acest din urmă sens se impune sublinierea unei alte disocieri, şi anume cea ideologică dintre sindicatele social-democrate moderate şi cele anarhist-comuniste. Prin această ultimă disociere intenţionez să arăt că, de fapt, au existat două evenimente diferite deşi la prima vedere confuzia primează: greva tuturor sindicatelor ceferiste dintre 30 ianuarie şi 2 februarie şi rebeliunea comunistă din 14-16 februarie 1933. Aceste două evenimente le voi trata însă împreună, atât pentru a înţelege succesiunea evenimenţială de către cititorul nefamiliarizat cu acest caz, cât şi pentru a explica raţiunea pentru care le consider drept două evenimente deosebite. Întrucât rebeliunea din 14-16 februarie este considerată îndeobşte ca fiind acţiunea grevistă în sine, este necesar să elimin această confuzie: de fapt, ceea ce este cunoscut sub numele de greva de la Atelierele CFR "Griviţa" îl reprezintă protestul din 30 ianuarie-2 februarie, acţiune încheiată cu negocieri şi cu majoritatea solicitărilor satisfăcute. Anarhia, dezordinile şi violenţele din zilele 15 şi 16 februarie s-au constituit într-un alt eveniment având drept cauze imixtiunea ideologică externă, în care miza economico-socială a acţiunilor revendicative îşi pierdea relevanţa.

1. CONTEXTUL

Majoritatea autorilor care au abordat tema grevelor griviţene consideră că acestea nu pot fi izolate de criza economică mondială din 1929-1933. Dar criza economică a fost doar pretextul pentru ofensiva politică a Cominternului spre teritoriile apusene pierdute după 1918. Revanşismul Uniunii Sovietice viza recuperarea acelor teritorii şi exportul proiectului politic bolşevic prin "revoluţia mondială" care radicaliza şi nemulţumirile materiale ale muncitorilor ceferişti, împingându-i către dezordine şi anarhie. Tradiţia grevelor "de import" începuse încă din 1918, atunci când greva tipografilor din decembrie s-a soldat cu aproximativ 100 de victime, acest eveniment istoric fiind un alt caz supus imixtiunii politicului şi denaturării propagandistice în anii regimul comunist, alături de grevele minerilor din Lupeni, desfăşurate în 1929. Intrată în cel de-al patrulea an, recesiunea economică provocase scăderea nivelului de trai generând tulburări sociale şi puternice proteste sindicale, de felul celor din 1931. Efectele negative ale marelui crah financiar de pe Wall Street, din octombrie 1929, au fost resimţite puternic şi în România, unde criza economică a fost dublată şi de acţiunile destabilizatoare ale agenţilor Cominternului vizând subminarea autorităţii statului român6. Principalul agent al URSS în România, PCR fusese interzis în 1924 printr-un ordin al ministrului de război, în urma adeziunii acestuia la politica externă a Moscovei, care considera România "stat multinaţional" şi contesta administraţia românească în teritoriile dobândite la sfârşitul primului război mondial. Prin "legea Mîrzescu", elaborată după două luni de la acest ordin al ministrului de război şi prin care erau interzise toate formaţiunile politice şi organizaţiile care subminau autoritatea statului, era definitivată scoaterea de pe scena politică a PCR.
În condiţiile reculului economic mondial, anul 1933 debuta în România cu creşterea tendinţelor de protest ale mai multor categorii socio-profesionale. Lucrătorii ceferişti nu erau o excepţie în ceea ce priveşte scăderea nivelului de trai. Sindicatele ceferiste erau însă bine organizate şi dispuneau de forţă şi radicalism ideologic pentru a se manifesta mai convingător în susţinerea revendicărilor. Asumarea de către sindicatele ceferiste a rolului de avangardă în lupta socială va încapsula strategia generală a acestora în săptămânile care vor urma. Aşa cum consemnau "Dimineaţa"7, "Adevărul", "Dreptatea" şi "Universul", în ziua de 30 ianuarie sindicatele ceferiste dădeau publicităţii "Apelul către toţi salariaţii publici", în care salariaţii din ministere, poştă, corpul didactic de toate gradele, corpul sanitar, cel ecleziastic şi lucrătorii CFR îşi manifestau ostilitatea faţă de noul proiect al guvernului ţărănist condus de Alexandru Vaida-Voevod, de reducere a salariilor, proiect propus de Virgil Madgearu, ministrul de finanţe. A doua zi după prezentarea acestui apel şi după dezbaterile Congresului funcţionarilor publici, se alătură protestului şi sindicatele ziariştilor, funcţionarilor publici şi veteranilor de război8.

2. GREVA

În urma menţinerii intenţiei guvernului de a reduce salariile angajaţilor publici, sindicatele ceferiste declanşează greva la finele lunii ianuarie care va dura până la 2 februarie. În urma acestei scurte acţiuni greviste, guvernul va da un comunicat în care preciza că lucrătorilor de la CFR nu li se vor aplica reducerea de salariu. Însă direcţiunea Atelierelor CFR "Griviţa", îngrijorată de circumstanţele în care se produc revendicările muncitorilor, emite o circulară în care preciza clar: "… fără să se aştepte rezultatul întrevederilor (n.m. cele dintre sindicate şi patronat), anumiţi instigatori cari se intitulează comunişti în manifestele lor, împiedică prin instigaţiile lor ca să se dea aprobările necesare (n.m. privind rezultatul negocierilor). Urmarea va fi… că toţi cei cari se vor lăsa ademeniţi de aceştia, vor fi îndepărtaţi din serviciu fără a mai fi reprimiţi"9. Cotidianul social-democrat "Dimineaţa" relata astfel desfăşurarea grevei din 2 februarie: "Când sirena a sunat încetarea lucrului pentru repaosul de prânz, toţi aceşti muncitori (n.m. circa 3.000 de oameni) s-au întrunit în hala cea mare, unde s-a improvizat o întrunire… S-a hotărât pe loc forţarea celorlalte secţii să intre în grevă. Cu această ocazie s-au produs încăierări cu social-democraţii pe tema metodelor de luptă - aceştia cerând să se procedeze cu prudenţă, spre a nu se da ocazie autorităţilor să provoace… Din vreme au sosit numeroase forţe armate…, fiind totuşi ţinute la mari distanţe spre a nu da aspect că se provoacă… La ora 4.30, greviştii au ieşit în linişte pe poarta atelierelor. Armata a fost retrasă - astfel că nu s-au produs incidente"10.
Negocierile purtate de ministrul lucrărilor publice şi comunicaţiilor, Eduard Mirto - împreună cu Cezar Mereuţă, directorul general al Atelierelor CFR "Griviţa" - cu directorii atelierelor CFR şi directorul Atelierelor Griviţa-vagoane, pe de o parte, şi reprezentanţii greviştilor pe de alta, au avut ca rezultat satisfacerea doleanţelor muncitoreşti. Din cele 10 revendicări ale muncitorilor, direcţiunea Atelierelor CFR a aprobat următoarele puncte:
1. Minimul de câştig atunci când lucrătorul n-a putut lucra din motive independente de el.
2. Reţinerile legale sau pe bază de împrumut la Casa Muncii CFR să fie până la cel mult 1/3 din drepturile lucrătorilor.
3. Ministrul Mirto a decis ca salariile nici unei categorii de muncitori şi funcţionari din calea ferată să nu sufere proiectata reducere de 10%, iar reţinerile de 10% făcute în luna ianuarie să fie restituite.
4. Acordarea de prime tuturor celor 120.000 de muncitori şi funcţionari ceferişti din toată ţara începând cu 1 ianuarie 1933, ca o completare a salariilor11.

3. CONFUZII ŞI CLARIFICĂRI

Într-o declaraţie făcută presei, ministrul Mirto îşi exprima totuşi speranţa ca lupta sindicală să nu degenereze: "împreună cu direcţia generală, le-am studiat (n.m. revendicările) cu cea mai mare bunăvoinţă şi am aprobat tot ce era îndreptăţit. Se poate spune că lucrătorii au avut un deplin câştig de cauză. Era natural ca ei să recunoască aceasta şi să continue liniştiţi lucrul. Sunt însă printre ei unii cari au regretat profund văzând că cererile sunt satisfăcute. Aceştia continuă să se agite şi să atragă şi pe alţii de partea lor. În momentul de faţă, lucrătorii ceferişti discută între dânşii. Noi aşteptăm cu tot calmul sfârşitul discuţiilor lor. Nu ne îndoim că bunul simţ va învinge. Zvonurile că la atelierele CFR ar fi o situaţie îngrijorătoare sunt nu numai exagerate dar pe de-a întregul inventate. N'a avut loc nici un act de turburare a ordinei publice şi avem convingerea că nici pe viitor nu se va întâmpla nimic. Toată agitaţia se va termina în linişte, spre satisfacţia tuturor părţilor, poate cu excepţia acelora cari nu urmăresc altceva decât turburarea liniştei"12.
Optimismul ministrului va fi înşelat însă mai curând decât se putea bănui, în aceeaşi zi, ceferiştii ieşeni organizând o amplă grevă de protest. Delegaţia sindicală griviţeană solicitase patronatului şi asigurarea de 44 de ore de lucru pe săptămână în loc de 36. În urma unor noi întrevederi cu delegaţia Uniunii Sindicatelor CFR şi a Sindicatului CFR condus de Alexandru Oprescu, ministrul Mirto şi direcţiunea generală a Căilor Ferate au mai aprobat încă 4 puncte:
1. Se asigură lucrătorilor din toate atelierele CFR 40 de ore de lucru pe săptămână, de luni până vineri 7 ore pe zi, iar sâmbăta 5 ore.
2. Salariul minim va fi echivalentul salariului la orele lucrate, majorat cu o compensaţie de acord de 20%.
3. Alocaţia de chirie va fi de 15% de la 1 ianuarie 1933.
4. Revizuirea preţurilor de acord pe baza de cronometrare a timpului de lucru a diferitelor lucrări.
Delegaţia sindicală se declară satisfăcută de această dată şi promite patronatului că greviştii vor relua lucrul şi că nu vor mai fi alte dezacorduri. Însă, în ziua de 3 februarie, agitatorii comunişti îndeamnă la noi revendicări şi la o nouă grevă, iar 200 de lucrători care au încercat să reia lucrul au fost împiedicaţi să o facă. Noile revendicări constau în recunoaşterea dreptului de funcţionare a unui Comitet de fabrică ca organ consultativ obligatoriu pentru administraţia CFR în litigiile cu lucrătorii, acordarea unei alocaţii de scumpiri, anularea impozitului global, încetarea concedierilor şi reprimirea celor concediaţi anterior şi mărirea salariilor cu 40%13. În aceeaşi zi, la rafinăriile Societăţii Româno-Americane şi ale "Astrei Române" din Ploieşti au loc tulburări ale liniştii publice provocate de muncitorii de acolo. Strategia energică a subsecretarului de stat din Ministerul de Interne, Armand Călinescu - acelaşi care va interveni şi la Griviţa -, va restabili ordinea cu ajutorul armatei.

4. CRIZA

După acest moment al negocierilor în urma căruia se detensionează climatul general de neîncredere reciprocă dintre sindicate şi patronat, se declanşează criza internă a revendicărilor muncitoreşti. Intră în acţiune agitatorii comunişti, care încearcă să împiedice aplicarea acestui acord privind soluţionarea cererilor greviştilor. Pentru a îndepărta eventualele suspiciuni privind veridicitatea acestor afirmaţii voi cita chiar din oficiosul PCR, "Scânteia", din 15-28 februarie 1933 care nota, triumfal, victoria ceferiştilor în disputa cu patronatul: "crâncena luptă din 15 şi 16 februarie a ceferiştilor de la ŤGriviţať a fost continuarea luptei lor hotărâte, în care izbutiseră să smulgă direcţiei şi guvernului cuceriri importante, cuceriri care mergeau de la impunerea de revendicări economice… până la impunerea revendicării politice (subl. m.) a Comitetului de fabrică…"14.
O nouă delegaţie sindicală este primită de ministrul Mirto. Acesta le explică greviştilor că bugetul CFR nu poate suporta o mărire a salariului de 40%, ci de doar 20%. Ministrul le reproşează reprezentanţilor greviştilor că revendicările lor devin politice şi-şi exprimă regretul pentru degenerarea luptei sindicale. Delegaţia admite explicaţiile economice ale lui Mirto şi muncitorii reiau lucrul în ziua de 4 februarie. În aceeaşi zi a început şi satisfacerea financiară a doleanţelor, convenită în urmă cu două zile.
Dar speranţele patronatului pentru calmarea situaţiei vor fi înşelate iarăşi. Prin aceste satisfaceri succesive ale revendicărilor ceferiştilor, guvernul Vaida-Voevod restabilise unele privilegii suprimate anterior de guvernul Iorga-Argetoianu. Pentru a ţine situaţia sub control, parlamentul este nevoit să voteze "starea de urgenţă" în ziua de 5 februarie, în ciuda protestelor opoziţiei liberale, social-democrate şi ţărăneştiradicale15. Guvernul introduce gărzi militare în Atelierele CFR şi începe pregătirile pentru militarizarea Căilor Ferate. În declaraţia sa, guvernul Vaida-Voevod argumenta instituirea stării de urgenţă prin prezenţa pericolului comunist: "în ultimul timp, mişcări concertate cu caracter comunist au turburat ordinea în diferite regiuni şi tind în mod evident la destrămarea ţărei. Pentru a asigura menţinerea ordinei şi a evita nevoia nefericită a unei aspre represiuni, guvernul crede că va fi silit a lua măsuri excepţionale de prevenirea turburărilor"16. Unul dintre adepţii introducerii stării de urgenţă era acelaşi energic subsecretar de stat Armand Călinescu, considerând că această măsură se impunea "pentru a preîntâmpina o insurecţie comunistă care se pregătea". Într-un discurs ţinut în faţa parlamentului, el dezvăluia activităţile subversive ale grupurilor comuniste: "în ianuarie trecut (n.m. 1932), grupul comunist român a ţinut un congres în străinătate şi a votat o rezoluţie în 4 puncte: 1. intrarea comuniştilor în sindicate pentru a demonetiza pe social-democraţi; 2. infiltrarea în instituţiile de stat; 3. organizarea de mişcări de mase în fabrici; 4. organizarea de greve. Toate acestea sunt considerate ca mijloace pentru răsturnarea ordinei într-o situaţie prerevoluţionară… Apoi, în sindicate, social-democraţii sunt denunţaţi ca trădători, lucrându-se pentru realizarea punctului 1"17.

5. SFIDAREA

A doua zi, 6 februarie, încălcând dispoziţiile stării de urgenţă, la Cluj se întrunesc muncitorii ceferişti, unde participă şi o delegaţie griviţeană. În urma acestei încălcări a dispoziţiilor guvernamentale, autorităţile locale operează 38 de arestări. În aceeaşi zi, ministrul comunicaţiilor Eduard Mirto, la interpelarea deputatului social-democrat Ioan Mirescu, ia cuvântul în parlament pentru a da explicaţii asupra situaţiei explozive de la Griviţa. Adresându-se deputatului Mirescu, Mirto adăuga: "nu se poate să nu ştiţi că în timpul lungilor şedinţe petrecute în atelierele căilor ferate… nu s-au discutat numai problema şi revendicările muncitoreşti, ci s-a discutat utilitatea sau inutilitatea parlamentului şi modul de aşezare al impozitelor. Atelierele căilor ferate nu sunt săli de întrunire pentru propaganda tuturor ideilor. Înainte de toate, muncitorii trebuie să respecte acel locaş, care are anumită destinaţie. Dar dv. nu ştiaţi că s-au discutat şi cauzele crizei economice de la noi din ţară, dacă aceste cauze ale crizei nu sunt în strânsă legătură cu cauzele crizei economice mondiale, dacă aceste cauze ale crizei economice mondiale nu sunt în legătură cu aşezarea socială actuală? Aceste erau revendicări muncitoreşti?"18
În ziua de 8 februarie, cabinetul lansează "Manifestul guvernului către ţară" în care arată pericolul anarhiei comuniste şi îndeamnă la calm: "Români, o primejdie mare pândeşte ţara noastră. Se încearcă destrămarea ei prin anarhie şi violenţă. Organizaţii ascunse comuniste lucrează la răsturnarea prin violenţă a ordinei de stat. În executarea acelui plan unele turburări au început în câteva regiuni. În acelaş timp alte elemente, fără să-şi dea seama, dau ajutor indirect acţiunei de destrămare, dedându-se la violenţe cari creiază o atmosferă prielnică răsturnării ordinei de stat"19. Manifestul este semnat de prim-ministrul Alexandru Vaida-Voevod, ministrul de interne G.G. Mironescu, ministrul justiţiei Mihai Popovici şi ministrul apărării, generalul Samsonovici.
Pentru a sublinia gravitatea crizei cu care se confrunta guvernul, presa centrală citează publicaţiile franceze care relatau despre situaţia din România. Astfel, "La Republique" îşi exprima teama ca starea de asediu să nu mascheze tendinţa spre dictatură20. Ziarul "Le Temps", în articolul "În Balcani", nota: "incidentele care au obligat guvernul român să decreteze starea de asediu în Bucureşti şi în alte centre; agitaţiunea care a silit guvernul jugoslav să ia măsuri severe contra şefilor partidelor opoziţioniste, în sfârşit neliniştea care există în stare latentă în alte ţări balcanice constituie un ansamblu care reclamă multă vigilenţă. … În realitate în timpul celor 14 ani care au urmat după război, comunismul n-a reuşit un singur moment să dea în România o forţă politică. Toate alegerile generale au confirmat propriu-zis că nu există în ţară comunism"21. "Le Journal" opina că "şantajul sovietic în România" era un rezultat al orgoliului rănit al URSS pentru pierderea Basarabiei în 191822. În intervalul 8-14 februarie se constată încercări de atentate în Gara de Nord şi în alte locuri publice din ţară, puse la cale de autori rămaşi necunoscuţi. Măsurile luate de autorităţi dejoacă aceste planuri, după ce Siguranţa descoperise încă din 29 ianuarie spioni comunişti la Poşta Centrală din Bucureşti.

6. INTERVENŢIA

Ziua de 14 februarie reprezintă începutul violenţelor îndelung amânate de ambele părţi. Guvernul dizolvă şi scoate în afara legii douăsprezece organizaţii de factură comunistă, prin această măsură dură executivul sperând să descurajeze dezordinile şi încercările de provocare la grevă ale comuniştilor. Pe de altă parte, Siguranţa operează zeci de arestări în rândul incitatorilor la anarhie. La Cluj, comuniştii sparg vitrinele magazinului "Barzaon", iar la fabrica "Dermata" un comisar şi câţiva gardieni sunt răniţi de gloanţele trase de comunişti. Evenimentele provocatoare de la Cluj s-au suprapus grevei lucrătorilor din Regionala CFR declanşată pe 13 februarie.
În Bucureşti, în dimineaţa zilei de 15 februarie, 2.000 de ceferişti ocupă Atelierele "Griviţa" şi declară grevă, după concedierea şi arestarea de către Siguranţă a unsprezece muncitori comunişti în ziua precedentă. Revendicările lor erau eliberarea imediată a celor arestaţi, recunoaşterea Comitetului de Fabrică, redeschiderea sindicatului dizolvat prin starea de asediu şi ridicarea celei din urmă. Ministrul Mirto le răspundea greviştilor că nu-i poate elibera pe arestaţi, acest fapt intrând în competenţa ministrului de interne, dar le promitea ca va interveni pentru ei.
Răspunsul lui Mirto generează dezordini. Patru mii de muncitori griviţeni se baricadează, împreună cu femei şi copii, în incinta Atelierelor. Descriind starea de euforie revoluţionară care îi cuprinsese pe grevişti, ziarul "Scânteia" nota: "toate îndemnurile şi apelurile la linişte ale direcţiei, toate încercările şefilor social-democraţi de a opri dezlănţuirea luptei se sfărâmă de îndârjirea muncitorilor. În faţa neînduplecării greviştilor, direcţia cere intervenţia imediată a armatei şi poliţiei… Muncitorii se baricadează în ateliere. Poarta şi gardul de fier al atelierelor fură electrizate de muncitori. Două cisterne de apă fură pregătite pentru a stropi pe asaltatori"23.
Dispozitivul militar de jandarmi şi gardieni înconjoară atelierele. La sunetul sirenelor, o mulţime înarmată cu bâte, ciomege şi diverse alte obiecte, chiar şi revolvere, formată din lucrătorii din schimbul următor şi din rudele celor baricadaţi24, se apropie de forţele de ordine. Acestea din urmă decid evacuarea străzii, dar din mulţime se trage cu arme în forţele de ordine; un gardian este ucis şi alţi douăzeci sunt răniţi. Armata, sosită în sprijinul poliţiei, debarasează strada. Mulţimea risipită devastează magazinele, geamurile vehiculelor sunt sparte; s-au tras focuri de armă în maşina prefectului poliţiei şi în cea a "Salvării", medicul acesteia şi răniţii din interior fiind loviţi.
În zorii zilei de 16 februarie la orele 6.15, armata îi somează pe grevişti să părăsească incinta Atelierelor, aceştia răspunzând cu focuri de armă. Armata replică prin rafale de mitralieră, după care ia cu asalt Atelierele. Această scurtă acţiune s-a soldat cu patru morţi şi treisprezece răniţi din rândul muncitorilor şi cu câţiva soldaţi răniţi. Sunt arestaţi peste 600 de muncitori - aici cifrele date de publicaţii diferă; în "Dimineaţa" cifra este de 670 de arestaţi iar în "Dreptatea" de 760 -, numai cei asupra cărora s-au găsit arme de foc. Comunicatul oficial din aceeaşi zi recunoştea un mort şi doisprezece răniţi de partea forţelor de ordine, trei morţi şi şaisprezece răniţi de partea greviştilor. În următoarele zile au loc arestări ale unor lideri comunişti la Iaşi, Sighet, Tg. Frumos, Câmpina, Brăila, Rădăuţi, Storojineţ, Bălţi, Cernăuţi.
În comunicatul remis presei, sindicaliştii social-democraţi din Uniunea Sindicatelor Ceferiştilor declarau: "Uniunea a atras în acelaş timp atenţia muncitorimei că trebue să se organizeze în sindicate spre a putea începe o luptă sistematică şi hotărâtă pentru cucerirea revendicărilor atât de necesare… A doua zi, când delegaţii noştri s-au prezentat cu rezultatul în faţa lucrătorilor, aceştia s-au arătat neîncrezători, iar cei care aveau tot interesul să compromită Uniunea, au determinat pe muncitori să strige că nu au încredere în cele spuse de delegaţi, şi au cerut să se declare grevă. Greva aceasta s-a dovedit că a fost inutilă deoarece aproape toate cererile noastre au fost satisfăcute… În ciuda raţiunei limpezi, o nouă grevă a izbucnit de data aceasta cu pronunţat caracter politic… Muncitorimea a avut ocazia să constate cine îi apără interesele. A văzut prăpastia în care a fost împinsă de către agenţii provocatori comunişti, şi cel puţin din aceste triste întâmplări să tragă învăţămintele necesare"25. În schimb, după ce-i atacă pe reprezentanţii Uniunii Sindicatelor Ceferiştilor în comunicatul său, Federaţia Asociaţiilor şi Sindicatelor Profesionale CFR, rivala celei dintâi, anunţa: "De această situaţiune au profitat elementele turbulente care au căutat să canalizeze nemulţumirile muncitorilor cu alte scopuri decât acela al satisfacerii revendicărilor profesionale"26. În mesajul său către grevişti dat publicităţii în ziua de 23 februarie, regele Carol al II-lea scria: "am sentimentul că massa muncitorească a acestei ţări în sentimentul ei familiar, nu se va lăsa orbită de agenţii unei propagande străine, care seamănă fermenţi de ură ca să nu dea drept recoltă decât mizerie şi sânge. Ajunge pentru aceasta să punem pe instigatori în imposibilitate de a face rău"27.

7. CONCLUZII

"Baia de sânge" de la Griviţa, aşa cum a fost ea considerată de istoriografia comunistă, trecându-se sub tăcere numărul victimelor, a fost mistificare de al cărui ridicol începuse să se autosesizeze chiar şi discursul oficial. O notă dintr-o culegere de texte apărută în 1982 este edificatoare în acest sens: "aprecierile cuprinse în acest articol (n.m. "Scânteia", 15-28 februarie 1933) trebuie privite cu rezerve, întrucât, ca şi în cazul victimelor răscoalei din 1907, se acreditează cifre mult exagerate, care n-au putut fi confirmate documentar. Ministrul de interne Gheorghe Gh. Mironescu declara în Parlament că în urma "incidentelor" de la Griviţa s-au înregistrat trei morţi, şaisprezece răniţi grav şi mai mulţi răniţi uşor"28.
Rezumând tot ceea ce am numit până acum dosarul "Griviţa '33", acest demers s-a dorit o încercare de rescriere şi clarificare a unui eveniment care a marcat cel puţin primele două decenii ale istoriografiei româneşti postbelice. Neputinţa de a trata trecutul României muncitoreşti şi sindicale, eliberându-ne de încărcătura ideologică moştenită din trecutul apropiat, pare un handicap destul de serios în calea unei abordări dezinvolte a sindicalismului autohton. Efectele acestei prejudecăţi nu întârzie să apară: perpetuarea unei memorii colective moştenite de la ceauşismul istoric pe de o parte, lipsa de interes pentru istoria socială şi concentrarea pe cea naţională, pe de alta.
Examinând dosarul "Griviţa '33" am propus o dublă disociere: cea economică, generatoarea autentică a protestelor muncitoreşti, şi cea ideologică, dintre sindicatele griviţene, cele social-democrate şi cele comuniste, în care rebeliunea armată a unei părţi a greviştilor griviţeni a confiscat întreaga memorie postfactum a acestui dosar. Prima disociere mi-a permis să privesc această anchetă istorică nu ca pe o analiză a unui singur eveniment, ci ca pe o investigare a două evenimente distincte. În acest din urmă sens, am încercat să elimin confuzia care atribuie numele de "grevă" evenimentului finalizat prin aşa-numita "represiune" a armatei, şi să-l consider drept un "act terorist", în acelaşi timp conferind calificativul de "grevă" numai acţiunii revendicative în sine, desfăşurate între 30 ianuarie şi 2 februarie 1933.

ARTE 16 Februarie

INVITAȚIE LA OPERĂ 16 Februarie

Gaetano Donizetti - Don Pasquale HQ

Verdi: La Traviata (Fleming, Villazón, Bruson)(2007)

MUZICĂ 16 Februarie

Alexander Brailovsky, pianist american de origine rusă

Bill Doggett, pianist şi compozitor American

Patti Andrews, cântăreaţă americană (The Andrews Sisters)

Carlos Paredes

Carlos Paredes - Espelho de sons [1988]:

Otis Blackwell, cântăreţ, pianist şi compozitor rock & roll American

Sonny (Salvadore) Bono, membru al grupului Sonny and Cher

Herbie & Harold Kalin, cântăreţi şi compozitori americani

Leon Ware, pianist, cântăreţ şi compozitor American

Lyn Paul (Lynda Susan Belcher), cântăreaţă britanică (New Seekers)

New Seekers:

Andy Taylor, muzician englez (Duran Duran, The Power Station)

Duran Duran:

The Power Station:

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Xavier Gugat - Tropical Delights (album)

Schubert: Impromptus & Moments Musicaux

Beautiful Romantic Violin Love Songs - Instrumental Music For Relaxing, Coffee Time

Carl Friedrich Abel The Concertos for Flute and Strings Op. 6 | Classical Baroque Music

POEZIE 16 Februarie

Emil Dorian, poet și prozator

Baia

Ca o pasăre' necată
Mi te zbaţi în albioară,
Dai din aripi supărată
Şi-ai voi să zbori afară.

Dar măicuţa, când te scaldă
Te'nveleşte'n scutec moale
Şi prin apa lină, caldă,
Poartă mâinile domoale.

De la cap până'n câlcâie
Bujorei de carne proaspeţi
Vin pe rând ca să râmâie
Câte-o clipă'n mână-i oaspeţi.

Şi-apoi iarăşi scapă moale
De subt mângâierea mânii,
Pe când tu, cu braţe goale,
Îţi acoperi, pudic, sânii.

*Preluată din revista Gândirea, I, nr. 9, 1 septembrie 1921

Biografie Emil Dorian

Emil Dorian (1891-1956) s-a visat un inspirat poet şi romancier. Dreptul la glorie şi l-a cîştigat însă postum, printr-un extraordinar jurnal. Prima parte a acestuia, ce acoperă perioada 1937-1944, a văzut lumina tiparului la Editura Hasefer, în 1996. Lectura însemnărilor dezvăluie un scriitor de o sensibilitate particulară, o minte deosebit de lucidă şi, mai ales, un spirit dornic să priceapă chiar şi ceea ce nu poate fi înţeles: oroarea omenească. Căci oare ce sînt paginile sale dacă nu o oglindă a dezastrului politic, moral şi social trăit de evreii din România în anii extremismului de dreapta? Document al supravieţuirii, un asemenea travaliu diaristic este şi un exerciţiu al vitalităţii memoriei. Şi asta pentru că tot ce se pierde prin uitare îşi interzice dreptul la fiinţă: o moarte despre care nu se consemnează nimic încetează să mai fie extincţia unui om, devenind o simplă dispariţie biologică; o comunitate fără răbojul triumfurilor şi suferinţelor sale se autocondamnă la inexistenţă. Scriitorul care notează reperele dezastrului personal, dar şi momentele tragice ale comunităţii căreia îi aparţine seamănă întrucîtva cu un pacient aşezat pe divanul psihanalitic, încercînd să salveze de la uitare fapte şi tîlcuri decisive pentru viaţa lui şi a lumii.

Prin tema sa, jurnalul ţinut de Emil Dorian pînă în 1944 se înrudeşte cu consemnările celebrului său coleg de breaslă Mihail Sebastian, un alt reprezentant de frunte al evreimii româneşti interbelice. Siameze prin grozăviile, suferinţele şi umilinţele povestite, cele două jurnale pictează o lume în plin proces de Ťrinocerizareť, în care prietenii nu sînt ceea ce ar trebui să fie, iar duşmanii se dovedesc a fi mai cumpliţi decît în cel mai negru coşmar. Martor al multor întîmplări demne de imaginaţia dantescă, Emil Dorian înregistrează atent mutaţiile unor conştiinţe şi decăderea unei naţiuni. Antisemitismul societăţii patriarhale, în bună măsură ţărăneşti, îi transformase pe cetăţenii români de etnie evreiască în victime. Cît despre toleranţa creştină caracteristică neamului românesc, ea apare mai curînd ca un mit decît ca o realitate - au fost români care s-au purtat normal cu evreii persecutaţi, după cum au fost şi alţii care i-au prigonit cu bucurie. Jurnalul lui Emil Dorian arată limpede că este nedrept a vorbi despre statul român ca despre un Ťraiť al evreimii din epocă. Puseuri şi răbufniri antisemite au existat şi în România din vremea războiului, ca mai pretutindeni în Europa. Abil politician, Ion Antonescu încetase măcelul din Transnistria atunci cînd intuise că soarta războiului nu avea să fie tranşată de nazişti. Dacă începînd din 1942 dictatorul român a asigurat o vagă Ťprotecţieť populaţiei de religie mozaică, a făcut-o nu din dragoste ori umanitarism, ci dintr-un calcul pragmatic, legat de viitoarea relaţie cu probabilii cîştigători ai conflagraţiei, aliaţii anglo-americani şi ruşi. Prin urmare, Ťgenerozitateať antonesciană a însemnat doar încetarea tehnică a aplicării acelei blestemate Endlösung, şi nicidecum vreo măsură de îndulcire a agoniei lui Israel - condiţiile mizerabile de subvieţuire umană i-au afectat în continuare pe nenumăraţi bătrîni, femei şi copii. Jurnalul lui Emil Dorian din 1937-1944 conservă amintirea punctuală, cotidiană a acelor orori şi înjosiri, gest vital pentru un scriitor evreu devenit martor al infernului.

Iată că la un deceniu distanţă de apariţia acestui volum, putem parcurge şi secvenţa a doua a exerciţiului diaristic întreprins de Dorian: jurnalul 1945-1948, anii în care România începuse să alunece, încet dar sigur, în sfera de influenţă sovietică. Este momentul de început al bolşevizării ţării: ocupaţi de trupele ruseşti, părăsiţi de occidentali - căci Comisia Interaliată de Control era un organism formal -, românii îşi încep calvarul ce avea să dureze 45 de ani. Lumea veche, burgheză, civilizată şi aproape europeană a României încă nu fusese distrusă, iar lumea nouă, proletară, resentimentară şi nivelată a socialismului real încă nu se născuse. România se află atunci sub un orizont crepuscular, în care mocnesc tensiuni complexe.

Opere

* Profeţi şi paiaţe, Editura Naţională S. Ciornei, Bucureşti, 1927 (roman)
* Din trecutul nostru ştiinţific, Editura Medicală, Bucureşti, 1955
* Jurnal din vremuri de prigoană, Editura Hasefer, Bucureşti, 2006 (cuvânt înainte de Margareta Dorian şi prefaţă de Valeriu Protopopescu)
* Cântece pentru Lelioara, Alcaly & Calafateanu
* Primăvară nouă : poezii pentru copii şi tineret, Editura Socec, Bucureşti
* În preajma serii..., Editura Ancora, Bucureşti

***

Nationality: Romanian. Born: Bucharest, 1891. Education:Attended medical school, ca. 1916. Military Service: Physician during World War I. Family: Married Paula Fränkel; two daughters. Career: Physician and writer. Secretary general, Jewish Community of Bucharest, following World War II; director, Documentary Archives of the Federation of Jewish Communities of Romania, following World War II. Died: 1956.

PUBLICATION
Diary
The Quality of Witness: A Romanian Diary, 1937-1944, edited by Marguerite Dorian. 1982; published in Romanian as Jurnal din vremur de prigoanæa, 1996.

Novels
Conversations with My Horse. 1928.

Profeti si paiate. 1920; as Prophets and Clowns. 1930.

The Poison. 1939.

*

Critical Study:
"The Victim as Eyewitness: Jewish Intellectual Diaries During the Antonescu Period" by Leon Volovici, in The Destruction of Romanian and Ukrainian Jews During the Antonescu Era, edited by Randolph L. Braham, 1997.

* * *

Early in his publishing career the child born to Herman and Ernestina Lustig in 1893 took the pen name Emil Dorian. He grew up in his native Bucharest at a time when the Jews of Romania had not yet been granted citizenship. Therefore, if Jews wanted to attend public schools, they had to pay exorbitant fees. Because his father earned only a modest income as a German language teacher, Dorian was forced to attend the newly founded Jewish schools, where he received something less than a traditional Jewish education. By the time he graduated from high school in 1910, he was already a published poet and an avid student of literature. He enrolled in medical school and was in the last month of his studies when Romania entered World War I in the summer of 1916. Dorian was sent to the Moldavian front to serve as a physician, an experience that later formed the basis for Conversations with My Horse (1928), his dark satire on war. Soon after the end of the war he married Paula Fränkel, with whom he had two daughters.

By the mid-1920s Dorian had become a poet whose work was widely known for its pacifist views and its eloquent expression of love for humankind. And yet the more he devoted his thinking and writing to themes of social justice, the greater his impatience and exasperation, which ultimately turned into despair. Among his works are several volumes of poetry, novels, essays on popular topics in medicine, and numerous articles on Romanian and Jewish life. Two of his novels—Prophets and Clowns (1930) and The Poison (1939)—are on specifically Jewish themes. The first is a critique of the Jewish and Gentile Romanian bourgeoisie, and the second is an intense analysis of Romanian anti-Semitism. Dorian also published translations of works by Heinrich Heine and Eliezer Steinberg's Yiddish fables, all the while operating a medical practice from an office in his home.

In 1937 Dorian began keeping a daily account of his life in Romania, which he maintained until his death a generation later. The entries from the first seven years of his diary form his Jurnal din vremur de prigoanæa , the Holocaust diary that was published in Romania in 1996, 14 years after the English edition, The Quality of Witness: A Romanian Diary 1937-1944, appeared in 1982. Because he successfully avoided being sent to a concentration camp or being deported to Transnistria, Dorian was able to chronicle one of the most violent periods in Romanian history. During the years he kept his Holocaust diary he also completed a three-volume anthology of Yiddish poetry in translation, and scattered among the entries describing the devastation of Jewish life and European culture one finds progress reports on his Anthology of Yiddish Literature, a project that became all the more dear to him as European Jewry was being wiped out.

After the war Dorian held two important positions in the Romanian Jewish community. He served as secretary general of the Jewish Community of Bucharest and later was the director of the Documentary Archives of the Federation of Jewish Communities of Romania. Because of what he viewed as the collapse of the moral fiber of Romanian society, however, he resigned from both positions. When Dorian died in 1956, it was perhaps due as much to disillusionment and a broken heart as to any other cause.

Ilie Constantin, poet, prozator și eseist român stabilit în Franța

De peste lacrimi

De peste lacrimi te căutam,
de prin memorie,
Doamne, din amintire, şi-mi gâlgâia
inima în piept şi de o năprasnică
trecere mă istoveam.

Cine se află în lume de-a binelea?
Cui îi răspunde
bolta profundă a norilor încuviinţând?
De peste lacrimi, de prin memorie
viaţa mea vine, viaţa mea, viaţa.

CINE SE AFLĂ ÎN LUME DE-A BINELEA?

(preluată din "Înaltăparte" ed.Vinea/2000)

Valuri spre Lună

„Che fai tu, Luna, in ciel, dimmi,
che fai...”
Leopardi

Ce faci tu, Lună,-n păduri,
spune-mi ce faci,
nesfârşită linişte, Lună?
Treci printre gratii de fagi
Care se-ndreaptă şi sună.

Ce faci tu, Lună,-n adânc,
În apele mărilor toate?
Treci printre valuri ce frâng
Arcul luminii brumate.

Din înălţimi, din afară,
Iar în adânc te cuprinzi,
Noaptea întreagă să-mi pară
joc nesfârşit de oglinzi.

Ce faci tu, Lună,-n abis
Departe de lume şi stele?
Singură treci printre ele
Cufundată în vis.

Logodită
Cu al pământului nimb
Pluteşti în cerc adormită,
Înaintând în timp.

...Ce faci tu, Lună, în noi?
Chipul tău de aromă
Către al stelele roi

Ca pe-o maree ne cheamă!...

Biografie Ilie Constantin

Ilie Constantin (născut la 16 februarie 1939, în Bucureşti), fiul textilistului Stan Constantin şi al „taxatoarei de tramvai“, Raliţa Constantin (n. Constantinescu), este un român, doctor în filologie, poet, prozator, eseist şi tâlmăcitor, reprezentant strălucit al generaţiei resurecţionale şi a paradoxismului.

Studiază la Liceul Sfântul Sava din Bucureşti, între anii 1953 şi 1956, apoi la Facultatea de Filologie – Universitatea din Bucureşti (1956 – 1961). O dată cu debutul în studenţie are loc şi debutul cu versuri în revista Tânărul scriitor. Debutul editorial se produce în penultimul său an de studenţie, 1960, alături de Nichita Stănescu şi de Cezar Baltag, cu placheta Vântul cutreieră apele, prefaţată de Al. Philippide. După absolvirea cursurilor universitar-filologice, funcţionează ca redactor la ziarul Scânteia, din 1962 şi până în 1965; pentru o scurtă vreme, din 1965 şi până în 1967, se angajează la Studioul Cinematografic Bucureşti; îl aflăm apoi într-un post de redactor, dar de data asta la o revistă de literatură, Luceafărul, din 1967 şi până în 1973, an în care ia hotărârea autoexilării la Paris. În Franţa anului 1991, Ilie Constantin, în urma susţinerii tezei Complicitatea fertilă – poeţi români, 1951 – 1973 (La Complicité fertile – poètes roumains. 1951 – 1973), la Institutul Naţional de Civilizaţii şi Limbi Orientale din Paris, i se acordă titlul de doctor în filologie.

Debutului editorial – cu Vântul cutreieră apele – îi urmează o serie de volume care surprind receptorul cu o lirică modernistă, trecută pe la înaltele curţi poetice ale lui Quasimodo, Ungaretti, Montale, Umberto Saba (poeţi pe care i-a tâlmăcit în româneşte şi Ilie Constantin):

Desprinderea de ţărm (1964; 1995),
Clepsidra (1966),
Bunavestire (1968),
Coline cu demoni (1971),
Celălalt (1972),
Neguţătorul de săbii / Le marchand de sabres (1997),
Plata luntraşului (1998),
Limba imperiului / La langue de l'empire (2000)
Entuziasmul melancolic, Editura EuroPress ˇ Ideea Europeană, 2007 etc.
Ca prozator, Ilie Constantin s-a remarcat prin romanul Tinerii noştri bunici (1967), prin volumul de povestiri Câinele înlăcrimat (1970) etc.

Ilie Constantin este şi un remarcabil recenzent / cronicar literar, eseist, ca în volumele: Despre poeţi (1971), A doua carte despre poeţi (1972) etc.

Ca tâlmăcitor de mare rafinament, din limba italiană, Ilie Constantin s-a evidenţiat mai întâi, printr-o antologie de poeme din volumele lui Eugenio Montale, apărută în 1967, la Editura Tineretului (din Bucureşti), în colecţia „Cele mai frumoase poezii“, apoi, prin secunda, din poemele lui Umberto Saba, apărută în 1970.

Premiul Uniunii Scriitorilor din România (pentru poezie, în 1971).

Grand Prix de la Jeunesse de la Société des Gens des Lettres de France (pentru proză, La chute dans le zénith, în 1989).

TEATRU/FILM 16 Februarie

Jocurile Daniei - Anton Holban 1992

Masina Infernala - Jean Cocteau 1967

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 16 Februarie

In noaptea asta, toata lumea e a mea!

Pensionari la alergat

Dem Radulescu - Cum să devii sfânt?

SFATURI UTILE 16 Februarie

ELIMINAREA PARAZIȚILOR INTESTINALI

Multi oameni considera ca parazitii nu sunt o amenintare pentru sanatatea lor insa lucrurile nu stau chiar asa. Cu cat acestia sunt lasati in voie sa-si faca de cap in intestinele noastre, cu atat viata noastra poate fi pusa in pericol.

Parazitozele pot genera probleme grave de sanatate, pana la aparitia celor mai de temut boli cum ar fi cancerul, asa ca nu trebuie sa mai stai pe ganduri si sa actionezi.

Ce sunt mai exact parazitii?

Parazitii sunt organisme care populeaza organismul gazdelor. Acestia pot infesta atat animalele cat si oamenii, privand organismul gazdelor de nutrienti pretiosi.

Exista multe tipuri diferite de paraziti, care se pot localiza in diferite parti ale corpului. Cel mai comun tip de paraziti sunt insa viermii intestinali. Acestia provoaca simptome de durere, insomnie, oboseala, senzatie permanenta de foame, tulburari de tranzit intestinal si iritatii cutanate.

Marele pericol reprezentat de parazitii intestinali este ca acestia priveaza corpul de nutrienti si elibereaza in sange toxine si materii fecale periculoase. Exista si paraziti care pot infesta organele interne sau tesuturile musculare, dar acestia sunt mai rar intalniti.

Parazitii sunt de regula greu de eradicat, deoarece depun in organism foarte multe oua care eclozeaza si refac populatia parazitara dupa exterminarea unei generatii adulte.

Pentru a scapa de paraziti si de ouale lor, trebuie sa bei acest amestec pe stomacul gol timp de 10 zile. Iata cum sa-l prepari:

Ingrediente:

• 100 de mg cuisoare macinate

• 2-3 capsule pisate de extract din pelin dulce (Artemisinin)

• o lingurita de praf de ghimbir

• 20 de ml de tinctura de nuca neagra

Preparare:

Asaza toate ingredientele intr-un pahar, apoi adauga 250 de ml de apa.

Amesteca bine si bea acest preparat pe stomacul gol dimineata. Daca gustul este prea amar, puteti adauga 1-2 lingurite de miere.

Repetati tratamentul 10 zile la rand si ati scapat de orice paraziti dar si de ouale lor.

COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC – TRADIȚII ȘI MODERNISM 16 Februarie