REVISTA
IMPORTANȚA
ZILEI DE ASTĂZI ÎN ISTORIE, RELIGIE ȘI ARTE, NR 181 DIN 22 MARTIE 2018
ISTORIE PE ZILE 22 Martie
Evenimente
·
238: Gordian I și fiul sau,
Gordian al II-lea, sunt proclamați imparati romani. (Anul celor sase imparati).
Capelianus, guvernatorul Numidiei l-a înfrânt și ucis pe Gordian al
II-lea în batalia de la Cartagina. Rezultatul așteptat, din moment ce trupele
lui Capelianus erau bine organizate și mai luptaseră, iar Gordian al II-lea
conducea mai mult un grup de voluntari strânși în grabă.La auzul veștii morții
fiului său, Gordian I s-a sinucis, iar Gordian al III-lea, nepotul lui
Gordian II, va deveni împărat la sfârșitul anului 238. Marcus Antonius Gordianus Sempronianus Romanus Africanus
(c.159 – 12 aprilie, 238), cunoscut sub numele de Gordian I, a fost un împărat
roman în anul 238 (Anul celor șase împărați). Marcus Antonius Gordianus
Sempronianus Romanus Africanus (c.192 – 12 aprilie, 238), cunoscut sub numele
de Gordian II, a fost un împărat roman în anul 238 (Anul celor șase împărați).
El a fost fiul lui Gordian I. Gordian II a fost fiul lui Gordian I și al Fabiei
Orestilla. El era de asemenea fratele mai mare al Antoniei Gordiana și unchiul
viitorului împărat, Gordian al III-lea. Marcus Antonius Gordianus Pius
(20 ianuarie 225 – 11 februarie 244), cunoscut sub numele de Gordian al
III-lea, a fost un împărat roman între 238 – 244. El a fost fiul Antoniei
Gordiana și al unui senator al cărui nume nu este cunoscut (a decedat înainte
de 238)
·
752 - Stephen al II-lea ales Papa catolic.
·
1312: La data de 22 martie 1312, Papa Clement al V-lea hotărăște
desființarea Ordinul Templierilor, unul dintre cele mai cunoscute ordine
militare creștine din istorie. Ordinul a luat naștere la inițiativa francezului
Hugo de Payens în anul 1119 în Ierusalim, ca o organizație
militar-călugărească, cu scopul de a apăra pe pelerinii creștini ce călătoreau
în Țara Sfântă, însuși Regele Balduin al II-lea al Ierusalimului oferindu-le un
cartier general pe Muntele Templului, munte ce avea un aer mistic, deoarece se
credea că aici ar fi fost construit in vechime Templului lui Solomon. Cu
timpul, Ordinul s-a extins în întreaga Europa, iar începând cu anul 1139, Papa
Inocențiu al II-lea le-a acordat dreptul sa poarte semnul crucii pe uniforma
militară, mai ales ca ei au jucat un rol important în cruciadele inițiate de
țările creștine. Influenţa templierilor a crescut tot mai mult odată cu
sporirea averii ordinului, avere acumulată cu ajutorul nobililor care
participanți la cruciade, își depuneau înainte de plecare, bunurile pe care le
aveau în mâinile templierilor, spre păstrare. Astfel, având la dispoziție
resurse financiare abundente, Ordinul Templierilor s-a dezvoltat rapid
cunoscând o mare popularitate, fiind adesea folosiți ca forță de avangardă în
bătăliile cheie ale Cruciaților, unde cavalerii în armură atacau frontal,
într-un dispozitiv în formă de vârf de lance, în încercarea de a sparge liniile
adversarilor. Una dintre cele mai mari victorii a Templierilor a fost la
Bătălia de la Montgisar din 1177, când circa 500 de templieri a reușit să
învingă o armată numeroasă a sultanului Saladin, care suferind pierderea a
aproximativ 90 la sută din armata sa, a fost nevoit să se retragă în Egipt. La
începutul secolului al XIV-lea faima Cavalerilor Templieri ajunsese așa de mare
încât a provocat invidia capilor Bisericii Catolice și a unor conducători ai
statelor europene, mai ales că exista un context în care templierii se arătau
interesați în fondarea propriului lor stat religios. Astfel, papa Clement al
V-lea, împreună cu regele Filip cel Frumos al Franței, care era deja îndatorat
templierilor după războiul său cu englezii, au decis să inițieze acțiuni de
anihilare a Ordinului. În scurt timp cavalerii vor fi acuzați de erezie, iar la
Conciliul de la Vienne din data de 22 martie 1312, s-a emis Bula papală „Vox in
excelso" prin care dizolva oficial Ordinul Templierilor și Bula „Ad
providam" prin care posesiunilor templierilor treceau în proprietatea
Bisericii. Cavalerii Templieri au fost asociați cu numeroase legende privind
secrete și mistere transmise din timpuri străvechi, iar multe dintre aceste
legendele sunt legate de faptul că templierii după ce au cucerit Muntele
Templului din Ierusalim ar fi găsit acolo importante relicve, inclusiv Sfântul
Graal. Oficial, Ordinul Templerilor a fost desfiintat
in 1312, insa cativa cavaleri refugiati in Portugalia au pus bazele unei
grupari mai mici numite Camasile lui Hristos.
·
1349 – masacrarea evreilor de catre orăşenii din Fulda, Germania,
(invinuiti de moartea neagră)
·
1442: Bătălia de la Sibiu („Locul zis
Waskapu”, 22 martie 1442), dintre voievodul
Transilvaniei, Iancu
de Hunedoara (1441 – 1456), şi otomani. După înfrângerea
oştilor lui Iancu la Sântimbru (18 martie 1442), otomanii, conduşi
de Mezid, bey-ul Vidinului, s-au îndreptat spre Sibiu, care era asediat, încă
de la pătrunderea lor în Transilvania. Iancu şi-a refăcut armata cu trupe
trimise din comitatele Cluj, Turda, Târnave şi Hunedoara, la care s-au adăugat
secuii şi saşii, conduşi de judele regal Anton Trautenberger, în total c. 10
000 de oameni. El adoptă aceeaşi tactică ofensivă, ca şi la Sântimbru. Pentru a
produce derută în tabăra otomană, conform cronicarilor Jan Thuroczi şi Antonio
Bonfini, voievodul schimbase hainele cu un nobil, Simion Kamonyai. Acesta,
împreună cu un grup de 5.000 cavaleri cuirasaţi, care constituiau cavaleria
grea a voievodului şi principala lui forţă de şoc, s-a repezit spre oastea
otomană, obligând-o să se regrupeze şi să se apere. Otomanii au făcut eforturi
mari pentru a-l ucide pe Kamonyai, crezându-l voievodul însuşi, drept pentru
care au lăsat descoperite flancurile. În acest moment, Iancu atacă fulgerător
şi zdrobeşte cea mai mare parte a oastei otomane, care este lovită de o ploaie
de săgeţi şi ghiulele de bombardă, trase din cetate. Mezid şi fiul său cad pe
câmpul de luptă. Rămaşi fără conducător, oştenii otomani intră în panică şi fug
în dezordine. Un corp de oaste, condus de fiul fostului domn muntean, Dan al II-lea (1420 – 1421, 1422
– 1427, 1427 – 1431), Basarab, îi urmăreşte până la pasul Turnu şi, în timp ce
încercau să treacă în Ţara Românească, îi nimiceşte. Iancu impune pe tronul
Ţării Româneşti pe Basarab al II-lea (1442 – 1444),
care va participa alături de el la bătălia de pe râul Ialomiţa şi la Campania
cea Lungă. Otomanii au pierdut în această bătălie c. 20 000 de oameni, în timp
ce în tabăra creştină s-au înregistrat 3 000 de morţi. În iulie 1442, voievodul
Transilvaniei, îl anunţă pe regele Ungariei, Vladislav I (1440 – 1444), despre
victoria obţinută.
·
1556 - Cardinalul polonez Reginald devine arhiepiscop de Canterbury.
·
1611:
Principele transilvanean Gabriel Bathory este silit să se retragă din Muntenia,
în faţa oştilor otomane si ale domnitorul
Moldovei, Ștefan Tomșa (Tomșa al II-lea), venite in sprijinul domnului muntean Radu Mihnea,
care a ocupat Tîrgoviştea. Principele Báthory
Gábor, speriat de această desfășurare de forțe impotriva sa, se retrage in
Transilvania, fiind omorât de nobilii maghiari, în 1613, la Oradea. Gabriel Báthory (în maghiară Gábor Báthory) (n. 15
august 1589, Oradea – d. 27 octombrie 1613, Oradea) a fost principe al
Transilvaniei între 1608-1613, ultimul principe din familia Báthory. Radu
Mihnea (n. 1574 – d. 1626), fost domn al Țării Românești: noiembrie 1601 –
martie 1602, aprilie 1611 – mai 1611, 12 septembrie 1611 – august 1616, august
1620 – august 1623 și al Moldovei: 24 iulie 1616 – 9 februarie 1619 și 4 august
1623 – 20 ianuarie 1626.
·
1621: Colonistii
protestanti din colonia americana Plymouth ajutați de Squanto, un nativ
american din tribul Patuxet care locuise în Anglia mai mulți ani, semneaza un
tratat de pace cu puternicele triburi amerindiene Massasoit si Wampanoags, care
a contribuit la existența și mai apoi, la succesul coloniei.
·
1809: Carol al XIII-lea îi
succede lui Gustav IV Adolf la
tronul Suediei. Carol
al XIII-lea (suedeză: Karl XIII) (n. 7 octombrie 1748 – d. 5 februarie 1818), a
fost regele Suediei din 1809 și rege al Norvegiei (unde a fost cunoscut drept
Carl II) din 1814 și până la moartea sa. A fost al doilea fiu al regelui Adolf
Frederic al Suediei și a reginei Luisa Ulrika a Prusiei, sora lui Frederic cel
Mare al Prusiei. Carol a fost descris ca fiind dependent și ușor de influențat
de alții, iar multe din afacerile sale i-au atras reputația de libertin. El a
fost foarte interesat de societățile secrete supranaturale și misticism. El a
fost, de asemenea, un membru al francmasonilor și în 1811 a fondat Ordinul Carol
al XIII-lea, un ordin suedez de cavalerism acordat numai pentru protestanții
francmasoni. La asasinarea lui Gustav al III-lea în 1792, Carol a
acționat în calitate de regent al Suediei până la 1796, pentru a-l ajuta pe
nepotul său, regele Gustav al IV-lea, care era minor atunci când tatăl său a
fost împușcat în opera din Stockholm. Acești patru ani au fost luați în considerare,
probabil, ca fiind perioada cea mai mizerabilă și degradantă din istoria
suedeză. La atingerea vârstei majoratului al lui Gustav al IV-lea, în noiembrie
1796, regența ducelui s-a încheiat. În 1803, afacerile lui Boheman au provocat
un conflict grav între Gustav și cuplul ducal. La Uniunea Suediei cu Norvegia,
pe 4 noiembrie 1814, Carol a devenit rege al Norvegiei, sub numele de Carol al
II-lea al Norvegiei. După opt ani ca rege doar cu titlul, Carol a murit fără
moștenitori legitimi, pe 5 februarie 1818, iar Casa Bernadotte l-a succedat ca
rege, cu primul conducător al lor, Carol al XIV-lea Ioan al Suediei.
·
1812:
În urma negocierilor de pace ruso-turce de după Războiul ruso-turc de la
1806-1812, ţarul Alexandru I accepta raul Prut ca
graniţă a Rusiei pană la vărsarea lui în Dunăre. 1812: În urma negocierilor de pace ruso-turce de
după Războiul ruso-turc de la 1806-1812, ţarul Alexandru I accepta raul Prut ca
graniţă a Rusiei pană la vărsarea lui în Dunăre. În cele din urmă au cedat şi turcii, astfel că pacea
ruso-turcă se încheie şi ea la 16/28 mai 1812, la Bucureşti. Articolele IV şi V consfinţeau sfîşierea în
două a Principatului Moldovei, vasal Porţii, şi răpirea de către Rusia a
intinsei regiuni situate intre Prut şi Nistru, denumită de atunci
încolo Basarabia. Alexandru I
Pavlovici Romanov, (n. 23 decembrie 1777 – d. 1 decembrie 1825), țarul Rusiei
între 23 martie 1801 – 1 decembrie 1825, regele Poloniei între 1815 – 1825,
precum și Mare Duce al Finlandei.
·
1818:
Impăratul rus Alexandru I aprobă regulamentul Administraţiei principale a
coloniştilor asezati in sudul Rusiei.
·
1834: (22 martie
1834 – 2 aprilie) – Poarta numeşte cu acordul guvernului rus domnitorii celor
două Principate romane: Alexandru Ghica în Valahia şi Mihail Sturdza în Molova.
Alexandru D. Ghica (n. 1796 – d. 1862) a fost primul domnitor regulamentar al
Țării Românești, între aprilie 1834 și 7 octombrie 1842, iar mai târziu
caimacam între 4 iulie 1856 – octombrie 1858. Mihail Sturdza (n. 24
aprilie 1794, Iași – d. 8 mai 1884, Paris) a fost domnitor al Moldovei între
aprilie 1834 și iunie 1849.
·
1841: În Franţa
intra in vigoare Legea care interzice angajarea copiilor sub 8 ani. Vârsta
minimă pentru ocuparea forţei de muncă este stabilit la 8 ani pentru munca de
zi şi 13 ani, în cazul muncilor de noapte. Durata timpului de lucru este
stabilită la 8 ore pe zi pentru copiii cu vârste cuprinse 8 si 12 ani şi 12 ore
pentru cei între 12 şi 16. Aceasta noua lege are valabilitate în Franţa numai
pentru întreprinderile cu mai mult de 20 de muncitori si va fi foarte
nepopulară.
·
1884: Premiera, la Teatrul Național, a piesei lui Vasile
Alecsandri, „Fântâna Blanduziei”,
având pe afiș nume mari ale scenei românești: Constantin Nottara, Aristizza Romanescu. Scrisa in anul 1883, piesa a
fost publicata in anul urmator in „Convorbiri literare”, in trei numere
consecutive si inclusa in acelasi an in volumul al X-lea al editiei Opere
complete (voi. V. Teatru), aparuta la Socec, si, tot in 1884, la 22 martie, a
avut loc si premiera.
·
1895: Auguste și Louis Lumière au făcut, la Paris, prima demonstrație a cinematografului, utilizând un film din celuloid.
·
1912: Au fost aprobate legea și statutele pentru înființarea „Societății
Scriitorilor Români”.
·
1926: S-a constituit "Federația Română de Box".
·
1927,
primul automobil BMW a fost produs la fabrica Berlin-Johannisthal:
BWM 3/15 PS care a fost conceput pe baza lui Dixi 3/15 PS. Primul vehicul pe
patru roti care a fost produs în totalitate de catre BMW a fost modelul 3/20 PS
cu variantele sale AM 1, AM 3 si AM 4.BMW 303, care a aparut în 1933, a fost
primul model care sa încorporeze un motor avansat de 6 cilindri si a fost
primul care sa aiba un stil cu totul distinctiv. Grila radiatorului a fost
conceputa sub forma a 2 rinichi, un semn distinctiv al BMW care poate fi
remarcat pâna si pe masinile de astazi.
·
1935: Televiziunea
germana isi incepe transmisiile regulate. Germania este prima ţară
europeană in care incep sa se transmită programe regulate de televiziune. În
fiecare luni, miercuri si sambata sunt prezentate între 20.30 şi 22h filme şi o
selecţie de ştiri săptămânale. Pentru a se permite publicului larg sa priveasca
programele,receptoare de televiziune sunt instalate prin tot Berlinul.
·
1943: Premiera filmului „O noapte furtunoasă”,
ecranizare a celebrei comedii a lui I. L. Caragiale; din distribuție făceau parte: Radu Beligan, Alexandru
Giugaru, iar regia era semnată de Jean Georgescu.
·
1945: A fost
fondata, la Cairo, Liga Arabă.Egiptul, Arabia
Saudită, Liban, Siria, Irak, Yemen şi Iordania hotarasc in comun la Cairo sa
creeze Liga Arabă. Asociatia doreste sa afirme unitatea naţiunii arabe
şi independenţa membrilor săi individuali. Alte state din lumea arabă se vor
alătura acestei organizaţii, care are acum 21 de ţări. Liga Arabă se va opune
deschis la crearea Statului Israel şi va găzdui OEP (Organizaţia pentru
Eliberarea Palestinei), în 1964.
·
1948:
Regele Mihai I al Romaniei este primit la Casa Alba de presedintele american
Harry Truman. La ceremonia de decorare a Regelui Mihai cu
„Legiunea de Merit”, presedintele american spunea: „Maiestatea Sa
Regele Mihai I al României a dat dovadă de un comportament excepţional de
merituos în exercitarea unui serviciu remarcabil pentru cauza Naţiunilor Aliate
în lupta lor împotriva Germaniei hitleriste.”
·
1960: Arthur
Leonard Schawlow si Charles Townes au primit patentul pentru inventarea
laserului.
·
1963: The Beatles lansează primul lor album Please, Please Me în Marea Britanie.
·
1965:
La propunerea lui I. Gh. Maurer, Plenara C.C. al Partidului Muncitoresc
Roman il alege în funcția de prim-secretar al acestui partid
pe Nicolae Ceausescu. Bolnav de cancer, fostul dictator comunist
Gheorghiu-Dej incetase din viata la 19 martie 1965. Pe 22 martie
1965, Nicolae Ceaușescu, liderul comunist care răspundea de sectoarele cheie
ale puterii, Armata, Securitatea, Justiția si Miliția, a fost ales prim-secretar
al Partidului Muncitoresc Roman, care avea sa revina in curand la vechea sa
denumire, aceea de Partidul Comunist Roman. Ion Gheorghe Maurer (n. 23 septembrie 1902, București –
d. 8 februarie 2000, București), prim-ministru al României în perioada
1961-1974 și președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii
Populare Romîne în perioada 11 ianuarie 1958 – 21 martie 1961. Gheorghe
Gheorghiu-Dej (pe numele original Gheorghe Gheorghiu, n. 8 noiembrie 1901,
Bârlad – d. 19 martie 1965, București), liderul comunist al României din 1948
până la moartea sa și Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare
Române în perioada 21 martie 1961 – 18 martie 1965. Nicolae Ceaușescu
(n. 26 ianuarie 1918, Scornicești – d. 25 decembrie 1989, Târgoviște) a fost un
om politic comunist român, secretar general al Partidului Comunist Român, șeful
de stat al Republicii Socialiste România din 1967 până la căderea regimului comunist,
survenită în 22 decembrie 1989. La 22 decembrie 1989, printr-un decret al CFSN
semnat de Ion Iliescu, a fost constituit Tribunalul Militar Excepțional. La 25
decembrie 1989, soții Nicolae și Elena Ceaușescu au fost judecați în cadrul
unui proces sumar de acest tribunal, condamnați la moarte și executați la
câteva minute după pronunțarea sentinței. În iulie 2015, România a interzis
prin lege „cultul lui Ceaușescu”
·
1977:
Nicolae Ceauşescu a decis ”refacerea urbanistică” a Bucureştiului, în urma
cutremurului din 7 martie 1977, fapt care care a dus la demolarea mai multor
monumente istorice, cele mai multe fiind vechi lacase de cult ortodoxe.
Cutremurul produs in seara zilei de 4 martie 1977 in Romania la ora locala
21 si 22 min, avand epicentrul in regiunea seismogena Vrancea,a fost cel mai
grav cutremur din perioada postbelica. Acesta a provocat mari
distrugeri in sudul si estul tarii, cu deosebire in Bucuresti, precum si
un numar mare de victime. In Romania, cele mai grave urmari s-au inregistrat in
partea de sud a tarii, cu deosebire in municipiul Bucuresti, unde 32 de cladiri
au fost distruse. In urma dezastrului au murit 1570 de oameni si alte
peste 11000 de persoane au fost ranite. De asemenea, numeroase obiective
industriale au fost afectate grav. S-au inregistrat incendii provocate de
explozii de gaze si alte surse de foc deschis.
·
1983 - În acea zi Pentagonul acordă companiei AM
General Corporation un contract de 1 miliard de dolari pentru
dezvoltarea a 55.000 de High Mobility Multipurpose Wheeled Vehicles
(HMMWV). Acest vehicul şi-a câştigat porecla de Humvee şi renumele de
vehicul imbatabil în misiunile din Panama şi în Golful Persic de la începutul
anilor '90.
·
1991:
În urma convorbirilor dintre Alexandr Besmertnîh, ministrul de Externe
sovietic, şi omologul său român, Adrian Nastase, a fost parafat Tratatul
de colaborare, bună vecinătate şi prietenie dintre URSS şi România.
·
1992: Căderea
comunismului în Albania: Partidul
Democrat obtine o
majoritate decisivă în alegerile parlamentare libere din aceasta tara.
·
1992 a apărut şi
versiunea civilă a Humvee-ului denumită Hummer. Fiind un mastodont pe roţi, cântărind aproape 4,5 tone şi având un
consum mediu în cel mai bun caz de 25 de litri la sută şi-a atras repede
simpatia vedetelor hollywoodiene megalomane, Arnold Schwarzenegger, fiind
printre primii posesori. Acest model întruchipa foarte bine
stilul "over-sized" al americanilor, fiind prea puţin în
ton cu tendinţele auto
·
1995:
Prof. Emil Constantinescu a fost reales de către Consiliul Convenţiei
Democratice în funcţia de preşedinte al acestei formaţiuni politice. El a devenit astfel, candidatul alianţei la postul
de preşedinte al României. Emil Constantinescu s-a nascut la 19 noiembrie 1939,
Tighina, acum în Republica Moldova si a fost președinte al României între
anii 1996 și 2000; din 1966 este cadru didactic al Facultății de Geologie a
Universității din București.
·
1995: Cosmonautul rus Valeri Poliakov revine pe Pământ, după ce a stabilit un record de 438 de zile în spațiu.
·
1997:
Regele Mihai a sosit la Londra, în cadrul primei misiuni dintre cele asumate cu
prilejul ultimei vizite pe care fostul suveran al României a făcut-o la
Bucureşti, în vederea sprijinirii demersurilor României de aderare la NATO.
·
1997:
În cadrul lucrărilor Convenţiei Naţionale Extraordinare a PUNR, Gheorghe Funar
şi Ioan Gavra au fost înlăturaţi de la conducerea acestei formaţiuni
politice.
·
1998:
Gruparea Cerveni a Biroului Permanent al PL, i-a exclus pe Dinu Patriciu, Horia
Rusu, Dinu Zamfirescu, Violeta Săraru, Gheorghe Toduţ, Ioan Chiş, Ion Preda şi
Sabin Poenar din această formaţiune politică.
·
1999:
Partidele de opoziţie au criticat declaraţia preşedintelui Emil Constantinescu,
potrivit căreia România consideră “necesară şi legitimă” o intervenţie a NATO
în provincia sîrbă Kosovo, în cazul în care negocierile de pace aveau să
eşueze.
·
2002: Margaret
Teacher, fost prim-ministru al Marii Britanii, isi anunta retragerea din viata
publica, dupa ce a suferit un accident vascular cerebral. A fost prima
femeie care a deţinut funcţia de prim-ministru al Marii Britanii. A fost lider
al Partidului Conservator si a condus ţara intre anii 1979-1990, fiind
poreclita “Doamna de Fier”.
·
2002: Hummer a mai lăsat puţin din grandomanie şi a scos modelul H2, mai mic decât primul dar tot impozant prin gabaritul de
peste 3,5 tone. Popularitatea tot mai mare a acestor modele a făcut ca în 2003
grupuri de ecologişti să incendieze mai multe reprezentanţe Hummer din SUA. În
2005, a apărut Hummer H3, cel mai mic model din istoria mărcii. Acesta a
venit tocmai la timp pentru că în 2006 modelul H1 a fost scos din producţie
datorită lipsei de comenzi.
·
2002:
Liga Transilvania-Banat, condusă de Sabin Gherman, autorul cunoscutului și
controversatului manifest „M-am săturat de România”, s-a constituit în partid
politic. Înființarea mișcării a fost contestată de mai multe
partide politice, pe motiv că Sabin Gherman ar dori separarea Transilvaniei de
România. Instanțele bucureștene au refuzat înregistrarea formațiunii ca
partid politic, iar Sabin Gherman a chemat în judecată Statul Român la CEDO. În martie 2004, Liga Transilvania-Banat a fuzionat
cu Partidul Popular Creștin (PCD). La acel moment, Liga Transilvania-Banat avea
28.000 de membri. Sabin Gherman a candidat
la alegerile din 6 iunie 2004 pentru funcția de primar al municipiului
Cluj-Napoca, ca reprezentant al Partidului Creștin Democrat, obținând un număr
de 652 voturi, adică 0,43% din voturile exprimate. La data de 16 septembrie
1998, Sabin Gherman a publicat un articol intitulat „M-am
săturat de România„, în cotidianul „Monitorul de Cluj”, articol care a
atras un val de proteste din partea majorității gazetarilor și a lumii
politice românești, pentru faptul că facea afirmatii jignitoare la adresa
României si a poporului român si promova ideea autonomiei Transilvaniei,
față de… România. Sabin Gherman scria: „Dacă regret ceva, acum la treizeci de ani, e că
m-am născut aici, că fac parte din cei ce au învățat pe la școli că poporul
ăsta, boborul, domnilor, a fost într-o erecție continuă în fața istoriei. Care
popor? Noi, cei care n-am făcut nici măcar o dată dovada virilității, noi, care
în timpul invaziilor ne ridicam poalele în cap și fugeam în păduri, noi, care
leșinam prin sălile unde se hotăra istoria, noi, care astăzi ne scremem pentru
o bucată de pâine și nu mai știm ce șmechereli să mai inventăm. […] ” În decembrie 1999, la Editura „Erdélyi Híradó” din
Cluj, a fost lansată cartea „M-am săturat de România. Fenomenul Sabin Gherman în
viziunea presei”, având 422 pagini
în care este analizată percepția manifestului lui Sabin Gherman în presa
română.
·
2004:
Miniştrii Apărării român şi bulgar, Ioan Mircea Paşcu şi Nikolai Svinarov, au
discutat despre urgentarea finalizării unui acord de protecţie a obiectivelor
strategice din zona de graniţă. Acordul privind colaborarea româno-bulgară pentru
protecţia obiectivelor strategice din zona de graniţă se va referi la
posibilitatea deschiderii focului asupra unor avioane care ar ameninţa
obiectivele strategice, chiar dacă avioanele se află în spaţiul aerian al
celeilalte ţări.
·
2007:
Premierul Călin Popescu Tăriceanu a preluat interimar
responsabilităţile Ministerului de Externe, pentru a elimina blocajul creat de
refuzul preşedintelui Traian Băsescu de a-l numi pe Adrian Cioroianu în
funcţia de ministru al Afacerilor Externe.
·
2016: Atentatele teroriste din
Bruxelles. La 22 martie
2016, doi kamikaze și-au detonat centurile explozive în terminalul
aeroportului, ei fiind inițial însoțiți de un al treilea terorist care a fugit
și a fost capturat două săptămâni mai târziu. Apoi, la ora locală 09:11, un alt
jihadist a lansat un atac sinucigaș în stația de metrou Maelbeek. Atentatele au
provocat 32 de morți și peste 320 de răniți.
Nașteri
·
924: S-a nascut Dinh Bo Linh, primul
imparat al Vietnamului; (d.979). A eliberat Vietnamul de sub stapanirea chineza
si a intemeiat dinastia Dinh.
·
1212: S-a nascut
imparatul Go- Horikawa al Japoniei ; (d.31 august 1235). A fost al 86-lea împărat al Japoniei 86,conform
ordinii tradiționale de succesiune. Domnia sa a durat din 1221, pana in 1232.
·
1459: S-a nascut
imparatul Maximilian I al Sfantului Imperiu Romano-German; (d. 12 ianuarie
1519). A făcut parte din Casa de Habsburg si fost impărat al Sfântului Imperiu
Romano-German din 1508 până la moartea sa. În 1495 a condus reuniunea Dietei Imperiale de la
Worms care a decis Reforma Imperială. În 1499 este forțat să recunoască independența de facto a Confederației
Elvețiene. În 1508, cu consimțământul Papei Iulius al II-lea, Maximilian
ia titlul de Împărat Roman Ales (germană Erwählter Römischer Kaiser) al
Sfântului Imperiu Roman, nefiind însă încoronat de Papă, deoarece a considerat
drumul până la Roma mult prea periculos.
·
1499 - S-a
născut Johannes Carion, astrolog şi istoric german.
·
1503: Antonio Francesco Grazzini, scriitor italian (d. 1583)
·
1599: S-a născut Anthonius
Van Dyck, pictor flamand, remarcabil portretist olandez al secolului al
XVII–lea; elev al lui Rubens şi stabilit, pentru o vreme în Anglia, a devenit
pictorul aristrocraţiei de la Curtea lui Carol I (care l-a si
inobilat),influenţând arta engleză a vremii. Printre cele mai cunoscute
lucrări ale pictorului se numără: „Încoronarea cu spini”, „Portretul lui Carol
I, regele Angliei”, „Snyders şi soţia sa”;(m.9 decembrie 1641).
·
1609: Regele Ioan Cazimir al II-lea Vasa al Poloniei (d. 1672)
·
1712: Edward Moore, scriitor englez (d. 1757)
·
1759: Hedwig Elizabeth Charlotte de
Holstein-Gottorp, soția regelui Carol al XIII-lea al Suediei (d.1818)
·
1797: S-a nascut
Wilhelm I al Germaniei ((Wilhelm Friedrich Ludwig von Hohenzollern), rege al
Prusiei şi împărat german); (m. 9 martie 1888).
·
1868:
S-a născut in cornuna Plataresti, jud. Ilfov, Mihail Dragomirescu, estetician,
teoretician al literaturii si critic literar român; (d. 25 noiembrie
1942, Bucuresti). A urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie a
Universității din București, pe care o absolvă cu o teză despre Relațiunea dintre
premisele și ultimele concluziuni ale filosofiei lui Herbert Spencer. Devine
discipolul lui Titu Maiorescu, de care se desparte ulterior. În 1895 este numit
conferențiar de estetică la Universitatea din București, iar în 1906 profesor
titular la catedra de literatură română a Facultății de Litere și Filosofie din
București. Organizează Seminarul de Literatură, transformat în
Institutul de Literatură. A condus revistele „Convorbiri critice”, „Ritmul
vremii”, „Falanga”, în paginile cărora a combătut, de pe pozițiile criticii
raționaliste, atât sămănătorismul, cât și simbolismul și modernismul. Adept al
esteticii integraliste, el considera capodopera drept o specie, înglobând în
mod rigid arta în sfera științei. A fost proprietarul și directorul revistei Gazeta
municipală
·
1868: Robert Andrews Millikan, fizican american, laureat al Premiului Nobel (d. 1953)
·
1877 - S-a
născut scriitorul francez Alphonse de Chateaubriand (m.02.04.1951).
·
1900: Rudolf Palocsay, horticultor ardelean, poreclit «Miciurin al Clujului»
(d. 1978)
·
1903: Virgil Gheorghiu, poet, eseist, muzicolog, pianist român (d. 1977)
·
1904 - S-a
născut prozatorul Ovid Aron Densuşianu (m.19.01.1985).
·
1905 - S-a
născut Romulus Dianu, prozator, publicist, traducător şi critic muzical
(m.25.08.1975).
·
1905:
S-a născut, la Roman, Virgil Gheorghiu, pianist, muzicolog, poet şi prozator;
(m. 7 martie 1977). Dupa Conservatorul din București (1928-1930), își continuă
studiile la Viena și la Schola Cantorum din Paris. Debutează în
literatură în 1925, cu volumul de poezii Cântările răsăritului, prefațat de
Demostene Botez. Între 1926 și 1928 a facut parte din mișcarea de
avangardă din Iași și – împreună cu Aurel Zaremba – a editat revistele
suprarealiste „Prospect” și „XX- literatură contimporană”. Cariera sa, împărțită între muzică și poezie, se
intersectează cu avangarda în perioada aderării la gruparea din jurul revistei
„Unu”, din care este însă exclus pentru că publica și în alte reviste, ca
„Bilete de papagal” (editată de Tudor Arghezi), „Adevărul”, „Cuvântul liber”. Volumele publicate după 1930 – Febre (1933), Marea
vânătoare (1935), Tărâmul celălalt (1938), Pădurea adormită (1941) – nu se
înscriu, propriu zis, pe coordonatele avangardei. Cariera
sa de muzicolog s-a desfășurat in paralel cu cea de pianist, mai întâi în
trio-ul Boniș (1932-1939) și, după război, la Filarmonica din București.
Compune muzică vocal-simfonică și de cameră și este un foarte activ
cronicar muzical.
·
1909: Nathan Rosen, fizician israelian (d. 1995)
·
1911 - S-a
născut Blue Baron (Harry Friedland), trombonist şi şef de orchestră american.
·
1912: Karl Malden, actor american (d. 2009)
·
1914 - S-a
născut poetul Ovid Caledoniu (m.15.01.1974).
·
1921: Nino Manfredi, actor italian (d. 2004)
·
1921 - S–a
născut Cornelia Pillat, documentarist, muzeograf, scriitoare, istoric de artă
si istoric literar „Eterna întoarcere” (m.18.04.2004).
·
1923: S-a nascut
mimul francez Marcel Marceau.
·
1931: Burton Richter, fizican american, laureat al Premiului Nobel
·
1933 - S-a
născut Vasile Filip, poet publicist şi realizator de emisiuni radio.
·
1936 - S-a
născut Roger Whittaker, cântăreţ şi compozitor american.
·
1937:
S-a născut fotbalistul și antrenorul român de etnie maghiară Emerich Jenei. Între 1957-1969 a jucat la FC Steaua București, iar
in anul 1986 a câștigat Cupa Campionilor Europeni ca antrenor al echipei FC
Steaua București, al cărui lot era format la acea vreme din Helmuth Duckadam,
Ștefan Iovan, Miodrag Belodedici, Anton Weissenbacher, Dumitru Stângaciu, Ilie
Bărbulescu, Adrian Bumbescu, Tudorel Stoica, Ladislau Bölöni, Mihail Majearu,
Marius Lăcătuș, Constantin Pistol, Gavrilă Balint, Victor Pițurcă, Marin Radu
II și Lucian Bălan. Între 1986-1990 a fost antrenorul echipei naționale de
fotbal a României. La data de 8 mai 1998 colonelul în retragere Emeric
Jenei din Ministerul Apărării Naționale a fost înaintat la gradul de general de
brigadă (cu o stea).
·
1937 - S-a
născut Johnny Ferguson, cântăreţ american.
·
1939 - S-a
născut poetul George Filip.
·
1942: Mihai Ivăncescu, fotbalist român
·
1943 - S-a
născut George Benson, chitarist şi vocalist american.
·
1944 - S-a
născut Jeremy Clyde, vocalist, chitarist şi compozitor britanic (Chad &
Jeremy).
·
1944 - S-a
născut Tony McPhee, chitarist, vocalist şi compozitor britanic (Groundhogs).
·
1945 - S-a
născut Chuck Jackson, vocalist american (The Independents).
·
1947: S-a născut
muzicianul Patrick Olive, chitarist şi percuţionist britanic (Hot Chocolate).
·
1947 - S-a
născut Harry Vanda, chitarist şi compozitor australian (Easybeats).
·
1948 - S-a
născut Randy Hobbs, basist american (McCoy's, Johnny & Edgar Winter Band).
·
1948 - S-a
născut compozitorul britanic Andrew Lloyd Webber, cunoscut pentru opere rock
celebre: “Jesus Christ Superstar”, “Evita”.
·
1949 - S-a
născut poeta Viorica Ana Cozan (volume de poezie: “Întîlnirea cu mine”,
“Privilegiul surîsului”).
·
1949: Fanny Ardant (Fanny Marguerite Judith Ardant), actriță și
regizoare franceză
·
1950: s-a născut în Sarajevo, Goran Bregovici, unul dintre cei mai cunoscuți
muzicieni din Balcani, chitarist și compozitor.
·
1951 - S-a
născut actriţa Tora Vasilescu (filme: “Probă de microfon”, “Cel mai iubit
dintre pamînteni”).
·
1954 - S-a
născut Gabriel Chifu, poet şi prozator.
·
1955: Radu Podgorean, politician român
·
1958 - S-a
născut actorul britanic Gary Oldman.
·
1963 - S-a
născut Susanne Sulley, vocalistă britanică (Human League)
·
1967: S-a nascut scriitorul
german Jan van Helsing. Jan Udo Holey, cunoscut sub pseudonimul său literar Jan
van Helsing, este un controversat autor german care, în scrierile, sale
avansează multe teorii ale conspirației despre implicarea francmasoneriei în
conducerea lumii, despre așa zisa supraviețuire al lui Hitler după Al doilea
război mondial plecând către Antarctica, inclusiv despre teoria că Pământul ar
fi gol, ș.a.m.d. inspirându-se din Protocoalele înțelepților Sionului. Cărțile
sale Geheimgesellschaften (Societățile secrete) și Geheimgesellschaften 2 au
fost interzise în Germania și în Elveția sub acuzația că incita la ură
împotriva evreilor. Majoritatea cărților sale, cum ar fi Die Kinder des neuen
Jahrtausends. Mediale Kinder verändern die Welt au subiecte non-politice și
descriu probleme ezoterice.
·
1968 - S-a
născut Zoltan Andras (Sarmalele Reci).
·
1968: Øystein Aarseth, chitarist norvegian (d. 1993)
·
1981: Mirel Rădoi, fotbalist român
·
1982: Ovidiu Petre, fotbalist roman
Decese
·
1544: A murit
Johannes Magnus, ultimul arhiepiscop catolic al Suediei; (n.1488).
·
1685: Împăratul Go-Sai al
Japoniei (n. 1638)
·
1687: A murit compozitorul
francez de origine italiana Jean Baptiste Lully, cel care a format orchestra
regelui Frantei, Ludovic al XIV-lea. Şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii
la curtea regelui Ludovic al XIV-lea la Franţei. În 1661 a devenit cetăţean
francez (n.28 nov. 1632, la Florenţa).
·
1772: John Canton, fizician englez (n. 1718)
·
1832: a murit Johann
Wolfgang von Goethe, poet, dramaturg şi prozator german. Goethe a avut mai
multe profesii în decursul vieţii sale, printre ele numărându-se şi slujbele de
funcţionar de stat, diplomat, avocat. A debutat ca scriitor cu opera "Prometheus
(Hymne)", dar sinteza îndelungatei experienţe de viaţă şi a evoluției sale
artistice, îşi găseşte expresia în drama "Faust". Goethe a dedicat
operei sale "Faust", ani îndelungaţi de strădanie, până să ajungă la
forma definitivă, atinsă cu puţin înainte de a se stinge din viaţă. La 22 martie 1832 Goethe a murit de
pneumonie şi a fost îngropat pe data de 26 martie la Mormântul Prinţilor în
Weimar. Ultimele sale cuvinte, se pare că ar fi fost: "Mehr Licht!" -
"Mai multă lumină!".
·
1896: Thomas Hughes, nuvelist englez (n. 1822)
·
1934: Theophilos Hatzimihail, pictor grec (n. 1870)
·
1946: Clemens August von Galen, episcop romano-catolic, opozant al regimului național-socialist, cardinal (n. 1878)
·
1960: José Antonio Aguirre, politician basc (n. 1904)
·
1966 - A
murit sculptorul Constantin Baraschi, membru corespondent al Academiei Române
(n.17.11.1902).
·
1969 - A
murit Dwight David Eisenhower, preşedinte al SUA în perioada 1945-1952. În
timpul celui de-al doilea război mondial, a avut o contribuţie decisivă la
victoria împotriva Germaniei hitleriste organizînd debarcarea aliaţilor în
Normandia (n.14.10.1890).
·
1994: A încetat din
viaţă Walter Lanz, creatorul celebrului personaj de desene animate Woody
Woodpecker (n. 27 apr 1899). Woody Woodpecker, ciocanitoarea buclucasa, a
supravieţuit creatorului său, care a murit la Los Angeles, la vârsta de 93 de
ani . Lantz avut ideea de a concepe acest personaj, după ce o
ciocănitoarea i-a perturbat luna de miere la inceputul anilor ’40. Creator de desene animate, el a iniţiat un punct de
cotitură în istoria filmului de animaţie, prin producerea primul desen animat
in Technicolor.
·
2001: A murit
William Hanna, co-presedinte si co-fondator, alaturi de Joseph Barbera, al
studiourilor cinematografice americane “Hanna-Barbera”. A dominat
industria desenelor animate, fiind creatorul simpaticelor personaje Tom si Jerry, Scooby Doo sau Familia Flintstone. Desenele
animate Hanna-Barbera au fost încoronate în şapte randuri cu premii Oscar.
·
2004: A fost
asasinat seicul Ahmed Yassin, liderul spiritual al miscarii islamiste
palestiniene Hamas. Liderul
fondator şi spiritual al mişcării islamiste Hamas, Sheikh Ahmad Yassin a fost
ucis la varsta de 67 de ani de către armata israeliana în Gaza într-un raid cu
elicoptere. Alti şapte oameni au fost ucişi în atac si răniti alti
cincisprezece. Anunţând moartea lui Yassin, conducerea Hamas a declarat că
prim-ministrul israelian “a deschis porţile iadului.”
·
2005: Kenzō Tange,
arhitect japonez (n. 1913)
·
2010: James W. Black, medic și farmacolog scoțian, laureat Nobel (n. 1924)
Sărbători
- În
calendarul ortodox: Sf Sfințit Mc Vasile, preotul din Ancira; Sf Mc
Drosida, fiica împăratului Traian
- În
calendarul romano-catolic: Sf. Octavian, martir
- În calendarul greco-catolic: Sf. Vasile,
preot, martir († 363)
- Ziua Mondială a Apei
ARTE 22 Martie
MUZICA 22 Martie
Jean Baptiste Lully
Blue Baron (Harry Friedland),
trombonist şi şef de orchestră american
Are You Lonesome Tonight by Blue Barron 1950:
Roger Whittaker, cântăreţ şi
compozitor american
Johnny Ferguson, cântăreţ american
George Benson, chitarist şi
vocalist american
George Benson - Greatest Hits Collection:
Jeremy Clyde, vocalist,
chitarist şi compozitor britanic (Chad & Jeremy)
Chad & Jeremy
Tony McPhee, chitarist,
vocalist şi compozitor britanic (Groundhogs)
Tony McPhee:
Chuck Jackson, vocalist
american (The Independents)
Chuck Jackson - Any Day Now:
Patrick Olive, chitarist şi
percuţionist britanic (Hot Chocolate)
Hot Chocolate -
Harry Vanda, chitarist şi
compozitor australian (Easybeats)
THE EASYBEATS -
Randy Hobbs, basist american
(McCoy's, Johnny & Edgar Winter Band)
Andrew Lloyd Webber,
cunoscut pentru opere rock celebre: “Jesus Christ Superstar”, “Evita”
Goran Bregovic, compozitor,
interpret şi autor de muzică de film
Susanne Sulley, vocalistă
britanică (Human League)
The Human League
Zoltan Andras (Sarmalele
Reci)
SARMALELE RECI -
Øystein Aarseth, chitarist norvegian
ÎNREGISTRĂRI NOI:
Once Upon A Time! ( Frank Sinatra & Tony Bennett) Saddest Love Song Ever!
Antonin Dvorak Suites & Serenades | Classical Music | Focus Studying Reading Brain Power
Broken Heart Collection Of Love Song - Greatest Sad Love Songs May Make You Cry
Greatest Love Songs Ever - Love Songs Greatest Hits Full Playlist - The Best Love Songs Collection
POEZIE 22 Martie
Johann Wolfgang von Goethe
Biografie
Familia
S-a născut la
Frankfurt pe Main ca fiu al lui Johann Kaspar Goethe (1710–1782), înalt
funcționar de stat, și al Catharinei Elisabeth Textor (1731–1808).
Relația lui Goethe cu
părinții nu a fost fără conflicte. Cu excepția surorii sale născute la 7
decembrie 1750,Cornelia Friderike
Christiana, ceilalți frați toți au murit timpuriu. În anul 1758
tînărul Goethe s-a înbolnăvit devariolă.
Din anul 1756 pînă
1758 a frecventat o școală publică. Un rol esențial în educația
religioasă luterană includea lectura Bibliei și duminică slujbele la biserică. Primind o educație aleasă, a studiat desenul, muzica (pianul șivioloncelul), scrima, călărie, literatura germană și universală,
limbi străine vechi și moderne (greaca veche, latina,ebraica, italiana, franceza și engleza).
Prima îndoială în
credință, Goethe a avut-o în anul 1755 cu ocazia cutremurului din
Lisabona: Dumnezeu i-a pedepsit la fel pe cei
nevinovați că și pe cei vinovați și nu s-a dovedit părintește [6].
Educația religioasă pe
care a primit-o în Frankfurt de la Johann Philipp Fresenius, un
prieten al familiei și mai târziu de la unchiul lui, preotul Johann Friedrich
Starck, nu i-a prea plăcut: Protestantismul
Bisericii care ne-a fost predat, a fost doar
o singură moralitate uscată; la un discurs înțelept nu s-au gîndit, și doctrina
nu era pentru inimă, nici pentru suflet.
Numai ocupația cu Vechiul Testament, mai ales de poveștile de Patriarhi Avraam, Isaac și Iacob i-au sugerat imaginațiile. Atitudinea sa față de Bisericiă și dogma creștină, a rămas până mai târziu distanțată și chiar ostilă.
Numai ocupația cu Vechiul Testament, mai ales de poveștile de Patriarhi Avraam, Isaac și Iacob i-au sugerat imaginațiile. Atitudinea sa față de Bisericiă și dogma creștină, a rămas până mai târziu distanțată și chiar ostilă.
De timpuriu a început
Goethe să iubească literatura, la care avea acces prin vasta bibliotecă de
circa 2000 de volume a tatălui său. Fascinat era și de teatru, în casa
părintească anual se prezenta un spectacol de teatru de păpuși.
Din anul 1759 pînă
1761 (în timpul Războiului de Șapte Ani), în timp ce
Frankfurtul era ocupat de trupele franceze, în casa părintească era găzduit un
ofițer francez. Prin acesta și trupei de artiști care îl însoțeau, Goethe a
avut primul contact cu teatrul franțusesc.
Perioada studenției
Leipzig
La îndemnul tatălui,
în toamna anului 1765, Goethe începe să studieze Dreptul la Universitatea
din Leipzig de care nu prea era încântat, dar pe care îl
termină în anul 1768. Mai întâi Goethe trebuia să se adapteze hainelor și
manierelor, stilului elegant de viață, pentru a fi acceptat de noii
concetățeni. În acest timp o plăcere pentru el era, participarea la cursurile
lui Christian Gellert, un poet și filosof etic iluminist.
De asemenea participa
și la cursurile de desen ale pictorului și sculptorului Adam
Oeser,directorul Universității din Leipzig. În acest timp scrie
primele poezii, Neue Lieder („Cântece noi”), pătrunse de un
lirism puternic și elevat, precum și o comedie întitulată Die Laune des
Verliebten („Capriciul îndrăgostitului”).
Dar de asemenea
tânǎrul Goethe se bucura de libertățile departe de casa părintească. El vizita
teatrul,asistând la spectacole sau petrecea serile cu prietenii la bere. Aici
are și prima deziluzie sentimentală, în iubirea neîmpărtășită de Anna Katharina
Schönkopf care după doi ani, este de comun acord
desființată. Acest eveniment l-a inclus în comedia Die Mitschuldigen („Vinovații”),
scrisă la întoarcerea lui acasă.
Un an și jumătate,
perioadă de refacere după deziluzia sentimentală în care o prietenă a mamei
sale,Susanne von Klettenberg îi aducea la cunoștință
conceptul pietetic al Herrnhuter Brüdergemeine, o
derivație a Bisericii Protestante, Goethe se ocupa cu misticismul, alchimia și cercetarea sufletului.
Strasbourg
Refăcut sufletește, la
presiunile tatălui, Goethe se transferă în anul 1770 la Universitatea din Strasbourg unde își continuă studiile
juridice. Aici în Alsacia, care este și
regiunea cu mult drag descrisă mai târziu, îl întâlnește pe filozoful Herder, teoreticianul
mișcării Sturm und Drang(„Furtună și Avânt”), care va avea un
rol hotărâtor în dezvoltarea intelectuală ulterioară a tânărului Goethe. De la
acesta va învǎța să perceapă lumea ca pe o imensă totalitate în care fizicul și
spiritualitatea sunt indivizibile: Nu arborii genealogici și războaiele
sunt importante, ci numai devenirea și existența popoarelor, vizibile
în Vechiul Testament, Homer, mituri și povești.
Tot Herder a fost cel
care i-a explicat limba originală a unor autori, cum ar fi Homer, Ossian și Shakespeare, autori care i-au dat
un impuls decisiv în dezvoltarea sa ca poet.
Cu ocazia unei călării
în Sessenheim, tânărul Goethe a ajuns într-o casă
parohială ospitalieră unde s-a îndrăgostit de fiica pastorului,Friederike Brion. Poeziile pe care i
le-a dedicat, care mai târziu au fost numite „Sesenheimer Lieder”
(printre care Willkommen und Abschied, Mailied, Heidenröslein)
au fost prin puterea lor expresivă „începutul revoluționar al unei epoci lirice
noi” (der revolutionäre Beginn einer neuen lyrischen Epoche).[7]
Frankfurt
În vara anului 1771
Goethe și-a susținut disertația juridică. Nu i-a fost aprobată
deoarece conținea opinii contrare doctrinelor bisericii.
La sfârșitul lunii
august 1771 a primit la Frankfurt o licență de avocat. Dorea să devină activ în sensul progresiv al legilor umane. Deja în
primul său proces, fiind mai certăreț, a primit o dojană, experiență după care
și-a pierdut dorința de a mai exercita această profesiune. Cu acest proces,
doar după câteva luni de profesare s-a încheiat carieră lui de avocat, chiar
dacă firma lui a mai existat încǎ 4 ani, pînă la plecarea lui în Weimar. În aceastǎ perioadǎ Goethe se afla în legătură
cu „Darmstädter Kreis”, un cerc literar de iluminiști, format în
jurul filozofului Herder, unde mai sunt de
amintit Johann Georg Schlosser (mai tîrziu cumnatul lui) și Johann Heinrich Merck.
Pe tînărul Goethe, de
asemenea îl urmăreau din nou planurile literare. De data aceasta, tatăl lui nu
avea nicio obiecție, ba chiar îl ajuta. Scrie un eseu asupra arhitecturii
germane (Von deutschen Baukunst) și un studiu asupra dramelor lui Shakespeare. În aparenta
dezordine a arhitecturii gotice ca și în teatrul
scriitorului englez, Goethe descoperă acea unitate tipică a geniului cu natura,
fiecare cu legi proprii.
În această perioadă,
scrie drama intitulată Götz von Berlinchingen, prelucrare a unei povești scrise după
o carte care descrie viața unui cavaler de jaf, Götz von Jagsthausen, din
timpul războaielor țărănești germane. Această piesă de
teatru, prezentată pe o scenă făcută singur, ca în copilărie, va avea mare
succes. Aceasta a fost prima dramă germană modernă și a deschis calea teatrului
istoric popular.
Wetzlar
Din munca neplătită la
o revistă literară, publicată de Schlosser și Merck, Goethe nu putea trăi și
,în luna mai 1772se pleacă, pentru terminarea studiului de drept, ca practicant la
judecătoria regală în Wetzlar. Aici, printre
juriști, îl întâlnește pe Johann Christian
Kestner, care a spus despre el: „... a venit un
anumit Goethe din Frankfurt, după felul lui Dr. juris, 23 de ani, singurul fiu
al unui tată foarte bogat, ca aici - asta era dorința tatălui - să-și caute o
practică, dar intenția sa era să-i studieze pe Homer Pindar și pe alți, care pot ocupa geniul,
felul de-a gîndi și inima lui... Are foarte mult talent, este... un om cu
caracter, posedă o închipuire plină de viață nemaipomenită... Fără prejudecată, se poartă cum îi place, fără să-l
intereseze dacă celuilalt î-i place... Urăște orice constrângere... Este bizar
în purtare... lucru ce-l poate face nesuferit. La copii, la femei și la mulți
alți este bine văzut...”
La logodna lui Kestner
cu Charlotte Buff (numită
„Lotte”), Goethe se îndrăgostește de aceasta și cei doi păreau a fi de
nedespărțit, până ce Kestner a avut o discuție aprinsă și hotărîtoare cu
Goethe. În aceeași noapte, Goethe a fugit la Frankfurt, unde se stabilește
definitiv, dar fiind tot timpul în călătorii.
La o vizită în Koblenz la Sophie von La Roche, Goethe se îndrăgostește
de fiica ei Maximiliane (care mai târziu se căsătorește cu
Peter Anton Brentano), și așa reușește să o uite pe Lotte.
Merck forțează ca piesa „Götz von
Berlichingen” [8] să fie prelucrată într-o versiune
nouă și publicată. În cele din urmă, piesa a fost
publicată în propria editură a lui Merck. Aceasta a avut un succes senzațional,
rezultând și în tipăriri false, ceea ce pe Goethe l-a făcut deodată celebru.
În corespondența sa cu
Kestner, Goethe află de sinuciderea lui Karl Wilhelm Jerusalem, un secretar din
Wetzlar și prieten al lui Goethe, de care sunt legate evenimentele în romanul
său: Die Leiden des jungen Werther [9] („Suferințele tânărului
Werther”). În acest roman, Goethe asociază și întîmplările
sale cu Charlotte Buff. Romanul a dus la o anumită „Werther-isterie” pe
plan european. Se raportau sinucideri stil „Jerusalem”. Cărțile Götz și Werther,
oricât de diferite erau, marcau un început nou al literaturii germane.
Revolta individualistă
a poetului împotriva legilor morale ale societății într-un stil plin de
încărcătură emotivă, a consemnat consacrarea lui Goethe ca reprezentant de
frunte, necontestat ,al mișcări literare Sturm und Drang
Timp de cincisprezece
ani, inițiată la Strassburg și continuată
până la plecarea la Weimar, producția lirică a
lui Goethe a fost prestigioasă, de o varietate întinsă, de la ingenuitatea
populară din Heidenröslein [10] („Măceșul”) până la grația de
salon din ciclul Kleine Blumen, kleine Blätter („Flori
mărunte, frunze mici”). În acest timp a început să lucreze la primele versiuni
ale lucrării sale Faust [11] (așa-zisul Urfaust),
care cuprinde printre altele „cântecele lui Gretchen”. În 1772 la Frankfurt, publică drama Prometheus,
satira Götter, Helden und Wieland („Zei, eroi și Wieland”),
etc.
În iarna anului 1774, Goethe face
cunoștință cu Lili Schönemann, o tânără încântată, plină de viață, care era
fiica unui bancher din Frankfurt. Goethe era atît de entuziasmat de aceasta
tânără, încît i-a dedicat rolul principal în drama Stella și în muza Hermann und
Dorothea.
Ajuns din nou în
Frankfurt, Goethe a fost vizitat de Karl August von Sachsen care i-a propus să devină
sfătuitor în serviciile de conducere ale acestuia.
Weimar
La 7 noiembrie 1775 Goethe ajunge
la Weimar, unde în primele luni își petrece timpul cu
petreceri, nebunii de toate tipurile etc., dar va folosi ocazia să îi facă o
vizită în Leipzig lui „Käthchen” (Anna Katharina Schönkopf), căsătorită Kanne.
În primăvara anului 1776 a început (neoficial) să participe
la întâlnirile consiliului. În luna iunie a aceluiași an, în ciuda opoziției
celorlalți miniștri și funcționari, Goethe a fost numit ministru (Geheimer
Rat) al prințului Karl August cu drept de vot în Consiliul de
Miniștri. De timpuriu Goethe a găsit în Anna Amalia, mama ducelui cu care curând a devenit
un prieten apropiat, un aliat.
Eficacitatea lui
Goethe în politică, în literatura de specialitate este apreciată cu diferențe.
De unii autori este considerat ca politician de reformă, care include printre
altele, renunțarea recrutării țăranilor pentru front [12], iar alți menționează că, Goethe în
funcția lui oficială a forțat recrutarea copiilor de țărani pentru armată prusacă.
În octombrie al
aceluiași an, Goethe s-a impus ca Herder să devină
consilier consistorial superior la Weimar, oraș față de care simțea o veche
afinitate.
Goethe o întîlnește la
Weimar pe Charlotte von Stein, o curteană a
ducesei Anna Amalia. Fiind prietenă apropiată a lui Goethe,
a familiei Herder și a lui Schiller, a influențat puternic viața și lucrările
acestora. Cu toate că doamna Stein avea șapte copii și era cu șapte ani mai în
vârsta ca Goethe, el se îndrăgostește de ea, iubire documentată în peste 1.700
de scrisori [13].
În mai 1778 în timpul unei
călătorii de oficiu la Ilmenau cu Ducele
Carl-August spre Berlin, Goethe descoperă
prezența unei mine vechi deargint și speră ca comorile acesteia să rezolve
dificultățile financiare. Astfel geologia și mineralogia au devenit ocupații placute ale
lui. În anii1780, Goethe a început să
se ocupe de biologie, anatomie și modul de
formare a florei și faunei.
Goethe locuiește șase
ani în casa de vară în parcul de lîngă Ilm, pe care ducele i-o
dăruise. Acesta i-a închiriat, pentru reprezentare, în anul1782 o casă mare din
oraș. Din toamna anului 1789 pînă în vara anului 1792, Goethe nu mai avea
voie să locuiască cu Christiane Vulpiusîn acea casă.
În Weimar în preajma
anul 1780 Goethe este
primit în organizația francmasonă. În aprilie 1782 ducele îi oferă
o diplomă de nobil, pentru ca Goethe să nu mai trebuiască să stea deoparte la
ocaziile oficiale. 1783 primește ordinul: Illuminatenorden („Ordinul
Iluminaților”) sub numele „Abaris”.
Serviciile de guvern,
relația deosebită cu Charlotte, și în același timp o aventură cu
atractiva Corona Schröter [14] și, eventual, paternitatea lui
Auguste Böhmer (primul copil al nou căsătoritei, scriitoarei Caroline Böhmer), această viață nu
era nici nobilă nici liniștită.
Din producția literară
a anilor petrecuți la Weimar sunt de
menționat baladele Der Fischer [15] („Pescarul”), Erlkönig [16] („Regele ielelor”), poemele Wanderers
Nachtlied („Cântecul nocturn al drumețului”), Gesang der
Geister über dem Wasser („Cântecul nălucilor deasupra apelor”) precum
și drama Iphigenie auf Tauris [17][18](„Ifigenia în Taurida”).
Această fructuoasă
perioada din viața sa luă sfârșit când Goethe, spre stupefacția tuturor, părăsi
Weimarul și plecă pe neașteptate în Italia, unde contactul cu operele de artă și vestigiile
antichității face să se cristalizeze în opera sa de maturitate clasicismul,
înțeles ca întoarcere la idealul de viață a culturii și civilizației elene.
Lucrează la dramele Egmont și Torquato Tasso [19], care vor fi definitivate mai târziu.
Anul 1786 se distinge prin
faptul că Goetheva fi dezamăgit de situația sa, de relația cu doamna Stein,
care devenea incomodă, de munca de guvern care nu îmbunătățește situația lui
financiară și îi consumă doar timpul și energia.
Italia
În septembrie 1786 Goethe pleacă,
fără să-i spună doamnei von Stein, în Italia. În Weimar planurile lui de călătorie și destinația,
în afara ducelui, erau cunoscute numai de angajatul și secretarul lui, Philipp
Seidel. Călătorește la Regensburg, München, Mittenwald, Innsbruck, Pasul Brenner, lacul Garda și Verona la Veneția. Ajuns în Roma, pictorul Johann Heinrich Wilhelm Tischbein îl ajută să
găsească o gazdă în Via del Corso 18, unde azi se află: „Casa di
Goethe” (Muzeul Goehte).
Pentru Goethe,
următorii doi ani această viață nouă în Italia, numită „Călătoria Italiană”,
este prosperă și reprezintă realizarea aspirațiilor lui culturale - liber și
flexibil din punct de vedere financiar, pentru că salariul lui, i-a fost
acordat în continuare.
·
„Călătoria Italiană”
Goethe, în haine tipice de călătorie, spera să învețe de pe urma
cunoștinței și experienței lui Tischbein.
La Roma Goethe se
simțea ca acasă, picta și modela, dar scria mai puțin. În această perioadă a scris
totuși „Iphigenia” în versuri, operă care nu a avut prea mare succes la prietenii
lui. S-a împrietenit aici cu Johann Heinrich Meyer, un pictor elvețian și bun cunoscător al istoriei artelori,cu care va rămâne prieten bun până la
sfârșitul vieții sale. Goethe se inspira din monumentele cele mai vechi: Pantheonul, Colosseum, Băile Imperiale din Roma etc. și
studia sculpturile antice: Apollo de Belvedere [20], Hercules Farnese [21], Juno Ludovisi etc. În plus el se ocupa
de arta construcțiilor și al picturii din antichitate și al renașterii. Simpatia lui Goethe era acordată în
special pictor și arhitectului Raffaello și
arhitectului Andrea Palladio. Sub îndrumarea
prietenilor, cu mare ambiție Goethe exersează desenul. Din această perioadă
sunt menținute în jur de 850 de desene.
Totodată admiră
capodoperele lui Michelangelo Buonarroti, dar mai ales ale
lui Rafael Sanzio, pe care îl consideră un adevărat
inovator al antichității. După o jumătate de an, Goethe a
călătorit la Neapole, unde l-a cunoscut
pe Sir William Hamilton și pe cunoștințele acestuia.
În grădina botanică din Palermo ajunge la concluzia finală, că toate plantele au
o lege comună: „Așa cum acuma ele se lasă adunate sub un termen comun,
așa mie îmi era tot mai clar și evident că concepția poate fi reînviată la un
mod mai măreț: o cerere care sub o formă reală a unei plante supranaturale îmi
era în minte. Am urmat toate formele, așa cum îmi păreau, pe măsură ce acestea
se modificau, și așa mi-a luminat perfect în ultima călătorie în Sicilia,
identitatea inițială din toate părțile ale plantelor, și am căutat de acum
peste tot, să devin conștient” [22].
Vizita lui Goethe
la Pompeii l-a fascinat foarte mult, mai ales Paestumul [23], un templu grec. La mijlocul anului 1787 s-a întors la
Roma, unde reia scrierea lucrării „Torquato Tasso” și termină „Egmont”, lucrare
începută în anul 1775.
În acest timp Goethe
era des în vizită la pictorița Angelika Kauffmann, și tot atunci
pictorul Tischbein l-a pictat în haine de călător în zona Campagna Romană din
preajma Romei. După acești doi ani
în Italia, Goethe își pregătește reîntoarcerea la Weimar. Prietenia sa cu Carl
August, căruia Goethe îi scria; „... ce altminteri sunt, veți evalua și
profita” îi netezește întoarcerea la Weimar. Despre viața sa amoroasă
la Roma, nu este menționată decât amanta „Faustina”. Sigur este însă faptul că
în Italia, a devenit mai sensibil, chiar și în poeziile pe care le trimite
acasă, unde Goethe se reîntoarce la sfârșitul lunii aprilie 1788.
Reîntors în Weimar
Ajuns în Weimar, Goethe nu avea sentimentul de a fi acasă. Situația
din Germania nu se potrivea cu cea din Italia („Din acea Italie aspectuoasă, m-am întors în
această Germania fără chip, ... prieteni, care în loc să mă consoleze, ... mai
degrabă m-au dus la disperare”1817). În această perioadă Goethe o
întâlnește pe tînăra de 23 ani, Christiane Vulpius, o fată fără prea multă
școală, care descindea dintr-o familie de academician sărăcit. În curând ea va
deveni iubita lui - probabil pentru că semăna cu iubita din Roma.
În această perioadă
publică versurile sale cele mai
frumoase și facile, Römische Elegien („Elegii romane”), cu care provoacă chiar indignare.
Scandalul va culmina cu căsătoria lui cu modesta Christiane Vulpius cu care în
decembrie 1789 primește unicul
fiu, din cinci, care supraviețuiește, August von Goethe. În această
atmosferă aproape ostilă, intervine prietenia cu Schiller, care reușește să-l
reechilibreze sufletește. În același an, la doi ani de la venirea lui Schiller
în Weimar, la recomandarea lui Goethe, Schiller primește un post de profesor la
Universitatea din Jena. Cu toate acestea, relațiile între cei doi rămân mai
întâi distanțate.
O mare parte a
publicului nu putea înțelege că Goethe, autorul lui Götz von
Berlichingen și Werther, s-a transformat în autorul
lucrărilor Iphigenie și Tasso. Nici comediile Der Groß-Cophta („Marele
Cophta”), din vara anului 1791 sau Der Bürgergeneral („Generalul
cetățenilor”), scrisă între 23 și 26 aprilie 1793 și nici nou
prelucrata piesă, eposul Reineke Fuchs („Vulpoiul
Reineke”) nu a putut sa schimbe impresia acestora.
A două călătorie în
Italia, în 1790, de data asta numai
pînă la Veneția, s-a încheiat cu o dezamăgire. Rezultatele poetice au
fost Venezianische Epigramme(„Epigrame Venețiene”), și convingerea că dezvoltarea craniului pornește din vertebre.
În anul 1789, Goethe dotase
la Universitatea din Jena („Friedrich-Schiller-Universität
Jena”) un laborator, și astfel fonda primul laborator de chimie din Europa. Catedra de chimie fiind ținută de farmacistul Friedrich August Göttling.
Ca promotor al
evoluționismului, Goethe a emis ipoteze interesante privitoare la geneza diferitelor organe ale plantelor în lucrarea
sa Die Metamorphose der Pflanze („Metamorfoza plantei”, 1790); cu aceasta lucrare
el justifica locul morfologiei în
domeniul botanicii. Publicul însă nu avea înțelegere
pentru aceasta, astfel că Goethe a renunțat și abia 30 de ani mai tîrziu a
urmat „Învățătura oaselori”.
Impresiile despre
natură din urma călătoriei în Italia și preocuparea sa cu evoluția plantelor,
l-au îndemnat pe Goethe în direcția științelor naturale, despre care în
august 1791 anunță noua sa
lucrare. El efectua cercetări în colaborare cu Göttling la metodele de
extragere azahărului din sfeclă și de reciclare a hârtiei cu acid clorhidric deflegmat. Grădina botanică din Jena urmă să fie
organizată după regnulfundamental al vegetației. În timp ce Goethe se îngrijea de
Universitate, el neglija familia, uneori pentru perioade de lungă durată. După
moartea lui Göttlings, în locul acestuia Goethe l-a numit în 1810 pe
farmacistul Johann Wolfgang
Döbereiner.
În anul 1791 Goethe preia
conducerea teatrului din Weimar, și Christiane devine
consiliera lui; prin felul ei plăcut, ea putea negocia cu, și să se îngrijească
foarte bine de actori. În 1792 Goethe ia parte la eșecul campaniei din Franța, a coaliției
conservatoare și a emigranților. La 20 septembrie 1792, la Valmy, războaiele
revoluționare franceze iau întorsătura împotriva
coaliției, unde Goethe într-un cerc de ofițeri spunea renumita
propoziție: Von hier und heute geht eine neue Epoche der Weltgeschichte
aus, und ihr könnt sagen, ihr seid dabei gewesen. („De aici și de azi
începe o nouă epocă a istoriei lumii, și voi veți putea spune, că ați
participat”.)
La asediul Mainzului în 1793, Goethe scria
la teoria culorilor. Valmy și Mainzul devastat,
îi devin lui Goethe simbolurile de turbulență din istoria lumii.
Prietenia cu Schiller
În iunie 1794 Schiller îl
invitase pe Goethe să participe la noul sau jurnal, „Horen”. Goethe
a acceptat invitația și între cei doi s-a dezvoltat repede o prietenie
colegială, care avea să dureze până la moartea lui Schiller. Această prietenie
este documentată în corespondența publicată în anii 1828-29. În schimb Goethe
se distanța din ce în ce mai mult de Herder și de Wieland.
Operele de maturitate
ale lui Goethe sunt străbătute de aspirația poetului de a se elibera de
frământările lăuntrice, de a dobândi armonia interioară, seninătatea clasică.
Pe această linie se înscriu romanele Wilhelm Meisters Lehrjahre [24] („Anii de ucenicie ai lui Wilhelm
Meister”,1796) în opt volume, Hermann
und Dorothea [25] (1797), precum și opera
autobiografică Dichtung und Wahrheit [26] („Poezie și Adevăr”,1808–1831) unde își prezintă cu
plăcere perioada anilori 1749–1775.
Cu moartea lui
Schiller în 1805, Goethe simte o
pierdere deosebită, și în această perioadă se îmbolnăvește de mai multe boli: (zona zoster,colică renală) etc.
O schimbare mare în
viața lui Goethe, a fost anul 1806; pierderea prietenului Schiller și
apropiatul război. După bătălia de la Jena soldații
napoleonieni au jefuit și în Weimar. Pe data de 14 Octombrie 1806, doar
mulțumită intervenției curajoase a Christianei, casa lui Goethe nu a fost
jefuită. La scurt timp după aceste incidente, Goethe, în sfârșit legalizase
relația cu Christiane (martorii erau, fiul August în vîrsta de 17 ani și
secretarul Friedrich Wilhelm Riemer).
Căsătoria nu l-a
reținut însă ca deja în anul 1807 să aibă o profundă pasiune
pentru Minna Herzlieb, o tînără de 18 de
ani, fiica unui librar din Jena. După
experiențele din acea perioadă, va rezulta romanul Die
Wahlverwandtschaften („Afinitate electivă”, 1809). Caracteristic
pentru Goethe este, cum el leagă în aceast roman, poezia și știința naturală: în cercetarea
contemporană legată de chimie, se folosea termenul
de „afinitatea elementelor”.
Sinteza îndelungatei
experiențe de viață și evoluție artistică își găsește expresia în drama Faust,
operă căreia Goethe i-a consacrat ani îndelungați de strădanie, până să ajungă
la forma definitivă, atinsă cu puțin înainte de a se stinge din viață. Adevărat
poem universal, Faust este o creație care însumează căutări și
concluzi cruciale în istoria omenirii. Goethe a transformat imaginea
personajului legendar Doctor Faust într-o întruchipare a setei
nepotolite a omului de a ajunge la cunoașterea adevărului prin acțiune (de unde
s-a creat conceptul de ideal faustic al culturii și
civilizației apusene), expusă în trecerea de la frământarea contemplativă
din Faust I, la acționismul voluntar din Faust II.
La Congresul din Erfurt, 27 septembrie - 14 octombrie în anul 1808, Goethe, a fost
primit de Napoleon I, Kurmainzer Statthalterei cu legendarul
comentariu: Voilà un homme! („Iată, un om!”) și decorând-ul
cu Crucea Legiunii de Onoare. Napoleon îi
propusese lui Goethe, să meargă la Paris, și să scrie piese
despre eroi.
Cu Carl Friedrich Zelter, a cărui muzică îi
era mai plăcută decât „vuietul” lui Beethoven, a continuat
persistent extinsa corespondență de 30 de ani (1799–1832). Cu acesta, Goethe
se înțelegea nu numai în materie de muzică ci și prietenește.
În lucrarea sa Zur
Farbenlehre („Teoria culorilor”, 1810), ia o poziție
contrară concepției lui Isaac Newton și caută să demonstreze unitatea
dintre spirit și materie în fenomenele naturale.
În această perioadă
Goethe scrie multe poezii care apar în renumitul West-östlicher Divan [27], în care spre deosebire de poetul Rudyard Kipling în The Ballad of East and
West („Balada de Est și de Vest”), întâlnim acesta poezie liniștită și
privită cu egalitate:
Wer sich selbst und
andere kennt,
Wird auch hier erkennen:
Orient und Okzident
Sind nicht mehr zu
trennen.
(≈ „Cel care se
cunoaște însuși și pe alții, o să recunoască și aici: Orient și Occident nu mai
sunt de despărțit.” ≈)
Ultimii ani de viață
După o lungă
boală, Christiane, soția lui Goethe
moare în anul 1816. Drept urmare, în 1817, Goethe se retrage
din conducerea teatrului din Weimar. Nora sa se îngrijea
de bunăstarea lui. În acest timp, Goethe a început să facă ordine în lucrările
sale.
În această perioadă
scrie Geschichte meines botanischen Studiums („Istoria
studiului meu botanic”), pînă în 1824, urmate de
lucrările Zur Naturwissenschaft überhaupt („Către științe naturale”) gânduri
despre morfologie, geologie șimineralogie.
Goethe se imprietenise
cu Karl Friedrich Reinhard și Kaspar Maria von Sternberg. Temporar, se dedică aspectelormistice. Agendele și notițele din anii din urmă îi vor servi
la scrierea lucrării Italienische Reise („Călătoria
Italiană”). În anul 1821 urmează o colecție de romane
scurte: Wilhelm Meisters Wanderjahre („Drumețiile lui Wilhelm
Meister”).
În anul 1823 Goethe, se
îmbolnăvește de inflamație a pericardului inimii. După ce s-a însănătoșit, a
devenit mai preocupat de spiritualitate decît înainte. În Karlsbad, bătrânul Goethe face cunoștință cu tînăra de 19 de
ani, Ulrike von Levetzow, pe care o cere
în căsătorie. Ea însă îl respinge, fapt pentru care
Goethe scrie în drum spre casă cu dezamăgire Marienbader Elegie („Elegia din Marienbad”).
Cu ultimele puteri,
reia lucrul la Faust II. El însuși nu mai scria, doar dicta, în
felul acesta Goethe rezolvîndu-și corespondența, dar și mărturisind în discuții
lungi problemele sale poetului Johann Peter Eckermann, care scria.
În anul 1830, moare fiul său,
August, în Roma. În același an
încheiea lucrul la a doua parte din Faust. Aceasta a fost o lucrare
care mulți ani a fost pentru el cel mai important lucru. Formal era o piesă
pentru scenă, dar care de fapt abia abia se putea reprezenta. În ultimii ani
s-a amestecat în controversele dintre cei doi paleontologi Georges Cuvier și Étienne Geoffroy
Saint-Hilaire referitoare la catastrofism, dezvoltarea continuă
a speciilor etc.
În august 1831 va vizita din
nou pădurea Turingiei din Ilmenau, acolo unde i-au venit primele idei științifice. 51
de ani mai târziu, după ce în 1780 a scris pe o scîndură a uneicăsuțe de vânătoare pe Kickelhahn celebrul
său poem Wandrers Nachtlied („Cîntecul de noapte al
călătorului”), el a vizitat din nou acest loc.
La 22 martie 1832 Goethe a murit
de pneumonie. Ultimele sale cuvinte, care se pare că
ar fi fost: Mehr Licht! („Mai multă lumină!”), sunt relatate
de medicului său, Carl Vogel, care în momentul decesului însă nu era în camera lui
Goethe [28]. Goethe a fost îngropat pe data de 26
martie la Mormântul Prinților în Weimar.
După moartea poetului, aprecierea lui a
scăzut. El se afla atunci în umbra lui Friedrich Schiller, a cărui tendințe
revoluționare se potriveau mai bine timpului, decât poziția conservatoare a lui
Goethe. În afara de diferiți critici, chiar și din rîndul bisericii, i se
reproșa lipsa de patriotism, de credință și de moralitate. Abia după anii 1860, Goethe aparține de literatura predată
la școlile germane. Această perioadă de lipsă de atenție pentru Goethe și
operele sale, s-a încheiat cu crearea Imperiului German din anul 1871.
În timpul național-socialismului, naziștii au pomenit puțin de Goethe. Umanismul și cosmopolitismul lui și idealul de educație
de om pe sine stătător și însuși finalizat, nu se potrivea cu ideologia
fascistă. Alfred Rosenberg,
declarase în cartea sa din anul 1930 Der Mythus
des 20. Jahrhunderts („Mitul secolului 20”), că Goethe nu ar fi de
folos pentru următoarea: „perioadă de luptă aprigă, pentru că el a fost un
personaj care a urât violența atât în viață cît și în versuri” [29].
Lăsaţi-mă
să plâng
Lăsaţi-mă
să plâng! Încercuit
De
noapte, în pustiul fără margini
Cămile
dorm şi cei care le mână.
Tăcut
veghează-armeanul socotind.
Iar
eu, alături, milele socot
Cari
de Suleica mă despart; revăd
Supărătoate,
lungile-ocolişuri.
Lăsaţi-mă
să plâng! nu e ruşine!
Bărbaţii
care plâng, sunt buni.
Doar
şi Achille-a plâns pentru Brizeis!
Jelit-a
Xerxes oastea neînfrântă.
Pe
cel iubit ce singur moartea-şi dete
Îl
plânse Alexandru.
Lăsaţi-mă
sa plâng! sub lacrimi colbul prinde viaţă,
Iar
musteşte.
În
româneşte de Maria Banuş
Din
volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957
Aproape
de cel drag
La
tine mă gândesc când valu-n soare,
Pe
mări sclipeşte,
Când
licărul de lună, din izvoare
Se
oglindeşte.
Te
văd pe tine când în drum, sub zare
Colb
se ridică.
În
bezne, când drumeţul pe cărare
E
prins de frică.
Te-aud
pe tine-n vâjâirea-adâncă
De
val, în ropot
Adesea
merg s-ascult când, stins, în luncă,
E
orice şopot.
Cu
tine sunt; de-ai fi cât de departe,
Sunt
lângă tine.
Apune;
stelele-n curând vor arde.
De-ai
fi la mine!
În
româneşte de Maria Banuş
Din
volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957
Ce
spaimă, ceas de ceas m-alungă?
Ce
spaimă, ceas de ceas m-alungă? –
Viaţa-i
scurtă, ziua-i lungă.
Alt
loc vrea inima, tot altul
Nu
ştiu de vrea mereu înaltul;
Departe
însă ar pleca,
S-ar
rupe chiar din sinea sa.
La
pieptul drag de cade-n zbor,
Gaseşte-un
cer odihnitor,
Vârtejul-viaţă-o
zmulge-n larg
Şi-un
singur loc i-e pururi drag;
Orice-a
pierdut, orice-a râvnit,
Tot
înşelată-i la sfârşit.
În
româneşte de Maria Banuş
Din
volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957
Dor
fericit
Înţelepţii
doar s-o ştie
Căci
mulţimea joc îşi bate!
Vrea
să laud viaţa vie,
Dorul
morţii-nvăpăiate.
În
a nopţilor răcoare,
Ce-n
iubire zămisleşte,
Te
cuprinde-o-nfiorare,
Pe
când candela luceşte.
Se
desface-mbrăţişarea
Din
a beznelor stihie,
Răscolit
asculţi chemarea
Spre
suprema cununie.
Depărtarea
nu te-abate,
Vii
în zbor, vii ca vrăjit,
În
luminile visate,
Flutur
mic, eşti parjolit.
Şi
atât cât n-ai ăst dor:
Pieri
şi iarăşi fii!
Eşti
un jalnic călător
Peste
triste glii.
În
româneşte de Maria Banuş
Din
volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957
Virgil Gheorghiu, poet, eseist, muzicolog, pianist român
Biografie Virgil Gheorghiu
Nastere: 15 sept. 1916 Razboieni, jud. Neamt
Deces: 22 iun. 1992, Paris
Fiul lui Constantin Gheorghiu, preot, si al Mariei (n. Scobay).
Destinul lui Virgil Gheorghiu a fost asemanator cu cel al lui Emil Botta — amindoi oameni de o sensibilitate iesita din comun, pe care doua arte gemene i-au solicitat simultan, cu aceeasi intensitate sufleteasca si cu impliniri care nu ne dau dreptul sa socotim ca unul sau celalalt din domeniile ilustrate au constituit o indeletnicire secundara, de amator pasionat. Emil Botta ramine deopotriva actor si poet, Virgil Gheorghiu muzician si poet. Sa apartina tarimului coincidentei faptul ca G. Calinescu ii infatiseaza in cadrul aceluiasi capitol (Dadaisti, Suprarealisti, Hermetici), ca analiza lor se succede respectind ordinea virstei * si ca se refera la profesia lor („autorul e pianist, „poetul e actor) si ca aceste precizari sint de natura sa explice anumite trasaturi ale liricii lor, dar si rezervele criticului, sau in orice caz aprecierile evident ponderate fata de creatia lor ? Succesiunea pe aceeasi pagina a Istoriei literaturii romane intr-un capitol eterogen si in care ei doi nu-si afla, totusi, locul deoarece nici in esenta, nici in structura ei, lirica lui Virgil Gheorghiu si a lui Emil Botta nu poate fi pusa nici sub semnul dadaismului, nici al supra-realismului, nici al hermetismului, nu poate constitui un argument pentru viabilitatea afirmatiei cu care am inceput studiul nostru. Dar numele lor a fost asociat intr-unul din cele mai importante studii asupra evolutiei poeziei romane interbelice : Semne noi de lirism de Vladimir Streinu. * Si asociat intr-o perspectiva care le confera un loc esential in procesul innoirii liricii noastre interbelice dupa ce generatia anilor 1920, adica Tudor Arghezi, G. Bacovia, Lucian Blaga, 1. Barbu, Adrian Maniu, I. Pillat si, am adauga noi, Al. Philippide si Vasile Voiculescu dadusera culmile creatiei lor. Vladimir Streinu vorbea de faptul ca „in mai multe rinduri, critica noastra a condamnat aceasta dubla imitatie a epocii («cliseul Arghezi» si «cliseul Ion Barbu», n.n.), din grija de a elibera lirismul romanesc de robia noilor modele, care din noi modele se transformasera in noi locuri comune. Ceea ce nu insemneaza ca tinerii poeti si-au sistat placerea mediocra de a imita [] De aceea literatura noastra poetica de dupa 1925 — 1926 si-a umplut spatiul cu imitari, cind de lirism viguros, cind de lirism abstract, dar in asa masura ca se putea justifica temerea criticii de o noua secatuire a poeziei lirice.
In ultimii ani insa, datorita premiilor Fundatiei pentru Literatura si Arta au aparut citiva poeti tineri, cum sint, in ordinea aparitiei Horia Stamatu, Simion Stolnicu, Virgil Gheorghiu si Emil Botta () in aceeasi comuna tendinta, ca mai reprezentativi, socotim pe Virgil Gheorghiu si Emil Botta. Cu acestia, starile lirice renasc prin punerea in libertate a emotiilor, prin modul direct al exprimarii simple, prin adevarul subiectiv al impresiilor poetice, prin fantezia ale carei capricii, raminind nebunatice, nu sint nebunesti, ca si prin vibratia deosebit de elegiaca si patrunzatoare. Exista in poemele lor un fel de a fi al versului, o intonatie rezultata la citire din intorsatura anume a exprimarii, care traduce simta-mintul de lucru nou, vazut intiia oara, care da impresia de realitati robinsoniene. Credem prin urmare ca ne aflam in fata unei alte generatii de poeti, care in apa statatoare de imitatii ridica, spre bucuria noastra, o noua unda de lirism. Vladimir Streinu privea in mod strict situatia lor ca poeti, fara nici o implicatie biografica sau convergente de natura profesionala. O jumatate de veac a trecut de la tiparirea acestui studiu de o importanta fundamentala in evolutia gindirii noastre critice, si astazi, cind opera celor doi este incheiata de aproape un deceniu, este evident ca diagnosticul lui Vladimir Streinu a fost validat integral'. Rafinatul si perspicacele critic avea doar perspectiva citorva ani pe care ii definea in insasi febra evolutiei lor. Dar locul celor doi poeti in lirica vremii constituie unul din argumentele esentiale ale apropierii cu care ne-am inceput studiul nostru. Le adaugam acum altele pornind de la cunoasterea ambelor versante ale unei creatii unice, datorita frecventarii tuturor ta-rimurilor pe care s-au manifestat cei doi, ca si a personalitatii lor umane. Virgil Gheorghiu era muzician, nu numai pianist, ci si cronicar, exeget si compozitor, Emil Botta era actor. Dar si unul si altul au fost si in perspectiva timpului vor ramine poeti, poeti a caror opera nu reprezinta in nici un fel o transpunere de atitudini, motive, imagini din lumea sunetelor si a mastilor sau o translare de universuri artistice chiar daca uneori elemente sugerate sau explicite ne fac sa ne gindim la faptul ca autorul lor poate fi muzician sau actor.
In 1941, insa destinul liric al lui Virgil Gheorghiu avea sa sufere o eclipsa de un sfert de veac in ceea ce priveste prezenta poetului in circuitul public. Nu pentru ca ar fi cunoscut o timpurie secatuire a resurselor lirice, sau pentru ca simtea cum o alta generatie incepea sa proiecteze fascicole de lumina ce puteau sa adumbreasca subtilitatile cromatice de o delicata bogatie care se metamorfozeaza in „acea nunta a miresmelor cu cerul ce invaluie firea intr-o lume din vis si amintire, lasindu-se absorbit de muzica pe masura ce anii treceau. O noua generatie isi facuse intrarea in literatura si nu trecuse neobservata. Dar in 1941 personalitatea poetica a lui Virgil Gheorghiu era implinita nu printr-o prezenta tenace si masiva, ci prin altitudinea cintului sau de delicata suavitate ce sublima visul implinit numai in gind care niciodata n-a prins contur in viata de fiecare zi si nostalgia pentru ceea ce a fost sau mai ales pentru ceea ce putea sa fie. Douazeci si cinci de ani in care, asa cum am spus, muzicologul ti interpretul s-au intilnit cu publicul, poetul raminind din ce in ce mai mult o amintire.
Pompiliu Constantinescu a stabilit nota specifica a poemului lui Virgil Gheorghiu fata de modelul sau indepartat, acela al scriitorului francez * reliefind, in acelasi timp, caracterul lui pronuntat autohton, comparindu-1 in primul rind cu Lucian Blaga. Pompiliu Constantinescu vedea faunul lui Virgil Gheorghiu apropiat de „duhul paduratec autohton. Dupa mai bine de doua decenii, Virgil Gheorghiu a continuat acest poem ce reprezinta o adevarata culme a liricii romane cu Trezirea Faunului si cu cel intitulat ca o adevarata premonitie Cintece finale de faun. ** Putem sa privim toate cele trei ipostaze ca un poem unitar, un triptic ? Fara indoiala, da ! Fiecare isi pastreaza o anume individualitate prin faptul ca „vapaia de vara a primului poem, ca „mugetul de singe in vine isi continua in cel de-al doilea clocotul, dar sfisiat parca de teama insingurarii („Dar eu, spaima silvanelor, n-am rost / Si singur ratacesc far' de pereche) si de inceputul unei diminuari fizice („De la mijirea zilei pina-n seara / Prin frunze rascolesc si prin cotloane / Si-abia dezgrop o zarzara amara / Ori viermuind si seci niste momoane). Trezirea faunului se constituie din perechi de strofe, prima reprezentind dorinta, starea ideala, avintul, zbaterea, cea de-a doua o realitate din ce in ce mai impovarata, mai trista. Trezirea faunului construita, in cea mai mare parte din aceste doua strofe antinomice pare ca isi rarefiaza uneori tesatura lirica privita mai ales in comparatie cu Cintece de faun, adevarata lectie de maestrie in care strofele se inlantuie, se determina, se continua, se metamorfozeaza conform unei logici interioare fara nici o fisura. Ceea ce se intimpla si in ultima parte a tripticului : Cintecele finale, replica de aceeasi concentrare emotiva si artistica a celui dintii poem. De data aceasta, calatoria prin meandrele naturii, un adevarat banchet de imagini vizuale ce se metamorfozeaza in senzatii auditive si ol-factice ingemanindu-se fara contenire, nu mai aduce multumirea pentru aspra frumusete a trupului, pentru voluptatile reale sau dorite si nici bucuria in fata unor spectacole mirifice precum e acesta : „Unchesii brazi aprind rasina-n zori / In ramuri, tainic-seva catarata / Trezeste pentru ziua neschimbata / Polen si roua, boare si culori. Acum, in Cin-tecele finale „cind desprind din noduri sfarimicioase teaca, / Gasec tot miezul putred, tulpina goala, seaca. Ceea ce uneste toate aceste trei ipostaze, ceea ce le confera un loc aparte in poezia romana contemporana este bogatia cromatica ce releva o natura mirifica in alcatuiri nebanuite, in game si in nuante pe cit de surprinzatoare, pe atit de firesc alcatuite. Faunul nu-i un pretext, ci ipostaza unei trairi plenare intr-o natura care te inconjoara prietena sau dusmana, excitanta sau trista, luxurianta sau secatuita, el este simbolul vitalitatii, al necontenitei aspiratii spre lumina si catre linistea desavirsita a naturii. Cind comenta volumul Padurea adormita, Per-pessicius afla intr-una din poezii : „expresia cea mai casta a uneia din cele mai senzuale poezii de iubire. in fond aceasta este trasatura esentiala a liricii lui Virgil Gheorghiu pe care o recunoastem nu numai in cele trei cicluri ale faunului. Pentru ca aceasta vitala frenezie pagina, aceasta cautare a bucuriei simturilor este necontenit insotita de una din cele mai suave, delicate si pudice viziuni asupra vietii. Ceea ce da poeziei lui Virgil Gheorghiu timbrul sau specific in lirica romaneasca este altitudinea ei spirituala, o puritate a sentimentului care aspira spre desavirsirea visului ce ss destrama in clipa fericita cind avem sentimentul implinirii lui. Dialectica vis-realitate capata in strofele sale o infinitate de intruchipari, toate focalizind spre acea nostalgie pentru tot ce este si a fost frumos, inteles nu ca euforica privire a vietii, ci ca o bucurie virtuala sufleteasca. Si daca exceptam unele poezii ale volumului de debut, unde influentele nu sint asimilate, vom observa ca, desi teme, motive, stari sufletesti par a fi ale liricii romanesti de la D. Anghel, la Bacovia, la Ion Pillat, la Vasile Voiculescu, nimic nu este asemanator lor. Si aceasta deoarece totul poarta o amprenta atit de personala, atit de autentic personala prin vibratia unui sentiment de cea mai curata si elevata expresie. Intr-un Sonet publicat catre sfir-situl vietii aflam citeva versuri care reprezinta o lucida autocaracterizare a poeziei sale : „Visarile mi-au fost mereu morgane / Iar calma fericire nu stiu cum e. Aceasta necontenita si neimplinta aspiratie catre fericirea visata, dar niciodata atinsa se converteste intr-o perpetua nostalgie pentru ceea ce a fost si mai ales pentru ceea ce putea sa fie. Timiditatea pe care poetul o recunoaste drept caracteristica stantelor sale ii confera nota aparte in lirica romaneasca. Dar nu timiditatea unui refulat, nu smerenia unui disimulat, nu poezia bunelor sentimente, ci expresia unui suflet ales, a unei sensibilitati de o infinita delicatete. La cumpana dintre aspiratie si nostalgie, la hotarul dintre cea mai concreta amintire a lumii copilariei, adolescentei, himerelor, a „fetelor morgane, a „vaselor fantoma se alcatuieste una din cele mai implinite expresii ale lirismului romanesc, ce se ridica spre culmi de frumusete si de emotie care il aseaza in galaxia poeziei perene. Prin concentrarea -expresiei, prin tensiunea ce nu cunoaste niciodata strigatul de disperare in fata trecerii timpului, a iminentei mortii, a uitarii de care artistul si opera lui pot fi invaluiti si nici patetismul incrincenat, prin nostalgia fata de tot ceea ce sufletul sau ar fi dorit sa se implineasca in lumea unui vis care n-a devenit realitate si a unei realitati transfigurata in vis, Virgil Gheorghiu si-a cucerit un loc de prima importanta in evolutia liricii noastre contemporane. Poezia sa e in acelasi timp de o suava senzualitate si de o liniste meditativa care o fac sa nu fie niciodata apasata de tirania simturilor si nici de uscaciunea unei intelectualitati exacerbate. Poet al vietii de provincie, poet al regretelor fata de o adolescenta ce il cheama in lumea ei de o curata infatisare sufleteasca, poet al naturii in care se cufunda cu voluptate si pe care o regreta necontenit, dar si poet al nelinistilor si al sfisierilor existentei omului modern, Virgil Gheorghiu a aflat acestei bogatii de stari sufletesti o expresie pe cit de indrazneata pe atit de armonioasa, pe cit de elevata pe atit de colocviala. Mai putin implinita in versuri ce vor sa ilustreze un destin (cele despre George Enescu, de pilda) sau in profesii de credinta prea directe si — straniu — prea pamfletare citeodata, lirica sa reprezinta acea fuziune deplina a instinctului muzical cu cel poetic. Nimic nu pare construit, elaborat cu chin si truda, ci totul are spontaneitate si naturalete. Confesiunea nu reprezinta lamentatia ostentativa si ex-hibitorie, ci o asumare a unui destin care aspira necontenit catre „pierduta aleasa din legenda, la poalele turnului pazit de greul padurii stiind ca la sfirsit asteapta „sa-i cada pe brate numai umbra plinsa de sus.
Totul invesmintat intr-o superba limba romaneasca ale carei virtuti au fost relevate de Serban Cdoculescu in prefetele cu care a insotit ultimele sale doua volume. Desi in anii tineretii i s-au imputat unele frantuzisme, ele ramin accidente in armonia acestei poezii care topeste cuvintul neaos rasucindu-i citeodata sensul, in-torcindu-l si departindu-l de la valorile lui originare, fara a-1 silui vreodata, fara a crea stridente si echivocuri. Autenticitatea limbii poeziilor sale nu are nimic din emfaza neaosismului cautat si pretentios, de fapt o ipostaza a snobismului, ci isi pastreaza intacta naturaletea si vigoarea sevelor pa-mintului. Prin aceste calitati ea nu pare in nici un fel discordanta in armonia de o elevata tinuta intelectuala a limbajului sau ci deplin consonanta.
Publica un important numar de romane in lb. franceza (majoritatea avand o versiune originala in lb. romana, dar needitate), intrunind comentariile hiperbolice ale presei: La Seconde chance (1952), L Homme qui voyagea seul (1954), Les Sacrifies du Danube (1957), La cravache (1960), Perahim (1961), La Maison de Petrodava (1961), Les Immortels d A-gapia (1964), De la vingt-cinquieme heure a V heure eternelle (1965), Le Meurtre de Kyralessa (1966), L Es-pionne (1971), L Oeil americain (1973), Dieu ne regoit que le Dimanche (1974), Les Inconnus de Heidelberg (1977), Le Grand exterminateur (1978), La Tunique de peau (1979), Christ au Liban (1979), Les Amazones du Danube (1980), La Condottiera (1980), Dieu a Paris (1980), Memoires (1986) s.a. A mai publicat scrieri si-mili autobiografice (Pourquoi m a-t-on appele Virgil?, Le Temoin de la vingt-cinquieme heure); biografii: La Vie du Patriarche Athenagoras (1969) sau biografii romantate: La Vie de Mahomet, La Jeunesse du Docteur Luther, Saint-Jean Bouche d or).
Deces: 22 iun. 1992, Paris
Fiul lui Constantin Gheorghiu, preot, si al Mariei (n. Scobay).
Destinul lui Virgil Gheorghiu a fost asemanator cu cel al lui Emil Botta — amindoi oameni de o sensibilitate iesita din comun, pe care doua arte gemene i-au solicitat simultan, cu aceeasi intensitate sufleteasca si cu impliniri care nu ne dau dreptul sa socotim ca unul sau celalalt din domeniile ilustrate au constituit o indeletnicire secundara, de amator pasionat. Emil Botta ramine deopotriva actor si poet, Virgil Gheorghiu muzician si poet. Sa apartina tarimului coincidentei faptul ca G. Calinescu ii infatiseaza in cadrul aceluiasi capitol (Dadaisti, Suprarealisti, Hermetici), ca analiza lor se succede respectind ordinea virstei * si ca se refera la profesia lor („autorul e pianist, „poetul e actor) si ca aceste precizari sint de natura sa explice anumite trasaturi ale liricii lor, dar si rezervele criticului, sau in orice caz aprecierile evident ponderate fata de creatia lor ? Succesiunea pe aceeasi pagina a Istoriei literaturii romane intr-un capitol eterogen si in care ei doi nu-si afla, totusi, locul deoarece nici in esenta, nici in structura ei, lirica lui Virgil Gheorghiu si a lui Emil Botta nu poate fi pusa nici sub semnul dadaismului, nici al supra-realismului, nici al hermetismului, nu poate constitui un argument pentru viabilitatea afirmatiei cu care am inceput studiul nostru. Dar numele lor a fost asociat intr-unul din cele mai importante studii asupra evolutiei poeziei romane interbelice : Semne noi de lirism de Vladimir Streinu. * Si asociat intr-o perspectiva care le confera un loc esential in procesul innoirii liricii noastre interbelice dupa ce generatia anilor 1920, adica Tudor Arghezi, G. Bacovia, Lucian Blaga, 1. Barbu, Adrian Maniu, I. Pillat si, am adauga noi, Al. Philippide si Vasile Voiculescu dadusera culmile creatiei lor. Vladimir Streinu vorbea de faptul ca „in mai multe rinduri, critica noastra a condamnat aceasta dubla imitatie a epocii («cliseul Arghezi» si «cliseul Ion Barbu», n.n.), din grija de a elibera lirismul romanesc de robia noilor modele, care din noi modele se transformasera in noi locuri comune. Ceea ce nu insemneaza ca tinerii poeti si-au sistat placerea mediocra de a imita [] De aceea literatura noastra poetica de dupa 1925 — 1926 si-a umplut spatiul cu imitari, cind de lirism viguros, cind de lirism abstract, dar in asa masura ca se putea justifica temerea criticii de o noua secatuire a poeziei lirice.
In ultimii ani insa, datorita premiilor Fundatiei pentru Literatura si Arta au aparut citiva poeti tineri, cum sint, in ordinea aparitiei Horia Stamatu, Simion Stolnicu, Virgil Gheorghiu si Emil Botta () in aceeasi comuna tendinta, ca mai reprezentativi, socotim pe Virgil Gheorghiu si Emil Botta. Cu acestia, starile lirice renasc prin punerea in libertate a emotiilor, prin modul direct al exprimarii simple, prin adevarul subiectiv al impresiilor poetice, prin fantezia ale carei capricii, raminind nebunatice, nu sint nebunesti, ca si prin vibratia deosebit de elegiaca si patrunzatoare. Exista in poemele lor un fel de a fi al versului, o intonatie rezultata la citire din intorsatura anume a exprimarii, care traduce simta-mintul de lucru nou, vazut intiia oara, care da impresia de realitati robinsoniene. Credem prin urmare ca ne aflam in fata unei alte generatii de poeti, care in apa statatoare de imitatii ridica, spre bucuria noastra, o noua unda de lirism. Vladimir Streinu privea in mod strict situatia lor ca poeti, fara nici o implicatie biografica sau convergente de natura profesionala. O jumatate de veac a trecut de la tiparirea acestui studiu de o importanta fundamentala in evolutia gindirii noastre critice, si astazi, cind opera celor doi este incheiata de aproape un deceniu, este evident ca diagnosticul lui Vladimir Streinu a fost validat integral'. Rafinatul si perspicacele critic avea doar perspectiva citorva ani pe care ii definea in insasi febra evolutiei lor. Dar locul celor doi poeti in lirica vremii constituie unul din argumentele esentiale ale apropierii cu care ne-am inceput studiul nostru. Le adaugam acum altele pornind de la cunoasterea ambelor versante ale unei creatii unice, datorita frecventarii tuturor ta-rimurilor pe care s-au manifestat cei doi, ca si a personalitatii lor umane. Virgil Gheorghiu era muzician, nu numai pianist, ci si cronicar, exeget si compozitor, Emil Botta era actor. Dar si unul si altul au fost si in perspectiva timpului vor ramine poeti, poeti a caror opera nu reprezinta in nici un fel o transpunere de atitudini, motive, imagini din lumea sunetelor si a mastilor sau o translare de universuri artistice chiar daca uneori elemente sugerate sau explicite ne fac sa ne gindim la faptul ca autorul lor poate fi muzician sau actor.
In 1941, insa destinul liric al lui Virgil Gheorghiu avea sa sufere o eclipsa de un sfert de veac in ceea ce priveste prezenta poetului in circuitul public. Nu pentru ca ar fi cunoscut o timpurie secatuire a resurselor lirice, sau pentru ca simtea cum o alta generatie incepea sa proiecteze fascicole de lumina ce puteau sa adumbreasca subtilitatile cromatice de o delicata bogatie care se metamorfozeaza in „acea nunta a miresmelor cu cerul ce invaluie firea intr-o lume din vis si amintire, lasindu-se absorbit de muzica pe masura ce anii treceau. O noua generatie isi facuse intrarea in literatura si nu trecuse neobservata. Dar in 1941 personalitatea poetica a lui Virgil Gheorghiu era implinita nu printr-o prezenta tenace si masiva, ci prin altitudinea cintului sau de delicata suavitate ce sublima visul implinit numai in gind care niciodata n-a prins contur in viata de fiecare zi si nostalgia pentru ceea ce a fost sau mai ales pentru ceea ce putea sa fie. Douazeci si cinci de ani in care, asa cum am spus, muzicologul ti interpretul s-au intilnit cu publicul, poetul raminind din ce in ce mai mult o amintire.
Pompiliu Constantinescu a stabilit nota specifica a poemului lui Virgil Gheorghiu fata de modelul sau indepartat, acela al scriitorului francez * reliefind, in acelasi timp, caracterul lui pronuntat autohton, comparindu-1 in primul rind cu Lucian Blaga. Pompiliu Constantinescu vedea faunul lui Virgil Gheorghiu apropiat de „duhul paduratec autohton. Dupa mai bine de doua decenii, Virgil Gheorghiu a continuat acest poem ce reprezinta o adevarata culme a liricii romane cu Trezirea Faunului si cu cel intitulat ca o adevarata premonitie Cintece finale de faun. ** Putem sa privim toate cele trei ipostaze ca un poem unitar, un triptic ? Fara indoiala, da ! Fiecare isi pastreaza o anume individualitate prin faptul ca „vapaia de vara a primului poem, ca „mugetul de singe in vine isi continua in cel de-al doilea clocotul, dar sfisiat parca de teama insingurarii („Dar eu, spaima silvanelor, n-am rost / Si singur ratacesc far' de pereche) si de inceputul unei diminuari fizice („De la mijirea zilei pina-n seara / Prin frunze rascolesc si prin cotloane / Si-abia dezgrop o zarzara amara / Ori viermuind si seci niste momoane). Trezirea faunului se constituie din perechi de strofe, prima reprezentind dorinta, starea ideala, avintul, zbaterea, cea de-a doua o realitate din ce in ce mai impovarata, mai trista. Trezirea faunului construita, in cea mai mare parte din aceste doua strofe antinomice pare ca isi rarefiaza uneori tesatura lirica privita mai ales in comparatie cu Cintece de faun, adevarata lectie de maestrie in care strofele se inlantuie, se determina, se continua, se metamorfozeaza conform unei logici interioare fara nici o fisura. Ceea ce se intimpla si in ultima parte a tripticului : Cintecele finale, replica de aceeasi concentrare emotiva si artistica a celui dintii poem. De data aceasta, calatoria prin meandrele naturii, un adevarat banchet de imagini vizuale ce se metamorfozeaza in senzatii auditive si ol-factice ingemanindu-se fara contenire, nu mai aduce multumirea pentru aspra frumusete a trupului, pentru voluptatile reale sau dorite si nici bucuria in fata unor spectacole mirifice precum e acesta : „Unchesii brazi aprind rasina-n zori / In ramuri, tainic-seva catarata / Trezeste pentru ziua neschimbata / Polen si roua, boare si culori. Acum, in Cin-tecele finale „cind desprind din noduri sfarimicioase teaca, / Gasec tot miezul putred, tulpina goala, seaca. Ceea ce uneste toate aceste trei ipostaze, ceea ce le confera un loc aparte in poezia romana contemporana este bogatia cromatica ce releva o natura mirifica in alcatuiri nebanuite, in game si in nuante pe cit de surprinzatoare, pe atit de firesc alcatuite. Faunul nu-i un pretext, ci ipostaza unei trairi plenare intr-o natura care te inconjoara prietena sau dusmana, excitanta sau trista, luxurianta sau secatuita, el este simbolul vitalitatii, al necontenitei aspiratii spre lumina si catre linistea desavirsita a naturii. Cind comenta volumul Padurea adormita, Per-pessicius afla intr-una din poezii : „expresia cea mai casta a uneia din cele mai senzuale poezii de iubire. in fond aceasta este trasatura esentiala a liricii lui Virgil Gheorghiu pe care o recunoastem nu numai in cele trei cicluri ale faunului. Pentru ca aceasta vitala frenezie pagina, aceasta cautare a bucuriei simturilor este necontenit insotita de una din cele mai suave, delicate si pudice viziuni asupra vietii. Ceea ce da poeziei lui Virgil Gheorghiu timbrul sau specific in lirica romaneasca este altitudinea ei spirituala, o puritate a sentimentului care aspira spre desavirsirea visului ce ss destrama in clipa fericita cind avem sentimentul implinirii lui. Dialectica vis-realitate capata in strofele sale o infinitate de intruchipari, toate focalizind spre acea nostalgie pentru tot ce este si a fost frumos, inteles nu ca euforica privire a vietii, ci ca o bucurie virtuala sufleteasca. Si daca exceptam unele poezii ale volumului de debut, unde influentele nu sint asimilate, vom observa ca, desi teme, motive, stari sufletesti par a fi ale liricii romanesti de la D. Anghel, la Bacovia, la Ion Pillat, la Vasile Voiculescu, nimic nu este asemanator lor. Si aceasta deoarece totul poarta o amprenta atit de personala, atit de autentic personala prin vibratia unui sentiment de cea mai curata si elevata expresie. Intr-un Sonet publicat catre sfir-situl vietii aflam citeva versuri care reprezinta o lucida autocaracterizare a poeziei sale : „Visarile mi-au fost mereu morgane / Iar calma fericire nu stiu cum e. Aceasta necontenita si neimplinta aspiratie catre fericirea visata, dar niciodata atinsa se converteste intr-o perpetua nostalgie pentru ceea ce a fost si mai ales pentru ceea ce putea sa fie. Timiditatea pe care poetul o recunoaste drept caracteristica stantelor sale ii confera nota aparte in lirica romaneasca. Dar nu timiditatea unui refulat, nu smerenia unui disimulat, nu poezia bunelor sentimente, ci expresia unui suflet ales, a unei sensibilitati de o infinita delicatete. La cumpana dintre aspiratie si nostalgie, la hotarul dintre cea mai concreta amintire a lumii copilariei, adolescentei, himerelor, a „fetelor morgane, a „vaselor fantoma se alcatuieste una din cele mai implinite expresii ale lirismului romanesc, ce se ridica spre culmi de frumusete si de emotie care il aseaza in galaxia poeziei perene. Prin concentrarea -expresiei, prin tensiunea ce nu cunoaste niciodata strigatul de disperare in fata trecerii timpului, a iminentei mortii, a uitarii de care artistul si opera lui pot fi invaluiti si nici patetismul incrincenat, prin nostalgia fata de tot ceea ce sufletul sau ar fi dorit sa se implineasca in lumea unui vis care n-a devenit realitate si a unei realitati transfigurata in vis, Virgil Gheorghiu si-a cucerit un loc de prima importanta in evolutia liricii noastre contemporane. Poezia sa e in acelasi timp de o suava senzualitate si de o liniste meditativa care o fac sa nu fie niciodata apasata de tirania simturilor si nici de uscaciunea unei intelectualitati exacerbate. Poet al vietii de provincie, poet al regretelor fata de o adolescenta ce il cheama in lumea ei de o curata infatisare sufleteasca, poet al naturii in care se cufunda cu voluptate si pe care o regreta necontenit, dar si poet al nelinistilor si al sfisierilor existentei omului modern, Virgil Gheorghiu a aflat acestei bogatii de stari sufletesti o expresie pe cit de indrazneata pe atit de armonioasa, pe cit de elevata pe atit de colocviala. Mai putin implinita in versuri ce vor sa ilustreze un destin (cele despre George Enescu, de pilda) sau in profesii de credinta prea directe si — straniu — prea pamfletare citeodata, lirica sa reprezinta acea fuziune deplina a instinctului muzical cu cel poetic. Nimic nu pare construit, elaborat cu chin si truda, ci totul are spontaneitate si naturalete. Confesiunea nu reprezinta lamentatia ostentativa si ex-hibitorie, ci o asumare a unui destin care aspira necontenit catre „pierduta aleasa din legenda, la poalele turnului pazit de greul padurii stiind ca la sfirsit asteapta „sa-i cada pe brate numai umbra plinsa de sus.
Totul invesmintat intr-o superba limba romaneasca ale carei virtuti au fost relevate de Serban Cdoculescu in prefetele cu care a insotit ultimele sale doua volume. Desi in anii tineretii i s-au imputat unele frantuzisme, ele ramin accidente in armonia acestei poezii care topeste cuvintul neaos rasucindu-i citeodata sensul, in-torcindu-l si departindu-l de la valorile lui originare, fara a-1 silui vreodata, fara a crea stridente si echivocuri. Autenticitatea limbii poeziilor sale nu are nimic din emfaza neaosismului cautat si pretentios, de fapt o ipostaza a snobismului, ci isi pastreaza intacta naturaletea si vigoarea sevelor pa-mintului. Prin aceste calitati ea nu pare in nici un fel discordanta in armonia de o elevata tinuta intelectuala a limbajului sau ci deplin consonanta.
Publica un important numar de romane in lb. franceza (majoritatea avand o versiune originala in lb. romana, dar needitate), intrunind comentariile hiperbolice ale presei: La Seconde chance (1952), L Homme qui voyagea seul (1954), Les Sacrifies du Danube (1957), La cravache (1960), Perahim (1961), La Maison de Petrodava (1961), Les Immortels d A-gapia (1964), De la vingt-cinquieme heure a V heure eternelle (1965), Le Meurtre de Kyralessa (1966), L Es-pionne (1971), L Oeil americain (1973), Dieu ne regoit que le Dimanche (1974), Les Inconnus de Heidelberg (1977), Le Grand exterminateur (1978), La Tunique de peau (1979), Christ au Liban (1979), Les Amazones du Danube (1980), La Condottiera (1980), Dieu a Paris (1980), Memoires (1986) s.a. A mai publicat scrieri si-mili autobiografice (Pourquoi m a-t-on appele Virgil?, Le Temoin de la vingt-cinquieme heure); biografii: La Vie du Patriarche Athenagoras (1969) sau biografii romantate: La Vie de Mahomet, La Jeunesse du Docteur Luther, Saint-Jean Bouche d or).
Căci tu ești vis
Ne cheama
departarea, putere infinita,
Acolo este taina pamintului visat;
Ne cheama departarea, ne cheama-ndragostita
Spre dinsa doru nostru-i mereu predestinat.
Ea ne indreapta pasul in ritm de poezie
Si ne sadeste-n inimi sperante-amagitoare
De-o-nchipuita lume ce nimenea n-o stie
Si despre-o viata noua cu alte zari si soare.
Asa si tu iubito sadind un dor in mine
Astept o lume noua sa se deschida-n fata ;
Si dinsa imi apare, cind te zaresc pe tine
Caci tu esti vis, lumina, speranta si viata.
Acolo este taina pamintului visat;
Ne cheama departarea, ne cheama-ndragostita
Spre dinsa doru nostru-i mereu predestinat.
Ea ne indreapta pasul in ritm de poezie
Si ne sadeste-n inimi sperante-amagitoare
De-o-nchipuita lume ce nimenea n-o stie
Si despre-o viata noua cu alte zari si soare.
Asa si tu iubito sadind un dor in mine
Astept o lume noua sa se deschida-n fata ;
Si dinsa imi apare, cind te zaresc pe tine
Caci tu esti vis, lumina, speranta si viata.
Erotica
De cind
nascuta-i
Venere din spume
Sub cite forme corpu-i fu cintat!
Delirul ei mereu framint-o lume,
Si-n veci altaru-i pai-e laudat.
Vestalele moderne-s nevirgine;
Stingind lumina sacrului lor foc
Zeita ele-n umbra o evoc
Cu mladieri din cele mai feline
Trecind usor pe aspre trotuare
Stirnesc revolta simturilor brute ;
Privirile inflacarate si pierdute
Alearga odios spre sanctuare
Fardate, cu ochi ficsi, ca de papuse, in vorba lor aprinsa-nfrigurata
Ridea isteria de un „odata" Cind fecioria lor de vis pierduse.
Veni si ziua cind iubii pe una;
Parea mai solitara, mai tacuta ;
Din inima ei stoarsa, prefacuta
Ne-ncrederea venea intotdeauna
Si-n clipa cind spunindu-i totul,
Nerabdator, in cuget de avint
Doream profetic caldul ei cuvint:
Ea dase unui trecator cu cotul
De dinsa cine-acuma stie !
E nimfa azi, ce-asteapta doar atit;
Pe
Satyri arzatori sa-i ia de git,
Sa-i sature-n frenetica betie.
Stringindu-se din nervi spasmodic
E prada-nfioratului sau chin
Prin ritmul ei de calcul si metodic
Strabate diabolicul suspin
Cind rolurile astea-s terminate
Vestalo, si alcovul e-ntinat.
Molohul senzual te-a blestemat
Ca ii jertfesti iubirile in rate
Venere din spume
Sub cite forme corpu-i fu cintat!
Delirul ei mereu framint-o lume,
Si-n veci altaru-i pai-e laudat.
Vestalele moderne-s nevirgine;
Stingind lumina sacrului lor foc
Zeita ele-n umbra o evoc
Cu mladieri din cele mai feline
Trecind usor pe aspre trotuare
Stirnesc revolta simturilor brute ;
Privirile inflacarate si pierdute
Alearga odios spre sanctuare
Fardate, cu ochi ficsi, ca de papuse, in vorba lor aprinsa-nfrigurata
Ridea isteria de un „odata" Cind fecioria lor de vis pierduse.
Veni si ziua cind iubii pe una;
Parea mai solitara, mai tacuta ;
Din inima ei stoarsa, prefacuta
Ne-ncrederea venea intotdeauna
Si-n clipa cind spunindu-i totul,
Nerabdator, in cuget de avint
Doream profetic caldul ei cuvint:
Ea dase unui trecator cu cotul
De dinsa cine-acuma stie !
E nimfa azi, ce-asteapta doar atit;
Pe
Satyri arzatori sa-i ia de git,
Sa-i sature-n frenetica betie.
Stringindu-se din nervi spasmodic
E prada-nfioratului sau chin
Prin ritmul ei de calcul si metodic
Strabate diabolicul suspin
Cind rolurile astea-s terminate
Vestalo, si alcovul e-ntinat.
Molohul senzual te-a blestemat
Ca ii jertfesti iubirile in rate
Primăvara
E primavara
iarasi si pasarile cinta
Ascunse printre frunza ciresilor albiti,
Un cintec de-amintire, iubirea noastra sfinta
Copilaria-ntreaga din anii infloriti
iti mai aduci aminte de pasnica gradina in care dupa ploaie, tacuti, ne odihneam
Pe banca scorojita, cind boarea de sulfina
Venind cu-n aer proaspat, in piepturi o sorbeam ?
Visam atit de simplu o viata sanatoasa,
Ca un copil naiva, traita primitiv
Si tu erai atuncea atita de frumoasa,
Nebuna si sprintara rizind fara motiv!
•Se vede ca pe lume e lacrima stapina
Motivul e acelasi, tu nu ma intreba
Atita stiu ca toamna, ne-am despartit de mina
Si am privit o vreme prelung pe urma ta
De aceea amintirea, iubirea noastra sfinta,
Copilaria-ntreaga din anii insoriti,
Cind iar e primavara, in sufletul meu cinta
Cu pasarile toate prin pomii ninsi, albiti
Ascunse printre frunza ciresilor albiti,
Un cintec de-amintire, iubirea noastra sfinta
Copilaria-ntreaga din anii infloriti
iti mai aduci aminte de pasnica gradina in care dupa ploaie, tacuti, ne odihneam
Pe banca scorojita, cind boarea de sulfina
Venind cu-n aer proaspat, in piepturi o sorbeam ?
Visam atit de simplu o viata sanatoasa,
Ca un copil naiva, traita primitiv
Si tu erai atuncea atita de frumoasa,
Nebuna si sprintara rizind fara motiv!
•Se vede ca pe lume e lacrima stapina
Motivul e acelasi, tu nu ma intreba
Atita stiu ca toamna, ne-am despartit de mina
Si am privit o vreme prelung pe urma ta
De aceea amintirea, iubirea noastra sfinta,
Copilaria-ntreaga din anii insoriti,
Cind iar e primavara, in sufletul meu cinta
Cu pasarile toate prin pomii ninsi, albiti
Ovid Caledoniu,
poet
Biografie Ovid Caledoniu
Ovid Caledoniu (n. 22 martie 1914, d. 15 ianuarie 1974) a fost un poet român.
A colaborat la revistele "Gândirea", "Iconar", "Sfarmă-Piatră", "Literatura", "Meşterul Manole", "Revista Dobrogeană", etc.
Opere
* Endymion, 1937
* Vrăjitorul apelor, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1942
* Pasărea de foc, Editura Junimea, Iaşi, 1973
În 1943, a apărut la Editura Librăriei Pavel Suru antologia "13 poeţi, 13 poezii de dragoste", coordonată de Ovid Caledoniu împreună cu Ştefan Baciu şi Vintilă Horia, antologie ce mai cuprinde, pe lângă poeziilor coordonatorilor, poezii de Virgil Carianopol, Gherghinescu Vania, Ion Aurel Manolescu, Petre Păulescu, Teodor Scarlat, Ştefan Stănescu, Simion Stolnicu, Gh. Tuleş, E. Ar. Zaharia.
Ovid Caledoniu (n. 22 martie 1914, d. 15 ianuarie 1974) a fost un poet român.
A colaborat la revistele "Gândirea", "Iconar", "Sfarmă-Piatră", "Literatura", "Meşterul Manole", "Revista Dobrogeană", etc.
Opere
* Endymion, 1937
* Vrăjitorul apelor, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1942
* Pasărea de foc, Editura Junimea, Iaşi, 1973
În 1943, a apărut la Editura Librăriei Pavel Suru antologia "13 poeţi, 13 poezii de dragoste", coordonată de Ovid Caledoniu împreună cu Ştefan Baciu şi Vintilă Horia, antologie ce mai cuprinde, pe lângă poeziilor coordonatorilor, poezii de Virgil Carianopol, Gherghinescu Vania, Ion Aurel Manolescu, Petre Păulescu, Teodor Scarlat, Ştefan Stănescu, Simion Stolnicu, Gh. Tuleş, E. Ar. Zaharia.
Zi de toamnă'n Caucaz
O frunză cade şi altele se-alungă,
Încet, pe-un drum la Răsărit ce creşte.
O, spune-mi inimă, cine să ne-ajungă,
Nu peste toată luna, azi, străluceşte?
Întind, sfios, o mână. O, ce grădini cereşti
De-o nesfârşită-aromă sufletul mi-l umple
Ca o răcoare, calmă, în care simţi că eşti
Singurătate, clară, ce urcă pân' la tâmple.
Printre copaci poetul îşi duce 'ncet povara,
Întoarce vremi cu faţa spre apele mirării,
Ca'ntr'o oglindă-şi vede iubita, lanul, ţara
Şi steaua ce 'ntârzie şi umbra înserării.
Kamensk, Septembrie, 1942
Încet, pe-un drum la Răsărit ce creşte.
O, spune-mi inimă, cine să ne-ajungă,
Nu peste toată luna, azi, străluceşte?
Întind, sfios, o mână. O, ce grădini cereşti
De-o nesfârşită-aromă sufletul mi-l umple
Ca o răcoare, calmă, în care simţi că eşti
Singurătate, clară, ce urcă pân' la tâmple.
Printre copaci poetul îşi duce 'ncet povara,
Întoarce vremi cu faţa spre apele mirării,
Ca'ntr'o oglindă-şi vede iubita, lanul, ţara
Şi steaua ce 'ntârzie şi umbra înserării.
Kamensk, Septembrie, 1942
Vasile Filip, poet
Biografie Vasile Filip
Vârful cu dor - Editura Junimea, 1979
Cerbul de pâclã - Editura Junimea, 1983
Sansa ninsorii - Editura Junimea,1988
Tropare - Editura Trinitas, 1998
Pasãrea de rouã - Editura Portile Orientului, 1999
Amurg - Editura Tehnopress, 1999
Poemele tranzitiei - Editura Tehnopress, 1999
Vârful cu dor - Editura Junimea, 1979
Cerbul de pâclã - Editura Junimea, 1983
Sansa ninsorii - Editura Junimea,1988
Tropare - Editura Trinitas, 1998
Pasãrea de rouã - Editura Portile Orientului, 1999
Amurg - Editura Tehnopress, 1999
Poemele tranzitiei - Editura Tehnopress, 1999
Clipa de noapte
Ce lungă noapte mi se pare clipa
Când ochiul tău sub pleoapă se ascunde
Si ce aproape depărtata boltă
Pe care astăzi n-o mai poti pătrunde...
Fără copaci e uneori pădurea,
Cum fără oameni uneori pământul.
Cât de adâncă poate fi fântâna
In care noi ne-am îngropat vesmântul...
Si printre stele parcă văd mai bine
Cum gânduri - păsări se întorc din vise.
Ce larg e cuibul care-mi poartă puii
Si cât de mici ferestrele închise...
M-as bucura să plouă iar cu soare
Asupra mea să dau în rădăcină,
Dar prea uscat si depărtat e cerul
Si setea mea flămândă-i de lumină...
Să-mi fii părtasă la această sete
Te-as căuta,dar nu mai stiu pe unde.
Ce lungă noapte mi se pare clipa
Când ochiul tău sub pleoapă se ascunde...
Când ochiul tău sub pleoapă se ascunde
Si ce aproape depărtata boltă
Pe care astăzi n-o mai poti pătrunde...
Fără copaci e uneori pădurea,
Cum fără oameni uneori pământul.
Cât de adâncă poate fi fântâna
In care noi ne-am îngropat vesmântul...
Si printre stele parcă văd mai bine
Cum gânduri - păsări se întorc din vise.
Ce larg e cuibul care-mi poartă puii
Si cât de mici ferestrele închise...
M-as bucura să plouă iar cu soare
Asupra mea să dau în rădăcină,
Dar prea uscat si depărtat e cerul
Si setea mea flămândă-i de lumină...
Să-mi fii părtasă la această sete
Te-as căuta,dar nu mai stiu pe unde.
Ce lungă noapte mi se pare clipa
Când ochiul tău sub pleoapă se ascunde...
Fructul oprit
De ce m-ai lăsat sã pãtrund în livadã
(O, raiul acesta demult l-am râvnit)
Şi nu mã laşi sã muşc din fructul oprit,
Care s-a copt şi curând va sã cadã?
Mã duci în ispitã cu biblica poamã
(Ispita aceasta demult o râvnesc),
Şi-n raiul acesta ce mere mai cresc
Şi-s rumene toate şi tainic mã cheamã.
Tu crezi cã sunt lacom şi fãrã mãsurã
(O, patima asta mã arde mereu),
Dar n-ai pãtruns încã în sufletul meu
Sã vezi ce vâltoare de flãcãri îndurã.
De vrei sã mã pui la o grea încercare
(Demult o aştept şi ce mult am dorit)
Şi nu mã laşi sã muşc din fructul oprit,
De ce m-ai lãsat în livada ta oare?
(O, raiul acesta demult l-am râvnit)
Şi nu mã laşi sã muşc din fructul oprit,
Care s-a copt şi curând va sã cadã?
Mã duci în ispitã cu biblica poamã
(Ispita aceasta demult o râvnesc),
Şi-n raiul acesta ce mere mai cresc
Şi-s rumene toate şi tainic mã cheamã.
Tu crezi cã sunt lacom şi fãrã mãsurã
(O, patima asta mã arde mereu),
Dar n-ai pãtruns încã în sufletul meu
Sã vezi ce vâltoare de flãcãri îndurã.
De vrei sã mã pui la o grea încercare
(Demult o aştept şi ce mult am dorit)
Şi nu mã laşi sã muşc din fructul oprit,
De ce m-ai lãsat în livada ta oare?
Stare inedită
Te-aş aştepta pânã târziu în toamnã,
Dar ploile de toamnã sunt prea reci
Şi tu eşti mult prea delicatã, doamnã,
Sã pot risca prin ploaia mea sã treci.
De multe ori de-o vreme mi se-ntâmplã
Sã cad pe gânduri, fãrã nici un rost.
Parc-un gropar îmi bate cuie-n tâmplã
Şi mã coboarã unde n-am mai fost.
Mãrturisesc o stare ineditã,
Parcã plutesc, parcã alerg în gol.
Doar fruntea mi-i fierbinte ca o plitã
Pe care arde ultimul simbol.
M-aplec peste colacul de fântânã
Şi vãd o umbrã fãrã de stãpân;
Îmi face semn c-ar vrea sã mai rãmânã,
Cum m-ar ruga pe mine sã rãmân.
Dar ploile de toamnã sunt prea reci
Şi tu eşti mult prea delicatã, doamnã,
Sã pot risca prin ploaia mea sã treci.
De multe ori de-o vreme mi se-ntâmplã
Sã cad pe gânduri, fãrã nici un rost.
Parc-un gropar îmi bate cuie-n tâmplã
Şi mã coboarã unde n-am mai fost.
Mãrturisesc o stare ineditã,
Parcã plutesc, parcã alerg în gol.
Doar fruntea mi-i fierbinte ca o plitã
Pe care arde ultimul simbol.
M-aplec peste colacul de fântânã
Şi vãd o umbrã fãrã de stãpân;
Îmi face semn c-ar vrea sã mai rãmânã,
Cum m-ar ruga pe mine sã rãmân.
George Filip, poet
Biografie George Filip
George Filip s-a născut la Tuzla, judetul Constanta, la 22 martie,1939. Este fiul lui Pandele si al Floarei, strănepoată a marelui poet Octavian Goga. Urmeaza scoala primara în comuna natală, iar liceul l-a continuat la Bucuresti.
Datorita atitudinii sale neagreata de democratia romaneasca a acelor timpuri si a propagarii genului de poezie incomoda a fost judecat public la Turnu Severin si arestat.
În 1977, după alti ani de privatiuni si suferinte, s-a înscris pe lista pentru drepturile omului si a cerut protectia Ambasadei americane. In urma aceste actiuni, i s-a intentat un nou proces public, care a avut loc la Tuzla.
Si-a facut debutul în România cu 4 volume pe tematici diferite.
A parasit tara la 7 ianuarie 1979. Dupa peregrinari in Austria, Germania si Franta se stabileste in Canada.
Alegand Montrealul ca oras de resedinta, poetul s-a numărat printre fondatorii Centrului Cultural Român, a fost redactor la ora de radio în limba română, redactor la revista multiculturală HUMANITAS si director cultural la Teleromânia, prima televiziune din exil, în limba română.
Carti publicate: Matematica pe degete, 1974 / Anotimpul legendelor, 1975 / Desant satiric, 1976 / Drumuri de balada, 1977 / Zei fara armuri, 1989 / Poemes sur feuilles d'erable, 1998 / Era confuziilor, 1993 / Din taine, 1999 / Diana, 2002 / '89 Poeme indoliate, 2002 / Vad lumina, 2003 / La planet plate - Poemes, 2004 / Singur impotriva destinului, 2004 / Aezii privesc, 2005 / Zilele saptamanii, 2005 / Din oglinda, 2005 / Tara din lacrima, 2006.
George Filip s-a născut la Tuzla, judetul Constanta, la 22 martie,1939. Este fiul lui Pandele si al Floarei, strănepoată a marelui poet Octavian Goga. Urmeaza scoala primara în comuna natală, iar liceul l-a continuat la Bucuresti.
Datorita atitudinii sale neagreata de democratia romaneasca a acelor timpuri si a propagarii genului de poezie incomoda a fost judecat public la Turnu Severin si arestat.
În 1977, după alti ani de privatiuni si suferinte, s-a înscris pe lista pentru drepturile omului si a cerut protectia Ambasadei americane. In urma aceste actiuni, i s-a intentat un nou proces public, care a avut loc la Tuzla.
Si-a facut debutul în România cu 4 volume pe tematici diferite.
A parasit tara la 7 ianuarie 1979. Dupa peregrinari in Austria, Germania si Franta se stabileste in Canada.
Alegand Montrealul ca oras de resedinta, poetul s-a numărat printre fondatorii Centrului Cultural Român, a fost redactor la ora de radio în limba română, redactor la revista multiculturală HUMANITAS si director cultural la Teleromânia, prima televiziune din exil, în limba română.
Carti publicate: Matematica pe degete, 1974 / Anotimpul legendelor, 1975 / Desant satiric, 1976 / Drumuri de balada, 1977 / Zei fara armuri, 1989 / Poemes sur feuilles d'erable, 1998 / Era confuziilor, 1993 / Din taine, 1999 / Diana, 2002 / '89 Poeme indoliate, 2002 / Vad lumina, 2003 / La planet plate - Poemes, 2004 / Singur impotriva destinului, 2004 / Aezii privesc, 2005 / Zilele saptamanii, 2005 / Din oglinda, 2005 / Tara din lacrima, 2006.
Fericirea
Când a fost să plec în lumea largă
Şi destinu-n cârcă să mi-l port
Fericirea a rămas acasă,
Fericirea n-are paşaport.
Că aşa-i în ţara nimănuia,
Vameşii prin sânge-ţi scotocesc
Să nu iasă clandestin din Ţară
Nici un strop din tot ce-i omenesc.
Numai dorul s-a ascuns în mine
Şi blestemul de a fi poet,
De aceea umblu printre oameni
Scotocind prin suflet - indiscret.
... Lume bună, unde-i fericirea?
Dorul greu în suflet de ce-l port?
Fericirea ne-a rămas acasă,
Fericirea n-are paşaport.
Şi destinu-n cârcă să mi-l port
Fericirea a rămas acasă,
Fericirea n-are paşaport.
Că aşa-i în ţara nimănuia,
Vameşii prin sânge-ţi scotocesc
Să nu iasă clandestin din Ţară
Nici un strop din tot ce-i omenesc.
Numai dorul s-a ascuns în mine
Şi blestemul de a fi poet,
De aceea umblu printre oameni
Scotocind prin suflet - indiscret.
... Lume bună, unde-i fericirea?
Dorul greu în suflet de ce-l port?
Fericirea ne-a rămas acasă,
Fericirea n-are paşaport.
Sentiment
două treimi din trup mi-au murit
oasele-mi spun: mai împinge-ne
până ieri aveam chipul frumos
şi n-aveam pe piele pecingine
vremea mă creşte şi sunt tot mai scurt
în barbă îmi ţipă şerpii ridaţi
îmi vine să urc în turnuri de dor
şi să strig după cincii mei fraţi
lâng-un foc de răstimp şi tăceri
se încălzeşte în taină o stea
are chip de femeie - dianic
aţi ghicit: este dragostea mea
hai bătrâne, termină-ţi poemul
şi te du pe crepuscul în sus;
raţiunea eternă m-aşteaptă
DA: eu am încă multe de spus.
oasele-mi spun: mai împinge-ne
până ieri aveam chipul frumos
şi n-aveam pe piele pecingine
vremea mă creşte şi sunt tot mai scurt
în barbă îmi ţipă şerpii ridaţi
îmi vine să urc în turnuri de dor
şi să strig după cincii mei fraţi
lâng-un foc de răstimp şi tăceri
se încălzeşte în taină o stea
are chip de femeie - dianic
aţi ghicit: este dragostea mea
hai bătrâne, termină-ţi poemul
şi te du pe crepuscul în sus;
raţiunea eternă m-aşteaptă
DA: eu am încă multe de spus.
Tulburătorul vis
Acest pamânt mirositor si lacom
Cu trasnetele lui ucigatoare,
Fara belsug si fara adaposturi,
Acest aform abandonat de Soare
Care sub talpa înca arde
Si a pacatuit cu Luna,
În care ne-ngropam pe rând
De-a pururea si-ntotdeauna.
Acest pamânt fara culori concrete,
Golan rostogolit prin constelatii,
Cu gravitatia legata-n glezna
Si cu atât de relative spatii.
Acest pamânt fara culori si gust
Pe care iarba verde sângereaza
Si când simtim ce-i zborul, si zburam
Aripile din umeri le reteaza.
Sa fiu rotund si nu ma multumesc
Muscând din el, flamând, a câta parte?
Parintii mei, cugetatori, au curs
Prin iuresul plecarilor spre moarte;
Diana, tu si eu mai suntem vii
Sa nu rostesti acum nici un cuvânt
Ca ma trezesti si voi fi las, iubito
Si amândoi vom curge în pamânt.
Cu trasnetele lui ucigatoare,
Fara belsug si fara adaposturi,
Acest aform abandonat de Soare
Care sub talpa înca arde
Si a pacatuit cu Luna,
În care ne-ngropam pe rând
De-a pururea si-ntotdeauna.
Acest pamânt fara culori concrete,
Golan rostogolit prin constelatii,
Cu gravitatia legata-n glezna
Si cu atât de relative spatii.
Acest pamânt fara culori si gust
Pe care iarba verde sângereaza
Si când simtim ce-i zborul, si zburam
Aripile din umeri le reteaza.
Sa fiu rotund si nu ma multumesc
Muscând din el, flamând, a câta parte?
Parintii mei, cugetatori, au curs
Prin iuresul plecarilor spre moarte;
Diana, tu si eu mai suntem vii
Sa nu rostesti acum nici un cuvânt
Ca ma trezesti si voi fi las, iubito
Si amândoi vom curge în pamânt.
Viorica Ana Cozan,
poetă (volume de poezie: “Întîlnirea cu mine”, “Privilegiul surîsului”)
Un fel de
biografie
Ieşeanca a petrecut zeci de ani în apropierea cărţilor, ca
bibliotecară la Universitatea „Gh. Asachi“. Şi-a expus emoţia trăită în
culisele literaturii în trei volume de poezie Viorica Ana Cozan a devenit
ieşeancă prin „adopţie“. A crescut şi a absorbit spiritul munţilor şi al
râurilor din apropierea Stulpicanilor Sucevei. Era o tânără ambiţioasă, energică,
pasionată de literatură, care voia să se afirme. Aşa că a dat locurile natale
şi lucrul la un laborator din mină pe un centru literar efervescent, Iaşiul, în
urmă cu câteva zeci de ani. De-a lungul timpului, a oscilat între cifre şi
metafore. Deşi a urmat un liceu cu profil real şi a fost chimist la o mină din
Suceava, a păstrat în acelaşi timp legătura cu literatura, cu versurile
publicate încă din adolescenţă. „Mi-a plăcut chimia organică, dar visul meu era
să ajung departe, să scriu“, explică poeta. În 1970 era deja în Bucureşti, unde
studia biblioteconomia. Nu cursurile o cuceriseră în primul rând, cât oraşul cu
ai săi poeţi, prozatori, actori. „Mergeau cu toţii cu vrafuri de foi în mână.
Erau tineri, boemi, creativi şi îmi plăcea lumea asta. Îmi plăcea sentimentul
că fac parte din ea“, mai spune Viorica Cozan. Nu mică i-a fost mirarea să-l
zărească pe Tudor Arghezi, într-o staţie de autobuz. Întoarcerea la Iaşi a fost
întreruptă de o repartizare în comuna Focuri, unde l-a cunoscut pe cel
care avea să-i fie soţ, prieten şi critic, Vasile Neculau. Locuri diferite, o
singură pasiune Viaţa a tot dus-o dintr-un loc în altul, în domenii diferite.
De la cenacluri litarare cu mari oameni de litere, până în curtea de la ţară. A
fost inclusiv inspector de personal la Universitatea „Asachi“, apoi bibliotecar
la secţiile de Mecanică ,Chimie, locuri în care se bucura să fie, deşi cărţile
tehnice nu erau pe gustul ei. Nici maternitatea, nici lipsa confortului nu i-au
alungat inspiraţia: „Scriam şi noaptea. Fetele erau mici, dar mă făceau
fericită“. Viorica Ana Cozan se poate lăuda cu trei volume publicate şi cu
recomandările unor personalităţi, precum poetul Cezar Ivănescu şi profesorul
Constantin Ciopraga. La început a fost „Întâlnire cu mine“ (1982), publicat la
editura Junimea, urmat de „Privilegiul surâsului“ (1987) şi „Durata surâsului“
(1997). Creaţiile sale, de reverii, de doine, de căutare, de magie au primit
doar reacţii pozitive. Luna trecută a fost pensionată de la bibliotecă: „Mă
retrag la casa de la Stulpicani pentru a lucra la viitorul volum. Locul mă va
ajuta să gândesc limpede. Nu părăsesc Iaşiul, îl iubesc prea mult, doar mă
refugiez pentru a crea”. Ce vă motivează să scrieţi poezii? V. C.: De fiecare
dată când am scris o poezie pe care o simţeam bună, aveam un sentiment aproape
fizic de fericire, un fior. Lansarea celui de-al doilea volum, „Durata
surâsului“, a fost cu adevărat sublimă. Ce vă propuneţi pentru
următorul volum? V. C.: Toată viaţa m-am jucat cu poezia. Sau s-a jucat ea cu
mine. De această dată mă ofer să îi fac jocul. Am o datorie de onorat faţă de
ea, faţă de mine şi, nu în ultimul rând, faţă de cei care au crezut în
reveriile mele. Profil Născută 1949, în comuna Stulpicani, judeţul Suceava
Educaţie Şcoala Postliceală de Biblioteconomie, Bucureşti Experienţă a fost
chimist la mina de la Tarniţa, din Suceava, bibliotecară la Dolheşti, la Focuri
şi mai târziu la secţiile de Mecanică, respectiv Chimie ale Universităţii
„Gheorghe Asachi“ Familie este văduvă şi are două fiice Ce-i place Admiră omul
şi natura în toate formele sale. Iubeşte, evident, poezia. „Îmi plac deopotrivă
piatra de pe pământ spaniol, valurile Mării Negre sau ploaia“. Ce nu-i
place Dacă omul e pe lista preferinţelor, atunci când se comportă nefiresc cade
în dizgraţie. „Nu-mi plac manifestările care sunt împotriva firii
umane“.Întrebări şi răspunsuri
Gabriel Chifu,
poet şi prozator
Biografie Gabriel Chifu
Gabriel Chifu - născut la 22 martie 1954 în oraşul Calafat, ca fiu al lui Ion Chifu, avocat, şi al Angelei Chifu, casnică.
A urmat cursurile şcolii generale în Calafat (între anii 1961- 1968) şi în Băileşti (1968-1969).
A absolvit Colegiul Carol I din Craiova (clasa specială de matematică), în 1973 şi Facultatea de Electrotehnică din Craiova, Secţia Automatizări şi Calculatoare, în 1979.
A debutat în revista România Literară, în anul 1972, la Poşta Redacţiei, descoperit de Geo Dumitrescu.
Din 1985, este redactor la revista Ramuri, iar din 1991 este redactor-şef al acestei reviste editate de Uniunea Scriitorilor din România.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1980) şi al P.E.N. Romanian Center (din 2002).
După 1990, a fost ales în trei mandate (1990-1994, 1996-2000, 2001- 2005) secretar al Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România. Actualmente este secretar al Uniunii Scriitorilor şi membru în Comitetul Director.
A publicat articole, poezie, eseuri, proză în majoritatea revistelor de cultură din ţară.
În anul 1992 i-a apărut un volum de poezie în S.U.A., în traducere: Angels and Gods (versiunea engleză de Victor Olaru, cu o postfaţă de Richard Jackson). Poezia sa a mai fost tradusă (în reviste şi în antologii) în Anglia, Italia, Iugoslavia, Grecia, China, Statele Unite, Slovacia, Haiti.
A participat la dezbateri, festivaluri internaţionale şi conferinţe în China, Ungaria, Grecia, S.U.A., România, Iugoslavia etc.
Este autorul următoarelor cărţi:
Poezie:
- Sălaş în inimă, Ed. Eminescu, Bucureşti,1976.
- Realul eruptiv, Ed. Eminescu, Bucureşti,1979
- O interpretare a Purgatoriului, Ed. Eminescu, Bucureşti,1982
- Lamura, Ed. Eminescu, Bucureşti,1983
- Omul neţărmurit, Ed. Scrisul Românesc, Craiova,1987
- Povestea ţării latine din Est, Ed. Eminescu, Bucureşti,1994
- La marginea lui Dumnezeu, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1998
- Bastonul de orb, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2003
- Lacătul de aur, antologie, Colecţia Hyperion, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2004
- O sută de poeme, antologie, Editura Ramuri, Craiova, 2006
Romane:
- Unde se odihnesc vulturii, Ed. Eminescu, Bucureşti,1987
- Valul şi stânca, Ed. Scrisul Românesc, Craiova,1989
- Maratonul învinşilor, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1997
- Cartograful puterii, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2000
- Povestirile lui Cesar Leofu, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2002
- Visul copilului care păşeşte pe zăpadă fără să lase urme sau Invizibilul, descriere amănunţită, Editura Polirom, 2004
Premii, distincţii:
Este în trei rânduri deţinătorul Premiului Uniunii Scriitorilor: pentru debut (Sălaş în inimă), în 1976; pentru roman(Maratonul învinşilor), în 1997 şi pentru poezie (La marginea lui Dumnezeu), în 1998.
A mai primit: premiul Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor, în 1983 şi 1994; Premiul de poezie al C. C. al U.T.C., 1984; premiul de haiku al Comunei Literare Vârşeţ-Serbia, 1987; premiul revistei Amfiteatru (1975), premiul revistei Luceafărul (1976), premiul revistei Convorbiri Literare (2000), premiul revistei Tomis (2001), premiul revistei Poesis (2003); premiul de excelenţă Laurenţiu Ulici al Fundaţiei Luceafărul (2004). Este cetăţean de onoare al municipiului Calafat; Este distins cu titlul Meritul Cultural în grad de ofiţer.
Gabriel Chifu - născut la 22 martie 1954 în oraşul Calafat, ca fiu al lui Ion Chifu, avocat, şi al Angelei Chifu, casnică.
A urmat cursurile şcolii generale în Calafat (între anii 1961- 1968) şi în Băileşti (1968-1969).
A absolvit Colegiul Carol I din Craiova (clasa specială de matematică), în 1973 şi Facultatea de Electrotehnică din Craiova, Secţia Automatizări şi Calculatoare, în 1979.
A debutat în revista România Literară, în anul 1972, la Poşta Redacţiei, descoperit de Geo Dumitrescu.
Din 1985, este redactor la revista Ramuri, iar din 1991 este redactor-şef al acestei reviste editate de Uniunea Scriitorilor din România.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1980) şi al P.E.N. Romanian Center (din 2002).
După 1990, a fost ales în trei mandate (1990-1994, 1996-2000, 2001- 2005) secretar al Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România. Actualmente este secretar al Uniunii Scriitorilor şi membru în Comitetul Director.
A publicat articole, poezie, eseuri, proză în majoritatea revistelor de cultură din ţară.
În anul 1992 i-a apărut un volum de poezie în S.U.A., în traducere: Angels and Gods (versiunea engleză de Victor Olaru, cu o postfaţă de Richard Jackson). Poezia sa a mai fost tradusă (în reviste şi în antologii) în Anglia, Italia, Iugoslavia, Grecia, China, Statele Unite, Slovacia, Haiti.
A participat la dezbateri, festivaluri internaţionale şi conferinţe în China, Ungaria, Grecia, S.U.A., România, Iugoslavia etc.
Este autorul următoarelor cărţi:
Poezie:
- Sălaş în inimă, Ed. Eminescu, Bucureşti,1976.
- Realul eruptiv, Ed. Eminescu, Bucureşti,1979
- O interpretare a Purgatoriului, Ed. Eminescu, Bucureşti,1982
- Lamura, Ed. Eminescu, Bucureşti,1983
- Omul neţărmurit, Ed. Scrisul Românesc, Craiova,1987
- Povestea ţării latine din Est, Ed. Eminescu, Bucureşti,1994
- La marginea lui Dumnezeu, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1998
- Bastonul de orb, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2003
- Lacătul de aur, antologie, Colecţia Hyperion, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2004
- O sută de poeme, antologie, Editura Ramuri, Craiova, 2006
Romane:
- Unde se odihnesc vulturii, Ed. Eminescu, Bucureşti,1987
- Valul şi stânca, Ed. Scrisul Românesc, Craiova,1989
- Maratonul învinşilor, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1997
- Cartograful puterii, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2000
- Povestirile lui Cesar Leofu, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2002
- Visul copilului care păşeşte pe zăpadă fără să lase urme sau Invizibilul, descriere amănunţită, Editura Polirom, 2004
Premii, distincţii:
Este în trei rânduri deţinătorul Premiului Uniunii Scriitorilor: pentru debut (Sălaş în inimă), în 1976; pentru roman(Maratonul învinşilor), în 1997 şi pentru poezie (La marginea lui Dumnezeu), în 1998.
A mai primit: premiul Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor, în 1983 şi 1994; Premiul de poezie al C. C. al U.T.C., 1984; premiul de haiku al Comunei Literare Vârşeţ-Serbia, 1987; premiul revistei Amfiteatru (1975), premiul revistei Luceafărul (1976), premiul revistei Convorbiri Literare (2000), premiul revistei Tomis (2001), premiul revistei Poesis (2003); premiul de excelenţă Laurenţiu Ulici al Fundaţiei Luceafărul (2004). Este cetăţean de onoare al municipiului Calafat; Este distins cu titlul Meritul Cultural în grad de ofiţer.
Artă
poetică
câteva tărâmuri se resfiră prin aer
ca paginile unei cărţi.
sintaxa îşi face de la sine regulile
aidoma unui fluviu care îşi făureşte albia leneş.
pe ţărm se ivesc furnicile mirmidone, mii şi mii,
cară în spate marele zar, cu şase pe toate feţele,
zarul însufleţit, care surâde.
"cine-l ridică, cine-l azvârle, zic,
să vedem ce cade,
şasele vieţii sau şasele morţii?"
atât. în asta constă toată arta.
ca paginile unei cărţi.
sintaxa îşi face de la sine regulile
aidoma unui fluviu care îşi făureşte albia leneş.
pe ţărm se ivesc furnicile mirmidone, mii şi mii,
cară în spate marele zar, cu şase pe toate feţele,
zarul însufleţit, care surâde.
"cine-l ridică, cine-l azvârle, zic,
să vedem ce cade,
şasele vieţii sau şasele morţii?"
atât. în asta constă toată arta.
Dropia
Tatăl tatălui meu i-a spus tatei
că a văzut-o şi a orbit.
Ea locuieşte într-o sămânţă de aur, minunată.
Ea trece pe câmpuri: e piciorul pe care-l
aşază luna în iarbă,
cu care luna merge dintr-un sat în altul.
Ea trece numai
prin locul liber dintre două ore,
dintre două zile ce-şi urmează, de aceea
timpul nu o rugineşte,
şi are pană luminândă...Un vânător
a vrut s-o împuşte, dar glonţul
s-a întors în armă, puşca s-a risipit, a curs,
vânătorul nu a mai găsit drumul spre casă,
a rămas în văzduh închis.
Ah, cum o aşteptăm înfioraţi:
într-o iarnă s-a apropiat de o aşezare-
şi noaptea odăile s-au luminat ca de soare,
lumina a doborât câteva case vechi,
zăpada s-a topit, frunzele uscate
au înverzit, cănile goale de pe masă
cu vin tare s-au umplut. De aşteptare
casele noastre sânt nişte grăunţe răcoroase
bune pentru dropie.
că a văzut-o şi a orbit.
Ea locuieşte într-o sămânţă de aur, minunată.
Ea trece pe câmpuri: e piciorul pe care-l
aşază luna în iarbă,
cu care luna merge dintr-un sat în altul.
Ea trece numai
prin locul liber dintre două ore,
dintre două zile ce-şi urmează, de aceea
timpul nu o rugineşte,
şi are pană luminândă...Un vânător
a vrut s-o împuşte, dar glonţul
s-a întors în armă, puşca s-a risipit, a curs,
vânătorul nu a mai găsit drumul spre casă,
a rămas în văzduh închis.
Ah, cum o aşteptăm înfioraţi:
într-o iarnă s-a apropiat de o aşezare-
şi noaptea odăile s-au luminat ca de soare,
lumina a doborât câteva case vechi,
zăpada s-a topit, frunzele uscate
au înverzit, cănile goale de pe masă
cu vin tare s-au umplut. De aşteptare
casele noastre sânt nişte grăunţe răcoroase
bune pentru dropie.
Vestirea petrecerii de
sine în singurătate
în martie 22, o zeiţă trece în fugă pe aici sub forma unei
plăpânde zăpezi:mi se topeşte în palmă. frec de o piatră aspră
o grămăjoară de ceară:îndată ceara se macină şi piere.
aidoma ei mă frec eu de acest văz-duh.şi mă petrec.aud
apropiindu-se corbii.aud în marş cumplit venind furnicile,deneînvinsele.am fost în cetatea plânsului, am predat
încrezător
doctrina luminii.pe locuitorii infernului
i-am învins. i-am condus pe cei slabi şi pe păcătoşi la izvor.
le-am poruncit "spălaţi-vă cu apă rece pe obraz", m-au urmat şi s-au vindecat. cerul era albastru, nepătat. acum este galben,
este vânăt, este negru. eram puternic şi tânăr, curgea aurul din
mine.
acum din toate colţurile lumii cu ochi sticloşi mă priveşte
vina.
vina mea. când s-a ivit? când a crescut? când s-a împrăştiat
peste tot uriaşă? frec de o piatră aspră
o grămăjoară de ceară, mă văd pe mine în ceara care se
macină şi piere.
mă văd pe mine frecându-mă de acest văz-duh. fiecare lucru
înalţă în calea mea un zid de netrecut şi un zăvor. fiecare
secundă
găzduieşte o trapă. fără o cauză anume sânt adus în preajma
lui zero.
un melc îmi cară inima undeva departe printre flori de
sulfină.
nici sângele meu nu mai curge în mine, zboară pe cer
ca un vultur vijelios, să însufleţească alte ţinuturi.
zadarnic mă zbat-sânt prins ca într-o plasă
în paginile unei delirante cărţi.
aş vrea să opresc alunecarea
fără sfârşit. dar cum? mă privesc în oglindă şi ea
din milă mă minte: îşi răscoleşte memoria şi îmi arată
o faţă mai veche, a gloriei, căci din mine, cel de azi, nimic
în apele ei nu se vede, cum nu se vede nici vidul. aş vrea să
opresc alunecarea fără sfârşit. dar cum? mă rog de primăvară şi de
toamnă,
de iarnă şi de vară să mă ţină pe aripile lor. pentru ele
strigătul meu nemăsurat este şoaptă nedesluşită.cântecul meu
armonios de implorare
li se pare bâlbâială fără şir. nici un anotimp, nici o fiinţă,
nici o stea nu mai înţeleg ce le spun. am ajuns să vorbesc o
limbă
doar de mine locuită. blestemat. ceară am fost, m-am frecat de
piatra aspră. sânt întemniţat pe vecie în paginile delirantei
cărţi,
a morţii.
plăpânde zăpezi:mi se topeşte în palmă. frec de o piatră aspră
o grămăjoară de ceară:îndată ceara se macină şi piere.
aidoma ei mă frec eu de acest văz-duh.şi mă petrec.aud
apropiindu-se corbii.aud în marş cumplit venind furnicile,deneînvinsele.am fost în cetatea plânsului, am predat
încrezător
doctrina luminii.pe locuitorii infernului
i-am învins. i-am condus pe cei slabi şi pe păcătoşi la izvor.
le-am poruncit "spălaţi-vă cu apă rece pe obraz", m-au urmat şi s-au vindecat. cerul era albastru, nepătat. acum este galben,
este vânăt, este negru. eram puternic şi tânăr, curgea aurul din
mine.
acum din toate colţurile lumii cu ochi sticloşi mă priveşte
vina.
vina mea. când s-a ivit? când a crescut? când s-a împrăştiat
peste tot uriaşă? frec de o piatră aspră
o grămăjoară de ceară, mă văd pe mine în ceara care se
macină şi piere.
mă văd pe mine frecându-mă de acest văz-duh. fiecare lucru
înalţă în calea mea un zid de netrecut şi un zăvor. fiecare
secundă
găzduieşte o trapă. fără o cauză anume sânt adus în preajma
lui zero.
un melc îmi cară inima undeva departe printre flori de
sulfină.
nici sângele meu nu mai curge în mine, zboară pe cer
ca un vultur vijelios, să însufleţească alte ţinuturi.
zadarnic mă zbat-sânt prins ca într-o plasă
în paginile unei delirante cărţi.
aş vrea să opresc alunecarea
fără sfârşit. dar cum? mă privesc în oglindă şi ea
din milă mă minte: îşi răscoleşte memoria şi îmi arată
o faţă mai veche, a gloriei, căci din mine, cel de azi, nimic
în apele ei nu se vede, cum nu se vede nici vidul. aş vrea să
opresc alunecarea fără sfârşit. dar cum? mă rog de primăvară şi de
toamnă,
de iarnă şi de vară să mă ţină pe aripile lor. pentru ele
strigătul meu nemăsurat este şoaptă nedesluşită.cântecul meu
armonios de implorare
li se pare bâlbâială fără şir. nici un anotimp, nici o fiinţă,
nici o stea nu mai înţeleg ce le spun. am ajuns să vorbesc o
limbă
doar de mine locuită. blestemat. ceară am fost, m-am frecat de
piatra aspră. sânt întemniţat pe vecie în paginile delirantei
cărţi,
a morţii.
TEATRU/FILM 22 Martie
Cu Tora Vasilescu
Biografie Tora Vasilescu
Tora Vasilescu s-a nascut la Constanta
pe 22 martie 1951. A copilarit la Tulcea. A picat examenul de admitere la
Teatru de doua ori. S-a prezentat la un casting la Satu Mare, a fost selectata
si a jucat timp de un an cinci roluri principale, alaturi de actori
profesionisti. In anul urmator a intrat la facultate si a absolvit Institutul
de Arta Teatrala si Cinematografica "I.L. Caragiale" din Bucuresti în
1976. A jucat pe scenele teatrelor Evreiesc si Bulandra din Bucuresti.
Cateva roluri in teatru: Dana Paunescu -
"Nota zero la purtare" de Octavian Sava si Virgil Stoenescu, Feada -
"Rosii trandafirii numai pentru mine" de Sean O'Casey, Gaby -
"Ultima ora" de Mihail Sebastian, Felicita - "Badaranii" de
Carlo Goldoni, Giannina - "O întâmplare cu haz" de Carlo Goldoni,
Melania - "Mobila si durere" de Theodor Mazilu, Tinca - "Casa
evantai" de Marin Sorescu, Femeia - "Tacâmuri de pui" de Spiro
Gyorgy, Doamna - "Roberto Zucco" de Bernard-Marie Koltes.
Primul film: in 1975 "Cursa",
regia Mircea Daneliuc. Au urmat: "Gloria nu cânta",
"Avaria", "Casa dintre câmpuri", "Croaziera",
"Invingatorul", "Glissando", "Sa mori ranit din dragoste
de viata", "Cuibul de viespi", "Liliacul înfloreste a doua
oara", "Sobolanii rosii", pana la"Cel mai iubit dintre
pamânteni", in 1992, "Si totul era nimic..." in 2006.
A jucat în telenovele romanesti precum
"Regina", "State de România", "Numai iubirea",
"Daria, iubirea mea" sau "Păcatele Evei".
A fost casatorita cu regizorul si
scenaristul Mircea Daneliuc. Acum este la a doua casatorie. Nu are copii.
A primit de-a lungul
anilor mai multe premii, printre care de trei ori Premiul pentru Interpretare
UCIN, Premiu pentru rolul din “Imposibilă iubire” la Aceno D'Oro, premiul
pentru “Cel mai bun rol secundar feminin” în “Şobolanii roşii”.
·
Lumea lui Geo Saizescu (2014)
·
Moștenirea (2010) - Cella Serghi
·
Alegerea Siminei (2007)
·
Razboiul sexelor (2007) - Margot
·
Copilul meu va fi mamă! (2006) -
Rodica Matei
·
Daria, iubirea mea (2006)
·
E dreptul meu! (2006) - Laura
·
Legături bolnăvicioase (2006) -
Doamna P Trailer
·
Prețul iubirii (2006) - Silvia
·
Și totul era nimic... (2006) - dna.
Preşedinte
·
Pacatele Evei (2005) - Olga Nicolau
·
Călătorie de vis (2004)
·
Numai iubirea (2004) - Claudia Tudose
·
Ultimul stinge lumina (2004)
·
Război în bucătărie (2001)
·
Fii cu ochii pe fericire (1999)
·
Cel mai iubit dintre pământeni (1993)
- bibliotecara Nineta
·
Codin și Chira Chiralina (1993)
·
Șobolanii roșii (1991) - Mirandolina
·
Cenușa păsării din vis (1989)
·
Kilometrul 36 (1989)
·
Liliacul înfloreşte a doua oară (1988)
- Mioara Viziru
·
Nelu (1988)
·
Cuibul de viespi (1987) - Colette
Duduleanu, sotia lui Ianache
·
Pădurea de fagi (1986)
·
Glissando (1985)
·
Marele premiu (1985) - Mama
Cuibul de viespi (1987)
ÎNREGISTRĂRI NOI:
Hanuma - Axenti Tagareli 1987
Nils Holgersson - Selma Lagerloff 1958
GÂNDURI PESTE TIMP 22 Martie
Johann Wolfgang von
Goethe – citate:
RELIGIE ORTODOXĂ 22 Martie
Sf Sfințit Mc Vasile, preotul din Ancira; Sf Mc
Drosida, fiica împăratului Traian
Sfântul Mucenic Vasile, preotul din Ancira (+362) – a păstorit biserica din Ancira (Asia Mică) în
timpul împăratului păgân Iulian Apostatul (361 -363) care a încercat
revigorarea păgânismului. Refuzând să se lepede de credința creștină, Sfântul
Vasile a fost prins și întemnițat. Împăratul Iulian a trimis pe slujitorii săi,
Elpidiu, Pigasie și Asclepie să fie judecat, apoi, s-a oprit chiar el în Ancira
deoarece se afla în campania pornită fiind împotriva perșilor. Fiind adus în
fața împăratului a fost amenințat cu chinuri groaznice dacă nu se leapădă de
credința ortodoxă, apoi a fost întemnițat din nou. Fiind a fost adus a doua
oară în fața împăratului Iulian, l-a înfruntat cu demnitate refuzând să aducă
jertfă idolilor. A fost supus supliciilor și a suferit moarte martirică.
Sfânta Drosida, fiica împăratului Traian (înc. sec. II) – aceasta a trăit la începutul secolului
al II-lea, perioadă în care adunările creștine erau interzise în Imperiul
Roman, iar creștinii, pedepsiți cu moartea. În acele vremuri, cinci fecioare
adunau trupurile martirilor din locurile de persecuție, le ungeau cu miruri și
le înfășurau în giulgiuri curate, după care le ascundeau în locurile de
sihăstrie unde viețuiau. Drosida, fiica împăratului, era creștină în taină. Ea
ieșea noaptea din palat și le ajuta pe acestea la acest lucru binecuvântat.
Sfânta era logodită cu Adrian, unul din consilierii împăratului, care l-a
îndemnat pe acesta să pună sub pază trupurile mucenicilor ca să vadă de către
cine sunt furate. Ascultând sfatul consilierului său, cele cinci femei au fost
prinse, întemnițate, apoi au fost aruncate într-un cuptor în care se topea
arama. Spre deosebire de cele cinci fecioare, Drosida a primit șansa de a fi
iertată, cu condiția să renunțe la credința creștină. A refuzat și, rugându-se
fierbinte lui Dumnezeu, a scăpat de sub supravegherea soldaților rânduiți să o
păzească, apoi, ieșind s-a dus să se arunce în cuptor, dorind să se alăture
celorlalte cinci fecioare. Pe cale, gândindu-se că nu are haină de nuntă să
meargă la Dumnezeu, fiind nebotezată, a luat mirul pe care-l avea la ea și
ungându-se, s-a aruncat în apa unui lac și s-a botezat. Apoi, timp de șapte
zile s-a ascuns, trăind în post și rugăciune. În acest timp, creștinii au
găsit-o și, alăturându-i-se, au aflat cine era și ce pătimise. Iar în a opta
zi, Sfânta Muceniță Drosida a suferit moarte martirică, fiind aruncată în
cuptorul de foc.
În această lună, în ziua a
douăzeci şi doua, pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Vasile, preotul
Bisericii din Ancira.
Săvârşindu-şi
rugăciunea şi fiind străpuns pântecele lui cu acele înfocate ţepuşe, a adormit
cu somn dulce, dându-şi duhul în mâinile lui Dumnezeu.
Sfântul Vasile a trăit pe vremea împăratului Iulian Apostatul
(361-363) şi a lui Saturnin, guvernatorul Ancirei. El a fost preot al Bisericii
din Ancira sub episcopatul lui Marcel. Deși episcopul Marcel era un anti-arian
care a căzut în erezia opusă, și anume modalismul, preotul Vasile a rămas un ortodox
înflăcărat care a mărturisit dreapta credință în vremea împăratului Constanțiu
al II-lea (337-361).
Când Iulian Apostatul a luat împărăția și a încercat să
reinstaureze păgânismul, preotul Vasile din Ancira a predicat cu și mai multă
ardoare adevărata credință. Deci fiind pârât că este creştin și că ar fi
ofensat pe împăratul, a fost adus înaintea proconsulului Saturnin şi supus
fiind la întrebări a fost ridicat pe un lemn şi i s-au strujit coastele, după
care a fost aruncat în temniţă. După câtva vreme fiind scos din temniţă, din
nou a fost strujit foarte tare, timp îndelungat şi legându-l în lanţuri a fost
din nou aruncat în închisoare.
După câtva timp, când împăratul Iulian Apostatul se întorcea din
campania împotriva perșilor (362) s-a oprit în cetatea Ancirei, sfântul a fost
adus legat înaintea lui sub acuzația că este creștin și că a profețit căderea
împăratului. Şi fiind supus iarăşi la întrebări, a fost dat în primire
comitelui Flaventiu, ca să i se jupoaie pielea de pe trup în fâşii, ceea ce s-a
şi îndeplinit, îndată. Şi jupuindu-i-se astfel multe fâşii de piele şi atârnând
cele din spate aruncate peste umeri, în faţă şi cele din faţă în spate,
mucenicul care în toate aceste chinuri se ţinea tare ca diamantul, smulgând o
fâşie de piele, a aruncat-o drept în obrazul lui Iulian, care a poruncit să se
înroşească nişte suliţe în foc şi să i se străpungă cu ele pântecele şi spatele
şi toate încheieturile. Şi săvârşindu-se toate acestea, şi-a dat duhul în
mâinile lui Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea sfintei Drosida,
fiica împăratului Traian, şi a celor împreună cu dânsa cinci canonice.
Şi zicând aceasta, scoţând mirul pe care îl
luase cu sine şi ungându-se, s-a aruncat într-un lac şi s-a botezat, zicând:
„Se botează roaba lui Dumnezeu, Drosida, în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh! Amin”.
În vremea împărăţiei lui Traian, cinci femei care trăiau într-un
loc retras de sihăstrie şi care pentru aceasta se chemau canonice, păzind toate
poruncile lui Dumnezeu, printre toate celelalte îşi luaseră asupra lor ca
sarcină adunarea moaştelor sfinţilor, ungerea lor cu miruri şi înfăşurarea lor
în pânze curate, după care le aduceau şi le aşezau în locul de sihăstrie în
care trăiau ele. Aflând de acest lucru, fiica împăratului Traian, al cărei nume
era Drosida, a venit la aceste femei, scăpând de sub supravegherea celor ce
păzeau camerele de dormit împărăteşti, care fuseseră cuprinşi de somn. Ea a
adus cu sine o haină de mult preţ şi a cerut celor cinci femei ca să o ia cu
ele la ridicarea trupului unui sfânt, din locul în care fusese aruncat.
Adrian, un sfetnic al împăratului, care era în acelaşi timp şi
logodnicul Drosidei, a cerut să se pună soldaţi de pază lângă trupurile
creştinilor morţi, ca să cunoască cine sunt cei care ridică trupurile lor. Şi
paznicii stând de veghe au prins pe cele cinci femei şi împreună cu ele şi pe
Drosida. Făcându-se ziuă, le-au adus pe ele înaintea împăratului. Şi împăratul,
văzând laolaltă cu cele cinci femei şi pe Drosida, s-a spăimântat. Şi a
poruncit ca aceasta să fie ţinută sub pază, doar-doar se va căi de ceea ce a
făcut. Cât priveşte pe celelalte cinci femei canonice, a poruncit să se facă un
vas mare în care au fost aruncate cele cinci femei, împreună cu multă aramă, şi
să fie topite prin foc, ca arama să se amestece cu ţărâna sfintelor femei. Iar
din amestecul acesta s-au construit fundurile vaselor celor mari de aramă ale
băilor obşteşti, ridicate atunci din nou de el, spre desfătarea închinătorilor
la idoli.
Iar Drosida dezbrăcând îmbrăcămintea cea împărătească, a ieşit
uşor, fără să prindă cineva de veste. Şi, pe când mergea spre locul de chinuri,
se gândea întru sine, zicând: „Cum mă voi duce la Dumnezeu, neavând
îmbrăcăminte de nuntă? Căci nu am primit Botezul şi sunt încă necurată! Ci,
Împărate al împăraţilor, Doamne Iisuse Hristoase, iată am renunţat la împărăţia
mea pentru Tine, ca să mă aşezi portar al împărăţiei Tale. Tu, deci, Cel ce
Te-ai botezat pentru noi, botează-mă în Duhul Sfânt!” Şi zicând acestea,
scoţând mirul pe care îl luase cu sine din cămara ei şi aruncându-se într-un
bazin în care se aduna apa din ploaie, ca într-un lac, s-a botezat, zicând: „Se
botează roaba lui Dumnezeu, Drosida, în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh”. Şi păzindu-se pe sine, după aceea, timp de şapte zile, primea
hrană îngerească. Iar unii dintre iubitorii de Hristos găsind-o şi rămânând pe
lângă ea, a aflat cele cu privire la ea, ea însăşi povestindu-le în felul
acesta cele pătimite. În ziua cea de-a opta, cerând lui Dumnezeu în rugăciune
să o lumineze ce urmează să mai facă, s-a mutat către Domnul.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne
şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
ARTĂ
CULINARĂ – REȚETE PENTRU POSTUL SFINTELOR PAȘTI – ZIUA 32 – 22 Martie
A. PLĂCINTE
Prăjitură din multe foi şi aluat franţuzesc de post
• 250 g făină;
• 250 g margarină;
• ½ pahar apă;
• 1 linguriţă oţet;
• Sare;
• Marmeladă
Se cerne făina pe planşetă.
Se adaugă apă, sare, oţet şi 1/10 din cantitatea de margarină.
Se frământă bine până se obţine un aluat care nu se mai lipeşte de mână şi de planşetă.
Se lasă să se odihnească o jumătate de oră.
Se întinde din acest aluat o foaie pe cât posibil pătrată, cu latura de circa 40 cm.
În mijlocul foii se pune margarina, care mai înainte a fost frământată repede cu puţină făină, apoi se împătureşte foaia în patru şi se întinde din nou cu vergeaua.
Se împătureşte din nou în patru şi se lasă la rece o jumătate de oră.
Se repetă de patru ori această operaţie, la intervale de câte o jumătate de oră.
Se recomandă ca în timp ce se lucrează aluatul franţuzesc să se folosească cât mai puţină făină pentru presărat planşeta şi aluatul, iar la împăturit, să se îndepărteze cu o perie specială toată făina de pe aluat.
Se întinde pe tava de copt câte o foaie subţire, care se înţeapă cu furculiţa în mai multe locuri şi apoi se coace, la început la foc iute, apoi la foc potrivit.
Se procedează la fel cu toate foile.
Când sunt gata coapte, aceste foi se taie în benzi de 8 – 10 cm lăţime, care se ung cu marmeladă.
Se suprapun apoi câte 5 benzi, se ung deasupra cu un strat subţire de marmeladă fină şi se presară atât deasupra cât şi pe lături cu foietaj tocat mărunt.
Se taie apoi în bucăţi.
B. SALATE
Salată cu măsline
* 100 g măsline,
* 1 ceapă,
* 1 ardei roşu,
* 1 ardei verde,
* 2 roşii,
* ulei,
* oţet,
* zahăr,
* usturoi verde,
* sare,
* piper.
Ceapa se taie cubuleţe foarte fine, la fel ardeii şi roşia. Într-un vas se amestecă legumele cu măslinele, se adaugă ulei, oţet, sare, piper, zahăr şi se lasă la frigider 10-15 minute. Se serveşte pre sărată cu usturoi verde tocat.
Prăjitură din multe foi şi aluat franţuzesc de post
• 250 g făină;
• 250 g margarină;
• ½ pahar apă;
• 1 linguriţă oţet;
• Sare;
• Marmeladă
Se cerne făina pe planşetă.
Se adaugă apă, sare, oţet şi 1/10 din cantitatea de margarină.
Se frământă bine până se obţine un aluat care nu se mai lipeşte de mână şi de planşetă.
Se lasă să se odihnească o jumătate de oră.
Se întinde din acest aluat o foaie pe cât posibil pătrată, cu latura de circa 40 cm.
În mijlocul foii se pune margarina, care mai înainte a fost frământată repede cu puţină făină, apoi se împătureşte foaia în patru şi se întinde din nou cu vergeaua.
Se împătureşte din nou în patru şi se lasă la rece o jumătate de oră.
Se repetă de patru ori această operaţie, la intervale de câte o jumătate de oră.
Se recomandă ca în timp ce se lucrează aluatul franţuzesc să se folosească cât mai puţină făină pentru presărat planşeta şi aluatul, iar la împăturit, să se îndepărteze cu o perie specială toată făina de pe aluat.
Se întinde pe tava de copt câte o foaie subţire, care se înţeapă cu furculiţa în mai multe locuri şi apoi se coace, la început la foc iute, apoi la foc potrivit.
Se procedează la fel cu toate foile.
Când sunt gata coapte, aceste foi se taie în benzi de 8 – 10 cm lăţime, care se ung cu marmeladă.
Se suprapun apoi câte 5 benzi, se ung deasupra cu un strat subţire de marmeladă fină şi se presară atât deasupra cât şi pe lături cu foietaj tocat mărunt.
Se taie apoi în bucăţi.
B. SALATE
Salată cu măsline
* 100 g măsline,
* 1 ceapă,
* 1 ardei roşu,
* 1 ardei verde,
* 2 roşii,
* ulei,
* oţet,
* zahăr,
* usturoi verde,
* sare,
* piper.
Ceapa se taie cubuleţe foarte fine, la fel ardeii şi roşia. Într-un vas se amestecă legumele cu măslinele, se adaugă ulei, oţet, sare, piper, zahăr şi se lasă la frigider 10-15 minute. Se serveşte pre sărată cu usturoi verde tocat.
C. SOSURI
Sos alb
• 1 lingură făină;
• 1 lingură margarină;
• 2 pahare vin alb;
• 1 pahar apă
Se topeşte margarina peste care se pune făina în ploaie şi se lasă la foc mic, amestecând continuu până capătă culoare gălbuie.
Se stinge cu vin alb şi apă.
D. BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME
Supă cremă de praz
* 1 kg praz,
* 3 linguri ulei de măsline,
* 1 lingură făină,
* 1 cană lapte de soia sau supă strecurată,
* vegeta.
Prazul se taie în bucăţi subţiri şi se înăbuşe în puţină apă cu ulei, se adaugă făina şi se stinge cu apă sau zeamă de zarzavat. Se lasă să fiarbă bine ca să poată trece prin sită. După ce s-a trecut prin sită, se subţiază cu lapte de soia sau supă si se mai pune să dea un clocot pe foc. Se pune sare şi se serveşte cu crutoane.
E. MÂNCĂRURI
Mâncare de morcovi
• 750 g morcovi;
• 1 ceaşcă ulei;
• 25 g zahăr;
• 10 g sare;
• 50 g margarină
Se curăţă morcovii şi se dau pe răzătoarea mare, apoi se călesc în ulei.
Separat se arde zahărul şi se stinge cu o cană de apă, se adaugă peste morcovi şi se lasă la foc mic până scade bine.
Se toarnă într-o tavă unsă cu ulei şi se dă la cuptor 15 minute.
Se serveşte fierbinte garnisit cu gogoşari în suc de roşii.
F. DULCIURI
Cartofi din cacao
* 250 g biscuiţi simpli,
* 100 g nuci măcinate,
* 100 g zahăr,
* 1 pahar de esenţă de cafea,
* 2 linguri de cacao,
* esenţă de rom,
* coaja rasă de portocală.
Se fierbe esenţa de cafea cu zahăr şi cacao. Se lasă să se răcească, apoi se amestecă cu nucile date prin maşină, cu romul şi biscuiţii sfărâmaţi cu mâna. Se amestecă totul bine şi se formează cu mâna cartofi, care se tăvălesc în cacao cu zahăr.
SFATURI
UTILE 22 Martie
DURERILE
REUMATICE
Durerea
reprezintă principalul simptom al afecţiunilor reumatice. Majoritatea
pacienţilor care apelează la ajutorul unui specialist suferă de dureri.
Durerile cronice influenţează starea fizică şi psihică şi, astfel, scad
calitatea vieţii şi capacitatea de muncă.
Pentru
reumatologi, evaluarea şi tratarea durerilor este parte integrantă a
activităţii de zi cu zi alături de pacienţi. Deşi afecţiunile reumatice pot fi
ameliorate prin intermediul terapiei medicamentoase durerile pot persista.
Durerea este influenţată de factori multipli precum genetica, experienţa,
mediul cultural şi social, starea psihică.
Durerile
reumatice sunt aproape totdeauna localizate. Acestea pot apărea fie într-o
anumită regiune a corpului (de exemplu în umăr) fie într-o structură cu locaţii
multiple (de exemplu articulaţiile periferice). Pentru stabilirea zonei
dureroase medicul va întreba pacientul unde il doare iar în cazul în care zona
dureroasă este mai extinsă pacientului i se solicită să indice unde punctul cel
mai dureros.
Factori care agravează
sau ameliorează durerile reumatice
Durerile
reumatice pot fi agravate sau ameliorate de mai mulţi factori. Mobilitatea sau
starea de repaus pot influenţa aceste simptome - durerea se poate accentua în
timpul deplasării sau al exerciţiilor fizice pentru ca mai apoi spă stagneze în
momentul în care pacientul a încetat să se mai miţte.
De
asemenea, perioadele lungi de repaus, mai ales în timpul somnului pot provoca o
senzaţie de rigiditate. Căldura poate ameliora durerile reumatice, majoritatea
pacienţilor ştiind acest lucru din experienţă.
Intensitatea durerilor
reumatice
Gradul
de severitate al durerilor reumatice poate varia de la un pacient la altul sau
de la un moment la altul în cazul aceluiaşi pacient. Variaţiile neaşteptate de
la o zi, săptămână sau lună la alta sunt normale şi, tocmai de aceea, mulţi
dintre aceştia sesizează greu îmbunătăţirile înregistrate de-a lungul timpului.
Cauze posibile ale
durerilor reumatice
Cele
mai frecvente cauze ale durerilor reumatice sunt:
·
Artrita. În cazul acestei părţile afectate ale
corpului sunt încheieturile. Durerile sunt provocate de sinovită sau de o
deteriorare a cartilajului din diverse cauze.
·
Bursita. Durerile bursei (un mic sac cu
fluid care căptuşeşte şi lubrifiază zona în care elementele articulare se
freacă unul de altul) sunt cauzate de uzură.
·
Tendonita. Durerile de tendoane pot fi provocate de
uzură sau de gută, infecţii, artrită reumatoidă, etc.
·
Entezopatie. Entezopatiile pot fi cauzate de
traumatisme sau de inflamaţii asociate cu alte afecţiuni, precum sindrom
Reiter, artrita psoriazica, spondilita anchilozanta, si artrita reumatoidă.
Această boală se poate agrava odată cu vârsta.
·
Miozita cauzează dureri musculare.
Inflamarea muşchilor se poate manifesta mai ales la persoanele cu boli
reumatice, cum ar fi artrita reumatoidă, lupusul şi sclerodermia
·
Sindromul miofascial care se manifestă prin
durere şi inflamaţie la nivelul muşchilor. Posibile cauze: traumatisme,
contracţia musculară susţinută, artrita adiacentă, neuropatiile.
Metode de ameliorare
ale durerilor reumatice:
·
aplicarea
unui gel antiinflamator
·
administrarea
de medicamente antiinflamatoare nesteroidiene precum antiinflamatoarele topice
cu substanţă activă în concentraţie ridicată, care se eliberează fără reţetă.
Dacă durerea persistă, medicul poate recomanda medicamente mai puternice.
Acestea trebuie, însă, administrate cu atenţie deoarece pot cauza ulcere,
afecţiuni cardiace, sângerări stomacale sau probleme ale ficatului ori ale
rinichilor;
·
unguente
pe bază de capsaicină. În timpul aplicării acestea pot da o senzaţie de arsură.
Unguentele cu capsaicină funcţionează cel mai bine pe încheieturile cât mai
apropiate de piele precum cele ale degetelor, ale coatelor sau ale genunchilor;
·
creme
pentru masaj cu salicilaţi, aceleaşi substanţe care se găsesc în aspirină. Şi
acestea trebuie utilizate cu precauţie deoarece pot cauza diverse alergii;
·
căldura
şi frigul. Aplicarea unor comprese calde poate ajuta la ameliorarea durerilor.
Un duş sau o baie fierbinte pot ajuta mult. Dacă durerea este severă încercaţi
o compresă cu gheaţă. Medicii recomandă, însă, evitarea acestor metode
„extreme” dacă pacientul are probleme de circulaţie periferică;
·
plasturii
analgezici. Aceştia conţin medicamente şi pot fi aplicaţi chiar pe zonele
dureroase.
·
exerciţiile
fizice. Medicii recomandă mişcarea nu doar pentru îmbunătăţirea tonsului şi a
funcţiilor corpului ci pentru creşterea nivelului endorfinelor - analgezicul
natural al corpului. Dacă durerea este severă exerciţiile intense precum
alergatul o pot accentua. Alegeţi mai degrabă înotul sau bicicleta de cameră.
Veţi avea o stare emoţională mai bună, vă veţi îmbunătăţi flexibilitatea şi vă
veţi întări musculatura.
Modalităţi naturale de
ameliorare a durerilor reumatice
·
acizii
graşi Omega 3 - antiinglamatori naturali ce se găsesc în peşte, mai ales în
somon, sardine şi ton;
·
acidul
gama linoleic este un alt acid gras cu proprietăţi antiinflamatoare. Acesta se
găseşte în luminita de seară, în seminţele de coacăz negru şi, mai ales, în
uleiul de limba mielului, cea mai bogata sursă;
·
condimentele
precum turmericul, curcuma şi ghimbirul. Acestea acţionează asemeni unor doze
mici de aspirină sau ibuprofen;
·
probioticele
(Bifidobacterium infantis). Bacteriile dăunatoare pot declanşa inflamaţia, în
timp ce probioticele, sau microorganismele benefice, o pot reduce;
·
suplimentele
din plante. Numeroase antiinflamatorii naturale au fost transformate în
suplimente alimentare. Exemple: bromelaina (enzimă gasită în ananas), EGCG
(extract de ceai verde), acid oleanolic (din ulei de măsline) şi plante, cum ar
fi de Boswellia (tămâie indiană), ghiara diavolului, ginkgo biloba. Efectele
acestora, însă, pot apărea după perioade de timp mai îndelungate, de minim
trei-patru săptămâni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu