DE ZIUA SOȚIEI MELE, 29 AUGUST 2018

Bună ziua, prieteni!

Astăzi, în calendarul creştin ortodox este pomenită Tăierea capului  Sf Proroc Ioan Botezătorul, zi de post!

Astăzi, când soția mea, SANDA ELENA mai adaugă un trandafir în buchetul vârstei sale, noi, cei apropiați, soțul OCTAVIAN FLORINEL și copiii, care nu mai sunt de mult copii, ALINA MIHAELA și ADRIAN NICOLAE îi dorim LA MULȚI ANI CU SĂNĂTATE ȘI BUCURII și îi oferim câteva melodii îndrăgite cu Smokie: Smokie - The Best:

Tortul, șampania și florile sunt la ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI.

ISTORIE PE ZILE 29 August

Evenimente

·         1261: Urban al IV-lea devine papă, fiind ultimul care accede la scaunul pontifical, fără să fi fost mai întâi cardinal. Papa Urban al IV-lea a fost un papă al Romei. De origine franceză, pe numele laic Jacques Pantaleon, păstorește Sfântul Scaun între 1261-1264. În vîrstă de 60 de ani, a fost ales în unanimitate de cei 8 cardinali din colegiu pe 29 august. Șase zile mai tîrziu a fost întronat. Născut la Troyes, fiu al unui cizmar, avea la momentul alegerii o lungă carieră de administrator ecleziastic. Educația și-a făcut-o mai întîi la Troyes și apoi la Universitatea din Paris; s-a impus apoi atenției papei Inocențiu IV la sinodul de la Lyon din 1247 fiind folosit ulterior ca nunțiu cu însărcinări de misionar în zonă mării Baltice și apoi în Germania. În 1255 a fost numit Patriarh al Ierusalimului. Au trecut însă mai mulți ani pînă să poată călători în Palestina unde a găsit o situație dezastruoasă pentru creștini datorită disputelor între baroni și regina-regentă Plaisance, dar și disputelor între venețieni și genovezi ori între ordinele militaro-călugărești. În Palestina a sprijinit-o pe regentă împotriva baronilor, pe venețieni împotriva genovezilor iar venirea lui la Roma în 1261 era legată de asigurarea ajutorului papal pentru a limita puterea cavalerilor ospitalieri. Odată ales în funcție și-a ales mai întâi 14 noi cardinali, dintre care cei mai mulți francezi ca și el pentru a-și asigură sprijinul colegiului, începînd ulterior acțiunea de restabilire a controlului asupra patrimoniului papal.

·         1369: A fost încheiat tratatul de pace între Ludovic, rege al Ungariei si domnitorul Munteniei Vladislav I (Vlaicu-Voda), prin care  cel din urma a acceptat suzeranitatea ungara si a primit feuda Fagarasului (Tara Oltului).

·         1484: Cardinal Giovanni Battista Cibo este ales papă sub numele Inocenţiu al VIII-lea.

·         1521: Forțele otomane capturează Nándorfehérvár, astăzi cunoscut drept Belgrad.

·         1526: Armata otomană condusă de Soliman Magnificul l-a învins și l-a ucis pe regele Ludovic al II-lea în Bătălia de la Mohács, transformând partea centrală a Regatului Ungariei în pașalâc pentru 150 ani. Martin Luther în scrierea sa Vom Kriege wider die Türken („Despre războiul contra turcilor”), a reținut – cu referire directă la arhiepiscopul Pál Tomori (n. ca. 1475 – d. 29 august 1526 la Mohacs)  – că nu este treaba bisericii să conducă războaie, ci aceasta este datoria puterii seculare. Bătălia de la Mohács a fost o bătălie desfășurată la 29 august 1526, lângă Mohács, în Ungaria. În această bătălie forțele Regatului Ungariei, conduse de arhiepiscopul Pál Tomori și de regele Ludovic al II-lea (în vârstă de 20 de ani), au fost învinse de forțele superioare numeric ale Imperiului Otoman, conduse de sultanul Suleiman Magnificul. Victoria otomanilor a avut ca rezultat împărțirea Ungariei timp de aprox. 150 de ani între Imperiul Otoman și Casa de Habsburg din Austria. O a treia parte a teritoriului a format Principatul Transilvaniei. Martin Luther în scrierea sa Vom Kriege wider die Türken („Despre războiul contra turcilor”), a reținut – cu referire directă la arhiepiscopul Pál Tomori (n. ca. 1475 – d. 29 august 1526 la Mohacs) – că nu este treaba bisericii să conducă războaie, ci aceasta este datoria puterii seculare. Pe campul de lupta de la la Mohacs, a murit regele Ludovic al II-lea al Ungariei și Boemiei, ultimul rege din dinastia Iagello, in varsta de 20 de ani.

·         1530: Are loc Lupta de la Viişoara în cadrul căreea Moise-Vodă este înfrînt şi ucis de Vlad. Alături de domn este ucis şi cumnatul său Barbu Craiovescu. În timpul domniei lui Vlad Înecatul, în Valahia, se ascut divergenţele din cadrul familiei Craioveştilor - unii colaboraseră cu domnul, alţii îi sunt adversari, astfel că autoritatea acestora decade.

·         1533: Francisco Pizarro îl execută pe Atahuallpa, al treisprezecelea și ultimul împărat al incașilor.

·         1541: Forțele otomane capturează Buda, capitala Regatului Ungariei şi transformă Ungaria centrală în paşalâc.

·         1751: În pivnița Castelului Heidelberg se finalizează construcția celui mai mare butoi de vin din lume. Acesta poate stoca 221.726 de litri de vin.

·         1756: Frederic cel Mare, Regele Prusiei atacă Saxonia; începutul Războiului de Șapte Ani. Războiul de șapte ani (1754 și 1756–1763), (părți ale căror teatre de conflagrație au fost numite și Războiul Pomeranian și Războiul francez și indian ), a implicat atât lupte în Europa, cât și în colonii. Acest război a fost descris de Winston Churchill ca fiind primul război mondial, de vreme ce a fost primul conflict din istorie care a avut lupte pe tot globul și în care cea mai mare parte a combatanților au fost ori națiuni europene ori coloniile lor de peste mări. Acest război a avut ca protagoniste principalele puteri ale vremii: Prusia, Regatul Marii Britanii, (plus coloniiile Coroanei britanice din America de Nord , Compania Indiilor Orientale Britanice și Regatul Irlandei) și Hanovra pe de-o parte și Austria, Regatul Francez, (plus Principatul Saxoniei, Noua Franță și Indiile Orientale Franceze), Imperiul Rus, Suedia pe de altă parte. Spania și Regatul Portugaliei au fost atrase mai târziu în conflict, iar forțele olandeze neutre au fost atacate în India. Rezultatul cel mai evident al războiului a fost decăderea puterii Franței, atât în Americi, (unde au rămas sub stăpânirea colonială numai Guiana Franceză, Saint-Domingue și Saint Pierre și Miquelon, iar Guadelupa și Martinica le-au fost returnate), cât și pe continentul european și transformarea Marii Britanii într-o putere colonială dominantă. În plus, marina franceză a fost grav redusă. În plus, British East India Company a cucerit cea mai importantă poziție în India, colonie care devenea astfel „nestemata coroanei Imperiului Britanic”.

·         1782: Cuirasatul britanic HMS Royal George s-a scufundat în timp ce era ancorat la Portsmouth, în timpul lucrărilor de rutină de înteținere. Între 800 și 950 de persoane s-au înecat, inclusiv vice-amiralul Richard Kempenfelt și un număr mare de copii și femei. A fost unul dintre cele mai grave dezastre maritime pe timp de pace din istoria Marinei Regale.

·         1825: Portugalia recunoaste independenta fostei sale colonii Brazilia.

·         1831: Britanicul Michael Faraday a descoperit inducția magnetică. Michael Faraday (n. 22 septembrie 1791, Newington Butts, Regatul Marii Britanii – d. 25 august 1867,[ Hampton Court Palace, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei) a fost un fizician și chimist englez. A fost asistent lui Sir Humphry Davy.

·         1842: Primul Război al Opiului s-a încheiat prin semnarea tratatului de la Nanking prin care dinastia Qing a acordat privilegii comerciale europenilor și a cedat Regatului Unit insula Hong Kong. Tratatul de la Nanking (sau Nanjing) s-a semnat la 29 august 1842 și a pus capăt Primului Război al Opiului (1839–42) disputat între Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei și Dinastia Qing din China. A fost primul tratat din seria denumită de chinezi „tratatele inegale”, deoarece britanicii nu-și asumau prin ele nicio obligație. În urma înfrângerii militare a Chinei, în condițiile în care navele de război britanice amenințau să atace orașul, reprezentanții Imperiilor Britanic și Qing au purtat negocieri la bordul navei HMS Cornwallis ancorată în portul Nanking. La 29 august 1842, reprezentantul britanic, Sir Henry Pottinger și reprezentanții Qing, Qiying, Yilibu și Niujian, au semnat tratatul. El consta din treisprezece articole și a fost ratificat de regina Victoria și de împăratul Daoguang nouă luni mai târziu.

·         1848: are loc Adunarea de protest de la Orlat, lîngă Sibiu, împotriva uniunii Transilvaniei cu Ungaria

·         1864: Domnitorul  Alexandru Ioan Cuza aprobă comasarea serviciului postal cu cel telegrafic, iar prin ordonanţa din 3 decembrie 1865 promulgă prima lege de organizare poştal-telegrafică.

·         1885: Germanul Gottlieb Daimler a brevetat motocicleta. Gottlieb Wilhelm Daimler (n. 17 martie 1834, Schorndorf, Wurtemberg la circa 30 km de Stuttgart; d. 6 martie 1900, Cannstatt) inventator german. A construit prima motocicletă și a îmbunătățit numeroase motoare. În anul 1865, se împrietenește cu Wilhelm Maybach. În 1867, se căsătorește cu Emma Kunz cu care va avea cinci copii. Obține un post de desenator tehnic, iar în 1872 devine director tehnic la firma constructoare de motoare cu gaz de iluminat (gazogen) Deutz, condusă de Nikolaus Otto. Îl angajează pe Maybach. Împreună cu Maybach, Daimler pleacă de la firma Deutz, pentru ca în 1882 să deschidă un atelier la Cannstatt, unde perfecționează motorul în patru timpi proiectat de Beau de Rochas, montând pe volant niște paleti pentru răcirea motorului. În 1885 ei construiesc prima motocicletă din lemn, iar în 1889 un triciclu cu motor, pe care a montat cu primul carburator dotat cu jicloare pentru alimentarea cu benzină, și, în același an, primul motor cu doi cilindri în V, pe care l-a prezentat la Expoziția Universală de la Paris.

·         1897: Reprezentantii evreilor la Primul Congres Sionist de la Basel, in Elvetia, adopta Steaua lui David ca simbol oficial al sionismului.

·         1898:  Este fondata compania producatoare de cauciuc Goodyear.

·         1907: Podul Quebec se prăbușește în timpul construirii, omorând 75 de muncitori.

·         1929: Dirijabilul “Contele Zeppelin” încheie prima călătorie in jurul lumii.

·         1936 - Remaniere a Guvernului Gheorghe Tătărescu. În urma presiunilor cercurilor guvernamentale din Germania, Italia şi Polonia, precum şi ale forţelor interne de dreapta, Nicolae Titulescu a fost înlăturat de la conducerea Ministerului de Afacerilor Străine.

·         1940 - Consiliul de Coroană ţinut în noaptea de 29-30 august a analizat comunicatele cu caracter ultimativ ale guvernelor german şi italian şi a hotărât acceptatea arbitrajului puterilor Axei asupra tratativelor româno-maghiare privind teritoriile din Ardealul de Nord. Rezultatul acestui arbitraj l-au constituit prevederile Dictatului de la Viena, semnat la 30.08.1940.

·         1944: Delegaţia României pleacă la Moscova, pentru încheierea armistiţiului cu   puterile aliate (U.R.S.S., Statele Unite ale Americii si Regatul Unit al Marii Britanii), prin care era legitimată practic ocupaţia sovietică ; din delegaţie făceau parte Lucreţiu Pătrăşcanu, Dumitru Dămăceanu, Ştefan Voitec, George Fotino. Convenţia de armistiţiu a fost semnată la 12.09.1944. După 23 august, noul guvern prezidat de Constantin Sănătescu și-a exprimat dorința de a semna armistițiul cu Națiunile Unite. Delegația română din Cairo a primit din partea ministrului de Externe, Grigore Niculescu-Buzești, mandatul să negocieze și să semneze armistițiul cu Națiunile Unite. Aliații nu au luat act de dorința guvernului român și au comunicat faptul că actul va fi semnat la Moscova. Pe 29 august pleacă la Moscova delegația română pentru încheierea armistițiului. În speranța că Lucrețiu Pătrășcanu în calitate de comunist va găsi mai multă receptivitate față de doleanțele noastre din partea reprezentanților sovietici, el este numit șeful delegației. Abia la 10 septembrie, ora 22, delegația a fost invitată să participe la întâlnirea cu reprezentanţii URSS, Marii Britanii şi SUA, prilej cu care Molotov a prezentat proiectul condiţiilor de armistiţiu în limbile română şi engleză. La solicitarea lui Pătrăşcanu, România a primit răgazul de o zi pentru a studia acest document. Lucrările s-au reluat la 11 septembrie, ora 22, prilej cu care Lucreţiu Pătrăşcanu a explicat că după înlăturarea guvernului Antonescu, România lupta efectiv alături de Aliaţi. Molotov a replicat: „Este de la sine înţeles că nu trebuie să reamintim cum a început războiul şi cum românii au tratat teritoriile ocupate în Ucraina, Crimeea, bazinul Doneţului şi Stalingradul. Nu putem uita ca guvernul român a fost alături de Hitler şi armata germană şi pentru acest fapt România rămâne responsabilă”. Nici măcar o singură obiecție nu a fost admisă. Totul era de fapt un Dictat. Englezii și americanii erau muți. Când totuși vorbeau, întăreau cele spuse de Molotov. Astfel, când Constantin Vișoianu a propus „ca atunci când războiul se va fi terminat, să nu avem trupe Aliate în România”, Molotov a replicat: „este inutil să inserăm un astfel de text, dat fiind că la sfârșitul ostilităților trupele sovietice vor părăsi România”. Diplomatul român a insistat, evocând vorbele lui Talleyrand, diplomatul lui Napoleon: ”Se înțelege de la sine, dar este mai bine să o spui”. Molotov a repetat răspunsul. Vișoianu a reiterat ideea, dar reprezentantul S.U.A a intervenit: ”Îl rog pe diplomatul român să nu mai insiste. Interpretarea domnului Molotov potrivit căreia trupele sovietice vor părăsi teritoriul României la sfârșitul ostilităților este interpretarea justă”. Războiul în Europa s-a sfârșit în mai 1945 iar trupele sovietice s-au retras din România în 1958. În această atmosferă, la 12 septembrie 1944 a fost semnată Convenția de Armistițiu cu Națiunile Unite. Prin acest document se constata că ”România a încetat” operațiunile militare împotriva U.R.S.S., ”a ieșit” din războiul cu Națiunile Unite și se angajase (începând cu 24 august ora 4 a.m.) în lupta contra Germaniei și Ungariei. Despăgubirile de război erau stabilite la 300 milioane dolari SUA, plătibili în timp de şase ani în mărfuri (produse petrolifere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime şi fluviale, diverse maşini etc.). Graniţa de stat între România şi Uniunea Sovietică era cea „stabilită prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”, deşi în acea zi nu s-a încheiat niciun acord, ci a fost transmisă cea de-a doua notă ultimativă prin care România a trebuit să cedeze Uniunii Sovietice Basarabia şi Nordul Bucovinei. Pe un acord trebuie să fie semnăturile părților, în cazul nostru cea românească și cea sovietică. Ultimatumul sovietic avea o singură semnătură, cea mosvocită, iar acceptarea doar pe cea a părții române, deci nu a existat vreun ”acord”.

·         1949: Uniunea Sovietică testează prima sa bombă atomică la Semipalatinsk, Kazakhstan.

·         1965: Nava spațială Gemini V având la bord astronomii americani Gordon Cooper și Pete Conrad se întoarce pe Pământ, aterizând în Oceanul Atlantic, după un record de opt zile în spațiu și 120 de orbite ale Pământului.

·         1966: Beatles efectuează ultimul lor concert în fața fanilor, la Candlestick Park în San Francisco, SUA.

·         1968: La Oslo, Prințul Harald al Norvegiei se căsătorește cu Sonja Haraldsen, fiica unui negustor de haine.

·         1973: Apare Decretul privind înfiinţarea Institutului de Marină „Mircea cel Bătrân”, cu sediul în municipiul Constanţa, prin comasarea Şcolii militare de ofiţeri activi de marină „Mircea cel Bătrân” (subordonată Ministerului Apărării Naţionale) cu Institutul de Marină (subordonat Ministerului Educaţiei şi Învăţământului). Academia Navală „Mircea cel Bătrân” îşi are sorgintea în Şcoala Flotilei, înfiinţată prin Decizia Ministerului de Război nr.15 din 17 noiembrie 1872 cu sediul la Galaţi. In această instituţie s-au pregătit ofiţeri şi subofiţeri care au îndeplinit diferite funcţii de la bordul navelor Marinei Militare, dar şi ale Flotei Comerciale Române. Ulterior, învăţământul superior de marină a evoluat sub diferite denumiri conform organizărilor şi reorganizărilor învăţământului militar. După 1878, o parte a ofiţerilor de marină au provenit de la şcolile armatei de uscat, îndeosebi de la Şcoală Militară de Artilerie, Geniu şi Marină. Pentru pregătirea specială de marină a ofiţerilor repartizaţi în flota militară la şcolile militare, la 26 februarie 1896 s-a înfiinţat Şcoala de Aplicaţie a Sublocotenenţilor de Marină, ce a funcţionat la Galaţi până în anul 1901, când a fost mutată la Constanţa. La 29 octombrie 1909, Şcoala de Aplicaţie a Sublocotenenţilor de Marină a fost organizată pe alte baze, superioare din punct de vedere teoretic şi practic, primind denumirea de Şcoala Navală Superioară. Ea a funcţionat la Constanţa până la Primul Război Mondial. După război, secţia de marină din Şcoala de Artilerie, Geniu şi Marină şi-a reluat activitatea la 9 iunie 1920, prin decizia ministrului de război. Pentru formarea personalului specializat necesar navelor comerciale, la 1 octombrie 1938, în cadrul Şcolii Navale s-a înfiinţat Secţia Marinei de Comerţ. După Al Doilea Război Mondial, instituţia şi-a schimbat denumirea în Şcoala Navală şi Şcoala de Maiştri (martie-decembrie 1948), Şcolile Marinei Militare (decembrie 1948-iunie 1950), Şcoala de Ofiţeri de Marină (iunie 1950-1952), Şcoala Militară de Marină (1952-1954), Şcoala Militară Superioară de Marină (1954-1968). La 1 septembrie 1959, reînnodând o tradiţie, s-a reînfiinţat Secţia Marinei Comerciale. Începând cu 1 ianuarie 1969 s-a schimbat din nou denumirea în Şcoala de Ofiţeri Activi de Marină „Mircea cel Bătrân”, continuând să pregătească, pe parcursul a patru ani, ofiţeri pentru Marină Militară şi Marină Comercială. La 29 august 1973, Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Marină a fuzionat, prin Decretul Consiliului de Stat, cu Institutul de Marină Civilă, noii instituţii de învăţământ superior atribuindu-i-se numele de Institutul de Marină „Mircea cel Bătrân”. Prin Hotărârile de Guvern nr. 406 din 23 aprilie şi 551 din 17 mai 1990, Institutul de Marină a fost reorganizat ca urmare a consecinţelor Revoluţiei din decembrie 1989, înființându-se Academia Navală „Mircea cel Bătrân”, instituţie militară de învăţământ superior de specialitate.

·         1991: Sovietul Supremal Uniunii Sovietice suspendă toate activitățile Partidului Comunist Sovietic.

·         1991: Semnarea înţelegerii privind stabilirea relaţiilor diplomatice şi a acordului consular între România şi Republica Moldova.

·         2003:  Ayatollahul Mohammed Sayed Baqir al-Hakim, liderul musulman șiit din Irak, este asasinat într-un atac terorist, împreună cu aproape 100 de credincioși, lângă o moschee din Najaf.

·         2005: Apele umflate de Uraganul Katrina s-au revărsat peste digurile din preajma orașului New Orleans, inundând 80% din acest oraș și din zonele suburbane din jurul acestuia.

·         2007: Mitropolitul Varlaam al Moldovei a fost canonizat, la Mănăstirea Secu din judeţul Neamţ, la 350 de ani de la moartea sa; (n. 1580 sau 1585 – m. 19.12.1657). La propunerea Sinodului mitropolitan al  Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înscris în rândul sfinţilor din calendar pe învăţatul Mitropolit Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la  30 august.

·         2015: Se împlinesc 75 de ani de la Dictatul de la Viena, când România a fost silită să cedeze Ungariei horthyste aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei. Actul a fost impus de Germania nazistă şi Italia fascistă, sub titlul de „arbitraj”, în schimbul garantării noilor graniţe. În 29 august 1940, ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop impune României şi Ungariei Dictatul de la Viena, în schimbul garantării de către Germania şi Italia a noilor graniţe. Frontiera trecea prin Salonta, Oradea, Cluj, Secuime, Sf.Gheorghe. Dictatul punea în vedere guvernului român să evacueze teritoriul cedat în 15 zile şi prevedea asimilarea populaţiei româneşti în 6 luni, prin primirea naţionalităţii ungare. Dar pe teritoriul cedat s-au produs masacre în mai multe localităţi. România a cedat Ungariei 42.360 de km pătraţi din Transilvania, cu o populaţie de peste 2,6 milioane de locuitori, din care peste jumătate români. Carol al II-lea a convocat mai multe consilii de coroană, în care a ridicat problema opunerii rezistenţei armate, dar exista riscul unei agresiuni militare a Axei căreia România nu i-ar fi făcut faţă. În ţară, vestea cedării unei mari părţi a Transilvaniei a produs un adevărat şoc. Carol al II-lea a fost învinovăţit şi pentru pierderea celorlate teritorii, în aceeaşi vară: Cadrilaterul, Bucovina de Nord, Basarabia şi Ţinutul Herţei. Legionarii au organizat demonstraţii sângeroase, la care au făcut uz de arme. Carol l-a investit pe generalul Ion Antonescu cu puteri depline, fără să-şi dea seama că decizia se întoarce împotriva sa. În 6 Septembrie, la şase dimineaţa, Regele Carol al II-lea semnează actul de trecere a coroanei către fiul său, Mihai. Nu este propriu-zis un act de abdicare. Carol, însoţit de Elena Lupescu şi de mareşalul curţii, Ernest Urdăreanu, au părăsit definitiv România. Armatei Române i-au trebuit patru ani ca să recâştige Transilvania.

Nașteri

·         1619: S-a nascut Jean Baptiste Colbert, om politic ce a deţinut mai multe funcţii în timpul regelui Ludovic al XIV-lea, printre care şi aceea de controlor general al finanţelor. Jean-Baptiste Colbert (n. 29 august 1619 — d. 6 septembrie 1683) economist francez, reprezentant al Școlii mercantiliste de economie. Prin politicile fiscale aplicate, a reuşit să consolideze puterea economică a Franţei astfel încât, datorită lui, regele a devenit unul dintre cei mai puternici monarhi din Europa; (d.06.10.1683).

·         1632 - S-a născut John Locke, filosof şi om politic; lucrarea sa “Câteva păreri asupra educaţiei”, apărută în 1693, a avut o puternică influenţă asupra dezvoltării pedagogiei în sec XVIII şi XIX (m. 28 octombrie 1704).

·         1728: Maria Ana Sofia de Saxonia (d. 1797)

·         1749: Sir Gilbert Blane, medic scoțian (d. 1834)

·         1756: Jan Śniadecki, matematician polonez (d. 1830)

·         1780 - S-a născut Jean-Auguste-Dominique Ingres, pictor, desenator şi gravor (m. 14 ianuarie 1867). Jean Auguste Dominique Ingres (n. 29 august 1780 – d. 14 ianuarie 1867) a fost un pictor francez neoclasic. Deși Ingres se încadra el însuși în tradiția pictorilor istorici, precum Nicolas Poussin și Jacques-Louis David, spre sfârșitul vieții sale, recunoașterea sa generală a venit din aprecierea remarcabilele sale portrete, atât desenate cât și pictate.

·         1809: Oliver Wendell Holmes, medic și scriitor american (d. 1894)

·         1810: Juan Bautista Alberdi, scriitor argentinian (d. 1884)

·         1821: Louis Laurent Mortillet, antropolog francez (d. 1898)

·         1829: S-a născut la Botoșani, mitropolitul-primat al României, Iosif Gheorghian (din noiembrie 1886 până la moarte, cu o întrerupere în perioada martie 1893-decembrie 1896), una dintre figurile importante ale Bisericii Ortodoxe Române înainte de a fi fost ridicată la rang de Patriarhie. A tradus numeroase lucrări teologice din limba franceză şi din literatura patristică si a fost membru de onoare al Academiei Române din 1901; ( d. 24 ianuarie 1909, București).

·         1832: S-a nascut Neculai Culianu, matematician şi astronom român, membru corespondent (din 1889) al Academiei Române; (d.28.11.1915, Iaşi). Neculai Culianu (n. 29 august 1832, Iași — d. 28 noiembrie 1915, Iași) a fost un matematician și astronom român, membru corespondent (din 1889) al Academiei Române. A militat pentru Unirea Principatelor Române, motiv pentru care o perioadă a fost arestat. Unul din cei 17 fii ai săi a fost Petru Culianu, care de asemenea a avut o bogată activitate matematică.

·         1841: S-a nascut  Georges Benjamin Clemenceau, om politic, prim-ministru francez în perioda 1906-1909; (d.24.11.1929).

·         1862: S-a nascut Maurice Maeterlinck, scriitor belgian de lemba franceza , laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1911, cel mai important dramaturg simbolist (“Pasarea albastra”, “Tezaurul celor umili”); (d.06.05.1949).

·         1881 - S–a născut compozitorul maghiar Imre (Emerich) Kalman (m.30.10.1953).

·         1891: S-a născut Мihail Cehov, actor, regizor şi scriitor rus; (d. 1955). Mihail Aleksandrovici Cehov (n. 29 august, 1891 la Moscova — d. 30 septembrie, 1955 la Beverly Hills, Statele Unite) a fost un actor, regizor și scriitor rus, care a emigrat în Statele Unite ale Americii după Revoluția Socialistă din Octombrie.

·         1904: Werner Forssmann, chirurg german, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină în 1956. Werner Theodor Otto Forßmann (n. 29 august 1904 la Berlin – d. 1 iunie 1979 la Schopfheim) a fost un medic german, cunoscut pentru cercetările sale în domeniul cateterismului cardiac. În 1956, împreună cu Andre Cournand și Dickinson Richards, a primit Premiul Nobel pentru Medicină pentru dezvoltarea metodei de sondare a cordului uman.

·         1914: Bernard Vonnegut, chimist american (d. 1997)

·         1915:  S-a născut actriţă americană de origine suedeză, Ingrid Bergman, soţia celebrului regizor italian Roberto Rossellini  (filmul “Casablanca” – avându-l ca partener pe Humphrey Bogart, “Intermezzo”, “Va place Brahms”, “Sonata de toamna”); (d. 29.08.1982)

·         1920: S-a nascut Charlie Parker, legendarul jazzman american, cunoscut sub numele de “Bird” sau “Yardbird”; (d. 12.03.1955).

·         1920: Ray Bradbury, scriitor american

·         1924 - S-a născut Dinah (Ruth Lee Jones) Washington, cântăreaţă americană de blues.

·         1935: Titus Raveica, politician român

·         1938: Hermann Nitsch, artist austriac

·         1939: S-a nascut Joel Schumacher, regizor american (seria filmelor având ca personaj principal pe Batman).

·         1939: Radu Bercea, pictor român

·         1943: S-a nascut in localitatea Pesac, județul interbelic Timiș-Torontal, compozitorul, interpretul, publicistul si realizatorul TV român, Petre Magdin.

·         1943 - S-a născut Dick Halligan, pianist, trombonist şi flautist american (Blood, Sweat & Tears).

·         1943: S-a născut graficianul Dan Erceanu.

·         1945 - S-a născut Chris Copping, basist şi pianist britanic (Procol Harum).

·         1946: Ion Chelaru, actor român de teatru

·         1946: Sanda Elena Pănculescu, inginer mecanic, expert în standardizare, căsătorită Dicu

·         1947 - S-a născut Tony Eyers, producător şi cântăreţ britanc (Airbus, 5000 Volts).

·         1947 - S-a născut Dave Jenkins, chitarist, basist şi vocalist american (Stoneground, Pablo Cruise).

·         1948: Constantin Făină, politician român

·         1953 - S-a născut Rick Downey, baterist şi vocalist american (Blue Oyster Cult).

·         1958 - S-a născut Michael Jackson, solist vocal, compozitor, dansator, cel mai idolatrizat şi controversat interpret de muzică pop (d. 25 iunie 2009).  Este recunoscut ca fiind cel mai de succes artist din toate timpurile. Michael Jackson a murit la 25 iunie 2009, într-un spital din Los Angeles, în urma unui stop cardiac suferit la locuinţa sa. Moartea lui a atras atenţia întregii lumi, ceremonia de comemorare fiind urmărită de aproximativ un miliard de oameni; (d.25 iunie 2009).

·         1964 - S-a născut Pebbles (Perri McKissack), cântăreaţă şi compozitoare americană (Sister Sledge).

·         1972: S-a nascut in București, prezentatoarea de televiziune  Andreea Esca. A făcut studii universitare și postuniversitare la Școala Superioară de Jurnalism. A urmat programe de pregătire profesională la: Centrul pentru Jurnalism Independent (Praga), CNN Atlanta (SUA) și în Atena, Grecia (1994). Este cea mai longevivă prezentatoare de știri din România, având o carieră de peste 20 de ani de prezentatoare de știri pentru postul de televiziune ProTV cu care se identifică  si  alături de care și-a început cariera la 1 decembrie 1995, printr-un salut rămas celebru, „Bună seara România, Bună seara București, Pro TV te salută”.

·         1980: S-a nascut  gimnasta Corina Ungureanu. A  fost membra echipei de gimnastică artistică a României care a câştigat de două ori titlul mondial şi a fost campioana europeană la sol în 1998.

Decese

·         886: A murit imparatul bizantin Vasile I Macedoneanul (n.cca.811), intemeietorul dinastiei macedonene. Vasile I Macedoneanul (c.811 – 29 august, 886), a fost împărat bizantin între 867 și 886, întemeietorul dinastiei macedonene și inițiatorul renașterii artei bizantine. Pe 26 mai 867, Vasile a fost încoronat co-împărat, iar în noaptea de 23/24 septembrie, l-a asasinat pe împăratul Mihail al III-lea, proclamându-se împărat. A scris multe cărți legislative, printre care Basilica (sau Basiliscale, terminată de Leon VI), Prochiron sau Eisagoge si fost un sprijinitor al renasterii artei bizantine.

·         1526: Ludovic al II-lea al Ungariei și Boemiei (n. 1506)

·         1780: Jacques-Germain Soufflot, arhitect francez (n. 1713)

·         1799: Papa Pius al VI-lea (n. 1717)

·         1868 - A încetat din viaţă chimistul Christian Friedrich Schonbein, descoperitorul ozonului (n. 1799)

·         1904: Murad al V-lea, sultan otoman (n. 1840)

·         1935: Astrid a Suediei, soția regelui Leopold al III-lea al Belgiei (n. 1905)

·         1944: A murit in localitatea  Otelul Rosu inginerul Constantin C. Orghidan, colecţionar, membru al Academiei Române şi al Societăţii numismatice, pasionat colecţionar de monede, sigilii, obiecte arheologice ş.a, pe care le-a donat Academiei Române. Printre acestea de menţionat „cameea Orghidan”, de dimensiuni impresionante. A fost membru de onoare al Academiei Române din 1942 si a sprijinit editarea unor lucrări de referinţă pentru cultura română, între care şi “Enciclopedia României”; (n. 22.06.1874, Bucuresti).

·         1945: A încetat din viaţă marele actor, umorist şi cupletist român  Constantin Tănase; (n. 5 iulie 1880). Moartea i s-a tras din încăpăţânarea de a spune lucrurilor pe nume. După un an de la invazia ruşilor, Constantin Tănase încă mai juca pe scenele Bucureştene si pentru că  „eliberatorii” jefuiau oamenii în plină stradă, ziua în amiaza mare, somând victimele: „Davai Ceas!” (dă-mi ceasul), într-unul din spectacolele sale, a satirizat fărădelegile hoardelor năvălitoare şi obsesia lor pentru ceasuri de orice fel. După mai multe reprezentații a fost arestat, amenințat cu moartea, și i s-a ordonat să nu mai joace acea piesa, insa Tănase nu era ușor de intimidat. La următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mâinile „bandajate” cu ceasuri de mâna. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariție, deși actorul nu a scos nici un cuvânt. Apoi și-a deschis pardesiul, scotând la iveală un imens ceas cu pendulă. Arătând către acesta, a spus doar: „El tic, eu tac, el tic, eu tac”.  Două zile mai târziu marele actor era mort…  A rămas în conştiinţa publicului ca fondator al teatrului de revistă românesc (Teatrul “Cărăbuş”, înfiinţat în 1919),unde a obţinut succese răsunătoare ca autor şi interpret de cuplete incisive. A fost unul dintre primii comedieni  români de film“Visul lui Tănase”.

·         1952 - A încetat din viaţă Dionisie Linţia, ornitolog; a întocmit primul nomenclator al păsărilor din România şi a întocmit şi publicat primul catalog sistematic al păsărilor din ţara noastră (n. 13 august 1880).

·         1961: George Mărgărit, poet român

·         1975: A murit Theodor Constantin, prozator, unul dintre cei mai cunoscuţi cultivatori ai genului poliţist (“Doamna în mov”, “Magdalena de la miezul nopţii”); (n. 21.11.1910).

·         1982: Ingrid Bergman, actriță suedeză (n. 1915)

·         1984: Muhammad Naguib, politician egiptean, primul președinte al Egiptului (n. 1901)

·         2001 - A murit Francisco Rabal, actor şi regizor spaniol (roluri în filmele: “Eclipsa”, regia M. Antonioni, “Nazarin”, regia L. Bunuel) (n.08.03.1925).

·         2005: A încetat din viaţă Radu Anton Roman, jurnalist, scriitor şi realizator TV, cunoscut mai ales pentru emisiunile pe teme culinare (n. 19 august 1948).

·         2005: A murit Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, Antonie Plămădeală; (n. 17.11.1926). A fost  unul dintre marii nostri ecumenişti contemporani,  autor a numeroase cărţi şi cursuri pe diferite teme teologice, arhiepiscop al Sibiului şi mitropolit al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului între anii 1982 şi 2005. A fost închis de autoritati, la începutul anilor ‘50 ai secolului XX, în temniţele comuniste. A fost  membru de onoare al Academiei Române din 1992.

·         2007:  Pierre Messmer, politician francez, prim-ministru al Franței (n. 1916)

·         2009: A decedat Dan-Alexandru Voiculescu, compozitor, muzicolog, pianist şi profesor universitar; (n. 1940). A studiat între anii 1958-1964 la Academia de muzică „Gheorghe Dima” din Cluj,  continuandu-si perfecționarea la Hochschule für Musik und Tanz Köln, cu mari compozitori germani ai vremii: Karlheinz Stockhausen și Hans Ulrich Humpert și la Veneția cu Virgilio Mortari. A parcurs toate treptele ierarhice din învățământul superior: preparator, asistent, lector, conferențiar și profesor universitar, la Catedra de armonie și contrapunct, la Academia de muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, iar din anul 2000 se mută la București, fiind profesor la Universitatea Națională de Muzică București. A scris muzică de cameră, piese pentru pian, piese corale destinate copiilor, lucrări simfonice, precum și opera de cameră Cântăreața cheală, după Eugen Ionescu. În anul 1991 înființează și conduce Fundația „Sigismund Toduță”, care promoveaza creatia marelui sau Profesor sau sprijină tinerele talente în ascensiunea lor artistică. A fost membru al Uniunii Compozitorilor din România și al Academiei Române.

Sărbători

• În calendarul ortodox: Tăierea Capului Sf Proroc Ioan Botezătorul (Post)
• În calendarul romano-catolic: Martiriul sf. Ioan Botezătorul
• Slovacia: Ziua Insurecției naționale. Sărbătoare națională.

SUPLIMENT ISTORIE PE ZILE 29 August

BĂTĂLIA DE LA MOHACS – 29 august 1526

Informații generale
Perioadă	29 august, 1526
Loc	Mohács, Ungaria
Rezultat	victorie decisivă a otomanilor
Combatanți
Imperiul Otoman	Regatul Ungariei
Conducători
Suleiman Magnificul	Ludovic al II-lea† Pál Tomori † Ioan Zapolya
Efective
aproximativ 100 000	aproximativ 40 000
Pierderi
aproximativ 10 000	aproximativ 12 000

Bătălia de la Mohács a fost o bătălie desfășurată la 29 august 1526, lângă Mohács, în Ungaria. În această bătălie, forțele Regatului Ungariei, conduse de arhiepiscopul Pál Tomori și de regele Ludovic al II-lea (în vârstă de 20 de ani) au fost învinse de forțele superioare numeric ale Imperiului Otoman, conduse de sultanul Suleiman Magnificul.

Victoria otomanilor a avut ca rezultat împărțirea Ungariei timp de aprox. 150 de ani între Imperiul Otoman șiCasa de Habsburg din Austria. O a treia parte a teritoriului a format Principatul Transilvaniei.

Pregătirile

Ungaria s-a opus timp de mulți ani expansiunii Imperiului Otoman în sud-estul Europei, dar căderea cetățiiBelgrad în 1521 a însemnat că majoritatea teritoriului din sudul Ungariei a rămas fără apărare. Pentru a contracara puterea crescândă a otomanilor, Ludovic al II-lea, regele Ungariei și Boemiei, s-a căsătorit cu Maria de Austria în 1522, sperând să obțină ajutorul casei Habsburg a Austriei în războiul cu otomanii. Otomanii au văzut această alianță ca o amenințare la puterea lor din Balcani și au plănuit s-o distrugă.

Într-un efort de a amâna o ofensivă militară completă și o posibilă cucerire a Ungariei, guvernul otoman, sauÎnalta Poartă, a făcut ungurilor cel puțin una sau chiar două oferte de pace. Nu este clar motivul pentru care Ludovic a refuzat aceste oferte. Este posibil că datorită presiunilor din partea nobililor din vestul Ungariei, influențați de proximitatea puterii crescânde a Habsburgilor, s-au temut de posibile agresiuni din partea Austriei, în cazul semnării unui tratat de pace cu otomanii.Regatul Poloniei (1385–1569) semnase un tratat similar de pace cu Poarta cu câțiva ani înainte. În cele din urmă, încercările pentru un acord de pace au eșuat și turcii au hotărât să atace. În iunie 1526 armata otomană a urcat pe Dunăre cu acest scop.

Armata ungară era împărțită în trei unități principale: armata Transilvaniei, sub comanda lui János Zápolya, număra între 8.000 și 13.000 oameni și avea ca misiune păzirea trecătorilor din munții Transilvaniei; armata principală, condusă de regele Ludovic; și o armată mai mică de circa 5.000 de oameni, comandată de contele croat Cristofor Frankopan. Datorită situării geografice a regatului, țelul final al armatei turcești nu a putut fi determinat până la trecerea munților. Din nefericire, după ce turcii au traversat munții, armata Transilvaniei era mai departe de Buda decât otomanii. Documentele istorice ale vremii, deși rare, au consemnat faptul că Ludovic a preferat să se retragă, lăsând turcilor cale liberă.

Forțele maghiare au ales câmpul de luptă, o câmpie deschisă dar nu netedă, cu câteva mlaștini, de lângă Mohács, în apropierea Dunării. Otomanii au putut avansa aproape fără opoziție. În timp ce Ludovic aștepta în capitală, turcii au asediat mai multe orașe și au traversat râurile Sava și Drava. Ludovic a adunat între 26.000 și 40.000 de soldați, în timp ce armata otomană număra circa 70.000 - 100.000 de oameni^[1] . Ungurii au ocupat terenul avantajos și au sperat să hărțuiască cu succes armata otomană.

Bătălia

Începutul confruntării este în general plasat între orele 1:00 PM și 2:00 PM, dar durata exactă a bătăliei este greu de stabilit, ca dealtfel și numărul total de combatanți. Deși unii istorici au estimat durata bătăliei la circa două sau trei ore, aceasta pare puțin probabil datorită mai multor factori. Armata otomană nu s-a retras de pe câmp pentru a intra în tabără după bătălie, însă a rămas în câmp toată noaptea, fără alimente, apă sau adăpost. Dat fiind faptul că cronicarii otomani au notat că ploua, pare posibil că batălia a fost de scurtă durată și s-a terminat după-amiaza devreme, cel târziu înainte de ora 5:00 PM, iar sultanul ar fi ordonat ca trupele să se întoarcă în tabără. Câteva surse credibile indică faptul că regele Ludovic a părăsit câmpul de luptă după apusul soarelui și a încercat să scape după lăsarea nopții; deoarece soarele nu avea cum să apună înainte de aproximativ ora 6:30 PM la data de 29 august 1526, asta pare să însemne că bătălia a durat mai mult de două sau trei ore - poate patru sau chiar cinci.

După ce primele trupe ale lui Suleiman, armata Rumeliană, au avansat pe câmpul de luptă, au fost atacați și împrăștiați de trupele maghiare conduse de Pál Tomori. Acest atac pe flancul drept a cauzat o panică considerabilă între rândurile otomanilor, dar pe când ungurii au înaintat, otomanii s-au regrupat datorită sosirii întăririlor. În timp ce pe flancul drept ungurii au înaintat suficient de mult încât l-au pus pe sultan în pericol prin săgețile care i-au lovit cuirasa, superioritatea numerică a otomanilor și contraatacul la timp al ienicerilor, trupele de elită, probabil i-au copleșit pe atacanți, mai ales cei de pe flancul stâng. Ungurii nu și-au putut menține pozițile, iar cei care nu s-au retras au fost încercuiți și capturați sau uciși. Regele a încercat să scape sub acoperirea întunericului, dar a fost aruncat de pe cal într-un râu lângă Csele și s-a înecat, fiind îngreunat de armura sa. Circa 1.000 de nobili și conducători unguri au fost de asemenea uciși. În general este acceptat că peste 10.000 de unguri au căzut în timpul bătăliei, la fel ca și un număr similar de otomani.

După terminarea bătăliei, sultanul a dat ordin să fie executați toți prizonierii. Două zile mai târziu a notat în jurnalul său: "Sultanul a primit omagiile vizirilor și beyilor, 2000 de prizonieri sunt masacrați, ploaia cade în torente." Între cei 2.000 de prizonieri executați s-au aflat mai multe nume maghiare de seamă.

Consecințe

Victoria nu le-a oferit otomanilor securitatea dorită. După data de 30 august corpul principal al armatei turce, urmând cursul Dunării avansează spre Buda, iar la data de 11 septembrie intră in orașul de reședintă a regilor maghiari.Cetatea regală și orașul practic sunt abandonate, Regina si Curtea se refugiază la Pozsony, exemplul lor fiind luat de burghezia germană și maghiară. După ce oastea otomană a prădat orașul și vecinătățile ei ,sultanul,in data de 14 septembrie ordonă incendierea orașului. Prada de război, încărcată pe nave fluviale, a fost transportată pe Dunăre spre teritoriile turcești;la 21 septembrie sultanul hotărăște retragerea trupelor otomane.Motivul retragerii rapide se pare că se datora apropierii iernii și insecurității strategice a teritoriului Ungariei.La data ocupării Budei pe teritoriul Regatului se aflau cantonate trei armate creștine:la Zagreb armata condusa de banul croat Kristóf Frangepán,oastea condusă de Voievodul Transilvaniei Ioan Zapolya staționată la Szeged și o armată de mercenari străini cu tabăra la Györ șiSzékesfehérvár. Abia în anul 1541 au reușit să captureze și să ocupe capitala. Totuși, bătălia de la Mohács a însemnat sfârșitul Regatului Independent al Ungariei ca teritoriu unificat. Ocupația otomană a fost contestată de Arhiducele deHabsburg al Austriei, Ferdinand I al Sfântului Imperiu Roman, cumnatul regelui Ludovic și succesorul acestuia, prin tratatul cu regele Ladislau II Jagiello al Boemiei și Ungariei. Boemia a căzut sub stăpânirea Austriei, care a dominat treimea vestică a Ungariei și porțiuni din teritoriul Croației de astăzi (Regatul Ungariei), în timp ce otomanii au stăpânit centrul Ungariei și suveranitatea asupra Transilvaniei semi-independente, iar nordul Ungariei a rămas independent până la sfârșitul anilor1500. Anii următori, de război aproape constant, au necesitat un angajament susținut al forțelor otomane, dovedindu-se a fi așa o povară asupra resurselor încât regatul relativ sărac al Ungariei nu i-a putut face față. Armatele creștine au asediat Buda de mai multe ori în timpul anilor 1500, iar Suleiman însuși a murit în timpulbătăliei de la Szigetvár din 1566; au mai avut loc și două asedii otomane eșuate la Eger, care nu a căzut decât în 1596, la finalul rezistenței independente maghiare.

Mohács este considerat de mulți unguri ca momentul decisiv nefavorabil din istoria țării, o traumă națională persistând și astăzi în memoria populară. În momentele de ghinion, ungurii au o expresie: "mai mult s-au pierdut la Mohács" (Több is veszett Mohácsnál). Chiar și în prezent, ungurii percep bătălia de la Mohács ca însemnând sfârșitul unei regat european independent și odinioară puternic. Deși Mohács a fost o înfrângere decisivă, evenimentele ce i-au urmat au semnificat sfârșitul independenței Ungariei. Următoarele două secole de lupte aproape constante dintre cele două imperii, Habsburg și Otoman, au devastat economia zonei și au decimat populația.

SUPLIMENT ISTORIE PE ZILE 29 August

DESPRE ELENA MAGDA LUPESCU

De la Wikipedia:

Elena "Magda" Lupescu (n. 1896 la Iași – d. 30 iunie 1977, Estoril în Portugalia) a fost amanta și apoi soția regelui Carol II.

Elena Lupescu a fost fiica lui Nicolae (Nahum) Grünberg (născut evreu, ulterior botezat creștin ortodox) și a Elizei Falk, născută evreică, botezată în religia catolică, fostă dansatoare la Viena^[1]. În timpul primului război mondial, Elena Lupescu a fost căsătorită cu un locotenent de vânători de munte, de care a divorțat după scurt timp. În 1922 a devenit amanta prințului Carol. În 1923 au fugit împreună din România. Prințul Carol a fost încoronat în 1930 ca Regele Carol al II-lea al României. După abdicarea Regelui Carol al II-lea în septembrie 1940, Elena Lupescu l-a urmat în exil. Pe 8 septembrie 1940, Regele Carol al II-lea și Elena Lupescu au ajuns cu propriul tren la Lugano, în Elveția.^[2]. În octombrie 1940, guvernul legionar al României a cerut Spaniei extrădarea Elenei Lupescu, precum și cea a lui Ernest Urdăreanu, mareșalul Palatului, care, după părerea legionarilor, s-ar fi aflat alaturi de Regele Carol al II-lea, în spatele asasinării, la 30 noiembrie 1938, a lui Corneliu Zelea Codreanu, conducătorul organizației „Garda de Fier”.^[3] Elena Lupescu a petrecut majoritatea perioadei de exil în Mexic, Brazilia și Portugalia. După căsătoria din 1947 din Brazilia, Carol al II-lea și Elena Lupescu s-au mutat la Estoril, Portugalia.

După moartea lui Carol al II-lea, în 1953, Elena Lupescu a continuat să trăiască la Estoril, în Portugalia, până când s-a stins din viață.

George Damian:

Pasiunea regelui Carol al II lea pentru Elena Lupescu a dat multe bătăi de cap istoricilor. Carol al II lea era în stare să sacrifice orice pentru amanta sa. Ataşamentul său faţă de ea a fost explicat prin cauze fizice: bine dotat de la natură, regele cu greu îşi putea găsi o parteneră care să-l rabde. Când a dat de Elena Lupescu (despre care se zice că ar fi fost mai înainte să-l cunoască pe rege, dacă nu prostituată de bordel, cel puţin damă de consumaţie pentru ofiţeri) Carol al II lea nu şi-a mai dorit altă femeie. Cert este că Elena Lupescu ştia să-l manipuleze pe rege.

Când a fugit din România în 1940, Carol al II lea a luat-o cu el pe Elena Lupescu şi nu s-a mai despărţit de ea până la moarte. Au fost însoţiţi în exilul lor de fostul mareşal al Palatului, Ernest Urdăreanu (poreclit de contemporani Murdăreanu pentru rolul său în marea corupţie). Generalul Gavrilă Marinescu, un intim al camarilei regale, îi spunea lui Constantin Argetoianu că regele, Elena Lupescu şi Ernest Urdăreanu „făceau figuri în trei” şi că nu doar regele era infidel şi se culca cu diverse prostituate, dar şi Elena Lupescu îşi înşela regalul amant ori de câte ori avea ocazia.

A fost Elena Lupescu o femeie frumoasă? Greu de spus. Din imaginile pe care le-am găsit nu aş zice aşa ceva despre ea. Probabil că standardele s-au schimbat din 1940 până acum, însă cu siguranţă Elena Lupescu are ceva al ei, care transpare dincolo de clişeele de acum jumătate de secol. Prin 1938 serviciile secrete româneşti au intrat în alertă maximă: la Paris ar fi existat nişte fotografii cu Elena Lupescu nud. Exista pericolul ca aceste imagini să apară în presă, aşa că agenţii de la Bucureşti au împânzit redacţiile şi au plătit din greu pentru a pune mâna pe fotografii. Se pare că au reuşit şi amanta regală a evitat să apară în presă în fundul gol.

Historia.ro:

Carol II a reuşit să devină, prin personalitatea sa puternică, dar instabilă, înclinaţiile sale către gesturi nefireşti şi pasiunea excesivă pe care a avut-o pentru unele femei, una dintre cele mai controversate figuri ale istoriei secolului XX. Este cel care a contrastat cel mai puternic cu predecesorii săi Carol I şi Ferdinand.

Un moment fundamental care să dovedească limitele personalităţii lui Carol în contextul istoric este renunţarea la calitatea sa de principe moştenitor al Coroanei României.

Pretextul

La 20 noiembrie 1925, mătuşa lui Carol, Regina Alexandra a Marii Britanii, a murit la Palatul Windsor.

La acest eveniment trebuia să participe şi o delegaţie a Familiei Regale din România, date fiind legăturile de rudenie dintre cele două case regale.

Primul Ministru, Ionel Brătianu, a profitat de ocazia ivită din senin şi i-a sfătuit pe Rege şi pe Regină să-l trimită pe Carol la Londra, fiind convins că o dată ce a plecat din ţară, nu se va mai întoarce curând. Acelaşi lucru l-a spus şi Principesa Elena (soţia lui Carol): că o dată ajuns în străinătate, nu avea să se mai întoarcă. Brătianu îşi argumenta poziţia spunând că o schimbare de decor fără Elena Lupescu i-ar fi făcut bine Principelui.

Regele Ferdinand ezita în a lua o decizie, însă Regina Maria şi Prinţul Ştirbei au sprijinit ideea. Regina notează în jurnalul ei că: „O mică vacanţă până la Crăciun e tot ce îi trebuie”.

Carol, dorind să plece în această călătorie, şi-a dat cuvântul de onoare că se întoarce acasă de Crăciun.

Luând act de toate aceste păreri, Ferdinand şi-a dat consimţământul.

Ajuns la Londra, Carol a fost oaspetele rudelor sale din familia regală britanică. Comportamentul lui a fost unul cât se poate de cordial, fără să dea vreun semn că vrea să facă sau să anunţe ceva neobişnuit. Însă, după o săptămână va pleca brusc, îndreptându-se spre coastă, traversând Canalul Mânecii până la Calais, de unde a luat trenul spre Paris. La Paris era aşteptat de către iubita sa Duduie, Elena Lupescu.

Declaraţia de renunţare

După ce au petrecut câteva zile la Paris, Carol şi „Lupeasca” au plecat în Italia, la Milano şi, mai apoi, Veneţia. De aici, Carol i-a transmis tatălui său următoarea scrisoare:

„Vă rog ca prin această declaraţie să primiţi că renunţ la toate drepturile mele de principe moştenitor la României. Conform statutului familiei regale, rog pe Majestatea Voastră de a-şi da Înalta Sa aprobare acestei hotărâri irevocabile. Totodată, spre a nu produce vreun neajuns în viitor, să daţi Înaltul Majestăţii  Voastre ordin ca să fiu şters dintre membrii familiei domnitoare a României şi să mi se acorde numele sub care îmi voi putea alcătui o nouă stare civilă. Prin aceasta declar că nu voi avea nici o pretenţie asupra drepturilor mele, la care am renunţat de bunăvoie, şi că mă angajez, pentru liniştea tuturor, să nu mă mai întorc în ţară timp de 10 ani fără a fi chemat de cei în drept şi fără autorizaţia suveranului.”

Carol i-a trimis o scrisoare şi Reginei, în care avea un ton rătăcit ce semăna cu al cuiva care nu e în toate minţile. El sugera pe un ton plin de dramatism să fie declarat mort într-un accident de automobil: „De vreme ce o să fiu mort pentru mulţi, lasă-ma să fiu mort pentru toată lumea. Am să ştiu să dispar fără nicio urmă.”

Această decizie era gândită de ceva timp de Carol, însă şi-a găsit finalitatea numai după ce i s-a alăturat Elenei Lupescu, la Paris. Pasiunea necontrolată pe care o avea Carol pentru Elena Lupescu, l-a împins în această decizie extremă. A trebuit să aleagă între ea şi tron; nu le putea avea pe amândouă.

Cum a fost primită vestea

La 21 decembrie 1926, scrisorile lui Carol au ajuns la Cotroceni. Regele a fost şocat, prinţesa Elena (care intuise ce avea să se întâmple), nu a fost chiar surprinsă, iar Regina a izbucnit în plâns: „Sunt nişte scrisori impertinente, nemiloase, îngrozitoare, în care declară cu răceală că abandonează totul: nevasta, copilul, onoarea şi viitorul”, îi mărturisea ea regelui George.

Palatul a încercat să ţină secretă această decizie. Elena s-a oferit să meargă să discute cu Carol, sperând că l-ar putea face să se răzgândească, însă Brătianu s-a opus categoric: „Treceţi prin asta pentru prima oară, data trecută a scăpat de condamnarea la moarte datorită intervenţiei Reginei. Acum nu mai trebuie să intervină nimeni.”

Ionel Brătianu era foarte încântat de cursul evenimentelor: „Bună afacere! E limpede că nu ne putem permite un viitor rege psihopat, oricât de inteligent ar fi”. Regele Ferdinand a fost foarte afectat de gestul fiului său. La 31 decembrie, a ordonat o întâlnire specială a Consiliului de Coroană, la ora 4 după-amiaza. Înaintea şedinţei, liderii opoziţiei au încercat să îl convingă pe Rege să amâne decizia ce-l priveşte pe prinţul moştenitor. Ei nu cunoşteau detaliile deciziei lui Carol, neavând timp să discute între ei situaţia. Ferdinand a respins ideea.

Regina a fost rugată de către Iorga să îi permită să meargă la Milano pentru a vorbi cu Carol, spunând că îl cunoaşte bine şi că are o oarecare influenţă asupra lui. Regina i-a răspuns că „nu se mai poate face nimic cu el. E un depravat.”

Iorga  a făcut în faţa Plenului Consiliului o pledoarie în care a subliniat calităţile prinţului. Iar cu autoritatea celui care ştia istoria mai bine decât oricine altcineva, a conchis, referindu-se la posibilitatea instalării unei regenţe: „Fiindcă se întâmplă că sunt şi istoric, eu ştiu că regenţele copiilor regali (n.n. Mihai) au fost totdeauna dezastruoase pentru o dinastie şi pentru o ţară. Doresc să nu fi profet, dar vorbind astfel am mântuit sufletul meu.”

Poziţia lui Iorga a fost sprijinită de Maniu, Mihalache şi Alexandru Vaida-Voievod.

După două ore de dezbatere, guvernul a anunţat că a acceptat decizia lui Carol şi l-a proclamat pe prinţul Mihai noul moştenitor al tronului.

Alături de liberali, un alt participant la Consiliu care i se opunea categoric lui Carol era generalul Alexandru Averescu, vechi adversar al prinţului moştenitor care mai încercase o dată să-l îndepărteze, cu ocazia „afacerii Lambrino”.

În comunicatul oficial de acceptare a retragerii lui Carol, Palatul a declarat că primise asigurări de sprijin din partea tuturor liderilor de partide, aşa cum se obişnuia. Parlamentul urma să se întrunească într-o sesiune extraordinară în data de 4 ianuarie.

După Consiliul de Coroană, Regele i-a spus unui apropiat că: „mai bine primeam o depeşă prin care mi se anunţa că a murit”.

În data de 4 ianuarie, Regele i-a invitat de liderii opoziţiei la Cotroceni, pentru a minimaliza lupta din Parlament. Ei erau nemulţumiţi şi pentru că nu avuseseră niciun cuvânt de spus în alegerea regenţilor (Prinţul Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gh. Buzdugan, preşedintele Curţii Supreme de Justiţie), care fuseseră hotărâţi de liberali. Iorga i-a declarat lui Ferdinand că e ferm hotărât să protesteze „împotriva loviturii abuzive a guvernului”. Regele nu a avut un succes mai mare nici cu Maniu, cel din urmă spunând că criza dinastică avea trei rezolvări: domnia lui Carol, a Reginei sau proclamarea republicii. Ţara nu era pregătită să suporte o regenţă de 14 ani, declara Maniu.

Camerele Parlamentului s-au reunit într-o atmosferă destul de tensionată. Regele a deschis lucrările, făcând apel la parlamentari să accepte renunţarea la tron a fiului său şi stabilirea Regenţei. A urmat un discurs emoţionant al lui Brătianu, în care afirma că poziţia guvernului era dictată de cele mai înalte considerente de stat. Liberalii, care erau majoritari,au fost în favoarea variantei susţinute de guvern, astfel încât opoziţia, conştientă de eşec, s-a abţinut de la vot.

Reacţiile societăţii

Mulţi români au fost surprinşi şi furioşi de această desfăşurare a evenimentelor, Carol fiind o victimă (în viziunea unora) a lui Brătianu şi Ştirbei, care au complotat să scape de prinţul moştenitor.

În ciuda cenzurii presei, multe informaţii ajungeau la publicul larg. În ansamblu, singurele mari publicaţii care au sprijinit guvernul au fost Viitorul şi Adevărul, ziare apropiate de liberali.

Între timp, Carol şi Duduia se aflau la Milano, unde erau în atenţia jurnaliştilor. Oriunde mergeau: la cafenea, cazino, plimbare, restaurant, cei doi erau urmăriţi cu înverşunare de reporteri şi fotografi.

La sfârşitul lui februarie s-au mutat la Paris, unde au continuat să fie în centrul atenţiei.

În august 1926, Carol s-a întâlnit în secret la Paris cu Regele Ferdinand. Întâlnirea dintre cei doi a fost una foarte profundă. Era prima întâlnire pe care o aveau după decizia pe care o luase Carol. Discuţia celor doi s-a centrat pe problemele personale ale lui Carol, dar şi pe situaţia politică din ţară. Regele i-a specificat condiţiile în care Prinţul s-ar fi întors în ţară, însă acesta nu a simţit că le-ar putea îndeplini.

În octombrie, Carol s-a întâlnit cu Regina la Paris, care era în drum spre Statele Unite. Spre deosebire de întâlnirea pe care a avut-o cu tatăl său, acum, Carol şi-a primit mama cu mai puţină afecţiune. Regina l-a descris ca fiind „palid, cu buze triste şi ochi neliniştiţi”. L-a întrebat dacă „ar îngădui să fie readus în ţară prin mijloace necinstite”, iar Carol a răspuns: „Niciodată! Vă sunt complet loial ţie şi tatei. Nimic nu m-ar putea atrage într-o intrigă politică.”

De asemenea, Carol le-a spus reporterilor în decembrie, că „niciodată n-a avut intenţia de a încerca o lovitură de stat în România şi că zvonurile despre un astfel de plan au fost răspândite de către oameni care speră avantaje din neliniştea opiniei publice. Era limpede însă că deja începea să privească renunţarea la tron cu alţi ochi.

Moartea lui Ferdinand şi a lui Brătianu

Atâta vreme cât Ferdinand era Rege şi Brătianu guverna, era foarte greu ca prinţul Carol să se întoarcă în România. Însă totul avea să se schimbe pe parcursul anului 1927, când Regele Ferdinand, măcinat de cancer la intestin îşi încheia socotelile cu această lume.

Ultimele luni ale lui Ferdinand au reprezentat un adevărat chin, acesta urmând un tratament foarte dureros, petrecând tot timpul într-un cort, în afara Castelului Peleş, din pricina mirosurilor pe care le emana trupul suferind.

Ferdinand a murit pe 20 iulie 1927, la ora 2 şi un sfert, pe o furtună cumplită. „Sunt atât de obosit”, au fost ultimele sale cuvinte. „Trebuie să fi fost fericit să se lepede de trupul său suferind”, i-a spus Regina unui prieten.

Înmormântarea a fost extrem de simplă şi demnă, aşa cum şi-o dorise Regele.

Zeci de mii de oameni i-au adus un ultim omagiu Întemeietorului României Mari, în drumul pe care cortegiul l-a parcurs spre Curtea de Argeş, unde sicriul a fost depus alături de Regele Carol şi Regina Elisabeta. Câteva ore după ce a aflat de moartea tatălui său, prinţul Carol a asistat la o slujbă la Biserica ortodoxă din Cartierul Latin din Paris. La ieşirea de la această slujbă, Carol a fost întrebat cum l-ar descrie pe tatăl său. Carol a răspuns: „Ferdinand cel Loial”.

„Nu a cruţat niciun sacrificiu”, declara unul dintre cei care i-au adus regelui un ultim omagiu.

Trebuie precizat un amănunt, care i-a făcut pe mulţi oameni superstiţioşi să rămână pe gânduri.

În timpul procesiunii, patru bărbaţi ţineau colţurile steagului care acoperea sicriul Regelui, unul dintre ei fiind premierul Brătianu. În timp ce cortegiul se deplasa, o rafală puternică de vânt a smuls steagul, lăsându-l pe Brătianu cu o bucată ruptă în mână. Pentru mulţi oameni din acea vreme, acesta era un semn sigur că Primul Ministru avea să moară curând.

După moartea lui Ferdinand, Brătianu a întreprins cele mai energice măsuri pentru a împiedica o reîntoarcere a lui Carol. A fost înăsprită cenzura, a fost mărit numărul de agenţi de siguranţă care stăteau în preajma lui Carol. Brătianu declara: „Cât voi avea eu un cuvânt de spus în această ţară, Carol nu va trece hotarele”.  Iar într-un moment în care Regina îi cere permisiunea premierului de a vorbi cu fiul ei, acesta îi răspunde: „Dacă d-ta mă vei împovăra cu chestiunile d-tale familiale, eu voi proclama republica.”

Totul se va schimba pe 24 noiembrie 1927 când, la 24 de ore după ce Brătianu a contractat o puternică infecţie a gâtului, anunţată iniţial a fi amigdalită, marele stâlp al României Întregite şi mâna de fier pe care s-a bazat ţara, se stinge brusc de septicemie.

 Astfel, la o distanţă de doar 4 luni, primii doi oameni ai României se sting, lăsând în urmă un deficit serios de putere.

Întoarcerea

În ciuda durerii sincere pe care Carol a resimţit-o odată cu pierderea tatălui său, situaţia îi devenise brusc favorabilă, iar perspectiva întoarcerii era din ce in ce mai plauzibilă. Liberalii aveau să piardă alegerile, iar Regenţa va numi un guvern Naţional-Ţărănist în frunte cu Iuliu Maniu, care nu era printre adversarii lui Carol, ci un om echilibrat care privea noua situaţie cu realism. Nu îi mai rămânea lui Carol decât să înceapă să negocieze condiţiile în care ar putea să se întoarcă.

A căutat sprijin la forţele politice, găsindu-l în rândul marii părţi a clasei politice, în special în rândul Ţărăniştilor. Liberalii, în mod clar bulversaţi, vor rămâne hotărâţi împotriva întoarcerii lui Carol.

Fundalul economic instabil, lipsa implicării şi a autorităţii din partea membrilor regenţei în treburile statului au instalat la nivelul opiniei publice un sentiment de simpatie faţă de Prinţul aflat în surghiun. Tot mai mulţi, în special armata, neglijată în această perioadă, doreau reîntoarcerea lui Carol.

Totul avea să culmineze în 1930, la 6 iunie, când Carol va ateriza, după un plan bine stabilit, dar şi după o călătorie plină de peripeţii, la Băneasa. Era ora 22:10, începutul Restauraţiei.

Jurnalul.ro:

ULTIMELE CLIPE ALE ELENEI LUPESCU

A trăit ca femeia care l-a vrut şi l-a avut pe omul-rege. A murit ca femeie a lui. În ultimele clipe şi-a strigat mama de trei ori, în trei limbi străine, dar nu şi în română. Împotriva uzanţelor, a fost condusă pe ultimul drum îmbrăcată în rochie de culoarea cerului. Mărturii în exclusivitate despre ultimele clipe ale vieţii Elenei Lupescu, cea care i-a stat alături regelui Carol al II-lea, culese de la prietena în braţele căreia a murit Duduia şi de la alţi apropiaţi, din Estoril ­ tărâmul portughez unde cei doi şi-au trăit până la sfârşit povestea de dragoste.


Prima impresie, o dată ce ajungi în gara Cais Do Sodre, în partea sud-vestică a Lisabonei, este aceea că tot oraşul merge la plajă, la ocean. Din sfert în sfert de oră, doar 1,70 euro şi 40 de minute te despart de cele mai faimoase staţiuni estivale de pe coasta portugheză a Atlanticului. 

Curând, Lisabona rămâne în urmă, privindu-te din gară cu dorinţa revederii cât mai grabnice... Oceanul pe stânga, leandrii sălbatici pe dreapta şi amintirile rămase acasă te urmăresc tot drumul până în Estoril. Staţiune de lux devenită celebră prin prezenţa atâtor capete încoronate, dar şi a poveştilor de dragoste... Cea dintre regele României Carol al II lea şi Elena Lupescu rămâne cu siguranţă specială. Estoril - locul în care Carol al doilea îi spunea "Duduii" în fiecare dimineaţă că e picătura lui de rouă. Duduia... 

S-a născut în luna septembrie, sub semnul zodiacal al aprigei Fecioare, iar vremurile şoptesc şi acum pentru ea, la Estoril, "meu amor, meu amor, meu corpo em movimento minha voz à procura do seu próprio lamento...". Biografia i-a fost scrisă şi rescrisă în funcţie de capriciile istoriei. Chiar şi în privinţa numelui ei real au existat controverse: Elena Lupescu, fosta Tâmpeanu (prin căsătoria cu un ofiţer român), s-ar fi numit de fapt Magda Wolf sau Duta Grunberg. 

Mai numeroase i-au fost poreclele: "Înalta Doamnă", "Femeia nefasta", "Duduia", "Lupeasca"... Susţinea conversaţii de excepţie, era un ciudat amestec de femeie fatală, domnişoară şi curtezană, era încăpăţânată, dar bună la suflet, era elegantă, avea pielea albă şi părul roşcat (uneori blond...), o femeie prea modernă pentru timpul său. 

Cu acest coctail ucigător l-a cucerit pe Carol al II-lea, personaj carismatic, cu slăbiciuni, deşteptăciuni enciclopedice, eleganţe neînţelese şi nesătule erotisme. Zice-se că s-a cunoscut cu monarhul în ziua de 14 februarie (de Ziua Îndrăgostiţilor) 1925, la cinematograful Fundaţiei Culturale Regale, unde rula filmul "Nibelungii", prin intermediul lui Posmantir, un fotograf de albume deocheate. După căsătorie, la fiecare 14 februarie cei doi amorezi aveau să-şi serbeze ziua când s-au cunoscut. O legătură începută în anii '20, legalizată prin căsătorie în 1947, curmată de moartea lui Carol în 1953 şi apoi moartea ei în 1977. 


LA "REI CAROL"
Cu toate acestea, dacă cineva crede că localnicii devin o enciclopedie când aud de numele monarhului român se înşeală. Cu mare greutate am găsit pe cineva care ştia pe unde se află Vila"Marrysol" (de fapt, "Mar e Sol" - adică Mare şi Soare), cea în care cei doi amorezi regali s-au stabilit la un moment dat. Aici, prima surpriză. Pe zidul ce înconjoară clădirea căutată străluceşte în soare o plăcuţă din aramă unde scrie citeţ, cu litere de-o şchioapă, negru pe galben-roşcat: "Rei Carol". Aşa cum se numeşte acum nu neapărat vila cu încărcătură istorică, ci condominiul în toată regula, ce s-a ridicat în jurul ei. A doua surpriză o constituie aspectul exterior. 

Ne-am aşteptat la o clădire pe care trecerea vremii să-şi fi pus amprenta. Din contră, totul în jur e strălucitor, iarbă proaspăt tunsă, pereţii impecabili, iar pomul - de-o vârstă cu casa, (la umbra căruia Carol chiar îi spunea "Duduii" în fiecare dimineaţa că e picătura lui de rouă), mai falnic şi mai îngrijit decât oricând. A treia şi cea mai plăcută surpriză ne-a furnizat-o administratorul propietăţii - o doamnă cu aspect de fotomodel, dar care nu vorbea decât portugheza - şi  care, atunci când a înţeles că venim tocmai din România pentru casa aceasta, ne-a spus aproape silabisind, de-am înţeles în sfârşit din prima: "Aguardar aqui para Mikaela". 

Şi aşteptarea s-a dovedit a fi cu folos, fiindcă aşa am cunoscut-o pe singura româncă propietară a unui apartament în condominiul "Rei Carol", pe doamna Mihaela Georgescu - Delafras. A plecat din România pe când avea 21 de ani (în 1971) şi şi-a întemeiat o familie în străinătate. A fost pe rând profesoară de engleză în Suedia şi a predat literatură şi istoria în America, ţară unde a terminat un masterat la prestigioasa universitate Harvard. Cum a ajuns aici, la Estoril? Întâlnirea cu Portugalia a avut loc în urmă cu câţiva ani, Mihaela alegând să îşi continue pe pământ lusitan activitatea educaţională şi de cercetare a istoriei. "Se poate spune că această casă m-a ales pe mine şi nu invers. Am găsit, ca şi dumneavoastră, fosta reşedinţă a regelui Carol al II lea. Am văzut că sunt apartamente de vânzare, cei de aici m-au rugat să le vizitez şi m-am decis să cumpăr." 

Un apartament, dintre cele 22 existente acum în complexul imobiliar, se poate ridica în prezent la aproximativ 300.000 de euro, iar închirierea lui, în funcţie de dotări, la 1.000-2.000 de euro pe lună. În preţ intră toate facilităţile actuale: acces la piscina care a luat locul fostului teren de tenis, sistemul de pază, acces la veselă, tacâmuri, precum şi la spaţiile comune, unde se pot primi musafirii sau servi masa. Înainte de a fi cumpărată de Carol ­ şi se pare că a contat mult numele "Mar e Sol", adică tot ce voia să îi ofere iubitei sale - clădirea adăpostea un hotel mic, dar de lux. 

După moartea Elenei Lupescu, în 1977, casa a stat părăsită vreme de zece ani. Apoi a fost cumpărată de o celebră bancă şi modificată la forma actuală. Camerele vilei, biroul de lucru, sufrageria, salonul roşu toate au fost transformate spre a deveni spaţii comune, legate de noile apartamente şi folosite de locatarii condominium. De Carol nu mai aminteşte decât plăcuţa de la intrare, iar de perechea de îndrăgostiţi doar mobilele disparate, cumpărate pe bucăţi de actualii propietari.

Mihaela consideră că e destin faptul că se află aici. Cum tot destin poate fi şi întâlnirea noastră cu Marianne Muller. Prietena în braţele căreia a murit Elena Lupescu.

 
PRIETENA PRINŢESEI ELENA
Pe Marianne Muller nu ţi-o poţi închipui altfel decât făcând bine celor din jur, întruchiparea bunului samaritean. Pare vecinul ideal, gata să ajute în orice moment fără a da senzaţia că o face ostentativ şi fără a încălca intimitatea cuiva. A venit în Portugalia din America în 1963, însoţindu-şi soţul, constructor de poduri, şi poate spune că în minunăţia care uneşte malurile Râului Teju, după exemplul celebrului pod din San Francisco, este mai mult decât o fărâmă din viaţa ei.  

Este pentru prima dată când vorbeşte presei despre clipele morţii Elenei Lupescu, dar o face clar şi fără emoţie, trădându-şi prin rigurozitate descedenţa germană. "Întâlnirea mea cu Prinţesa Elena, noi aşa îi spuneam aici, a avut loc în '73", spune Marianne, care nu îşi divulgă vârsta pentru că, nu-i aşa, e o doamnă. Şi încă una din alte vremuri. Primul lucru care a impresionat-o la vecina ei a fost părul, de un blond cu totul aparte, parcă ar fi fost pictat, şi care a devenit mai frumos o dată cu trecerea anilor. Marianne a fost prezentată familiei regale de către Prinţesa Kira de Hohenzollern, după toate regulile ceremoniilor oficiale, devenind, după moartea lui Carol al II-lea "nu numai cea mai bună prietenă a Elenei, dar şi ultima şi totodată singura familie a Prinţesei", adaugă riguroasa doamnă. Dacă era o femeie frumoasă? "Cu siguranţă se poate spune că era deosebită şi că avea darul de a aduce energie pozitivă celor din jur", suibliniază Marianne.

În scurt timp au devenit aproape nedespărţite, nelăsând să treacă o zi fără să bea ceaiul împreună, să meargă la spectacole sau la cumpărături în Lisabona. "A fost Elena Lupescu fericită aici?" "Se poate spune că da. În orice caz, mult mai fericită decât în America de Sud, unde nu s-a acomodat niciodată şi unde credea că o să moară. Aici, în Portugalia, s-a întâmplat să fie acceptată şi de familiile regale ale Europei, ceea ce în alte părţi nu s-a întâmplat. În orice caz, după moartea soţului ei a fost o femeie singură, dar nu singuratică, împărţind energia de care aminteam celor din jur."

Cea mai puternică amintire legată de Prinţesa Elena este aceea legată de ultimele ei clipe. Se poate spune că a murit în braţele Mariannei, aceasta fiindu-i la căpătâi, aşa cum i-a fost alături în fiecare zi de când s-au cunoscut. "Şi acum mă cutremură amintirea aceasta", spune doamna Muller. "În acele secunde, de dinainte, şi-a strigat mama, vorbind în germană, portugheză şi franceză." "Când i-a murit câinele preferat (Prinţesa Elena iubea foarte mult animalele), nu numai că a fost foarte afectată, dar a dat de înţeles că ştie că va muri şi ea curând, lucru care s-a şi întâmplat după câteva zile. Ţin minte că Amalia, bucătăreasa prinţesei, a insistat să o îmbrăcăm în negru, conform uzanţelor. Eu am spus nu, şi am ales una dintre rochiile ei preferate, de culoare albastru deschis, precum cerul. Mă tot gândesc că poate am făcut o greşeală atunci, dar aşa am simţit. A plecat pe ultimul drum nu numai frumoasă, dar şi senină, aşa cum şi-a dorit", oftează imperceptibil  Marianne. 

Despre relaţia cu Regele Carol, ştie doar din ceea ce i-a povestit Elena. "Mi-a spus că o înconjura cu dragoste şi că nu putea sta despărţit de ea", iar faptul că, printre atâtea informaţii exacte, nu poate afirma cu certitudine dacă Prinţesa spunea că a fost "multă" sau "prea multă dragoste" între ei sintetizează cel mai bine, în doar câteva cuvinte, sentimentele ce au unit unul dintre cele mai controversate, dar şi invidiate cupluri din istoria României. Până ce cu adevărat doar moartea i-a despărţit...  

DOREA SĂ CUNOASCĂ... UNIVERSUL! 
În 1940, Carol al II-lea este forţat să abdice şi ia calea exilului. Elena Lupescu îl însoţeşte. După fuga din ţară, Carol şi Elena Lupescu au călătorit prin America Latină, stabilindu-se în final la Estoril, Portugalia. S-au căsătorit în 1947 la Rio de Janeiro, însă după numai 6 ani regele moare de cancer, fiind înmormântat în capela regilor din Estoril. Elena Lupescu a trăit în Portugalia până la 30 iunie 1977. După septembrie 1940, Carol şi Duduia, aşa cum o alinta, au colindat Europa, Cuba, Mexicul şi Brazilia, traseu impus de Elena,  care dorea să cunoască... Universul! La 3 iulie 1947 i s-a îndeplinit şi ultimul capriciu: s-au cununat la Rio de Janeiro, eveniment după care a obţinut mult visatul rang de Alteţa Sa Regală, Prinţesa Elena de România. S-au stabilit apoi în Portugalia, la Estoril. 


IL CAPO DI TUTTI CAPI
Istoricii consemnează că cei mai înrăiţi după bani au fost Carol al II-lea, purtător al coroanei regale între anii 1930-1940, şi cea de-a treia consoartă a sa, Elena Lupescu. Din banii statului s-au plătit divorţul lui Carol de principesa Elena a Greciei şi cheltuielile refugiului în străinătate al cuplului Carol-Elena Lupescu. 

Duduia a jucat un rol important pe scena politică românească. Ea îl controla pe rege şi camarila formată în jurul acestuia. Elena îşi finanţa viaţa luxoasă cu banii primiţi de la diverşi oameni de afaceri, cărora le înlesnea favorul şi protecţia regelui. Revista Time relata în 1937: "În România, a cărei familie regală n-a fost niciodată considerată bogată ca să ţină un iaht de 1.350.000 dolari, cu atât mai mult să cumpere unul, cumpărarea acestuia (n.r ­ a iahtului lui Eduard al VIII-lea) a dus la concluzia zdrobitoare că Elena Lupescu este cea mai şireată făcătoare de bani din România. Se spune că ea şi-a format capitalul de la oamenii care voiau să obţină ceva de la Carol al II-lea, că a început să-şi depună la băncile din Bucureşti averea mobilă şi, în sfârşit, să aibă participare la industria-cheie a României, în special cea controlată de Guvern. Săptămâna trecută, abila fiică a negustorului de vechituri părea să-şi realizeze o ambiţie măreaţă: o a doua croazieră cu iahtul «Nahlin», care s-o facă cunoscută în întreaga lume". 

Era o femeie abilă, care ştia perfect să-şi joace cartea şi să-şi controleze prietenii şi duşmanii. Se pare că şi-ar fi înfiinţat propriul serviciu secret, care îl spiona chiar şi pe... Carol al II-lea. Elena Lupescu dispunea de un grup de consultanţi ­ oameni calificaţi în lovituri financiare. Schema era: Carol ­ influenţa, Lupeasca - creierul, Gabriel Marinescu (prefectul Bucureştiului) - executantul. Marinescu, în asociaţie cu tatăl Elenei Lupescu, patrona tripouri din Capitală şi de pe Litoral. Nicolae Malaxa (magnatul industriei românesti între cele două războaie mondiale) a reuşit să construiască fabrici şi uzine, în condiţii financiare ilegale. Secretul? Daruri în acţiuni şi proprietăţi către Carol al II-lea şi Elena Lupescu. "Trebuia un cunoscător (...) ca să fi putut verifica aceste operaţii, toate aranjate în Aleea Vulpache, în casa Elenei Lupescu", scria jurnalistul Pamfil Şeicaru (1894-1980). 

Sfera firmelor la care Carol era acţionar cuprindea: Fabrica de celuloză Piatra-Neamţ, Uzinele Reşiţa, Exploatarea auriferă "Mica", Banca de Credit Român, Fabrica de postav Azuga, Royal Dutch-Shell, Deutsche-Bank ş.a. Bilanţul bănesc al anilor de domnie ai lui Carol: de la o avere de 196 milioane de dolari în 1927 (la moartea lui Ferdinand), până la un miliard. Cuplul Carol-Elena Lupescu a plecat din ţară în 1940, pe fugă, împachetând toate lucrurile de valoare pe care au putut pune mâna şi încărcându-le într-un tren special, cu 12 vagoane (mareşalul Antonescu i-a propus comandantului legionarilor, Horia Sima, să organizeze un "comando" pentru a opri trenul la Timişoara şi a recupera obiectele proprietate a statului; legionarii au aşteptat sosirea trenului în Timişoara, dar Carol a aflat şi a ordonat ca trenul să nu oprească; ciuruit de gloanţele legionarilor şi urmărit de un camion, trenul a traversat în goană graniţa cu Iugoslavia).    

Peste timp, nimeni nu a putut evalua, nici măcar aproximativ, valoarea aurului, bijuteriilor, hârtiilor de valoare şi a tablourilor scoase din ţară de Carol. Se spune că a luat cu el 42 de tablouri (adevărate comori, ca picturile lui Rembrandt şi El Greco), colecţia lui Carol I, lăsată prin testament Coroanei Regale a Romaniei. Carol al II-lea şi-a lăsat toate lucrurile moştenire ultimei sale soţii - Elena Lupescu. 


COARNE RECIPROCE
Reuşita afacerilor lui Nicolae Malaxa ­ magnatul industriei românesti între cele douã rãzboaie mondiale, se baza şi pe strânsa prietenie "de afaceri" cu cuplul Carol-Elena Lupescu. De fapt, personajele centrale ale epocii 1930-1940 erau Elena Lupescu şi Malaxa (soţia sa era încuscrită cu nepotul Elenei Lupescu). Lupeasca era prietena cea mai bună a soţiei lui Malaxa şi o musafiră de preţ a familiei. Industriaşul îşi detesta soţia, considerând-o frivolă, dar aceasta nu l-a împiedicat să-şi trimită fiica, de 17 ani, într-o croazieră de la Constanţa la Istanbul, pe iahtul regal "Luceafărul", într-o companie "selectă": Carol al II-lea, Elena Lupescu, Livia Auschnit ­ soţia unui alt magnat al timpurilor, Max Auschnit. Elegantul iaht avea să fie scena unor pasiuni amoroase demne de filmele prezentului, conform însemnărilor scriitorului Petre Pandrea.

Se pare că Elena Lupescu şi Carol îşi puneau coarne reciproc, dar îi uneau prea multe pentru a se despărţi. Se păstrau aparenţele foarte bine: Carol ieşea la "vânătoare de femei", iar Elena trecea din dormitorul lui în cel al... nu mai contează al cui! El era fericit că îşi poate continua aventurile amoroase nestingherit, ea satisfăcută. Unul din elementele ce îi unea era şi priapismul lui Carol al II-lea (priapismul nu este o afecţiune sexuală, ci o boală a sângelui, care dă manifestări legate de organul sexual al bărbatului; boala are trei faze, ultima, faza cronică, conducând la impotenţă). Conform mărturiilor lui Constantin Argetoianu (om politic şi prim-ministru al României în 1939), care era şi medic, în perioada '33-'34, Carol al II-lea a ajuns, în cele din urmă, la impotenţă. Istoricii consemnează că Elena Lupescu îi înţelegea perfect boala şi îl stăpânea perfect pe Carol, din punct de vedere psihologic. 

RELIGIE ORTODOXĂ 29 August

Tăierea Capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul

  Sfântul Ioan, Înaintemergătorul Mântuitorului, precum a fost înaintea Domnului său cu naşterea, tot aşa i se cădea să fie înainte şi cu moartea cea de bună voie a Aceluia pe Care L-a propovăduit pe pământ, zicând: Vine Cel mai tare decât mine, în urma mea. Astfel a propovăduit venirea Domnului şi sufletelor care erau ţinute în iad ale sfinţilor strămoşi, căci acum S-a arătat în lume Mesia Cel aşteptat. Şi precum Iisus Domnul Hristos avea să pătimească pentru păcatele oamenilor, tot aşa şi Mergătorul Său înainte a suferit moarte mucenicească pentru fărădelegea lui Irod.

Deci, aceasta s-a început astfel: Irod, care se numea Antipa, fiul lui Irod cel Mare, care a ucis pe pruncii cei din Betleem, fiind a patra odraslă rea a rădăcinii celei rele, care a stăpânit în Galileea, a luat mai întâi de soţie pe fiica lui, Areta, împăratul Arabiei, şi a petrecut cu ea multă vreme. Apoi, rănindu-se de frumuseţea Irodiadei, femeia fratelui său, Filip, a luat-o pe ea de soţie, învoindu-se astfel la pofta lui necurată. El, după dorinţa acelei desfrânate, a gonit pe femeia sa cea dintâi după lege şi a luat-o pe ea, femeia fratelui său – împotriva legii; căci chiar de ar fi murit fratele lui, tot nu i se cădea s-o ia pe dânsa, fiindcă rămăsese fiica fratelui său cea născută dintr-însa. Legea poruncea ca numai pe femeia fratelui cea rămasă văduvă, s-o ia fratele cel viu, dacă fratele cel mort nu ar fi lăsat după sine fii. Însă sunt cei ce vorbesc cu dovedire, că pe când trăia Filip, fratele său, Irod i-a luat pe femeia lui şi mare rău i-a făcut, făcându-se ca un răpitor desfrânat şi amestecător de sânge.

Irod făcând o fărădelege ca aceasta, n-a suferit Sfântul Ioan Botezătorul, râvnitorul Legii lui Dumnezeu, defăimătorul păcatelor omeneşti şi propovăduitorul pocăinţei; ci mustra pe faţă pe Irod înaintea tuturor, ca pe un desfrânat şi răpitor – apucătorul soţiei fratelui său –, şi zicea: Nu ţi se cade ţie să ai de soţie pe femeia lui Filip, fratele tău. Irod, nesuferind mustrările, a poruncit să arunce pe Ioan în temniţă, legat cu lanţuri. Dar mai ales Irodiada se mânia asupra sfântului şi voia ca îndată să-l ucidă; dar nu putea, oprind-o însuşi Irod şi păzind pe cel legat de femeia care sufla cu ucidere. Irod n-a voit să-l omoare, ştiind pe Ioan că este bărbat drept şi sfânt, şi pe care mai înainte îl asculta cu plăcere şi luând aminte la cuvintele lui, multe le făcea bine şi se temea să-l ucidă. El însă nu se temea aşa de Dumnezeu, precum se temea de oameni, fiindcă evanghelistul Matei zice: Vrând să-l ucidă pe el, se temea de popor, căci îl avea ca pe un prooroc. Ca poporul să nu se scoale asupra lui şi să ridice tulburare, de aceea nu îndrăznea să dea la arătare spre moarte pe proorocul Ioan Botezătorul, cel iubit şi cinstit de toţi, ci îl chinuia pe dânsul numai prin închisoare, vrând să închidă gura cea netăcută a mustrătorului său.

Sfântul Ioan a stat în temniţă multă vreme şi se adunau la dânsul ucenicii lui, pe care el, învăţându-i mult la viaţa cea îmbunătăţită şi după Legea lui Dumnezeu, îi încredinţa pe ei despre Mesia, Care venise acum în lume şi la Care îi şi trimitea pe dânşii, precum se povesteşte în Evanghelie. Ioan, auzind din închisoare despre lucrurile lui Hristos, a trimis pe doi din ucenicii săi ca să-L întrebe pe El: Tu eşti Cel ce va să fie, sau să aşteptăm pe altul? Nu doar că neştiind de El, a trimis ca să-L întrebe, căci cum nu-L ştia pe Acela pe Care el L-a botezat? Cum nu ştia el pe Sfântul Duh pe Care L-a văzut pogorându-se peste Iisus şi a auzit glasul Tatălui mărturisindu-L, şi el însuşi L-a mărturisit, arătându-L cu degetul şi zicând: Iată mielul lui Dumnezeu. Ci ca ucenicii lui să vadă minunile cele preaslăvite pe care le făcea Domnul Hristos şi să se încredinţeze despre El, că Acela este Cel ce a venit ca să mântuiască neamul omenesc.

După aceea a sosit ziua în care Irod se obişnuise a săvârşi ziua naşterii sale. El a adunat pe boierii săi, pe voievozi, pe cei mai mari şi pe toate căpeteniile Galileei, şi le-a făcut un ospăţ mare. La acest ospăţ, fiica Irodiadei, jucând şi placând lui Irod şi celor ce şedeau cu dânsul, a cerut de la dânsul – după povaţa maicii sale cea rea – capul Sfântului Ioan Botezătorul. Deci, ea a câştigat ce a cerut, căci Irod se jurase ei să-i dea orice va cere, chiar şi jumătate din împărăţie. Ticălosul, nevrând să-şi calce jurământul, nici să mâhnească pe jucătoare şi pe nelegiuita ei mamă, a lepădat frica prin care se temea să ucidă pe Ioan, şi, uitând sfinţenia aceluia, s-a umplut de îndrăzneală spre vărsarea sângelui cel nevinovat; şi, trimiţând îndată pe călău în temniţă, a poruncit să-i taie capul lui Ioan şi să-l aducă pe tipsie.

Astfel, Mergătorul Înaintea lui Hristos a fost tăiat în temniţă, noaptea târziu, pentru mustrarea fărădelegii lui Irod cu Irodiada. Sfântul Evanghelist Marcu povesteşte că acel ospăţ urât s-a numit cină. Că zice: A făcut cină boierilor săi, care s-a prelungit până noaptea târziu, şi după ce s-au îmbătat şi s-au desfătat destul prin jucarea fetei celei fără de ruşine, atunci s-a săvârşit acea nedreaptă ucidere. Deci, aducându-se pe tipsie capul Sfântului Ioan în mijlocul acelui ospăţ, picurând încă sângele – precum spun unii –, acel cap a grăit aceleaşi cuvinte mustrătoare: Nu ţi se cade să ai de soţie pe femeia lui Filip, fratele tău! O, ce frică s-a făcut atunci celor ce erau de faţă la ospăţul acela, când au văzut capul de om, aducându-se pe tipsie ca o mâncare şi, curgând sângele, că mişcă încă buzele şi grăieşte cuvinte!

Jucătoarea, luându-l în mâini, fără temere l-a dus la maică-sa. Irodiada, luându-l, înţepa cu acul limba care mustra fărădelegea lor. Şi, batjocorindu-l din destul, nu l-a dat să-l îngroape împreună cu trupul, pentru că se temea să nu învieze când se va lipi capul de trup, şi să nu-i certe din nou. Deci, ucenicii lui, luând în noaptea aceea trupul cel scos din temniţă, l-au îngropat în Sevastia; iar capul l-a îngropat Irodiada în curtea sa, în pământ adânc, la un loc ascuns şi necinstit. Iar cum a fost luat de acolo, s-a scris pe 24 februarie, când se prăznuieşte aflarea cinstitului lui cap.

După uciderea Sfântului Ioan Înaintemergătorul, acel ticălos Irod a făcut o altă răutate şi mai mare, pentru că a batjocorit pe Domnul nostru Iisus Hristos, în vremea pătimirii Sale cea de bună voie pentru noi, precum grăieşte de aceasta Evanghelistul Luca. Irod, cu ostaşii săi, ocărind şi batjocorind pe Iisus, L-a îmbrăcat în haină luminoasă şi L-a întors la Pilat.

După acestea n-a zăbovit izbândirea lui Dumnezeu asupra ucigaşului de prooroc şi a batjocoritorului lui Hristos; pentru că pe de o parte sângele lui Ioan striga către Dumnezeu asupra lui - precum de demult al lui Abel asupra lui Cain -, iar pe de alta, pe lângă alte fărădelegi, şi batjocora făcută de dânsul Domnului, trăgea asupra lui vrednică pedeapsă de la Dumnezeu, dreptul Judecător.

Deci, nu după multă vreme, s-a lipsit de împărăţie şi de viaţă cu Irodiada şi cu jucătoarea, pentru că Areta, împăratul Arabiei, voind să-şi răzbune pentru necinstea şi batjocura care s-a făcut fiicei lui, a adunat putere de oaste şi s-a dus asupra lui Irod. Asemenea şi Irod, adunându-şi puterea sa, a ieşit împotriva lui Areta. Deci, fiind război tare din amândouă părţile, ostaşii arabilor au biruit pe ai lui Irod, şi i-a biruit cu tăiere mare, cazând toată puterea lui Irod, abia scăpând numai el singur. După aceea a fost lipsit de Cezarul Romei, de stăpânirea tetrarhiei sale şi de toate bogăţiile. El a fost trimis în surghiun împreună cu desfrânata şi cu fiica ei, mai întâi în Lugdunum, cetatea Galiei, apoi de acolo a fost dus la Ilard, cetatea Spaniei.

Acolo s-a sfârşit în strâmtoare şi în rea pătimire, văzând mai întâi moartea jucătoarei sale fiice care a pierit în acest chip: fiind vreme de iarnă, ea a voit să treacă râul, care se numea Sicoris, pentru o trebuinţă oarecare şi, mergând pe gheaţă, s-a rupt gheaţa sub dânsa şi s-a afundat până la grumaz. Dar prin dumnezeiască răzbunare, gheaţa i-a strâns grumazul foarte tare, încât atârna cu trupul în apă, iar capul îl avea pe gheaţă. Ea a stat aşa spânzurata, până ce gheaţa cea ascuţită i-a tăiat grumazul. Deci, apa ducând pe sub gheaţă stârvul ei cel necurat, nu s-a aflat; iar capul i-a fost adus lui Irod şi Irodiadei, precum odată se adusese capul Mergătorului Înainte; dar nu tăiat de sabie, ci de gheaţă. Aşa a măsurat judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, jucătoarei care a fost pricinuitoare tăierii cinstitului cap al Sfântului Ioan.

După aceasta şi acel nelegiuit ucigaş Irod cu spurcata Irodiada, au pierit cu zgomot; căci se povesteşte despre dânşii că i-au înghiţit pământul de vii. Sfântul Ioan, precum în viaţa sa, tot aşa şi după sfârşit, a fost mergător înaintea lui Hristos, pentru că, apucând înainte de pogorârea în iad, a binevestit celor ce erau acolo pe Dumnezeu, Cel ce S-a arătat în trup şi a veselit pe sfinţii strămoşi, cu care, după stricarea iadului, scoţându-se de acolo, după învierea lui Hristos, s-a învrednicit de multe cununi în cereasca Împărăţie; ca un feciorelnic, ca un vieţuitor în pustie, ca un învăţător şi propovăduitor, ca un prooroc, ca un Mergător Înainte, ca un botezător şi ca un mucenic. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, să ne povăţuiască şi pe noi la calea adevăratei pocăinţe şi să ne învrednicească Împărăţiei cereşti, Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh în veci. Amin.

Ev. Marcu 6, 14-30

  În vremea aceea a auzit Irod împăratul vestea despre Iisus, căci numele lui Iisus ajunsese cunoscut, şi zicea că Ioan Botezătorul s-a sculat din morţi şi de aceea puterile lucrează în El. Alţii însă ziceau că este Ilie, iar alţii ziceau că este prooroc, ca unul din prooroci. Dar auzind Irod, a zis: acesta este Ioan căruia eu am pus să i se taie capul; el s-a sculat din morţi. Căci Irod trimiţând, prinsese pe Ioan şi-l legase în temniţă, din pricina Irodiadei, femeia lui Filip, fratele său, pe care o luase de soţie. Însă Ioan îi zicea lui Irod: nu-ţi este îngăduit să ai de nevastă pe femeia fratelui tău. De aceea Irodiada îl pizmuia şi voia să-l omoare, dar nu putea pentru că Irod se temea de Ioan, ştiindu-l om drept şi sfânt, şi îl ocrotea; şi când îl asculta, sta mult pe gânduri şi era bucuros să îl asculte. Dar s-a ivit o zi cu bun prilej: când Irod, de ziua sa de naştere, făcea ospăţ dregătorilor şi căpeteniilor oştirii şi fruntaşilor din Galileea. Atunci fiica Irodiadei intrând şi jucând, a plăcut lui Irod şi celor care şedeau cu el la ospăţ. Iar împăratul a zis fetei: cere de la mine orice voieşti, şi-ţi voi da. Şi s-a jurat fetei, zicând: orice vei cere de la mine voi da ţie, până la jumătate din împărăţia mea. Iar ea ieşind, a întrebat pe mama sa: ce să cer? Iar Irodiada a zis: capul lui Ioan Botezătorul. Atunci, îndată a intrat grăbită la împărat şi i-a cerut, zicând: vreau să-mi dai numaidecât pe tipsie capul lui Ioan Botezătorul. Şi împăratul s-a întristat adânc, dar din pricina jurământului şi din pricina celor care şedeau împreună cu el la ospăţ, n-a voit să-i nesocotească cererea. Şi trimiţând îndată pe paznicul temniţei, împăratul a poruncit să aducă capul lui Ioan. Iar acela mergând, i-a tăiat capul în temniţă, l-a adus pe tipsie şi l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale. Când au aflat ucenicii lui, au venit, au luat trupul lui Ioan şi l-au pus în mormânt. Şi apostolii s-au adunat la Iisus şi I-au spus toate câte au făcut şi câte au învăţat pe oameni.

Ap. Fapte 13, 25-33

  În zilele acelea, când şi-a împlinit Ioan calea sa, zicea: Nu sunt eu ce socotiţi voi că sunt. Dar, iată, vine după mine Cel căruia nu sunt vrednic să-I dezleg încălţămintea picioarelor. Bărbaţi fraţi, fii din neamul lui Avraam şi cei dintre voi temători de Dumnezeu, vouă vi s-a trimis cuvântul acestei mântuiri. Căci cei ce locuiesc în Ierusalim şi căpeteniile lor, necunoscându-L şi osândindu-L, au împlinit glasurile proorocilor, care se citesc în fiecare sâmbătă. Şi, neaflând în El nici o vină de moarte, au cerut de la Pilat ca să-L omoare. Iar când au săvârşit toate cele scrise despre El, coborându-L de pe cruce, L-au pus în mormânt. Dar Dumnezeu L-a înviat din morţi. El S-a arătat mai multe zile celor ce împreună cu El s-au suit din Galileea la Ierusalim şi care sunt acum martorii Lui către popor. Şi noi vă binevestim făgăduinţa făcută părinţilor, că pe aceasta Dumnezeu a împlinit-o cu noi, copiii lor, înviindu-L pe Iisus.

ARTĂ CULINARĂ - REŢETE DE POST PENTRU ASTĂZI 29 August

A.  GUSTĂRI

Drob de vinete şi dovlecei

2 vinete,

2 dovlecei,

1 ardei gras: verde, roşu, galben,

3 cepe potrivite,

pesmet,

3 linguri amidon,

sare,

piper,

mirodenii în funcţie de gust: mărar, tarhon, pătrunjel,

margarină,

ulei,

pastă de roşii după gust, dar nu prea multă

Vinetele şi dovleceii se curăţă de coajă, se taie în rondele şi se călesc în ulei, se pun apoi la scurs.

Ceapa se taie mărunt şi se căleşte bine, se scurge de ulei şi se lasă să se răcească.

Ardeii se toacă în bucăţele mici - este bine ca ardeiul să fie de mai multe culori pentru că dau un aspect foarte frumos. Toate ingredientele se amestecă, se adaugă sare, piper, mirodenii după gust, amidonul şi 2 linguri de pesmet, pasta de roşii.



O tavă de chec se unge cu margarină şi se tapetează cu pesmet, mult pesmet, să fie ca o peliculă, şi se adaugă compoziţia şi deasupra se presară pesmet. Eu folosesc pesmet măcinat mai mare deoarece acesta dă impresia unei reţele de păianjen.

Se coace la foc mic până se rumeneşte uşor, se răstoarnă şi se lasă să se răcească, se taie în felii ca pe chec.

Este foarte aspectoasă datorită culorii vii a ardeiului care se păstrează în timpul coacerii. Pentru perioada de post este bună deoarece este săţioasă.

B.  SALATE

Salată de dovlecei

dovlecei
ulei
sare
oţet balsamic
usturoi (2, 3 căţei)

Dovleceii întregi se spală cu apă rece. Se taie felii, se presară cu sare mare şi se lasă aşa cam 30 minute. Apoi se prăjesc în ulei încins, până devin aurii pe ambele părţi.

Se scot pe o farfurie, fără a se scurge bine de uleiul în care au fost prăjiţi, în aşa fel încât un pic de ulei să ajungă şi în farfuria în care se prepară salata. Peste dovlecei se pun apoi: usturoiul tăiat felii, sarea şi un pic de oţet (balsamic) şi se amestecă.

Se acoperă cu un capac şi se lasă aşa încă 30 minute.

Salata de dovlecei se poate consuma atât caldă cât şi rece.

C.  SOSURI

La meniurile de azi nu e necesar să preparăm separat sosuri.

D.  BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Ciorbă de dovlecei

Cantităţile de legume sunt în funcţie de oală, să zicem pentru o oală de 5 l cu aproximaţie:

-ardei verde şi/sau roşu şi/sau galben 1-2 bucăţi

-ceapă 1 mare pentru ciorba la fiert şi 1 medie la sfârşit

-rădăcină de ţelină 1 jumate

-albitură 1 bucată

-morcovi 2 bucăţi

-cartofi 4 medii

-verdeaţă: pătrunjel, leuştean câte o legatură din fiecare

-dovlecei 2-3 bucăţi

-bulion

-borş

-sare,

-ulei

Varianta 1: Se taie ardeiul, o jumate de ceapă mare, ţelina, albitura, morcovii şi se călesc puţin în ulei de măsline. Se călesc la foc mic, cât să se mai înmoaie morcovul. Se adaugă şi celelalte ingrediente mai puţin dovlecelul + apa cât cuprinde. Se lasă la fiert cât să se fiarbă legumele, ca etalon se verifică dacă s-a fiert ardeiul. Se adaugă bulion, borş şi dovleceii şi se lasă la fiert până când se fierb dovleceii. Se pune şi verdeaţa. La sfârşit, înainte de a stinge focul, se rade ceapa medie pe partea cea mai fină a răzătoarei şi se adaugă. Imediat după aceea se stinge focul şi se mai adaugă nişte verdeaţă de aspect. Poftă bună!

Varianta 2: Se pun toate legumele la fiert mai puţin dovleceii şi la sfârşit când aproape s-au fiert se adaugă borş, bulion, dovlecei, verdeaţă şi se lasă să mai fiarbă. La sfârşit, înainte de a stinge focul, se rade ceapa aceia medie şi se adaugă. Imediat după aceea se stinge focul şi se mai adaugă nişte verdeaţă de aspect.

Mod de servire: caldă.

E.  MÂNCĂRURI

Chifteluţe de cartofi cu sos de roşii

5-6 cartofi,

4-5 căţei de usturoi,

făină,

ulei,

2 roşii,

o ceaşcă mică de bulion,

1 ceapă,

busuioc,

1 gogoşar (ardei)

verdeaţă,

vegeta,

sare,

piper.

Cartofii se fierb în coajă. După ce s-au răcit se dau prin răzătoarea mare, se adaugă usturoiul pisat, o lingură de vegeta, o lingură de făină şi se amestecă. Se ia cu o lingură din compoziţie, se dă forma unei chiftele, se dă prin făină şi se prăjeşte în ulei încins.

Pentru sos: ceapa şi ardeiul se curăţă, se taie mărunt şi se călesc 5 minute în ulei. Se adaugă roşiile decojite, tăiate felii, bulionul, sare piper, vegeta, busuioc. Se fierbe 10 minute.

F.   DULCIURI

Îngheţată de mere verzi

- 4 mere
- zahăr după gust ( cam 1 lingură pentru fiecare măr)
- 100 ml frişcă lichidă vegetală

Merele spălate şi tăiate cu coajă cu tot în bucăţi se fierb în apă sau se coc la microunde în vasul cu capac. Când s-au înmuiat se scurg de zeama lăsată (varianta microunde) sau de apa în care au fiert şi se mixează până să devină un piure. Se adaugă zahărul şi se amestecă. Apoi frişca vegetală bătută şi se pune totul în forme la congelator.

LA MULŢI ANI CELOR CE-ŞI SERBEAZĂ ZIUA DE NAŞTERE ASTĂZI, PRINTRE EI FIIND ȘI SOȚIA MEA, SANDA ELENA!

ARTE 29 August

INVITAȚIE LA OPERETĂ 29 August

Imre (Emerich) Kalman

Bayadera İ.Kalman:

Kálmán Imre : Marica grófnő:

Kálmán Imre : Csárdáskirálynő: 

MUZICĂ 29 August

Charlie Parker, legendarul jazzman american, cunoscut sub numele de “Bird” sau “Yardbird”

Dinah (Ruth Lee Jones) Washington, cântăreaţă americană de blues

Beatles efectuează ultimul lor concert în fața fanilor, la Candlestick Park în San Francisco, SUA.

The Beatles - Live At Candlestick Park, August 29 1966: 

Petre Magdin

Dick Halligan, pianist, trombonist şi flautist american (Blood, Sweat & Tears).

BLOOD, SWEAT & TEARS:

Chris Copping, basist şi pianist britanic (Procol Harum).

Procol Harum -

Tony Eyers, producător şi cântăreţ britanc (Airbus, 5000 Volts).

5000 Volts -

Dave Jenkins, chitarist, basist şi vocalist american (Stoneground, Pablo Cruise).

David Jenkins of Pablo Cruise

Rick Downey, baterist şi vocalist american (Blue Oyster Cult).

BLUE OYSTER CULT 

Michael Jackson

MICHAEL JACKSON Greatest Hits 

Pebbles (Perri McKissack), cântăreaţă şi compozitoare americană (Sister Sledge).

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Rachmaninoff - Piano Concertos No.3,1,2 / Preludes No.2,6 (reference recording : Byron Janis)

Classical Music for Studying & Brain Power | Mozart, Vivaldi, Tchaikovsky...

GRANDES EXITOS UNIVERSALES EN FLAUTA DE PAN.Selección de Cecil González

Sweet Romantic Instrumental Music - Greatest Guitar, Piano, Sax, Pan Flute Love Songs

Rossetti Concertos For Two Horns | Classical Music HD

POEZIE 29 August

George Mărgărit

Autobiografia poetului George Mărgărit

Subsemnatul Gheorghe Mărgărit, scriitor s i ziarist, licentiat în filosofie s i absolvent al facultătii de litere al Universitătii ie s ene / din 1946/ . În vîrstă de 38 de ani, sintindu-mă la capătul răbdării unei nedreptătiri personale care durează de peste 10 ani, mi-am luat inima s i cugetul în dinti s i am cutezat – deliberat s i deschis – de a mă adresa chiar Domniei Voastre, mult s i sincer respectate tovară s e Leonte Răutu, iubitul s i luminatul nostru cîrmuitor ideologic. Permiteti-mi dar de a veni s i a vă ruga stăruitor să aveti cunoscuta s i înalta solicitudine s i să binevoiti a lua cuno s tiintă de o stare de fapte, expusă aici pe cît îmi stă cu putintă mai concentrat s i edificator, asupra căreia încercata s i profunda Domniei Voastre ascultare – dacă va găsi de cuviintă – a va lua în adevărata s i limpedea ei apreciere.
Accentuîndu-vă de la bun început că nu fac proces de rea intentie nimănui s i că nu insinuez, pe cîteva puncte, extrase auto-biografic, îmi iau îngăduinta de a vă expune cele ce urmează s i îmi asum întreaga mea răspundere:
1. Dela 18 ani /1941/, întretinîndu-mă singur, prin scris publicat, am luat atitudine răspicat democrată în perioada de acută fascizare a tării. Ca student, bursier, fecior al unui învătător ie s ean, fără nici o altă avere, sînt cunoscut ca antilegionar s i antiantonescian s i ca sabotor con s tient al odiosului război hitlerist. În 1943, a s a cum arată actul de acuzare al Sigurentii pe care-l posed acum în original, am fost înaintat s i judecat de către curtea martială din Ia s i, pentru activitate antifascistă s i pentru boicotarea publică a încîrdă s irii antonesciene. A s adar, să-mi fie îngăduit de a sublinia că, în conditiuni speciale, chiar ca tînăr student, între 1941-1944, am avut o comportare cetătenească precisă s i în anume senz exemplară în masa studentimii de atunci .
2. După Eliberare, din Septembrie 1944, alăturîndu-mă ca ucenic s i discipol cinstit unor scriitori s i intelectuali înaintati ca N. D. Cocea, G. Călinescu, Iorgu Iordan s . a., am început să militez sustinut în presa noastră democrată / Romînia literară, Victoria, Tribuna poporului, Frontul Plugarilor/ s i am făcut parte din prima grupare a scriitorilor progresi s ti, organizată atunci de Mihai Beniuc, Geo Bogza, s .a.
3. De atunci s i pînă în prezent, cu o abatere de 3 luni/ aprilie 1946 – iunie 1946/, întrerupere asupra căruia voi reveni, am publicat în ziare s i reviste, sub semnătură proprie, circa 1000 /o mie/ de lucrări diverse /articole, reportaje, studii, beletristică – poezie s i proză-critică literară, etc. / fiind înregistrat în „Istoria literaturii romîne” a acad. G. Călinescu.
4. Trecîndu-mi examenul de capacitate tinut pe tară pentru profesorii secundari în primăvara 1946, din 1946-1950, am fost dela 22 de ani profesor calificat la Ia s i s i Boto s ani s i în această calitate, am format zeci de elevi care sînt astăzi la locuri de răspundere s i de merit în Republica noastră s i care – oricînd – pot aduce mărturie despre această activitate a mea, orientată just cu doi ani înainte de Reforma Învătămîntului din 1948.
5. Din 1950, cînd am revenit în Bucure s ti unde, într-o s edintă prezidată de maestrul Mihail Sadoveanu, am fost propus s i ales membru al Uniunii Scriitorilor din R.P.R s i pînă în prezent – sub motive feliurite – diferitii redactori, cunoscuti de mine, nu m-am folosit de cît în calitate de colaborator s i numai la cîteva reviste s i ziare, cu toate că n-am avut nici o pedeapsă statală s i nu mi s-a luat, după cîte s tiu – din împuternicirea forurilor superioare – nici dreptul de încadrare, nici cel de a semna cu numele meu. În acest răstimp între 1950 -1960, doar pentru un an s i în mod provizoriu, am fost acceptat ca redactor s i redactor s ef adjunct la „Ia s ul literar” /1953-1954/ s i, pentru trei luni, ca profesor la Facultatea muncitorească din Ia s i. Am fost înlocuit neavizat, fără nici un criteriu temeinic s i motivare convingătoare.
6. Mai mult sau mai putin afirmat în tară în promotia mea de scriitori s i publici s ti, realizat în conditiile schitate, ani la s ir, am fost – pînă în 1958 – să cad în boema mizerabilă s i în alcolism, să mă îmbolnăvesc, mereu fără un loc sigur de muncă, mereu fără locuintă, neputînd primi de nicăieri nici un fel de sprijin efectiv – constuctic, bagatelizat, ca unul care nu am cultivat s i nu cultiv relatiunea socilă – cheie, grupul familiarist, solidar s i personalitatea. Nu am fost exclus din Partid s i nu am făcut parte din rîndurile lui .
7. Vă rog din adîncul con s tiintei s i al convingerii mele intime să-mi mai fie îngăduit de a mă întreba sincer autocritic s i chiar în fata Domnie Voastre:
a/ Cu ce am gre s it eu, esential s i iremediabil, / în afară de a fi fost s i constrîns să alunec din dezechilibru în boema s i de a-mi fi recunoscut, în 1946, în chip public abaterea de a fi scris în „Liberalul” în trei luni, s ase articole fără atac antipartinic, ie s it atunci la 22 de ani, din s ăvăirea nemotivată totu s i prin lipsa de întelegere pe care mi-au arătat-o unii colegi de presă, din derută s i confuzie/, regimului nostru democrat populars
b/ Cu ce am gre s it eu, esential s i de neabsolvit, în fata principialitătii Partidului, specificîndu-vă aici că în iunie 1958, numai pentru o singură cronică literară publicată în „Ia s ul literar”, alături s i după viza de redactia revistei, rămasă intactă s i azi, am fost aspru s i pe drept criticat de către „Scînteia” pentru a fi scris apologetic s i neorientat, de s i cronica în cauză a fost alcătuiră de mine într-un sanatoriu T.B.C., unde eram internat departe de orientarea ideologică imediată s ia activă, departe de orice sprijin moral s i materials
8. De aproape trei ani, din proprie vointă, am lepădat definitiv viciul amintit. Totu s i, s i după această însănăto s ire evidentă, la 38 de ani, cu o calificare atestată s i cunoscută ca atare de oameni impartiali competenti, în mod prezumtios , sub pretexte necomunicate direct, tăiate, cu schime s i strîngeri de umeri, redactori foarte bine cunoscuti de mine, de ranguri diferite, îmi refuză demonstrativ dreptul de a fi publicat după meritul s i capacitatea mea artistico-intelectuală. Trebuie astfel să depind/ arbitrar s i capricios/ de acest soi de hotărîre pre-stabilită a cărei origină nu o cunosc s i care – chipurile – îmi este tinută în taină s i mi-i învăluită în cuvinte.
9. De peste doi ani sînt colaborator regulat al ziarului „Glasul Patriei”, organ al Comitetului Romîn pentru repatriere unde sustin sub propria mea semnătură/ de ce aici îmi este admisăs/, printre primele condeile combative s i consiante politice fermă a Partidului s i a Guvernului nostru s i unde duc – argumentat – compania pentru revenirea acelor compatrioti s i educabili, dar în s elati de propaganda du s mană. s i totu s i ... s i totu s i, eu semnatarul acestor articole, reportagii s i pamflete de campanie organizată, mă aflu – în 1961 – aici în tară, în situatia pe care o socotesc nefirască DE A NU MI SE DA BULETIN DE CAPITALĂ, neavînd o îndacrarecertă, de s i activez, după cum am avut cinstea să vă arăt, de aproape 20 de ani, ca scriitor s i ziarist.
10. În prezent, de peste 7 / s apte/ luni sînt în tratament s i diagnosticat de cancer la Institutul Oncolozic din Bucure s ti. După ie s irea de aici, după 20 de ani de muncă sriitoricească, cu activitate antifascistă, MĂ AFLU ÎN SITUA s IA DE A NU AVEA NICI UN SALAR ORI UN AJUTOR DE BOALĂ CONSTANT, /pensie/ de s i sînt bolnav s i pentru o perioadă inapt pentru muncă.
În ciuda acestor conditii neprielnice, fără a le mărturisi nimănui, am lucrat s i lucrez la terminarea unui volum de versuri, gata de tipar în care îmi slăvesc – după puterea mea artistică – cu devotament s i înflăcărare, patria, constuctorul s i constructorii ei, epoca noastră comunistă, ziditorul ei: Partidul!
Fără a avea obi s nuinta jeluirii, lucid s i calm, după regăsirea mea morală, considerîndu-mă lovit/ direct s i indirect/ în drepturile mele elementare de modest scriitor s i de cetătean/ dreptul la muncă legală s i la locuintă legală acolo unde pot produce /, mi-am luat inima în dinti s i am cutezat de a mă adresa chiar Domniei Voastre, mult stimate s i adînc iubite tovară s e Leonte Răutu, cu nădejdea s i încrederea, deabătute deopotrivă. Am nădejdeacă, verificîndu-se, cercetîndu-se s i apreciindu-se exactitatea situatiei mele, în spiritul realei dreptăti partinice, veti avea marea bunăvointă de a da înalta Domniei Voastre dispunere. Am fost s i rămîn al Domniei Voastre cu întregul meu devotament, cu sincera s i totala mea iubire pentru cauza măreată la care, cu adîncă întelepciune, ati veghiat s i veghiati în patria noastră scumpă: Republica Populară Romînă.
G. Mărgărit Institutul Oncologic / camera 109, et. II,
Bdul 1 Mai, Nr. 11. Bucure s ti ”.

Crepuscul

Pescari de larg cu bărci smolite şi sitelci

Se rânduiesc arar şi greu la vâslă,

Aduc nisetri graşi în suc de melci,

În seara asta cu tăceri de pâslă.

Le suflă briza bărbile de-aramă,

Pescarii-s osteniţi şi trag tabac,

Iar valurile blânde clipocesc sub ramă

Şi marea toată-i poartă în hamac…

Ca să vestească ţărmului ale sale comori,

Comori cu purpură de raci, cu peşte străveziu

Peste bulboane ei au fost păstori

Cu ochiul adumbrit şi ager şi târziu.

Elegie

Stăteam lângă cocoşii dimineţii marine

Legănat de nisip ca o vietate a valului,

Părul mi-l simţeam briză, ochii saline

Extazul scobeam-n lutul malului.

Treceau valurile, aceşti monştri de apă,

Mă sărutau uşor cu muzicale buze

Şi mă chemau la dans-n care pasăre să-ncapă

Când liturgic auzi-voi clopot de meduze.

Luând ocheanul noaptea-n săbii

Cobora în pânze brodate-n ametiste

Şi ochii pironiţi la catarge de corăbii

Vedeau-n larg cum fluturau batiste.

Litanie poetului

Cândva, născut din izvor tulburat,
Osana, eu poet să fiu lăudat.

Ca lunatecul cerb înzodiat
Osana, eu poet să fiu lăudat.

Tăcerilor am fost gropar şi soldat
Osana, eu poet să fiu lăudat.

Trupu-n ocean şi ceaţă l-am scăldat
Osana, eu poet să fiu lăudat.

Paşii sângerau, i-am lepădat
Osana, eu poet să fiu lăudat.

Ochiul sub pleoapă lumină n-a dat
Osana, eu poet să fiu lăudat.

Şi faţa cu polen de ninsori s-a-ncrustat
Osana, eu poet să fiu lăudat.

De florile gheţii, de mine, am asudat
Osana, eu poet să fiu lăudat.

Într-o linie glasu-l-am adunat
Osana, eu poet să fiu lăudat.

Prietenii mei, mor eu vreodat'
Osana, eu poet să fiu lăudat.

TEATRU/FILM 29 August

Constantin Tănase

Biografie Constantin Tănase

Talent autentic, născut și nu făcut (”ăsta are în el un comic natural: vorbește doar, și râzi!”- spusese despre el C. I. Notarra, în toamna anului 1902, la examenul de admitere la Conservatorul de muzică și artă dramatică), Tănase a avut privilegiul să-și facă ucenicia actoricească laolaltă cu un grup de tineri înzestrați, ca Maria Filotti, Marioara Voiculescu, Tony Bulandra, Gh.Storin, Ion Manolescu, V. Maximilia, (care apoi au contribuit deopotrivă la strălucirea teatrului românesc în perioada dintre cele două războaie) și să deprindă meșteșugul rostirii firești a cuvântului, pe scenă, jucând încă din tinerețe alături de artiști fără pereche, cum au fost C. I. Notarra, Iancu Brezeanu, Petre Liciu, Ion Petrescu, N. Soreanu, Ion Livescu, Aristide Demetriade, Ion Morțun și Vasile Toneanu. Interpretând cu egală naturalețe roluri de comedie și de dramă, de operetă și de operă comică, el ar fi putut să-și dobândească un rol de prestigiu între actorii teatrului de proză sau ai teatrului liric, dacă ar fi mers pe drumurile bătute de atâția valoroși înaintași, așa cum și-au dobândit mulți dintre colegii săi de Conservator, dar el s-a voit deschizător de cărări noi și ctitor.

Feciorul modestului Ion Tănase (țăran gonit din sat de lipsuri și necazuri, statornicit într-o mahala săracă a Vasluiului și ajuns ”laborant” de spițerie - treaptă socială abia săltată peste ”omul de servici”) nu putea fi mulțumit de teatrul vremii sale, care se adresa încă unui restrâns număr de adevărați sau numai pretinși intelectuali. El visa un altfel de teatru: un teatru popular cu ample rezonanțe în mulțime; pe actor îl voia ieșit din starea de ”măscărici” ori ”paiață” și înălțat la demnitatea de artist- cetățean, capabil să exprime nemulțumirile și aspirațiile oamenilor simpli, dragostea lor de viață, optimismul și umorul lor sănătos. S-a îndreptat, deci, spre ”revistă” - gen de teatru socotit pe nedrept ”ușor”, dar cu necontestate virtuți satirice și cu puternice tradiții în viașa noastră teatrală, unde fusese slujit de-a lungul deceniilor de actori iluștri ca matei Millo, Mihail Pascaly, Aristizza Romanescu, Grigore Mărculescu, de cupletiști valoroși ca I. D. Ionescu (imortalizat de Caragiale în ”O noapte furtunoasă”) ori de cântăreți de mare faimă ca Grigore Gabrielescu. A scuturat ”sceneta” și ”cupletul” (odrăslit din vechiul ”cânticel comic” al lui Alecsandri) de păienjenișul platitudinilor și de mucegaiul trivialității și (cu sprijinul colegului său mai tânăr Casimir Belcot, comic de excepție, stea incandescentă, dar de scurtă durată a primei noastre scene în anii premergători războiului din 1916), le-a sporit virulența artistică îndreptând-o cu precădere împotriva năravurilor epocii, pentru a face din ele substanța spectacolului de revistă și a-i sa acestuia o funcție socială precisă.satirizând cu vervă moravurile, biciuind, fără teamă abuzurile, înțepând drept în vârf - când mai profund, când mai superficial - furunculele unei societăți inechitabile, încercând totdeauna și izbutind adeseori să rostească, printre apreliștile cenzurii, ”oful cetățeanului”, ”revista” - așa cum a conceput-o și a realizat-o Constantin Tănase în perioada interbelică - a fost piscul cel mai înalt pe care l-a atins vreodată acest gen de spectacol în țara noastră și popularitatea legitimă de care s-a bucurat a rămas neegalată. Arta lui interpretativă, de o spontaneitate și o sinceritate captivantă, purta sigiliul adânc al unui patriotism funciar, al unei conștiințe civice incoruptibile și a unei permanente responsabilități profesionale.

Dacă artistul era necruțător în munca sa, în primul rând cu sine și apoi cu toți cei care își îndeplineau îndatoririle fără râvnă și fără vibrație lăuntrică, omul era de o bunătate aproape copilărească și de o generozitate uimitoare. ”Gustase” în anii tineri atâtea lipsuri, atâtea nedreptăți li atâtea umilințe, încât toată viața a fost parcă torturat de teama de a nu umili și el pe altul, de a nu-l nedreptăți, de a nu-l lipsi de cele ce i se cuvin. Tudor Arghezi, care nu și-a răsfățat contemporanii cu elogii, dar care îi cunoscuse îndeaproape („cariera lui Tănase a fost făcută întreagă în casa mea”), avea să spună după două decenii de la moartea marelui actor și să și scrie apoi într-un ”bilet de papagal”, dat spre publicare în martie 1967: ”Tănase nu și-a economisit niciodată sforțările obositoare de a face din scena lui cel mai aplaudat și mai popular teatru din București. Conduita lui față de toți câți i-au trecut prin mână a fost întotdeauna plină de înțelegere și dărnicie.” 

Tot aceeași omenie, moștenită din zestre stârpei sale de țărani moldoveni, a generat și a stârnit ostilitatea lui neînduplecată față de ”ideologiile” și ”doctrinele” pseudoștiințifice care făceau apologia urei, a discriminărilor de tot felul și a violenței, călcând în picioare demnitatea omului, nimicind prin forță libertatea popoarelor, și amenințând însăși existența neamului nostru. Văzuse urgia și ororile războiuluidin 1916-1917, când colindase liniile frontului și spitalele de răniți. A fost un dușman înverșunat al fascismului și al hitlerismului și nu și-a ascuns niciodată această dușmănie. A biciuit cu șfichiul usturător al umorului său, trufia grotescă și frazeologia găunoasă a lui Mussolini, întruchipându-l pe scena ”Cărăbușului” în hilarul clovn ”Muciolini”;a denunțat politica de șantaj și de cotropiri a lui Hitler și atitudinea capitulardă a conducătorilor puterilor occidentale în fața pretențiilor lor nesăbuite, rostind cuplete pline de sarcasm:

”Și la München, frățioare,

S-a jucat un pocher mare...

Pocher nemaipomenit,

Foarte bine măsluit,

Fiindcă să vezi dumneata,

Trei plăteau și unul lua.

Eu le-am spus-o frumușel:

Nu jucați pocher cu el,

C-ăsta cere-ntruna ”plus”;

Să nu zici că nu ți-am spus!”

În 1940, când în țară s-a instaurat dictatura legionară și legiuirile rasiste au îndepărtat din teatru pe actorii evrei, Tănase le-a acordat sprijinul său colegial, iar celor ce făcuseră parte din trupa lui le-a plătit salariile până în ziua când au putut să-și reia activitatea artistică pe scena Teatrului ”Barașeum”. Nici o dispoziție legală nu-l îndatora să o facă; îl obliga, însă, spiritul de dreptate, sentimentul solidarității și omenia, pe care ”legiuirile” nimănui nu le poate abroga sau prescrie. 

Încă de la începuturile ”Cărăbușului”, în anul 1919, Tănase și-a început rolul de actor cetățean care înțelege scena ca o tribună de protest. În anul 1920, prin rolurile din revistele ”Ce naște din pisică” și ”Alta la rând”, pline de cuplete în care activitatea guvernanților era zeflemisită. Autoritățile au încercat mai întâi să-l potolească acuzând revista de imoralitate, apoi au trecut direct la acte de opreliște, înființând cenzura ”cu scopul de a îngrădi difuzarea, pe orice cale a curentelor dăunătoare ordinei publice și bunelor moravuri.” Dar Tănase nu s-a lăsat; a ocolit legea, cu dibăcie, continuând: - ”Păi, până când?” 

S-a stins din viață pe 29 august 1945, existând suspiciuni că a fost ucis de Armata Roșie invadatoare. 

Antologie de cuplete din perioada interbelică - Constantin Tănase: 

Constantin TĂNASE, „Nu-s parale!": 

Acesti nebuni fatarniciTeodor Mazilu

Doctorul Ustimenko 1971 teatrul A S Puskin Iurii Gherman

Ciulinii Baraganului Panait Istrati

GÂNDURI PESTE TIMP 29 August

Georges Benjamin Clemenceau - Citate:

Constantin Tănase - Citate:

SFATURI UTILE 29 August

SUCUL DE MERE ŞI PREVENIREA INFARCTULUI

Veritabil fruct romanesc, marul nu trebuie sa   lipseasca din alimentatia zilnica.

Ionatane, bot de iepure sau padurete, merele ascund sub coaja importante resurse de sanatate. Consumate ca atare, fructele biblice intaresc organismul in lupta impotriva infectiilor virale.
Sucul obtinut din mere este un adevarat rege al medicamentelor naturale.

 Lipsit de aciditate, sucul de mere este un tonic al sistemului nervos si muscular, fiind considerat un excelent reintineritor al tesuturilor. Stimuleaza digestia si invioreaza apetitul.

 Este protector al stomacului, antiseptic intestinal, stimulent si decongestiv hepatic.
Sucul curata sangele, fiind un excelent depurativ. Specialistii in medicina naturista recomanda sucul de mere ca medicament de intretinere pentru aparatul cardiovascular.
Actioneaza favorabil in hipertensiunea arteriala, micsorand concentratia de colesterol din sange. Un rol important joaca sucul de mere in combaterea aterosclerozei si prevenirea infarctului.

Bolnavii cardiaci ar trebui sa faca in fiecare an o cura de 12 zile cu suc proaspat de mere.

Auriul suc de mere este recomandat in obezitate si sedentarism.

Combate cu succes multe dintre neplacerile pe care le aduce varsta inaintata.
Daca ati racit, sucul de mere este cel mai de temut dusman al virozelor respiratorii. Are proprietati expectorante asupra aparatului respirator, inlesnind eliminarea secretiilor bronsice.

Nu doar cu beneficii terapeutice, sucul de mere poate fi folosit si pentru infrumusetare.
Un masaj cu suc proaspat de mere in zona obrajilor ajuta la tonifierea si la mentinerea tineretii si elasticitatii pielii.