MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ZIUA DE
14 SEPTEMBRIE 2018
14 SEPTEMBRIE 2018
Bună dimineața, prieteni!
Astăzi prăznuim Înălțarea
Sfintei Cruci; zi de post. Înălțarea Sfintei Cruci este una dintre cele mai vechi
sărbători creștine, închinată Crucii Domnului nostru Iisus Hristos. În
calendarul ortodox Înălțarea Sfintei Cruci se prăznuiește pe 14 septembrie;
este una din cele două zile de post strict (ajunare) de peste an, alături de
Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august)
Să știți că sunt în continuare restricționat pe Facebook!
Să știți că sunt în continuare restricționat pe Facebook!
Toate cele bune!
ISTORIE
PE ZILE 14 Septembrie
Evenimente
· 81: Domițian devine împărat al Imperiului Roman
după decesul fratelui său,Titus. Titus Flavius Domitianus (24 octombrie 51 – 18
septembrie 96) imparat din dinastia Flaviilor. A fost fiul lui Vespasian și al
Domitillei și fratele imparatului Titus. Victorios în campania întreprinsă în
anul 83 pe Rin împotriva tribului germanic al chatilor, Domițian adoptă titlul
de Germanicus. O invazie a dacilor și a aliaților lor în Moesia, soldată cu
moartea guvernatorului, îl obligă în anul 86 să intervină personal pe frontul
de la Dunăre.
Moesia este împărțită acum în două provincii : Moesia Inferior (în a cărui componență intră și Dobrogea) și Moesia Superior. Este infrant in campania inițiată în anul 87 la nordul Dunării împotriva lui Decebal, iar în anul 88 , ofensiva romană se incheie cu victoria de la Tapae, care duce la încheierea unei păci de compromis cu Dacia in anul 89.
La 18 septembrie 96, Domițian, ultimul dintre Flavi, cade victimă unei conjurații de palat, organizată de comandantul gărzii palatului și de soția sa, Domitia Longina.
• 786: "Noaptea celor trei califi": Harun al-Rashid și-a început domnia de califabbasid după decesul fratelui său, al-Hadi. Are loc nașterea fiului lui Harun, al-Ma'mun. Hārūn al-Rashīd (n. 17 martie 763 – d. 24 martie 809) a fost al cincilea și cel mai cunoscut calif din Dinastia Abbasizilor. S-a născut în Rayy, lângă Teheran, și a locuit în Bagdad. În timpul domniei (786 – 809) a locuit în Rakka, oraș pe malul Eufratului. Domnia lui a fost o perioadă de avânt cultural, științific și religios, a fost fondatorul bibliotecii Bayt al-Hikma (Casa Înțelepciunii). A devenit un personaj legendar, unele din poveștile despre el fiind adevărate (de exemplu ceasul pe care l-a dăruit lui Carol cel Mare), altele, precum cele din 1001 de nopți ale Șeherezadei, fiind doar ficțiune.
* 1472: Domnul Moldovei Ştefan cel Mare se căsătoreşte cu Maria de Mangop, a doua dintre sotiile sale. Maria din Mangop sau Maria Paleologu (? – 1477) (sau Maria Asanina Paleologhina în limba slavonă, pe o icoană donată de ea mănăstirii Grigoriu din Muntele Athos), principesă de Theodoro (un principat grecesc din Crimeea) a fost a doua soție a domnitorului Ștefan cel Mare. Căsătoria a avut loc la Suceava la 14/24 septembrie 1472. Din acastă căsătorie s-au născut doi băieți gemeni: Iliaș (1473 – 1473) și Bogdan (1473 – 1479). Bogdan este înmormântat la mănăstirea Putna, alături de Maria de Mangop. Ca și prima căsătorie a domnitorului, și aceasta se va termina prin decesul soției sale. Conform inscripției de pe mormântul de la mănăstirea Putna, inscripție în limba slavonă realizată de jur împrejurul câmpului decorativ de pe lespedea de marmură, doamna Maria de Mangop a decedat pe 19 decembrie 1477: „În anul 6985 (= 1477), luna decembrie 19, a răposat binecredincioasa roabă a lui Dumnezeu Maria, doamna binecredinciosului Io Ștefan Voievod, domnul Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod.” Maria din Mangop (după Mangop, numele turco-tătar al cetății Doros, capitala principatului bizantin din Crimeea) a fost sora lui Alexandru, fiul principelui Alexios II de Theodosia mort în decembrie 1475. Maria de Mangop este moștenitoarea pe linie directă a familiei lui Demetrios Paleologos Gavras, întemeietorul principatului bizantin din Crimeea (aprox. 1362). Această ramură a familiei Paleologilor era înrudită cu dinastia Comnen, cu cea a Asaneștilor din Bulgaria, cu familiile voievodale din Moldova și ulterior cu familia cneazului Ivan al III-lea al Moscovei, și prin acesta cu familiile boierești rusești Golovin, Hovrin, Tretiakov și Gavrilov.A doua soție a voievodului, Maria de Mangop, era de neam imperial, fiind sora suveranilor Mangopului, Isac și Alexandru Comnen. Ultimele două dinastii ale Imperiului Bizantin au fost Comnenii și Paleologii. Căsătoria a avut loc la Suceava, la 14 septembrie 1472. Ca și prima căsătorie, și aceasta a fost o alianță matrimonială prestigioasă pentru Moldova. Deși se prăbușise sub loviturile repetate ale turcilor, prestigiul „celei de-a doua Rome“, cum era numit Imperiul Bizantin, rămăsese intact în lumea ortodoxă. La trei ani de la sosirea Mariei de Mangop la Suceava, turcii au atacat Crimeea, au ocupat posesiunile ultimilor Comneni și i-au ucis pe frații ei, Ștefan cel Mare piezând astfel un aliat. Totodată, în familie a survenit o dramă conjugală, prin apariția unei femei de care Ștefan s-a îndrăgostit. Această unire nu pare a fi fost fericită, căci o rivală mândră și frumoasă veni să dispute în curând Mariei inima și tronul lui Ștefan.
Moesia este împărțită acum în două provincii : Moesia Inferior (în a cărui componență intră și Dobrogea) și Moesia Superior. Este infrant in campania inițiată în anul 87 la nordul Dunării împotriva lui Decebal, iar în anul 88 , ofensiva romană se incheie cu victoria de la Tapae, care duce la încheierea unei păci de compromis cu Dacia in anul 89.
La 18 septembrie 96, Domițian, ultimul dintre Flavi, cade victimă unei conjurații de palat, organizată de comandantul gărzii palatului și de soția sa, Domitia Longina.
• 786: "Noaptea celor trei califi": Harun al-Rashid și-a început domnia de califabbasid după decesul fratelui său, al-Hadi. Are loc nașterea fiului lui Harun, al-Ma'mun. Hārūn al-Rashīd (n. 17 martie 763 – d. 24 martie 809) a fost al cincilea și cel mai cunoscut calif din Dinastia Abbasizilor. S-a născut în Rayy, lângă Teheran, și a locuit în Bagdad. În timpul domniei (786 – 809) a locuit în Rakka, oraș pe malul Eufratului. Domnia lui a fost o perioadă de avânt cultural, științific și religios, a fost fondatorul bibliotecii Bayt al-Hikma (Casa Înțelepciunii). A devenit un personaj legendar, unele din poveștile despre el fiind adevărate (de exemplu ceasul pe care l-a dăruit lui Carol cel Mare), altele, precum cele din 1001 de nopți ale Șeherezadei, fiind doar ficțiune.
* 1472: Domnul Moldovei Ştefan cel Mare se căsătoreşte cu Maria de Mangop, a doua dintre sotiile sale. Maria din Mangop sau Maria Paleologu (? – 1477) (sau Maria Asanina Paleologhina în limba slavonă, pe o icoană donată de ea mănăstirii Grigoriu din Muntele Athos), principesă de Theodoro (un principat grecesc din Crimeea) a fost a doua soție a domnitorului Ștefan cel Mare. Căsătoria a avut loc la Suceava la 14/24 septembrie 1472. Din acastă căsătorie s-au născut doi băieți gemeni: Iliaș (1473 – 1473) și Bogdan (1473 – 1479). Bogdan este înmormântat la mănăstirea Putna, alături de Maria de Mangop. Ca și prima căsătorie a domnitorului, și aceasta se va termina prin decesul soției sale. Conform inscripției de pe mormântul de la mănăstirea Putna, inscripție în limba slavonă realizată de jur împrejurul câmpului decorativ de pe lespedea de marmură, doamna Maria de Mangop a decedat pe 19 decembrie 1477: „În anul 6985 (= 1477), luna decembrie 19, a răposat binecredincioasa roabă a lui Dumnezeu Maria, doamna binecredinciosului Io Ștefan Voievod, domnul Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod.” Maria din Mangop (după Mangop, numele turco-tătar al cetății Doros, capitala principatului bizantin din Crimeea) a fost sora lui Alexandru, fiul principelui Alexios II de Theodosia mort în decembrie 1475. Maria de Mangop este moștenitoarea pe linie directă a familiei lui Demetrios Paleologos Gavras, întemeietorul principatului bizantin din Crimeea (aprox. 1362). Această ramură a familiei Paleologilor era înrudită cu dinastia Comnen, cu cea a Asaneștilor din Bulgaria, cu familiile voievodale din Moldova și ulterior cu familia cneazului Ivan al III-lea al Moscovei, și prin acesta cu familiile boierești rusești Golovin, Hovrin, Tretiakov și Gavrilov.A doua soție a voievodului, Maria de Mangop, era de neam imperial, fiind sora suveranilor Mangopului, Isac și Alexandru Comnen. Ultimele două dinastii ale Imperiului Bizantin au fost Comnenii și Paleologii. Căsătoria a avut loc la Suceava, la 14 septembrie 1472. Ca și prima căsătorie, și aceasta a fost o alianță matrimonială prestigioasă pentru Moldova. Deși se prăbușise sub loviturile repetate ale turcilor, prestigiul „celei de-a doua Rome“, cum era numit Imperiul Bizantin, rămăsese intact în lumea ortodoxă. La trei ani de la sosirea Mariei de Mangop la Suceava, turcii au atacat Crimeea, au ocupat posesiunile ultimilor Comneni și i-au ucis pe frații ei, Ștefan cel Mare piezând astfel un aliat. Totodată, în familie a survenit o dramă conjugală, prin apariția unei femei de care Ștefan s-a îndrăgostit. Această unire nu pare a fi fost fericită, căci o rivală mândră și frumoasă veni să dispute în curând Mariei inima și tronul lui Ștefan.
După
expediția din 1471 în Țara Românească, Ștefan le luase prizoniere la curtea de
la Suceava pe soția lui Radu cel Frumos, Despina (fiică de despot sârb) și pe
fiica acestuia, Maria Voichița. Se pare ca tânăra domniță moștenise frumusețea
tatălui său, fapt vizibil și în portretele din frescele bisericilor, pictate
mai târziu, când era deja doamna țării și mama moștenitorului tronului.
Crescând la curtea de la Suceava, Ștefan s-a îndrăgostit de ea, deși nu avea
mai mult de 12-13 ani, iar el aproape 35 de ani: „ Aice se vede că farmecul
fiicei lui Radu prinse în laț simțirile lui Ștefan, care începu a umbla după
ea. Probabil că după timpurile de atunci și fiind încă și prinsă, o luă de
concubină, și alipindu-se tot mai mult de ea, se desfăcea de legiuita lui
soție. Nici un document nu ne-au păstrat știri asupra luptei interesante între
o soție delăsată și o fericită rivală. Pasiunile pe atunci erau mari, inima
stăpânea totul și cugetarea asculta de ea. Fiind dat caracterul cel energic al
lui Ștefan, înaintea voinței căruia toate piedicele trebuiau să se plece,
credem că Maria mai mult a plâns decât a luptat.“
După
bătălia de la Războieni, Ștefan și Maria de Mangop, deși mai erau căsătoriți,
se înstrăinaseră. Doamna moare în 1477, pe 19 decembrie, în condiții
necunoscute, după cinci ani de căsnicie. Aceasta a avut cu Ștefan doi băieți
gemeni. Ilias moare în același an în care s-a născut, 1473, iar Bogdan i-a
supraviețuit mamei sale doi ani, murind la vârsta de șase ani. Cei doi fii se
află înmormântați în biserica Mănăstirii Putna, care găzduiește, sub un frumos
baldachin de piatră, și mormântul mamei lor, Maria de Mangop. În muzeul
mănăstirii se află și învelitoarea acestui mormânt, o adevărată bijuterie de
broderie medievală, cu portretul Mariei de Mangop în mărime naturală,
înfățișată plângând cu lacrimi de sânge. Fie că Ștefan a ținut doliu după Maria
de Mangop, fie că Maria Voichița era prea tânără, căsătoria cu fiica lui Radu
cel Frumos nu a avut loc decât în 1480. Intenția lui Ștefan de a se căsători cu
ea ar fi fost făcută publică încă din 1475: „În 1475, după luna lui Iulie, în
care Caffa fiind luată de Turci, Mangopul intră în stăpânirea lor, Ștefan cel
Mare ne mai având nici un interes a păstra ca soție pe moștenitoarea acelei
domnii pierdute, se desparte de odrasla Comnenilor și duce la altar pe cealaltă
Marie sau Vochița, fata lui Radu Vodă. Cea lepădată mai duce o existență
amărâtă timp de doi ani, și moare în floarea vârstei, în 1477, în Decemvrie 19,
după însoțirea lui Ștefan cu Maria lui Radu, dovadă invederată că fusese
părăsită.“
• 1515: Confederația Helvetică adoptă statutul de „neutralitate pentru
totdeauna”.
• 1658: Sfârșitul domniei lui Gheorghe Rakoczi al II-lea, principele Transilvaniei. Gheorghe Rákóczi al II-lea (n. 30 ianuarie 1621 – 6 iunie 1660), a fost principe al Transilvaniei intre 1648-1660. A fost fiul lui Gheorghe Rákóczi I și al Suzanei Lorántffy.
• 1658: Sfârșitul domniei lui Gheorghe Rakoczi al II-lea, principele Transilvaniei. Gheorghe Rákóczi al II-lea (n. 30 ianuarie 1621 – 6 iunie 1660), a fost principe al Transilvaniei intre 1648-1660. A fost fiul lui Gheorghe Rákóczi I și al Suzanei Lorántffy.
· 1700: Sfîrșitul primei domnii a lui Antioh
Cantemir, fiul lui Constantin Cantemir, în Moldova. A doua sa domnie a fost de
la 12 februarie 1705 si pana la 20 iulie 1707. A fost fratele lui Dimitrie
Cantemir si nu trebuie confundat cu fiul acestuia, Antioh Dimitrievici
Cantemir.
• 1752: Imperiul britanic adoptă calendarul gregorian, sărind 11 zile (ziua anterioară fusese 2 septembrie).
* 1808: Războiul finlandez – ruşii înfrâng fortele suedeze în sângeroasa bătălie de la Oravais.In urma acestui razboi ia fiinta Marele Ducat al Finlandei în cadrul Imperiului Rus. Alte efecte notabile au fost acelea ca parlamentul suedez a adoptat o nouă constituţie, iar Casa Bernadotte devine noua casa regală suedeza .
* 1812: Armata lui Napoleon Bonaparte intra in Moscova, descoperind un oras gol (populatia a fost evacuata, iar militarii rusi s-au regrupat). Pe timpul nopţii, trimişii guvernatorului bat pe la uşi anunţând incendiul. Se pun fitile explozive în toate crăpăturile, în special în prăvălii şi magazii. La ora 8 dimineaţa, porţile închisorilor au fost deschise şi au fost eliberaţi circa 800 de deţinuţi de drept comun, cărăra li s-a dat de înţeles că pot spera la o amnistie, cu condiţia să incendieze clădirile ce vor fi ocupate de către francezi. Primele ţinte vor fi rezervele de cereale existente în magazinele alimentare din apropierea Kremlinului. Materiale inflamabile sunt puse peste tot, iar pompele de apă distruse sau scoase din oraş. În noaptea de 1 /13 septembrie, Kutuzov dă ordinul de retragere a trupelor. Armata iese din oraş pe poarta Kolomna, târând după ea populaţia care mai rămăsese în oraş. Se aude chiar şi muzica intonată de orchestra unui batalion de garnizoană. Furios, generalul Miloradovici întreabă cine a dat ordinul ca orchestra să cânte. Potrivit unui cod al lui Petru I, în momentul în care garnizoana părăseşte oraşul, acest lucru trebuie făcut în sunetul muzicii. Furios, generalul exclamă: „Oare codul lui Petru I a prevăzut şi capitularea oraşului? Încetaţi imediat acest tărăboi!”. La ordinul lui Kutuzov, generalul Miloradovici trimite un curier la cartierul general francez, pentru a cere încetarea focului până la ora 7 dimineaţa a zilei următoare, în vederea evacuării a circa 9.000 de răniţi din Moscova. Dacă Napoleon şi-ar fi putut imagina măcar această politică a pământului pârjolit pe care i-o pregătea Rostopcin nu ar fi fost, desigur, de acord să-şi amâne intrarea oficială în Moscova.
În dimineaţa zilei de 14 septembrie, în suburbia Dorogomilov nu se mai află decât ariergarda rusă. Rostopcin îi strigă fiului său Serghei: „Salută oraşul pentru ultima oară. Într-o jumătate de oră el va fi în flăcări!”. Incendiul provocat de rusi a mistuit rezervele de alimente ale francezilor, fapt ce a inrautatit mult situatia trupelor lui Napoleon.
· 1829: Imperiul Otoman semnează Tratatul de la
Adrianopol cu Rusia, tratat care încheie Războiul Ruso-Turc (1828–1829).
Tratatul prevedea recunoaşterea independenţei Greciei, autonomia Serbiei precum
şi autonomia administrativă a Moldovei şi Valahiei, inclusiv retrocedarea celei
din urmă cetăţilor turceşti de la Turnu Măgurele, Giurgiu şi Brăila.
Prevederile economice ale tratatului pentru Principatele Româneşti au constituit un puternic imbold pentru agricultură şi comerţ, scutindu-le de obligaţia de a aproviziona Constantinopolul şi recunoscîndu-le libertatea comerţului cu toate ţările.
Poarta a fost de asemenea de acord cu redactarea unor noi regulamente administrative referitoare la Principate, sub supravegherea Rusiei, şi a acceptat ocupaţia rusească din Principate, pînă la plata unor mari despăgubiri de război.
Prin tratat s-a consolidat astfel poziţia Rusiei în Principate, dar, totodată, s-au făcut paşi importanţi pentru împlinirea idealurilor boierilor reformatori, de scuturare a dominaţiei otomane. Acum rămîneau valabile doar o parte a elementelor de suzeranitate otomană – tributul anual şi dreptul sultanului de a confirma alegerea domnilor.
Ţarul Nicolae l-a însărcinat pe Contele Pavel Kiseliov (Павел Дмитриевич Киселёв, Pavel Kiseleff), ofiţer energic şi bun administrator, cu transpunerea în practică a prevederilor Tratatului de la Adrianopol. El a preluat această funcţie în noiembrie 1829, la Bucureşti.
De atunci şi pînă la încheierea mandatului său, în aprilie 1834, el a avut puteri aproape nelimitate în reorganizarea vieţii politice şi economice din Principate.
Deşi multe dintre acţiunile sale au fost etichetate de contemporani ca revoluţionare, el nu a dorit să răstoarne ordinea socială existentă, ci s-a străduit să o menţină prin precizarea drepturilor şi îndatoririlor tuturor claselor şi prin asigurarea mecanismului administrativ şi legal, necesar apărării acestora.
Cea mai importantă realizare a sa a fost, fără îndoială, elaborarea unei legi fundamentale pentru fiecare Principat.
• 1847: Războiul mexicano-american: Statele Unite ocupă sub comanda lui Winfield Scott, capitala Mexicului, Ciudad de Mexico.
1848 - A avut loc a treia Adunare naţională de la Blaj, în cadrul căreia cei 60.000 de participanţi nu au recunoscut "uniunea" Transilvaniei cu Ungaria; a început formarea unei oşti populare române sub conducerea lui Avram Iancu, Axente Sever, Iovian Brad.
Prevederile economice ale tratatului pentru Principatele Româneşti au constituit un puternic imbold pentru agricultură şi comerţ, scutindu-le de obligaţia de a aproviziona Constantinopolul şi recunoscîndu-le libertatea comerţului cu toate ţările.
Poarta a fost de asemenea de acord cu redactarea unor noi regulamente administrative referitoare la Principate, sub supravegherea Rusiei, şi a acceptat ocupaţia rusească din Principate, pînă la plata unor mari despăgubiri de război.
Prin tratat s-a consolidat astfel poziţia Rusiei în Principate, dar, totodată, s-au făcut paşi importanţi pentru împlinirea idealurilor boierilor reformatori, de scuturare a dominaţiei otomane. Acum rămîneau valabile doar o parte a elementelor de suzeranitate otomană – tributul anual şi dreptul sultanului de a confirma alegerea domnilor.
Ţarul Nicolae l-a însărcinat pe Contele Pavel Kiseliov (Павел Дмитриевич Киселёв, Pavel Kiseleff), ofiţer energic şi bun administrator, cu transpunerea în practică a prevederilor Tratatului de la Adrianopol. El a preluat această funcţie în noiembrie 1829, la Bucureşti.
De atunci şi pînă la încheierea mandatului său, în aprilie 1834, el a avut puteri aproape nelimitate în reorganizarea vieţii politice şi economice din Principate.
Deşi multe dintre acţiunile sale au fost etichetate de contemporani ca revoluţionare, el nu a dorit să răstoarne ordinea socială existentă, ci s-a străduit să o menţină prin precizarea drepturilor şi îndatoririlor tuturor claselor şi prin asigurarea mecanismului administrativ şi legal, necesar apărării acestora.
Cea mai importantă realizare a sa a fost, fără îndoială, elaborarea unei legi fundamentale pentru fiecare Principat.
• 1847: Războiul mexicano-american: Statele Unite ocupă sub comanda lui Winfield Scott, capitala Mexicului, Ciudad de Mexico.
1848 - A avut loc a treia Adunare naţională de la Blaj, în cadrul căreia cei 60.000 de participanţi nu au recunoscut "uniunea" Transilvaniei cu Ungaria; a început formarea unei oşti populare române sub conducerea lui Avram Iancu, Axente Sever, Iovian Brad.
•
1861: La Buda se deschide teatrul Népszinház (Teatrul Popular).
• 1895: Inaugurarea podului peste Dunare, la Cernavoda; au avut loc mari festivitati la care a participat si Majestatea Sa Regele Carol I. Proiectat și construit de inginerul Anghel Saligny, era la acea vreme cel mai lung pod din Europa continentală și al treilea pod din lume (4.088 m). Podul Regele Carol I (redenumit mai apoi Podul Anghel Saligny, pentru a-l onora pe Anghel Saligny proiectantul și executantul podului) a fost construit între 1890 și 1895 pentru a asigura legătura feroviară între București și Constanța. Podul este înscris în Lista Monumentelor Istorice sub denumirea Podul Carol I cu statuile „Dorobanții”.
• 1895: Inaugurarea podului peste Dunare, la Cernavoda; au avut loc mari festivitati la care a participat si Majestatea Sa Regele Carol I. Proiectat și construit de inginerul Anghel Saligny, era la acea vreme cel mai lung pod din Europa continentală și al treilea pod din lume (4.088 m). Podul Regele Carol I (redenumit mai apoi Podul Anghel Saligny, pentru a-l onora pe Anghel Saligny proiectantul și executantul podului) a fost construit între 1890 și 1895 pentru a asigura legătura feroviară între București și Constanța. Podul este înscris în Lista Monumentelor Istorice sub denumirea Podul Carol I cu statuile „Dorobanții”.
• 1898 - A fost întocmită prima hartă geologică a României, la scara 1/200.000; lucrarea a fost condusă de paleontologul Grigore Ştefănescu (1836-1911).
*1901: După moartea lui William McKinley,
Theodore Roosevelt a devenit, la 42 de ani, cel mai tânăr președinte al
Statelor Unite.
• 1908: A fost înființată compania "General Motors", în Detroit, Michigan.
• 1911: Prim-ministrul rus Piotr Stolîpin este rănit grav într-o tentativă de asasinat și moare patru zile mai târziu. În atmosfera de insubordonare de după Revolutia din 1905,a trebuit să reprime revoltele violente și anarhia. A initiat o reforma agrară care promitea mult, iar Stolîpin și colaboratorii lui, (printre care trebuie menționat în primul rând ministrul agriculturii Krivoșein), au încercat să dea o șansă cât mai multor țârani cu putință să scape de sărăcie, prin încurajarea unificării petecelor de pământ împrăștiate, prin obținerea de facilități bancare, prin stimularea migrației din zonele superpopulate către zonele cu pământuri virgine din Kazahstan și din sudul Siberiei. Scopul lui Stolîpin era să creeze o pătură de țărani relativ avută, care să fie sprijinitori ai ordinii sociale. Lenin s-a temut că Stolîpin va reuși în cele din urmă să permită Rusiei țariste să evite o revoluție violentă. Pe 14 septembrie (1 septembrie s.v), Stolîpin, el a fost victima unei tentative de asasinat, in timp ce urmărea o reprezentație la Opera din Kiev, savarsit de socialistul revolutionar Dimitri Bogrov ,despre care existau suspiciuni că avea în acelaș timp legături cu poliția secretă rusa, Ohrana. A murit patru zile mai târziu.
• 1908: A fost înființată compania "General Motors", în Detroit, Michigan.
• 1911: Prim-ministrul rus Piotr Stolîpin este rănit grav într-o tentativă de asasinat și moare patru zile mai târziu. În atmosfera de insubordonare de după Revolutia din 1905,a trebuit să reprime revoltele violente și anarhia. A initiat o reforma agrară care promitea mult, iar Stolîpin și colaboratorii lui, (printre care trebuie menționat în primul rând ministrul agriculturii Krivoșein), au încercat să dea o șansă cât mai multor țârani cu putință să scape de sărăcie, prin încurajarea unificării petecelor de pământ împrăștiate, prin obținerea de facilități bancare, prin stimularea migrației din zonele superpopulate către zonele cu pământuri virgine din Kazahstan și din sudul Siberiei. Scopul lui Stolîpin era să creeze o pătură de țărani relativ avută, care să fie sprijinitori ai ordinii sociale. Lenin s-a temut că Stolîpin va reuși în cele din urmă să permită Rusiei țariste să evite o revoluție violentă. Pe 14 septembrie (1 septembrie s.v), Stolîpin, el a fost victima unei tentative de asasinat, in timp ce urmărea o reprezentație la Opera din Kiev, savarsit de socialistul revolutionar Dimitri Bogrov ,despre care existau suspiciuni că avea în acelaș timp legături cu poliția secretă rusa, Ohrana. A murit patru zile mai târziu.
· 1917: Rusia este proclamată oficial republică.
· 1922: Jean-Francois Champollion, orientalist, a
descifrat o inscripție egipteană din epoca lui Ramses al II-lea, ramânând în
istorie ca cel care a reușit să descifreze scrierea hieroglifică.
·
1923: Miguel Primo de Rivera (n. 8 ianuarie 1870 – d. 16
martie 1930), a fost un ofițer și om politic spaniol, care a guvernat
dictatorial Spania până pe 30 ianuarie 1930, dupa ce a ajuns la putere printr-o
lovitura de stat. Regele spaniol Alfonso al XIII- lea l-a nominalizat in
functia de prim ministru. Primo de Rivera a suspendat Constitutia tarii și a
instituit Legea martiala, prin care a impus o dură cenzură. A fondat Uniunea
Patriotică Spaniolă, creând un sistem de guvernare cu partid unic.
· 1926: Terminarea primei locomotive cu aburi,
construită la Reșița.
· 1928: A
fost inaugurată „Crucea Eroilor” de
pe Vârful Caraiman (Munții Bucegi), monument închinat eroilor ceferiști căzuți
în timpul primului război mondial, construit între anii 1926-28, din inițiativa
Reginei Maria. Crucea Eroilor Neamului este
un monument construit între anii 1926-1928 pe Muntele Caraiman, la altitudinea
de 2291 m, pentru a cinsti memoria eroilor neamului căzuți în Primul Război
Mondial. La baza vârfului Caraiman se află orașul Bușteni. Denumirea
monumentului este Crucea
Eroilor Neamului, dar popular este denumit Crucea de pe Caraiman, fiind
trecut pe lista monumentelor istorice. Acest monument a fost desemnat de
către Guinness World Records ca
fiind cea mai înaltă cruce din lume amplasată pe un vârf montan.
· 1940: A început guvernarea Ion Antonescu.
Generalul Antonescu este conducatorul Statului român și președinte al
Consiliului de Miniștri. Horia Sima este numit ministru secretar de Stat,
vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. Prin decret regal, România este
proclamată „Stat național-legionar".
· 1955: Konrad Adenauer, cancelarul Republicii
Federale Germania, încheie un acord cu Uniunea Sovietică , prin care se reiau
legăturile diplomatice între cele două state.
· 1958: Președintele Charles de Gaulle și
cancelarul federal Konrad Adenauer hotărăsc, la sfârșitul primei lor întrevederi,
să pună capăt dușmăniei istorice între Franța și Germania.
· 1959: Sonda sovietică Luna 2 ajunge pe Lună,
devenind primul obiect făcut de om care a atins suprafața lunară.
· 1960: Din iniţiativa Venezuelei, la Conferinţa
de la Bagdad Iranul, Irakul, Kuwaitul, Arabia Saudită şi Venezuela au creat
Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol – OPEC. Celor cinci membri fondatori
li s-au alăturat, pe rând, Qatar (1961), Indonezia şi Libia (1962), Emiratele
Arabe Unite (1967), Algeria (1969), Nigeria (1971), Ecuador (1973) şi Gabon
(1975). Ultimele două s-au retras la cerere din organizaţie în anii 1992,
respectiv 1995. Obiectivul principal al OPEC îl constituie coordonarea
strategiilor de exploatare a petrolului în ţările membre. Sediul Organizaţiei a
fost iniţial la Geneva, iar la 1 septembrie 1965 s-a mutat la Viena.
· 1975: Primul sfant american,
Elizabeth Ann Seton, este canonizat de Papa Paul al VI .
· 1979: Președintele afgan Nur Muhammad Taraki
este asasinat în urma ordinului lui Hafizullah Amin, care devine noul
președinte.
· 1992: Curtea Constituțională din Bosnia și
Herțegovina declară ilegală Republica Croată Herțeg-Bosnia.
· 1994: La Oslo a fost semnat documentul
„Declarația de la Oslo" de către ministrul israelian de Externe, Șimon
Peres, și liderul OEP, Yasser Arafat. Declarația prevedea ca „problemele
politice" să fie discutate între cele doua parți în cadrul Acordului de la
Cairo, încheiat la 4 mai 1994, care prevedea instituirea autonomiei
palestiniene în cea mai mare parte a Fâșiei Gaza și orașul Ierihon din
Cisiordania.
· 1996: La Târgu Jiu a avut loc, sub auspiciile
„Fundațiilor Internaționale Constantin Brâncuși", solemnitatea deschiderii
șantierului de dezasamblare a „Coloanei fără sfârșit", prin demontarea
primelor două module.
· 2000: Microsoft lansează Windows Me.
· 2001 - A avut loc, la Muzeul
Ţăranului Român din Bucureşti, prima ediţie a Târgului lemnului, organizat cu
prilejul zilei Sfântului Lemn pe care a fost răstignit Iisus Hristos şi în
amintirea pictorului Horia Bernea (director al muzeului în perioada 1990-2000),
născut la 14 septembrie 1938 (14-16.09.01).
· 2003: La referendumul din Estonia, o majoritate
de 66,9% este în favoarea aderării la UE.
Nașteri
* 786: S-a nascut califul arab Al Ma’mun (d.10 august 883), al șaptelea calif abbasid. Al-Mamun (n. 14 septembrie 786 – 9 august 833) al șaptelea calif abbasid. A domnit din anul 813 pana in 833 si a fost intemeietorul uneia dintre cele mai importante instituții culturale din istoria civilizațiilor: celebra „Casă înțelepciunii”din Bagdad, care a avut un rol major in transmiterea in lumea musulmana a mostenirii culturale a umanitatii prin traducerea unor opere importante din limbile greaca, persana,hindi chineza etc.
•
1486: S-a
nascut Heinrich Cornelius Agrippa von Nettesheim (d. 18 februarie 1535),
naturalist, astrolog, alchimist, filosof si autor de scrieri oculte german.
Heinrich Cornelius Agrippa von Nettesheim (n. 14 septembrie 1486 — d. 18
februarie 1535) naturalist, astrolog, alchimist, filozof și autor german de
scrieri oculte. Cartea sa De occulta philosophia ( 1533) e pătrunsă de
animismul specific filozofiei naturii, pe care o concepea ca pe un organism
viu. „Ar fi absurd ca cerul, aștrii
și elementele, care sunt izvor de viață pentru toate ființele particulare să
fie ele însele lipsite de viață.”
• 1531: Philipp Apian, matematician, medic și cartograf german (d. 1589)
• 1760: Luigi Cherubini, compozitor italian (d. 1842)
• 1769: S-a nascut naturalistul, arheologul, exploratorul și geograful german Alexander von Humboldt ; (d. 1859). Friedrich Wilhelm Heinrich Alexander von Humboldt (n. 14 septembrie 1769, Berlin — d. 6 mai 1859, Berlin) a fost un geograf și naturalist german, care a contribuit la formarea geografiei ca disciplină științifică. Cercetările sale s-au extins și în afara Europei, de exemplu în America de Sud, SUA și Asia centrală. Von Humboldt a întreprins cercetările sale personal, având cunoștințe din domeniul fizicii, chimiei, geologiei, mineralogiei, vulcanologiei, botanicii, zoologiei, climatologiei, oceanografiei, demografiei și astronomiei. Prin cercetările sale a devenit foarte popular în Germania, fiind considerat un Aristotel și Columb al epocii sale. A elucidat aspectele disputate de Volta și Galvani referitoare la originea diferențelor de potențial electric. A stimulat orientarea spre fizică a matematicianului Gauss.
* 1778: S-a nascut la Galati scriitorul moldovean Costache Conachi; (d. 1849).
Exista documente care atesta faptul ca familia Conachi coboară dintr-un neam de răzeși din satul Știboreni, județul Vaslui, cu urice din vremea lui Ștefăniță Vodă (20 aprilie 1517-14 ianuarie 1527) sau chiar a lui Ștefan cel Mare.
A fost educat de către un refugiat francez. A studiat ingineria, limbile clasice, greaca modernă, turca și franceza.
Mare boier și mare proprietar a pledat pentru luminarea poporului, a făcut un proiect de reformă a învățămîntului în Moldova pe principiul „studiul trebuie să aibă un scop moral”. Scrisorile lui Conachi către domnitorul Sturdza și către mitropolitul Veniamin Costache conțin unele idei înaintate cu privire la problemele cultivării limbii romane și ale emancipării culturale a țării.
A luat parte la redactarea Regulamentului Organic, formulînd unele articole care aveau în vedere unirea Principatelor.
• 1531: Philipp Apian, matematician, medic și cartograf german (d. 1589)
• 1760: Luigi Cherubini, compozitor italian (d. 1842)
• 1769: S-a nascut naturalistul, arheologul, exploratorul și geograful german Alexander von Humboldt ; (d. 1859). Friedrich Wilhelm Heinrich Alexander von Humboldt (n. 14 septembrie 1769, Berlin — d. 6 mai 1859, Berlin) a fost un geograf și naturalist german, care a contribuit la formarea geografiei ca disciplină științifică. Cercetările sale s-au extins și în afara Europei, de exemplu în America de Sud, SUA și Asia centrală. Von Humboldt a întreprins cercetările sale personal, având cunoștințe din domeniul fizicii, chimiei, geologiei, mineralogiei, vulcanologiei, botanicii, zoologiei, climatologiei, oceanografiei, demografiei și astronomiei. Prin cercetările sale a devenit foarte popular în Germania, fiind considerat un Aristotel și Columb al epocii sale. A elucidat aspectele disputate de Volta și Galvani referitoare la originea diferențelor de potențial electric. A stimulat orientarea spre fizică a matematicianului Gauss.
* 1778: S-a nascut la Galati scriitorul moldovean Costache Conachi; (d. 1849).
Exista documente care atesta faptul ca familia Conachi coboară dintr-un neam de răzeși din satul Știboreni, județul Vaslui, cu urice din vremea lui Ștefăniță Vodă (20 aprilie 1517-14 ianuarie 1527) sau chiar a lui Ștefan cel Mare.
A fost educat de către un refugiat francez. A studiat ingineria, limbile clasice, greaca modernă, turca și franceza.
Mare boier și mare proprietar a pledat pentru luminarea poporului, a făcut un proiect de reformă a învățămîntului în Moldova pe principiul „studiul trebuie să aibă un scop moral”. Scrisorile lui Conachi către domnitorul Sturdza și către mitropolitul Veniamin Costache conțin unele idei înaintate cu privire la problemele cultivării limbii romane și ale emancipării culturale a țării.
A luat parte la redactarea Regulamentului Organic, formulînd unele articole care aveau în vedere unirea Principatelor.
• 1817: Arhiducele Stephen, Palatin al Ungariei (d. 1867)
• 1837: Prințesa Maria Anna de Anhalt-Dessau, prințesă a Prusiei (d. 1906)
• 1848: Adolf Albin, șahist și teoretician român (d. 1920)
• 1849 - S-a născut fiziologul Ivan Petrovici Pavlov, unul dintre fondatorii psihologiei experimentale a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie-Medicină în anul 1904 (m. 27 februarie 1936)
• 1864: Robert Cecil, politician și diplomat britanic, laureat al Premiului Nobel (d. 1958)
* 1876 - S-a născut istoricul Alexandru Lapedatu, specialist în istoria evului mediu; membru al Academiei Române, preşedinte al acestui for în perioada 1935-1938) (m.30.08.1954).
• 1887: George Breazul, muzicolog, profesor și
folclorist român (d. 1961)
• 1887: Simion Stoilov, matematician român, membru al Academiei Române (d. 1961)
• 1908: Elie Dulcu, traducător și scriitor român (d. 1994)
• 1910: Rolf Liebermann, compozitor elvețian, director al Operei din Hamburg (d. 1999)
• 1920: Mario Benedetti, scriitor uruguayan (d. 2009)
• 1924 - S-a născut dirijorul Iosif Conta; în anul 2002, preşedintele României i-a conferit înaltul Ordin Steaua României în grad de Cavaler (d. 8 noiembrie 2006)
• 1926: Michel Butor, poet, romancier și eseist francez
• 1929: Hans Clarin, actor german (d. 2005)
• 1930: Mihai Fotino, actor român (d. 2014). Copilăria și adolescența le-a trăit la Brașov, unde tatăl lui era actor și cu care a jucat împreună încă de când era foarte mic. A debutat la vârsta de 6 ani, în anul 1936 în piesa de teatru “Coloniale”.
· 1938: Horia Bernea, pictor român (d. 2000)
• 1938: Alexandru Artimon, istoric, muzeograf, arheolog român (d. 2008)
• 1946 - S-a născut Pete Agnew, basist şi compozitor britanic (Nazareth).
· 1947 - S-a născut John
"Bowser" Bauman, vocalist american (Sha Na Na).
· 1947: S-a nascut cantareata Dida Dragan; (n.
Jugureni, jud. Dâmbovița).
· 1955 - S-a născut Barry
Cowsill, vocalist şi basist american (Cowsills).
· 1955 - S-a născut Steve
Berlin, saxofonist şi producător american.
· 1959: Morten Harket, cântăreț norvegian
· 1969 - S-a născut DJ Kay Gee
(Keir Gist), rapper american (Naughty By Nature).
· 1970 - S-a născut Craig
Montoya, basist, vocalist şi compozitor american (Everclear).
· 1970: Zoltan Teszari, om de afaceri român,
fondatorul companiei RCS&RDS
· 1973 - S-a născut Nas (Nasir
Jones), rapper american.
• 1974: Narcisa Lecușanu, handbalistă română
• 1974: Narcisa Lecușanu, handbalistă română
• 1989: Logan Henderson, cîntâreț, dansator american (Big Time Rush)
Decese
· 407: A trecut la cele vesnice Sf. Ioan Gură de
Aur, (347-407), Arhiepiscop al Constantinopolului a fost un cunoscut predicator
din secolele IV-V, în Siria și Constantinopol. Este binecunoscut pentru
elocvența cuvântărilor sale publice și pentru denunțarea abuzurilor de
autoritate din Biserică și din Imperiul Roman din acea vreme. Avea o mare
aplecare spre asceză. După trecerea sa la Domnul, a fost numit Chrysostomos,
din grecescul chrysostomos, care se traduce prin Gură de Aur. Biserica Ortodoxă
îl cinstește ca sfânt (cu pomenirea la 13 noiembrie) și l-a rânduit între
Sfinţii Trei Ierarhi (pomeniți pe 30 ianuarie), alături de Sfântul Vasile cel
Mare și Sfântul Grigorie Teologul. Este recunoscut și de Biserica
Romano-Catolică, care îl cinstește ca Sfânt și Doctor al Bisericii, precum și
de Biserica Anglicană, ambele făcându-i pomenirea la 13 septembrie. O parte din
sfintele sale Moaşte au fost furate de cruciați în 1204 (amintirea acestui
eveniment se face la 27 ianuarie) și duse la Roma, fiind restituite Bisericii
Constantinopolului pe 27 noiembrie 2004 de către Papa Ioan Paul al
II-lea.(OrtodoxWiki.ro).
· 775: Constantin V, împărat bizantin (n. 718).
Constantin al V-lea Copronimul (nume-murdărit) (n. 718)), a fost împărat
bizantin între 741 -775) (cu întrerupere 741-743)), fiul lui Leon al III-lea, a
fost asociat la tron in anul 720 de tatăl său, care l-a căsătorit cu Tzitzak
(rebotezată Irina), fiica hanului kazar Bihar.
În 741, când a ajuns la tron, a condus o campanie împotriva arabilor în Asia Mică, dar în timpul campaniei, Constantin a fost atacat de fratele său vitreg, Artabasdus si a fugit în Amorion, iar Artabasdus a devenit împărat. În 743 Constantin l-a înfrânt pe Artabasdus, iar trei luni mai târziu și pe fiul acestuia, Niketas.
Între 10 februarie și 8 august 754, Constantin a ținut un sinod iconoclast la Hieria, lângă Calcedon. Constantin avea nevoie ca politica iconoclasta să fie aprobata de un sinod și nu de o adunare imperială, cum procedase Leon al III-lea. În vederea pregătirii sinodului, împăratul a alcătuit personal 13 lucrări teologice, dar dintre ele ne-au rămas numai două și acestea sub forma unor fragmente. La sinod au participat 338 de episcopi, un număr record, și s-a hotărât ca el să fie considerat ecumenic. Ultima ședință, la care a fost prezent și împăratul, a avut loc în palatul Vlaherne din Constantinopol. Documentele privind desfășurarea lucrărilor au fost distruse în perioada când s-a restabilit cultul icoanelor, dar s-au păstrat concluziile dogmatice sintetizate într-un horos (definiție dogmatică), combătute mai târziu la Sinodul al VII-lea Ecumenic din 787. Multe icoane au fost distruse și mulți preoți executați.
O răscoală a preoților (766) a fost înfrântă, mulți dintre ei fiind exilați și orbiți.
• 891: Papa Ștefan al V-lea
În 741, când a ajuns la tron, a condus o campanie împotriva arabilor în Asia Mică, dar în timpul campaniei, Constantin a fost atacat de fratele său vitreg, Artabasdus si a fugit în Amorion, iar Artabasdus a devenit împărat. În 743 Constantin l-a înfrânt pe Artabasdus, iar trei luni mai târziu și pe fiul acestuia, Niketas.
Între 10 februarie și 8 august 754, Constantin a ținut un sinod iconoclast la Hieria, lângă Calcedon. Constantin avea nevoie ca politica iconoclasta să fie aprobata de un sinod și nu de o adunare imperială, cum procedase Leon al III-lea. În vederea pregătirii sinodului, împăratul a alcătuit personal 13 lucrări teologice, dar dintre ele ne-au rămas numai două și acestea sub forma unor fragmente. La sinod au participat 338 de episcopi, un număr record, și s-a hotărât ca el să fie considerat ecumenic. Ultima ședință, la care a fost prezent și împăratul, a avut loc în palatul Vlaherne din Constantinopol. Documentele privind desfășurarea lucrărilor au fost distruse în perioada când s-a restabilit cultul icoanelor, dar s-au păstrat concluziile dogmatice sintetizate într-un horos (definiție dogmatică), combătute mai târziu la Sinodul al VII-lea Ecumenic din 787. Multe icoane au fost distruse și mulți preoți executați.
O răscoală a preoților (766) a fost înfrântă, mulți dintre ei fiind exilați și orbiți.
• 891: Papa Ștefan al V-lea
· 1321: A murit genialul poet italian Dante
Alighieri; (n. 1265). Durante degli Alighieri (Dante Alighieri) (n. 29 mai
1265, Florența – d. 14 septembrie 1321, Ravenna) poet și filozof italian, om
politic florentin, cel mai mare scriitor european din Evul Mediu. Opera sa
oferă o sinteză a opiniilor filozofice, științifice și politice ale artistului,
interpretate literar, alegoric, moral și mistic. Este considerat cel mai
mare scriitor european din Evul Mediu. Este autorul Divinei Comedii, capodoperă
a literaturii universale si este primul mare poet de limbă italiană, Sommo
Poeta („poet în cel mai înalt grad”). „Dante
era de statură mijlocie, cu un umblet grav și liniștit. Avea o față lungă,
nasul acvilin, ochii mari, pielea brună, părul negru și des, totdeauna cu o căutătură
melancolică și gânditoare” (Giovanni Boccaccio, Trattatello in laude di Dante).
• 1523: A murit Papa Adrian al VI-lea, al şaptelea papă german al Romei (1522-1523) şi ultimul papă neitalian, înainte de Ioan Paul al II-lea; (n.2.03.1459).
• 1607: Simion Movilă, domnitor al Moldovei. A fost frate cu Ieremia Movila, domnul Moldovei și a fost pus pe tronul Țării Românești de generalul polonez Zamoiski, după ce l-a învins pe Mihai Viteazul la Teleajen, în octombrie 1600. Mama sa, Maria, a fost fiica domnului lui Petru al IV-lea Rares. Când fratele său Ieremia Movila a murit, i-a luat locul pe tronul Moldovei , dupa ce a facut daruri bogate pentru a fi recunoscut de sultan. Cât timp a fost domnitor în Moldova (10 iulie 1606 – 24 septembrie 1607), a avut relații de dușmănie cu polonezii care, încercând zadarnic să-l detroneze prin intermediul turcilor, reușesc să-l otrăvească în 1607. A fost înmormântat la Manastirea Sucevita. După el, Moldova ajunge teatrul unor lupte intre fiii săi și ai fratelui său Ieremia.
• 1523: A murit Papa Adrian al VI-lea, al şaptelea papă german al Romei (1522-1523) şi ultimul papă neitalian, înainte de Ioan Paul al II-lea; (n.2.03.1459).
• 1607: Simion Movilă, domnitor al Moldovei. A fost frate cu Ieremia Movila, domnul Moldovei și a fost pus pe tronul Țării Românești de generalul polonez Zamoiski, după ce l-a învins pe Mihai Viteazul la Teleajen, în octombrie 1600. Mama sa, Maria, a fost fiica domnului lui Petru al IV-lea Rares. Când fratele său Ieremia Movila a murit, i-a luat locul pe tronul Moldovei , dupa ce a facut daruri bogate pentru a fi recunoscut de sultan. Cât timp a fost domnitor în Moldova (10 iulie 1606 – 24 septembrie 1607), a avut relații de dușmănie cu polonezii care, încercând zadarnic să-l detroneze prin intermediul turcilor, reușesc să-l otrăvească în 1607. A fost înmormântat la Manastirea Sucevita. După el, Moldova ajunge teatrul unor lupte intre fiii săi și ai fratelui său Ieremia.
• 1712: Giovanni Domenico Cassini, astronom și matematician italiano-francez (n. 1625)
* 1851 : A murit James Fenimore Cooper, scriitor american, celebru prin romanul “Ultimul mohican”, ecranizat în câteva rânduri (“Vânătorul de cerbi”, “Călăuza”) (n.15.09.1789).
• 1852: Arthur Wellesley, Duce de Wellington, general irlandezo-englez, prim-ministru al Regatului Unit (n. 1769)
• 1901: William McKinley, al 5-lea președinte al Statelor Unite (n. 1843)
* 1911: Prim-ministrul rus Piotr Stolipin este grav rănit într-o tentativă de asasinat și moare patru zile mai târziu. În atmosfera de insubordonare de după Revolutia din 1905,a trebuit să reprime revoltele violente și anarhia.
A initiat o reforma agrară care promitea mult, iar Stolîpin și colaboratorii lui, (printre care trebuie menționat în primul rând ministrul agriculturii Krivoșein), au încercat să dea o șansă cât mai multor țârani cu putință să scape de sărăcie, prin încurajarea unificării petecelor de pământ împrăștiate, prin obținerea de facilități bancare, prin stimularea migrației din zonele superpopulate către zonele cu pământuri virgine din Kazahstan și din sudul Siberiei.
Scopul lui Stolîpin era să creeze o pătură de țărani relativ avută, care să fie sprijinitori ai ordinii sociale.
Lenin s-a temut că Stolîpin va reuși în cele din urmă să permită Rusiei țariste să evite o revoluție violentă.
Pe 14 septembrie (1 septembrie s.v), Stolîpin, el a fost victima unei tentative de asasinat, in timp ce urmărea o reprezentație la Opera din Kiev, savarsit de socialistul revolutionar Dimitri Bogrov, despre care existau suspiciuni că avea în acelaș timp legături cu poliția secretă rusa, Ohrana.
A murit patru zile mai târziu.
* 1916 - A încetat din viaţă scriitorul Jose Echegaray, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1904 (piese de teatru: “Marele codoş”, “Pata care curăţă”) (n. 19 aprilie 1832)
• 1916 - A încetat din viaţă Josiah Royce, considerat unul dintre cei mai importanţi filosofi americani ai secolului trecut (n. 20 noiembrie 1855)
· 1927: Isadora Duncan, dansatoare americană (n.
1877)
• 1937: Tomáš Garrigue Masaryk, om politic și filosof, primul președinte al Republicii Cehoslovace (n. 1850)
• 1948 - A murit Constantin Angelescu, medic şi om politic român. În calitate de ministru al Educaţiei a avut o reală contribuţie la reorganizarea învăţământului pe baze moderne: a pus bazele instituţiei comitetelor şcolare, iar prin strădaniile lui, în 1925, s-a introdus bacalaureatul şi s-a legiferat învăţământul particular, confesional şi minoritar (n.10.06.1869).
• 1937: Tomáš Garrigue Masaryk, om politic și filosof, primul președinte al Republicii Cehoslovace (n. 1850)
• 1948 - A murit Constantin Angelescu, medic şi om politic român. În calitate de ministru al Educaţiei a avut o reală contribuţie la reorganizarea învăţământului pe baze moderne: a pus bazele instituţiei comitetelor şcolare, iar prin strădaniile lui, în 1925, s-a introdus bacalaureatul şi s-a legiferat învăţământul particular, confesional şi minoritar (n.10.06.1869).
· 1966: Nikolai Cerkasov, actor rus de teatru și
film (n. 1903)
* 1982: Printesa Grace de Monaco (Grace Kelly), actrita americanca de film si sotie a printului Rainier de Monaco, a murit in urma unui accident rutier in care fusese implicata cu cateva zile inainte. Avea 52 de ani. Masina pe care o conducea s-a prabusit de pe un versant muntos al Coastei de Azur. Grace Kelly a debutat pe Broadway in 1949, in spectacolul “Tatal” de August Strindberg.
Doi ani mai tarziu, s-a lansat si la Hollywood in filmul “40 de ore”. Grace Kelly nu a trebuit sa astepte prea mult pana sa devina o stea, in 1954 fiind recompensata cu un Oscar pentru rolul din “The Country Girl”, in care a jucat rolul sotiei unui compozitor alcoolic, interpretat de Bing Crosby.
A fost actrita preferata a regizorului Alfred Hitchcock. In timpul unor filmari, Grace Kelly l-a cunoscut pe riviera franceza pe printul Rainier de Monaco.
Nu a fost dragoste la prima vedere, actrita fiind cucerita incetul cu incetul de suveranul european care a cerut-o in casatorie in 1956. Devenita printesa, Grace a renuntat la actorie, dedicand-se familiei.
• 1984: Paul Sterian, poet român (n. 1904)
* 1982: Printesa Grace de Monaco (Grace Kelly), actrita americanca de film si sotie a printului Rainier de Monaco, a murit in urma unui accident rutier in care fusese implicata cu cateva zile inainte. Avea 52 de ani. Masina pe care o conducea s-a prabusit de pe un versant muntos al Coastei de Azur. Grace Kelly a debutat pe Broadway in 1949, in spectacolul “Tatal” de August Strindberg.
Doi ani mai tarziu, s-a lansat si la Hollywood in filmul “40 de ore”. Grace Kelly nu a trebuit sa astepte prea mult pana sa devina o stea, in 1954 fiind recompensata cu un Oscar pentru rolul din “The Country Girl”, in care a jucat rolul sotiei unui compozitor alcoolic, interpretat de Bing Crosby.
A fost actrita preferata a regizorului Alfred Hitchcock. In timpul unor filmari, Grace Kelly l-a cunoscut pe riviera franceza pe printul Rainier de Monaco.
Nu a fost dragoste la prima vedere, actrita fiind cucerita incetul cu incetul de suveranul european care a cerut-o in casatorie in 1956. Devenita printesa, Grace a renuntat la actorie, dedicand-se familiei.
• 1984: Paul Sterian, poet român (n. 1904)
• 1993: Geo Bogza, poet, prozator și ziarist român (n. 1908)
· 2002 - A murit Jean Rousset,
critic francez literar de prestigiu, doctor honoris causa al Universităţii din
Cluj (“ Mitul lui Don Juan ”, “ Formă şi semnificaţie ”) (n.1910).
• 2002: Eugen Coșeriu, filolog român (n. 1921)
• 2002: Eugen Coșeriu, filolog român (n. 1921)
* 2002: A incetat din viata arhimandritul Sofian Boghiu, staretul Manastirii Antim din Bucuresti, unul dintre cei mai cunoscuti pictori de biserici ; în timpul regimului comunist, în perioada 1958-1964, a fost detinut politic.
* 2005 : A murit Vladimir Volkoff, scriitor francez de origine rusă („Reîntoarcerea”); (n.07.11.1932).
• 2006 - A încetat din viaţă politologul Silviu Brucan, autor al mai multor volume de politologie şi publicistică şi invitat permanent al emisiunii "Profeţii despre trecut" de la Pro TV
· 2008: A murit la Viena in Austria, Ștefan
Iordache (n. 3 februarie 1941, Calafat, România). A fost unul dintre cei mai
mari actori români de teatru, film și televiziune si a slujit teatrul românesc
vreme de 49 de ani, interpretând memorabil pe scenă mari roluri ca Titus
Andronicus, Hamlet, Richard al III-lea sau Barrymore. A avut de asemenea o
îndelungată colaborare cu Teatrul Național Radiofonic și Teatrul Național de
Televiziune, și a jucat în numeroase filme pentru marele ecran.
* 2009: A murit dupa o indelungata suferinta in urma unui cancer la pancreas Patrick Swayze, actor american, dansator si compozitor; (n. 1952).
· 2009
- A murit scriitorul şi muzicianul american Jim Carroll, celebru pentru romanul
autobiografic "Jurnalul unui baschetbalist/ The Basketball Diaries".
· 2015: A plecat dintre noi CORNELIU VADIM TUDOR, un mare
patriot și un ilustru poet. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească!
Sărbători
· În calendarul ortodox: Înălțarea Sfintei Cruci
(Post)
· În calendarul romano-catolic: (†) Înălțarea Sfintei Cruci
· Ziua Inginerului – instituită în anul 2000 printr-o Hotărâre de
Guvern
Ziua Muntelui – marchează data tradițională a încheierii pășunatului anual
în Carpații României
RELIGIE
ORTODOXĂ 14 Septembrie
Înălțarea Sfintei Cruci – Post
În
această lună, în ziua a paisprezecea, pomenirea înălţării cinstitei şi de viaţă
făcătoarei Cruci: Înălţarea Sfintei Cruci.
Inaltarea Sfintei Cruci este praznuita pe 14 septembrie. Este cea mai veche sarbatoare inchinata cinstirii lemnului sfant. In aceasta zi sarbatorim amintirea a doua evenimente deosebite din istoria Sfintei Cruci:
- Aflarea Crucii pe care a fost rastignit Mantuitorul si inaltarea ei solemna in fata poporului de catre episcopul Macarie al Ierusalimului, in ziua de 14 septembrie din anul 335;
- Aducerea Sfintei Cruci de la persii pagani, in anul 629, in vremea imparatului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste in biserica Sfantului Mormant (a Sfintei Cruci) din Ierusalim.
Sfanta Cruce a fost aflata din porunca Sfintei imparatese Elena, mama Sfantului Imparat Constantin cel Mare. Datorita acesteia s-au gasit pe Golgota trei cruci.
Pentru a afla care a fost crucea pe care a fost rastignit Mantuitorul si care sunt crucile talharilor rastigniti odata cu El, patriarhul Macarie le-a spus sa atinga pe rand crucile de o femeie moarta.
Femeia a inviat in momentul in care a fost atinsa de cea de-a treia cruce, cea pe care a fost rastignit Hristos.
Dupa aceasta minune, Patriarhul a poruncit inaltarea Sfintei Cruci la un loc inalt, de unde sa o poata vedea tot poporul.
Cand imparatul persan Hosroe a cucerit Ierusalimul, a luat cu el Crucea Domnului in Persia. Sfanta Cruce a ramas aici timp de paisprezece ani, pana cand Hosroe a fost invins de imparatul Heraclie, care a dus sfanta cruce in Ierusalim.
Inaltarea Sfintei Cruci se serbeaza cu post, pentru ca ea ne aduce aminte de patimile si moartea Mantuitorului.
Troparul Inaltarii Sfintei Cruci
Mantuieste, Doamne,
poporul Tau si binecuvinteaza mostenirea Ta; biruinta binecredinciosilor crestini
asupra celui potrivnic daruieste si cu Crucea Ta pazeste pe poporul Tau.
Condacul Inaltarii Sfintei Cruci
Cel ce Te-ai inaltat pe
Cruce de bunavoie, poporului Tau celui nou, numit cu numele Tau, indurarile
Tale daruieste-i, Hristoase Dumnezeule. Veseleste cu puterea Ta pe credinciosul
nostru popor, daruindu-i lui biruinta asupra potrivnicilor, avand ajutorul Tau
arma de pace, nebiruita biruinta.
Credinta populara spune ca, pentru sanatatea
familiei si pentru spor, e bine sa nu mamanci usturoi, nuci, prune sau pepeni,
alimente al caror miez se aseamana cu crucea. In plus, nu se lucreaza
si nu se face treaba nici macar in gospodarie pentru a nu atrage primejdiile.
In schimb, cei care tin post negru, insotit de rugaciune din suflet, se vindeca
de multe boli grele.
PREDICA PĂRINTELUI ILIE CLEOPA LA PRAZNICUL ÎNĂLTĂRII SFINTEI CRUCI
În numele Tatălui şi
al Fiului şi al Sfântului Duh.
Iubiţi credincioşi, pentru a vorbi mai desluşit despre acest prea sfânt praznic al Înălţării Sfintei Cruci, la care ne-am învrednicit a ajunge, este nevoie să începem cu un istoric mai vechi şi să aducem în mijloc nişte mărturii mult mai de demult, ca să ne putem da seama când a început şi cum a ajuns până la noi praznicul acesta.
Aţi văzut dumneavoastră grâul, când de-abia îl bate vântul, sau când e de o palmă numai şi când e aproape să dea în spic? Dacă vei căuta într-însul şi îl vei desface când e aproape să dea în spic, sau cu vreo lună mai înainte, vei vedea acolo o taină mare. Acolo, în paiul acela, în firul acela de iarbă găseşti toată aşezarea grâului foarte amănunţit, foarte mic se arată înăuntru şi spicul, şi boabele lui, şi toate celelalte. Aţi văzut păpuşoiul când de-abia îi dă spicul şi de-abia are păpuşi? Păpuşa aceea care nici mătase nu are, în care se vede ceva foarte mic, e porumbul, care mai târziu se va face mare, va face şi grăunţe şi toată frumuseţea lui lăsată de Dumnezeu.
Iată, aşa sunt cele ale dumnezeieştii Scripturi. Prea luminatele praznice, pe care le vedem astăzi în Biserica darului, n-au ajuns la noi deodată aşa de desăvârşite şi prea sfinte cum le vedem astăzi; nu, ci ele au fost mai întâi de-abia în faşă şi încolţite în umbră. Şi de aceea este nevoie să vorbim despre umbre, despre faşe şi despre clipa când ele de-abia se plămădeau şi se urzeau înainte de legea nouă, şi chiar de legea veche.
Mai înainte de a fi Moisi şi de a primi legea veche, Patriarhul Iacov, închipuind Sfânta Cruce, a blagoslovit pe fiii lui Iosif, pe Manasi şi pe Efraim, în chipul crucii, a pus mâna stângă pe unul şi mâna dreaptă pe celălalt în chipul crucii (Facerea 48, 13-19). Şi mai înainte de a muri el, aceia s-au închinat la vârful toiagului său, adică la lemn, simbolizând crucea încă dinainte de venirea legii vechi.
În legea veche, simbolul crucii, adică cel ce umbros o arăta pe dânsa, îl vedem mai întâi atunci când împăratul Aradului a omorât pe israeliţi şi a omorât pe mulţi, încât aproape toţi încăpuseră pe mâna lui. Şi Moisi, neştiind ce să facă, a început a-i îndemna pe dânşii să asculte de Dumnezeu, iar ei mai tare cârteau, zicând: De ce ne-ai adus pe noi în pustie, de ce ne-ai adus pe noi aici? Nu era mai bine în Egipt?
Şi a auzit Dumnezeu cârtirea poporului – spune dumnezeiasca Scriptură – şi a trimis şerpi care muşcau cu muşcătură de foc, şi au omorât mulţime nenumărată de oameni. Iar Moisi, văzând că moare atâta popor, s-a rugat lui Dumnezeu pentru el. Şi atunci a spus Dumnezeu lui Moisi: Fă-le un şarpe de aramă, turnat întreg, desăvârşit, şi să-l răstigneşti, să-l spânzuri pe el pe un stâlp înalt. Şi toţi cei ce vor fi muşcaţi de şerpi să privească la şarpele cel de aramă şi se vor vindeca (Numerii 21, 1, 5-9). Acesta era simbolul crucii întru totul adevărat, cu mult înainte de veacul Mântuitorului, Care trebuia să Se răstignească pe cruce. Şi a zis Dumnezeu lui Moisi: Vezi, spune-le ca toţi cei muşcaţi, care vor privi la şarpele înălţat, să-şi închipuie că viaţa lor este acolo şi vor trăi. Şi le-a spus Moisi atunci: Vezi, Israile, viaţa ta răstignită pe lemn; şi toţi care priveau la şarpe se vindecau. Şi că această asemănare simbolică şi tainică a Sfintei Scripturi a închipuit cu adevărat pe Hristos, Însuşi Mântuitorul a adeverit-o când a spus: „Şi precum Moisi a înălţat şarpele de aramă în pustiu, aşa se cade să Se înalţe Fiul Omului” (Ioan 3, 14-15).
Dar unde mai vedem taina lemnului crucii şi puterea lui? La Mera. După ce a tăbărât poporul lui Israil lângă Marea Roşie, cale ca la trei zile, au ajuns la o apă mare care se chema Mera. Şi poporul şi dobitoacele toate erau însetate, şi a strigat poporul, cârtind, către Moisi: Ce să bem? Şi când au vrut să bea din Mera, nu puteau, căci – arată dumnezeiasca Scriptură – apa Merei era amară şi otrăvitoare, şi poporul nu putea să bea, cu toată setea lui. Şi atunci Moisi a strigat către Dumnezeu: Doamne, ce să fac? Şi a zis Dumnezeu: Ia un lemn şi-l aruncă în apă şi ea se va îndulci. Şi Moisi a făcut întocmai, băgând lemnul în apă, şi s-a îndulcit apa şi a băut poporul şi dobitoacele cele însetate şi s-au răcorit (Ieşirea 4, 22-25).
Ce este lemnul băgat în apa Merei? Cum poate un lemn să îndulcească o apă amară? Iată cum: în viaţa aceasta, fraţi creştini, pururea suntem amărâţi de scârbă, şi de necazuri, şi de ispite, şi de boale, şi de pagube, şi de alte necazuri. Şi când vom privi la lemnul crucii lui Hristos, cum El a răbdat mai mult decât noi, atunci se îndulceşte necazul nostru şi nu mai este amar. Când ne aducem aminte câte sfinte patimi şi preaînfricoşate a răbdat Hristos pentru noi, se îndulceşte marea aceasta amară a vieţii noastre, pentru că ne gândim că noi nu am răbdat nimic pentru dragostea Lui (Sfântul Grigore de Nyssa, Comentariu la viaţa lui Moisi).
Dar care au mai fost simboalele crucii? Mai înainte încă de venirea lui David, Moisi se lupta în pustie cu madianiţii şi cu amaleciţii şi cu alte popoare care se aflau acolo. Şi amaleciţii biruiau pe Israil; atunci Moisi s-a făcut pe sine o cruce, ridicând braţele în sus şi închipuind semnul crucii. Şi ridicând Moisi mâinile în sus, Israil biruia pe Amalec, iar când le cobora, Amalec biruia pe Israil. Şi văzând preoţii Aaron şi Or că Moisi nu mai putea ţine mâinile în sus, în chipul crucii, atâta vreme, pentru ca nu cumva să biruiască Amalec, au pus o lespede sub picioarele lui Moisi, să-l ridice mai sus, şi Aaron îi sprijinea o mână, iar Or îi ţinea mâna cealaltă, şi-l ţineau astfel pe el în semnul sfintei cruci, până când poporul lui Israil a biruit desăvârşit pe Amalec (Ieşirea 17, 8-13).
Deci toate acestea sunt simboale preavechi ale crucii.
Dar ce este crucea lui Hristos? Dacă o vor lua aşa simplu, sunt două lemne puse de-a curmeziş. Iar dacă vom căuta taina cea mare care este în ea şi taina mântuirii neamului omenesc care s-a ţesut în ea, vom vedea altceva. Crucea lui Hristos este mai întâi Altar. Pentru ce? Pentru că pe dânsa S-a jertfit Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, Care cu preascumpul şi preasfântul Său Sânge o a sfinţit pe ea şi pe noi ne-a răscumpărat. Iată ce spune Apostolul Pavel în epistola sa cea către evrei: „El (Hristos) a intrat o singură dată în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu atât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9, 12-14).
Ce mai este Crucea? Crucea este arma cu care Mântuitorul lumii, Dumnezeu, a biruit pe diavolul. Şi zic duşmanii Crucii că noi trebuie să cinstim numai pe Hristos, dar nu şi crucea, că – zic ei – crucea e o măciucă cu care a omorât pe Hristos. Blestemată este părerea aceasta. Scriptura ne arată că David a tăiat capul lui Goliat. Dar cu ce? Cu o sabie, şi sabia aceasta o socotea poporul sfântă, şi era ţinută în Sfânta Sfintelor, în cortul cel sfânt, învelită într-un veşmânt, lângă efod, pentru că cu dânsa biruise David pe Goliat (I Regi 21, 8-9). Aşa şi această biruitoare armă a lui Hristos, cu care s-a biruit satana şi puterile întunericului, trebuie păstrată în loc de cinste, cu toată sfinţenia. Pentru ce? Pentru că a fost arma cea puternică a lui Hristos, cu care a biruit pe Goliat cel nevăzut, pe satana (I Corinteni 1, 18).
Ce mai este Crucea lui Hristos? Crucea lui Hristos este pecetea Dumnezeului Celui Viu. Unde aflăm noi aceasta? Căutaţi în Scriptura veche şi vedeţi acolo pe Proorocul Iezechiel, ce spune că a venit mânia Domnului peste Ierusalim pentru fărădelegile şi răutăţile poporului. Şi Iezechiel a văzut o vedenie şi un înger al Domnului care striga cu glas mare: Alergaţi pe uliţele Ierusalimului şi însemnaţi pe frunte pe robii Dumnezeului Cel Viu cu litera Tau, adică T – care are forma crucii – şi când va veni sabia Domnului, va cruţa Dumnezeu pe toţi cei însemnaţi pe frunţile lor. Şi a fost că a venit sabia Domnului de la tânăr până la bătrân şi numai cei însemnaţi pe fruntea lor de îngerul Domnului erau scutiţi de primejdie şi de moartea sabiei (Iezechiel 9, 4-6). Dar aceasta e în legea veche.
Avem însă alte mărturii mai puternice în legea nouă. Dumnezeiescul Ioan Evanghelistul, după ce arată descoperirile cele mari despre sfârşitul lumii, despre taina întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, spune: „Am văzut, apoi, alt înger care se ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu. Îngerul a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri, cărora li s-a dat să vatăme pământul şi marea, zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunte, pe robii Dumnezeului nostru” (Apocalipsa 7, 2-3).
Dar ce mai este Crucea lui Hristos? Am văzut că este Altar, că este armă şi pecete a Dumnezeului Celui Viu. Ce mai este Crucea lui Hristos? Este pricinuitoarea înălţării şi preaînălţării lui Iisus Hristos. Crucea este motivul şi pricina şi mijlocul prin care S-a înălţat Domnul nostru Iisus Hristos mai presus de tot numele. În epistola sa cea către filipeni, Apostolul spune că, prin dragostea cea către noi, Fiul lui Dumnezeu „S-a omorât pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte – şi încă moarte de cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dat Lui nume care este mai presus de tot numele, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 8-10).
Vedeţi, fraţilor, câtă cinste Îi aduce lui Hristos Crucea? L-a preaînălţat Dumnezeu-Părintele pe Dumnezeu-Cuvântul, pentru că a răbdat moarte, ba încă moarte de ocară şi moarte de cruce, şi L-a suit pe El mai presus de toată stăpânia şi începătoria şi domnia.
Ce mai este Crucea lui Hristos? Crucea lui Hristos este steagul şi, dacă vreţi, emblema. Este stema şi steagul lui Hristos, care va străluci mai înainte de sfârşitul lumii nu numai pe pământ, ci şi pe norii cerului – cum spune Evanghelistul: „Şi atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului” (Matei 24, 30). Deci, iată cât de mare lucru şi cât de mare taină s-a lucrat prin Cruce: s-a lucrat mântuirea neamului omenesc. Că a zis Isaia Proorocul: „Înălţaţi un steag pentru neamuri” (Isaia 62, 10). Vedeţi steagul dinaintea lui Iisus Hristos: Sfânta Cruce care înalţă toate popoarele spre Cel ce suferă, spre Cel ce rămâne în veac în cer şi pe pământ (Matei 24, 30).
Aşadar, iubiţii mei fraţi, v-am arătat câteva simboale şi câteva mărturii ale Scripturii privitoare la cruce, mai înainte şi după venirea lui Hristos.
Şi acum să începem a spune cum a luat fiinţă taina acestui praznic de astăzi, cum a ajuns să se prăznuiască Înălţarea Sfintei Cruci. Iată cum:
„Constantin cel Mare, care a fost primul împărat al creştinilor, mai înainte de a fi el împărat, a fost fiul lui Constantin Clorus, care împărăţea în Galia, Franţa de astăzi, fiind om blând şi nepersecutând pe creştini. Şi a început Constantin război împotriva lui Maxenţiu, care stăpânea o parte a marelui imperiului roman, cea cu Roma, tiranizând peste măsură pe supuşii săi. Dar era foarte îngrijorat Constantin, căci auzise despre Maxenţiu că are oştiri nenumărate şi este mai bine pregătit decât dânsul. Şi trecând munţii din nordul Italiei, ca să vie spre Maxenţiu, nu ştia ce să facă: să se întâlnească cu el, să bată război, sau mai bine să trimită soli de pace? Şi în această nedumerire şi grijă a lui, deodată a văzut la amiază, pe cer, o cruce de stele care străluceau mai mult decât razele soarelui, şi împrejurul ei erau litere romanice, tot cu stele închipuite, prin care se scria: „Întru acest semn vei învinge!” [In hoc signo vinces]. Văzând semnul cinstitei cruci, marele Constantin, deşi încă neavând credinţă deplină, a cunoscut că este semnul creştinilor şi a poruncit mai întâi de toate să se facă o cruce de aur, după chipul aceleia care i s-a arătat lui pe cer, ca să se poarte înaintea oştirilor sale. Şi mergând împotriva lui Maxenţiu, a dobândit biruinţă mare. L-a biruit, i-a sfărâmat oştirile, l-a înecat în apa Tibrului şi a intrat cu mare triumf în Roma, unde până astăzi se află Arcul lui Constantin sau Arcul de Triumf, pe unde Constantin cel Mare a intrat biruitor. Şi cunoscând el taina crucii şi puterea Celui răstignit pe dânsa, a cugetat mult la puterea credinţei creştineşti şi s-a botezat de Sfântul Silvestru, şi el, şi maica lui. După aceasta, a trimis pe maica lui, pe Sfânta Elena, la Ierusalim, să caute crucea lui Hristos, semnul biruinţei care i-a ajutat lui împotriva lui Maxenţiu. Şi s-a dus împărăteasa Elena şi a răscolit tot Ierusalimul, că era foarte greu să găsească acest sfânt lemn. Căci unde fusese mormântul Domnului era capiştea zeiţei Venera, şi la Betleem – unde S-a născut Domnul – era zeul Apolon, şi la Golgota erau alţi zei şi alţi idoli, iar cetatea Ierusalimului nu se mai chema Ierusalim, ci Aelia Adriana, după numele păgânului împărat roman Adrian, care făcuse toate aceste schimbări. Urâciunea pustiirii stătea în locul cel sfânt. Deci a venit Elena împărăteasa, căutând şi sfărâmând idolii şi capiştile, şi cu mare greutate a găsit mormântul lui Hristos, plin de pietre şi noroi, astupat de acest păgân împărat care a vrut să şteargă numele lui Iisus de pe faţa pământului. Aţi văzut unii şi Betleemul şi Golgota, aţi văzut desigur biserica Golgotei şi a mormântului Domnului, că era aproape locul unde a fost răstignit Domnul de cel unde a fost îngropat, cum spune Evanghelistul Ioan, anume că era mormântul în grădină, aproape de locul unde fusese răstignit Iisus, şi acolo L-au pus pe El. Deci a unit aceste două locuri, mormântul Domnului şi Golgota, într-o singură biserică („Viaţa Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena”, în Istoria Bisericească a lui Eusebiu din Cezareea, cap. 25-30).
Şi când au găsit cele trei cruci, era mare nedumerire şi nu ştiau care dintre ele e a Mântuitorului. Mai întâi cu mare greutate le-au găsit, pentru că nu voia să spună nimeni dintre evrei unde sunt, fără numai un oarecare evreu cu numele Chiriac, ştiind unde era ascunsă crucea de strămoşii lui, a spus şi le-a arătat împărătesei Elena. Şi pe acest Chiriac l-au hirotonit Sfinţii Părinţi preot şi mai apoi a fost patriarh al Ierusalimului 12 ani (Proschimentarul Ierusalimului, Bucureşti, 1852, pp. 76-80). Şi când au adus crucea cea de viaţă făcătoare şi celelalte două cruci, fiind în nedumerire împărăteasa Elena, căci nu ştia care e a lui Hristos, a trecut pe acolo un mort, pe care-l duceau la groapă, şi au pus asupra lui mai întâi două dintre cruci şi nici un semn nu s-a făcut. Iar când s-a pus peste mort crucea lui Hristos, acesta s-a sculat din sicriu şi, punând mâna pe cruce, a zis: „Asta-i crucea cea de viaţă făcătoare a lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii”. Şi aşa s-a întărit toată lumea în credinţa în Sfânta Cruce a lui Iisus Hristos, pe care, luând-o cu mare cinste Patriarhul Macarie, a ridicat-o pentru ca să o vadă tot poporul. Şi după ce s-a văzut minunea aceea, multe, nenumărate minuni s-au făcut cu puterea Sfintei Cruci, acolo şi în toată lumea. Şi de atunci, de când au înălţat Sfânta Cruce împărăteasa Elena şi Patriarhul Macarie în Ierusalim, s-a luat obiceiul să se prăznuiască această sărbătoare la 14 septembrie, în amintirea Înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos (Cuvânt la Înălţarea Sfintei Cruci; prolog, la 14 septembrie).
Iubiţi credincioşi, am amintit câte ceva din însemnătatea Sfintei Cruci. Dar să venim la alte minuni şi la alte taine ale crucii.
Oare de câte feluri este crucea, fraţilor? În cuvintele dumnezeieştilor Scripturi, înţelesul crucii este tâlcuit în mai multe feluri, dar în linii generale, în două. Ea are un înţeles duhovnicesc şi unul material. Înţelesul duhovnicesc îl avem atunci când ne aducem aminte de toate suferinţele şi patimile cele preaînfricoşate ale Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi zicem că El a purtat crucea suferinţei până la moarte – şi moarte de cruce. În acest înţeles se cuprind şi cele ce se spun de către Mântuitorul în Evanghelie: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).
Iar crucea materială este chiar propriu-zis crucea aceea pe care a dus-o Mântuitorul în spate. Aţi auzit cum Evanghelia de astăzi zice: „Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota. Unde L-au răstignit…” (Ioan 19, 17-18). Auzi: „ducându-Şi crucea” – crucea lui Hristos. Şi mai zice Evanghelia de azi: „Şi stăteau lângă crucea lui Iisus Mama Lui şi sora Mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena” (Ioan 19, 25). Când zice că „stăteau lângă crucea Lui”, să ştim că tot de crucea cea de lemn se vorbeşte.
Dar de ce Mântuitorul, în drum spre Golgota – calea durerii –, a îngăduit să ducă un om crucea Lui, de la o vreme înainte, anume Simon Chirineanul? Ştiţi de ce? Pentru că la patima lui Hristos n-a pătimit Dumnezeirea, ci numai Hristos ca om. Dacă ar fi voit Dumnezeirea să o ajute pe firea omenească, Hristos putea să ducă şi munţii şi tot pământul până la Golgota. Dar atunci El pătimea ca un om, şi ca om a avut nevoie să fie ajutorat. Cine mergea cu crucea în spate? Cine o ţinea şi înseta şi era rănit? Cine o purta? Firea omenească a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Deci, ca om, El slăbise şi avea nevoie de ajutorul altui om să ducă crucea până la groapă. Aşa spun dumnezeieştii Părinţi: că şi noi uneori trebuie să fim ajutoraţi de fraţii noştri în necazuri şi în scârbe, ca să putem duce crucea suferinţelor până la uşa mormântului. Dar crucea Mântuitorului Iisus Hristos, pe care a dus-o Simon Chirineanul în spate şi a dus-o şi El, şi lângă care stăteau Maica Domnului şi celelalte femei mironosiţe, este crucea cea materială, crucea propriu-zisă, crucea lui Hristos cea din lemn, cea din materie. Mare nebunie fac toţi acei care, deşi îşi zic „credem”, nu cinstesc crucea lui Hristos. Ei primesc crucea numai ca simbol tainic, adică numai crucea spirituală, iar pe cea materială nu o recunosc. Îndoit este omul, având o parte văzută şi una nevăzută, fiind alcătuit din trup şi din suflet. Îndoită deci este şi crucea, una materială, la care se închină şi cu care se însemnează şi pe frunte, şi alta spirituală, în suflet, adică hotărârea de a răbda cu dragoste toate necazurile pentru a împlini poruncile lui Hristos (I Corinteni 6, 20).
Fraţii mei, să vorbim şi în alt înţeles despre cruce. Multe trebuie spus că sunt crucile: este crucea celor căsătoriţi, este a celor feciorelnici, este crucea celor bolnavi, este crucea celor călători, este crucea ostaşilor, şi multe mii de feluri de cruci, dar toţi trebuie să ducă o cruce pentru dragostea lui Iisus Hristos, ca să se poată mântui. În Urmarea lui Hristos se spune: „Omule, dacă te numeşti următor al lui Hristos, nu se poate să nu mergi pe calea Lui, căci altfel nu te poţi mântui”. Hristos a arătat calea împărătească către cer. Dacă El a socotit de mare nevoie să sufere pentru neamul omenesc, şi dacă a văzut că firea omenească are nevoie să se tămăduiască de plăceri şi de durere, şi ne-a călăuzit, arătându-ne nouă calea aceasta – că fără cruce nu este mântuire –, apoi nebun este acela care crede că poate să se mântuiască fără suferinţă, fără răbdare şi fără bărbăţie mare de cuget în toate împrejurările vieţii. Cel căsătorit are crucea sa: trebuie să nască atâţia copii, câţi îi dă Dumnezeu, să-i crească în frica şi certarea Domnului, să sufere toate chinurile legate de această creştere. Cel înţelept şi credincios îşi dă seama cu câtă greutate se naşte un copil, cu cât necaz se creşte şi mai ales câtă durere are adevăratul părinte când îl vede neascultător, şi suferă el până ce îl vede om pe lume. Cei căsătoriţi au crucea de a munci, de a se osteni, de a lua măsuri de curăţenie în căsătorie, aşa cum sunt ele rânduite de Sfânta Biserică, de a face milostenie, de a câştiga cu trudă şi osteneală existenţa lor şi a copiilor lor – şi alte multe.
Cei feciorelnici au o altă cruce, mai frumoasă decât a celor căsătoriţi. Căci zice Pavel că bine este tinerilor să se căsătorească, dar mai bine să rămână aşa (I Corinteni 7, 38). Cei necăsătoriţi duc o cruce grea, ei duc război cu firea. Căci ce este monahul? „Este sila necontenită a firii şi tăierea voii până la moarte” (Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul IV).
Monahul este un om de jertfă, care se jertfeşte pururea pentru dragostea lui Iisus Hristos şi care pentru dragostea Lui renunţă la toate plăcerile lumii şi ale trupului. Pururea se smereşte, pururea posteşte, pururea priveghează, pururea se osteneşte, pururea plânge. Niciodată mintea lui nu este fără grijă pe pământ şi nici nu poate să fie, căci are luptători împotrivă ca nisipul mării! Deci monahul are o cruce într-o anumită privinţă mai grea, pentru că mai cinstită este fecioria decât nunta, după cum a înţeles Pavel Apostolul, când a zis: „Cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face” – arătând că mai bună este curăţenia, fecioria cea desăvârşită a trupului şi a sufletului (I Corinteni 7, 25-40). Deci crucea celor din feciorie este mai grea, dar mai mare plată vor lua de la Hristos.
Este apoi crucea celor bolnavi. Celui bolnav, ştiţi cu toţii, i se pare noaptea un an, nici bucate nu suferă, nici bucuria lumii nu o simte. Duce o cruce grea, sărmanul, şi ferice de cel ce poate răbda în boală ca Iov, căci acela mare plată va lua. Crucea celui din boală îi smereşte şi sufletul, şi trupul, iar de la cel bolnav nu cerem nici post, nici metanie, ci numai două lucruri cerem, cum spune dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul: „De la omul bolnav două lucruri cere Dumnezeu: rugăciunea şi mulţumirea”. Să se roage lui Dumnezeu necontenit, spre osteneala duhului pe care o poate face până la ultima suflare. Şi să mulţumească lui Dumnezeu pentru boala sau crucea pe care i-a dat-o lui până la sfârşit, şi va avea cunună de mucenic. Aşa au purtat crucea sfinţii martiri, aşa sfinţii pustnici, aşa creştinii cei buni, aşa cei bolnavi care au avut credinţă tare în Hristos.
Să ştiţi deci că nimeni de pe pământ, din cei care sunt botezaţi în numele Sfintei Treimi, nu se poate mântui fără cruce. Se spune în Urmarea lui Hristos: „Omule, dacă vrei să lepezi o cruce, nenumărate cruci vor veni asupra ta”. Cine ia crucea cu mulţumire şi cu dragoste pentru Mântuitorul, şi e foarte mulţumit când e certat de Dumnezeu, cu pagube, cu scârbe, cu ocară, cu foame, cu sete, cu boală, cu robie, cu necaz, cu întristare – acela e următor al lui Hristos. Să ducă cu bucurie crucea sa, aducându-şi aminte că crucea lui Hristos a fost cu atâtea milioane şi milioane de ori mai mare decât crucea lui, fiindcă a răbdat fiind fără de păcat şi atâtea patimi câte nu poate cuprinde mintea omenească.
Iubiţi credincioşi, să mai ştiţi despre Sfânta Cruce şi aceasta: când faceţi semnul Sfintei Cruci, să-l faceţi drept pe chipurile voastre, ca să nu râdă dracii de batjocura pe care o faceţi. Faceţi împreunând aceste trei degete – simbolul Sfintei Treimi – şi puneţi întâi la frunte, în numele Tatălui, apoi la buric, în numele Fiului, că S-a coborât din cer pentru mântuirea noastră, şi apoi în umărul drept şi în umărul stâng, prin care se leagă dragostea lui Dumnezeu de om şi de mântuirea noastră, că prin Duhul Sfânt ţinem legătura cu Dumnezeu Părintele, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt; acestea ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur în cuvântul la cruce.
Ce să vă mai spun? Am să vă spun o istorioară, ca să vedeţi că taina crucii s-a repetat uneori şi în chip văzut. Iată ce s-a întâmplat. Într-o casă oarecare bolea un biet creştin sărac şi era aproape de moarte. Neavând cui să vândă casa, a lăsat-o cu chirie unui evreu pentru un timp, spunându-i: Uite, stai aici, că eu acuma mor şi la urmă va rămâne la nişte nepoţi ai mei. Şi când a murit creştinul acela, a rămas în casa aceea o icoană a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului Iisus Hristos. Evreul acela, nefiind cu ură tare către creştini, a lăsat icoana pe perete şi-şi vedea de treburile lui. Dar a venit într-o zi la dânsul alt evreu şi i-a zis: Măi, dar cum stai tu în casă, cu icoana? Uite icoana lui Hristos! Iar el a răspuns: Aşa am găsit casa când am venit şi nu mai iau icoana de la locul ei; n-am îndrăznit s-o iau, că am auzit că acela-i lucru sfânt, e Hristos. Însă acela fiind mai rău şi mai necredincios, a cerut icoana şi nu s-a lăsat până ce nu i-a dat-o. Şi a luat icoana Mântuitorului de acolo, şi ducând-o cu sine, undeva la o casă a lui de departe, a chemat şi pe alţii şi le-a zis: Să facem şi noi cu icoana lui Hristos cum au făcut părinţii noştri! Şi au pus icoana pe un stâlp şi au răstignit-o cu cuie. Unde erau mâinile Mântuitorului pictate au bătut cuie şi, după ce au pus icoana acolo, au început a lovi în faţa ei, şi-şi băteau joc de sfânta icoană a Mântuitorului. Unii îl scuipau, alţii strigau: Na, coboară-Te de pe cruce, cum am auzit că spune în Evanghelie! Alţii spuneau: Mântuieşte-Te pe Tine, dacă eşti Hristos; coboară-Te de pe cruce! Şi în fel şi chip, după cum au făcut părinţii lor, au făcut şi ei icoanei Mântuitorului, ca să facă măcar în simbol cele făcute de părinţii lor, să le urmeze răutatea. Iar unul din ei a zis: Eu am auzit că la evrei unul L-a împuns cu suliţa în coastă. Şi în batjocură, cum râdeau ei acolo, au luat o suliţă şi au împuns icoana. Dar deodată, când au împuns-o, a început să curgă sânge mult şi i-a cuprins spaima pe toţi, şi au fugit la şcoala lor şi au spus rabinului: Iată ce am făcut noi: am răstignit icoana lui Iisus Hristos şi, când am împuns-o, a curs sânge! Şi a venit învăţătorul lor, rabinul, şi a văzut adevărul. Apoi a zis: Vedeţi, acum s-a stabilit mai tare şi mai clar decât toate că părinţii noştri au fost ucigători de Dumnezeu Cel Viu şi de omul Iisus Hristos. Deci, dacă a curs sânge din icoana aceasta uscată de lemn, suntem toţi vinovaţi de sângele Lui şi trebuie să ne botezăm. Şi, ducându-se la şcoală cu icoana aceea însângerată, s-au botezat toţi aceia, toată şcoala lor şi mult popor evreiesc a trecut la dreapta credinţă, văzând sângele lui Hristos curgând din Sfântul Său Trup zugrăvit pe icoană, după atâtea sute de ani de la răstignirea Sa pe Golgota (Prolog, luna mai).
În India, unii dintre misionarii noştri creştini predică Evanghelia cu foc, mai ales cei catolici. Un biet misionar a reuşit într-o comună să convertească la credinţa creştinească vreo câteva familii din hinduşii aceia, credincioşi ai lui Brahma Krişna. Şi aceia, convertindu-se la creştinism, în satul lor a ridicat misionarul o troiţă, o cruce a lui Iisus Hristos, a sculptat-o din lemn şi pe ea [l-a reprezentat] pe Mântuitorul în mărime naturală şi L-a împodobit frumos. Se duceau cei ce crezuseră în Hristos, se închinau dinaintea Mântuitorului răstignit pe cruce, la acea sfântă troiţă. Iar ceilalţi păgâni, care erau mulţi, după cum sunt şi astăzi, au pornit cu ură asupra acelor puţini creştini, şi-i băteau, şi-i ucideau, martirizându-i, pentru că au crezut în Hristos. Ba au început să batjocorească şi crucea Mântuitorului. S-au dus la acea troiţă unde era Mântuitorul răstignit şi au început a-L batjocori pe Mântuitorul pe cruce, şi-L băteau cu ciomegele, şi-L scuipau, şi-I ungeau crucea cu murdării. Iar când erau în toiul acestor batjocuri, Mântuitorul de pe cruce a întors faţa la dreapta, spre ei, şi a zis: De ce Mă batjocoriţi? Şi când au văzut ei că S-a întors ca un viu cu faţa Cel pe Care Îl scuipau, şi că i-a întrebat de ce Îl batjocoresc, câţiva au murit de frică acolo. Iar ceilalţi au dat fuga la învăţătorii lor în legea sanscrită păgână şi au spus: Hai să vedeţi o minune: noi L-am batjocorit pe Hristos şi am văzut cu ochii noştri cum a întors faţa şi a zis către noi: „De ce mă batjocoriţi?”. Şi au mers cu toţii, şi când au văzut şi învăţătorii lor că Mântuitorul stă cu faţa întoarsă, s-au speriat şi toţi s-au botezat, şi mare cutremur i-a cuprins pe locuitorii din ţinutul acela. Şi acolo unde a fost sfânta troiţă, se află azi o catedrală mare. Iar acea cruce dumnezeiască, cu Mântuitorul Care Şi-a întors faţa, a fost şi este până astăzi în altarul acelei catedrale. Şi aşa Mântuitorul a băgat groaza în cei ce-L batjocoreau, numai ca să-i întoarcă pe dânşii pe calea pocăinţei.
Deci, fraţii mei, dacă numai atâta semn de la crucea lui Hristos a fost în stare să facă pe oameni să moară de vii, să-i întoarcă la pocăinţă şi să trezească atâtea suflete, ce va fi oare când va veni Mântuitorul pe norii cerului şi când Crucea lui Hristos va străluci de milioane de ori mai mult decât soarele şi va fi adusă pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă, de milioane şi milioane de arhangheli şi îngeri?! Când vor suna trâmbiţele şi când lângă Sfânta Cruce – cum spun Sfinţii Părinţi – va apărea şi buretele, şi cocoşul cu suliţa, şi varga cea de isop, căci toate semnele prea înfricoşatelor patimi vor veni lângă Crucea Sa?!
Iar în urma ei va veni cortul legii vechi, adică chivotul cel din Silo, primul cort pe care l-au făcut evreii; că spune Evanghelistul Ioan în Apocalipsă, deşi acoperit, că a văzut pe cer cortul lui Dumnezeu cu oamenii. Deci va veni şi sicriul legii vechi, va veni şi Sfânta Cruce pe norii cerului, ca să arate că vine Dumnezeul cerului şi al pământului, Iisus Hristos. El este Cel ce-a venit şi S-a răstignit pe cruce pentru noi şi pentru mântuirea noastră.
Iubiţi credincioşi, trebuie să vă mai spun un lucru. Noi nu putem spune nici cât ai lua o lingură de apă din ocean, faţă de câte ar trebui să vorbim despre cinstea preasfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos. Suntem în timpul dumnezeieştii Liturghii, mai sunt şi alte lucruri de făcut ca să isprăvim dumnezeiasca slujbă. V-am spus acestea, ca să rămână scris cu slove de aur în minţile şi în inimile dumneavoastră, de la praznicul Înălţării Sfintei Cruci.
Deci toţi, care vrem să ne mântuim, trebuie să ducem cu dragoste şi cu bucurie o cruce, pentru mântuirea noastră. Şi să fim închinătorii Crucii lui Hristos, şi a celei văzute şi sfinţite, pentru că îndoit este omul şi îndoită este crucea.
Deci, încă o dată: crucea spirituală este să răbdăm toate necazurile şi toate scârbele pentru împărăţia cerului, iară crucea materială este aceea pe care o facem noi din aur, din argint, din lemn sau din orice altă materie.
Dar zice dumnezeiescul Damaschin în Dogmatica lui: „Măcar din aur sau din pietre scumpe de ar fi făcută crucea după chipul ei, anatema celui ce s-ar închina la acea materie” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, cap. XI, pp.254-258).
Deci, nu ne închinăm materiei din care e făcută crucea, ci ne închinăm semnului Fiului Omului, când vedem că e făcută crucea aşa cum ne închinăm de veacuri la ea.
Domnul Dumnezeu şi Prea Curata lui Maică şi Prea Sfânta şi de viaţă făcătoarea Cruce a lui Hristos să ne ajute nouă, păcătoşilor, să ducem cu bucurie şi cu dragoste crucea la piepturile noastre, în mâinile noastre şi în toate faptele noastre, şi să ne închinăm crucii materiale cu evlavie şi cu dragoste, căci este semn şi steag al Domnului nostru.
Iar cea spirituală s-o avem pururea în minte şi în suflet, adică să fim gata cu inima noastră de a suferi toate necazurile şi toate ispitele, toate pagubele şi toate boalele, pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin.
Iubiţi credincioşi, pentru a vorbi mai desluşit despre acest prea sfânt praznic al Înălţării Sfintei Cruci, la care ne-am învrednicit a ajunge, este nevoie să începem cu un istoric mai vechi şi să aducem în mijloc nişte mărturii mult mai de demult, ca să ne putem da seama când a început şi cum a ajuns până la noi praznicul acesta.
Aţi văzut dumneavoastră grâul, când de-abia îl bate vântul, sau când e de o palmă numai şi când e aproape să dea în spic? Dacă vei căuta într-însul şi îl vei desface când e aproape să dea în spic, sau cu vreo lună mai înainte, vei vedea acolo o taină mare. Acolo, în paiul acela, în firul acela de iarbă găseşti toată aşezarea grâului foarte amănunţit, foarte mic se arată înăuntru şi spicul, şi boabele lui, şi toate celelalte. Aţi văzut păpuşoiul când de-abia îi dă spicul şi de-abia are păpuşi? Păpuşa aceea care nici mătase nu are, în care se vede ceva foarte mic, e porumbul, care mai târziu se va face mare, va face şi grăunţe şi toată frumuseţea lui lăsată de Dumnezeu.
Iată, aşa sunt cele ale dumnezeieştii Scripturi. Prea luminatele praznice, pe care le vedem astăzi în Biserica darului, n-au ajuns la noi deodată aşa de desăvârşite şi prea sfinte cum le vedem astăzi; nu, ci ele au fost mai întâi de-abia în faşă şi încolţite în umbră. Şi de aceea este nevoie să vorbim despre umbre, despre faşe şi despre clipa când ele de-abia se plămădeau şi se urzeau înainte de legea nouă, şi chiar de legea veche.
Mai înainte de a fi Moisi şi de a primi legea veche, Patriarhul Iacov, închipuind Sfânta Cruce, a blagoslovit pe fiii lui Iosif, pe Manasi şi pe Efraim, în chipul crucii, a pus mâna stângă pe unul şi mâna dreaptă pe celălalt în chipul crucii (Facerea 48, 13-19). Şi mai înainte de a muri el, aceia s-au închinat la vârful toiagului său, adică la lemn, simbolizând crucea încă dinainte de venirea legii vechi.
În legea veche, simbolul crucii, adică cel ce umbros o arăta pe dânsa, îl vedem mai întâi atunci când împăratul Aradului a omorât pe israeliţi şi a omorât pe mulţi, încât aproape toţi încăpuseră pe mâna lui. Şi Moisi, neştiind ce să facă, a început a-i îndemna pe dânşii să asculte de Dumnezeu, iar ei mai tare cârteau, zicând: De ce ne-ai adus pe noi în pustie, de ce ne-ai adus pe noi aici? Nu era mai bine în Egipt?
Şi a auzit Dumnezeu cârtirea poporului – spune dumnezeiasca Scriptură – şi a trimis şerpi care muşcau cu muşcătură de foc, şi au omorât mulţime nenumărată de oameni. Iar Moisi, văzând că moare atâta popor, s-a rugat lui Dumnezeu pentru el. Şi atunci a spus Dumnezeu lui Moisi: Fă-le un şarpe de aramă, turnat întreg, desăvârşit, şi să-l răstigneşti, să-l spânzuri pe el pe un stâlp înalt. Şi toţi cei ce vor fi muşcaţi de şerpi să privească la şarpele cel de aramă şi se vor vindeca (Numerii 21, 1, 5-9). Acesta era simbolul crucii întru totul adevărat, cu mult înainte de veacul Mântuitorului, Care trebuia să Se răstignească pe cruce. Şi a zis Dumnezeu lui Moisi: Vezi, spune-le ca toţi cei muşcaţi, care vor privi la şarpele înălţat, să-şi închipuie că viaţa lor este acolo şi vor trăi. Şi le-a spus Moisi atunci: Vezi, Israile, viaţa ta răstignită pe lemn; şi toţi care priveau la şarpe se vindecau. Şi că această asemănare simbolică şi tainică a Sfintei Scripturi a închipuit cu adevărat pe Hristos, Însuşi Mântuitorul a adeverit-o când a spus: „Şi precum Moisi a înălţat şarpele de aramă în pustiu, aşa se cade să Se înalţe Fiul Omului” (Ioan 3, 14-15).
Dar unde mai vedem taina lemnului crucii şi puterea lui? La Mera. După ce a tăbărât poporul lui Israil lângă Marea Roşie, cale ca la trei zile, au ajuns la o apă mare care se chema Mera. Şi poporul şi dobitoacele toate erau însetate, şi a strigat poporul, cârtind, către Moisi: Ce să bem? Şi când au vrut să bea din Mera, nu puteau, căci – arată dumnezeiasca Scriptură – apa Merei era amară şi otrăvitoare, şi poporul nu putea să bea, cu toată setea lui. Şi atunci Moisi a strigat către Dumnezeu: Doamne, ce să fac? Şi a zis Dumnezeu: Ia un lemn şi-l aruncă în apă şi ea se va îndulci. Şi Moisi a făcut întocmai, băgând lemnul în apă, şi s-a îndulcit apa şi a băut poporul şi dobitoacele cele însetate şi s-au răcorit (Ieşirea 4, 22-25).
Ce este lemnul băgat în apa Merei? Cum poate un lemn să îndulcească o apă amară? Iată cum: în viaţa aceasta, fraţi creştini, pururea suntem amărâţi de scârbă, şi de necazuri, şi de ispite, şi de boale, şi de pagube, şi de alte necazuri. Şi când vom privi la lemnul crucii lui Hristos, cum El a răbdat mai mult decât noi, atunci se îndulceşte necazul nostru şi nu mai este amar. Când ne aducem aminte câte sfinte patimi şi preaînfricoşate a răbdat Hristos pentru noi, se îndulceşte marea aceasta amară a vieţii noastre, pentru că ne gândim că noi nu am răbdat nimic pentru dragostea Lui (Sfântul Grigore de Nyssa, Comentariu la viaţa lui Moisi).
Dar care au mai fost simboalele crucii? Mai înainte încă de venirea lui David, Moisi se lupta în pustie cu madianiţii şi cu amaleciţii şi cu alte popoare care se aflau acolo. Şi amaleciţii biruiau pe Israil; atunci Moisi s-a făcut pe sine o cruce, ridicând braţele în sus şi închipuind semnul crucii. Şi ridicând Moisi mâinile în sus, Israil biruia pe Amalec, iar când le cobora, Amalec biruia pe Israil. Şi văzând preoţii Aaron şi Or că Moisi nu mai putea ţine mâinile în sus, în chipul crucii, atâta vreme, pentru ca nu cumva să biruiască Amalec, au pus o lespede sub picioarele lui Moisi, să-l ridice mai sus, şi Aaron îi sprijinea o mână, iar Or îi ţinea mâna cealaltă, şi-l ţineau astfel pe el în semnul sfintei cruci, până când poporul lui Israil a biruit desăvârşit pe Amalec (Ieşirea 17, 8-13).
Deci toate acestea sunt simboale preavechi ale crucii.
Dar ce este crucea lui Hristos? Dacă o vor lua aşa simplu, sunt două lemne puse de-a curmeziş. Iar dacă vom căuta taina cea mare care este în ea şi taina mântuirii neamului omenesc care s-a ţesut în ea, vom vedea altceva. Crucea lui Hristos este mai întâi Altar. Pentru ce? Pentru că pe dânsa S-a jertfit Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, Care cu preascumpul şi preasfântul Său Sânge o a sfinţit pe ea şi pe noi ne-a răscumpărat. Iată ce spune Apostolul Pavel în epistola sa cea către evrei: „El (Hristos) a intrat o singură dată în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu atât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9, 12-14).
Ce mai este Crucea? Crucea este arma cu care Mântuitorul lumii, Dumnezeu, a biruit pe diavolul. Şi zic duşmanii Crucii că noi trebuie să cinstim numai pe Hristos, dar nu şi crucea, că – zic ei – crucea e o măciucă cu care a omorât pe Hristos. Blestemată este părerea aceasta. Scriptura ne arată că David a tăiat capul lui Goliat. Dar cu ce? Cu o sabie, şi sabia aceasta o socotea poporul sfântă, şi era ţinută în Sfânta Sfintelor, în cortul cel sfânt, învelită într-un veşmânt, lângă efod, pentru că cu dânsa biruise David pe Goliat (I Regi 21, 8-9). Aşa şi această biruitoare armă a lui Hristos, cu care s-a biruit satana şi puterile întunericului, trebuie păstrată în loc de cinste, cu toată sfinţenia. Pentru ce? Pentru că a fost arma cea puternică a lui Hristos, cu care a biruit pe Goliat cel nevăzut, pe satana (I Corinteni 1, 18).
Ce mai este Crucea lui Hristos? Crucea lui Hristos este pecetea Dumnezeului Celui Viu. Unde aflăm noi aceasta? Căutaţi în Scriptura veche şi vedeţi acolo pe Proorocul Iezechiel, ce spune că a venit mânia Domnului peste Ierusalim pentru fărădelegile şi răutăţile poporului. Şi Iezechiel a văzut o vedenie şi un înger al Domnului care striga cu glas mare: Alergaţi pe uliţele Ierusalimului şi însemnaţi pe frunte pe robii Dumnezeului Cel Viu cu litera Tau, adică T – care are forma crucii – şi când va veni sabia Domnului, va cruţa Dumnezeu pe toţi cei însemnaţi pe frunţile lor. Şi a fost că a venit sabia Domnului de la tânăr până la bătrân şi numai cei însemnaţi pe fruntea lor de îngerul Domnului erau scutiţi de primejdie şi de moartea sabiei (Iezechiel 9, 4-6). Dar aceasta e în legea veche.
Avem însă alte mărturii mai puternice în legea nouă. Dumnezeiescul Ioan Evanghelistul, după ce arată descoperirile cele mari despre sfârşitul lumii, despre taina întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, spune: „Am văzut, apoi, alt înger care se ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu. Îngerul a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri, cărora li s-a dat să vatăme pământul şi marea, zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunte, pe robii Dumnezeului nostru” (Apocalipsa 7, 2-3).
Dar ce mai este Crucea lui Hristos? Am văzut că este Altar, că este armă şi pecete a Dumnezeului Celui Viu. Ce mai este Crucea lui Hristos? Este pricinuitoarea înălţării şi preaînălţării lui Iisus Hristos. Crucea este motivul şi pricina şi mijlocul prin care S-a înălţat Domnul nostru Iisus Hristos mai presus de tot numele. În epistola sa cea către filipeni, Apostolul spune că, prin dragostea cea către noi, Fiul lui Dumnezeu „S-a omorât pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte – şi încă moarte de cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dat Lui nume care este mai presus de tot numele, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 8-10).
Vedeţi, fraţilor, câtă cinste Îi aduce lui Hristos Crucea? L-a preaînălţat Dumnezeu-Părintele pe Dumnezeu-Cuvântul, pentru că a răbdat moarte, ba încă moarte de ocară şi moarte de cruce, şi L-a suit pe El mai presus de toată stăpânia şi începătoria şi domnia.
Ce mai este Crucea lui Hristos? Crucea lui Hristos este steagul şi, dacă vreţi, emblema. Este stema şi steagul lui Hristos, care va străluci mai înainte de sfârşitul lumii nu numai pe pământ, ci şi pe norii cerului – cum spune Evanghelistul: „Şi atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului” (Matei 24, 30). Deci, iată cât de mare lucru şi cât de mare taină s-a lucrat prin Cruce: s-a lucrat mântuirea neamului omenesc. Că a zis Isaia Proorocul: „Înălţaţi un steag pentru neamuri” (Isaia 62, 10). Vedeţi steagul dinaintea lui Iisus Hristos: Sfânta Cruce care înalţă toate popoarele spre Cel ce suferă, spre Cel ce rămâne în veac în cer şi pe pământ (Matei 24, 30).
Aşadar, iubiţii mei fraţi, v-am arătat câteva simboale şi câteva mărturii ale Scripturii privitoare la cruce, mai înainte şi după venirea lui Hristos.
Şi acum să începem a spune cum a luat fiinţă taina acestui praznic de astăzi, cum a ajuns să se prăznuiască Înălţarea Sfintei Cruci. Iată cum:
„Constantin cel Mare, care a fost primul împărat al creştinilor, mai înainte de a fi el împărat, a fost fiul lui Constantin Clorus, care împărăţea în Galia, Franţa de astăzi, fiind om blând şi nepersecutând pe creştini. Şi a început Constantin război împotriva lui Maxenţiu, care stăpânea o parte a marelui imperiului roman, cea cu Roma, tiranizând peste măsură pe supuşii săi. Dar era foarte îngrijorat Constantin, căci auzise despre Maxenţiu că are oştiri nenumărate şi este mai bine pregătit decât dânsul. Şi trecând munţii din nordul Italiei, ca să vie spre Maxenţiu, nu ştia ce să facă: să se întâlnească cu el, să bată război, sau mai bine să trimită soli de pace? Şi în această nedumerire şi grijă a lui, deodată a văzut la amiază, pe cer, o cruce de stele care străluceau mai mult decât razele soarelui, şi împrejurul ei erau litere romanice, tot cu stele închipuite, prin care se scria: „Întru acest semn vei învinge!” [In hoc signo vinces]. Văzând semnul cinstitei cruci, marele Constantin, deşi încă neavând credinţă deplină, a cunoscut că este semnul creştinilor şi a poruncit mai întâi de toate să se facă o cruce de aur, după chipul aceleia care i s-a arătat lui pe cer, ca să se poarte înaintea oştirilor sale. Şi mergând împotriva lui Maxenţiu, a dobândit biruinţă mare. L-a biruit, i-a sfărâmat oştirile, l-a înecat în apa Tibrului şi a intrat cu mare triumf în Roma, unde până astăzi se află Arcul lui Constantin sau Arcul de Triumf, pe unde Constantin cel Mare a intrat biruitor. Şi cunoscând el taina crucii şi puterea Celui răstignit pe dânsa, a cugetat mult la puterea credinţei creştineşti şi s-a botezat de Sfântul Silvestru, şi el, şi maica lui. După aceasta, a trimis pe maica lui, pe Sfânta Elena, la Ierusalim, să caute crucea lui Hristos, semnul biruinţei care i-a ajutat lui împotriva lui Maxenţiu. Şi s-a dus împărăteasa Elena şi a răscolit tot Ierusalimul, că era foarte greu să găsească acest sfânt lemn. Căci unde fusese mormântul Domnului era capiştea zeiţei Venera, şi la Betleem – unde S-a născut Domnul – era zeul Apolon, şi la Golgota erau alţi zei şi alţi idoli, iar cetatea Ierusalimului nu se mai chema Ierusalim, ci Aelia Adriana, după numele păgânului împărat roman Adrian, care făcuse toate aceste schimbări. Urâciunea pustiirii stătea în locul cel sfânt. Deci a venit Elena împărăteasa, căutând şi sfărâmând idolii şi capiştile, şi cu mare greutate a găsit mormântul lui Hristos, plin de pietre şi noroi, astupat de acest păgân împărat care a vrut să şteargă numele lui Iisus de pe faţa pământului. Aţi văzut unii şi Betleemul şi Golgota, aţi văzut desigur biserica Golgotei şi a mormântului Domnului, că era aproape locul unde a fost răstignit Domnul de cel unde a fost îngropat, cum spune Evanghelistul Ioan, anume că era mormântul în grădină, aproape de locul unde fusese răstignit Iisus, şi acolo L-au pus pe El. Deci a unit aceste două locuri, mormântul Domnului şi Golgota, într-o singură biserică („Viaţa Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena”, în Istoria Bisericească a lui Eusebiu din Cezareea, cap. 25-30).
Şi când au găsit cele trei cruci, era mare nedumerire şi nu ştiau care dintre ele e a Mântuitorului. Mai întâi cu mare greutate le-au găsit, pentru că nu voia să spună nimeni dintre evrei unde sunt, fără numai un oarecare evreu cu numele Chiriac, ştiind unde era ascunsă crucea de strămoşii lui, a spus şi le-a arătat împărătesei Elena. Şi pe acest Chiriac l-au hirotonit Sfinţii Părinţi preot şi mai apoi a fost patriarh al Ierusalimului 12 ani (Proschimentarul Ierusalimului, Bucureşti, 1852, pp. 76-80). Şi când au adus crucea cea de viaţă făcătoare şi celelalte două cruci, fiind în nedumerire împărăteasa Elena, căci nu ştia care e a lui Hristos, a trecut pe acolo un mort, pe care-l duceau la groapă, şi au pus asupra lui mai întâi două dintre cruci şi nici un semn nu s-a făcut. Iar când s-a pus peste mort crucea lui Hristos, acesta s-a sculat din sicriu şi, punând mâna pe cruce, a zis: „Asta-i crucea cea de viaţă făcătoare a lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii”. Şi aşa s-a întărit toată lumea în credinţa în Sfânta Cruce a lui Iisus Hristos, pe care, luând-o cu mare cinste Patriarhul Macarie, a ridicat-o pentru ca să o vadă tot poporul. Şi după ce s-a văzut minunea aceea, multe, nenumărate minuni s-au făcut cu puterea Sfintei Cruci, acolo şi în toată lumea. Şi de atunci, de când au înălţat Sfânta Cruce împărăteasa Elena şi Patriarhul Macarie în Ierusalim, s-a luat obiceiul să se prăznuiască această sărbătoare la 14 septembrie, în amintirea Înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos (Cuvânt la Înălţarea Sfintei Cruci; prolog, la 14 septembrie).
Iubiţi credincioşi, am amintit câte ceva din însemnătatea Sfintei Cruci. Dar să venim la alte minuni şi la alte taine ale crucii.
Oare de câte feluri este crucea, fraţilor? În cuvintele dumnezeieştilor Scripturi, înţelesul crucii este tâlcuit în mai multe feluri, dar în linii generale, în două. Ea are un înţeles duhovnicesc şi unul material. Înţelesul duhovnicesc îl avem atunci când ne aducem aminte de toate suferinţele şi patimile cele preaînfricoşate ale Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi zicem că El a purtat crucea suferinţei până la moarte – şi moarte de cruce. În acest înţeles se cuprind şi cele ce se spun de către Mântuitorul în Evanghelie: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).
Iar crucea materială este chiar propriu-zis crucea aceea pe care a dus-o Mântuitorul în spate. Aţi auzit cum Evanghelia de astăzi zice: „Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota. Unde L-au răstignit…” (Ioan 19, 17-18). Auzi: „ducându-Şi crucea” – crucea lui Hristos. Şi mai zice Evanghelia de azi: „Şi stăteau lângă crucea lui Iisus Mama Lui şi sora Mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena” (Ioan 19, 25). Când zice că „stăteau lângă crucea Lui”, să ştim că tot de crucea cea de lemn se vorbeşte.
Dar de ce Mântuitorul, în drum spre Golgota – calea durerii –, a îngăduit să ducă un om crucea Lui, de la o vreme înainte, anume Simon Chirineanul? Ştiţi de ce? Pentru că la patima lui Hristos n-a pătimit Dumnezeirea, ci numai Hristos ca om. Dacă ar fi voit Dumnezeirea să o ajute pe firea omenească, Hristos putea să ducă şi munţii şi tot pământul până la Golgota. Dar atunci El pătimea ca un om, şi ca om a avut nevoie să fie ajutorat. Cine mergea cu crucea în spate? Cine o ţinea şi înseta şi era rănit? Cine o purta? Firea omenească a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Deci, ca om, El slăbise şi avea nevoie de ajutorul altui om să ducă crucea până la groapă. Aşa spun dumnezeieştii Părinţi: că şi noi uneori trebuie să fim ajutoraţi de fraţii noştri în necazuri şi în scârbe, ca să putem duce crucea suferinţelor până la uşa mormântului. Dar crucea Mântuitorului Iisus Hristos, pe care a dus-o Simon Chirineanul în spate şi a dus-o şi El, şi lângă care stăteau Maica Domnului şi celelalte femei mironosiţe, este crucea cea materială, crucea propriu-zisă, crucea lui Hristos cea din lemn, cea din materie. Mare nebunie fac toţi acei care, deşi îşi zic „credem”, nu cinstesc crucea lui Hristos. Ei primesc crucea numai ca simbol tainic, adică numai crucea spirituală, iar pe cea materială nu o recunosc. Îndoit este omul, având o parte văzută şi una nevăzută, fiind alcătuit din trup şi din suflet. Îndoită deci este şi crucea, una materială, la care se închină şi cu care se însemnează şi pe frunte, şi alta spirituală, în suflet, adică hotărârea de a răbda cu dragoste toate necazurile pentru a împlini poruncile lui Hristos (I Corinteni 6, 20).
Fraţii mei, să vorbim şi în alt înţeles despre cruce. Multe trebuie spus că sunt crucile: este crucea celor căsătoriţi, este a celor feciorelnici, este crucea celor bolnavi, este crucea celor călători, este crucea ostaşilor, şi multe mii de feluri de cruci, dar toţi trebuie să ducă o cruce pentru dragostea lui Iisus Hristos, ca să se poată mântui. În Urmarea lui Hristos se spune: „Omule, dacă te numeşti următor al lui Hristos, nu se poate să nu mergi pe calea Lui, căci altfel nu te poţi mântui”. Hristos a arătat calea împărătească către cer. Dacă El a socotit de mare nevoie să sufere pentru neamul omenesc, şi dacă a văzut că firea omenească are nevoie să se tămăduiască de plăceri şi de durere, şi ne-a călăuzit, arătându-ne nouă calea aceasta – că fără cruce nu este mântuire –, apoi nebun este acela care crede că poate să se mântuiască fără suferinţă, fără răbdare şi fără bărbăţie mare de cuget în toate împrejurările vieţii. Cel căsătorit are crucea sa: trebuie să nască atâţia copii, câţi îi dă Dumnezeu, să-i crească în frica şi certarea Domnului, să sufere toate chinurile legate de această creştere. Cel înţelept şi credincios îşi dă seama cu câtă greutate se naşte un copil, cu cât necaz se creşte şi mai ales câtă durere are adevăratul părinte când îl vede neascultător, şi suferă el până ce îl vede om pe lume. Cei căsătoriţi au crucea de a munci, de a se osteni, de a lua măsuri de curăţenie în căsătorie, aşa cum sunt ele rânduite de Sfânta Biserică, de a face milostenie, de a câştiga cu trudă şi osteneală existenţa lor şi a copiilor lor – şi alte multe.
Cei feciorelnici au o altă cruce, mai frumoasă decât a celor căsătoriţi. Căci zice Pavel că bine este tinerilor să se căsătorească, dar mai bine să rămână aşa (I Corinteni 7, 38). Cei necăsătoriţi duc o cruce grea, ei duc război cu firea. Căci ce este monahul? „Este sila necontenită a firii şi tăierea voii până la moarte” (Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul IV).
Monahul este un om de jertfă, care se jertfeşte pururea pentru dragostea lui Iisus Hristos şi care pentru dragostea Lui renunţă la toate plăcerile lumii şi ale trupului. Pururea se smereşte, pururea posteşte, pururea priveghează, pururea se osteneşte, pururea plânge. Niciodată mintea lui nu este fără grijă pe pământ şi nici nu poate să fie, căci are luptători împotrivă ca nisipul mării! Deci monahul are o cruce într-o anumită privinţă mai grea, pentru că mai cinstită este fecioria decât nunta, după cum a înţeles Pavel Apostolul, când a zis: „Cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face” – arătând că mai bună este curăţenia, fecioria cea desăvârşită a trupului şi a sufletului (I Corinteni 7, 25-40). Deci crucea celor din feciorie este mai grea, dar mai mare plată vor lua de la Hristos.
Este apoi crucea celor bolnavi. Celui bolnav, ştiţi cu toţii, i se pare noaptea un an, nici bucate nu suferă, nici bucuria lumii nu o simte. Duce o cruce grea, sărmanul, şi ferice de cel ce poate răbda în boală ca Iov, căci acela mare plată va lua. Crucea celui din boală îi smereşte şi sufletul, şi trupul, iar de la cel bolnav nu cerem nici post, nici metanie, ci numai două lucruri cerem, cum spune dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul: „De la omul bolnav două lucruri cere Dumnezeu: rugăciunea şi mulţumirea”. Să se roage lui Dumnezeu necontenit, spre osteneala duhului pe care o poate face până la ultima suflare. Şi să mulţumească lui Dumnezeu pentru boala sau crucea pe care i-a dat-o lui până la sfârşit, şi va avea cunună de mucenic. Aşa au purtat crucea sfinţii martiri, aşa sfinţii pustnici, aşa creştinii cei buni, aşa cei bolnavi care au avut credinţă tare în Hristos.
Să ştiţi deci că nimeni de pe pământ, din cei care sunt botezaţi în numele Sfintei Treimi, nu se poate mântui fără cruce. Se spune în Urmarea lui Hristos: „Omule, dacă vrei să lepezi o cruce, nenumărate cruci vor veni asupra ta”. Cine ia crucea cu mulţumire şi cu dragoste pentru Mântuitorul, şi e foarte mulţumit când e certat de Dumnezeu, cu pagube, cu scârbe, cu ocară, cu foame, cu sete, cu boală, cu robie, cu necaz, cu întristare – acela e următor al lui Hristos. Să ducă cu bucurie crucea sa, aducându-şi aminte că crucea lui Hristos a fost cu atâtea milioane şi milioane de ori mai mare decât crucea lui, fiindcă a răbdat fiind fără de păcat şi atâtea patimi câte nu poate cuprinde mintea omenească.
Iubiţi credincioşi, să mai ştiţi despre Sfânta Cruce şi aceasta: când faceţi semnul Sfintei Cruci, să-l faceţi drept pe chipurile voastre, ca să nu râdă dracii de batjocura pe care o faceţi. Faceţi împreunând aceste trei degete – simbolul Sfintei Treimi – şi puneţi întâi la frunte, în numele Tatălui, apoi la buric, în numele Fiului, că S-a coborât din cer pentru mântuirea noastră, şi apoi în umărul drept şi în umărul stâng, prin care se leagă dragostea lui Dumnezeu de om şi de mântuirea noastră, că prin Duhul Sfânt ţinem legătura cu Dumnezeu Părintele, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt; acestea ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur în cuvântul la cruce.
Ce să vă mai spun? Am să vă spun o istorioară, ca să vedeţi că taina crucii s-a repetat uneori şi în chip văzut. Iată ce s-a întâmplat. Într-o casă oarecare bolea un biet creştin sărac şi era aproape de moarte. Neavând cui să vândă casa, a lăsat-o cu chirie unui evreu pentru un timp, spunându-i: Uite, stai aici, că eu acuma mor şi la urmă va rămâne la nişte nepoţi ai mei. Şi când a murit creştinul acela, a rămas în casa aceea o icoană a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului Iisus Hristos. Evreul acela, nefiind cu ură tare către creştini, a lăsat icoana pe perete şi-şi vedea de treburile lui. Dar a venit într-o zi la dânsul alt evreu şi i-a zis: Măi, dar cum stai tu în casă, cu icoana? Uite icoana lui Hristos! Iar el a răspuns: Aşa am găsit casa când am venit şi nu mai iau icoana de la locul ei; n-am îndrăznit s-o iau, că am auzit că acela-i lucru sfânt, e Hristos. Însă acela fiind mai rău şi mai necredincios, a cerut icoana şi nu s-a lăsat până ce nu i-a dat-o. Şi a luat icoana Mântuitorului de acolo, şi ducând-o cu sine, undeva la o casă a lui de departe, a chemat şi pe alţii şi le-a zis: Să facem şi noi cu icoana lui Hristos cum au făcut părinţii noştri! Şi au pus icoana pe un stâlp şi au răstignit-o cu cuie. Unde erau mâinile Mântuitorului pictate au bătut cuie şi, după ce au pus icoana acolo, au început a lovi în faţa ei, şi-şi băteau joc de sfânta icoană a Mântuitorului. Unii îl scuipau, alţii strigau: Na, coboară-Te de pe cruce, cum am auzit că spune în Evanghelie! Alţii spuneau: Mântuieşte-Te pe Tine, dacă eşti Hristos; coboară-Te de pe cruce! Şi în fel şi chip, după cum au făcut părinţii lor, au făcut şi ei icoanei Mântuitorului, ca să facă măcar în simbol cele făcute de părinţii lor, să le urmeze răutatea. Iar unul din ei a zis: Eu am auzit că la evrei unul L-a împuns cu suliţa în coastă. Şi în batjocură, cum râdeau ei acolo, au luat o suliţă şi au împuns icoana. Dar deodată, când au împuns-o, a început să curgă sânge mult şi i-a cuprins spaima pe toţi, şi au fugit la şcoala lor şi au spus rabinului: Iată ce am făcut noi: am răstignit icoana lui Iisus Hristos şi, când am împuns-o, a curs sânge! Şi a venit învăţătorul lor, rabinul, şi a văzut adevărul. Apoi a zis: Vedeţi, acum s-a stabilit mai tare şi mai clar decât toate că părinţii noştri au fost ucigători de Dumnezeu Cel Viu şi de omul Iisus Hristos. Deci, dacă a curs sânge din icoana aceasta uscată de lemn, suntem toţi vinovaţi de sângele Lui şi trebuie să ne botezăm. Şi, ducându-se la şcoală cu icoana aceea însângerată, s-au botezat toţi aceia, toată şcoala lor şi mult popor evreiesc a trecut la dreapta credinţă, văzând sângele lui Hristos curgând din Sfântul Său Trup zugrăvit pe icoană, după atâtea sute de ani de la răstignirea Sa pe Golgota (Prolog, luna mai).
În India, unii dintre misionarii noştri creştini predică Evanghelia cu foc, mai ales cei catolici. Un biet misionar a reuşit într-o comună să convertească la credinţa creştinească vreo câteva familii din hinduşii aceia, credincioşi ai lui Brahma Krişna. Şi aceia, convertindu-se la creştinism, în satul lor a ridicat misionarul o troiţă, o cruce a lui Iisus Hristos, a sculptat-o din lemn şi pe ea [l-a reprezentat] pe Mântuitorul în mărime naturală şi L-a împodobit frumos. Se duceau cei ce crezuseră în Hristos, se închinau dinaintea Mântuitorului răstignit pe cruce, la acea sfântă troiţă. Iar ceilalţi păgâni, care erau mulţi, după cum sunt şi astăzi, au pornit cu ură asupra acelor puţini creştini, şi-i băteau, şi-i ucideau, martirizându-i, pentru că au crezut în Hristos. Ba au început să batjocorească şi crucea Mântuitorului. S-au dus la acea troiţă unde era Mântuitorul răstignit şi au început a-L batjocori pe Mântuitorul pe cruce, şi-L băteau cu ciomegele, şi-L scuipau, şi-I ungeau crucea cu murdării. Iar când erau în toiul acestor batjocuri, Mântuitorul de pe cruce a întors faţa la dreapta, spre ei, şi a zis: De ce Mă batjocoriţi? Şi când au văzut ei că S-a întors ca un viu cu faţa Cel pe Care Îl scuipau, şi că i-a întrebat de ce Îl batjocoresc, câţiva au murit de frică acolo. Iar ceilalţi au dat fuga la învăţătorii lor în legea sanscrită păgână şi au spus: Hai să vedeţi o minune: noi L-am batjocorit pe Hristos şi am văzut cu ochii noştri cum a întors faţa şi a zis către noi: „De ce mă batjocoriţi?”. Şi au mers cu toţii, şi când au văzut şi învăţătorii lor că Mântuitorul stă cu faţa întoarsă, s-au speriat şi toţi s-au botezat, şi mare cutremur i-a cuprins pe locuitorii din ţinutul acela. Şi acolo unde a fost sfânta troiţă, se află azi o catedrală mare. Iar acea cruce dumnezeiască, cu Mântuitorul Care Şi-a întors faţa, a fost şi este până astăzi în altarul acelei catedrale. Şi aşa Mântuitorul a băgat groaza în cei ce-L batjocoreau, numai ca să-i întoarcă pe dânşii pe calea pocăinţei.
Deci, fraţii mei, dacă numai atâta semn de la crucea lui Hristos a fost în stare să facă pe oameni să moară de vii, să-i întoarcă la pocăinţă şi să trezească atâtea suflete, ce va fi oare când va veni Mântuitorul pe norii cerului şi când Crucea lui Hristos va străluci de milioane de ori mai mult decât soarele şi va fi adusă pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă, de milioane şi milioane de arhangheli şi îngeri?! Când vor suna trâmbiţele şi când lângă Sfânta Cruce – cum spun Sfinţii Părinţi – va apărea şi buretele, şi cocoşul cu suliţa, şi varga cea de isop, căci toate semnele prea înfricoşatelor patimi vor veni lângă Crucea Sa?!
Iar în urma ei va veni cortul legii vechi, adică chivotul cel din Silo, primul cort pe care l-au făcut evreii; că spune Evanghelistul Ioan în Apocalipsă, deşi acoperit, că a văzut pe cer cortul lui Dumnezeu cu oamenii. Deci va veni şi sicriul legii vechi, va veni şi Sfânta Cruce pe norii cerului, ca să arate că vine Dumnezeul cerului şi al pământului, Iisus Hristos. El este Cel ce-a venit şi S-a răstignit pe cruce pentru noi şi pentru mântuirea noastră.
Iubiţi credincioşi, trebuie să vă mai spun un lucru. Noi nu putem spune nici cât ai lua o lingură de apă din ocean, faţă de câte ar trebui să vorbim despre cinstea preasfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos. Suntem în timpul dumnezeieştii Liturghii, mai sunt şi alte lucruri de făcut ca să isprăvim dumnezeiasca slujbă. V-am spus acestea, ca să rămână scris cu slove de aur în minţile şi în inimile dumneavoastră, de la praznicul Înălţării Sfintei Cruci.
Deci toţi, care vrem să ne mântuim, trebuie să ducem cu dragoste şi cu bucurie o cruce, pentru mântuirea noastră. Şi să fim închinătorii Crucii lui Hristos, şi a celei văzute şi sfinţite, pentru că îndoit este omul şi îndoită este crucea.
Deci, încă o dată: crucea spirituală este să răbdăm toate necazurile şi toate scârbele pentru împărăţia cerului, iară crucea materială este aceea pe care o facem noi din aur, din argint, din lemn sau din orice altă materie.
Dar zice dumnezeiescul Damaschin în Dogmatica lui: „Măcar din aur sau din pietre scumpe de ar fi făcută crucea după chipul ei, anatema celui ce s-ar închina la acea materie” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, cap. XI, pp.254-258).
Deci, nu ne închinăm materiei din care e făcută crucea, ci ne închinăm semnului Fiului Omului, când vedem că e făcută crucea aşa cum ne închinăm de veacuri la ea.
Domnul Dumnezeu şi Prea Curata lui Maică şi Prea Sfânta şi de viaţă făcătoarea Cruce a lui Hristos să ne ajute nouă, păcătoşilor, să ducem cu bucurie şi cu dragoste crucea la piepturile noastre, în mâinile noastre şi în toate faptele noastre, şi să ne închinăm crucii materiale cu evlavie şi cu dragoste, căci este semn şi steag al Domnului nostru.
Iar cea spirituală s-o avem pururea în minte şi în suflet, adică să fim gata cu inima noastră de a suferi toate necazurile şi toate ispitele, toate pagubele şi toate boalele, pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin.
ARTĂ
CULINARĂ – REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 14 Septembrie
A. GUSTĂRI
Zacuscă cu dovlecei
Iată reţeta:
* 7 kg. gogoşari,
* 2 kg. vinete,
* 1 kg. ceapă,
* 1,5-2 kg dovlecei,
* 400 g. bulion
* ulei
* sare
* zahăr
Gogoşarii şi vinetele se coc, se decojesc şi se ţin pe aragaz, pe ochiul mare, într-un vas mare (10 l).
Gogoşarii şi vinetele se coc, se decojesc şi se ţin pe aragaz, pe ochiul mare, într-un vas mare (10 l).
Ceapa se taie mărunt şi se dă uşor
prin ulei încins, dar să nu se rumeneasă.
Peste ceapă se pune şi dovlecelul
dat pe răzătoare.
Se lasă pe foc până se înmoaie
dovlecelul.
Se pune ceapa cu dovlecelul în vasul
mare şi se amestecă totul.
Se adaugă şi sucul de roşii obţinut
din bulion dizolvat cu 2 litri apă.
În sucul de roşii se pune o lingură
de sare şi două de zahăr.
Se pune totul la fiert până se
înmoaie bine legumele.
După aceea se pune la borcane, se
închide ermetic şi se sterilizează bine. Am vorbit despre procedeul de
sterilizare!
B. SALATE
Salata
de andive
400g andive, zeama de la 1/2 lamaie sau 1-2 linguri otet, 2 linguri untdelemn fin, sare, piper, un varf de cutit zahar pudra.
Andivele, de preferinta tinere, se curata de partile stricate, lasandu-se pentru salata numai frunzele albe. Acestea se desfac una cate una, se spala bine si se taie in doua, de-a lungul.
Se aseaza frunzele cat mai rasfirat intr-o salatiera, se sareaza si se stropesc cu sosul pregatit separat din untdelemn, zeama de lamaie, piper si zaharul pudra, batute bine cu o furculita intr-o ceasca.
Aceasta salata nu se amesteca, deoarece frunzele de andive, care sunt fragede, se sfarama.
Se consuma imediat, sau cel mult dupa doua ore de la pregatire.
400g andive, zeama de la 1/2 lamaie sau 1-2 linguri otet, 2 linguri untdelemn fin, sare, piper, un varf de cutit zahar pudra.
Andivele, de preferinta tinere, se curata de partile stricate, lasandu-se pentru salata numai frunzele albe. Acestea se desfac una cate una, se spala bine si se taie in doua, de-a lungul.
Se aseaza frunzele cat mai rasfirat intr-o salatiera, se sareaza si se stropesc cu sosul pregatit separat din untdelemn, zeama de lamaie, piper si zaharul pudra, batute bine cu o furculita intr-o ceasca.
Aceasta salata nu se amesteca, deoarece frunzele de andive, care sunt fragede, se sfarama.
Se consuma imediat, sau cel mult dupa doua ore de la pregatire.
C. SOSURI
La
reţetele de azi nu preparăm sos separat.
D. BORŞURI SUPE CREME DE LEGUME
Supă
cremă de legume
Ingrediente:
- 3-4 morcovi medii
- 2 radacini de patrunjel
- 2 teline mici
- 6 cartofi potriviti
- crutoane
- 2-3 cepe
-1 legatura patrunjel
- sare, piper
- 1 ardei
- 3-4 linguri ulei
- 1/2 lamaie
Mod de preparare:
Se spala si se taie legumele marunt. Se pun la fiert intr-o oala mare cu apa si piper pana se sfarama. Cand toate legumele sunt fierte, le scoatem si le mutam intr-un castron (exceptand ceapa pe care o dam afara de tot) unde le pasam pana obtinem o crema. Se adauga apoi zeama care ne-a ramas, dar cu masura astfel incat sa nu fie prea subtire. Iar daca ramane prea consistenta mai putem adauga apa. La sfarsit adaugam verdeata, sare si lamaie dupa gust. Se serveste cu crutoane.
- 3-4 morcovi medii
- 2 radacini de patrunjel
- 2 teline mici
- 6 cartofi potriviti
- crutoane
- 2-3 cepe
-1 legatura patrunjel
- sare, piper
- 1 ardei
- 3-4 linguri ulei
- 1/2 lamaie
Mod de preparare:
Se spala si se taie legumele marunt. Se pun la fiert intr-o oala mare cu apa si piper pana se sfarama. Cand toate legumele sunt fierte, le scoatem si le mutam intr-un castron (exceptand ceapa pe care o dam afara de tot) unde le pasam pana obtinem o crema. Se adauga apoi zeama care ne-a ramas, dar cu masura astfel incat sa nu fie prea subtire. Iar daca ramane prea consistenta mai putem adauga apa. La sfarsit adaugam verdeata, sare si lamaie dupa gust. Se serveste cu crutoane.
E. MÂNCĂRURI
Ghiveci
• 1 kg cartofi tăiaţi felii subţiri;
• ½ kg dovlecei curăţaţi şi tăiaţi rondele;
• ¼ kg bame;
• 1 ½ ceaşcă ulei;
• 3 – 4 cepe tăiate solzi;
• 1 legătură mărar;
• 1 legatură pătrunjel;
• 4 – 5 roşii date pe răzătoare;
• Sare;
• Piper
• 5 – 6 căţei de usturoi
Se curăţă, se taie zarzavaturile şi se aşază straturi alternative în formă, presărând sare şi piper după fiecare strat.
Ceapa se căleşte bine în ulei, se adaugă roşiile, usturoiul şi se toarnă peste zarzavaturi.
Deasupra se pun 2 – 3 roşii tăiate felii şi restul de verdeaţă.
Se dă la cuptor la foc potrivit aproximativ o oră.
• 1 kg cartofi tăiaţi felii subţiri;
• ½ kg dovlecei curăţaţi şi tăiaţi rondele;
• ¼ kg bame;
• 1 ½ ceaşcă ulei;
• 3 – 4 cepe tăiate solzi;
• 1 legătură mărar;
• 1 legatură pătrunjel;
• 4 – 5 roşii date pe răzătoare;
• Sare;
• Piper
• 5 – 6 căţei de usturoi
Se curăţă, se taie zarzavaturile şi se aşază straturi alternative în formă, presărând sare şi piper după fiecare strat.
Ceapa se căleşte bine în ulei, se adaugă roşiile, usturoiul şi se toarnă peste zarzavaturi.
Deasupra se pun 2 – 3 roşii tăiate felii şi restul de verdeaţă.
Se dă la cuptor la foc potrivit aproximativ o oră.
F. DULCIURI
Tort cu cremă de banane
Pentru blat:
* 1 pahar apă
Pentru blat:
* 1 pahar apă
* 1 pahar apă minerală
* 1 ½ pahar făină
* ½ pahar ulei
* 1 lingură gem
* 1 lingură nucă măcinată
* 1 lingură pesmet
* 1 lingură cacao
* 1 esenţă de rom
Pentru cremă:
* 2 banane
* ½ pachet margarină
* ½ cană zahăr pudră
* coaja si zeama de la 1 lămâie
Cum se prepară:
* 1 ½ pahar făină
* ½ pahar ulei
* 1 lingură gem
* 1 lingură nucă măcinată
* 1 lingură pesmet
* 1 lingură cacao
* 1 esenţă de rom
Pentru cremă:
* 2 banane
* ½ pachet margarină
* ½ cană zahăr pudră
* coaja si zeama de la 1 lămâie
Cum se prepară:
Se amestecă bine toate
ingredientele, apoi se împarte aluatul în două, se întinde în blaturi care se
coc separate într-o formaă de tort.
După ce s-au copt cele două blaturi, se lasă
deoparte şi se pregăteşte crema.
Se pasează bananele şi se amestecă cu zahărul, coaja şi zeama de lămâie şi margarina până se obţine o cremă.
Se însiropează blatul cu un sirop fiert din 1 cană de apă, 1 plic zahăr vanilat şi 2 linguri de zahăr, apoi îl umpli cu 2/3 din cremă.
Se îmbracă tortul cu restul de cremă şi se ornează cu felii de banană.
Se pasează bananele şi se amestecă cu zahărul, coaja şi zeama de lămâie şi margarina până se obţine o cremă.
Se însiropează blatul cu un sirop fiert din 1 cană de apă, 1 plic zahăr vanilat şi 2 linguri de zahăr, apoi îl umpli cu 2/3 din cremă.
Se îmbracă tortul cu restul de cremă şi se ornează cu felii de banană.
ARTE 14 Septembrie
MUZICĂ 14 Septembrie
Luigi Cherubini
Luigi Cherubini
Iosif Conta
Pete Agnew, basist şi compozitor britanic (Nazareth)
NAZARETH -
John "Bowser" Bauman, vocalist american (Sha Na Na)
Sha Na Na -
Barry Cowsill, vocalist şi basist american (Cowsills)
Steve Berlin, saxofonist şi producător american
Morten Harket, cântăreț norvegian
Morten Harket (Aha)
DJ Kay Gee (Keir Gist), rapper american (Naughty By Nature)
Naughty by Nature -
Craig Montoya, basist, vocalist şi compozitor american (Everclear)
Everclear -
Logan Henderson
Ştefan Iordache
Patrick Swayze
ÎNREGISTRĂRI NOI:
Bach - The 6 Cello Suites / New Mastering (recording of the Century : Pablo Casals)
André Rieu Das große Konzert 2018 aus MAASTRICH
Classical Music for Relaxing - Tchaikovsky Collection
French CAFE Music - Romantic French Accordion Music - Bonjour, Paris
Autumn Cafe - Love Songs Bossa Nova Cover - Relaxing Cafe Music For Work, Study, Sleep
POEZIE 14 Septembrie
Dante Alighieri
Biografie
Dante Alighieri
Dante Alighieri (*29 mai 1265, Florenţa - †14 septembrie 1321, Ravenna), poet şi filozof italian, om politic florentin, cel mai mare scriitor european din Evul Mediu. Autor al "Divinei Comedii", capodoperă a literaturii universale, Dante este primul mare poet de limbă italiană, Sommo Poeta ("poet în cel mai înalt grad").
"Dante era de statură mijlocie, cu un umblet grav şi liniştit. Avea o faţă lungă, nasul acvilin, ochii mari, pielea brună, părul negru şi des, totdeauna cu o căutătură melancolică şi gânditoare" (Giovanni Boccaccio, Trattatello in laude di Dante).
Viaţa lui Dante este strâns legată de evenimentele politice din Florenţa. În acea perioadă, Florenţa era pe cale să devină oraşul cel mai important şi puternic din Italia centrală. Începând din 1250, un guvern comunal compus din burghezi şi meseriaşi înlătură supremaţia nobilimii şi, doi ani mai târziu, se bat primii "fiorini" de aur, monedă forte a comerţului european. Conflictul dintre "Guelfi", fideli autorităţii temporale a papei, şi "Ghibellini", partizani ai primatului politic al împăraţilor germani ai "Sfântului Imperiu Roman", se transformă într-un război între nobili şi burghezie. La naşterea lui Dante, după îndepărtarea Guelfilor, Florenţa se găsea în puterea Ghibellinilor. În 1266, Guelfii revin la putere şi Ghibellinii sunt expulzaţi din oraş. La rândul lor, Guelfii se divid în două fracţiuni: "bianchi" (albii) - care încercau să limiteze hegemonia papei - şi "neri" (negrii).
Dante se naşte la Florenţa pe 14 mai 1265 într-o familie din mica nobilime, tatăl - Alighiero di Bellincione - se ocupa cu negustoria. Mama - Gabriella degli Abati - i-a murit în copilărie şi tatăl atunci când Dante avea 17 ani. Cel mai semnificativ eveniment al tinereţii, după cum singur spune în opera sa "La Vita Nuova", este întâlnirea în 1274 cu Beatrice (nobila florentină Bice di Folco Portinari), pe care o vede în numai trei ocazii, fără să fi avut oportunitatea de a-i vorbi vreodată. Îndrăgostit de ea până la adoraţie, Beatrice devine simbolul angelic al graţiei divine, pe care o va cânta exaltat în "La Vita Nuova" şi mai târziu în "Divina Commedia".
Se cunoaşte puţin despre educaţia primită, dar creaţiile sale scot în evidenţă o erudiţie deosebită pentru timpurile sale. A fost profund impresionat de filozofia şi retorica lui Brunetto Latini, care apare ca figură importantă în "Divina Comedie". În Florenţa, audiază prelegerile de filozofie şi teologie la şcolile franciscane (pe lîngă biserica Santa Croce) şi dominicane (la biserica Santa Maria Novella), studiind mai ales pe Aristotel şi pe Toma d'Aquino . Se ştie că în 1285 Dante se afla în Bologna şi este foarte probabil să fi studiat la vestita Universitate din acest oraş.
Dante Alighieri - portret de Sandro BotticelliLa vârsta de 20 de ani se căsătoreşte cu cu Gemma Di Manetto Donati, aparţinând unei ramuri secundare a unei mari familii nobiliare, de la care va avea patru copii, Jacopo, Pietro, Giovanni şi Antonia.
În 1292, doi ani după moartea Beatricei în urma unor complicaţii puerperale, Dante începe să scrie "La Vita Nuova". În acelaşi timp se angajează în viaţa politică turbulentă din acel timp, imaginând în persoana împăratului "Sfântului Imperiu Roman" mitul unei posibile unităţi politice. Totuşi, în 1293, în urma unui decret prin care nobilii erau excluşi de la orice activitate politică, Dante este constrâns să se dedice numai creaţiei literare. Doi ani mai târziu, acest decret este abolit, cu condiţia ca persoana interesată să facă parte dintr-o corporaţie artizanală. Dante se înscrie în corporaţia medicilor şi farmaciştilor, şi în cea a bibliotecarilor, cu menţiunea de "poet". Se afiliază fracţiunii "Guelfilor albi", care se opuneau influenţei papei Bonifaciu al VIII-lea Caetani. În 1295 este trimis în San Gimignano cu o misiune diplomatică iar în 1300 este ales ca magistrat, unul din cei şase "Priori" - supraveghetori ai puterii executive care alcătuia "Signoria". La îndemnul lui Dante, liderii grupurilor antagoniste - "albii" şi "negrii" - din rândul Guelfilor, au fost exilaţi pentru a se menţine liniştea în oraş. În timp ce Dante se găsea la Roma, chemat de papa Bonifaciu VIII, fracţiunea "negrilor" preia puterea politică în Florenţa, lui Dante i se interzice prezenţa în oraş şi este condamnat la o amendă drastică. Neavând suma necesară, este condamnat la moarte dacă se va întoarce vreodată în Florenţa. Convins că a fost înşelat, Dante va rezerva un loc special papei Bonifaciu VIII într-unul din cercurile "Infernului" din "Divina Comedie".
Cu anul 1304 începe pentru Dante un lung exil, el nu se va mai întoarce niciodată la Florenţa. Petrece cea mai mare parte a exilului la Verona, în anii 1307-1309 la Paris, iar mai târziu la Ravenna. În 1310, speranţele politice ale lui Dante au fost trezite de sosirea în Italia a împăratului Henric al VII-lea de Luxemburg, în care vedea rezolvarea rivalităţilor dintre oraşele italiene. Dar moartea bruscă a lui Henric în 1313 la Siena întrerupe restaurarea puterii imperiale. În 1316, conducerea oraşului Florenţa îl invită să se întoarcă din exil, dar condiţiile umilitoare erau aceleaşi ca pentru un infractor iertat. Dante resipnge cu demnitate invitaţia, spunând că nu se va întoarce decât dacă i se va restabili în întregime onoarea ("senza onore e dignità di Dante....a Firenze non entrerò mai"). În 1319 Dante este invitat la Ravenna de către Guido Novello da Polenta, conducătorul oraşului. Doi ani mai târziu, este trimis ca ambasador la Veneţia. În timpul călătoriei de întoacere, suferă un atac de malarie şi moare în noaptea de 23/24 septembrie 1321 la Ravenna, unde se găseşte şi astăzi mormîntul său, deşi florentinii i-au păstrat un loc special în biserica Santa Croce.
Opera
Dante este ultimul mare exponent al culturii medievale, care - în generaţia următoare cu Petrarca şi Boccaccio - va face trecerea spre umanismul renaşterii. Împreună cu Guido Cavalcanti, Lapo Gianni, Cino da Pistoia şi Brunetto Latini devine principalul animator al noului stil literar, "Dolce Stil Novo". Spiritualitatea lui Dante este impregnată de misticismul caracteristic epocii istorice, după care providenţa este determinantă pentru evenimentele din viaţa oamenilor, pe calea ce duce la mântuire.
Dante Alighieri (*29 mai 1265, Florenţa - †14 septembrie 1321, Ravenna), poet şi filozof italian, om politic florentin, cel mai mare scriitor european din Evul Mediu. Autor al "Divinei Comedii", capodoperă a literaturii universale, Dante este primul mare poet de limbă italiană, Sommo Poeta ("poet în cel mai înalt grad").
"Dante era de statură mijlocie, cu un umblet grav şi liniştit. Avea o faţă lungă, nasul acvilin, ochii mari, pielea brună, părul negru şi des, totdeauna cu o căutătură melancolică şi gânditoare" (Giovanni Boccaccio, Trattatello in laude di Dante).
Viaţa lui Dante este strâns legată de evenimentele politice din Florenţa. În acea perioadă, Florenţa era pe cale să devină oraşul cel mai important şi puternic din Italia centrală. Începând din 1250, un guvern comunal compus din burghezi şi meseriaşi înlătură supremaţia nobilimii şi, doi ani mai târziu, se bat primii "fiorini" de aur, monedă forte a comerţului european. Conflictul dintre "Guelfi", fideli autorităţii temporale a papei, şi "Ghibellini", partizani ai primatului politic al împăraţilor germani ai "Sfântului Imperiu Roman", se transformă într-un război între nobili şi burghezie. La naşterea lui Dante, după îndepărtarea Guelfilor, Florenţa se găsea în puterea Ghibellinilor. În 1266, Guelfii revin la putere şi Ghibellinii sunt expulzaţi din oraş. La rândul lor, Guelfii se divid în două fracţiuni: "bianchi" (albii) - care încercau să limiteze hegemonia papei - şi "neri" (negrii).
Dante se naşte la Florenţa pe 14 mai 1265 într-o familie din mica nobilime, tatăl - Alighiero di Bellincione - se ocupa cu negustoria. Mama - Gabriella degli Abati - i-a murit în copilărie şi tatăl atunci când Dante avea 17 ani. Cel mai semnificativ eveniment al tinereţii, după cum singur spune în opera sa "La Vita Nuova", este întâlnirea în 1274 cu Beatrice (nobila florentină Bice di Folco Portinari), pe care o vede în numai trei ocazii, fără să fi avut oportunitatea de a-i vorbi vreodată. Îndrăgostit de ea până la adoraţie, Beatrice devine simbolul angelic al graţiei divine, pe care o va cânta exaltat în "La Vita Nuova" şi mai târziu în "Divina Commedia".
Se cunoaşte puţin despre educaţia primită, dar creaţiile sale scot în evidenţă o erudiţie deosebită pentru timpurile sale. A fost profund impresionat de filozofia şi retorica lui Brunetto Latini, care apare ca figură importantă în "Divina Comedie". În Florenţa, audiază prelegerile de filozofie şi teologie la şcolile franciscane (pe lîngă biserica Santa Croce) şi dominicane (la biserica Santa Maria Novella), studiind mai ales pe Aristotel şi pe Toma d'Aquino . Se ştie că în 1285 Dante se afla în Bologna şi este foarte probabil să fi studiat la vestita Universitate din acest oraş.
Dante Alighieri - portret de Sandro BotticelliLa vârsta de 20 de ani se căsătoreşte cu cu Gemma Di Manetto Donati, aparţinând unei ramuri secundare a unei mari familii nobiliare, de la care va avea patru copii, Jacopo, Pietro, Giovanni şi Antonia.
În 1292, doi ani după moartea Beatricei în urma unor complicaţii puerperale, Dante începe să scrie "La Vita Nuova". În acelaşi timp se angajează în viaţa politică turbulentă din acel timp, imaginând în persoana împăratului "Sfântului Imperiu Roman" mitul unei posibile unităţi politice. Totuşi, în 1293, în urma unui decret prin care nobilii erau excluşi de la orice activitate politică, Dante este constrâns să se dedice numai creaţiei literare. Doi ani mai târziu, acest decret este abolit, cu condiţia ca persoana interesată să facă parte dintr-o corporaţie artizanală. Dante se înscrie în corporaţia medicilor şi farmaciştilor, şi în cea a bibliotecarilor, cu menţiunea de "poet". Se afiliază fracţiunii "Guelfilor albi", care se opuneau influenţei papei Bonifaciu al VIII-lea Caetani. În 1295 este trimis în San Gimignano cu o misiune diplomatică iar în 1300 este ales ca magistrat, unul din cei şase "Priori" - supraveghetori ai puterii executive care alcătuia "Signoria". La îndemnul lui Dante, liderii grupurilor antagoniste - "albii" şi "negrii" - din rândul Guelfilor, au fost exilaţi pentru a se menţine liniştea în oraş. În timp ce Dante se găsea la Roma, chemat de papa Bonifaciu VIII, fracţiunea "negrilor" preia puterea politică în Florenţa, lui Dante i se interzice prezenţa în oraş şi este condamnat la o amendă drastică. Neavând suma necesară, este condamnat la moarte dacă se va întoarce vreodată în Florenţa. Convins că a fost înşelat, Dante va rezerva un loc special papei Bonifaciu VIII într-unul din cercurile "Infernului" din "Divina Comedie".
Cu anul 1304 începe pentru Dante un lung exil, el nu se va mai întoarce niciodată la Florenţa. Petrece cea mai mare parte a exilului la Verona, în anii 1307-1309 la Paris, iar mai târziu la Ravenna. În 1310, speranţele politice ale lui Dante au fost trezite de sosirea în Italia a împăratului Henric al VII-lea de Luxemburg, în care vedea rezolvarea rivalităţilor dintre oraşele italiene. Dar moartea bruscă a lui Henric în 1313 la Siena întrerupe restaurarea puterii imperiale. În 1316, conducerea oraşului Florenţa îl invită să se întoarcă din exil, dar condiţiile umilitoare erau aceleaşi ca pentru un infractor iertat. Dante resipnge cu demnitate invitaţia, spunând că nu se va întoarce decât dacă i se va restabili în întregime onoarea ("senza onore e dignità di Dante....a Firenze non entrerò mai"). În 1319 Dante este invitat la Ravenna de către Guido Novello da Polenta, conducătorul oraşului. Doi ani mai târziu, este trimis ca ambasador la Veneţia. În timpul călătoriei de întoacere, suferă un atac de malarie şi moare în noaptea de 23/24 septembrie 1321 la Ravenna, unde se găseşte şi astăzi mormîntul său, deşi florentinii i-au păstrat un loc special în biserica Santa Croce.
Opera
Dante este ultimul mare exponent al culturii medievale, care - în generaţia următoare cu Petrarca şi Boccaccio - va face trecerea spre umanismul renaşterii. Împreună cu Guido Cavalcanti, Lapo Gianni, Cino da Pistoia şi Brunetto Latini devine principalul animator al noului stil literar, "Dolce Stil Novo". Spiritualitatea lui Dante este impregnată de misticismul caracteristic epocii istorice, după care providenţa este determinantă pentru evenimentele din viaţa oamenilor, pe calea ce duce la mântuire.
Baladã, mergi sã-l regãsesti
Baladã, mergi sã-l regãsesti pe Zeu,
cu el te du doamnei înainte
si îngenuncherea mea si cântul meu,
stãpânul meu sã i le spunã-n minte.
Sã mergi, baladã, asa închinatã,
încât chiar fãrã sot, prin lumea toatã,
sã îndrãznesti sã te petreci,
dar dacã vrei ca sigurã sã fii,
gãseste-l pe Amor în veci,
nu-i bine fãrã el sã umbli cãtre ea;
acea femeie care printre vii
i-e dat sã te audã-asa,
e fatã de mine mâniatã.
Cu tine el dacã nu se aratã,
cu usurintã te va rusina.
Prin dulce sunet când tu esti cu el,
începe aceste cuvinte,
dupã ce vei culege mila ei:
"Doamnã, solie sunt în asa fel
celui ce mã trimite, si când vrei
binevoieste sã-l asculti prin glasul
meu. Amor
la frumusetea ta îi duce pasul,
si-i schimbã chipul dupã cum îi place:
deci dacã la alta sã se uite îl fãcu,
sã-l întelegi, dar inima-i încoace.
Doamnã, în duhul sãu esti numai tu
si te slujeste în fiecare gând:
devreme fu al tãu, nu rãtãci nicicând."
Si dacã nu te crede, pe Amor
sã-l ia la întrebãri, el ce mã stie:
iar la sfârsit, fã-i rugãciune vie,
sã-mi porunceascã printr-un crainic sã mor;
si va vedea vasal ce se supune.
Spune-i celui ce-i cheie de milã întru toate,
mai înainte de-a sfârsi îngenuncherea,
si el va sti sã-mi facã iar dreptate:
"Pentru favoarea suavei mele rime,
rãmâi aici cu ea; chibzuind spune
despre robul tãu precum îti vine;
si dacã-l iartã pentru rugãciune,
un chip frumos fã sã-i vesteascã pace."
Nobila mea baladã, când îti place,
mergi cãtre tinta glorificatã-n tine.
Oricãrui nobil suflet
Oricãrui nobil suflet iubitor
cãruia-i vin cu spusa-mi înainte,
sã-mi zicã de aceasta, ce-are-n minte,
salut întru stãpânul sãu, Amor.
Deja trecuse ceasul trei din taina
vremii ce-i datã stelei lucitoare,
când fãrã veste Zeul îmi apare,
de el de-mi amintesc m-apucã spaima.
Voios pãrea Amor tinând în mânã
inima-mi, iar în brate purta-n pânzã
de-altar, dormind, doamna-mi înfãsuratã.
Si o trezi, din inima-mi ce-ngânã
vãpãi, cu fricã o hrãni, ascunsã;
vãzui cã pleacã-n lacrimi deodatã.
Pe calea lui Amor, voi, cei umblati
Pe calea lui Amor, voi, cei umblati,
priviti-mã rãmasi pe loc,
durere ca a mea nu mai aflati;
primiti-mã-n auz, vã rog,
apoi închipuiti-vã aceea,
oricãrui chin sunt cãmara si cheia.
Amor, nu prin putina-mi bunãtate,
ci prin a sa noblete,
mã puse-n viatã de-asa suavitate,
încât în urma-mi se spunea în toate:
"Doamne, prin care demnitate
inima lui atât e-n frumusete?"
Azi am pierdut îndrãzneala întreagã
ce se urca din iubinda comoarã;
sunt fãrã ea în sãrãcie-amarã
atât, dacã vi-o spun, teama mã leagã.
Deci vrând sã fac precum acei
care-si ascund lipsa din rusine,
afarã mã arãt bucuros bine,
iar înãuntru, topiti plâng ochii mei.
Costache Conachi
Biografie Costache Conachi
Costache Conachi (n. 14 octombrie 1777, Țigănești, Galați - d. 1849, Țigănești) a fost un
scriitor român. Descendent dintr-o familie boierească fanariotă, a ocupat
înalte funcții dregătorești în Moldova.[1]p.160 Dacă
paharnicul Sion scrie că neamul Konaki este de origine grecească, "dar
preste 160 ani venit și încuscrit cu mai multe din familiile cele mari",
Paul Păltănea a adus documente "care impun concluzia că familia Conachi
coboară dintr-un neam de răzeși din satul Știboreni, județul Vaslui, cu urice
din vremea lui Ștefăniță Vodă (20 aprilie 1517-14 ianuarie 1527) sau chiar a
lui Ștefan cel Mare. Linia feminină a neamului este tot răzeșească".[2]p.13 A
fost educat de către un refugiat francez. A studiat ingineria, limbile clasice,
greaca modernă, turca și franceza.
Mare boier și mare proprietar, figură
contradictorie în epocă pentru că pleda pentru luminarea poporului, a făcut un
proiect de reformă a învățămîntului în Moldova pe principiul „studiul trebuie
să aibă un scop moral”. A luat parte la redactarea Regulamentului Organic,
formulînd unele articole care aveau în vedere unirea Principatelor.
A
început activitatea prin efectuarea de lucrări pentru hotărnicie la
proprietățile de terenuri; a continuat până la târziu, la retragerea din cauza
vârstei și a problemelor de sănătate. Era considerat cel mai bun inginer
hotarnic, al timpului, din Moldova. Este comis, înainte martie 1803. Ispravnic
al ținutului Tecuci (august 1806). Staroste al ținutului Putna (noiembrie
1809). Agă al târgului Iași (după noiembrie 1813 ). Ispravnic al ținutului
Tecuci (1815). Vornic al obștii la Iași (1816). Vornic al poliției (ianuarie
1817). Mare vornic (înainte de iunie 1820). Mare postelnic (președinte al
Departamentului Afacerilor Străine, la 28 decembrie 1823). Mare vornic (1824).
Mare postelnic (februarie 1827-ianuarie 1828). Membru al unui atelier (lojă masonică) din Iași (1828)[3].
Mare logofăt (februarie 1829). Membru în comisia moldoveană de patru membri
pentru redactarea Regulamentului Organic (iunie 1829-martie 1830). Pavel
Kiselev i-a acordat Ordinul Sf. Vladimir cl. III, pentru contribuția sa la
lucrările de redactare. Mare logofăt (octombrie 1831). Țiitor al locului
marelui logofăt al justiției (aprilie 1832). Demisionează în februarie 1833.
Păstrează în continuare titlul de vornic. Mare logofăt, numit de Kiselev
(aprilie 1834). Din 1835, rămâne doar epitrop, în special la Sf. Spiridon și continuă
administrarea unor hotărnicii. Este ales epitrop al mănăstirilor moldovene
închinate Sf. Mormânt (1837)
Opera sa nu a fost prețuită de nimeni pînă la
George Călinescu, Ibrăileanu și Iorga bătîndu-și joc de poeziile lui, pe care
le citau ca exemple de dulcegării penibile. Circulînd ca populare pînă au fost
publicate în volum, versurile îl dezvăluie ca pe un adevărat poet, superior
Văcăreștilor. Dotat cu simțul limbii, tînguirea sa lirică e plină de o
solemnitate filosofică care-l face precursor al lui Eminescu. Poet foarte
delicat, evocă adesea ochii iubitei care „Năvălesc cuprinși de gene/ Săgetează
din sprîncene”; ochii devin ființe care se ceartă și se dezmiardă, în jurul
cărora se creează scenarii glumețe, din care nu lipsesc răpirile, săgețile,
otrăvirile etc.
Poezia erotică evocă iubirea, matrimoniul și
tragedia lor, sentimentul naturii suprapunîndu-se stărilor de spirit. Cea mai
puțin valoroasă este poezia văicăreață („Plîng, oftez, suspin, mă vaiet!”) deși
ea l-a impresionat pe Eminescu.Versurile sale erotice (Poezii,
alcătuiri și tălmăciri 1856)
îmbină inspirația anacreontică, în maniera poeziei galante aparținând
clasicismului decadent francez, cu lirica lăutărească a timpului.
Scrisorile lui Conachi către domnitorul Ioniță Sandu Sturdza și către
mitropolitul Veniamin Costache conțin unele idei
înaintate cu privire la problemele cultivării limbii române și
ale emancipării culturale a țării.
A făcut și unele traduceri din literatura
franceză.
Omule,
slabă fiinţă... - Costache Conachi
Omule,
slabă fiinţă şi la patimi cu plecare,
Unde ţi-i înţelepciunea, unde ţi-i mintea cea mare?...
De te 'nalţi şi sbori cu mintea la tronul Dumnezeirii,
De măsuri pămînt şi ceruri şi pătrunzi tainele firii, —
Nu te îngânfa, că eşti ţărna pe care o poartă vîntul...
Ci te plânge, că 'n patimi tu singur îţi sapi mormîntul!
Pururea ţie stăpâne, pururea duc şi te poartă;
Ele sînt în toată vremea a vieţei tale soartă.
Ce poate înţelepciunea, ce poate şi biata minte,
Când prăpăstii privesc ochii şi 'napoi şi 'nainte?
Şi se 'ncape biruinţă sau răbdare sau putere,
Când frageda inimioară se despică de durere?
Şi se 'ncape vr'o mărime, când fiinţa pătimesce,
Când sufletul de necazuri ca de moarte se sdrobesce?...
Unde ţi-i înţelepciunea, unde ţi-i mintea cea mare?...
De te 'nalţi şi sbori cu mintea la tronul Dumnezeirii,
De măsuri pămînt şi ceruri şi pătrunzi tainele firii, —
Nu te îngânfa, că eşti ţărna pe care o poartă vîntul...
Ci te plânge, că 'n patimi tu singur îţi sapi mormîntul!
Pururea ţie stăpâne, pururea duc şi te poartă;
Ele sînt în toată vremea a vieţei tale soartă.
Ce poate înţelepciunea, ce poate şi biata minte,
Când prăpăstii privesc ochii şi 'napoi şi 'nainte?
Şi se 'ncape biruinţă sau răbdare sau putere,
Când frageda inimioară se despică de durere?
Şi se 'ncape vr'o mărime, când fiinţa pătimesce,
Când sufletul de necazuri ca de moarte se sdrobesce?...
Scrisoare
către Zulnia - Costache Conachi
Din toţi muritorii lumii cel mai în nenorocire
Şi dintre toţi pătimaşii cel mai mult în osândire
Este omul care-ţi scrie, mai pomeneşti-l tu oare?
Ah, de nu l-îi mai cunoaşte după slovă şi scrisoare,
Cunoaşte-l di pi durere cu care plângând îţi scrie,
Cunoaşte-l di pi-a lui lacrămi ce le-i găsâi pe hârtie
Cu ele odinioară udam a tale picioare,
Cu ele pe buză arsă de-a dragostei înfocare,
De sute de ori, Zulnio, printr-a gurilor lipire
Ţi-am adeverit amoriul cu credinţă şi iubire.
Iar acum, ah, vai de mine, într-acest pustiu de jele,
Unde nu am alt tovarăş decât durerile mele,
Le vărs numai pentr-un suflet şi o tristă inimioară,
Ce pătrunsă de-a iubirii, şi de-a dorului tău pară
N-au răgaz, nu au odihnă, nici pot avea mângâiere.
Decât numai în suspinuri, în lacrămi şi în durere.
Amar mie, în ce valuri norocul mă aruncară,
Nu ştiu, mai trăiesc pe lume sau din lume sunt afară!
Şi de sunt şi de am viaţă, dar lumea ce-mi folosăşte
Când a ochilor mei lume din vedere îmi lipsăşte!
Soarele, ce eu cu plânsul îl întâmpin când răsare,
Şi luna, ce mă găseşte în suspin şi în oftare,
Pentru mine nu colindă decât un cerc de durere,
Mă vait şi zi şi noapte, dar în zădar, că scădere
Nici este, nici a fi poate la a despărţirii jele.
Cine au iubit ca mine, a crede durerii mele.
Ah, Zulnio, mai ţâi minte ziua-n care a fa faţă
Cu lacrămi ca trandafirul în roua de dimineaţă,
Rumenă de ruşinare şi cu nurii înflorită,
C-o căutătură blândă, de amori povăţuită,
Au zâmbit cu îndurare de o dragoste ferbinte
La a mele giurământuri, la a mele rugăminte.
Ce făceam însă atuncea? scufundat în uimire
Ca de-un trăsnet ce răpeşte a sufletelor sâmţâre,
Ca de-un fulger ce-l văd ochii şi îşi perd lumina toată,
Ca de-o armă arzătoare inima mea săgetată,
Cu ochii boltiţi la tine, în genunchi, fără suflare,
Cu mânule încleştate de ale tale picioare,
Aşteptam dorit răspunsul de-o plecare fericită,
Într-acel ceas însuşi viaţa din cursul ei stingherită
Să sfârşa de bucuria nădejdii îndulcitoare
De-a te câştiga, Zulnio! Ah, Doamne, într-acea stare
Mai fost-au vreun om pe lume, ca să creadă-a mea durere?
Tu, sângura mea stăpână, tu, viaţă, tu mângâiere,
Ai simţit şi-ndată mila din sufletul tău pornită
Cu rumăn de ruşinare pe faţa ta zugrăvită
Şi cu tremurul de spaimă, lipsâtă de cuvântare,
Ţi-ai mărturisit căderea numai prin îmbrăţoşere.
Ş-ai primit, ah, norocire, supt copaciul acel mare,
Ce pare că-l văz cu ochii şi acum în depărtare,
Ai primit drept chezăşie ceriul, stelele şi luna.
Viaţa mea şi a ta însuşi, că te-oi iubi totdeauna.
Că te-oi iubi păn' la moarte, că nimic n-a fi în lume,
Nici pe pământ, nici în ceruri, nici la Dumnezău anume,
Carele să mă strămute de nespusa fericire
De a mă-nchina la tine ca la o dumnezăire.
Atunci fulgere cu trăsnet prin văzduh scăpărătoare1
Pământul tot în cutremur şi stihiile-n perzare
Sămăna înspăimântate de atâtea pătimiri.
Te-am iubit până acolo unde ceriul în uimire
Să cutremura, Zulnio, de-a inimii mele stare,
Cum să aibă la iubire Dumnezău pe-o muritoare,
Unde-i acea vreme, dragă, ah, dragă şi mult iubită,
În care cu tine-n braţă şi tu de mine lipită
Petreceam zâlele noastre în pustiiul acel mare!
Vai mia, zisăi pustiiul şi în inimă mă doare,
Mă doare, că acolo numai am trăit în fericire,
Am gustat hazul din lume, cu plac şi cu mulţămire.
Acei munţi până la nouri, acele stânci despicate,
Ce răsuna de suspinul dragostelor înfocate,
Acei copaci nalţi şi mândri, marturi cu a lor umbrire
De dezmierdări, de voroave, de libov şi de iubire,
Potica acea vestită ce-o treceam cu groază mare,
Dar ne înlesnea prilejul de-o furişă sărutare,
Râpele întunecoase ce ferea cu tăinuiri
A desfătărilor noastre înfocate întâlniri,
Apele acelea-n care, pe furiş, în scăldătoare,
Te prindeam, ochilor, spuneţi, ce priveam atunci în zare
Comorile firii toate la ochii mei dezvălite,
De mii de ori sărutate, de mii de ori pipăite,
Le răpeam cu lăcomie şi într-acea fericire
Aş fi dat orice pe lume pentru-un ceas de prelungire.
În sfârşit, toate acelea petreceri de mulţămire
Scrisă cu slove de pară într-a inimii sâmţâre
Le-am perdut, şi numai gândul, ce mă arde, mă munceşte,
Spre mai multă chinuire ca prin vis mi le sfeteşte.
Ah, ibovnică slăvită, unde mai eşti acum oare?
Aruncată de un tiran, în vron loc cu departare,
Jalnică şi năcăjită de a lui sălbatici fapte,
Fără nici o mângâiere, în suspinuri zi şi noapte.
De mai ai zare de viaţă, unde vei fi azvârlită,
Zi citind astă scrisoare, în lacrămi şi plâns urzâtă:
„Am o inimă în lume care ştiu că mă iubeşte
Şi acum, în depărtare, pentru mine să boceşte.”
Ars am fost de-a ta iubire, ah, cât te-am iubit de tare,
Dar această despărţire m-au aprins cu foc mai mare.
Giurământ îţi fac din suflet că şi ceriul şi pământul,
De s-or strămuta, Zulnio, eu nu mi-oi schimba cuvântul.
De-a te iubi pân' la moarte, de-a nu avea supt soare
Altă stea de proslăvire, alt luceafăr de-nchinare.
Dar ce folos, vai de mine, că n-am nici o mângâiere,
Petrecerea mi-i în lacrămi, în suspinuri şi durere,
Aş vrea să mor, dar şi moartea ce poate fi pentru mine,
Abia zorile răvarsă şi doresc să asfinţească,
Abia noaptea înnegreşte şi vroi zori să să ivească,
Căci cu nimic nu să-mpacă într-a sa nemulţămire
Sufletul meu, ticălosul, ce-i pururea în clătire.
Ah, şi acum să să împace, cum să rabde, vai de dânsul,
Când îl înec pe tot ceasul cu suspinul şi cu plânsul?
Călători pe văi, pe dealuri, pe câmpii nemărginite,
Umblu de urât cu ziua pe colnice părăsâte,
Udate de-a mele lacrămi, cărările-acelea toate,
Or ţine spre pomenire urmele mele-nsămnate,
Până când vrodinioară pe-acolo, din întâmplare,
Vei trece şi vei cunoaşte, ah, cât te-am dorit de tare!
Înnoptez pintre prăpăstii, pintre râpi, pintre ponoară,
Ca doar oi uita de groază dorul care mă omoară.
Dar în zădar, că durerea merge şi vine cu mine,
Gândul meu nu să abate câtu-i un chic de la tine.
A nopţilor întuneric nu mă îngrozăşte nimică,
Groaza mea îi numai una, tu o ştii, că mori de frică
Nu cumva din nevedere sau din ciuda depărtării,
Dup-atâta pătimire, să mă dai şi tu uitării.
Ah, la o aşa-ntâmplare, tu ştii, fără îndoială,
De mai pot trăi, Zulnio, măcar câtu-i o clipală.
Alerg, mă duc şi vin iarăşi, cufundat într-o tăcere.
În durere cunosc viaţa şi în viaţă tot durere.
Caut, cerc stâncile toate, mă îngrop în adâncime,
Petrecerea mi-i plăcută întru întunericime.
Acolo neadormita, pustnica privighetoare,
Bocindu-să cu durere de-o asămenea-ntâmplare,
Să vaită şi să plânge, mă ascultă, mă jăleşte
Firea toată parcă zice: „Amoriu să răstigneşte!”
Toate-mi par acum schimbate, toate-mi par a fi urâte,
De desfătările lumii poftele mele lipsâte,
Nu mai au nici o plăcere, nu mai au nici o pornire,
De păcate nu am frică, c-am rămas fără sâmţâre.
Ah, ce sâmţâre să aibă şi ce gust să le mai vie,
Când nu eşti, dragă Zulnio, să le dai viaţa cea vie!
M-am lepădat de tot gustul armelor omorâtoare,
Să despart o păsărică mă-ngrozăşte a mea stare,
Cum să despart, vai de mine, când îmi fac închipuire
De durerea şi năcazul care vin din despărţâre!
Cititul care-ntr-o vreme răsâpea a mele gânduri
Acum nu mă mai agiută, căci citind în mii de rânduri
A tale scrisori duioasă, de amori însufleţâte,
Mă cufund în întuneric de gânduri mai amărâte.
Ah, şi scrisul nu-mi sporeşte decât numai cătră tine,
Mâna mea să oţărăşte a-nsămna pricini străine.
Aşadar, dragă Zulnio, depărtat de-a tale braţă,
Am agiuns într-acea stare unde sunt mort cu viaţă.
Îngâmfatele protivnici ce să au la vro părere
Şi te pomenesc cu pizmă şi acum în nevedere
În zădar mai pun silinţă cu vrun gând de răutate:
„Cine-o iubit pe Zulnia, a iubi alta nu poate!”
Note
1. Adevărul este că tocma pe o aşa fulgeroasă şi cu trăsnet vreme, supt un fag, unde ne dosârăm, s-au dat şi s-au luat parolele (n.a.).
Şi dintre toţi pătimaşii cel mai mult în osândire
Este omul care-ţi scrie, mai pomeneşti-l tu oare?
Ah, de nu l-îi mai cunoaşte după slovă şi scrisoare,
Cunoaşte-l di pi durere cu care plângând îţi scrie,
Cunoaşte-l di pi-a lui lacrămi ce le-i găsâi pe hârtie
Cu ele odinioară udam a tale picioare,
Cu ele pe buză arsă de-a dragostei înfocare,
De sute de ori, Zulnio, printr-a gurilor lipire
Ţi-am adeverit amoriul cu credinţă şi iubire.
Iar acum, ah, vai de mine, într-acest pustiu de jele,
Unde nu am alt tovarăş decât durerile mele,
Le vărs numai pentr-un suflet şi o tristă inimioară,
Ce pătrunsă de-a iubirii, şi de-a dorului tău pară
N-au răgaz, nu au odihnă, nici pot avea mângâiere.
Decât numai în suspinuri, în lacrămi şi în durere.
Amar mie, în ce valuri norocul mă aruncară,
Nu ştiu, mai trăiesc pe lume sau din lume sunt afară!
Şi de sunt şi de am viaţă, dar lumea ce-mi folosăşte
Când a ochilor mei lume din vedere îmi lipsăşte!
Soarele, ce eu cu plânsul îl întâmpin când răsare,
Şi luna, ce mă găseşte în suspin şi în oftare,
Pentru mine nu colindă decât un cerc de durere,
Mă vait şi zi şi noapte, dar în zădar, că scădere
Nici este, nici a fi poate la a despărţirii jele.
Cine au iubit ca mine, a crede durerii mele.
Ah, Zulnio, mai ţâi minte ziua-n care a fa faţă
Cu lacrămi ca trandafirul în roua de dimineaţă,
Rumenă de ruşinare şi cu nurii înflorită,
C-o căutătură blândă, de amori povăţuită,
Au zâmbit cu îndurare de o dragoste ferbinte
La a mele giurământuri, la a mele rugăminte.
Ce făceam însă atuncea? scufundat în uimire
Ca de-un trăsnet ce răpeşte a sufletelor sâmţâre,
Ca de-un fulger ce-l văd ochii şi îşi perd lumina toată,
Ca de-o armă arzătoare inima mea săgetată,
Cu ochii boltiţi la tine, în genunchi, fără suflare,
Cu mânule încleştate de ale tale picioare,
Aşteptam dorit răspunsul de-o plecare fericită,
Într-acel ceas însuşi viaţa din cursul ei stingherită
Să sfârşa de bucuria nădejdii îndulcitoare
De-a te câştiga, Zulnio! Ah, Doamne, într-acea stare
Mai fost-au vreun om pe lume, ca să creadă-a mea durere?
Tu, sângura mea stăpână, tu, viaţă, tu mângâiere,
Ai simţit şi-ndată mila din sufletul tău pornită
Cu rumăn de ruşinare pe faţa ta zugrăvită
Şi cu tremurul de spaimă, lipsâtă de cuvântare,
Ţi-ai mărturisit căderea numai prin îmbrăţoşere.
Ş-ai primit, ah, norocire, supt copaciul acel mare,
Ce pare că-l văz cu ochii şi acum în depărtare,
Ai primit drept chezăşie ceriul, stelele şi luna.
Viaţa mea şi a ta însuşi, că te-oi iubi totdeauna.
Că te-oi iubi păn' la moarte, că nimic n-a fi în lume,
Nici pe pământ, nici în ceruri, nici la Dumnezău anume,
Carele să mă strămute de nespusa fericire
De a mă-nchina la tine ca la o dumnezăire.
Atunci fulgere cu trăsnet prin văzduh scăpărătoare1
Pământul tot în cutremur şi stihiile-n perzare
Sămăna înspăimântate de atâtea pătimiri.
Te-am iubit până acolo unde ceriul în uimire
Să cutremura, Zulnio, de-a inimii mele stare,
Cum să aibă la iubire Dumnezău pe-o muritoare,
Unde-i acea vreme, dragă, ah, dragă şi mult iubită,
În care cu tine-n braţă şi tu de mine lipită
Petreceam zâlele noastre în pustiiul acel mare!
Vai mia, zisăi pustiiul şi în inimă mă doare,
Mă doare, că acolo numai am trăit în fericire,
Am gustat hazul din lume, cu plac şi cu mulţămire.
Acei munţi până la nouri, acele stânci despicate,
Ce răsuna de suspinul dragostelor înfocate,
Acei copaci nalţi şi mândri, marturi cu a lor umbrire
De dezmierdări, de voroave, de libov şi de iubire,
Potica acea vestită ce-o treceam cu groază mare,
Dar ne înlesnea prilejul de-o furişă sărutare,
Râpele întunecoase ce ferea cu tăinuiri
A desfătărilor noastre înfocate întâlniri,
Apele acelea-n care, pe furiş, în scăldătoare,
Te prindeam, ochilor, spuneţi, ce priveam atunci în zare
Comorile firii toate la ochii mei dezvălite,
De mii de ori sărutate, de mii de ori pipăite,
Le răpeam cu lăcomie şi într-acea fericire
Aş fi dat orice pe lume pentru-un ceas de prelungire.
În sfârşit, toate acelea petreceri de mulţămire
Scrisă cu slove de pară într-a inimii sâmţâre
Le-am perdut, şi numai gândul, ce mă arde, mă munceşte,
Spre mai multă chinuire ca prin vis mi le sfeteşte.
Ah, ibovnică slăvită, unde mai eşti acum oare?
Aruncată de un tiran, în vron loc cu departare,
Jalnică şi năcăjită de a lui sălbatici fapte,
Fără nici o mângâiere, în suspinuri zi şi noapte.
De mai ai zare de viaţă, unde vei fi azvârlită,
Zi citind astă scrisoare, în lacrămi şi plâns urzâtă:
„Am o inimă în lume care ştiu că mă iubeşte
Şi acum, în depărtare, pentru mine să boceşte.”
Ars am fost de-a ta iubire, ah, cât te-am iubit de tare,
Dar această despărţire m-au aprins cu foc mai mare.
Giurământ îţi fac din suflet că şi ceriul şi pământul,
De s-or strămuta, Zulnio, eu nu mi-oi schimba cuvântul.
De-a te iubi pân' la moarte, de-a nu avea supt soare
Altă stea de proslăvire, alt luceafăr de-nchinare.
Dar ce folos, vai de mine, că n-am nici o mângâiere,
Petrecerea mi-i în lacrămi, în suspinuri şi durere,
Aş vrea să mor, dar şi moartea ce poate fi pentru mine,
Abia zorile răvarsă şi doresc să asfinţească,
Abia noaptea înnegreşte şi vroi zori să să ivească,
Căci cu nimic nu să-mpacă într-a sa nemulţămire
Sufletul meu, ticălosul, ce-i pururea în clătire.
Ah, şi acum să să împace, cum să rabde, vai de dânsul,
Când îl înec pe tot ceasul cu suspinul şi cu plânsul?
Călători pe văi, pe dealuri, pe câmpii nemărginite,
Umblu de urât cu ziua pe colnice părăsâte,
Udate de-a mele lacrămi, cărările-acelea toate,
Or ţine spre pomenire urmele mele-nsămnate,
Până când vrodinioară pe-acolo, din întâmplare,
Vei trece şi vei cunoaşte, ah, cât te-am dorit de tare!
Înnoptez pintre prăpăstii, pintre râpi, pintre ponoară,
Ca doar oi uita de groază dorul care mă omoară.
Dar în zădar, că durerea merge şi vine cu mine,
Gândul meu nu să abate câtu-i un chic de la tine.
A nopţilor întuneric nu mă îngrozăşte nimică,
Groaza mea îi numai una, tu o ştii, că mori de frică
Nu cumva din nevedere sau din ciuda depărtării,
Dup-atâta pătimire, să mă dai şi tu uitării.
Ah, la o aşa-ntâmplare, tu ştii, fără îndoială,
De mai pot trăi, Zulnio, măcar câtu-i o clipală.
Alerg, mă duc şi vin iarăşi, cufundat într-o tăcere.
În durere cunosc viaţa şi în viaţă tot durere.
Caut, cerc stâncile toate, mă îngrop în adâncime,
Petrecerea mi-i plăcută întru întunericime.
Acolo neadormita, pustnica privighetoare,
Bocindu-să cu durere de-o asămenea-ntâmplare,
Să vaită şi să plânge, mă ascultă, mă jăleşte
Firea toată parcă zice: „Amoriu să răstigneşte!”
Toate-mi par acum schimbate, toate-mi par a fi urâte,
De desfătările lumii poftele mele lipsâte,
Nu mai au nici o plăcere, nu mai au nici o pornire,
De păcate nu am frică, c-am rămas fără sâmţâre.
Ah, ce sâmţâre să aibă şi ce gust să le mai vie,
Când nu eşti, dragă Zulnio, să le dai viaţa cea vie!
M-am lepădat de tot gustul armelor omorâtoare,
Să despart o păsărică mă-ngrozăşte a mea stare,
Cum să despart, vai de mine, când îmi fac închipuire
De durerea şi năcazul care vin din despărţâre!
Cititul care-ntr-o vreme răsâpea a mele gânduri
Acum nu mă mai agiută, căci citind în mii de rânduri
A tale scrisori duioasă, de amori însufleţâte,
Mă cufund în întuneric de gânduri mai amărâte.
Ah, şi scrisul nu-mi sporeşte decât numai cătră tine,
Mâna mea să oţărăşte a-nsămna pricini străine.
Aşadar, dragă Zulnio, depărtat de-a tale braţă,
Am agiuns într-acea stare unde sunt mort cu viaţă.
Îngâmfatele protivnici ce să au la vro părere
Şi te pomenesc cu pizmă şi acum în nevedere
În zădar mai pun silinţă cu vrun gând de răutate:
„Cine-o iubit pe Zulnia, a iubi alta nu poate!”
Note
1. Adevărul este că tocma pe o aşa fulgeroasă şi cu trăsnet vreme, supt un fag, unde ne dosârăm, s-au dat şi s-au luat parolele (n.a.).
Dorul
- Costache Conachi
Amor! la a mea durere
Nu fii așa de cumplit:
Adu'mi dulcea mângâiere
Ce din mână mi-ai răpit.
Vai mie! că din simțire
Un ces nu'mi lipsesce ea!
Ah! pote-se fericire
În lume fără de ea?
Precum florea, zăcetore
Făr' de rouă pre păment,
Se vestejesce sub sore,
Și se usucă de vent:
Așa întru despărțire
Se plânge inima mea!
Ah! în lume frericire
Pote-se fără de ea?
Între mii de păsărele,
Resună, cu vers plăcut,
Glasul bietei turturele
Ce socia 'și-au perdut...
Ș'al meu dor de despărțire
Cu bocet așa zicea:
Ah! pote-se fericire
În lume fără de ea?
Nu fii așa de cumplit:
Adu'mi dulcea mângâiere
Ce din mână mi-ai răpit.
Vai mie! că din simțire
Un ces nu'mi lipsesce ea!
Ah! pote-se fericire
În lume fără de ea?
Precum florea, zăcetore
Făr' de rouă pre păment,
Se vestejesce sub sore,
Și se usucă de vent:
Așa întru despărțire
Se plânge inima mea!
Ah! în lume frericire
Pote-se fără de ea?
Între mii de păsărele,
Resună, cu vers plăcut,
Glasul bietei turturele
Ce socia 'și-au perdut...
Ș'al meu dor de despărțire
Cu bocet așa zicea:
Ah! pote-se fericire
În lume fără de ea?
Paul Sterian
Biografie Paul Sterian
Paul Sterian (n. 1 mai 1904- d. 16 septembrie 1984, Bucureşti) este fiul medicului militant Eraclie Sterian, autor a numeroase articole, broşuri şi volume de popularizare a igienei ori de educaţie sexuală, de combatere a bolilor venerice, a tuberculozei şi a tifosului, participant la primul război mondial în calitate de medic.
După obţinerea unui doctorat în Drept şi Ştiinţe economice la Paris, cu teza La Roumanie et la réparation des dommages de guerre (1928), Paul Sterian va fi colaborator ocazional al Gîndirii, al Convorbirilor literare şi al Curentului şi redactor, din 1929, al ziarului condus de Nae Ionescu, Cuvîntul. Semnează manifestul avangardist Poezia agresivă sau poemul reportaj, în revista unu (1931). Participă la întemeierea grupării Criterion, în cadrul căreia ţine mai multe conferinţe (Acţiune şi contemplaţie, 1932; Poezia română actuală, 1932, ş.a.). Activează în cadrul campaniilor sociologice ale lui Dimitrie Gusti, fiind, împreună cu N. Argintescu-Amza, regizor al filmului Drăguş (1929). Tipăreşte plachetele Al Sfintei Cuvioase Paraschiva cea Nouă Acatist (1931), Pregătiri pentru călătoria din urmă (1932), Poeme arabe. Versuri din O mie de nopţi şi una (1933).
Ca economist, conduce publicaţia Index, colaborează la ziarele Prezentul şi Voinţa, este referent la Oficiul de Studii al Ministerului de Finanţe, administrator al pavilionului românesc de la Expoziţia Universală de la Paris (1937), consilier economic şi şef al legaţiei române din Washington (1938), în timpul războiului îndeplinind atribuţii în ministerele Economiei Naţionale, de Finanţe şi de Externe, până la funcţia de secretar general. În 1942, îi apare un nou volum de versuri, Mînăstiri bucureştene, ilustrat cu 60 de heliogravuri proprii, iar în 1944 i se editează volumul Războiul nevăzut. Vieaţa de îndumnezeire a sfîntului părintelui nostru Paisie cel Mare.
După război, nu a fost inclus în succesivele „loturi” de „criminali de război”. Îl găsim director al întreprinderii „Textila Română” până la naţionalizare, ulterior ca zilier, contabil, inspector de credite, vânzător la „Aprozar”, şef al relaţiilor externe la Uniunea Compozitorilor, statistician la Institutul de Geriatrie. La sfârşitul anilor ’50, a fost arestat şi închis la Aiud. Motivul arestării se pare că a fost legătura sa cu cercul Rugului Aprins. În urma amnistierii de la începutul anilor ’60, publică sporadic cronici, eseuri, comentarii, articole în Steaua, Viaţa românească, Luceafărul ş.a. A fost prieten cu Mircea Vulcănescu încă din epoca primilor ani de facultate, dar şi cu Mircea Eliade, Mihail Sebastian şi Petru Comarnescu, căsătorit o vreme cu pictoriţa Margareta Sterian, ulterior cu actriţa Sanda (Alexandrina) Dorobanţu, căreia îi dedică volumul de versuri Arta iubirii, inedit, aflat în arhiva SCŞ AdSumus.
Opere
* Al Sfintei Cuvioase Paraschiva cea Nouă Acatist, 1931
* Pregătiri pentru călătoria din urmă, Colecţia "Cartea cu semne", Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1932
* Prinţesa Dactilo, 1932 (roman semnat sub pseudonimul Allan Lee)
* Poeme arabe. Versuri din O mie de nopţi şi una, Colecţia "Cartea cu semne", Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1933
* Mânăstiri bucureştene, 1942 (ilustrat cu 60 de heliogravuri proprii)
* Războiul nevăzut. Vieaţa de îndumnezeire a sfântului părintelui nostru Paisie cel Mare, 1944
* Arta iubirii
46 (ma'mbat mereu)
ma'mbat mereu
cu vin ametitor si greu
ma'mbat cu dumnezeu!
dumnezeu cârciumar
dumnezeu vin
dumnezeu tovaras la baut.
pentru ce ma îmbeti
pentru ce ma ametesti
crâsmare nemilos
tovarasule nelipsit
vinule otrava dulce?
vrei sa-mi iei averile?
Na-ti-le;
vrei sa-mi iei gândurile?
ia-ti-le;
vrei sa-mi iei bucuriile?
na-ti-le;
vrei sa-mi dai
crucea?
o iau!
Un înger ca o albină
din Pregătiri pentru călătoria din urmă (1932)
un înger ca o albină
doi luceferi prinși în șolduri
trece'n suflet ca'n grădină
și mă'nțeapă'n două bolduri.
cine l-a trimes?
dumnezeu!
cine i-a dat voie?
dumnezeu!
la miere
l-ai trimes
la cules
în suflet
în grădină
sau să-mi înțepe
ca o viespe
floarea
sufletul
de sulcină?
de ce m'a înțepat
îngerul
de ce ai trimes
îngerul?
ia răspunde,
Doamne!
Slava tatălui
din Pregătiri pentru călătoria din urmă (1932)
Slava tatălui isbucnește ca un pistol
Îngeri dau lumea la o parte
Sunând din trâmbițe de carton
Paiațele și cerșetorii
Sunt singurii cari vor sta la masa
Întinsă în grădina publică
De către Duhul sfânt
Lăsând la poartă cotiuga cu noroi
Cu piepții și genunchii goi
Cu picioarele goale, Hristos
Vine să prezideze banchetul voios
Fiecare cerșetor va fi astăzi un domn
Care va dărui zâmbete
Celor bogați
Cari-i așteaptă smeriți
Cu căciula în mână
La ieșire.
Geo Bogza
Biografie Geo
Bogza
Nastere: 6 februarie 1908, Blejoi
Deces: 14 septembrie 1993
Geo Bogza a fost un scriitor, jurnalist, poet roman, teoretician al avangardei.
S-a nascut la 6 februarie 1908 in Ploiesti. incepe scoala primara in 1915, in orasul natal, apoi este elev la scolile de marina din Galati si Constanta, j fara ca visul de a deveni marinar sa i se implineasca.
Intre anii 1926-1927 se stabileste la Bustenari- Prahova; este epoca de inceput a unui contact permanent si febril cu miscarea literara a epocii, indeosebi cu gruparea avangardista, de care va fi nedespartit. In 1928, intre ianuarie si iunie, scoate la Campina revista de avangarda „Urmuz, care beneficiaza de colaboratori de marca. Ilarie Voronca, Stefan Roll, Tristan Tzara si altii. El insusi colaboreaza fervent ta revistele vremii-„unu, „Bilete de papagal, „Meridian, „Pinguinul. 1929 este anul debutului in volum al poetului, cu socantul Jurnal de sex,- acesta confirma, dupa cum arata criticul literar Ion Pop, „ neconform ismul tanarului poetcare gaseste izvorul poeziei in „refuzul oricarei conventii. Traieste intens in cercurile literare ale avangardei noastre: volumul urmator, Poemul invectiva, „un apocalips al carnalului, dupa expresia criticului mai sus citat, este un alt rod al acestor experiente suprarealiste, generat de „exasperarea creatoare, cum o numea insusi poetul.
Calatoreste mult in tara si peste hotare, el fiind „reporterul frenetic al nostru, intemeietorul reportajului modern romanesc, pe care il impune si ca specie literara.
Preocuparile creatorului sunt tot atat de intense si dupa al doilea razboi mondial, si se concretizeaza mai ales in reportaj (in noiembrie 1945 tiparise Cartea Oltului, lucrare de referinta in domeniu), note de calatorie, evocare, nuvela, traduceri, neabandonand poezia. Colaboreaza la „Contemporanul, „Romania literara, cultivand indeosebi tableta cu evidente virtuti poematice si sensuri parabolice. Vasta sa activitate literara este recunoscuta prin cooptarea lui in randul membrilor corespondenti (1948) si apoi deplini (1955) ai Academiei, prin premii si distinctii. in 1964 primeste Premiul Organizatiei Internationale a Ziaristilor, in 1978 primeste Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor, iar in 1986 este laureat al Premiului International „ Cheia de aur a orasului Smederevo (din fosta Iugoslavie). Rasplata normala pentru o viata inchinata cu devotiune scrisului. Pleaca dintre noi in luna septembrie, ziua 13 a anului 1993.
Epoca actuala, cu elementele-i conjuncturale, a trecut in prim plan imaginea reporterului Bogza, in defavoarea poetului. insa miscarea innoitoare a avangardei la noi nu poale fi surprinsa pe deplin fara a vorbi despre poetul Bogza, al carui spirit de revolta dinamiteaza straturile de literatura conventionala. Poezia lui se naste dintr-o realitate cruda, denudata, si din ceea ce criticul Ion Pop numea „acel plan primar, care vrea sa insemne aderenta totala la real, si, implicit, refuzul artei ca domeniu autonom . Criticul Marin Mincu, un alt exeget al avangardismului romanesc, sublinia insa ca, in cazul poeziei lui Geo Bogza, realitatea insasi „prin simpla transpunere in cuvant devine halucinatorie, mediumnica, deliranta, onirica. Volumul selectiv de poezii din 1978, in care va fi adunata, in forma definitiva, buna parte din creatia poetica bogziana de atatea decenii, ni-l va releva pe poet ca pe un cultivator al artei scrisului, al valorii, aruncand peste realitatea nuda un val poematic.
Volume de versuri:
Jurnal de sex, Bucuresti, colectia „Integral, 1929;
Poemul invectiva, Bucuresti, Editura unu, 1933;
Ioana Maria, Bucuresti, Editura Azi, 1937;
Cantec de revolta, de dragoste si moarte, Bucuresti, Editura Fundatiei, 1945;
Orion, editie selectiva, Bucuresti, Editura Minerva, 1978.
Prefata la un roman de dragoste a aparut in volumul Poemul invectiva, Bucuresti, Editura unu, 1933.
Cantec de revolta, de dragoste si moarte, a aparut in volumul cu acelasi nume, Bucuresti, Editura Fundatiei, 1945.
Orion a aparut, se pare, intr-o prima varianta, in Revista Fundatiilor Regale, 1945, sub titlul Marele Orion.
Aprecieri critice
„Dorinta expresa a lui Geo Bogza este introducerea cu orice pret a realitatii in literatura, fara conventii, fara selectie, mai ales fara „infrumusetare", din convingerea ca nu exista nimic in realitate care sa nu fie „senzational", adica sa nu aiba calitatea marilor viziuni ale literaturii de fictiune."
(Marin Mincu - Avangarda literara romaneasca, Editura
Minerva, Bucuresti, 1993, p. 44)
„Se gasesc, asadar, in prima faza a operei lui Ceo Bogza numeroase ele-mente expresioniste, suprarealiste s.a.m.d., care insa figureaza acolo nu spre a marca aderenta la anumite teorii estetice si orientative, o ca simp-tome ce vadesc acut si cu transmisibila pondere esenta atitudinii poetului: dragostea patimasa de viata, euforia, revolta inamorata, nevoia de a epata, a trezi din chietudine, de a spune lucruri socante pe tor, maret, de a-s. striga fericirea si (deopotriva) indignarea, de a preface iubirea Iu. pentru lume in mod biruitor, de a condamna si dezgoli ce i se pare disimulat si
(N. Steinhardt - C. Bogza, Un Poet al Efectelor Exaltarii, Grandiosului, Solemnitati, Exuberantei si Patetismului, Editura Albatros, Bucuresti, 1982, p. 10) (M. B.)
In Toamna Aceea
Era toamna
Erau si niste castani
Si o banca.
Eu sedeam
Eram palid si poate frumos
Si ma gandeam.
Atunci s-a oprit un tramvai
S-a dat jos o femeie
Dar era imbracata foarte bine
Era deci o cucoana.
Tramvaiul a plecat
Strada ramasese goala
Atunci femeia s-a aplecat
Si-a ridicat incet rochia
Pana la genunchi
Si pe urma mai sus
Avea niste pulpe rotunde, frumoase
Si ciorapi eleganti de matasa
A stat mult pana si i-a potrivit;
Eu o priveam pierdut de pe banca
Si cineva plangea, agoniza, murea in mine
Incat femeia s-a ridicat
Si m-a vazut.
Era o femeie alba, frumoasa
Dar obrazul i s-a facut deodata rosu
Si eu simteam cum ma inrosesc;
Femeia a plecat repede
Avea o rochie albastra care flutura in urma
Eu am ramas mai departe pe banca,
Sub castani.
Si a mai venit un tramvai
Din el a coborat alta lume
Femei si fete frumoase.
Si eu sedeam mai departe pe banca
Si ma gandeam
La mine
La sinucidere,
Era toamna
Si mai erau si niste castani.
Ioana Maria
Ioana Maria, tu esti acum departe,
tu ai vrut intotdeauna sa fii departe,
Ioana Maria.
Tu ai iubit marile pe care corabii
plutesc zile si nopti la intamplare,
si porturile unde se intorc pescuitorii de corali
tu le-ai iubit de asemeni,
munti acoperiti de zapezi, insule si orase necunoscute,
tot ce n-a fost aici si a fost departe,
tu ai iubit,
si departarile au cantat in tine asemeni unor harfe,
toate cantecele pamantului si ale marilor,
cantece pentru calatoriile fara sfarsit, pentru calatoriile fara urma
pentru toti cei ce se desprind de tarmuri si se duc departe,
si nici un cantec pentru departarea stelara din privirile mele,
cand ma uitam la tine si iti spuneam:
Ioana Maria, esti cea mai frumoasa floare din lume.
Povestea vorbei
« Să-l legăm », ne gândeam, « să-l legăm ».
Dar nu ştiu cum se face
Că n-ajungea frânghia.
« Să-l legăm », ziceam, « să-l legăm ».
Dar am băgat de seamă
Că gardul era putred.
« Să-l legăm » ne-ndemnam, « să-l legăm ».
Când iată că văzurăm
Că nu aveam pe cine.
Deces: 14 septembrie 1993
Geo Bogza a fost un scriitor, jurnalist, poet roman, teoretician al avangardei.
S-a nascut la 6 februarie 1908 in Ploiesti. incepe scoala primara in 1915, in orasul natal, apoi este elev la scolile de marina din Galati si Constanta, j fara ca visul de a deveni marinar sa i se implineasca.
Intre anii 1926-1927 se stabileste la Bustenari- Prahova; este epoca de inceput a unui contact permanent si febril cu miscarea literara a epocii, indeosebi cu gruparea avangardista, de care va fi nedespartit. In 1928, intre ianuarie si iunie, scoate la Campina revista de avangarda „Urmuz, care beneficiaza de colaboratori de marca. Ilarie Voronca, Stefan Roll, Tristan Tzara si altii. El insusi colaboreaza fervent ta revistele vremii-„unu, „Bilete de papagal, „Meridian, „Pinguinul. 1929 este anul debutului in volum al poetului, cu socantul Jurnal de sex,- acesta confirma, dupa cum arata criticul literar Ion Pop, „ neconform ismul tanarului poetcare gaseste izvorul poeziei in „refuzul oricarei conventii. Traieste intens in cercurile literare ale avangardei noastre: volumul urmator, Poemul invectiva, „un apocalips al carnalului, dupa expresia criticului mai sus citat, este un alt rod al acestor experiente suprarealiste, generat de „exasperarea creatoare, cum o numea insusi poetul.
Calatoreste mult in tara si peste hotare, el fiind „reporterul frenetic al nostru, intemeietorul reportajului modern romanesc, pe care il impune si ca specie literara.
Preocuparile creatorului sunt tot atat de intense si dupa al doilea razboi mondial, si se concretizeaza mai ales in reportaj (in noiembrie 1945 tiparise Cartea Oltului, lucrare de referinta in domeniu), note de calatorie, evocare, nuvela, traduceri, neabandonand poezia. Colaboreaza la „Contemporanul, „Romania literara, cultivand indeosebi tableta cu evidente virtuti poematice si sensuri parabolice. Vasta sa activitate literara este recunoscuta prin cooptarea lui in randul membrilor corespondenti (1948) si apoi deplini (1955) ai Academiei, prin premii si distinctii. in 1964 primeste Premiul Organizatiei Internationale a Ziaristilor, in 1978 primeste Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor, iar in 1986 este laureat al Premiului International „ Cheia de aur a orasului Smederevo (din fosta Iugoslavie). Rasplata normala pentru o viata inchinata cu devotiune scrisului. Pleaca dintre noi in luna septembrie, ziua 13 a anului 1993.
Epoca actuala, cu elementele-i conjuncturale, a trecut in prim plan imaginea reporterului Bogza, in defavoarea poetului. insa miscarea innoitoare a avangardei la noi nu poale fi surprinsa pe deplin fara a vorbi despre poetul Bogza, al carui spirit de revolta dinamiteaza straturile de literatura conventionala. Poezia lui se naste dintr-o realitate cruda, denudata, si din ceea ce criticul Ion Pop numea „acel plan primar, care vrea sa insemne aderenta totala la real, si, implicit, refuzul artei ca domeniu autonom . Criticul Marin Mincu, un alt exeget al avangardismului romanesc, sublinia insa ca, in cazul poeziei lui Geo Bogza, realitatea insasi „prin simpla transpunere in cuvant devine halucinatorie, mediumnica, deliranta, onirica. Volumul selectiv de poezii din 1978, in care va fi adunata, in forma definitiva, buna parte din creatia poetica bogziana de atatea decenii, ni-l va releva pe poet ca pe un cultivator al artei scrisului, al valorii, aruncand peste realitatea nuda un val poematic.
Volume de versuri:
Jurnal de sex, Bucuresti, colectia „Integral, 1929;
Poemul invectiva, Bucuresti, Editura unu, 1933;
Ioana Maria, Bucuresti, Editura Azi, 1937;
Cantec de revolta, de dragoste si moarte, Bucuresti, Editura Fundatiei, 1945;
Orion, editie selectiva, Bucuresti, Editura Minerva, 1978.
Prefata la un roman de dragoste a aparut in volumul Poemul invectiva, Bucuresti, Editura unu, 1933.
Cantec de revolta, de dragoste si moarte, a aparut in volumul cu acelasi nume, Bucuresti, Editura Fundatiei, 1945.
Orion a aparut, se pare, intr-o prima varianta, in Revista Fundatiilor Regale, 1945, sub titlul Marele Orion.
Aprecieri critice
„Dorinta expresa a lui Geo Bogza este introducerea cu orice pret a realitatii in literatura, fara conventii, fara selectie, mai ales fara „infrumusetare", din convingerea ca nu exista nimic in realitate care sa nu fie „senzational", adica sa nu aiba calitatea marilor viziuni ale literaturii de fictiune."
(Marin Mincu - Avangarda literara romaneasca, Editura
Minerva, Bucuresti, 1993, p. 44)
„Se gasesc, asadar, in prima faza a operei lui Ceo Bogza numeroase ele-mente expresioniste, suprarealiste s.a.m.d., care insa figureaza acolo nu spre a marca aderenta la anumite teorii estetice si orientative, o ca simp-tome ce vadesc acut si cu transmisibila pondere esenta atitudinii poetului: dragostea patimasa de viata, euforia, revolta inamorata, nevoia de a epata, a trezi din chietudine, de a spune lucruri socante pe tor, maret, de a-s. striga fericirea si (deopotriva) indignarea, de a preface iubirea Iu. pentru lume in mod biruitor, de a condamna si dezgoli ce i se pare disimulat si
(N. Steinhardt - C. Bogza, Un Poet al Efectelor Exaltarii, Grandiosului, Solemnitati, Exuberantei si Patetismului, Editura Albatros, Bucuresti, 1982, p. 10) (M. B.)
In Toamna Aceea
Era toamna
Erau si niste castani
Si o banca.
Eu sedeam
Eram palid si poate frumos
Si ma gandeam.
Atunci s-a oprit un tramvai
S-a dat jos o femeie
Dar era imbracata foarte bine
Era deci o cucoana.
Tramvaiul a plecat
Strada ramasese goala
Atunci femeia s-a aplecat
Si-a ridicat incet rochia
Pana la genunchi
Si pe urma mai sus
Avea niste pulpe rotunde, frumoase
Si ciorapi eleganti de matasa
A stat mult pana si i-a potrivit;
Eu o priveam pierdut de pe banca
Si cineva plangea, agoniza, murea in mine
Incat femeia s-a ridicat
Si m-a vazut.
Era o femeie alba, frumoasa
Dar obrazul i s-a facut deodata rosu
Si eu simteam cum ma inrosesc;
Femeia a plecat repede
Avea o rochie albastra care flutura in urma
Eu am ramas mai departe pe banca,
Sub castani.
Si a mai venit un tramvai
Din el a coborat alta lume
Femei si fete frumoase.
Si eu sedeam mai departe pe banca
Si ma gandeam
La mine
La sinucidere,
Era toamna
Si mai erau si niste castani.
Ioana Maria
Ioana Maria, tu esti acum departe,
tu ai vrut intotdeauna sa fii departe,
Ioana Maria.
Tu ai iubit marile pe care corabii
plutesc zile si nopti la intamplare,
si porturile unde se intorc pescuitorii de corali
tu le-ai iubit de asemeni,
munti acoperiti de zapezi, insule si orase necunoscute,
tot ce n-a fost aici si a fost departe,
tu ai iubit,
si departarile au cantat in tine asemeni unor harfe,
toate cantecele pamantului si ale marilor,
cantece pentru calatoriile fara sfarsit, pentru calatoriile fara urma
pentru toti cei ce se desprind de tarmuri si se duc departe,
si nici un cantec pentru departarea stelara din privirile mele,
cand ma uitam la tine si iti spuneam:
Ioana Maria, esti cea mai frumoasa floare din lume.
Povestea vorbei
« Să-l legăm », ne gândeam, « să-l legăm ».
Dar nu ştiu cum se face
Că n-ajungea frânghia.
« Să-l legăm », ziceam, « să-l legăm ».
Dar am băgat de seamă
Că gardul era putred.
« Să-l legăm » ne-ndemnam, « să-l legăm ».
Când iată că văzurăm
Că nu aveam pe cine.
Biografie
Corneliu Vadim Tudor
Corneliu Vadim Tudor (n. 28 noiembrie 1949, București –
d. 14 septembrie 2015, București) a fost un
scriitor, politician și publicist român, care a deținut funcțiile de senator și
europarlamentar.[1]
A fondat Partidul România Mare (PRM). Apogeul
carierei sale politice l-a atins în anul 2000, când s-a plasat pe locul 2 în
primul tur al alegerilor prezidențiale.
A fost învins în al doilea tur de Ion Iliescu.
A fost discipolul scriitorului Eugen Barbu.
Este cunoscut prin izbucnirile sale temperamentale cu caracter necivilizat,
naționalist și xenofob, combinate cu retorica sa de politică dură și atacuri
la persoană (atât în publicații, cât și în aparițiile sale pe scena publică).
Corneliu
Vadim Tudor s-a născut în București, în Rahova și a fost fiul a doi oameni
muncitori, Ilie, croitor, și Eugenia, fiind al cincilea și ultimul copil al
familiei. A urmat cursurile Colegiului Național
„Sfântul Sava” din
București, pe care le-a absolvit în 1967. În 1971 a obținut licența la
Facultatea de Filosofie a Universității din București, cu o teză despre sociologia religiei,
prima de acest fel, în România, după cel de-al doilea război mondial. În 1975 a
satisfăcut serviciul militar și a urmat cursurile școlii de ofițeri în rezervă,
absolvind-o cu gradul de sublocotenent. Din 1972 a lucrat neîntrerupt în mass
media. Între 1978-1979 a beneficiat de bursa premiului internațional Herder, care fusese acordată magistrului său,
scriitorul Eugen Barbu, și a făcut studii de istorie la Viena, ca fiind un „student extraordinar”
Activitate politică
Președinte al Partidului România Mare
Corneliu Vadim Tudor este fondatorul
Partidului România Mare, care a intrat la alegerile din 1992 în Parlamentul
României, și al publicațiilor afiliate, România Mare și Tricolorul.
A fost senator de București în Parlamentul
României în perioada 1992-2008, ales cu o majoritate
de voturi. În legislatura 2004-2008, Corneliu Vadim Tudor
a inițiat 33 de propuneri legislative și 9 moțiuni.
A fost inițiatorul și finanțatorul programului
umanitar săptămînal, „Cina Creștină”, dedicat oamenilor săraci și în vîrstă. A
oferit sprijin financiar unui mare număr de biserici, școli, muzee, situri
arheologice, și a oferit premii și donații unui important număr de copii și
studenți.
A fost un bine cunoscut iubitor și protector
al animalelor.
Candidat la președinția României
A candidat la alegerile prezidențiale din 1996,
clasându-se pe locul 5 din 16 candidați. La alegerile prezidențiale din 2000 a
ajuns în turul doi, unde a obținut 33,17% din voturi. În 2004, a candidat la președinția României și
a obținut 12,57% din voturi. La alegerile prezidențiale din 6 noiembrie
2009, lista PRM pe care a candidat a obținut votul a numai 540.380
români, adică 5,56% dintre votanți.
În 2014, Corneliu Vadim Tudor și-a depus
candidatura pentru alegerile prezidențiale din 2
noiembrie.[2]
Conform rezultatelor finale ale
alegerilor din noiembrie 2014, Vadim Tudor a obținut în primul tur de scrutin
(organizat în ziua de duminică, 2 noiembrie 2014) un număr de 349.416 voturi
din numărul total de 9.723.232, situându-se pe locul 7 din 14 și cumulând circa
3,68% din toate voturile exprimate și validate.
Membru în Parlamentul European
La 7 iunie 2009 a fost ales în Parlamentul European pe lista Partidului România Mare,[3] în
nouă luni până în martie 2010 a
participat la 15 din 37 de ședințe în plen - prezență de 40,54 %.[4] Prin
aceasta a contribuit la plasarea României pe ultimul loc între națiunile
reprezentate în Parlamentul European, România având o prezență de 84,46 %.[5][nefuncțională]
La 15 iunie 2013, a avut loc o ședință
extraordinară, ilegală, a Consiliului Național, la care au participat
reprezentanții din 24 de organizații județene ale PRM. Atunci s-a decis
revocarea lui Vadim Tudor și a conducerii PRM, cu 116 voturi "pentru"
și 9 "împotrivă". Astfel, la 15 iunie 2013, Corneliu Vadim Tudor
a fost revocat din funcția de președinte al PRM.[6]
La 27 iulie 2013, Corneliu Vadim
Tudor, fondatorul partidului și cel care afirma despre el însuși: „Singurul
președinte al PRM sunt eu”, a fost exclus din PRM.[7][8][9][10][11][12][13][14]
Magistrații Tribunalului București au decis
însă ca europarlamentarul Corneliu Vadim Tudor să fie repus în funcția de
președinte al Partidului România Mare după ce fusese exclus din partid și
înlocuit cu Gheorghe Funar, la așa zisul Consiliu Național, constatînd
ilegalitatea lui.[15]
Decesul
Vadim Tudor a murit la 14 septembrie 2015, în
Centrul Clinic de Urgență de Boli Cardiovasculare al Armatei, unde a fost
transportat după ce i se făcuse rău. Starea lui s-a agravat după internare: se
pare că a suferit un infarct
miocardic și decesul a fost înregistrat la ora 18.30, potrivit
agenției Mediafax
Publicist
A înființat revistele România Mare, în care a continuat politica
revistei scriitorului Eugen Barbu, Săptămîna (culturală a capitalei),
considerată de mulți critici literari o oficină a Securității,
prin care, în anii '70-'80, erau puse în circulație informații provenite din
arhivele acestei instituții și erau utilizate pentru șantaj politic și pentru
contracararea postului Radio Europa Liberă în cadrul proiectului
zis Melița și eterul.
A publicat 14 volume de poezie și proză, unul
din ele, intitulat „Saturnalii”, fiind interzis și retras de pe piață în anul
1984, scriitorul fiind interzis de două ori de regimul comunist.
Este autorul a patru scenarii pentru teatru
radiofonic și a debutat pe scena spectacolelor de teatru la Teatrul Tănase, în
5 decembrie, 1989, cu comedia „Toată lumea se pricepe la fotbal”.
Actualmente, micul său trust de presă publică
revistele săptămînale, România Mare și Politica și
ziarul Tricolorul.
Vadim Tudor a fost dat în judecată de mai
multe ori pentru insultă și calomnie, după publicarea pamfletelor apărute
fie sub semnătura sa, fie sub pseudonimul Alcibiade, în
revistele România Mare și Politica.
Controverse
Poezia pamflet „În apărarea lui Eminescu”,
scrisă la începutul anilor 1980, ca răspuns la un articol al rabinului Moses Rosen,
care denunța revenirea antisemitismului în cultura română și făcea referire la
unele poezii antisemite ale lui Mihai Eminescu.[17] a
trezit reacții în presa internațională prin publicațiile Washington
Post și Paris Match. Adunate protestelor intelectualilor
români, ele au dus la retragerea volumului antisemit Saturnalii.[18][este de încredere?]
În ultimii ani,[Când?] Corneliu
Vadim Tudor a exclus mai mulți membri care doreau schimbarea doctrinei PRM,[19] printre
care: Corneliu Ciontu, Lia Olguța Vasilescu, Daniela Buruiană, Codrin Ștefănescu, Anghel Stanciu, Dorel Onaca, Dan Claudiu Tănăsescu (revenit în PRM în
2009). Cea mai răsunătoare plecare a fost a lui Corneliu Ciontu, considerat
unul dintre cei mai de încredere oameni ai liderului PRM. I-a fost atât de
apropiat încât, în martie 2005,
Vadim Tudor s-a retras de la șefia partidului și i-a predat-o lui Ciontu. Șefia
acestuia a durat însă mai puțin de trei luni. În iunie 2005, Vadim Tudor a
revenit la conducere, iar Ciontu a fost forțat să părăsească atât președinția,
cât și partidul. Odată cu el au plecat vicepreședintele Anghel Stanciu și zece
parlamentari. După plecarea lui Ciontu, Vadim spunea despre acesta, în
comunicatul de presă prin care declara că l-a dat afară din partid, că este:
„electrician pensionar și analfabet”, „care nu știe nicio limbă străină”, ”fost
activist PCR la sectorul 5”, „personaj mediocru pe care l-am instalat,
provizoriu, în locul meu pentru că nu găsisem altul mai prost printre cei care
îmi duceau servieta”.[20]
În 2011, a fost acuzat de fals în declarații
și evaziune fiscală, conform ziarului Cotidianul [21] și
web situl Puterea.ro
Publicații
Vadim Tudor a publicat 38 de cărți, din care
volume de poezie și publicistică, unele editate și în franceză, engleză și
arabă, și a scris piese de teatru. A scris împreună cu Sergiu
Nicolaescu scenariului filmului Triunghiul Morții, regizat de
Nicolaescu.
·
1977: Poezii,
Editura Eminescu
·
1977: Epistole
vieneze, Ed. Eminescu
·
1979: Poeme de
dragoste, ură și speranță, Ed. Eminescu
·
1981: Idealuri,
Ed. Eminescu
·
1983: Saturnalii,
Ed. Albatros
·
1983: Istorie
și civilizație- Ed. Eminescu
·
1983: Mîndria
de a fi români- Ed. sport-turism
·
1986: Miracole,
Ed. Albatros,
·
1986: Carte
românească de învățătură, Ed. Fundației România Mare
·
1990, 1991 și
1992: Jurnal de vacanță,
·
1996: Poems,
Ed. Fundației România Mare & Editura Aggi, Torino
·
1998: Piesele de
teatru radiofonic:
·
Colindul
puiului de cerb, 1968,
·
Secerișul
de iarnă, 1976
·
Domnul
Tudor din Vladimiri, 1977
·
Adevărul
la puterea I-a, 1977
·
Toată
lumea știe fotbal (premieră în
decembrie 1989 la teatrul Constantin Tănase)
·
2000: Pamflete
cu sifon albastru
·
2004: 101 Poezii,
Bijuterii
·
2007: Cartea
de Aur
·
2008: Cîntece
de dragoste'
·
2010: Europa
Creștină [26]
·
2010: Artificii [26]
·
2011: Cele mai
frumoase aforisme
·
2015: Elegii
pentru suflete nobile
·
2015: Pamflete
explozive
STAMPĂ DE TOAMNĂ
A venit toamna, cu copaci desfrunziţi
Păsările se duc ca nişte copii nedoriţi.
Păsările se duc ca nişte copii nedoriţi.
Ploaia şi vijelia şi-au ieşit din ţîţîni
Miroase-a zăpadă timpurie la stîni.
Miroase-a zăpadă timpurie la stîni.
Parcurile au degradeuri de-aramă şi aur
Frunzele zornăie ca nişte monede-n tezaur.
Frunzele zornăie ca nişte monede-n tezaur.
Le scutură vîntul şi cad la pămînt…
Felinarele din ce în ce mai palide sînt.
Felinarele din ce în ce mai palide sînt.
Amurgul e mov ca oul de Paşte
Bacovia sudează ţigări printre sfintele moaşte.
Bacovia sudează ţigări printre sfintele moaşte.
Bunici zgribuliţi, cu copiii de mînă
Merg iarăşi la şcoală – ce demon îi mînă?
Merg iarăşi la şcoală – ce demon îi mînă?
Prichindeii se vor ruşina cu ei într-o zi
Şi, fără să se uite-n urmă, îi vor părăsi.
Şi, fără să se uite-n urmă, îi vor părăsi.
Nu mai e nici un cîine pe stradă
Aşa că şobolanii umblă cu covrigi în coadă.
Aşa că şobolanii umblă cu covrigi în coadă.
Nişte primari cu sufletul greu
Ne arată că se poate trăi şi fără Dumnezeu.
Ne arată că se poate trăi şi fără Dumnezeu.
Lumea nu mai are poftă de viaţă
Se mişcă maşinal pe stradă, la piaţă.
Se mişcă maşinal pe stradă, la piaţă.
Toţi simt nevoia de comunicare
Înroşind telefonul mobil cu disperare.
Înroşind telefonul mobil cu disperare.
Nici o speranţă nu se arată la orizont
Ne întoarcem acasă ca scăpaţi de pe front.
Ne întoarcem acasă ca scăpaţi de pe front.
Nu sînt bani, totul costă de ne usucă
Tuturora ne vine dorul de ducă.
Tuturora ne vine dorul de ducă.
Dar unde să mergem? Peste tot e la fel
Astrologii anunţă un mare măcel.
Astrologii anunţă un mare măcel.
Noul secol s-a molipsit de la cel precedent
E bolnav ca o scorbură în care se toarnă ciment.
E bolnav ca o scorbură în care se toarnă ciment.
Privesc în urma verii care-a murit
E dusă la groapă pe un dric aurit.
E dusă la groapă pe un dric aurit.
Iar caii mascaţi, în valtrapuri cu stele
Beau rouă din palmele mele.
Beau rouă din palmele mele.
Eu pun totul la suflet, îmi pasă
De cei nevoiaşi, care nu au nici casă, nici masă.
De cei nevoiaşi, care nu au nici casă, nici masă.
De copiii ce-aşteaptă transplantul dorit
Le-a căzut părul ca frunzele din pomul trăznit.
Le-a căzut părul ca frunzele din pomul trăznit.
Mîngîi în gînd pijamaua lor de diftină
Au branulă pe mîini şi sondă de urină.
Au branulă pe mîini şi sondă de urină.
Eu sufăr pînă la lacrimi şi nu mai sînt om
Cînd cancerul se deghizează în carcinom.
Cînd cancerul se deghizează în carcinom.
Aşa am pierdut eu un frate iubit
Cînd doctorii pînă în ultima clipă m-au minţit.
Cînd doctorii pînă în ultima clipă m-au minţit.
De ce sînt eu, Doamne, atît de lucid
Zidit de viu într-un ziar şi-un partid?
Zidit de viu într-un ziar şi-un partid?
Nu mai am nici un fel de bucurie
Mă doare fizic atîta prostie.
Mă doare fizic atîta prostie.
Nici Biblia parcă nu mai pot s-o citesc
Cei ce se rugau pentru mine azi nu mai trăiesc.
Cei ce se rugau pentru mine azi nu mai trăiesc.
Aştept să se-ntîmple ceva: în bine sau rău
Timpul îşi ascute toporul ca un călău.
Timpul îşi ascute toporul ca un călău.
Am ajuns să ne bucurăm, ca sculaţi după boală,
Atunci cînd răufăcătorii dau socoteală.
Atunci cînd răufăcătorii dau socoteală.
Fie că intră la zdup, sau crapă pe veci
Lumea aplaudă, ca la meci.
Lumea aplaudă, ca la meci.
Nu-i creştineşte, dar e natural
Ca o eliberare nervoasă, dintr-un stress infernal.
Ca o eliberare nervoasă, dintr-un stress infernal.
E-un an blestemat, de ar trece mai iute
Îngerul vestitor are buzele cusute.
Îngerul vestitor are buzele cusute.
E toamnă din nou – ca un clopot în dungă,
Trist bate vîntul şi păsări alungă.
Trist bate vîntul şi păsări alungă.
Rămîn numai vrăbii şi mierle-n păduri
Eroinele acestei devastatoare naturi.
Eroinele acestei devastatoare naturi.
Nu ştim ce ne-aşteaptă, dar putem bănui
Apocalipsa, oricum, va veni.
Apocalipsa, oricum, va veni.
Iar din ciupercile atomice, puse-mpreună
Vom face cea mai picantă ciulama. Poftă bună.
Vom face cea mai picantă ciulama. Poftă bună.
Corneliu Vadim
Tudor
Noaptea de 3 spre 4 septembrie 2014
Noaptea de 3 spre 4 septembrie 2014
RUGĂCIUNE
Doamne, dacă nu-i prea greu
Pune ordine în haos
Şi învaţă neamul meu
Să se roage în pronaos.
Pune ordine în haos
Şi învaţă neamul meu
Să se roage în pronaos.
Doamne, dacă mă iubeşti
Ia vrăjmaşii de pe mine
Ştii Tu cum să-i pedepseşti
Să-i faci lumii de ruşine.
Ia vrăjmaşii de pe mine
Ştii Tu cum să-i pedepseşti
Să-i faci lumii de ruşine.
Doamne, dă-le la săraci
Pîine, pace, bucurie
Ouă roşii, vin, colaci
Bani de şcoală şi chirie.
Pîine, pace, bucurie
Ouă roşii, vin, colaci
Bani de şcoală şi chirie.
Doamne, vindecă-i, de poţi
Pe bolnavii din spitale
Ocroteşte-i Tu, pe toţi,
Cu suflarea gurii Tale.
Pe bolnavii din spitale
Ocroteşte-i Tu, pe toţi,
Cu suflarea gurii Tale.
Doamne, mergi şi la azil
Unde plîng în pumni bătrînii
Naufragiul lor umil
Rupe cumpăna fîntînii.
Unde plîng în pumni bătrînii
Naufragiul lor umil
Rupe cumpăna fîntînii.
Doamne, sfinte vietăţi
Fără milă sînt jertfite
Curge sînge prin cetăţi
Îngerii Tu Ţi-i trimite.
Fără milă sînt jertfite
Curge sînge prin cetăţi
Îngerii Tu Ţi-i trimite.
Corneliu Vadim
Tudor
26 august 2014
26 august 2014
Cînd un bărbat iubeşte o femeie
Cînd un bărbat iubeşte o femeie
e îmbătat de muzici în amurg
palate de cleştar din filme triste
răsfaţă ochii lui de demiurg
e îmbătat de muzici în amurg
palate de cleştar din filme triste
răsfaţă ochii lui de demiurg
Înduplecat ca fiara în capcană
cu pieptul podidit de-o rană grea
prin vămile orbirii se înalţă
pentru a-şi lua lumină de la Ea
cu pieptul podidit de-o rană grea
prin vămile orbirii se înalţă
pentru a-şi lua lumină de la Ea
Şi toată viaţa lui se face orgă
în catedrala unui cîmp de maci
iniţiat în tainele nuntirii
reîncarnarea unui antic vraci
în catedrala unui cîmp de maci
iniţiat în tainele nuntirii
reîncarnarea unui antic vraci
Preschimbă-n aur tot ce va atinge
depune jertfe pe altarul Ei
mărinimos ca prinţul ce salveaza
creştinii daţi la gropile cu lei
depune jertfe pe altarul Ei
mărinimos ca prinţul ce salveaza
creştinii daţi la gropile cu lei
Un sentiment între extaz şi jale
ceva bolnav şi purificator-
cînd un bărbat iubeşte o femeie
se-mperechează îngerii în zbor.
ceva bolnav şi purificator-
cînd un bărbat iubeşte o femeie
se-mperechează îngerii în zbor.
POEM INEDIT:
ULTIMA CAFEA
ULTIMA CAFEA
Hai, Moarte, să bem o cafea
Ţi-o fac cu caimac, aromată
Mai leapădă-ţi coasa cea grea
Şi mantia asta ciudată.
Ţi-o fac cu caimac, aromată
Mai leapădă-ţi coasa cea grea
Şi mantia asta ciudată.
Te rog să iei loc în fotoliu
Nu mă supără dacă fumezi
După cine eşti, Moarte, în doliu?
De ce tot suspini şi oftezi?
Nu mă supără dacă fumezi
După cine eşti, Moarte, în doliu?
De ce tot suspini şi oftezi?
E foarte fierbinte cafeaua
Nu te grăbi, că te frigi
Mai lasă-mi pe cer, încă, steaua
Dacă eu am să mor, ce cîştigi?
Nu te grăbi, că te frigi
Mai lasă-mi pe cer, încă, steaua
Dacă eu am să mor, ce cîştigi?
Ai venit să mă iei în persoană
Prea mare onoare îmi faci
Din toată specia asta umană
Numai pe mine mă placi?
Prea mare onoare îmi faci
Din toată specia asta umană
Numai pe mine mă placi?
Hai să-ţi ghicesc în cafea
E bine să ştii ce te-aşteaptă
O cumpănă grea vei avea
Dar tu te descurci, eşti deşteaptă.
E bine să ştii ce te-aşteaptă
O cumpănă grea vei avea
Dar tu te descurci, eşti deşteaptă.
Eşti tot timpul în criză de bani
Aici, te asemeni cu mine
De ce să fim noi duşmani?
Eu te-nţeleg cel mai bine.
Aici, te asemeni cu mine
De ce să fim noi duşmani?
Eu te-nţeleg cel mai bine.
Lumea te aplaudă de departe
În zvon de corridă, olé!
Fii bună şi-ntoarce-te, Moarte
Să văd: după tine ce e?
În zvon de corridă, olé!
Fii bună şi-ntoarce-te, Moarte
Să văd: după tine ce e?
Acum eşti captivă la mine
Am vrut să-ţi arăt, draga mea
Că nu-mi este frică de tine:
Ţi-am pus şoricioaică-n cafea.
Am vrut să-ţi arăt, draga mea
Că nu-mi este frică de tine:
Ţi-am pus şoricioaică-n cafea.
Corneliu Vadim
Tudor
Noaptea de duminică spre luni
6 spre 7 septembie 2015
Noaptea de duminică spre luni
6 spre 7 septembie 2015
Pamfletul mitocanilor - Corneliu Vadim Tudor
TEATRU/ FILM 14
Septembrie
Cu Ştefan Iordache
Cu Ştefan Iordache
Biografie Ștefan Iordache
Ștefan Iordache s-a nascut pe data de 3
februarie 1941 in Calafat, România si a decedat pe data de 14 septembrie 2008
in Viena, Austria. A fost unul dintre cei mai mari actori români de teatru,
film și televiziune. A slujit teatrul românesc vreme de 49 de ani, interpretând
memorabil pe scenă mari roluri ca Titus Andronicus, Hamlet, Richard al III-lea
sau Barrymore. A avut de asemenea o îndelungată colaborare cu Teatrul Național
Radiofonic și Teatrul Național de Televiziune, și a jucat în numeroase filme
pentru marele ecran.
Ștefan Iordache și-a petrecut copilăria în cartierul Rahova din București, într-o familie de oameni simpli, care și-au dorit ca fiii lor să învețe carte. În școală a fost bun la matematică și științele exacte. Studiile teatrale nu au fost prima lui alegere. A dat la Teatru abia după ce a picat, la 16 ani, examenul de admitere la Medicină. După acest eșec, întâmplarea a făcut să fie inclus în brigada artistică a unei cooperative. În anul următor, 1959, a dat la Teatru și a fost admis ultimul la IATC. A absolvit însă secția de Actorie a institutului printre primii și a avut o carieră artistică încununată de succes, până la sfârșitul vieții. Ultimul său rol a fost Prințul Potemkin, în piesa Ecaterina cea Mare, de George Bernard Shaw, pusă în scenă, în 2008 la Teatrul Național București.
A fost căsătorit timp de 40 de ani cu nepoata pictorului Nicolae Tonitza, Mihaela Tonitza-Iordache, teatrolog și profesor universitar. Nu a avut copii.
Ștefan Iordache s-a stins din viață la 14 septembrie 2008 într-un spital din Viena. Actorul suferea de leucemie. A fost înmormântat cu onoruri militare în comuna Gruiu.
Ștefan Iordache și-a petrecut copilăria în cartierul Rahova din București, într-o familie de oameni simpli, care și-au dorit ca fiii lor să învețe carte. În școală a fost bun la matematică și științele exacte. Studiile teatrale nu au fost prima lui alegere. A dat la Teatru abia după ce a picat, la 16 ani, examenul de admitere la Medicină. După acest eșec, întâmplarea a făcut să fie inclus în brigada artistică a unei cooperative. În anul următor, 1959, a dat la Teatru și a fost admis ultimul la IATC. A absolvit însă secția de Actorie a institutului printre primii și a avut o carieră artistică încununată de succes, până la sfârșitul vieții. Ultimul său rol a fost Prințul Potemkin, în piesa Ecaterina cea Mare, de George Bernard Shaw, pusă în scenă, în 2008 la Teatrul Național București.
A fost căsătorit timp de 40 de ani cu nepoata pictorului Nicolae Tonitza, Mihaela Tonitza-Iordache, teatrolog și profesor universitar. Nu a avut copii.
Ștefan Iordache s-a stins din viață la 14 septembrie 2008 într-un spital din Viena. Actorul suferea de leucemie. A fost înmormântat cu onoruri militare în comuna Gruiu.
·
Faraonul (2004)
·
Omul zilei (1997)
- deputatul Andrei Lăzărescu
·
Eu sunt Adam! / Eu sunt Adam (1996)
·
Începutul adevărului / Oglinda (1994)
·
Cel mai iubit dintre pământeni (1993)
- profesorul universitar Victor Petrini
·
Hotel de lux (1992)
·
Cei care plătesc cu viața (1991) -
Şerban Săru-Sineşti
·
Vinovatul (1991)
·
Noiembrie, ultimul bal (1989) -
Printul Lai Cantacuzin
·
Printul negru (1988)
·
Clipa de răgaz (1986)
·
Noi, cei din linia întâi (1986)
·
Ciuleandra (1985)
- Aioanei
·
Glissando (1985)
·
Concurs (1982)
- Panait
·
De ce trag clopotele, Mitică? (1981)
- Mitică
·
Înghițitorul de săbii (1981)
·
Întoarce-te și mai privește o
dată (1981)
·
Pruncul, petrolul și ardelenii (1981)
·
Bietul Ioanide (1980) - Dumitru Dragavei
"Botticelli"
·
Buna seara, Irina! / Buna seara, Irina (1980)
- comandantul de nava Victor Ionescu
·
Ediție specială (1980)
·
In asteptarea lui Lefty / (1979)
·
Avaria (1978)
·
Doctorul Poenaru (1978) - avocatul
Pascal
·
Recitindu-l pe Shakespeare / (1976)
·
Speranta nu moare in zori / (1976)
·
Proprietarii (1973)
·
Adio, draga Nela (1972) - tanarul
fara ocupatie Costica
·
Piticul din gradina de vara / (1972)
·
Mușatinii (1971)
- Petru Rares
·
Dacii (1967)
- dublaj voce Cotyso
·
Calea Victoriei sau cheia
visurilor (1966) - Costea Lipan
·
Un film cu o fată fermecătoare (1966)
- regizorul de filme publicitare Paul Manu
·
Gaudeamus igitur (1965) - studentul
Teo
·
Strainul /
Străinul (1964) - elevul Andrei Sabin
·
Don Juan (1961)
- Don Juan Tenorio
·
Buna seara, Domnule Wilde / - Mr.
Jack Worthing
SCENETE CU MIHAI FOTINO
Biografie Mihai Fotino
Mihai
Fotino (cunoscut și ca Mișu Fotino) (n. 14 septembrie 1930, București) este un
actor român de teatru. A jucat în numeroase comedii și a fost prezent în
emisiuni de televiziune. Copilăria și adolescența le-a trăit la Brașov, unde
tatăl lui era actor și cu care a jucat împreună încă de când era foarte mic. A
debutat la vârsta de 7 ani în piesa de teatru "Coloniale". Din 1952,
Mihai Fotino era actor la Teatrul Dramatic din Brașov. A fost remarcat de
marele regizor Sică Alexandrescu, care a decis să-l aducă la București. Din
1956, joacă la Teatrul Național "I.L. Caragiale" din București. La
cea de-a XIV-a ediție a Galei Premiilor UNITER, din 3 aprilie 2006, maestrul
Mihai Fotino a fost premiat pentru întreaga sa activitate.
·
Sexy Harem Ada-Kaleh (2001)
·
Milionar...la minut (1992) - vecinul
Tincu
·
Chirița la Iași (1987)
·
Sosesc de la Paris (1977)
·
Tufă de Veneția (1977)
·
Bufetul mimoza (1976) - client la bufet
·
Doctor fara voie (1976)
·
Primarul activ / (1976) - magazionerul de
la televiziune Costica
·
Rivalii / (1976)
·
Comedie de moda veche / (1975) -
medicul Rodion Nicolaevici
·
Elixirul tinereții (1975)
·
In noaptea asta toata lumea e a mea
/ (1974) - Misu
·
Interviu cu un idol / (1972) -
ziaristul
·
Vicleniile lui Scapin / (1972) -
magazionerul Ion Ionescu "Scapin"
·
Revelion in doi / (1971) - Misu
·
Un nasture sau absolutul / (1970)
·
Balul de sâmbătă seara (1968) -
Gigi Trailer
·
Amprenta (1967)
·
Lada / (1967)
·
Doisprezece oameni furiosi / (1966)
·
Steaua fără nume (1966) - controlorul
·
Titanic Vals / Titanic vals (1965) -
functionarul Dinu
·
Codine / Codin (1963)
·
Politică cu... delicatese (1963)
·
Porto-Franco (1961)
·
Telegrame (1959)
·
Directorul nostru (1955)
·
Răsună valea (1950)
·
Doamna de la etajul II (1937)
"Sa va fac un bon" cu Ileana Stana Ionescu si Mihai
Dem Rădulescu, Mihai Fotino, Mihai Mălaimare şi Ion Anghel - Primarul activ (1976)
Stefan Mihailescu braila Virgil Ogasanu Dansul hartiilor 1981 Roberto Mazzuco
Dezradacinatii 1985 Lidorikis Alekos
GÂNDURI PESTE TIMP 14 Septembrie
SFATURI
UTILE 14 Septembrie
DESPRE
SARE
Sarea neiodată are efecte negative grave asupra sănătății!
Consumul de sare iodată este extrem de nociv pentru sănătate. Specialiștii
avertizează asupra efectelor și recomandă consumul cu precauție sau consumul
desare neiodată.Așteptarea a luat sfârșit! Apple a lansat noile modele de smartphone,
iPhone 7 și iPhone 7 Plus: PRIMELE IMAGINIAsociația pentru Protecția
Consumatorilor din România (APC România) solicită eliminarea restricției
legale de comercializare a sării neiodate din magazine. Românii consumă zilnic
de 2-3 ori mai multă sare 'iodată' decât cantitatea recomandată de Organizația
Mondială a Sănătății (OMS), care este de 5 grame de sare.
Acest consum ridicat de sare explică rata ridicată a hipertensivilor- circa
40% din populația adultă a țării noastre- precum și numărul mare de decese
provocate de bolile cardiovasculare și atacurile cerebrale.
Atenție
mare la ce tip de sare consumi!
Sarea neiodată are termen de valabilitate nelimitat (8% dintre
produsele analizate), în timp ce la sarea iodată termenul de valabilitate
variază între 1 an și 20 de ani, în funcție de substanțele chimice adăugate în
procesul de iodare a sării. În concluzie, aceste variații ale termenului de valabilitate
demonstrează toxicitatea sării iodate, dată de substanțele chimice adăugate în
procesul de iodare a sării.
Efecte
Consumul de sare iodată are efecte negative asupra organismului uman,
dintre care cele mai grave sunt următoarele:
—suprasolicitarea rinichilor și a altor organe interne;
—disfuncții tiroidiene la persoanele sensibile;
—încetinirea proceselor metabolice și apariția obezității;
—slăbirea sistemului imunitar;
—cancer de tiroidă, în special cancerul papilar
—senzații permanente de cald (ce au ca efect intoleranța la cald)
—tulburări ale somnului, hipertensiune, anxietate și nervozitate;
—tireotoxicoză
—disfuncții tiroidiene la persoanele sensibile;
—încetinirea proceselor metabolice și apariția obezității;
—slăbirea sistemului imunitar;
—cancer de tiroidă, în special cancerul papilar
—senzații permanente de cald (ce au ca efect intoleranța la cald)
—tulburări ale somnului, hipertensiune, anxietate și nervozitate;
—tireotoxicoză
Sarea iodată –
condiment sau medicament?
Studiul privind calitatea sării face
parte din Campania Națională de Informare și Educare: ”Hrană sănătoasă – o
investiție pe termen lung în sănătatea noastră”. Prin această campanie,
Asociaţia pentru Protecţia Consumatorilor din România (APC România) își dorește
să promoveze un stil de viață sănătos și să tragă un semnal de alarmă în
privința unor produse alimentare bogate în sare, zahăr și grăsimi și a unor
aditivi alimentari care prezintă un risc ridicat asupra sănătății
consumatorilor.
Sarea pentru consum alimentar uman este
un produs cristalin în a cărui compoziţie predomină clorura de sodiu (NaCl),
obţinută prin extragere din depozitele naturale subterane sau din apa de mare.
Sarea iodată este sarea destinată consumului uman, hranei animalelor şi
utilizării în industria alimentară, la care s-a adăugat iod, sub formă de iodat
sau iodură de potasiu. Conţinutul de NaCl din sarea utilizată pentru iodare nu
trebuie să fie mai mic de 97%.
Obligativitatea folosirii sării iodate
atât pentru consumul uman, cât și în hrana animalelor și în industria
alimentară a fost decisă în anul 2002 printr-o Hotărâre de Guvern. Timp de 2
ani, pe teritoriul României au fost interzise importul în vederea
comercializării, precum şi producţia şi comercializarea de sare neiodată pentru
utilizarea în alimentaţia omului, hrana animalelor şi în industria alimentară.
Din anul 2004 s-a permis comercializarea sării neiodate numai prin reţeaua de
magazine PLAFAR, magazine naturiste şi farmacii, în segmentul produselor care
nu necesită reţete pentru achiziţionare, ambalată în cantităţi ce nu depăşesc
0,5 kg, obligație care a rămas valabilă și în prezent. De la 1 mai 2004 a
intrat în vigoare modificarea HG nr 568/2002 în privința eliminării
obligativității folosirii sării iodate din hrana animalelor şi din industria
alimentară, cu o singură excepție, și anume folosirea acesteia numai la
fabricarea pâinii. O nouă modificare a acestui act normativ în privința
folosirii sării iodate s-a realizat în anul 2006, când a devenit obligatorie și
la fabricarea produselor de panificație. În prezent, mulți producători din
industria alimentară folosesc sarea iodată și în alte ramuri ale industriei, cu
toate că acest lucru nu mai este obligatoriu decât pentru industria pâinii și a
produselor de panificație, fapt ce poate genera probleme de sănătate
consumatorilor.
Inițial, sarea iodată trebuia să conţină
20 ± 5 mg iod/kg de sare, respectiv 34 ± 8,5 mg iodat de potasiu/kg de sare sau
26 ± 6,5 mg iodură de potasiu/kg de sare. Din martie 2007 s-a modificat
procesul de iodare a sării astfel: ”Sarea iodată trebuie să conţină 30 mg
iod/kg de sare, respectiv 50,6 mg iodat de potasiu/kg de sare sau 39,2 iodură
de potasiu/kg de sare. Se admite ca limită minimă un conţinut de 25 mg iod/kg
de sare, respectiv 42 mg iodat de potasiu/kg de sare sau 32,5 mg iodură de
potasiu/kg de sare, iar ca limită maximă un conţinut de 40 mg iod/kg sare,
respectiv 67,2 mg iodat de potasiu/kg de sare sau 52 mg iodură de potasiu/kg de
sare."
Asociația pentru Protecția
Consumatorilor din România (APC România) a achiziționat, în prima parte a lunii
decembrie, a.c., 25 sortimente de sare din marile structuri comerciale
(hipermarketuri / supermarketuri), fabricată/distribuită de 16 agenţi
economici, cu gramajul cuprins între 90 g și 1000 g, în vederea realizării unui
studiu prin care să atragă atenția în ceea ce privește conținutul acestui tip
de produs și potențialele efecte asupra sănătății consumatorilor.
Au fost analizate sortimente de sare
fabricate/distribuite de către: Societatea Naţională a Sării Salrom – Salina
Cacica Suceava, Societatea Naţională a Sării Salrom – Salina Târgu Ocna,
Societatea Naţională a Sării Salrom – Salina Slănic Prahova, SC Astron SRL, SC
Pirifan Distribution SRL, SC Marathon Distribution Group SRL, SC Defne Selos
SRL, SC Melaz Trading Company SRL, SC SanoVita SRL, SC Compania Indiilor
Orientale Prod SRL, SC Kamis Condimente SRL, SC Kotanyi – Austria, SC Benten
Medical SRL, SC România Hypermarche SA, SC Solaris Plant SRL şi SC Bio
Logistic&Distribution Partener SRL.
Studiul a fost realizat de către o
echipă de experți a APC România, coordonată de conf. univ. dr. Costel Stanciu.
Sarea comercializată în România provine din următoarele ţări:
- 40% din sortimentele
analizate sunt importate din Grecia
- 24% din sortimentele
analizate sunt produse în România
- 8% din sortimentele
analizate sunt importate din Pakistan
- 8% din sortimentele
analizate sunt importate din Austria
- 4% din sortimentele
analizate sunt importate din Turcia
- 4% din sortimentele
analizate sunt importate din Belarus
- 4% din sortimentele
analizate sunt importate din Polonia
- 4% din sortimentele
analizate sunt importate din Italia
- 4% din sortimentele
analizate sunt importate din Israel
Sortimentele de sare analizate sunt
următoarele:
- Sare iodată alimentară de
masă recristalizată – Salina Cacica;
- Sare de masă iodată –
Olympia;
- Sare marină iodată –
Ilida;
- Sare de mare iodata cu
verdeţuri de Provence – Pirifan;
- Sare de mare grunjoasă,
iodată cu piper – Pirifan;
- Sare de masă iodata extra
fină recristalizată – Defne;
- Sare iodată alimentară de
masă gemă extra fină – Salina Slănic Prahova;
- Sare de mare naturală iodată
pentru gătit şi masă – Hera
- Sare de mare fină iodată
pentru bucătărie – Niki
- Sare de mare fină iodată
– SanoVita
- Sare fină iodată –
Himalaya
- Sare de mare iodată
semigrunjoasă – Ilida
- Sare de masă iodată extra
fină – Xion
- Sare de mare iodată –
Kamis
- Sare de mare iodată
(granule) – Dora
- Sare de mare iodată –
Orient
- Sare de mare naturală
iodată – Kalas
- Sare de mare iodată – CIO
- Sare de mare iodată –
Kotanyi
- Sare de mare lichidă –
Pic de sare
- Sare de mare iodată fină
– Cora
- Sare roz de Himalaya
cristale neiodata – Solaris
- Sare gemă fină alimentară
neiodata– Solaris
- Sare neiodată – Naturalia
- Sare de mare iodată
grunjoasă – Natur All green
În funcție de gramaj, situația se prezintă astfel:
90 g – 8% din sarea analizată;
92 g – 4% din sarea analizată;
110 g – 4% din sarea analizată;
150 g – 4% din sarea analizată;
180 g – 4% din sarea analizată;
200 g – 8% din sarea analizată;
250 g – 8% din sarea analizată;
280 g – 4% din sarea analizată;
400 g – 4% din sarea analizată;
500 g – 28% din sarea analizată;
1000 g – 24% din sarea analizată;
Sarea neiodată are termen de
valabilitate nelimitat (8% dintre produsele analizate), în timp ce la sarea
iodată termenul de valabilitate variază între 1 an și 20 de ani, în funcție de
substanțele chimice adăugate în procesul de iodare a sării, astfel:
- La 24% dintre produsele
analizate, termenul de valabilitate este de 3 ani;
- La 20% dintre produsele
analizate, termenul de valabilitate este de 1 an;
- La 16% dintre produsele
analizate, termenul de valabilitate este de 2 ani;
- La 12% dintre produsele
analizate, termenul de valabilitate este de 5 ani;
- La 8% dintre produsele
analizate, termenul de valabilitate este de 4 ani;
- La 8% dintre produsele
analizate, termenul de valabilitate este de 6 ani;
- La 4% dintre produsele
analizate, termenul de valabilitate este de 20 ani;
În concluzie, aceste variații ale
termenului de valabilitate demonstrează toxicitatea sării iodate, dată de
substanțele chimice adăugate în procesul de iodare a sării.
Românii consumă zilnic de 2-3 ori mai
multă sare “iodată” decât cantitatea recomandată de Organizația Mondială a
Sănătății (OMS), care este de 5 grame de sare. Acest consum ridicat de sare
explică rata ridicată a hipertensivilor- circa 40% din populația adultă a țării
noastre - precum și numărul mare de decese provocate de bolile cardiovasculare
și atacurile cerebrale.
La realizarea acestui studiu s-au avut
în vedere următoarele obiective:
1. Analiza ingredientelor
folosite la fabricarea acestui tip de produs pentru prezentarea unor puncte de
vedere.
2. Identificarea substanţelor
chimice şi a aditivilor alimentari utilizați în procesul de iodare a sării,
care prezintă un risc de apariție a unor afecțiuni medicale în cazul unui
consum constant și pe termen lung.
1. Analiza
ingredientelor folosite la fabricarea acestui tip de produs pentru prezentarea
unor puncte de vedere.
În procesul industrial de iodare a sării
se folosesc următoarele substanţe chimice: iod, iodat de potasiu, iodură de
potasiu, carbonat de sodiu, carbonat de magneziu, ferocianură de potasiu.
Din analizarea sortimentelor de sare a
reieşit că în procesul de iodare a sării substanţele menţionate mai sus se
regăsesc după cum urmează:
- La 52% din tipurile de
sare analizate s-a folosit iodatul de potasiu;
- La 40% din tipurile de
sare analizate s-a folosit ferocianură de potasiu;
- La 36% din tipurile de
sare analizate s-a folosit iodul;
- La 32% din tipurile de
sare analizate s-a folosit carbonatul de sodiu;
- La 28% din tipurile de
sare analizate s-a folosit iodura de potasiu;
-
La 4% din tipurile de sare analizate s-a folosit carbonat de magneziu;
2.
Identificarea
substanţelor chimice şi a aditivilor alimentari utilizați în procesul de iodare
a sării, care prezintă un risc de apariție a unor afecțiuni medicale în cazul
unui consum constant și pe termen lung.
În cele 25 de produse analizate s-au
identificat 6 tipuri de substanţe şi aditivi alimentari, după cum urmează: iod,
iodat de potasiu, iodură de potasiu, carbonat de sodiu, carbonat de magneziu şi
ferocianură de potasiu.
§ Iod – este un element
chimic utilizat, printre altele, în scopuri nutriționale și medicinale. Iodul
este întâlnit în organismul uman în glanda tiroidă; alte organe care prezintă
concentrații de iod sunt glandele salivare, stomacul, glanda pituitară și
ovarele. În tiroidă, iodul este folosit la sinteza hormonilor tiroxinei și
triiodotironinei, hormoni care au rol reglator al anumitor funcții metabolice,
în special în controlul temperaturii. Organismul persoanelor din societățile
dezvoltate asimilează iodul din hrană în proporție mai redusă decât persoanele
din comunitățile tradiționale, din cauza diferențelor în compoziția
alimentației. Laptele este o sursă majoră de iod, nivelul acestuia dublându-se
în anii recenți, deoarece hrana vițeilor este suplimentată cu iod și pentru că,
înainte de muls, ugerele sunt dezinfectate cu antiseptice pe bază de iod.
Alimentele cele mai bogate în iod sunt codul, scoicile, creveții, heringul,
semințele de floarea-soarelui, algele și ciupercile. Atunci când este ingerat direct
poate provoca gastroenterite severe, fiind un compus coroziv. Vaporii de iod
pot provoca iritații pulmonare severe. De asemenea, contactul iodului cu pielea
poate provoca arsuri severe.
§ Iodat de potasiu –
este un agent de oxidare, folosit uneori în iodarea sării de masă pentru
prevenirea deficienței de iod. Este utilizat și în unele formule pentru
bebeluși sau ca agent de maturare în produse de panificație.
§ Iodura de potasiu –
este utilizată ca supliment nutriţional în hrana pentru animale și în
alimentele destinate consumului uman. Este utilizată pentru iodarea sării de
masă. În cantități mari poate declanșa sau înrăutăți hipertiroidismul sau
hipotiroidismul. Poate provoca sialadenita (o inflamație a glandelor salivare),
tulburări gastrointestinale, reacții alergice.
§ Ferocianura de potasiu
- E536 – este un agent antiaglomerant, utilizat în sarea de bucătărie. La peste
100 grade C ferocianura de potasiu se descompune în cianură de potasiu și
clorură de fier, fapt ce provoacă reducerea transportului de oxigen către
sânge, dificultăți în respirație, dureri de cap și amețeli.
§ Carbonatul de sodiu –
E500 – este un aditiv alimentar utilizat ca regulator de aciditate, agent
antiaglomerant, agent de creștere și stabilizator. Nu se cunosc efecte adverse.
§ Carbonatul de magneziu
– E504 – este utilizat pentru reducerea umidității sării de masă. În cantități
mari poate avea efecte laxative.
“Sarea, din păcate, a
fost transformată dintr-un condiment folosit zilnic în alimentaţia noastră
într-un medicament printr-o măsură legală intrată în vigoare în anul 2002.
Sarea iodată ar trebui să fie excepţia şi nu regula. Nu putem pleca, în
aplicarea acestei măsuri de aditivare obligatorie a sării, de la premisa că
toţi cei 20 de milioane de consumatori au probleme cu asimilarea iodului.
Majoritatea covârşitoare a consumatorilor nu realizează pericolele la care se
expun prin consumarea zilnică a sării iodate. Administrarea sării iodate în
alimentaţie trebuie realizată numai în baza unei reţete prescrise de către
medicul endocrinolog. Având în vedere că se încalcă un drept fundamental al
consumatorilor – dreptul de a alege – solicităm eliminarea restricţiei legale
de comercializare a sării neiodate din micile şi marile structuri comerciale.”
Conf. univ. dr. Costel Stanciu, preşedinte APC România.
„Sarea iodată nu este
sănătoasă, ba chiar ar trebui spus că este nesănătoasă. Acest fapt i-ar putea
mira pe unii, însă nu și pe cei care sunt cu adevărat preocupați de sănătatea
lor. Sodiul este vital pentru viață. Fără acesta, mușchii nu ar funcționa
adecvat, memoria te-ar lăsa, și nu ar mai fi posibilă nici măcar o bătaie de
inimă. Și atunci, de ce este sarea oaia neagră a alimentației mondiale?
Sarea, când este rafinată, pierde toate
oligomineralele pe care sarea nerafinată le are din belșug. Sarea nerafinată
conține magneziu și potasiu, și ambele sunt necesare pentru optima funcționare
a corpului și pentru a face posibil metabolismul sodiului. Potasiul, magneziul
și sodiul sunt marea triadă care lucrează în tandem pentru a regulariza
echilibrul hidric al corpului și a administra impulsurile nervoase și
musculare. Pentru simplificare, cu cât ingerezi mai mult sodiu, cu atât mai
mult potasiu și magneziu va trebui să ingerezi pentru a menține homeostaza. Iar
dietele noastre de astăzi, deși cu înalt conținut de sodiu, sunt practic
lipsite de celelalte două elemente.Cu cât vom căuta să intervenim mai puțin în
compoziția alimentelor provenite din natură, cu atât ne va fi mai bine și
oamenii vor fi mai sănătoși.”Alec Blenche, Co-Owner și Co-Founder la Viața în
verde viu
Consumul de sare iodată are efecte
negative asupra organismului uman, dintre care cele mai grave sunt următoarele
:
– suprasolicitarea rinichilor și a altor organe interne;
– suprasolicitarea rinichilor și a altor organe interne;
- disfuncții tiroidiene la
persoanele sensibile;
– încetinirea proceselor metabolice și
apariția obezității;
– slăbirea sistemului imunitar;
– slăbirea sistemului imunitar;
- cancer de tiroidă, în
special cancerul papilar
- senzații permanente de cald (ce au ca
efect intoleranța la cald)
– tulburări ale somnului, hipertensiune, anxietate și nervozitate;
– tulburări ale somnului, hipertensiune, anxietate și nervozitate;
- tireotoxicoză
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu