MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU

DUMINICĂ 21 OCTOMBRIE 2018

Bună dimineața, prieteni și mulțumesc pentru vizite, mesaje și aprecieri!

O sfântă și binecuvântată de Dumnezeu zi de Duminică, cu pace, sănătate și bucurii! Doamne ajută!

Să începem programul cu muzică orhestrală:

DOS ORQUESTAS INMORTALES - FAUSTO PAPETTI Y PAUL MAURIAT.Selección de Cecil Gonzalez

ISTORIE PE ZILE 21 Octombrie

Evenimente

·         1096: Cruciada saracilor, care il avea ca lider spiritual pe calugarul Pierre l’Ermite din Amiens, se destrama in urma unui atac al turcilor selgiucizi. După ce au ajuns în Asia Mica, cruciații au fost sfâșiați de conflicte interne. Turcii erau experimentați, și cunoșteau locurile; majoritatea participanților la Cruciada țăranilor erau războinici amatori neorganizați . În principala tabără a cruciaților, spionii tuci au împrăștiat zvonul că germanii care cuceriseră Xerigordonul, au cucerit și Niceea, ceea ce a crescut dorința neexperimentaților războinici creștini să plece cât mai repede să participe la jefuirea noii cuceriri. 20.000 de luptători cruciati au pornit în marș spre Niceea, lăsând femeile, copiii, bătrânii și bolnavii în tabără. La cam 5 km de tabără, în locul în care drumul se strecura printr-o vale îngustă și împădurită lângă satul Dracon , turcii ii așteptau în ambuscadă. După ce au fost atacați, cruciații au intrat rapid în panică și au luat-o la fugă spre tabără. Cei mai mulți au fost uciși în luptă. Copii și cei care s-au predat au fost cruțați. Trei mii de cruciați, inclusiv capetenia lor Geoffrey Burel, au fost suficient de norocoși pentru a ajunge într-un castel vechi părăsit unde s-au apărat până când marina bizantină a intervenit și i-a obligat pe turci să ridice asediul. Cele câteva mii de cruciați care au scăpat au reușit să se reîntoarcă în Constantinopol. Aceștia au fost singurii supraviețuitori ai cruciadei țăranilor. Cruciada saracilor a fost parte a Primei Cruciade și a durat cu aproximație șase luni, din aprilie până în octombrie 1096. Mai este cunoscută si cu numele de Cruciada populară sau Cruciada maselor.

·         1097: Prima Cruciadă – Cruciaţii conduşi de Godefroy de Bouillon, Bohemund de Taranto  şi Raymond de Touloue, încep asediul  Antiohiei, apărate cu indarjire  de musulmani. Bohemund a reușit să stabilească contacte cu Firouz, un sodat armean care păzea Turnul „celor Două Surori”, care dorea să se răzbune din motive personale  și l-a mituit pentru ca să deschidă poarta cetății. Pe 2 iunie,  Firouz  a deschis porțile turnului pe care îl apăra și orașul a fost invadat de creștini. Creștinii sirieni rămași în cetate au deschis la rândul lor restul porților și au participat alături de cruciați la masacrarea musulmanilor. În timpul violențelor, cruciații au ucis și creștini localnici alături de musulmani, inclusiv pe fratele lui Firouz. Yaghi-Siyan, guvernatorul musulman al Antiohiei  a încercat să fugă, dar a fost prins de creștinii sirieni în afara zidurilor cetății, a fost decapitat, iar capul lui i-a fost oferit lui Bohemund.La sfârșitul zilei de 3 iunie, cruciații controlau cea mai mare parte a orașului, cu excepția citadelei, care a rămas în mâineile garnizoanei conduse de fiul lui Yaghi-Siyan, Shams ad-Daulah. In ajutorul Antiohiei a sosit o armată musulmană din Mosul sub comanda lui Kerbogha care  a asediat la rândul ei Antiohia apărată de creștini între 7 iunie  și 28 iunie  1098, data la care au fost infranta   si obligataq sa se retraga. Asediul de la Antiohia a devenit în scurtă vreme legendar, iar secolul al XII-lea a devenit subiect al chanson d’Antioche  un chanson de geste  din Ciclul Cruciadei.

·         1209: Otto al IV-lea este încoronat împărat al Sfântului Imperiu Roman de către Papa Inocențiu al III-lea. A fost  Rege al Italiei din 1208 si  singurul rege din dinastia Welf.  A încercat  să întărească puterea imperială în detrimentul puterii papale,  intrind  în conflict cu papalitatea, fiind excomunicat în 1210. S-a născut în Normandia, fiind  fiul lui Henric, duce de Bavaria și Saxonia și a Mathildei Plantagenet. A crescut în Anglia  la curtea Regelui Henric al III-lea. A abdicat in anul 1215  și s-a retras  în posesiunile sale private din Braunschweig,  unde a murit în 1218.

·         1520: Exploratorul portughez Fernando Magellan , aflat in serviciul regelui Spaniei, descoperă strâmtoarea care-i va purta numele.

·         1520: Exploratorul João Alvares Fagundes descopera insulele Saint-Pierre şi Miquelon , pe care le numeste “Insulele celor 11.000 de fecioare”.

·         1600: Tokugawa Ieyasu (n. 1542; d. 1616) , ii învinge pe rivalii sai în Bătălia de la Sekigahara, care marchează începutul shogunatului Tokugawa care va conduce Japonia pana la mijlocul secolului al XIX-lea.

·         1754: Sunt inaugurate primele școli din Blaj. Piatra lor de temelie a fost pusă de episcopul Ioan Inocenţiu Micu – Klein. Este vorba, pentru inceput, de trei scoli: Scoala de obste (elementara) – pentru invatarea citirii, scrierii, socotirii si “cantarii” in limba romana, “nici o plata de la ucenici asteptandu-se”, Scoala latineasca (de grad mediu), care va deveni gimnaziu si liceu si Scoala de preotie, mai tarziu seminar, apoi Academie Teologica. Scolile erau frecventate de fiii taranilor iobagi romani si ai oamenilor saraci de la orase, numarul de 178 de elevi, cu care s-au deschis scolile, fiind insemnat pentru vremurile acelea. Blajul devine centrul învățământului românesc din Transilvania. Episcopia ii ajuta pe elevii aflati in nevoie cu paine, haine si carti. Retine atentia beneficiul de paine, oferit la fiecare 5 zile, scolarilor saraci care invatau si se purtau bine, asa-numitul “tipau”, o paine de 3-3,5 kg. (fundatia episcop Grigore Maior care s-a mentinut pana in 1940). In timp, episcopii, apoi mitropolitii, ceilalti membri ai clerului superior, profesori si absolventi ai scolilor Blajului au instituit burse in beneficiul elevilor merituosi. Scolile Blajului au numarat printre luminatii lor profesori din ultima parte a secolului al XVIII-lea pe corifeii Scolii Ardelene, miscare ideologica nationala iluminista – Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior, la care se adauga scriitorul Ion Budai Deleanu. De pe bancile Scolilor din Blaj, au absolvit si urmatorii membrii ai Academiei Romane: Nicolae Densusianu, Ion Bianu, Ion Agarbiceanu, Zenovie Paclisanu, Gheorghe Suciu, Octavian Fodor, Emil Negrutiu.

·         1805: Bătălia de la Trafalgar, în care flota britanică a obținut o strălucită victorie împotriva forțelor navale franco-spaniole; moartea amiralului Horatio Nelson. Flota engleza condusa de amiralul Nelson a zdrobit armatele franco-spaniole comandate de amiralul Villeneuve. Desfasurata in sudul coastelor iberice, lupta a ramas in istorie drept cea mai stralucita victorie britanica impotriva Frantei, la acea vreme aflata sub conducerea lui Napoleon. Amiralul britanic, aflat la bordul “Victory”, si-a impartit in doua cele 27 de vase de razboi. In cinci ore de lupta, englezii au reusit sa distruga 19 dintre vasele inamice, fara ca ei sa piarda vreo nava, insa au inregistrat in jur de 1.500 de victime printre marinari. Nelson a fost ranit de un  francez si a murit cu 30 de minute inainte de finalul bataliei. Informat in legatura cu victoria iminenta a britanicilor, amiralul a rostit: “Acum sunt multumit. Multumesc Domnului, am reusit sa imi fac datoria.” Victoria de la Trafalgar l-a impiedicat pe Napoleon sa invadeze Anglia, ceea ce l-a transformat pe Nelson intr-un erou national. Amiralul a avut parte de funeralii impresionante, el fiind ingropat cu toate onorurile in Catedrala St. Paul din Londra. Un monument a fost ridicat in cinstea lui in Piata Trafalgar din capitala Angliei.

·         1854: Florence Nightingale călătorește cu 38 surori medicale spre Scutari, peninsula Crimeea, ca să îngrijească soldații din Războiul Crimeii.

·         1858: La Paris a avut loc premiera operetei Orfeu în infern de Jacques Offenbach.

·         1860: În urma unei convenții naționale a fost proclamată o nouă Constituție a Republicii Argentina, ale cărei baze au fost puse în 1853.

·         1866: A avut loc premiera operei "Viața pariziană", de Jacques Offenbach.

·         1871: S-a constituit Societatea Filarmonică din Timișoara. Organizată din iniţiativa unor inimoşi iubitori ai muzicii, din localitate, după modelul şi cu sprijinul câtorva societăţi muzicale europene de prestigiu, Societatea filarmonică din Timişoara va juca un rol de catalizator în viaţa spirituală a oraşului determinând cele mai importante evenimente muzicale care s-au petrecut aici. La înfiinţarea ei au existat un cor bărbătesc şi câţiva instrumentişti pentru activităţi în genul muzicii de cameră. S-a afiliat apoi şi un cor feminin pentru a putea fi abordat şi repertoriul vocal-simfonic care necesita, de cele mai multe ori, cor mixt. Pentru completarea orchestrei se făcea apel la instrumentişti ai Operei locale şi suflători ai Regimentului 29 infanterie „Loudon“. Penuria de instrumentişti a impus ca o necesitate imediată înfiinţarea încă din al doilea an de existenţă a Societăţii, a unei şcoli de muzică pentru pregătirea şi formarea propriilor cadre. Primul concert a avut loc la 8 decembrie 1871. Sub bagheta lui Heinrich Weidt au fost interpretate două ample lucrări vocal simfonice: Die Frithjofs Saga de Max Bruch şi Der Taucher – compoziţie aparţinând dirijorului timişorean.

·         1879: Thomas Alva Edison a demonstrat cu succes obținerea primului bec electric durabil și practic din punct de vedere comercial, la laboratorul lui din Menlo Park, New Jersey. Thomas Alva Edison (n.11 februarie 1847 Milan, OH, SUA – d.18 octombrie 1931, West Orange, NJ, SUA) a fost un important inventator și om de afaceri american al sfârșitului de secol XIX și început de secol XX. A fost cunoscut și ca „Magicianul din Menlo Park„, fiind și cel mai prolific inventator al timpului prin aplicarea practică a descoperirilor științifice (1093 brevete). A fost un autodidact, însă acest lucru nu l-a împiedicat să realizeze invenții în domeniul electricității (becul cu filament), al telefoniei, al sistemului de transmisie multiplă a telegramelor, al înregistrării mecanice a sunetului (fonograful) și al cinematografiei – kinetoscopul.

·         1909: A avut loc primul zbor individual al unei femei, realizat de frantuzoaica Ellise Dairoche.

·         1915: Compania americană de telefonie și telegrafie a realizat primul discurs direct transatlantic din Arlington (Virginia), cu destinația Paris, transmis prin sistemul de radio-telefonie.

·         1918: Un record neobisnuit: Dactilografa Margaret Owen a atins la masina de scris viteza de 170 de cuvinte pe minut, record care nu a fost depasit pâna în prezent.

·         1920: Este arestata  majoritatea  membrilor Consiliului General al Partidului Socialist şi Sindicatelor. S- a constituit  Comitetul Executiv propriu al Partidului Socialist şi o comisie generală proprie a sindicatelor, care a purtat tratative cu guvernul pentru reluarea lucrului; acestea au dat circulare către organizaţiile pentru încheierea grevei la 28 octombrie.

·         1925: Pictorul Paul Klee expune la Paris singura sa lucrare.

·         1940: Începe "Proiectul Manhattan" având ca obiectiv bomba atomică americană.

·         1944: Primul atac japonez sinucigas kamikaze : Un avion japonez care transporta 200 kg de bombe, ataca nava de razboi HMAS Australia , în timpul Bătăliei de la Leyte Gulf in Oceanul Pacific.

·         1944: După șase săptămâni de luptă aliații câștigă în Al Doilea Război Mondial orașul Aachen, primul mare oraș german.

·         1945: În Franța, femeile au câștigat dreptul la vot. După ce au votat pentru prima dată la 29 aprilie 1945, în cadrul unor alegeri municipale, femeile din Franţa şi‑au câștigat definitiv dreptul de vot la 21 octombrie, același an, odată cu desfășurarea alegerilor legislative. Încă din 1944, o ordonanţă adoptată de guvernul provizoriu al generalului de Gaulle prevedea că „femeile sunt votanţi eligibili în aceleaşi condiţii ca bărbaţii“. Doi ani mai târziu, Constituţia adoptată la 27 octombrie 1946 includea printre principiile de bază ale republicii „legea garantării drepturile egale ale femeilor cu bărbaţii în toate sferele“. Pentru o mai bună imagine asupra problemei dreptului la vot al femeii, vă mai amintim că americancele au putut vota încă din 1920 (18 august), odată cu ratificarea celui de-al 19-lea amendament al Constituției SUA. În România, femeile au obținut dreptul de a vota prin Constituția din 1938, la capătul unor lungi și susținute lupte purtate de către militantele feminismului cu autoritățile de la București. Ella Negruzzi, prima femeie avocat din România și una dintre cele mai prolifice feministe, justifica astfel drepul la vot al femeii, într-o conferință susținută în 1937: „Sunt vreo 1.400 de ani de când s-a ţinut la Mâcon, în Franţa, în 581, un sobor de preoţi, pentru a se hotărî asupra mult-discutatei controverse de atunci, dacă femeia are sau nu are suflet şi dacă ea poate fi pusă pe aceeaşi treaptă cu oamenii, adică bărbaţii. După lungi discuţii, Consiliul de la Mâcon a decretat că femeia are suflet şi, prin urmare, poate fi considerată ca o fiinţă omenească.“

·         1948: ONU a respins cererea sovietică de distrugere publică a tuturor armelor nucleare.

·         1949: In cadrul conferinţei pe ţară a compozitorilor, criticilor muzicali şi muzicologilor, care a avut loc la Bucureşti,  Societatea Compozitorilor Români, creată în 1920, îşi schimba titulatura în Uniunea Compozitorilor din România. Aceasta a funcţionat ca asociaţie profesională până în martie 1996, când a apărut Legea Drepturilor de Autor şi a Drepturilor Conexe 8/1996 şi s-a constituit Asociaţia pentru Drepturi de Autor a UCMR (având ca obiect de activitate gestiunea colectiva a drepturilor de autor in domeniul muzical).

·         1951: Gottfried Benn obține premiul Georg Büchner. (Premiu, care în 1960 va fi decernat lui Paul Celan).

·         1956: Wladislaw Gomulka, recent eliberat din închisoare si reabilitat, devine primsecretar al Partidului Muncii din Polonia ( comunist).Primul sau discurs – în care se pronunta pentru abandonarea colectivizarii agriculturii si întarirea rolului parlamentului – anunta schimbari importante. În acelasi timp, ministrul Apararii, maresalul sovietic Konstantin Rokosovski – prin intermediul caruia Moscova îsi asigura controlul asupra guvernului polonez – nu mai este ales în Comitetul Central. Câteva zile, la Varsovia domneste teama de o interventie armata a URSS. Dar, pe 23 octombrie, Hrusciov da unda verde noului curs politic de la Varsovia. Rokosovski se retrage de la Ministerul Apararii, iar, pe 28 octombrie, cardinalul Stefan Wyszynski este eliberat din închisoare si devine seful Bisericii catolice din Polonia.

·         1959: La New York se deschide Muzeul Guggenheim, conceput de Frank Lloyd Wright.

·         1960: Primul submarin nuclear britanic, HMS Dreadnought, a fost lansat de regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii.

·         1965: Robert B. Woodward primeşte premiul Nobel pentru chimie.

·         1971: Scriitorul, omul politic si diplomatul chilian Pablo Neruda, primeşte premiul Nobel pentru literatură.

·         1993: A avut loc reuniunea NATO de la Travemunde, în Germania. Secretarul de Stat american al Apărării, Les Aspin, a lansat propunerea realizării unui “parteneriat pentru pace”, între NATO şi ţările din Europa Centrală şi de Est.

·         1997: Scriitorul dizident anticomunist rus Alexandr Soljeniţîn a înfiinţat un premiu literar care îi poartă numele.

·         1997: Casa de Economii si Consemnatiuni din Romania s-a transformat într–o bancă de stat, lărgindu–şi obiectul de activitate (acordă credite şi agenţilor economici mici şi mijlocii, precum şi statului şi administraţiei publice locale şi centrale).

·         1999: Peste cinci sute de delegaţi, liceeni şi elevi, de pe cinci continente, s-au adunat, la Paris, pentru a constitui primul Parlament mondial al copiilor, al cărui prim document adoptat a fost “Manifestul tineretului pentru secolul XXI”.

·         1999: A apărut, la București, primul număr al revistei Playboy. Prima vedeta care a aparut  pe coperta acestei reviste a fost Dana Savuica.

·         2003: Planeta pitică Eris din centura Kuiper a fost descoperită de către Michael E. Brown, Chad Trujillo și David L. Rabinowitz.

·         2003: Şi-a început activitatea Institutul pentru Memoria Exilului Românesc, instituţie nouă care se ocupă de culegerea şi publicarea documentelor referitoare la exilul românesc din perioada 1940-1989.

·         2016: Preşedintele României, Klaus Iohannis, a anunţat că România şi Canada au ajuns la un acord privind ridicarea vizelor. Potrivit înţelegerii, românii vor putea intra fără viză în Canada începând cu 1 decembrie 2017. Iniţial, oficialii canadieni ar fi vrut ca liberalizarea vizelor pentru români să se aplice cu anul 2018.
„Am o veste bună. În această dimineaţă s-a ajuns la un acord cu partea canadiană privind ridicarea vizelor, un acord rezonabil pentru ambele părţi. Suntem în situaţia de a ne retarge rezerva faţă de CETA (acordul comercial dintre UE şi Canada – n.r.). România nu mai are nicun fel de obiecţiuni faţă de acordul comercial cu Canada“, a anunţat preşedintele Klaus Iohannis, la Bruxelles, în a doua zi a Consiliului European. 

Nașteri

·         1581: S-a nascut pictorul italian Domenico Zampieri; (d. 1641).

·         1650: Jean Bart, amiral francez (d. 1702)

·         1675: Împăratul Higashiyama al Japoniei (d. 1710)

·         1687: S-a nascut matematicianul elvetian Nicolaus Bernoulli ; ( d. 29 noiembrie 1759).

·         1760: S-a nascut Katsusika Hokusai, pictor, desenator si gravor japonez; creatia realista a maestrului a influentat esential dezvoltarea artei de la sfârsitul sec. 18, începutul sec. 19; (d.1849).

·         1772: Samuel Taylor Coleridge, poet și estetician literar englez (d. 1834)

·         1790: S-a născut poetul, oratorul şi omul de stat francez Alphonse de Lamartine; (m. 28 februarie 1869). Alphonse de Lamartine (numele complet Alphonse Marie Louise Prat de Lamartine) (n. 21 octombrie 1790 în Mâcon – d. 28 februarie 1869 în Paris), poet, scriitor și politician francez. În 1829 a devenit membru al Academiei franceze.

·         1813: S-a nascut  Prinţesa Josephine de Baden, fiica lui Karl, Mare Duce de Baden și a soției sale, Stéphanie de Beauharnais. mama regelui Carol I al României; (d.19 iunie, 1900).

·         1833: S-a născut chimistul şi industriaşul Alfred Nobel, inventatorul dinamitei. A înfiinţat fundaţia care-i poartă numele şi care decernează premiul care îi poartă numele în fiecare an; (m. 10 decembrie 1896). Alfred Nobel (n. 21 octombrie 1833, Stockholm – d. 10 decembrie 1896, San Remo, în Italia, chimist, inventator și om de afaceri suedez. Printre altele, el a inventat dinamita și a întemeiat fundația ce oferă anual faimoasele Premii Nobel. S-a nascut in Stockholm, iar la varsta de sase ani s-a mutat impreuna cu parintii in Rusia unde tatal sau a deschis o mica afacere. A studiat chimia in Paris, iar intre anii 1852-1856 a lucrat in SUA sub indrumarea inventatorului suedez John Ericsson. Reintors in tara natala, Nobel a inceput sa lucreze ca si chimist reusind sa creeze un explozibil pe baza de nitroglicerina, care a inceput sa fie produsa in Suedia din 1864 si mai apoi si in alte tari europene. In 1867, a patentat un alt tip de explozibil pe care l-a numit “dinamita”. Ca urmare a inventiilor sale, Nobel a reusit sa acumuleze o avere impresionanta pe care a cedat-o fundatiei care ii poarta numele pentru acordarea de premii celor mai buni reprezentanti in mai multe domenii (chimie, fizica, literatura, medicina si pace). Primii castigatori au fost anuntati in 1901. Ulterior (1969), a fost instituit in onoarea lui Alfred Nobel un premiu in economie.

·         1846: S-a născut prozatorul italian Edmondo de Amicis, cunoscut pentru scrierile “Cuore” şi “Romanul unui învăţător”;(m. 11 martie 1908).

·         1883: S-a nascut in localitatea Abram, din  Bihor, preotul greco-catolic, compozitor și dirijor român, Francisc Hubic; (d. 1947). Regii Carol I și Ferdinand I i-au acordat diplome, iar regele Mihai I i-a acordat distinctia Coroana României în grad de ofițer. Francisc Hubic a refuzat să ocupe o catedră la academiile de muzică din București și Cluj, drept pentru care a rămas la Oradea.

·         1891 - S-a născut Perpessicius (pseudonimul lui Dimitrie S. Panaitescu), poet, critic şi istoric literar, autor al monumentalei ediţii critice din opera lui Mihai Eminescu, membru al Academiei Române (m.29.03.1971).

·         1904 - S-a născut prozatorul Eugen Bălan (“Într-o duminecă de august”, ”Exerciţii”) (m.04.04.1968).

·         1915 - S-a născut Owen Bradley, pianist şi şef de orchestră american.

·         1917: Dizzy Gillespie (John Birks Gillespie), trompetist, compozitor și bandleader american de jazz (d. 1993)

·         1918: S-a născut profesorul şi traducătorul Dan Duţescu, cunoscut pentru lucrarea “Limba engleză fără profesor” (m. 26 septembrie 1992).

·         1920: Vladimir Hanga, jurist și scriitor român

·         1923: S-a născut, in  comuna Baia, judetul Suceava, criticul şi istoricul literar Mihai Gafiţa (prenumele la nastere: Vlad-Mihai). A decedat in urma marelui cutremur din data de 4 martie 1977, la  Bucuresti. S-a inscris la Institutul Politehnic din Bucuresti, sectia electromecanica (1941-1942) si la Facultatea de Litere si Filosofie (absolvita in 1946). Debuteaza cu versuri in Universul copiilor (1938), revista la care mai tirziu va fi secretar de redactie (1942-l945), redactor al paginii de jocuri (1943-l944) si succesoral lui N. Batzaria la directorat (1945-l948); aici publica sub diverse pseudonime (Mihail Baiseanu, Mihai Moldovan, Dan A. Soimu, Dana Soimu, Mihai Vlad, Mihai Dimiu, Aura Grui, S. Tih, Manuela Opris, Gabriela Mocanii, Saadi Firuzetc.) romane pentru copii, povesti, versuri, povestiri rimate si ritmate, cuvinte incrucisate etc.

·         1925: S-a nascut (la Solovăstru, in județul Mureș interbelic),Virginia Zeani, (Virginia Zehan), soprană română, cântăreață de operă si una din cele mai prestigioase soprane lirice din anii ’50 și ’60 ai secolului trecut. A fost timp de 25 de ani “prima donna assoluta” a teatrului de Operă din Roma, unde a cântat împreună cu cei mai renumiți tenori, de la Beniamino Gigli și Ferruccio Tagliavini până la Luciano Pavarotti și Plácido Domingo. Virginia Zeani a înregistrat pe discuri mai multe albume selective și versiuni complete ale operelor “La Traviata” de Verdi și “Tosca” de Puccini. Multe din performanțele sale au rămas gravate pe “Legendary Recordings”. Virginia Zeani este din 1991 profesoară de canto (Distinguished Professor) la Indiana University, School of Music, din Bloomington, Indiana. Una din cele mai bune eleve ale ei este soprana Angela Brown, care – în anul 2004 – a debutat cu mult succes pe scena Operei Metropolitan din New York în rolul titular din opera “Aida” de Verdi.Este Doctor Honoris Causa al Universității Naționale de Muzică București.

·         1925: Celia Cruz, cântăreață cubaneză, supranumită Regina muzicii salsa (d. 2003)

·         1925 - S-a născut Doctor (Isaiah) Ross, bluesman american.

·         1930: Ivan Silaev, politician rus

·         1931: Silvia Kerim, scriitoare română

·         1933: S-a născut actriţa Simona Bondoc.

·         1936: S-a nascut Vartan Arachelian, ziaristul şi scriitorul român de etnie armeană.

·         1937 - S-a născut Norman Wright, vocalist american (Dell-Vikings).

·         1939 - S–a născut Joaquim Alberto Chissano, preşedintele ţării Mozambic.

·         1940: S-a născut ziaristul Dumitru Tinu, fondator şi director al ziarului “Adevărul” în decembrie 1989, fost preşedinte al Clubului Român de Presă şi al Consiliului de Onoare al CRP; (m. 1 ianuarie 2003).

·         1940 - S-a născut Jimmy Beaumont, vocalist american (Skyliners).

·         1940 - S-a născut Manfred Mann (Michael Lubowitz), pianist şi compozitor sud-african (Manfred Mann, Manfred Mann's Earthbound).

·         1941 - S-a născut Steve Cropper, chitarist american (Booker T. & The MGs).

·         1942 - S-a născut Elvin Bishop, chitarist şi compozitor american (Paul Butterfield Blues Band).

·         1943 - S-a născut Ron Elliott, vocalist, chitarist şi compozitor american (Beau Brummels).

·         1945 - S-a născut Kathy Young, cântăreaţă americană (Innocents).

·         1945: S-a nascut Nikita Mihalkov, actor si regizor, una dintre cele mai puternice personalităţi artistice ale cinematografului rus. Pentru filmul “Soare înşelător”, în 1994 a primit Marele premiu al juriului de la Cannes şi Oscarul pentru film străin.

·         1947 - S-a născut Tetsu Yamauchi, basist japonez (Free, Faces).

·         1948 - S-a născut John Bundrick, basist, vocalist şi compozitor american (Free).

·         1953 - S-a născut Charlotte Caffey, chitaristă americană (Go-Go's).

·         1954: Marcel Răducanu, fotbalist român stabilit în Germania

·         1954 - S-a născut Phillip Chen, basist britanic (Keef Hartley Band, Jeff Beck).

·         1954 - S-a născut Eric Faulkner, chitarist britanic (Bay City Rollers).

·         1957: Wolfgang Ketterle, fizician german

·         1957 - S-a născut Julian Cope, vocalist, chitarist, basist şi compozitor britanic (Teardrop Explodes).

·         1957 - S-a născut Steve Lukather, chitarist american (Toto).

·         1969: Salman bin Hamad bin Isa al Khalifa, prinț moștenitor al Bahrain

·         1974: S-a nascut in comuna Goruni, jud. Iasi, tenorul roman Costel Busuioc. Iubitor al muzicii de operă și cântăreț fără studii de specialitate, Busuioc a încercat în mai multe rânduri, fără succes, să își facă intrarea în lumea operei. Pentru a-și întreține familia, s-a angajat ca muncitor în Spania, unde a participat la concursul muzical Hijos de Babel (trad.span. „fiii Babilonului”), emisiune dedicată emigranților stabiliți pe pământ spaniol. La începutul anului 2008, în noaptea de 12 spre 13 martie, a fost anunțat câștigător. Rezultatul a implicat încheierea unui contract între Busuioc și casa de discuri Sony BMG, astazi Sony Music Entertainment.

·         1976: S-a nascut la Lugoj, Lavinia Milosevici, gimnasta romanca, multipla campioana mondiala si olimpica.

Decese

·         310: Papa Eusebiu

·         1125: A murit ecleziastul, cronicar, scriitor si istoric ceh, Cosmas de Praga; (n.cca.1045). A studiat intre anii 1075-1081 la Liege si este autorul Chronica Boemorum (Cronica Boemienilor), principala sursa istorica privitoare la venirea slavilor in Boemia.

·         1422: A murit Regele Carol (Charles) al VI-lea al Franţei; (n. 3 decembrie 1368). Carol al VI-lea (3 decembrie 1368 – 21 octombrie 1422), rege al Franței din 1380 până în 1422 și membru al Casei de Valois. A fost cunoscut sub numele de Carol cel Mult-Iubit (franceză le Bien-Aimé) și mai târziu drept Carol Nebunul (franceză le Fol sau le Fou). Se pare că suferea de schizofrenie paranoidă. Una din cauze ar fi putut fi de natură genetică: mama sa, Jeanne de Bourbon, avusese, în 1373, timp de mai multe luni, un acces de nebunie. Printre bizareriile sale de comportament se poate menționa faptul că avea iluzia că este din sticla , motiv pentru care hainele sale aveau cusute bare metalice pentru a-l proteja în cazul unei eventuale căderi. Crizele lui de nebunie au început în 1392 și au dus la certuri în familia regală franceză, lucru exploatat de puterile vecine Anglia și Burgundia. Până la sfârșitul domniei sale o mare parte din Franța, a fost sub ocupație străină.

·         1494: Gian Galeazzo Sforza, Duce de Milano (n. 1469)

·         1556: A încetat din viaţă scriitorul Pietro Aretino, din Arezzo, cunoscut pentru lucrările “Curtezana” – 1526, “Viaţa Fecioarei Maria”, “Potcovarul” – 1533, “Filosoful” – 1546 şi “Orazia” – 1546; (n. 20 aprilie 1492).

·         1805: Horatio Nelson, amiral britanic (n. 1758)

·         1886 - A murit, la Paris, istoricul şi arheologul francez Ernest Desjardins (n.1823).

·         1915: Virgil Onițiu, scriitor, publicist român, membru al Academiei Române (n. 1864)

·         1921: Tudor Pamfile, folclorist și scriitor român (n. 1883)

·         1926: Jean Chrissoveloni, bancher român (n. 1880)

·         1931: A încetat din viaţă scritorul austriac Arthur Schnitzler. A transpus principiile psihanalizei în literatură; este cunoscut pentru lucrările “Locotenentul Gustl” – 1901 şi “Domnişoara Else” – 1924; (n. 15 mai 1862).

·         1969 - A murit scriitorul american Jack Kerouac (n.13.03.1922).

·         1980: A încetat din viaţă ziaristul Pamfil Şeicaru, director, alături de Cezar Petrescu, al ziarului “Bucovina” (Cernăuţi), fondatorul ziarului “Curentul” , pe care l-a condus in anii 1928-1944; (n. 1894). Pamfil Șeicaru (n. 18 aprilie 1894, Buzău — d. 21 octombrie 1980, München, Germania), ziarist român, director al ziarului „Curentul„, cel mai combativ cotidian românesc în perioada dintre cele două războaie mondiale. Este considerat a fi cel mai mare gazetar dintre cele două războaie mondiale.

·         1984: A încetat din viaţă actorul roman Ion Finteşteanu, cunoscut pentru rolurile din spectacolul de teatru “Tache, Ianche şi Cadâr” şi filmele “Ţigăncuşa de la iatac” – 1923, “O scrisoare pierdută” – 1953 şi “Titanic-vals” – 1964; (n. 18 martie 1899). Ion Finteșteanu (n. 18 martie 1899, București – d. 21 octombrie 1984, București), celebru actor român de teatru și de film.

·         1982: Radka Toneff, cântăreață de muzică jazz norvegiană (n. 1952)

·         1984: A încetat din viaţă regizorul francez François Truffaut; este cunoscut pentru filmele “Noaptea americană”, “Farenheit”, “Ultimul metrou”, “De-ar veni odată duminica”; (n. 6 februarie 1932).

·         1994 - A murit actorul american Burt Lancaster; a primit Premiul Oscar în 1960 (“Ghepardul”, “Profesioniştii”) (n.02.11.1913).

·         1996: A murit Oleg Danovski, balerin şi coregraf, unul dintre intemeietorii artei dansului modern în România. S-a nascut in ziua de 8 februarie 1917, la Voznesensk, Ucraina, într-o familie cu origini germane. Din 1920 a locuit la Cernăuți, unde mama sa se angajase ca maestră de balet. De altfel, Oleg Danovski a început baletul sub îndrumarea mamei sale, de la care a moștenit talentul pentru dans. A studiat vioara timp de șapte ani si în cele din urmă dedicându-se dansului. La vârsta de 14 ani a venit la București, unde, după o perioadă foarte dificilă, s-a angajat ca balerin la Teatrul Cărăbuș. Aici avea să devină, în scurt timp, prim solist, iar remarcabila sa evoluție avea să-i aducă supranumele de ”Sfinxul Slav”. A activat o vreme la Teatrul Evreiesc, unde a studiat regia cu Iacob Sternberg, apoi s-a angajat ca solist la Opera din București, unde a început să monteze spectacole remarcabile și și-a format un ansamblu de 150 de balerini. A colaborat cu mari artiști ai vremii precum Josephine Backer sau Boris Kneazev. Robert Helpmann l-a invitat să monteze la Londra ”Lacul lebedelor”, aceasta fiind printre cele mai bune montări cunoscute. În anul 1978 s-a întâlnit la Constanța cu directorul Teatrului de Revistă „Fantasio”, Aurel Manolache, care i-a propus o colaborare. Oleg Danovski l-a convins să înființeze o secție de balet a Teatrului Fantasio, ”Ansamblul de balet clasic și contemporan”,  alcătuit din tineri absolvenți ai liceelor de coregrafie din București și Cluj. Asa a întemeiat școala de balet modern și a pus, în 1979, bazele primului teatru de balet din România, iar sub conducerea sa baletul românesc s-a bucurat de un succes și o recunoaștere internaționale fără precedent. În 1989 a apărut la Editura Muzicală cartea ”Dirijorul de lebede. Întâlniri cu Oleg Danovski”, semnată de Marian Constantinescu, iar în 2012 a apărut volumul biografic „Oleg Danovski — omul, artistul, legenda” de Doina Jela, editat de Curtea Veche Publishing. Teatrul Național de Operă și Balet din Constanța îi poartă numele.

·         1998: Informaticianul Jonathan Postel, unul dintre principalii arhitecţi ai reţelei Internet, a încetat din viaţă, la Santa Monica, la vârsta de 55 de ani, după o operaţie pe inimă.

·         1999 - A murit inginerul Mihai M. Niţă, membru corespondent al Academiei Internaţionale de Astronautică din 1969 (n.07.01.1928).

·         2002 - A murit cântăreţul francez François Soubeyran, unul dintre membrii trupei Fraţii Jacques (n.1918).

·         2011: Sultan bin Abdul-Aziz Al Saud, prințul moștenitor al Arabiei Saudite (n. 1928)

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Cuv Mărturisitori: Visarion și Sofronie; Sf Mc Oprea; Sf Preoți Mărturisitori: Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel; Sf Cuv Ilarion cel Mare; Duminica a 23 – a după Rusalii – Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor

·         În calendarul romano-catolic: Ss. Ursula și însoțitoarele, martire; Sf. Celina, călugăriță

RELIGIE ORTODOXĂ 21 Octombrie

+) Sf Cuv Mărturisitori: Visarion și Sofronie; Sf Mc Oprea; Sf Preoți Mărturisitori: Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel; Sf Cuv Ilarion cel Mare; Duminica a 23 – a după Rusalii – Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor

Cuviosul Visarion Sarai s-a născut în Bosnia, din părinţi de neam român. A călătorit pe la multe locuri sfinte, şi îndeosebi la Ierusalim şi la Muntele Athos şi a intrat de tânăr în monahism la Mânăstirea Sfântului Sava. Îndurerat de suferinţa românilor pentru credinţă, a călătorit prin Transilvania, propovăduind pretutindeni credinţa ortodoxă. Era primit în tot locul ca un înger din cer. Drumul lui până la Braşov a fost un adevărat alai de biruinţă creştină, aprinzând în sufletele celor dreptslăvitori dragostea de legea strămoşească. Pentru râvna sa în apărarea credinţei ortodoxe, a fost întemniţat la Sibiu şi, în cele din urmă, în fioroasa închisoare din Kufstein, unde a murit, pentru mărturisirea credinţei ortodoxe.

Cuviosul Visarion a fost mare luptător şi apostol al unităţii ortodoxe, împotriva dezbinării uniate din ţara noastră, întorcând zeci de sate ortodoxe la Biserica mamă

Cuviosul parintele nostru Visarion, s-a nascut în Bosnia, din parinti crestini ortodocsi, Maxim si Maria, în anul mântuirii 1714, si a primit din Sfântul Botez numele de Nicolae. Tânar, calatorind pe la multe locasuri de închinare, a poposit adesea la Locurile Sfinte. Acolo, la mânastirea Sfântul Sava, de lânga Ierusalim, a îmbracat schima monahiceasca, pe când avea 18 ani, primind numele de Visarion. Dupa un timp, a venit în Slovenia si s-a asezat la mânastirea Pacra, unde pentru râvna sa catre cele sfinte, s-a învrednicit de darul preotiei.

La trei ani dupa hirotonirea sa întru preot, cuviosul Visarion a mers din nou la Locurile Sfinte, ca sa-si întareasca si mai mult sufletul în dreapta credinta a Bisericii Rasaritului. La putina vreme dupa întoarcerea sa din aceasta calatorie, a venit în Tara Ardealului, unde papistasii cautau prin silnicie sa smulga credinta dreptmaritoare din sufletele românilor ortodocsi.

Nu glasul omenesc l-a chemat în Ardeal, ci însusi Ziditorul tuturor, ca sa mântuiasca din pierzare pe românii drept-credinciosi. Pe unde trecea, el aprindea în sufletele credinciosilor râvna pentru credinta cea adevarata. Traia o viata de aspra înfrânare, hranindu-se numai cu mâncare slaba de legume. Pentru chipul mult îmbunatatit al vietii sale, drept-credinciosii români nu numai ca-l ascultau si urmau povetele lui, dar cuprinsi de o mare însufletire duhovniceasca, îi sarutau mâinile si picioarele cele sfinte.

În drum spre Sibiu a fost prins de stapânirea catolica si târât la judecata. În fata celor care-l judecau, el a stat drept si fara frica, marturisind ca dreapta credinta a Bisericii Rasaritului este singura adevarata si mântuitoare. Pentru aceea, el nu va înceta sa arate unitilor ratacirea lor si sa-i îndemne sa se lase de ea. Pentru aceasta marturisire a dreptei credinte, cuviosul Visarion a fost aruncat în fioroasa temnita din Kufstein, în creierul muntilor tirolezi, unde dupa suferinte grele departe de lume, dar aproape de Cel care împarte cununile vietii celor vrednici, s-a mutat catre Domnul.

Cuviosul Mărturisitor Sofronie s-a născut în satul Cioara, din părţile Orăştiei, ca fiu al unei familii preoţeşti. Ucenicia în călugărie şi-a făcut-o în Ţara Românească. Reîntors la Cioara, a întemeiat un schit în mijlocul codrilor, învăţând pe români calea mântuirii. Pentru râvna lui faţă de Legea ortodoxă, a fost închis în temniţa de la Bobâlna. Eliberat de mulţime, Cuviosul Mărturisitor a plecat în Munţii Apuseni, îndemnând pe credincioşi să ţină credinţa cea adevărată. A fost prins din nou şi închis la Abrud. Eliberat încă o dată, mergea din loc în loc, ţinând soboare, adică adunări, şi învăţând poporul: „Stricaţi silnica unire cu Roma, învăţa el, cereţi episcop român şi ortodox în Transilvania!”. Iar când a înţeles că şi-a împlinit chemarea, s-a retras la Mânăstirea Argeşului, unde s-a săvârşit cu pace.

Văzând asuprirea şi nedreptatea la care erau supuşi românii ardeleni ortodocşi şi arzând de râvnă pentru Hristos, a umblat ani de zile prin satele din Ardeal, îndemnând pe credincioşi să păzească cu sfinţenie dreaptacredinţă ortodoxă.

Cuviosul Sofronie se tragea din familia Popovici de la Cioara Sebesului. La botez i s-a dat numele de Stan, iar în calugarie numele de Sofronie. A sihastrit multa vreme în Tara Româneasca, iar în anul 1756 s-a întors la Cioara. unde râvna sa pustniceasca l-a mânat sa-si faca un mic schit în mijlocul codrului si sa tina acolo câtiva tineri la învatatura. Dar diavolul, care pururea cauta sa strice cele bune, l-a izgonit prin oameni rai din schitul sau, si l-a silit sa plece în straine locuri.

Dupa ce strabatu o mare parte din tinutul Sebesului si al Albei, îndemnând, cu multa râvna duhovniceasca, pe credinciosi sa nu se departeze de credinta dreptmaritoare, a suferit grea prigoana din partea papistasilor, care l-au aruncat în temnita grea din Bobâlna. Dar Domnul, care a scapat pe Petru din lanturi, l-a slobozit si pe cuviosul Sau Sofronie. Doua luni a stat cuviosul în tinutul Zarandului si apoi s-a îndreptat spre Muntii Apuseni, ca sa faca din crestele lor cetate nebiruita dreptei credinte.

Neputându-l abate de la calea cea dreapta, papistasii l-au prins din nou si l-au aruncat în temnita din Abrud. Dar Dumnezeul puterilor l-a izbavit iarasi din temnita. De acum, credinciosii n-au mai vrut sa-l paraseasca, ci, ca pe Domnul Hristos odinioara, îl însoteau pururea câte 12 barbati tematori de Dumnezeu, ca niste apostoli înflacarati.

În ziua a patrusprezecea a lunii februarie din anul 1761, cuviosul Sofronie a tinut „Marele sobor” din cetatea Balgradului (Alba Iulia). Cu cuvinte lipsite de mestesug, dar pline de dulce mângâiere, a cerut, la acel sobor, cuviosul Sofronie, în numele poporului român, vladica pe seama drept-credinciosilor din Ardeal. Bunul Dumnezeu i-a ascultat glasul si a înmuiat inima stapânitorilor care au îngaduit ca românii sa aiba vladica dupa rânduiala Bisericii Ortodoxe de Rasarit. Iar atunci când, cu voia lui Dumnezeu, a fost rânduit ca episcop ortodox al Ardealului Dionisie Novacovici, cuviosul Sofronie, socotindu-si împlinit lucrul sau, a plecat la sfânta mânastire a Argesului, unde s-a savârsit în pace, mutându-se în locasurile ceresti.

Cel de al treilea luptător pentru dreapta credinţă a fost ţăranul Nicolae Oprea, născut în Săliştea Sibiului. Tată de familie, plugar, mirean şi bun creştin, gata de jertfă pentru credinţa străbună, fericitul Oprea a primit, ca pe o mare cinste, sarcina să ducă „la împăratul”, plângerile românilor: „Noi cerem, ziceau ei, în numele poporului, vlădică de legea noastră”.

La început, curajul şi îndrăzneala românilor au fost întâmpinate cu ameninţări şi izgoniri. Cu timpul, ele s-au repetat şi au stârnit prigoană şi multe întemniţări. În cele din urmă, în loc să i se împlinească cererile, fericitul Oprea a fost închis pe viaţă, în vestita temniţă de la Kufstein, şi nu s-a mai întors niciodată, primind cununa nemuritoare a Mucenicilor.

Când se înfăţişă înaintea căpeteniei de la cârma ţării şi îi ceru oprirea prigoanelor şi sloboda mărturisire a dreptei credinţe, căpetenia îl mustră că pe un răzvrătit şi îl ameninţă cu temniţa şi moartea, dacă nu se pleacă unirii cu Roma.

Acest marturisitor al dreptei credinte s-a nascut în Salistea Sibiului, pe vremea împaratesei Maria Tereza (1740-1780). Era plugar, si împreuna cu sotia si copiii lui, ducea o viata de buna cucernicie si placuta lui Dumnezeu.

Pe vremea aceea, semeata împarateasa multa silnicie facea credinciosilor de sub stapânirea ei, ca sa-i rupa de la Legea Rasaritului si sa-i plece unirii cu Roma. Le rapea bisericile, pe preoti îi izgonea, pe cei care nu se clatinau de la dreapta credinta si nu se plecau Romei, îi lovea cu biruri si poveri si umplea temnitele cu ei.

În amaraciunea lor, românii se rugau fierbinte lui Dumnezeu sa nu-i lase sa piara cu totul. Si Dumnezeu si-a plecat urechea cu mila si a ridicat pe Oprea din Saliste, barbat drept si inimos, sa le fie aparator în cumplita lor primejdie.

Si evlaviosul Oprea porni cu încredere la lupta pentru apararea dreptei credinte. Mai întâi îsi întari sufletul cu post si rugaciune, cu binecuvântarile preotilor izgoniti de la sfintele lor altare si cu bunele povete de la batrânii întelepti. Apoi cauta, prin muntii si vaile salistene, gloatele drept-credinciosilor, pretutindeni îmbarbatând pe cei ce patimeau, mângâind pe cei ce suspinau, si sprijinind pe cei ce se clatinau.

Când se înfatisa înaintea capeteniei de la cârma tarii si-i ceru oprirea prigoanelor si sloboda marturisire a dreptei credinte, capetenia îl mustra ca pe un razvratit si-l ameninta cu temnita si moartea.

Sfântul preot Ioan din Galeş a fost hirotonit în Ţara Românească, în lipsa unui episcop ortodox în Transilvania. S-a numărat printre cei mai îndrăzneţi apărători ai credinţei ortodoxe, în faţa încercărilor autorităţilor habsburgice de a impune unirea cu Biserica papală. În anul 1756 a fost arestat şi dus în lanţuri la Sibiu. Împărăteasa Maria Tereza a dat ordin să fie dus în închisoarea cetăţii Deva, urmând să fie reţinut acolo până la moarte. Dar, spre sfârşitul anului următor a fost dus sub aspră pază militară la închisoarea de la Graz, în Austria. Un cronicar braşovean – Radu Duma – scria că în anul 1776, câţiva negustori din Braşov l-au cercetat în închisoare, mărturisindu-le că ,,mai bine va muri acolo, decât să-şi lase credinţa strămoşească”.

Mai târziu a fost mutat în închisoarea din Kufstein, unde îşi sfârşiseră viaţa şi alţi doi mărturisitori şi mucenici ai Ortodoxiei transilvane. În anul 1780 un alt întemniţat de aici, sârbul Ghenadie Vasici, a reuşit să trimită o scrisoare împărătesei Ecaterina a II-a şi Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, prin care ruga să se intervină pentru eliberarea lui. Între altele, scria: „Aici, în fortăreaţă, este şi un preot român din Transilvania, cu numele Ioan, care pătimeşte în robie de 24 de ani pentru credinţa ortodoxă”. Acesta era preotul Ioan din Galeş, cel întemniţat în 1756, deci cu 24 de ani în urmă.

Sfântul Sfințit Mărturisitor Ioan din Galeș a fost un preot originar din Transilvania care a trăit în secolul al XVIII-lea. El a fost închis pentru că a protestat împotriva presiunii exercitate de autoritățile Imperiului habsburgic asupra ortodocșilor pentru a-i sili să accepte unirea cu Roma și, pentru credința lui, a murit în închisoarea de la Kufstein (Austria). Prăznuirea sa, împreună cu cea a Sf. Sfințit Mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel se face la 21 octombrie.

Sfântul Sfințit Mărturisitor Moise Măcinic, preot în satul Sibiel din Transilvania a trăit în secolul al XVIII-lea, fiind contemporan cu preotul Ioan din Galeș. S-a opus trecerii ortodocșilor la unirea cu Roma, fiind închis de mai multe ori pentru aceasta, sfârșindu-și cel mai probabil viața în închisoarea de la Kufstein (Austria). Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește la 21 octombrie.

Sfântul Moise Măcinic din Sibiel a fost hirotonit la Bucureşti de Mitropolitul Neofit al Ţării Româneşti, prin anul 1746. Ridicându-se împotriva uniaţiei, a fost prins şi întemniţat la Sibiu, unde a pătimit timp de 17 luni. A fost eliberat din închisoare cu condiţia de a nu mai săvârşi cele ale preoţiei, şi a trăi şi a munci ca un simplu ţăran. În anul 1752 a fost delegat, alături de credinciosul Nicolae Oprea din Sălişte, să plece la Viena pentru a prezenta împărătesei Maria Tereza plângerea credincioşilor din părţile de sud ale Transilvaniei (Făgăraş, Sibiu, Sebeş şi Orăştie), prin care cereau drepturi pentru Biserica Ortodoxă. Au fost primiţi de împărăteasă, dar, în loc să li se dea un răspuns la plângerea lor, au fost aruncaţi în fioroasa închisoare Kufstein, din Munţii Tirolului. În anii care au urmat, reprezentanţii clerului şi ai credincioşilor ortodocşi din Transilvania au cerut în mai multe rânduri autorităţilor habsburgice să elibereze pe cei doi captivi. La 24 iulie 1784, Stana, soţia lui Oprea, ruga pe împăratul Iosif al II-lea să-l elibereze după o robie de 32 de ani. Conducerea închisorii raporta că nu se mai ştie nimic despre el. Înseamnă că amândoi şi-au sfârşit zilele în temniţa de la Kufstein, jertfindu-şi viaţa pentru credinţa ortodoxă, câştigând însă cununa muceniciei.

Pentru mărturia lor ortodoxă şi moartea lor martirică, aceşti cinci Mărturisitori din Ardeal sunt cinstiţi ca Sfinţi de către obştea credincioşilor de pretutindeni şi mai cu seamă de cei din mijlocul cărora s-au ridicat.

Apropiindu-i-se sfârşitul, Sfântul Ilarion grăia cu minte limpede: „Ieşi, suflete al meu, ce te temi? Ieşi, ce te tulburi? Optzeci de ani ai slujit lui Hristos şi te temi de moarte?” Cu aceste cuvinte şi-a dat duhul său lui Dumnezeu.

Sf. Ilarion cel Mare s-a născut în anul 291 în satul palestinian Tabatha. Trimis în Alexandria la studii, s-a familiarizat cu credinţa ortodoxă şi s-a botezat acolo. După ce a auzit despre vieţuirea asemeni îngerilor a Sfântul Antonie cel Mare (prăznuit în 17 ianuarie), Ilarion a plecat să-l întâlnească şi să înveţe de la el cele plăcute lui Dumnezeu. Însă curând s-a întors acasă pentru moartea părinţilor săi şi împărţind tot ce i-a rămas săracilor, Ilarion s-a dus în deşertul din vecinătatea oraşului Maium (Maiuma).

În deşert, călugărul s-a luptat mult cu gândurile necurate, cu risipirea minţii, cu patimile trupului, dar pe toate le-a învins cu munca fizică grea, post şi rugăciune neîncetată. Diavolul vrăjmaş vroia să-l sperie pe Ilarion cu închipuiri şi năluciri. Astfel, în timpul rugăciunii el auzea copii plângînd, femei tânguindu-se, lei răgind şi alte dobitoace făcînd gălăgie. Sfântul a înţeles meşteşugirile diavolului care căuta să-l izgonească din pustie dar rugăciunea puternică l-a ajutat să depăşească frica. Odată, nişte hoţi l-au atacat pe Ilarion şi numai cu puterea cuvântului sfântul i-a îndreptat de la viaţa păcătoasă pe care o duceau.

În scurt timp, toată Palestina a auzit de sfântul pustnic. Domnul l-a învrednicit pe Sf. Ilarion cu puterea izgonirii duhurilor necurate, eliberînd cu harul primit multe suflete din legăturile vrăjmaşului. Bolnavii veneau la Sf. Ilarion pentru vindecare şi acesta îi slobozea tămăduiţi la casele lor, fără să le ceară plată, spunând că harul lui Dumnezeu nu era de vânzare. (Matei 10:8). Harul său era într-atât de mare încât numai după mirosul omului sau al hainei ce o purta, sfântul ştia felul patimii care robea sufletul omului.

Ei veneau la Sf. Ilarion cu nădejdea de a se mântui sub povaţa sa. Cu binecuvântarea sfântului, mănăstirile au început să se înmulţească în toată Palestina, iar el mergînd în vizită de la una la alta, a impus la mănăstiri un mod de viaţă ascetic strict.

Cu şapte ani înainte de moartea sa (+ 371 / 372), Sf. Ilarion s-a mutat înapoi în Cipru, unde a trăit în singurătate până în clipa în care Domnul l-a chemat la EL.

Sf Cuv Ilarion cel Mare

Viaţa Sfântului Cuvios Ilarion cel Mare 

Cuviosul Ilarion s-a născut într-un sat ce se numea Tavata, ce era în Palestina, aproape de cetatea Gaza. Părinţii cuviosului au fost eleni, din care s-a născut Ilarion ca un trandafir din spini, şi bună mireasmă i s-a arătat lui Hristos; căci, fiind trimis de părinţii lui în Alexandria ca să înveţe carte, el nu numai acea înţelepciune a deprins-o degrabă - pe care elenii o caută - ci şi înţelepciunea cea duhovnicească a învăţat-o bine. Pentru că a crezut întru Domnul nostru Iisus Hristos, a primit Sfântul Botez şi, intrând adeseori în biserica lui Dumnezeu, lua aminte la cuvintele cele care luminează şi înţelepţesc pe prunci. Ardea cu inima de dragostea lui Dumnezeu şi, obiceiurile cele bune deprinzându-le, gândea în ce chip ar plăcea Lui. Şi auzind de Sfântul Antonie cel Mare, de a cărui viaţă îmbunătăţită străbătuse vestea pretutindeni, a dorit să-l vadă şi a mers la dânsul cu sârguinţa.

     Ajungând la acea pustie, a văzut faţa lui cea cu sfânta cuviinţă şi i-a auzit cuvintele cele curgătoare de miere, care-i arătau lui calea ce duce pe om la desăvârşire. A petrecut Ilarion la Sfântul Antonie câtăva vreme, privind la viaţa lui cea asemănătoare cu a îngerilor, la rugăciunile cele dese, făcute cu osârdie, la lucrul mâinilor şi la osteneala cea neîncetată, la post şi la înfrânare, la iubirea de aproapele, la necîştigare şi la toată călugăria cea desăvârşită. Mulţime de oameni veneau la cuviosul Antonie, unii ca să se tămăduiască de neputinţele lor, alţii ca să fie binecuvântaţi de dânsul, iar alţii ca să asculte cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate şi folositoare. Pentru aceea Ilarion nu a binevoit să vieţuiască mai mult acolo, că nu era singurătate desăvârşită şi linişte; ci a gândit să-şi caute un loc ca acela unde ar putea să vieţuiască numai cu Dumnezeu, fără gâlceavă. Şi luând de la cuviosul binecuvântare, s-a întors în patria sa şi a aflat pe părinţii săi morţi. Apoi a împărţit averea ce rămăsese în două părţi: una a dat-o rudeniilor, iar altă săracilor, nelăsându-şi nimic pentru el; ci pe toate socotindu-le gunoaie, s-a lepădat de lume şi chiar de sine ca să poată fi ucenic al lui Hristos şi următor al sărăciei Lui.

     Astfel, lăsând cele deşarte, a mers în pustia ce este ca la şapte stadii de la Maiuma Gâzei şi acolo, între mare şi între lac, s-a sălăşluit singur. Erau tâlhari în puştiul acela şi l-a sfătuit pe el cineva dintre cunoscuţi să plece de acolo, să nu cadă în mâinile tâlharilor şi să-l ucidă. Dar el nu s-a îngrijit de moartea trupească, vrând să scape de moartea cea sufletească. "Se cuvine - zicea el - a fugi de tâlharii cei ce ucid sufletul, iar nu de tâlharii care ucid trupul. De aceştia nu mă tem. "Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este scutitorul vieţii mele, de cine mă vei înfricoşa?" Şi vieţuia în post şi în rugăciuni neîncetate. Hrana lui erau cincizeci de smochine pe zi, după apusul soarelui. Mai avea o haină de păr şi o mantă din piele dată de cuviosul Antonie.

     Dar urâtorul binelui, diavolul, văzându-se călcat de un monah tânăr, a ridicat război împotriva lui, vrând să biruiască pe ostaşul cel duhovnicesc, prin pofta trupească, prin care a început a aprinde trupul lui cel tânăr şi cu gânduri necurate a-i tulbura mintea. Iar Ilarion, simţind balaurul cel necurat care vrea să-l muşte cu boldul păcatului, s-a împotrivit lui cu mai mare chinuire a trupului, înarmându-se cu rugăciuni către Dumnezeu şi desăvârşit a zdrobit capul balaurului. Căci a adăugat post peste post şi osteneli peste osteneli, timp de trei zile, iar uneori şi câte patru zile, negustând hrană. Şi-şi ostenea trupul săpând uneori pământul, iar alteori împletind coşniţe, grăind către sine apostoleştile cuvinte: "De nu voieşte cineva să lucreze, atunci nici să nu mănânce". Gândurile cele necurate le izgonea din inimă, cu lovirea în piept ca vameşul şi cu suspinul cel din adâncul inimii, iar trupul său numindu-l asin, aşa vorbea cu dânsul: "Eu, asinule, te voi face ca să nu te sălbăticeşti şi nu cu orz te voi hrăni, ci cu pleavă, cu foamea şi cu setea te voi chinui, cu grea sarcină te voi îngreuia, ca să gândeşti mai mult la hrană, iar nu la necurăţie". Nişte cuvinte ca acestea grăind către sine, le împlinea pe ele şi cu fapta, pentru că atât îşi chinuise trupul, încât i se vedeau numai oasele acoperite cu piele.

     Apoi, văzând vrăşmaşul că prin acest război nu a sporit nimic, deoarece nu numai că nu l-a biruit pe el, ci a fost biruit de dânsul, s-a gândit să-l înfricoşeze pe fericit prin năluciri şi prin vedenii. Într-o noapte, când Sfântul Ilarion stătea la rugăciune, a auzit plângere de copii şi tânguire de femei, răgete de lei şi glasuri de alte fiare dobitoace, mare gâlceava şi tulburare ca de război, pentru că diavolii adunaseră trupa tovarăşilor lor şi scoteau tot felul de glasuri, ca Ilarion, înfricoşându-se de glasurile lor, să lase pustiul şi să fugă. Dar înţelegând că toate acestea sunt îngroziri diavoleşti şi-a făcut semnul crucii şi diavolul, văzându-se alungat cu pavăza credinţei, a căzut, iar tânărul, rugându-se cu tot dinadinsul lui Dumnezeu ca să-i trimită ajutor de sus şi stând mult la rugăciune, l-a surpat pe vrăjmaşul care stătea asupra lui. Apoi, ridicându-se puţin, vrând să vadă cu ochii ceea ce auzise cu urechile, fiindcă era o noapte foarte luminoasă şi lună strălucea, a văzut o caretă mare cu cai înfricoşaţi şi sălbatici, care veneau cu mare zgomot spre dânsul. Iar el a strigat: "Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi!" Şi îndată, desfăcându-se, pământul a înghiţit toată puterea diavolească. Iar sfântul, bucurându-se, ca odinoară Moise care a biruit pe Faraon, a cântat: "Calul şi pe călăreţul l-a aruncat în mare, întins-a dreapta Sa şi l-a înghiţit pe el pămîmtul". Apoi iarăşi cântă: "Aceştia în căruţe şi aceştia pe cai, iar noi numele Domnului Dumnezeului nostru vom chema; aceştia s-au împiedicat şi au căzut, iar noi ne-am sculat şi ne-am îndreptat".

     Însă vrăjmaşul, măcar că a căzut, cu toate acestea nu înceta a se scula şi a tăbărî asupra sfântului, ispitindu-l cu alte meşteşuguri ale sale. Odihnindu-se sfântul, i se părea că vede pe lângă dânsul femei dezbrăcate, glumind cu neruşinare. Apoi, fiind flămând şi însetat, i se arătau lui fel de fel de mâncăruri şi băuturi dulci. Iar el, rugându-se, i se arăta uneori venind asupra lui lupul urlând, alteori vulpea sărind, altă dată a văzut ostaşi înaintea lui făcând război şi unul dintre ei, cazând mort la picioarele lui, îl rugă ca să-l îngroape. Odinioară, stând în rugăciune, a căzut în uitare, biruindu-se mintea lui de firească neputinţă şi altceva gândind, a sărit în spatele lui diavolul şi lovindu-l cu picioarele în coaste şi bătându-l cu biciul pe spate şi pe grumazul său, îi zicea: "Aleargă, aleargă, pentru ce dormi?" Şi râzând îl întreba: "Oare vrei orz?" Iar sfântul, socotindu-le întru nimic toate acele meşteşuguri diavoleşti, prin arma crucii gonea pe diavoli de la sine.

     Cuviosul şi-a făcut o chiliuţă mică în chip de mormânt, încât abia îi încăpea trupul în ea şi acolo vieţuia, nevoindu-se asupra nevăzutelor duhuri. Odată tâlharii au voit să năpădească asupra lui noaptea, nădăjduind că vor găsi ceva la dânsul şi toată noaptea l-au căutat, dar nu l-au aflat. Apoi dimineaţa, aflându-l, l-au văzut că nu avea nimic şi au grăit către dânsul: "De ar veni la tine tâlharii, ce ai face?" Iar el le-a răspuns lor: "Cel gol nu se teme de tâlhari". Ei i-au zis: "Dar pot să te ucidă". Iar sfântul a răspuns: "De vreme ce sunt gata pentru a muri, nu mă tem de tâlhari". Iar tâlharii, minunându-se de un aşa suflet mare şi de credinţa lui, i-au spus că toată noaptea căutându-l, n-au putut să-l găsească; apoi făgăduind să-şi îndrepte viaţa lor, s-au dus. Şi vieţuind el în acea pustie mulţi ani, a străbătut vestea în toată Palestina de sfinţenia vieţii lui şi au început a veni la dânsul credincioşii, căutând ajutor în nevoile lor prin sfintele lui rugăciuni. Mai întâi a venit la dânsul o femeie oarecare din Elevteropoli, care vieţuind în însoţire cu bărbatul ei timp de cincisprezece ani, fiind stearpă şi ocărita de bărbatul ei că n-avea copil, a îndrăznit a alerga la sfântul şi a căzut la picioarele lui. Văzând-o, sfântul şi-a întors faţa de la ea. Dar ea a început a se ruga cu lacrimi, zicând: "Pentru ce-ţi întorci faţa, robule al lui Dumnezeu, de la mine cea cuprinsă de necaz? Pentru ce fugi de aceea care se roagă ţie cu tânguire? Să nu priveşti spre femeie, dar spre durerea inimii ei şi la lacrimi milostiveşte-te, plăcutule al lui Hristos; adu-ţi aminte că Mântuitorul a cinstit firea noastră, îmbrăcându-Se în trup omenesc din femeie, din care şi pe tine te-a născut. Pentru aceasta să nu întorci faţa de la aceea care aleargă la tine, ci printr-ale tale rugăciuni dă dezlegare nerodirii mele, pentru care întotdeauna sunt ocărita şi defăimată de bărbatul meu".

     La aceste cuvinte Sfântul Ilarion, plecându-se spre milă, şi-a ridicat ochii săi în sus şi s-a rugat pentru dânsa. Apoi i-a poruncit să se întoarcă acasă, zicându-i: "Să mergi cu bună nădejde şi îţi va îndeplini Domnul cererea ta". Şi s-a întors femeia cu bucurie, crezând în cuvintele sfântului. Iar Dumnezeu, ascultând rugăciunile robului său, a dezlegat nerodirea femeii, pentru că, nu după multă vreme, a şi născut un fiu după cum îi spusese Sfântul Ilarion.

     Trecând un an, acea femeie a mers la dânsul, purtând în braţe pruncul şi zicând: "Iată rodul sfintelor tale rugăciuni, plăcutule al lui Dumnezeu! Deci, binecuvintează pruncul pe care l-ai cerut pentru mine de la Dumnezeu". Şi binecuvântând sfântul pe prunc şi pe maică să, i-a liberat cu pace, iar ea, lăudând pe Domnul, preamărea pe plăcutul Lui prin tot ţinutul acela.

     O altă femeie, Aristeneta, care crezuse în Domnul nostru Iisus Hristos, fiind soţia unui boier pe nume Elpidie, avea trei fii, care, vătămându-se de un vânt rău, au căzut într-o boală cumplită, pe care doctorul n-a putut s-o tămăduiască şi acum erau aproape de moarte. Acea femeie, auzind de Sfântul Ilarion care era în pustie, a alergat la dânsul, luându-şi slujnicele şi famenii ei, şi a căzut cu lacrimi la picioarele lui, zicând: "Te jur pe tine cu Domnul nostru Iisus Hristos şi cu cinstită Crucea Lui, ca să vii în Gaza şi să tămăduieşti de boală pe cei trei fii ai mei care sunt gata să moară, ca şi în cetatea cea elenească să se preamărească numele Domnului prin venirea ta şi prin tămăduirea fiilor mei şi, astfel, să se ruşineze Marnas, necuratul zeu al Gâzei, cel cinstit de cei necredincioşi". Iar sfântul se lepăda, zicând: "Eu niciodată nu ies din pustie şi nu mă apropii nu numai de cetate, dar nici de sat". Dar femeia atât insista prin rugămintea sa cu lacrimi, încât sfântul a făgăduit să vină după apusul soarelui.

     Fiind seară adâncă, sfântul a venit în Gaza şi când s-a atins de tinerii cei bolnavi, chemând peste dânşii numele lui Iisus Hristos, îndată a ieşit din ei sudoare multă şi în acelaşi ceas s-au sculat sănătoşi şi, luând hrană, au mulţumit lui Dumnezeu şi au sărutat sfintele mâini ale doctorului lor. Apoi a străbătut vestea despre aceasta prin toată Gaza şi de atunci au început bolnavii cei cuprinşi de felurite boli să meargă în pustie la Cuviosul Ilarion, câştigând tămăduiri cu rugăciunile lui; pentru această mulţime de pagâni credeau în Domnul nostru Iisus Hristos şi mulţi au voit să râvnească vieţii lui celei îmbunătăţite şi, lăsând lumea, petreceau cu dânsul în pustiu. Apoi degrabă s-a înmulţit numărul ucenicilor lui şi a fost Sfântul Ilarion în Gaza şi în Palestina întâiul povăţuitor de monahi, precum Sfântul Antonie în Egipt.

     Odinoară s-a dus la cuviosul o femeie oarbă care, pierzându-şi lumina ochilor de zece ani, îşi cheltuise toată averea sa la doctori şi nici un folos nu câştigase. Pe aceasta sfântul a tămăduit-o prin scuipare, asemănându-se Domnului său; pentru că a scuipat în faţa ei şi ea îndată a văzut şi toţi au preamărit pe Dumnezeu.

     Un servitor al unui boier din Gaza, pe când şedea în şaretă, a fost rănit de diavol şi a înţepenit cu totul, încât nu putea nicidecum să se mişte cu nici o parte a trupului, numai singură limbă îi era liberă. Acest rob a fost dus la Cuviosul Ilarion în pustie, pe care văzându-l, sfântul a zis: "Nu-ţi este cu putinţă a te tămădui de neputinţa ta, de nu vei crede mai întâi în Hristos Domnul, Cel ce poate să te tămăduiască". Iar bolnavul cu osârdie, a răspuns: "Cred întru El, numai să mă tămăduiască". Şi sfântul, făcând rugăciune, l-a tămăduit cu puterea lui Hristos şi învăţându-l credinţa, i-a poruncit să se boteze. Şi aşa s-a întors robul acela vindecat de robia diavolească şi sănătos cu trupul şi cu sufletul.

     Un alt om tânăr din părţile Ierusalimului, cu numele de Marsit, foarte voinic la corp încât putea să ridice cincisprezece oboroace (saci) de grâu şi să le ducă şi nu-i trebuia asin pentru a căra lucrurile, diavolul a intrat într-însul şi îl chinuia, gonindu-l prin pustietăţi şi prin câmpii. Prinzindu-l oamenii i-au legat mâinile şi picioarele cu lanţuri şi cu cătuşe de fier şi cu multă întărire îl străjuiau pe el la închisoare. Însă el, cu îndoită tărie, şi cu cea diavolească şi cu cea firească a sa, a sfărâmat cu înlesnire toate legăturile şi întăririle uşii şi, scăpând, îi ucidea pe oamenii care-l întâmpinau în cale: unora muşcându-le nasul, buzele şi urechile, unora sfărâmându-le mâinile şi picioarele, altora scoţându-le ochii, iar pe alţii sugrumându-i de gât şi omorându-i şi mai făcea şi alte cumplite fapte în locul acela, încât nimeni nu putea să-l îmblânzească. Şi adunându-se popor mult şi prinzându-l, l-au legat peste tot trupul cu fiare şi trăgându-l ca pe un bou sălbatic, l-au dus la Cuviosul Ilarion care, văzându-l, a poruncit să-l dezlege şi îndată s-a făcut blând ca un mieluşel. Apoi, rugându-se mult pentru el, a zis către diavolul care era într-însul: "Întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, îţi poruncesc, necurate duhule, să ieşi din omul acesta şi să te duci în locuri fără de apă". Şi l-a scuturat pe el diavolul şi, aruncându-l la pământ, a ieşit dintr-însul. Apoi, prin darul Domnului şi cu rugăciunile sfântului, s-a făcut sănătos omul acela şi foarte mult îl preamărea pe Cuviosul Ilarion. Iar el i-a poruncit lui şi celor ce erau acolo, zicând: "Nu s-a făcut aceasta prin puterea noastră, ci prin darul Celui iubitor de oameni, al Mântuitorului, Care durerile noastre le-a purtat pentru mila Lui cea negrăită către noi robii Lui. Deci pe Acela neîncetat să-L slăvim şi să-I mulţumim".

     Un alt bărbat oarecare, cu numele Orion, om din cei bogaţi şi căpetenie a cetăţii Aila, a fost dus la cuviosul legat cu lanţuri de fier, căci o legiune de diavoli sălăşluia într-însul. Acesta, când s-a apropiat de cuvios, s-a smuls din mâinile celor care îl duceau şi, alergând apoi, l-a apucat pe sfântul şi l-a ridicat mai sus decât el. Atunci au strigat cu toţii, pentru că se temeau să nu-l trântească pe sfânt la pământ şi să-i sfărâme oasele cele uscate de atâta post. Iar sfântul, zâmbind, a zis: "Lăsaţi pe pârâşul meu să se lupte cu mine". Şi întinzându-şi mâna înapoi, a apucat de păr pe cel îndrăcit şi l-a pus el înaintea picioarelor sale şi legându-i mâinile şi călcând pe picioarele lui, îi zicea: "Munceşte-te, legiune de diavoli, munceşte-te!". Iar diavolii strigau din om cu multe feluri de glasuri, ca o gâlceavă de popor mult. Apoi a început sfântul a se ruga: "Doamne Iisuse Hristoase, slobozeşte pe ticălosul acesta din legiunea diavolilor, pentru că Tu, precum biruieşti pe unul, aşa poţi şi pe mai mulţi să-i biruieşti". Şi îndată au ieşit din el toţi diavolii cu ţipăt mare. Iar omul, izbăvindu-se de chinurile lor, s-a făcut sănătos, mulţumind lui Dumnezeu şi Sfântului Ilarion, plăcutul Lui.

     Iar după o vreme oarecare a venit cu femeia şi cu prietenii săi, aducând sfântului mari daruri pentru tămăduire. Dar sfântul nu a primit darurile, zicând: "Au nu ai auzit ce a pătimit Gheezi, luând plată de la bărbatul cel vindecat de lepră? Pentru că nu se vinde darul Domnului! Mergi de le împarte pe acestea la săracii din cetatea ta, căci nouă, celor ce stăm în pustiu, nu ne sunt de folos acestea". Şi aşa i-a întors cu darurile înapoi pe ei.

     După această a fost dus la Cuviosul Ilarion un anume slăbănog, pe nume Zonan, săpător de piatră din Maiuma şi îndată, cu sfintele lui rugăciuni, s-a făcut sănătos. Apoi a fost adusă la sfânt, din hotarele Gâzei, o femeie îndrăcită pentru o pricină că aceasta: un oarecare tânăr a iubit-o şi poftea ca să fie cu dânsa, iar ea îl depărta de la dânsa şi nu se învoia la necurata lui poftă. Văzând tânărul că nu sporeşte nimic, nici cu cuvinte amăgitoare, nici cu daruri de mare preţ, a mers la Memfis, cetatea Egiptului, la vrăjitorii lui Asclipie şi, spunând acelora durerea cu care era rănită inima lui din pricina acelei fecioare, a luat de la dânşii nişte cuvinte vrăjitoreşti scrise pe o tăbliţă de aramă şi s-a întors acasă; iar tăbliţa aceea a îngropat-o sub pragul casei în care vieţuia fecioara, pentru că aşa îl învăţaseră vrăjitorii. Şi îndată a intrat diavolul în fecioară şi a prins-o pe ea cu pofta păcatului, încât a început fără ruşine a striga, chemând singură pe tânărul acela, spre îndeplinirea poftei. Apoi fără de ruşine se dezbrăca, aruncând de pe ea hainele şi se tulbura, aprinzându-se de focul păcatului.

     Văzând acest lucru, părinţii ei au cunoscut că de la diavol i-a venit ispita aceasta şi, luând-o, au dus-o la Cuviosul Ilarion în mănăstire, căci acum cuviosul adunase mulţime de fraţi şi făcuse o mănăstire mare. Şi fiind adusă la cuvios fecioară, răcnea într-însa diavolul, tânguindu-se şi zicând: "Mai bine îmi era când mă aflam în Memfis înşelând pe oameni cu nălucirile din vis, decât acum când sunt adus aici". Apoi diavolul a strigat: "Fără de voie am intrat în fecioara aceasta, şi cu sila sunt trimis într-însa de cel ce mă stăpâneşte pe mine, iar acum cu amar mă muncesc şi nu pot să ies, pentru că sunt legat de tăbliţa cea de aramă care este îngropată sub prag. Deci nu pot ieşi, până nu mă va dezlega tânărul care m-a legat pe mine". Iar sfântul, zâmbind puţin, i-a zis: "Dar în aceasta stă puterea ta cea mare, diavole? Fiindcă eşti legat ca cu o aţă, zici, de tăbliţa cea de aramă eşti ţinut cu sila?" Apoi l-a întrebat: "Pentru ce nu ai intrat în tânărul cel ce te-a legat?" A răspuns diavolul: "Are el un alt diavol, tovarăş al meu, iubitor de pofte". Şi rugându-se sfântul, l-a gonit pe el din fecioară şi a învăţat-o pe ea să se ferească de cursele vrăjmaşului, să fugă de întâlniri cu tinerii şi să nu vorbească cu cei care sunt fără de ruşine.

     De asemenea, un boier oarecare, având în el duh necurat, a mers la Sfântul Ilarion şi a câştigat tămăduire. Pentru aceasta, mulţumindu-i, a dus doctorului celui fără de plată, adică Cuviosului Ilarion, zece litre de aur şi l-a rugat să le ia. Iar sfântul i-a arătat lui o pâine de orz, zicându-i: "Cei ce se hrănesc cu o pâine ca aceasta aurul îl socotesc că un gunoi". Şi neluând aurul a slobozit pe boier sănătos.

     Auzind Cuviosul Antonie de Ilarion şi de toate cele ce le făcea el, se bucură cu duhul şi îi scria adeseori, iar celor ce veneau la dânsul din Siria, pentru tămăduire, le zicea: "Pentru ce vă osteniţi, făcând atât de lungă cale şi venind la mine? Aveţi aproape de voi pe iubitul meu fiu întru Hristos, Ilarion, care a luat de la Dumnezeu darul să tămăduiască toate bolile".

     Prin toată Palestina a început acum a se face mănăstiri, cu binecuvântarea Sfântului Ilarion, şi toţi monahii veneau la dânsul ca să audă din gura lui cuvânt de învăţătură, iar el pe toţi îi povăţuia la calea mântuirii. O dată a fost rugat de fraţii ce veneau la dânsul să meargă să cerceteze mănăstirile care se înmulţiseră prin rugăciunile şi cu binecuvântarea lui, apoi să le întărească şi să le dea îndreptar de viaţă. Şi când a ieşit în cale s-au adunat la dânsul mulţime de fraţi, cam trei mii, şi îi urmau sfântului, îndulcindu-se de învăţăturile lui cele pline de miere. Înconjurând cuviosul mănăstirile şi cercetând pe fraţi, a făcut multe minuni. Un frate primitor de străini îşi avea via sa, din care în tot anul lua cam o sută de măsuri de vin. Acesta l-a primit cu dragoste pe Sfântul Ilarion şi a rugat pe fraţi ca, mergând în via lui, să ia fiecare struguri cât va voi, pentru că erau copţi. Şi fraţii şi-au luat fiecare cât au voit şi erau cam la trei mii de fraţi.

     Văzând cuviosul o dragoste ca aceea la fratele acela, a binecuvântat via lui şi fratele a luat vin - în anul acela - din via sa, mai mult decât trei sute de măsuri. Aşa binecuvântarea cuviosului a înmulţit vinul pentru iubirea de străini a acelui frate. Iar alt frate, zgârcit şi împietrit la inimă, văzând pe sfântul că merge cu turma să cea duhovnicească pe aproape, a pus străjeri la via sa ca să nu ia cineva vreun strugure de la dânsul; şi străjerii aruncau cu pietre asupra lor, zicând: "Să nu vă apropiaţi de acestă vie, că este străină". Şi a fost lipsit fratele acela de binecuvântarea sfântului, pentru că foarte puţin vin a luat din vie şi acela a fost acru.

     Odată, mergând în pustiul Cadis ca să cerceteze pe un ucenic al său, i s-a întâmplat a merge printr-o cetate barbară, care se chema Elusa, în care a nimerit la un praznic diavolesc, pentru că mulţime de popor barbar se adunase în cetatea aceea de prin satele vecine şi făcea jertfe şi dansa în capiştea necuratei zeiţe Afrodita. Aceştia, auzind că Sfântul Ilarion s-a apropiat, au ieşit cu femeile şi copiii în întâmpinarea lui, pentru că se auzise mult despre dânsul, că este mare făcător de minuni. Şi văzându-l pe el şi-au plecat capetele şi au strigat cu toţii în limba siriană: "Varah! Varah!" adică: "Binecuvântează! Binecuvântează!" Şi au adus la dânsul mulţime de neputincioşi şi de îndrăciţi şi pe toţi i-a tămăduit cuviosul cu puterea lui Hristos. Şi învăţându-i pe ei despre Unul adevăratul Dumnezeu pe toţi i-au adus la credinţă şi nu s-a dus de la dânşii până ce nu a risipit capiştea cea idolească şi i-a sfărâmat pe idoli. Apoi au făcut o sfântă biserică şi s-au botezat în numele Domnului. Deci întărindu-i pe ei cuviosul în credinţă şi dându-le binecuvântare, a plecat în calea sa.

     Cuviosul avea un astfel de dar de la Dumnezeu că prin mirosirea trupească şi prin atingerea hainelor, cunoştea de ce patimă este cuprins fiecare. Odată un frate avar şi iubitor de argint a trimis sfântului verdeţuri de mâncare din grădina sa. Făcându-se seară şi şezând sfântul să primească hrana, au pus ucenicii înaintea lui verdeţurile cele trimise de la acel frate avar. Iar sfântul, văzându-le, a întors faţa, zicând: "Nu pot suferi mirosul urât care iese din verdeţurile acestea! Luaţi-le de aici". Iar fericitul Isihie, ucenicul lui, îl silea să guste şi să binecuvânteze dragostea fratelui şi îi zicea: "Să nu scârbeşti, părinte, de verdeţurile pe care le-a adus fratele, căci a adus cu credinţă pârga din grădina sa". Iar sfântul a răspuns: "Oare nu ţi se pare ţie că aceste verdeţuri miros a zgârcenie?" Iar Isihie a zis: "Oare pot verdeţurile, afară de firescul lor miros, să miroase a vreo patimă?" A răspuns sfântul: "Dacă nu mă crezi pe mine, dă aceste verdeţuri la boi şi vezi dacă le vor mânca?" Iar Isihie, luându-le, le-a dus şi le-a pus în iesle înaintea boilor, iar boii, mirosind verdeţurile, au început a rage, neputând suferi mirosul urât şi, scăpând de la iesle, au fugit.

     Atunci avea sfântul şaizeci şi trei de ani şi, adunându-se mulţime de fraţi, a fost necesar ca să mărească mănăstirea şi să aibă mai multă grijă. Acest lucru împiedica liniştea lui. Pe lângă această mulţime de oameni, veneau la dânsul, unii pentru tămăduiri, alţii pentru binecuvântare; apoi veneau la dânsul episcopi şi preoţi împreună cu alţi slujitori bisericeşti şi boieri şi domni din cetăţi şi din stăpâniri mari, poftind să audă de la dânsul cuvântul lui Dumnezeu şi să ia binecuvântare. Deci, supărându-se sfântul de aceasta, că nu-l lăsau, cei ce veneau, să se liniştească, plângea, aducându-şi aminte de liniştea sa cea dintâi, când vieţuia numai el singur. Şi văzându-l pe el fraţii întotdeauna aşa de mâhnit şi plângând, îl întrebau, zicându-i: "De ce te mâhneşti aşa şi plângi, părinte?" Iar el le-a răspuns: "Plâng şi mă mâhnesc pentru aceea, că iarăşi m-am întors în lume şi că mi-am luat plata mea, de vreme ce toţi palestinienii şi cetăţile cele dimprejur mă slăvesc pe mine şi voi, aşişderea, mă cinstiţi ca pe un stăpân şi tuturor celor din mănăstire, eu stăpân mă numesc". Auzind acestea fraţii, au cunoscut că în taină voieşte să se ducă de la dânşii şi-l păzeau cu grijă ca să nu-l lase; iar stareţul s-a mâhnit astfel doi ani.

     A venit la dânsul Aristeneta, femeia lui Elpidie eparhul, căreia i-a tămăduit de boală pe cei trei fii care erau să moară şi i-a cerut binecuvântare şi rugăciuni de cale, că voia să meargă în Egipt, să se închine Cuviosului Antonie. Sfântul Ilarion, auzind de Antonie, a suspinat şi a zis: "O, de mi-ar fi cu putinţă să merg şi eu acolo şi să văd în viaţă pe sfântul şi iubitul meu părinte Antonie, dar cu sila sunt ţinut de fraţi şi nu pot să merg la dânsul". După aceea, tăcând, a plâns foarte mult şi a zis: "Iată, acum este a doua zi de când toată lumea se mâhneşte pentru adormirea marelui luminător Antonie, pentru că acum cuviosul a ieşit din trup". Auzind de aceasta femeia şi toţi care erau acolo au înţeles că lui Ilarion i s-a descoperit de la Dumnezeu mutarea din viaţa aceasta a Cuviosului Antonie. Şi s-a întors Aristeneta la casa sa şi după puţine zile s-a auzit într-adevăr vestea de adormire a Cuviosului Antonie.

     Apoi Sfântul Ilarion, nesuferind gâlcevile şi cinstea oamenilor şi pe lângă acestea având şi descoperire de la Dumnezeu ca să plece de acolo, i-a chemat pe câţiva dintre ucenicii săi şi le-a poruncit să meargă cu dânsul. Iar ei, aducând un asin, au pus pe el pe Cuviosul Ilarion, pentru că nu putea din cauza bătrâneţii să călătorească şi, sprijinindu-l pe el pe asin, călătoreau împreună cu dânsul. Înştiinţându-se de ceilalţi fraţi şi din cetăţile şi din satele de primprejur cum că l-au lăsat pe Cuviosul Ilarion să plece, s-au adunat cam la zece mii de oameni şi, alergând după dânsul, l-au ajuns şi cu plângere cazând către dânsul se rugau să nu plece, zicând: "Pe tine, părinte, te avem după Dumnezeu în Palestina, întărindu-ne pe noi şi ajutându-ne, deci să nu ne laşi pe noi ca pe nişte oi care nu au păstor". Iar el îi sfătuia, zicându-le: "Ce faceţi, fiilor, că-mi zdrobiţi de durere inima mea? Spre ştirea voastră să fie, că nu fără voia Domnului fac aceasta, pentru că m-am rugat lui Dumnezeu şi mi-a poruncit să mă duc de aici, ca să nu văd necazurile ce vor veni asupra Bisericii lui Dumnezeu şi să nu privesc la risipirea locaşurilor sfinţilor, la stricarea altarelor şi la vărsarea sângelui fiilor mei; deci să nu mă opriţi, fiii mei". Ei, auzind că i s-a descoperit lui necazul ce are să vie, mai cu stăruinţă au început a-l ruga ca să nu-i lase, ci mai cu seamă în nenorociri să le ajute cu rugăciunile sale. Iar el, scîrbindu-se, lovea cu toiagul în pământ, zicând: "Nu voi mânca, nici nu voi bea, de nu mă veţi lăsa, şi dacă vreţi ca să mă vedeţi mort, opriţi-mă". Iar ei şapte zile stăruind prin rugăciune şi văzând neschimbat gândul lui, l-au slobozit cu pace şi l-au petrecut cu lacrimi până departe, toată mulţimea poporului. Şi sosind la cetatea care se numea Vetilia, şi-au plecat genunchii şi s-au rugat cu toţii. Şi încredinţându-i pe ei Domnului, i-a slobozit la locurile lor.

     Apoi, alegându-şi patruzeci de fraţi pe care îi ştia că pot suferi osteneala căii cu post, gustând numai după apusul soarelui puţină hrană, numai pe aceştia i-a luat cu sine şi, mergând cinci zile, au sosit în Pelusia. Şi cercetând pe fraţii care erau în puştiul cel de aproape, în locul ce se numea Lihnos, s-a dus de acolo şi în trei zile a venit în cetatea Tăval, unde a văzut pe episcopul Dracontie mărturisitorul, cel ce era în surghiun acolo, şi s-au mângâiat amândoi cu vorba cea de Dumnezeu insuflată. Şi iarăşi mergând câteva zile cu mare osteneală a sosit la Vavilon ca să cerceteze pe episcopul Filon mărturisitorul. Căci pe aceşti doi bărbaţi i-a izgonit în acele locuri Constantie împăratul, după pâra răucredincioşilor arieni. Aici cuviosul, văzându-l pe fericitul Filon şi vorbind cu dânsul, s-a dus în cale şi a mers la cetatea ce se numea Afrodeton, şi de acolo mergând încă trei zile prin înfricoşata şi cumplita pustie, a ajuns la un munte înalt unde petrecea Cuviosul Antonie. Acolo a aflat pe doi ucenici ai lui Antonie, pe Isaac şi pe Pelusian care, văzând pe Sfântul Ilarion, s-au bucurat foarte mult. Aici locul era foarte frumos şi îl înconjura Sfântul Ilarion cu mare osârdie. Iar Isaac şi Pelusian arătau lui Ilarion locurile şi lucrurile lui Antonie, zicând: "În acest loc cânta sfântul nostru părinte Antonie, în locul acela se liniştea şi se ruga, iar aici şedea şi împletea coşniţe. Aici avea obiceiul să se odihnească după osteneală, iar acolo dormea. Această vie şi aceşti pomi el i-a sădit şi această arie cu mâinile sale a făcut-o şi cisterna aceasta pentru udatul grădinii cu mare osteneală şi cu sudoare el a săpat-o. Şi aceasta este sapa pe care a avut-o sfântul pentru săparea pământului multă vreme".

     Acestea şi multe altele le arătau fericitului şi mergând la locul unde avea obiceiul Sfântul Antonie de se odihnea, cu frică şi cu bucurie a sărutat locul acela şi s-a culcat pe dânsul. Iar deasupra muntelui aceluia erau două chilii de piatră în care Cuviosul Antonie ieşea la linişte, ascunzându-se de supărările credincioşilor ce veneau la dânsul. Şi acolo Ilarion şedea pe trepte, îi arătau via şi livadă cu diferiţi pomi care aveau rod mult şi ziceau: "Pe aceştia i-a sădit Sfântul Antonie mai înainte cu trei ani". Apoi s-a odihnit acolo Cuviosul Ilarion îndestulată vreme împreună cu fraţii săi şi iarăşi s-au întors la Afrodition şi de acolo i-a slobozit pe fraţi, poruncindu-le să se întoarcă în Palestina, în mănăstirea lor, şi i-a luat numai pe doi fraţi cu dânsul şi a mers cu dânşii în pustiul din apropierea cetăţii aceleia şi acolo petrecea cu pace, în flămânzire, în rugăciune, în nevoinţe, ca şi cum atunci ar fi început călugăria şi viaţa întru Hristos.

     După trecerea din viaţă a Cuviosului Antonie a fost în locurile acelea secetă şi foamete mare trei ani, încât ardea pământul de arşiţa soarelui şi ziceau creştinii: "Pentru moartea Cuviosului Antonie nu numai oamenii, dar şi pământul se mâhneşte şi cerul nu mai dă ploaie". Deci oamenii şi dobitoacele se topeau de foame şi de sete. Şi auzind că în locurile acestea vieţuieşte Sfântul Ilarion, ucenicul lui Antonie, s-a adunat mulţime mare de oameni cu femei şi copii şi mergând în pustie la Cuviosul Ilarion cu tot dinadinsul îl rugau pe el, zicându-i: "Pe tine te-a trimis Dumnezeu la noi, ca urmaş a lui Antonie; deci milostiveşte-te spre noi şi te roagă Domnului ca, după multă mila Sa, să dea ploaie pământului nostru celui uscat". Iar Sfântul Ilarion, văzând primejdia poporului care era chinuit de foame şi de sete, şi-a ridicat ochii şi mâinile spre cer şi s-a rugat cu lacrimi. Îndată s-a pogorât o ploaie mare şi a adăpat tot pământul din destul. Din acel ceas au început popoarele a veni la dânsul, aducând pe neputincioşii lor. Văzând sfântul cum lumea îl supără şi aici şi nu-l lasă să se liniştească, a voit să se ducă în pustiul ce se numea Oasim şi, sculându-se, a mers cu cei doi ucenici ai săi. Şi, trecând Alexandria, a mers la Vruhia şi acolo a aflat câţiva fraţi cunoscuţi care l-au primit pe el cu mare bucurie şi a petrecut la dânşii puţine zile, apoi a voit să se ducă. Însă fraţii nu voiau să-l lase să plece, rugându-l să rămână cu dânşii. Dar el a gândit să plece noaptea în taină. Gătindu-i ucenicii asinul, fraţii au şi venit şi au căzut la uşa lui, zicând: "Mai bine ne este nouă să murim la picioarele tale, decât aşa degrabă să ne despărţim de tine". Atunci cuviosul i-a rugat, zicându-le: "Scula-ţi-vă, fiilor! Mai de folos vă este vouă şi mie să mă lăsaţi să plec, căci arătarea lui Dumnezeu îmi porunceşte să mă duc de aici şi pentru aceasta mă grăbesc să mă duc de la voi, ca să nu fiţi şi voi în necaz pentru mine. Căci, cu adevărat, mai pe urmă veţi înţelege că nu în zadar mă grăbesc să plec de la petrecerea cea împreună cu voi". Iar fraţii, auzind acestea, s-au sculat iar el, făcând rugăciune, i-a sărutat şi a ieşit, umblând spre puştiul cel neumblat, păzindu-l pe el darul lui Dumnezeu.

     Într-o altă zi, după plecarea lui din Vruhia, au venit necredincioşii Gâzei cu judecători din Vruhia, întrebând unde este Ilarion şi, înştiinţându-se că s-a dus, au zis între ei: "De bună seamă că vrăjitorul acela a ştiut ce era să i se întâmple de la noi şi a fugit". Căci necredincioşii gazeni urau pe Sfântul Ilarion, fiindcă păgânii, părăsind pe Marnas zeul lor, alergau la dânsul. Dar mai ales preoţii lui Marnas se mâniau foarte tare din această pricină şi în tot chipul căutau să-l piardă pe Cuviosul Ilarion, dar nu puteau, pentru că toate cetăţile dimprejur şi satele îl cinsteau. Apoi nelegiuiţii au aflat vreme potrivită pentru împlinirea răutăţii lor cea plănuită încă de când a murit împăratul Constantie şi împărăţia a fost luată de păgânul Iulian, slujitorul diavolilor.

     Gazenii necredincioşi, slujitori idoleşti, apropiindu-se de împăratul cel fărădelege au clevetit mult asupra Cuviosului Ilarion şi asupra ucenicilor lui şi au cerut scrisori poruncitoare ca să risipească mănăstirea lui din Palestina, aproape de Gaza, şi pe ucenicii lui, bătându-i, să-i izgonească din hotarele lor, iar pe Cuviosul Ilarion, aşişderea şi pe Isihie, ajutorul lui, să-i ucidă. Astfel au şi făcut nelegiuiţii, au risipit mănăstirea şi au izgonit turma lui Hristos. Iar Isihie, care era iubit foarte mult de fericitul Ilarion, ca cel mai râvnitor decât alţii în ascultare, se ascundea prin pustietăţi, fugind de mâinile celor fărădelege. Iar Cuviosul Ilarion, fiind păzit de Dumnezeu, vieţuia în pustiul Oasim. Şi petrecând el în acel pustiu un an, a venit la dânsul Adrian, ucenicul lui, spunându-i că împăratul Iulian a fost ucis şi, deci, îl roagă pe cuvios să meargă în Palestina, la locul cel dintâi, pentru că acum s-a stabilit pacea Bisericii. Însă sfântul, iubind liniştea, n-a vrut să meargă în Palestina şi văzând că nici în pustiul Oasim nu poate să se ascundă de oameni, s-a dus în pustiul din părţile Liviei, împreună cu ucenicul Zinon, iar Adrian şi celălalt ucenic s-au întors în Palestina.

     Ajungând Cuviosul Ilarion în cetatea Pareton, cea de lângă mare, s-a urcat în corabie şi s-a dus în Sicilia, ca să scape de slava omenească. Stăpânul acelei corăbii avea cu dânsul un fiu care era muncit de un duh necurat, iar diavolul striga într-însul: "Ilarioane, robul lui Dumnezeu, pentru ce nici pe mare nu ne dai nouă odihnă? Deci aşteaptă până ce vom sosi la mal, ca să nu mă duc aici în prăpastie!" Iar sfântul i-a răspuns: "Dacă Dumnezeu îţi porunceşte ţie ca să fii întru zidirea Sa, apoi fii; iar de te izgoneşte El, ce am de aceasta, pentru că eu sunt om păcătos". Auzind acestea, tatăl copilului ce pătimea a căzut la picioarele sfântului împreună cu toţi cei ce erau în corabie, rugându-l pe el să miluiască pe copil şi să izgonească diavolul dintr-însul, iar Sfântul Ilarion nu voia, spunând că este păcătos. Apoi i-a zis: "De îmi făgăduiţi că nu veţi spune nimănui despre mine şi nimeni nu va afla de pământul acela în care mergem, voi ruga pe Stăpânul meu să gonească vicleanul duh". Iar ei cu jurământ s-au făgăduit. Făcând rugăciunea cuviosul a gonit pe diavol din copil şi toţi au slăvit pe Dumnezeu. Sosind corabia la muntele Siciliei, ce se cheamă Pahin, Sfântul Ilarion a dat corăbierului drept plată o Evanghelie, pe care singur cu mâna să o scrisese când era tânăr, pentru că nu avea altceva să-i dea, fiind sărac cu duhul şi cu trupul. Iar corăbierul n-a luat-o deşi sfântul îl rugă pe dânsul să o ia. Apoi corăbierul a zis: "Nu voi primi nimic de la voi cei săraci care nu aveţi nimic". Iar sfântul se bucură cu duhul, văzându-se pe sine desăvârşit sărac şi neavând nimic din cele deşarte. Apoi, depărtându-se de mal cam la douăzeci de stadii, vieţuia împreună cu ucenicul său. Şi în fiecare zi aducând ucenicul câte o sarcină de lemne, le ducea în satul ce era aproape şi pe preţul lor cumpăra o bucăţică de pâine şi cu aceasta se hrăneau amândoi, mulţumind lui Dumnezeu.

     Însă nu a putut cetatea să se ascundă deasupra muntelui stând; căci la Roma un om îndrăcit a strigat în biserica Sfântului Petru: "Nu de mult, în Sicilia, a venit Cuviosul Ilarion, robul lui Hristos şi nimeni nu-l ştie pe el, socotind că se va putea tăinui. Deci mă voi duce acolo şi îl voi spune pe el". Şi aşa a fost; pentru că ducându-se omul acela în Sicilia a aflat pe Sfântul Ilarion în Pahin, apoi a căzut înaintea colibei lui şi a câştigat tămăduire cu rugăciunile cuviosului. Şi din acea vreme s-au înştiinţat despre dânsul vieţuitorii acelui loc şi a început a veni la dânsul mulţime de creştini care, căutând tămăduire la dânsul pentru bolile lor, nu se întorceau nevindecaţi. Iar omul cel din Roma care a fost tămăduit a dat mari daruri sfântului, mulţumindu-i pentru tămăduire, dar Sfântul Ilarion nu a primit, zicând: "Scris este: în dar aţi luat, în dar să daţi".

     Sfântul petrecând în Sicilia cu iubitul său ucenic, fericitul Isihie a căutat pe Cuviosul Ilarion, iubitul său părinte, trei ani, prin toată lumea şi a străbătut cu sârguinţă multe ţări şi munţi şi pustietăţi, dar nu I-a aflat. Apoi fiind în cetatea Metoni, care se află în Peloponez, lângă mare, a auzit de la un negustor iudeu cum că s-a arătat în Sicilia un prooroc creştin care face multe minuni. Şi l-a întrebat Isihie pe el: "Cum îl cheamă pe acesta şi ce fel de chip are?" A răspuns evreul: "Nu l-am văzut pe el şi nici numele nu îl ştiu, ci numai am auzit de dânsul". Iar Isihie, înţelegând că este acela pe care îl caută el, s-a suit într-o corabie şi a pornit spre Sicilia. Apoi a întrebat despre dânsul pe oamenii care mărturiseau, cum că multe minuni a făcut şi de la nici unul din ei nu a primit drept răsplată nici o fărâmă de pâine. Şi aflându-l pe el în Pahin, a căzut la picioarele lui, sărutându-le şi udându-le cu lacrimi, încât abia a putut cuviosul să-l ridice de la pământ pe cel care plângea de bucurie şi, vorbind cu dânsul cuvinte folositoare, l-a mângâiat. Apoi, nu după multă vreme văzând sfântul pe mulţi venind la dânsul şi preamărindu-l pe el, a zis către ucenicii săi Isihie şi Zinon: "Nu ne este nouă cu putinţă, fiilor ca să vieţuim nici aici, ci să mergem în altă parte, unde nimeni să nu ştie de noi". Şi plecând împreună cu dânşii s-au dus în taină la Epidavra, cetatea Dalmaţiei, Domnul îndreptându-l pe el acolo, spre facerea de bine a mai multora. Petrecând puţine zile aproape de Epidavra, într-un loc liniştit, locuitorii acelei ţări au aflat cum că Ilarion, plăcutul lui Dumnezeu, care a fost în Sicilia, a venit la dânşii. Pentru că Dumnezeu arătat făcea pe robul său şi îl preamărea. Oamenii, unul de la altul auzind despre dânsul, s-au adunat şi au venit acolo şi închinându-se au început a-l ruga pe dânsul să le ajute în primejdia cea mare a lor. Pentru că un balaur foarte mare şi înfricoşat petrecea în locurile acelea şi le mânca boii cei mari şi înghiţea oameni şi a pierdut mulţime nenumărată de oameni şi de dobitoace. Acestea auzindu-le sfântul, a poruncit ca să adune mulţime de lemne şi să aprindă un foc mare. Iar el, plecându-şi genunchii, s-a rugat Domnului ca să miluiască pe poporul Său şi să-i izbăvească pe ei de cumplitul balaur, pentru slavă numelui Său cel sfânt. Apoi a început a-l chema pe balaur şi iată că balaurul a venit de parcă era tras cu de-a sila spre junghiere şi, privind, s-au înspăimântat cu toţii. Şi a poruncit sfântul balaurului ca să intre în foc şi îndată, supunându-se cuvintelor sfântului, balaurul a intrat în foc şi toţi au preamărit pe Dumnezeu şi au mulţumit Sfântului Ilarion. Apoi, din ziua aceea, mulţi veneau la dânsul, lucru pentru care se mâhnea sfântul şi gândea unde ar afla un loc în care s-ar putea ascunde de oameni, ca să petreacă în linişte.

     În acea vreme a fost un cutremur puternic de pământ şi din cauza acestui cutremur a clocotit şi marea cu valuri înfuriate şi a ieşit din malurile sale, înălţându-se atât de mult încât şi munţii erau acoperiţi de valurile mării şi apele retrăgându-se, corăbiile rămâneau pe locurile înalte. Şi văzând acestea, oamenii din cetatea Epidavra, care era în apropierea mării, socoteau cu toţii cum că al doilea potop are să fie, şi fiind cuprinşi de frică, gândeau că o să se răstoarne pământul şi având înaintea ochilor moartea, cu mare plângere se tânguiau. Apoi, aducându-şi aminte de Sfântul Ilarion, au alergat cu toţii la dânsul, mari şi mici şi femei şi copii, cu plângere rugându-l pe el să se roage lui Dumnezeu pentru dânşii, ca să-şi întoarcă dreapta Sa mânie. Iar sfântul, sculându-se, a mers cu dânşii la cetatea lor şi ajungând a stat între cetate şi între marea care se înălţase foarte sus, încât se părea că vrea să înece cetatea. Apoi sfântul, însemnând pe nisip trei cruci şi ridicându-şi mâinile în sus, se rugă cu tot dinadinsul Iubitorului de oameni Dumnezeu, ca să miluiască zidirea Sa. Şi aşa rugându-se sfântul, s-a arătat iubirea de oameni a lui Dumnezeu, pentru că încet marea s-a alinat cu porunca lui Dumnezeu, intrând în matca ei, căci cutremurul a încetat şi vânturile s-au potolit. Această mare minune a Domnului şi puterea rugăciunilor Cuviosului Ilarion o povesteau în cetatea Epidavra părinţii la fii din neam în neam.

     Nesuferind sfântul să fie slăvit de oameni, a plecat noaptea de acolo şi aflând o corabie care mergea spre Cipru, s-a suit în ea împreună cu ucenicii săi. Dar pe când pluteau pe mare, au năvălit asupra lor tâlharii şi s-au îngrozit toţi cei ce erau în corabie, iar sfântul îi mângâia, zicându-le: "Au doar mai mulţi sunt ei decât oastea lui Faraon, pe care a înecat-o Dumnezeu în mare?" Şi când s-au apropiat tâlharii de corabie, ca la o aruncătură de piatră, sfântul a făcut semn cu mâna spre dânşii, zicându-le: "Destul vă este vouă că aţi venit până acolo". Şi s-au oprit corăbiile tâlharilor, neputând să înoate mai departe şi să se apropie de corabia în care era sfântul. Şi mult trudindu-se tâlharii vâslind, nimic nu au sporit, căci au fost aruncaţi şi mai departe de corabie, întorcându-se cu ruşine cu puterea lui Dumnezeu. Apoi Sfântul Ilarion, ajungând până la ostrovul Ciprului, s-a sălăşluit la un loc pustiu ca la două stadii de la cetatea Pafos. Dar şi acolo nu s-a putut tăinui, pentru că singuri diavolii ce locuiau în oameni spuneau poporului de venirea lui. Apoi, şi din toată partea aceea, cu porunca lui Dumnezeu adunându-se îndrăciţii, cam două sute la număr, bărbaţi şi femei, au venit la sfântul şi toţi, cu ajutorul rugăciunilor lui, s-au tămăduit de îndrăcire. Petrecând în acel loc doi ani, a voit să plece de acolo, căutând locuri pustii, unde să-şi sfârşească în linişte viaţa sa. Şi depărtându-se cam la douăsprezece stadii de la mare, a aflat un loc ascuns şi înfricoşat, între nişte munţi înalţi, şi erau mulţi pomi roditori în locul acela, din care el n-a gustat rod niciodată. Acolo erau ape bune pogorându-se de la înălţimea munţilor, o grădină cu verdeţuri şi o capişte idolească pustie, în care locuiau o mulţime de diavoli. Sfântul Ilarion iubea locul acela, de vreme ce era foarte pustiu şi a petrecut acolo cinci ani. Iar diavolii strigau ziua şi noaptea, cu glasuri ostăşeşti, vrând să-l înfricoşeze pe Sfântul Ilarion şi să-l gonească de acolo, iar el cu neîncetate rugăciuni se împotrivea lor şi, liniştindu-se, se odihnea, de vreme ce pentru pustietatea acelui loc şi din pricina mulţimii diavolilor nimeni nu îndrăznea să vină la dânsul.

     În una din zile, ieşind din colibă sa, sfântul a văzut un om slăbănog zăcând şi l-a întrebat pe Isihie: "Cine este omul acesta şi cine l-a adus pe el aici". Isihie a răspuns: "Este stăpânul acestui loc, în care locuim noi". Iar sfântul a plâns şi întinzându-şi mâna a zis: "În numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te şi umblă". Şi în acel ceas slăbănogul s-a sculat cu toate mădularele întregi şi desăvârşit sănătos umbla lăudând pe Dumnezeu. Şi aflându-se de acestă minune, toţi cei care locuia împrejur au venit la dânsul nemaitemându-se de duhurile vrăjmaşului, nici de calea cea rea.

     Cuviosul Ilarion, aducându-şi aminte de fraţii care erau în Palestina, l-a trimis pe fericitul Isihie să cerceteze şi să se închine lor din partea lui. Iar el văzându-se şi acolo căutat şi supărat de cei ce veneau la el, cugetă că să se ducă mai departe, însă aştepta venirea lui Isihie. Dar în acea vreme a murit ucenicul lui, fericitul Zinon.

     Apoi sosindu-i şi lui vremea ca să-şi sfârşească alergarea cea mult obositoare, pentru că acum avea optzeci de ani şi mai înainte cunoscându-şi plecarea sa cea către Dumnezeu, a scris aşezământ fraţilor cu mâna sa şi i-a lăsat lui Isihie cinstită Evanghelie pe care a scris-o el singur şi haina cea din lina şi culionul, apoi a început a slăbi cu trupul. Iar cei ce locuiau în Pafos, auzind că Sfântul Ilarion boleşte, au venit la dânsul bărbaţi cucernici, împreună cu o femeie oarecare care vieţuia cu dumnezeiască plăcere, pe nume Constanţa, a cărei fiică era cuprinsă de o boală şi pe aceasta a tămăduit-o Sfântul Ilarion prin ungerea cu untdelemn. Şi simţindu-se pe sine chemat către Domnul, a început a-i ruga pe cei ce veniră să-l cerceteze, ca după moartea lui, nezăbovind deloc, îndată să-i îngroape trupul în aceeaşi grădină în care locuia. Apropiindu-i-se sfârşitul, Sfântul Ilarion grăia cu minte limpede: "Ieşi, suflete al meu, ce te temi? Ieşi, ce te tulburi? Optzeci de ani ai slujit lui Hristos şi te temi de moarte?" Cu aceste cuvinte şi-a dat duhul său lui Dumnezeu. Şi plângeau după dânsul cei ce erau acolo, ca şi după părintele şi învăţătorul lor, şi l-au îngropat pe el în acelaşi loc, după dorinţa şi porunca lui.

     Apoi a venit fericitul Isihie din Palestina şi, neaflând pe povăţuitorul său, s-a tânguit deasupra mormântului mai multe zile în şir. Şi s-a gândit să mute trupul Cuviosului Ilarion în Palestina, la fraţii săi, dar nu putea, pentru că toţi oamenii dimprejur păzeau mormântul, ca să nu ia cineva din ţara lor o comoară ca aceea. Atunci Isihie s-a prefăcut că ar vrea să vieţuiască acolo, zicând: "Să mor şi să mă îngrop şi eu aici împreună cu părintele meu". Iar poporul, crezându-l pe el, l-a lăsat să petreacă la locul Sfântului Ilarion. Şi după zece luni a descoperit Isihie mormântul Cuviosului Ilarion, şi a văzut că trupul lui cel sfânt arăta ca şi cum murise de curând, cu faţa luminoasă şi bine mirositoare şi l-a luat pe el în taină şi s-a dus în Palestina.

     Apoi auzind de aceasta toţi cei ce erau în Palestina, monahi şi mireni, precum că Isihie a adus moaştele Sfântului Ilarion, s-au adunat din toate mănăstirile şi cetăţile şi cu lumânări aprinse şi cu tămâie, petrecându-l cu cinste pe Sfântul Ilarion, l-au aşezat la Maiuma, în mănăstirea lui cea dintâi.

     Nu trebuie uitată şi fapta aceasta pe care a făcut-o Constanţa, femeia pomenită mai înainte care, fiind îmbunătăţită şi plăcută lui Dumnezeu, avea mare osârdie către Sfântul Ilarion. După moartea lui, mergând la mormânt adeseori, făcea rugăciuni de toată noaptea, ca şi către un om viu vorbea, cerându-i să se roage pentru dânsa. Iar după ce a aflat că trupul sfântului a fost luat, a murit îndată, fiind cuprinsă de jale, şi cu moartea sa a adeverit câtă credinţă şi dragoste avea pentru Cuviosul Ilarion.

     Sfântul Ilarion devenise pricină între ciprioţi şi palestinieni, lăudându-se fiecare cu cuviosul. Palestinienii ziceau: "Noi avem trupul Sfântului Ilarion", iar ciprioţii ziceau: "Noi avem duhul lui". Căci în amândouă aceste locuri şi în Cipru unde a fost îngropat şi în Palestina unde l-au mutat, multe minuni se săvârşeau cu sfintele lui rugăciuni şi nenumărate tămăduiri se făceau întru slava lui Dumnezeu Celui în Treime, Căruia şi de la noi i se cuvine cinste, mulţumireşi închinăciune în veci. Amin.

✝)  Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor)

Ev. Luca 8, 26-39

În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ţinutul Gherghesenilor, care este în faţa Galileei. Şi, ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Văzându-L pe Iisus, a strigat, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!, fiindcă poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea; şi era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era dus de demon în pustie. Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el. Şi-L rugau să nu le poruncească să meargă în adânc. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; iar El le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii, văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Atunci au ieşit locuitorii să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus, şi s-au înfricoşat. Iar cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Atunci El, intrând în corabie, S-a întors înapoi. Iar bărbatul din care ieşiseră demonii îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul, zicând: Întoarce-te la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi el a plecat, vestind în toată cetatea cât bine i-a făcut Iisus.

Ap. Efeseni 2, 4-10

Fraţilor, Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit pe noi, cei ce eram morţi prin păcatele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos: prin har sunteţi mântuiţi! Şi împreună cu Hristos Iisus, ne-a înviat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, ca să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus. Deci, în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit mai înainte, ca să umblăm întru ele.

Predică la Duminica a XXIII-a după Rusalii - Despre oamenii demonizați (Pr. Ilie Cleopa) 

„Iar dacă Eu, cu degetul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată a ajuns la voi Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 11, 20)

Iubiți credincioși,

Dacă vom lua aminte cu dinadinsul la cuvintele Sfintei Evanghelii de astăzi, vom înțelege două lucruri de mare folos. Întâi, cât de mare și nemărginită este iubirea de oameni a lui Dumnezeu și, al doilea, cât de mare și cumplită este răutatea diavolilor față de om și de celelalte zidiri ale lui Dumnezeu.

Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, văzând starea jalnică și chinuirea amară a omului demonizat din Evanghelie, prin negrăita lui milă și bunătate față de zidirea Sa, a poruncit demonilor să iasă din acel om chinuit de mulți ani, zidit „după chipul și asemănarea Sa” (Facere 1, 26); iar demonii, văzându-se izgoniți de puterea cea fără de margine a Mântuitorului, după ce le-a dat voie, au intrat în turma cea mare de porci din apropiere și „îndată s-au aruncat în mare și s-au înecat” (Luca 8, 33).

Iată cât de mare este oceanul cel fără de margini al dragostei și al milostivirii lui Dumnezeu față de om, că pentru slobozirea unui singur om din legăturile și chinurile diavolului, a îngăduit să se dea pierzării ca la două mii de porci (Marcu 5, 13). Iar diavolii, având învoire de la Hristos și vrând să-și arate răutatea și puterea lor blestemată, au intrat în turma de porci și într-o clipă i-au înecat pe toți în mare. La această Evanghelie Sfântul Ioan Gură de Aur, arătând câtă răutate au demonii asupra oamenilor, zicea: „Dacă asupra porcilor, cu care nu aveau nimic, au arătat diavolii atâta răutate, apoi cu atât mai mult asupra ta, omule, de-a pururea dă război neîmpăcat, luptă neîncetată și vrajbă fără de moarte. Și dacă pe porci, cu care nimic nu le era lor de obște, nici un minut nu i-au suferit, apoi cu atât mai mult ne urăsc pe noi care suntem vrăjmașii lor și doresc să ne piardă și să ne supună lor. Apoi câte rele am fi pătimit de la ei, dacă ar fi avut voie de la Dumnezeu asupra noastră. Căci pentru aceasta i-a lăsat Dumnezeu să intre în turma de porci, ca și în trupul dobitoacelor să cunoaștem răutatea lor. Deci și acum când vei vedea vreun om stăpânit de diavol, închină-te Stăpânului și cunoaște răutatea vrăjmașului. Că iubirea de oameni a lui Dumnezeu îl ține pe diavol și nu-i dă voie să-și arate puterea și răutatea asupra omului cât ar voi el. Atât îi dă voie să-l muncească pe om cât să-l facă mai înțelept și să arate răutatea diavolului asupra omului”.

Apoi zice același Părinte Ioan Gură de Aur: „Voiești și altă pildă despre răutatea diavolilor, când Dumnezeu îi dă voie să-și pună în lucrare puterea sa? Socotește cirezile și turmele lui Iov, cum într-o clipă pe toate le-a mistuit. Apoi socotește moartea cea ticăloasă a copiilor lui și rana ce s-a adus asupra trupului său și vei vedea cruzimea, asuprirea și nemilostivirea răutății dracilor. Din aceasta vei înțelege minunat, că dacă lumea aceasta toată, ar fi slobozit-o Dumnezeu sub stăpânirea lui, în puțină vreme pe toate le-ar fi tulburat și asemenea porcilor de care ați auzit în Sfânta Evanghelie de azi și cirezilor lui Iov, într-o clipă de vreme am fi pătimit, că nici o milă de noi nu ar fi avut” (Puțul Sf. Ioan Gură de Aur, Buzău, 1833, p. 108-109).

Să ascultăm mai departe cuvintele Sfintei Evanghelii care zice: „Iar păstorii, văzând ceea ce s-a întâmplat, au fugit și au vestit în cetate și prin sate și au ieșit să vadă cele ce se făcuseră și venind la Iisus, au aflat pe omul din care scosese demonii șezând lângă picioarele lui Iisus îmbrăcat și întreg la minte și s-au înfricoșat” (Luca 8, 34-35).

Dar care era pricina temerii gadarenilor? Oare minunea omului chinuit de diavoli sau înecarea porcilor în mare? Nici una, nici alta, ci pricina temerii și înspăimântării lor era călcarea Legii lui Dumnezeu. Căci Legea lui Moise oprea a se mânca carne de porc (Levitic 11, 7), iar ei creșteau porci și mâncau din cărnurile lor. Deci, pentru călcarea Legii i-a cuprins atâta spaimă, ca nu cumva Dumnezeu, pentru această călcare de lege și pentru alte răutăți ale lor să-i pedepsească și cu alte pedepse mai grele. Deci având această frică și neîndrăznind a zice ceva asupra Domnului pentru paguba porcilor, Îl rugau cu toții pe Iisus Hristos să se ducă din hotarele lor. Iar preabunul și blândul Mântuitor, văzând împietrirea și nemulțumirea lor, nu i-a certat, ci intrând în corabie S-a întors iarăși în Galileea (Luca 8, 37). Iar bărbatul din care ieșiseră demonii se ruga să rămână cu El, iar Mântuitorul, eliberându-l, i-a zis: „Întoarce-te la casa ta și spune câte ți-a făcut ție Dumnezeu. Și s-a dus omul, propovăduind în toată cetatea, câte i-a făcut Iisus” (Luca 8, 39).

Vedeți, frații mei, blândețea, smerenia și bunătatea cea negrăită a Domnului? După ce a făcut un bine așa de mare cu vindecarea acelui om chinuit de diavoli, nu așteaptă plată de la el spre a rămâne și a-i sluji Lui. Ci i-a zis: „Întoarce-te la casa ta și spune câte ți-a făcut ție Dumnezeu” (Luca 8, 39). Dacă ar fi zis „întoarce-te la casa ta și spune câte ți-am făcut Eu ție”, cărturarii, fariseii și arhiereii cei plini de zavistie care pândeau învățătura Lui, ar fi avut motiv să spună că Mântuitorul face minuni cu scopul de a fi lăudat de oameni. Dar așa, la toți le-a închis gura, zicând: „Întoarce-te la casa ta și spune câte ți-a făcut ție Dumnezeu”.

Deci se cuvine ca în toate să avem pildă de urmat învățătura și viața Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar faptele noastre cele bune să le facem cu scopul de a plăcea lui Dumnezeu spre slava Lui, cum ne învață și Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 10, 31).

Iubiți credincioși,

Să știți că sunt trei feluri de oameni demonizați: întâi sunt cei ce se chinuiesc cu trupul de duhurile cele rele, cum sunt epilepticii, lunaticii și cei demonizați ca cel din Evanghelia de astăzi. Al doilea sunt toți ereticii și învățătorii mincinoși și răi care cu învățăturile lor greșite schimbă adevărul Sfintei Scripturi și duc la rătăcire de la dreapta credință, pe creștinii nelămuriți și neîntemeiați în adevăr. Iar al treilea sunt cei stăpâniți de grele patimi. Despre primul fel de demonizați am vorbit pe scurt mai sus, despre al doilea amintește marele Apostol Pavel, zicând: „Duhul vorbește lămurit că, în vremile cele de apoi, unii se vor depărta de la credință, luând aminte la duhurile cele înșelătoare și la învățăturile demonilor” (I Timotei 4, 1). Dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur, tâlcuind acest text al Apostolului Pavel arată că aceștia sunt toți începătorii de erezii, care, povățuiți fiind de demoni și mișcați de duhurile înșelăciunii vor grăi înșelăciuni către cei binecredincioși, spre a-i înstrăina de la adevărata Biserică a lui Hristos.

Deci, luați aminte, iubiți credincioși și țineți bine minte cele auzite, că toți cei ce vor să vă dezbine de la dreapta credință ortodoxă sunt oamenii demonizați și mințile lor sunt mișcate și înșelate de duhurile cele viclene ale iadului, mai ales de duhul mândriei. Pe aceștia Sfânta Scriptură îi numește „fii ai diavolului și vrăjmași a toată dreptatea” (Fapte 13, 10) și chiar diavoli ca pe Iuda (Ioan 6, 70). Așadar, toți cei ce învață erezii și vor să propovăduiască altă învățătură afară de cea ortodoxă și care se împotrivesc învățăturii adevărate a Bisericii lui Hristos dreptmăritoare, aceștia sunt fiii diavolilor (Fapte 13, 10; I Ioan 3, 8-10). Acești învățători mincinoși și înșelători, lucrează pururea sub stăpânirea demonilor (Fapte 10, 38; 26, 18; II Timotei 2, 26). Ei ca învățători mincinoși și vicleni, în toată vremea lucrează sub înrâurirea lui Satan (Iuda 1, 9; 1, 23; II Regi 18, 10; Matei 16, 23; Luca 23, 23; Ioan 6, 70 ș. a.). Și tot ca ei predicatorii rătăciți fac voia diavolilor (Ioan 8, 44) și sunt înșelați de ei (III Regi 22, 21-22; II Paralipomena 18, 20-21; Apocalipsa 20, 8). Acești propovăduitori ai minciunii sunt demonizați și orbiți de diavoli (Fapte 13, 10; II Corinteni 4, 4; I Timotei 4, 1).

Al treilea fel de oameni demonizați sunt toți cei stăpâniți de patimi grele, ca: necredința, uciderea, ura, beția, iubirea de arginți, fermecătoria, desfrânarea și altele care îi stăpânesc de multă vreme. Aceștia sunt numiți de Sfânta Scriptură fii ai diavolului (Ioan 8, 44; Fapte 13, 10; I Ioan 3, 8-10; Ioan 6, 70). De aceea Sfântul Vasile îi arată pe toți cei bețivi a fi mai rău decât cei îndrăciți, zicând: „Cel ce se îndrăcește este vrednic de jale, iar cel ce se îmbată fiind îndrăcit cu patima beției, este de râs și mai rău decât cel îndrăcit și nimeni nu-l compătimește” (Sf. Vasile cel Mare, Exaimeron. Cuvânt împotriva celor bețivi. Buc., 1828).

Tot demonizați sunt și vrăjitorii care amăgesc pe oameni cu puterea duhurilor rele. Vrăjitorii, fermcătorii și toți cei care părăsesc pe Dumnezeu și cer ajutorul diavolilor, sunt ei înșiși demonizați și osândiți la veșnicele chinuri ale iadului.

Iubiți credincioși,

De la primii oameni până la sfârșitul veacurilor, toți suntem într-o neîncetată luptă cu diavolii, cu duhurile răutății, care încearcă fără odihnă să ne stăpânească, să ne tragă în adâncul iadului.

Pe unii oameni îi chinuiesc cu îngăduința lui Dumnezeu numai în trup, cum sunt cei demonizați și epileptici. Pe aceștia Biserica Ortodoxă îi vindecă, atât trupește cât și sufletește, prin rugăciuni speciale numite exorcisme. Cele mai renumite sunt molitfele Sfântului Vasile cel Mare, ce se citesc de obicei în biserică, de preoți evlavioși, cu mult post, cu multă smerenie și credință.

Pe lângă exorcisme, bolnavii de duhuri rele sunt spovediți, împărtășiți și li se face de mai multe ori și Sfântul Maslu. Cu cât se roagă și postesc mai mult, cu atât se vindecă mai repede.

Al doilea fel de demonizați sunt cei stăpâniți de duhul mândriei, adică sectanții care luptă pe față împotriva Bisericii, a Ortodoxiei și dezbină pe mulți creștini, răstălmăcind Sfânta Scriptură. Aceștia sunt mult mai greu de vindecat din cauză că sunt stăpâniți de cei mai răi diavoli, ai mândriei și neascultării. Dar dacă își recunosc păcatele și le mărturisesc la preoți și se roagă mai mult pot fi eliberați de duhul mândriei și al neascultării.

Însă cei mai numeroși oameni demonizați sunt cei stăpâniți de patimi cumplite, cum sunt bețivii, desfrânații, ucigașii, vrăjitorii, iubitorii de averi și cei robiți de ură și răzbunare. Toți aceștia pot fi izbăviți de robia diavolului și a patimilor care îi țin legați cu lanțul deprinderii, numai dacă vor veni de bunăvoie la biserică, dacă vor să-și mărturisească păcatele la duhovnici iscusiți și dacă își fac canonul de pocăință dat. Fără acestea, adică fără spovedanie, căință și părăsirea păcatelor care îi robesc, nimeni din acești oameni demonizați, bolnavi la suflet și la trup, nu se pot elibera de patimi, de diavoli și de osânda iadului.

Grija noastră, frații mei, este să facem voia lui Dumnezeu și să împlinim poruncile Lui, cu toată credința și râvna. La aceasta ne ajută harul Duhului Sfânt, ne ajută sfinții îngeri și toți sfinții, în frunte cu Maica Domnului, care se roagă neîncetat pentru noi. Să fugim de păcate ca de moarte, căci prin ele, pierdem harul lui Dumnezeu și în locul lui intră duhul diavolului.

Să nu uităm că prin păcate, oamenii sunt loviți de tot felul de boli, de necazuri și suferințe, ajung robi ai cumpliților diavoli și-și pierd mântuirea sufletului. Oare câți creștini nu sunt astăzi robiți de beție și desfrâu? Câte mame nu-și ucid cu voia proprii lor copii? Câte familii nu se distrug prin divorț ca urmare a acestor grele păcate?

Deci, să părăsim păcatele ca să scăpăm de diavoli și să rămânem cu Hristos. Să ne păzim inima curată de patimi și mai ales de mândrie, ca să devenim scaun al Preasfintei Treimi. Să ne păzim trupul curat de beție și desfrâu, ca să devină „templul Duhului Sfânt”. Să fugim de diavolul mândriei, care ucide pe cei mai mulți oameni, știind că Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har.

Să ne ferim de cursele Satanei, de patimile tinereții, de vrăjitorie, de înjurături și drăcuit, de beție și vorbe deșarte, știind că prin acestea ne înstrăinăm de Dumnezeu și ajungem să pățim ca omul demonizat din Evanghelia de astăzi. Să aveți grijă mai ales de copiii dumneavoastră, ca nu cumva să cadă în păcate grele și să ajungă robiți de diavoli. Spovediți-vă mai des, rugați-vă mereu, nu lipsiți de la biserică, prețuiți mai mult postul, iubiți viața curată și toate „poruncile lui Dumnezeu” și veți fi vii.

Să ne rugăm Mântuitorului Hristos să alunge patimile și duhurile rele din noi, să ne ierte păcatele, să ne vindece bolile și să ne facă locașuri ale Preasfintei Treimi. Amin.

Sfaturi Duhovnicești. Este obligatoriu să ne spovedim înainte de Cununie? (17 10 2018)

ARTE 21 Octombrie

INVITAȚIE LA OPERĂ 21 Octombrie

Nabucco - Verdi

Nabucco este o operă compusă de Giuseppe Verdi în 1841 pe un libret de Temistocle Solera.

Premiera a avut loc la Teatro alla Scala („Scala”) din Milano la 9 martie 1842.

Durata operei: 2h:15min.

Nabucco este prescurtarea numelui imparatului chaldeean al BabilonuluiNabucodonosor al doilea (în original: Nebucadnețar), care a trăit și domnit în jurul anului 600 î.Hr.

Cele două teme principale ale acțiunii sunt dorința de libertate a poporului evreu din timpul robiei lor din Babilon, precum și aroganța și nebunia personajului principal Nabucco, care-l duce până la autoproclamarea sa drept Dumnezeu unic și la pedepsirea cu pierderea minților. Spre sfârșitul operei el însă își revine, adoptă credința în Iehova (sau Iahve), Dumnezeul evreilor, și îi eliberează pe evrei din robie.

Personajele principale

·         Nabucco, regele Babilonului (bariton)

·         Abigaille, presupusa primă fiică a lui Nabucco (soprană)

·         Fenena, cea de a doua fiică a lui Nabucco (mezzosoprană)

·         Ismaele, tânăr ofițer, nepotul lui Zedechia (regele Ierusalimului), îndrăgostit de Fenena (tenor)

·         Zaccaria, profet al evreilor (bas)

·         Anna, sora lui Zaccaria (soprană)

·         Abdallo, paznic babilonian (tenor)

Acțiunea

Actul I

Cortina se ridică dezvăluind „Templul lui Solomon” din Ierusalim, în care evreii plâng în urma cuceririi Ierusalimului de către babilonieni. Profetul Zaccaria intră împreună cu Fenena, fiica lui Nabucco, pe care evreii au reușit să o ia ostatică. El o încredințează pe Fenena unui tânăr ofițer evreu, Ismaele. După plecarea lui Zaccaria și a evreilor, aflăm că cei doi tineri se iubesc, și că Ismaele, pe când era prizonier în Babilon, evadase cu ajutorul Fenenei, cu toate că Abigaille, sora acesteia, îl iubea și ea. În momentul în care Ismaele își pune în gând să o elibereze pe Fenena, Abigaille își face impresionant intrarea în templu, în fruntea unei armate de babilonieni. În terțetul ce urmează, Abigaille îi garantează lui Ismaele viața, cerându-i în schimb iubirea. Bineînțeles, el refuză. În acel moment, sosește Nabucco, în sunetele unui marș. Zaccaria îl amenință că o va sacrifica pe Fenena, asupra căreia a și ridicat pumnalul. În finalul de tablou, Nabucco poruncește soldaților să dea foc templului.

Ne aflăm acum la Babilon, unde au fost deportați în robie și prizonierat evreii rămași în viață. Ne sunt înfățișate grădinile Abigaillei. Ea găsește un pergament ce dovedește că nu e fiica lui Nabucco, ci doar o sclavă pe care el o adoptase.

Actul II

Îl regăsim pe profetul Zaccaria cufundat în rugăciune. Dumnezeu l-a inspirat să o convertească pe Fenena la credința iudaică. Între timp e anunțată falsa veste a morții lui Nabucco. Abigaille pretinde coroana de la Fenena, pe care regele, înainte de a pleca, o numise regentă. Întoarcerea neașteptată a lui Nabucco va complica situația. Considerându-se trădat de ai săi și de popor, el îi blestemă pe zei și se autoproclamă singurul „Zeu al Universului”. Ansamblul culminează cu un bubuit de tunet: trăznetul lui Iehova ce face să cadă coroana de pe fruntea lui Nabucco. Acesta înnebunește. "Cerul l-a pedepsit pe semeț" spune Zaccaria. Abigaille ia de jos coroana și și-o pune pe cap: "Splendoarea lui Baal strălucește veșnic" afirmă ea în vreme ce cortina cade.

Următorul tablou se desfășoară în vestitele Grădini Suspendate din Babilon. Abigaille e pe tron. Marele Preot al lui Baal prezintă Abigaillei sentința de moarte a evreilor. Intră Nabucco, palid. Urmează un duet, în cursul căruia Abigaille reușește să-l facă pe regele nebun să iscălească sentința. Cum el o cere pe Fenena, fiica lui legitimă, Abigaille îl anunță că, fiind convertită la iudaism, aceasta va muri împreună cu ceilalți evrei. Apoi pune gărzile să-l aresteze pe Nabucco. Evreii își plâng țara cotropită și își exprimă dorința fierbinte de libertate, intonând celebrul cor „Va pensiero“ ("Zburați, gânduri"). Zaccaria sosește și le dă curaj printr-o profeție de victorie: leul lui Iuda va triumfa asupra Babilonului distrus.

Actul III

Nabucco își revine în fire. El îl recunoaște pe Iehova drept Dumnezeu, cerându-i promisiunea ca templul Sionului să fie reclădit.

Ultimul tablou începe cu un marș funebru ce însoțește osânda Fenenei. Profetul Zaccaria e alături de ea. Într-o scurtă rugăciune, fata se încredințează lui Iehova. Nabucco apare atunci cu sabia în mână, înconjurat de oamenii săi de credință. Ordonă soldaților să doboare idolul lui Baal. Un imn de slavă precede intrarea Abigaillei, muribundă. Ea a luat otravă și vine să implore iertarea pentru crimele sale. În încheiere, Zaccaria îl slăvește pe Nabucco, Regele Regilor.

Giuseppe Verdi: Nabucco - The story of a King who proclaiming himself God (2007)

INVITAȚIE LA OPERETĂ 21 Octombrie

Orfeu în infern de Jacques Offenbach:

"Orfeu în infern" (în original "Orphée aux enfers") este numele unei opere bufe în două acte și patru tablouri a compozitorului Jacques Offenbach, reprezentată pentru prima oară la data de 21 octombrie 1858pe scena teatrului Les Bouffes-Parisiens din Paris. Libretul este semnat de celebrul tandem Hector Crémieux / Ludovic Halévy. Ideea inițială i se datorează probabil lui Halévy, dar libretul ulterior, care a stat la baza reprezentației, e scris aproape în întregime de Crémieux.

Geneza operei

Prima versiune

Se pare că libretiștii Ludovic Halévy și Hector Crémieux concepuseră încă din 1856 un libret comic pe tema salvării Euridicei din infern, la îndemnul lui Offenbach care dorea în fine să prospere cu teatrul de varietăți Les Bouffes-Parisiens, pe care-l conducea din 1855. Ulterior Offenbach a fost acuzat de a fi plagiat o farsă de carnaval cu aceeași temă, scrisă de poetul Karl Cramer din Köln. De fapt existau mai multe parodii muzicale ale unor subiecte similare la vremea aceea; cunoscute sunt parodii ale operei baroce pe teme mitologice mai ales în spațiul cultural italian și vienez^[1]. Reprezentarea operei a fost amânată datorită condiției pe care Offenbach o acceptase la închirierea teatrului de a reprezenta doar piese într-un act. Schimbarea locului acțiunii fiind în cazul coborârii lui "Orfeu în infern" absolut necesară, realizarea proiectului s-a prelungit până în 1858, când Offenbach a obținut oficial permisiunea de a reprezenta și opere în două acte.

În perioada în care a fost scris libretul operei, Ludovic Halévy a fost numit secretar general ministerial în Algeria și s-a retras din proiect. Datorită funcției sale politice, el insistă ulterior să nu mai fie pomenit drept autor al unei parodii, dar Offenbach nu-i respectă dorința, onorând prin menționarea numelui lui Halévy atât schițarea acțiunii în linii mari cât și numeroasele intervenții ale acestuia în timpul procesului de finisare a textului. Offenbach a fost oarecum descurajat de retragerea lui Halévy, deoarece Crémieux lucra după părerea sa exasperant de încet^[2]. Unele costume au fost concepute de celebrul desenator Gustave Doré (1832-1883)^[3].

Premiera operei din seara de 21 octombrie 1858 a avut multe obstacole de depășit: Mlle Tautin, interpreta rolului Euridice, declară că îi este imposibil să se transpună într-o dispoziție bacanală fără a purta o piele de tigru veritabilă, mai mulți compatrioți germani l-au asediat pe Offenbach cu cereri de bilete gratuiite, a apărut un portărel care dorea să sechestreze bunurile compozitorului, care nu mai avea lichiditate, a apărut o scrisoare prin care un libretist anonim, respins de Offenbach, amenința perturbarea reprezentației, interpretul de flaut piccolo s-a îmbolnăvit și a lipsit în seara premierei, în fața teatrului a fost avariată o conductă de gaze și redactorul șef de la Figaro, Villemessant, î-a cerut lui Offenbach să-l secundeze într-un duel chiar în seara premierei^[4]. Cu toate acestea, premiera a avut loc fără incidente.

Opera nefiind imediat remarcată, Offenbach se strădui deci împreună cu Crémieux să rescrie unele pasaje, punând accentul cu ajutorul cupletelor pe efectele comice. Aceste schimbări asigurară în fine succesul de public al piesei.

Feeria din 1874

După preluarea funcției de director la Le Théâtre de la Gaîté Offenbach speră să repete succesul pe care-l repurtase în 1858, transformând Orfeu în infern într-o feerie. Schimbările atraseră după sine decoruri și costume mai fastuoase, precum și unele numere de balet. Acțiunea era în noua prelucrare des întreruptă, de pildă de dansul elevilor la conservator, de baletul orelor în Olimp sau de cel al muștelor în Infern. Muzica de balet compusă cu această ocazie nu a mai atins nivelul compozițiilor inițiale. Libretiștii versiunii originare adăugară piesei încă un act, extinzând numărul tablourilor de la patru la doisprezece și prevăzând un număr mult mai mare de personaje. Piesa a fost până la urmă reprezentată cu ajutorul a 120 membri de cor și a unui corp de balet care număra 68 de dansatoare. Mașinistului șef al teatrului i se datorară efecte de scenă și tablouri nemaiîntâlnite până atunci în lumea teatrului. Olimpul era înfățișat înainte de deșteptarea zeilor într-un tablou în care un orologiu se ivește din nori. Pe cadranul acestuia erau proiectate orele, care dădeau fiecare prilejul unor dansatoare personificând visurile să-și execute în costume pestrițe și fanteziste dansurile. După aceea norii făceau loc stafajelor care reprezentau arhitectura clasică a Olimpului, cu arcade strălucitoare și trepte uriașe. Scena teatrului deveni neîncăpătoare pentru înscenare, astfel încât statistele trebuiră să-și aștepe intrarea pe scenă într-o magazie. Fastul înscenării nu-i mai permise lui Offenbach să se consacre elaborării muzicale, astfel încât orchestrația rămase cu mult sub nivelul premierei din 1858.

Această nouă versiune avu premiera la 7 februarie 1874 și se bucură de un mare succes de public.

Acțiunea versiunii din 1858

Primul act

În primul tablou al operei, Moartea Euridicei, este prezentat Orfeu, care e directorul conservatorului din Teba, al "Orphéon"-ului, deci un individ perfect integrat în societatea burgheză. Pierzându-și demult interesul pentru consoarta Euridice, el o vede în nimfa Maquilla pe femeia visurilor sale. Și Euridice e dornică să-și găsească fericirea în afara căsniciei, alături de fabricantul de miere Aristée (parodie a păstorului Aristaeus din Georgica lui Vergiliu), ea îl disprețuiește pe Orfeu ca bărbat și ca artist, îi cere acestuia chiar divorțul. Supus convențiilor sociale, muzicianul refuză despărțirea și încearcă să-și elimine rivalul ascunzând un șarpe veninos pe pășunea pe care acesta o întâlnește de obicei pe Euridice. Aristée se dovedește însă a fi Pluto, stăpânul infernului, și face în așa fel încăt Euridice să cadă victimă mușcăturii de șarpe destinate lui. Odată moartă, aceasta este de-a dreptul încântată să-l urmeze pe Pluto în infern. Filistinul Orfeu se bucură la rândul lui să se vadă liber, dar e mustrat de Opinia Publică, care apare ca un personaj aparte, și se vede obligat să-și salveze soția.

În cel de-al doilea tablou, Olimpul, Orfeu se înfățișează în lumea zeilor, unde domnesc intrigile și dezmățul, pentru a-i solicita lui Jupiter ajutorul. Stăpânul Olimpului și-a pierdut însă demult autoritatea morală asupra tagmei haotice de zei. În cuplete, aceștia îi reproșează rând pe rând aventurile amoroase cu diverse muritoare. Nici Pluto nu găsește de cuviință să-i acorde respect, el instigă chiar o revoltă împotriva lui, enumerând avantajele infernului față de Olimp. ceea ce-l determină pe domnul Orphée să-și ridice apoi glasul într-o lamentație ipocritâ, interpretând la vioară primele acorduri din celebra arie a lui Orfeu la Gluck: "On m'a ravi mon Eurydice!" Zeii îl acompaniază imediat, cunoscând toți melodia - patosul operei Orfeo ed Eurydice înlocuiește aici, sub formă de citat, disperarea reală. Nici Jupiter nu se lasă înșelat de acest fals patetism, dar poruncește totuși eliberarea Euridicei, fiind supus convențiilor sociale și în plus sperând să o seducă el însuși pe nimfă.

Actul al doilea

Deși acțiunea se derulează de-acum încolo în infern, spațiul scenic nu se schimbă în mod semnificativ față de cel din primul tablou, acestuia îi sunt adăugate cel mult decoruri puțin mai excentrice, mai tipice unei vieți pline de huzur.

Tabloul al treilea, numit Un rege din Beoția, o înfățișează pe Euridice plictisindu-se în iatacul lui Pluto și cochetând cu servitorul John Styx, un Charon în livrea care pretinde a fi fiul unui prinț din Beoția. Aici o descoperă Jupiter, care ia înfățișarea unei musculițe pentru a se apropia de ea. Euridice se lasă ușor convinsă să se amestece, în cadrul petrecerii infernale care va urma, în rândul bacantelor, pentru a putea fugi cu el.

Tabloul al patrulea, Infernul, e dedicat unei petreceri cu punctul culminant într-un cancan infernal, în care sunt antrenați toți zeii. Jupiter nu reușește însâ să se îndepărteze pe nesimțite cu Euridice în timpul danslui, ci este descoperit de Pluto. Stăpânul Olimpului declară atunci sus și tare că dorește doar să i-o redea pe Euridice lui Orfeu, folosindu-se parodistic de alexandrinii tipici tonului tragic. Eroul principal nu îndrăznește să se împotrivească condițiilor impuse pentru salvarea Euridicei, dar este scos până la urmă din încurcătură de Jupiter, care îl sperie cu un fulger și îl obligă să se întoarcă spre soția detestată. Sfârșitul "tragic" al Euridicei este de fapt în asentimentul tuturor. Contrastul cu opera lui Gluck, care era prin versiunea în limba francezâ din 1774 renumită la Paris, nici nu putea fi mai mare - la Gluck, un Orfeu virtuos își poate salva soția într-un deznodământ fericit, după multe suferințe, aici însăși pierderea Euridicei provoacă un râs homeric.

Recepția operei

Opereta lui Offenbach s-a bucurat la scurt timp după premieră de celebritate. Se spune că, dacă cineva afirma pe atunci la Paris că are de gând să-l vadă pe "Orfeu", trebuia să se aștepte la întrebarea: "Pe cel la care se plânge sau pe cel la care se râde?" Orfeul caraghios era așadar pus pe aceeași treaptă cu eroul tragic al operei lui Christoph Willibald Gluck. Rezonanța n-a fost însă numai pozitivă, societatea burgheză arătându-se parțial indignată de critica adusă instituțiilor ei. Unii artiști au fost pe deasupra intrigați de modul ireverențios în care Offenbach se folosește de motivele mitologiei clasice, care erau în accepția elitei culturale rezervate temelor fundamtentale. Însuși corifeul criticilor de teatru de atunci, Jules Janin (1804-1874)^[5], lansează începând cu numărul din 15 noiembrie al periodicului său Journal des débatso campanie împotriva operei. Acțiunea ei e după Janin în totalitate o profanare a miturilor, autorii sunt văzuți de critic în postura bacantelor care l-au ucis pe Orfeu pentru a doua oară^[6]. Această campanie a declanșat un scandal care le-a dat ocazia lui Offenbach și lui Crémieux să-și popularizeze ideile în paginile ziarului Le Figaro și a contribuit în mod hotărâtor la celebritatea operei.

Pentru Richard Wagner, care se dedicase creării de noi mituri pe bazele celor vechi, atitudinea iconoclastă a lui Offenbach a fost probabil insuportabilă. Având o socoteală mai veche cu Offenbach, care ridiculizase muzica sa în parodia Muzicianul viitoruluidin 1860, Wagner a compus în 1870 o farsă muzicală prin care își revarsă veninul împotriva compozitorului, persiflându-l tocmai în rolul unui Orfeu coborât în infernul parizian^[7]. Cea mai virulentă apreciere a detestatului Offenbach o face Wagner tocmai în legătură cu muzica operei, care emană în accepția sa căldura unei grămezi de gunoi în care se lăfăie toți porcii din Europa^[8], deoarece Offenbach este, cum afirmă el în farsa din anul 1870, "individul cel mai internațional din lume" ("der internationalste Individuum der Welt")^[9].

Contemporanii au fost amuzați și în același timp șocați de cupletele în care olimpienii îi aduc unui Jupiter afemeiat reproșuri, deoarece ele implică o critică la adresa împăratului Napoleon al III-lea, ale cărui escapade deveniseră la vremea aceea notorii. Faptul că instituția matrimonială este atacată cu vehemență chiar de personajul Euridicei a provocat și critici care se îndreptau în general împotriva tendințelor de emancipare a femeii, asemănătoare cu atacurile presei la adresa lui George Sand sau a lui Gustave Flaubert.

Bineînțeles că opera a stârnit cu irevertențele ei și râsete răsunătoare. Popularitatea ei imensă s-a datorat muzicii accesibile, care exprimă în mod adecvat ideile năstrușnice ale lui Crémieux. De pildă transformarea deja în sine caraghioasă a lui Jupiter într-o insectă a fost ilustrată de o partitură care cerea rolului să-și interpreteze duetul cu Euridicebâzâind, denotând dealtfel altă lipsă de respect față de familia Bonaparte, care purta pe blazon o albină. Celebrul cancan caracterizează însăși lumea de apoi drept spațiu mundan, asociat vieții de noapte pariziene. Succesul operei, mai degrabă favorizat de criticile negative, este neîndoielnic având în vedere cele 228 de reprezentații care au urmat, seară de seară, într-un șir neîntrerupt premierei.

Jacques Offenbach: Orpheus in der Unterwelt

"Viața pariziană", de Jacques Offenbach

Viața pariziană (în franceză La Vie parisienne) este o operetă în cinci acte, compusă de Jacques Offenbach pe un libret de Henri Meilhac și Ludovic Halévy.

Premiera a avut loc la 31 octombrie 1866, la „Théâtre du Palais-Royal“ din Paris. A fost un succes deosebit, fiind jucate 265 de spectacole consecutive.^[1]

După ce a fost revizuită, opereta a fost prezentată din nou, în patru acte (fără actul al 4-lea din versiunea originală) în 25 septembrie 1873, la Théâtre des Variétés din Paris.

În atmosfera cosmopolită a anilor 1860, la Paris distracțiile au atins o culme a frivolității. Opereta are o acțiune împănată cu elemente amuzante, cu flirturi și intrigi romantice, personajele fiind bărbați pleziriști iresponsabili, demimondene la modă, oaspeți aristocrați în căutare de distracții

Jacques Offenbach - La Vie Parisienne: 

INVITAȚIE LA BALET 21 Octombrie

Cu Oleg Danovski, balerin și coregraf roman

Biografie Oleg Danovski

Oleg Danovski (n. 9 februarie 1917, Vosnesensk, Ucraina - d. 21 octombrie 1996, Constanța) a fost un dansator și coregraf român, întemeietorul școlii românești de balet modern, fondatorul și directorul primului teatru de balet din România, instituție care din 1990, prin hotărârea ministrului culturii, Andrei Pleșu^[1] îi poartă numele - Teatrul Național de Operă și Balet "Oleg Danovski" din Constanța. A apărut pe toate marile scene ale lumii, precum Teatrul Balșoi, Opera din Milano sau Metropolitan New York, iar sub conducerea sa baletul românesc s-a bucurat de succese și recunoaștere fără precedent în străinătate.

A primit titlul de "Artist Emerit" (anterior anului 1965).

Cel care avea să fie supranumit Sfinxul Slav s-a născut în localitatea Vosnesensk, din Ucraina, dar avea origini germane: tatăl său, von Hildebrand, aparținea unei familii de baroni aduși de Petru cel Mare din Germania. Când bolșevicii au luat puterea prin forță, acesta a luptat ca ofițer împotriva lor, fapt care l-a determinat să o trimită pe soția sa, Juliette, la adăpost la Cernăuți. Din 1920, ea s-a angajat ca maestră de balet la Teatrul din Cernăuți, astfel încât Oleg Danovski a crescut de mic într-un mediu artistic. Inițial, a dovedit o înclinație specială pentru vioară, instrument pe care l-a studiat timp de 7 ani. Ulterior s-a dedicat dansului.

La 14 ani a ales să fugă la București cu o elevă de-a mamei sale. După o perioadă de lipsuri, în care-a dormit în parcul Cișmigiu și a mâncat doar pâine și apă, s-a angajat ca balerin la Teatrul Cărăbuș. Foarte curând avea să devină prim solist, acceptând provocarea de-al înlocui pe balerinul care se îmbolnăvise. Remarcabila sa evoluție la premieră i-a adus supranumele de "Sfinxul Slav". La 17 ani devenea cel mai tânăr coregraf din lume, activând o vreme la Teatrul Evreiesc, unde a studiat regia cu Iacob Sternberg. Apoi s-a angajat ca solist la Opera Română din București, unde a început să monteze spectacole remarcabile. A avut privilegiul să colaboreze cu mari artiști ai vremii precum Josephine Baker sau Boris Kneazev - pedagog care formase și iluștrii dansatori ai Operei de la Paris. Celebrul Robert Helpmann l-a invitat să monteze la Londra "Lacul lebedelor" - capodopera sa fiind printre cele mai bune montări cunoscute. Și-a format un ansamblu de 150 de balerini iar în 1949 a devenit decanul Academiei de balet. A militat pentru separarea Baletului de Operă, fără succes. În cele din urmă a solicitat pensionarea de la teatrul din București, dar a fost refuzat. În 1978, în drum spre Varna, unde urma să jurizeze un festival internațional de balet, a făcut un popas la Constanța, unde s-a întâlnit cu directorul Teatrului de revistă "Fantasio", Aurel Manolache, care i-a propus o colaborare. Oleg Danovski l-a convins să înființeze o secție de balet a Teatrului Fantasio: "Ansamblul de balet clasic și contemporan", inițial constituit din tineri absolvenți ai liceelor de coregrafie din București și Cluj, primul spectacol montat fiind "Chopiniana". Aici, Oleg Danovski a montat trilogia ceaikovskiană: Lacul lebedelor, Frumoasa din pădurea adormită și Spărgătorul de nuci. Prin legăturile sale cu impresarul german Landgraff, renumele balerinilor români a depășit pentru prima oară granițele țării, iar turneul anual în Germania al Teatrului de Balet din Constanța a ajuns o tradiție care continuă și în zilele noastre. Câteva dintre spectacolele care poartă amprenta geniului său coregrafic sunt: Spărgătorul de nuci, Lacul lebedelor, "Cenușăreasa", "Giselle", "Rapsodia de Enescu" sau "Chopiniana". Ultimul său spectacol, creat cu puțin înainte de moarte, în 1996, a fost "Crăiasa zăpezilor": deși grav bolnav, Oleg Danovski a reușit să-l monteze în doar două săptămâni.

În 1990, prin hotărârea ministrului culturii, Andrei Pleșu, excepționala instituție constănțeană fondată de Oleg Danovski își câștiga în sfârșit autonomia, sub numele Teatrul de Balet "Oleg Danovski". La 8 ani de la moartea maestrului, și în profund dezacord cu eforturile sale și aspirația ca baletul să beneficieze de o instituție de sine-stătătoare, Teatrul de Balet a fost desființat, fiind comasat cu Opera prin hotărârea nr. 151 din 2004 a Direcției de Cultură a Consiliului Județean Constanța. Din 2010, Teatrul Național de Operă și Balet "Oleg Danovski" a intrat în administrarea Ministerului Culturii și Patrimoniului Național.

Nu sunt înregistrări cu Oleg Danovski, dar vă prezint o operetă de la Teatrul Oleg Danovski din Constanța: Văduva veselă

MUZICĂ 21 Octombrie

Nașteri și decese în domeniul muzical:

·         1915 - S-a născut Owen Bradley, pianist şi şef de orchestră american.

·         1917: Dizzy Gillespie (John Birks Gillespie), trompetist, compozitor și bandleader american de jazz (d. 1993)

·         1925 Virginia Zeani, soprană română

·         1925: Celia Cruz, cântăreață cubaneză, supranumită Regina muzicii salsa (d. 2003)

·         1925 - S-a născut Doctor (Isaiah) Ross, bluesman american

·         1937 - S-a născut Norman Wright, vocalist american (Dell-Vikings).

·         1940 - S-a născut Jimmy Beaumont, vocalist american (Skyliners).

·         1940 - S-a născut Manfred Mann (Michael Lubowitz), pianist şi compozitor sud-african (Manfred Mann, Manfred Mann's Earthbound).

·         1941 - S-a născut Steve Cropper, chitarist american (Booker T. & The MGs).

·         1942 - S-a născut Elvin Bishop, chitarist şi compozitor american (Paul Butterfield Blues Band).

·         1943 - S-a născut Ron Elliott, vocalist, chitarist şi compozitor american (Beau Brummels).

·         1945 - S-a născut Kathy Young, cântăreaţă americană (Innocents).

·         1947 - S-a născut Tetsu Yamauchi, basist japonez (Free, Faces).

·         1948 - S-a născut John Bundrick, basist, vocalist şi compozitor american (Free).

·         1953 - S-a născut Charlotte Caffey, chitaristă americană (Go-Go's).

·         1954 - S-a născut Phillip Chen, basist britanic (Keef Hartley Band, Jeff Beck).

·         1954 - S-a născut Eric Faulkner, chitarist britanic (Bay City Rollers).

·         1957 - S-a născut Julian Cope, vocalist, chitarist, basist şi compozitor britanic (Teardrop Explodes).

·         1957 - S-a născut Steve Lukather, chitarist american (Toto).

·         1974 – S-a născut Costel Busuioc, tenor fără studii

• 1982: Radka Toneff, cântăreață de muzică jazz norvegiană (n. 1952)
• 2002 - A murit cântăreţul francez François Soubeyran, unul dintre membrii trupei Fraţii Jacques (n.1918).

Pentru cei ce doresc exemplificări: căutați pe youtube la numele dorit!

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Beautiful Italian - Música ITALIANA instrumental - 1 hour awesome compilation album with playlist

The Very Best Of Romantic Saxophone & Guitar - 24/7 Relaxing Music

2 Hours Cha Cha Cha, Tango, Rumba Spanish Guitar Collection 2018

5 Hours Mozart Brain Power Music | Focus Concentration Improve Recharge Reading Studying Music

2 Hours Autumn Classical Music | Studying Reading Soothing Recharge Mood

POEZIE 21 Octombrie

Perpessicius (pseudonimul lui Dimitrie S. Panaitescu)

Biografie Dimitrie S. Panaitescu - Perpessicius

Perpessicius (pseudonimul literar al lui Dimitrie S. Panaitescu) (21 octombrie 1891, Brăila - 29 martie 1971, Bucureşti) - poet, eseist, cercetător, editor, folclorist, critic şi istoric literar. Mama sa, Elisabeta (născută Daraban), îşi avea obârşia în comuna Cucora, judeţul Suceava. Tatăl, Ştefan Panait, era originar din Ianina. În timpul Războiului pentru Independenţă din 1877, se stabileşte la Brăila, unde, datorită faptului că ştia turceşte şi greceşte, ocupă funcţia de dragoman. După absolvirea şcolii primare, în 1902, Perpessicius devine elev al Liceului „Nicolae Bălcescu” din Brăila. Examenul de bacalaureat şi l-a susţinut în 1910, în toamna aceluiaşi an înscriindu-se la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, la secţia de filologie modernă.

Debutează în anii de facultate, cu schiţa Omida. Din lumea celor care se târăsc, semnată Victor Pribeagu şi apărută în revista brăileană „Flori de câmp” la 20 iulie 1911, urmată mai târziu de poezia Reminiscenţă, publicată în aprilie 1913, în „Versuri şi proză”, unde pseudonimul folosit e D. Pandara. Îşi ia licenţa în 1914 şi obţine un post de funcţionar la Biblioteca Academiei Române (1915-1919). Avându-l ca naş literar pe Gala Galaction, e prezent cu versuri în „Cronica” (26 decembrie 1915), unde va folosi pentru prima dată pseudo­nimul Perpessicius, care l-a consacrat în literatura română şi care înseamnă „cel tăbăcit de suferinţă”, „cel copleşit de durere”. La intrarea României în război, a fost mobilizat şi trimis, cu Regimentul 38 Infanterie, pe frontul din Dobrogea, unde participă efectiv la lupte.

În octombrie 1916 este grav rănit la mâna dreaptă, transportat la spitalul din Botoşani, unde medicul francez Dufreche îi salvează mâna de la amputare integrală prin rezecţia cotului. De acum înainte Perpessicius avea să scrie cu mâna stângă. Întors la Bucureşti după terminarea războiului, scoate, împreună cu Dragoş Proto-popescu, Scarlat Struţeanu, Tudor Vianu etc., revista „Letopiseţi” (1918-1919). Aici începe să publice ciclul de versuri izvorât din experienţa războiului şi care va intra în 1926 în primul său volum de versuri, Scut şi targa.

În 1919 şi-a susţinut examenul de capacitate, în toamna aceluiaşi an fiind numit profesor de limba şi literatura română la Liceul „Moise Nicoară” din Arad. În ianuarie 1920 este transferat la Liceul Militar din Târgu Mureş, iar în septembrie, mutat la Şcoala Normală de Băieţi din Brăila. Vine la Bucureşti în 1922, devenind în 1929 titularul Catedrei de limba şi literatura română la Liceul „Matei Basarab”, unde va funcţiona până în 1951. Şi-a început activitatea de cronicar literar la ziarul „Ro­mânul” din Arad, inaugurând rubrica „Săptămâna biblio­grafică”. Colaborează apoi la „Sburătorul”, „Cugetul românesc” şi „Flacăra”. O fructuoasă etapă pregătitoare a viitoarelor „menţiuni critice” o constituie scrisul la „Buletinul cărţii” (1923-1924).

Foiletoanele sunt reunite în întâiul său volum, Repertoriu critic, apărut în 1925. Mai este prezent în „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice” a lui Camil Petrescu, la „Mişcarea literară”, al cărei director era Liviu Rebreanu, la „Ideea europeană”, „România nouă”, „Salonul literar” şi „Viaţa literară”. La sfârşitul anului 1925 preia conducerea „Universului literar”, asigurând-o până spre sfârşitul anului 1927. Intră apoi în redacţia ziarului „Cuvân­tul”, unde aproape 7 ani deţine rubrica „Menţiuni critice”, mai târziu fiind câteva luni (noiembrie 1940 - ianuarie 1941) şi director al publicaţiei.

De la începutul anului 1934 până în 1938 susţine cronica literară în emisiuni radiofonice. Îi ies de sub tipar volumele Menţiuni critice (I-V, 1928-1946), Dictando divers (1940) şi Jurnal de lector completat cu Eminesciana (1944), îngrijeşte şi prefaţează ediţia Opere, de Mateiu I. Caragiale (1936), în această perioadă începând să pregătească mo­numentala ediţie Opere, de Mihai Eminescu (I-VI, 1939-1963). În 1940 i s-a decernat Premiul Naţional pentru literatură.

După 1944 a colaborat la ziarul „Victoria” al lui N.D. Cocea, la revista „Lumea”, condusă de George Călinescu, apoi la „Viaţa românească”, în al cărei comitet de direcţie este ales în 1948. În paginile revistelor „Tânărul scriitor” şi „Luceafărul” îşi reia rubrica „Menţiuni critice”, iar în „Gazeta literară” iniţiază o nouă rubrică, „Lecturi intermitente”.

Studiile de istorie literară elaborate în această perioadă, ca şi cronicile consacrate literaturii contemporane sunt incluse în Menţiuni de istoriografie literară şi folclor (1957) şi în seria Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor (I-III, 1961-1967), precum şi în volumul Lecturi intermitente (1971). În 1945 fusese ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1955 membru activ, fiind numit în 1957 director general al Bibliotecii Academiei Române. De numele lui Perpessicius este legat Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, pe care l-a întemeiat în 1957 şi căruia i s-a consacrat până la sfârşitul vieţii ca director şi ca fondator, în 1970, al revistei „Manuscriptum”.

Asemenea lui George Călinescu, Tudor Vianu şi Vladimir Streinu, a căror individualitate s-a impus în primul rând în domeniul criticii şi istoriei literare, Perpessicius a pătruns în literele româneşti prin intermediul poeziei. Lirica sa aparţine epocii de după primul război mondial, în care literatura română simte pulsaţia noilor orientări şi tendinţe estetice, în direcţia simbolismului şi, în genere, a modernismului. Străin de orice evazionism şi exotism, evitând formulările criptice, noţiunile abstracte şi sugestiile vagi, poetul utilizează simbolurile numai ca mijloace metaforice, proiectându-le permanent în sfera realului, legându-le de împrejurări şi stări sufleteşti trăite. Aşa cum mărturiseşte, lirica sa este „biografică prin excelenţă”, izvorâtă „din stricta realitate”, ceea ce i-a asigurat o sporită forţă emotivă.

Astfel, Scut şi targa este aproape în totalitate un jurnal de război, reconstituind experienţele parcurse în timpul primei conflagraţii mondiale. Această lirică e întâi de toate o confesiune, expresie a trăirilor lăuntrice, proiectate pe fundalul unor realităţi dramatice, şi în acelaşi timp o poezie de atmo­sferă, de notaţii, transpunând, cu simplitate şi autenticitate, stări sufleteşti, senzaţii, emoţii, meditaţii şi rememorări. Periplul liric depăşeşte însă cadrul unei experienţe individuale, căpătând valori simbolice. Versul e străbătut de o melancolie reţinută, cu rezonanţe grave, disimulate cu discreţie şi fineţe de ironia contrapunctată sentimental, sesizabilă nu atât în cuvinte şi expresii, cât în atitudine.

Poetul apelează adesea la simboluri mitologice, spre pildă plecarea pe front, din portul Brăila, fiind asemuită trecerii Styxului, în lumea nefiinţei, cu rostuita vamă plătită lui Caron, luntraşul celor morţi. Elementul livresc izvorăşte dintr-o structură intimă, este o stare de spirit şi defineşte, în fond, un clasicist căruia nu îi rămâne străină viziunea modernă. Diferite ca substanţă şi semnificaţii, versurile din Itinerar sentimental (1932) sunt, în esenţă, tot poezie de notaţie, de atmosferă, împlinind, cu spontaneitate şi prospeţime, expresia unor emoţii. Punctul de pornire, instituit ca motiv poetic, poate fi un eveniment cotidian, o impresie de lectură, o reminiscenţă, un simbol mitologic, o imagine din natură, o rememorare autobiografică etc.

Potrivit propriilor mărturisiri, scriitorul avea în proiect şi două romane, Fatma sau Focul de paieşi Amor academic, reuşind să publice numai câteva capitole din primul. Criticul Perpessicius aparţine strălucitei pleiade care se afirmă în perioada interbelică, având o contribuţie esenţială în evoluţia literelor româneşti. Eugen Lovinescu îl încadrează în a treia generaţie postmaioresciană, alături de George Călinescu, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu şi Tudor Vianu, meritul cardinal al acestei generaţii fiind acela de a fi făcut din critică o disciplină intelectuală a cărei individualitate este dată de investigarea literaturii din perspectivă estetică. În peisajul acesta Perpessicius este o prezenţă, s-ar spune, aristocratică, oficiind cu ataşament şi virtuozitate, existenţa sa confundându-se cu însăşi existenţa literaturii române pe durata unei jumătăţi de secol.

În 1923, când revista „Spre ziuă” îl solicită să îndeplinească, în paginile ei, serviciul unei „registraturi de cărţi româneşti”, adică al unei cronici permanente, Perpessicius face, în articolul inaugural, intitulat În tinda unei registraturi, o profesiune de credinţă: „Voi plivi însă orice prejudecată sectară şi mă voi sili să comentez orice operă, din orice zonă ar veni [...]. Voi alunga cât mai hotărât, ca pe-o Satană, ipocrizia şi, vorbind de o scriere, voi căuta să transcriu cât mai lămurit ecourile abia distincte, voi vorbi, cu alte cuvinte, cu pasiune, dispreţuind sau lăudând după împrejurări [...]. Dacă blamul va fi de multe ori surâzător, în loc să fulgere a spaimă ca-n Apocalipsă, entuziasmului meu însă nu-i voi pune frâu şi slobod îl voi lăsa să măsoare zările”.

În viziunea criticului, aspiraţia de a înţelege literatura ar reprezenta facultatea dominantă. Dispunea pentru aceasta de comprehensiune, atitudine simpatetică şi dezinteresare. Partizan al entuziasmului în aprecierea operei literare, a respins ideea de toleranţă, precizând că sensul de „înţelegere” se arată „mai potrivit”. Entuziasmul său nu era unul scăpat de sub control, lesne deviabil înspre ditiramb şi apologie, ci echivala cu o vie satisfacţie în faţa operei purtătoare de valoare estetică.

Perpessicius a refuzat, ca fiind incompatibil cu propria structură, tonul sentenţios, de catedră. Generozitatea, nu una de natură sentimentală, gratuit caritabilă, ci căldură a înţelegerii, bucurie a sentimentului de prietenie, aură a înţelepciunii, delicateţe în formularea opiniilor, sunt tot atâtea atribute ale modalităţii sale exegetice. Având deschidere spre variate zone ale culturii moderne, criticul nu respinge niciodată, preconceput, ino­vaţiile şi experimentele. Le acceptă, nu motivat de snobism, ci parcurgând un traseu al investigaţiei care descoperă valoarea artistică. De pildă, salută entuziast versurile lui Ion Barbu din Joc secund, definindu-le drept „stanţe purificate în flacăra minţii”, „adevărate filtruri de melodie şi simbol, descântece pentru intelect, formule poetice ale unui ritual magic”.

Preocuparea lui Perpessicius este aceea de a decela frumosul autentic în opera literară. Nu reproşurile şi obiecţiile precumpănesc la el, ci dorinţa de a sesiza şi aşeza în lumină acele elemente în virtutea cărora o lucrare intră în sfera literaturii. În articolul Versificaţie şi poezie, preciza că unul dintre scopurile majore ale demersului său este acela de a găsi „bobul de perlă rătăcit în cine ştie ce scoică”, adăugând: „Este, într-adevăr, unul din exerciţiile cele mai pasionante şi una din satisfacţiile rare, aceea şi acela de a dibui în vraful unor alexandrini zvârliţi cu lopata, stihul, emistihul, imaginea sau numai cuvântul în care zac puteri închise şi a căror vrajă n-aşteaptă decât să fie trezită la viaţă”.

Opinia că, în ipostaza de cronicar, Perpessicius adoptă numai atitudinea elogios-ceremonioasă şi evită să-şi exprime judecăţile negative este eronată. Profesând un singular uma­nism estetic în epocă, şi-a rostit observaţiile cu „inima plină de toleranţă şi tandreţe”, cum spunea Tudor Vianu, cu grija de a nu vulnera susceptibilităţile fireşti şi sensibilitatea creatorilor de frumos. A înveşmântat adevărurile poate dureroase în metafora elegantă a stilului său, le-a expus în mod temperat, uneori prin aluzii şi sugestii, privilegiind citatul, evitând durităţile de expresie şi postura apodictică. Liviu Rebreanu credea că Perpessicius „aduce o notă nouă în critica românească: omenia”.

Pe de altă parte, glosele lui impun stilul artist al criticii. Fraza este bogat ornamentată, are o vibraţie euritmică, o fluiditate melopeică, discursul se desfăşoară în falduri, somptuos, ca în arta barocului. Interpretul cultivă cu voluptate fraza de bogată şi complicată broderie, apelează la perioada amplă, în care alternează ingenios întorsătura arhaică şi rafinamentul lexical modern.

În fine, pentru elaborarea ediţiei critice a operelor lui Eminescu (Premiul de Stat, 1954), Perpessicius a depus o muncă de adevărat Sisif al istoriei literare româneşti, cu un pilduitor sacrificiu de sine. Din păcate, condiţiile şi sănătatea nu i-au îngăduit să încheie acest proiect, după cel de-al doilea război mondial izbutind să dea tiparului doar încă trei volume (IV-VI, 1952-1963). Cele şase masive tomuri ale ediţiei au o valoare culturală exemplară, ele epuizând, ca text şi interpretare istorico-literară, întreaga secţiune lirică a operei eminesciene.

Notele şi variantele constituie o contribuţie fundamentală la exegeza eminesciană, înfăţişând geneza operei, avatarurile ei, structura şi conexiunile interioare, proiecţia pe coordonatele biografiei lui Eminescu şi ale epocii sale. Aparatul critic este, în esenţă, o confruntare dramatică de fapte, făcând perceptibil efortul poetului. Restabilind varian­tele fiecărui text, editorul este dublat de interpretul care demonstrează natura proteică a geniului eminescian, reinte­grează fragmentele disparate, delimitează etapele creaţiei, cronologia ei interioară. Este pus în aplicare studiul operei ca palimpsest, descoperindu-se straturile succesive, „vârstele” poeziilor. Cronologia nu se rezumă la fixarea în timp a formelor, ci ajunge la succesiunea interioară, ce reflectă geneza poeziilor.

Comentariul lui Perpessicius din Note şi variante este luxuriant, însă erudiţia, fără nimic ostentativ, este departe de a fi o aglomerare amorfă de date. Suplu, uneori cu digresiuni captivante, într-o frazare cu inflexiuni melodice, textul se citeşte ca un veritabil roman al creaţiei eminesciene.

Opera literară

·         Repertoriu critic, Arad, 1925;

·         Scut şi targa, Bucureşti, 1926;

·         Menţiuni critice, Bucureşti, I-V, 1928-1946;

·         Itinerar sentimental, Bucureşti, 1932;

·         Dictando divers, Bucureşti, 1940;

·         Jurnal de lector completat cu Eminesciana, Bucureşti, 1944;

·         Menţiuni de istoriografie literară şi folclor, Bucureşti, 1957;

·         Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor, I-III, Bucureşti, 1961-1967;

·         Opere, volumele I-IV, Bucureşti, 1966-1971; vol. V-XII, ediţie îngrijită de Perpessicius, Bucureşti, 1972-1983;

·         Memorial de ziaristică, Bucureşti, 1970;

·         Eminesciana, ediţie îngrijită şi prefaţă de Perpessicius, Bucureşti, 1971;

·         Lecturi intermitente, Cluj, 1971;

·         Patru clasici, prefaţă de Edgar Papu, Bucureşti, 1974;

·         Menţiuni critice, ediţie îngrijită şi prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1976;

·         12 prozatori interbelici, ediţie îngrijită şi prefaţă de Perpessicius, Bucureşti, 1980;

·         Lecturi străine, ediţie îngrijită şi prefaţă de Perpessicius, Bucureşti, 1981;

·         Scriitori români, I-V, ediţie îngrijită şi prefaţă de Andrei Rusu, Bucureşti, 1986-1990.

Antologii

·         Antologia poeţilor de azi, I-II, cu 70 de chipuri de Marcel Iancu, Bucureşti, 1925-1928 (în colaborare cu Ion Pillat); ediţie îngrijită de Ion Nistor, prefaţă de Cornelia Pillat, Bucureşti, 2000.

Ediţii

·         Mateiu Caragiale, Opere, prefaţa editorului, Bucureşti, 1936; Craii de Curtea-Veche, prefaţa editorului, Bucureşti, 1965;

·         Mihai Emi­nescu, Opere, I-VI, introducerea editorului, Bucureşti, 1939-1963;

·         Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele, Bucureşti, 1952.

Traduceri

·         De la Chateau­briand la Mallarme, ediţie îngrijită şi prefaţă de traducător, cu portrete de Rudolf Rybiczka, Bucureşti, 1938; ediţie îngrijită şi postfaţă de Perpessicius, Cluj Napoca, 1976.

Ca floarea prinsă-n rocă

Iubirea noastră, Fatma, se sufocă
În bănuieli prea multe şi prea grave,
Asemeni florilor ce prinse-n rocă
Au flori frumoase, rădăcini bolnave.

De nu vrei dar, Fatma, s-o desprindem
Din pietrele ce-o fac nesănătoasă
Şi răsărind-o-n brazd-apoi s-o prindem.
Nestânjenit să crească - mai frumoasă?

Flora stelele polare

D-lui Gala Galaction


Scânteind sub ursa-mică, ghiolul de argint e-un clopot 
Care-nchide, ca-ntr-o seră, flora stelelor polare 
Ce-nfloresc spontane sub al grindinei de gloanţe ropot, 
Când, pe văi, durează noaptea umbrele-i de apărare.

Florile de pe câmpie le cosesc mitraliere
Şi cu sucurile scurse spală rănile mortale
De eroi căzuţi în tină ca şi simple efemere,
Ce adorm de veci pe-o floare, îngropându-se-n petale.

Singură, în tot cuprinsul, flora stelelor polare,
Înflorind spontan din ghiolul de argint ca dintr-o seră,
Scutură multiple jerbe şi coroane funerare
Peste flori şi peste oameni seceraţi de mitralieră.

Ivrinez, 1916

Frugalitate

Vino, Piciule, cu foamea ta de lup
De pe când erai convalescentă,
De-i lichiorul şi secara azi absentă
Am în schimb, pe masă-un cantalup.

Care-abia te-aşteaptă, Fatma, să-l diseci
Cum te-aşteaptă: miezul pâinii coapte
Prunele pictate-n violet de noapte,
Nucile, să vezi de-s bune sau sunt seci.

Strugurii ce nu mai pot de bucurie
La ideea că din nou au să te vadă
Şi-au să râdă cu bobiţele grămadă
Cum au râs când te-au văzut micuţă-n vie.

Fatma, dacă e meniul cam anemic,
Ţi-e destul de mare însă apetitul
Şi-apoi suplini-vom restul cu cetitul
După ritul cel mai academic.

Adrian Păunescu - Malaxorul

TEATRU/FILM 21 Octombrie

Cu Ion Finteșteanu, actor român de teatru și film

Biografie Ion Finteșteanu

Actorul Ion Fintestreanu s-a născut in București, la 18 martie 1899.
Era preocupat de teatru din copilărie, in liceu participa la șezătorile muzicale Carmen, la societățile Petre Maior, Enăchiță Văcărescu. La începutul primului război mondial s-a refugiat la Iași si a fost tenor in corul Societății Române de Operă, apoi a fost cooptat in trupa Teatrului Național din Iași si a jucat in spectacolul Marșul nupțial de Henri Bataille. S-a intors in capitala la terminarea razboiului si a absolvit Conservatorul de Arta Dramatica in 1921, la clasa Luciei Sturdza Bulandra.
Din 1921 a jucat pe scena Teatrului Național in roluri ca Nebunul din Regele Lear de W. Shakespeare, Karenin din Ana Karenina de Tolstoi, Badia din Caruta cu paiate de Mircea Stefanescu, Grigore Bucsan din Ultima Ora de M. Sebastian, Polonius din Hamlet de W Shakespeare, Dr. Dorn din Pescarusul de Cehov, Farfuridi, Pristanda, Cetățeanul turmentat din O scrisoare pierduta de I.L. Caragiale, Ianke din Take, Ianke si Cadâr de Victor Ion Popa; Grigore Dragomirescu din Citadela Sfărâmata de Horia Lovinescu, Charly din Frații Thomson de Serk Roggers, etc. In 1956 participa la Festivalul Internațional de arta dramatica de la Paris, cu rolurile Farfuridi din O scrisoare pierduta si Grigore Bucsan din Ultima ora.
A predat Arta Actoriei la Institutul de Artă Teatrală si Cinematografică, in 1957 era inaugurat studioul Casandra al Teatrului Național cu spectacolul Plicul de Liviu Rebreanu cu studenții clasei profesorului Ion Fintesteanu. A regizat spectacole de teatru ca Take, Ianke și Cadâr de Victor Ion Popa, Tartuffe de Moliére, Institutorii de Otto Ernst, Moartea ultimului golan de Virgil Stoenescu, a publicat cartea De la clovnul citire.
A debutat in cinematografie in anul 1923, cu filmul Țigăncușa de la iatac, regizat de Alfred Halm. 
Ion Finteșteanu a murit la 21 octombrie 1984, in București.

Filme cu Ion Fintesteanu

·         B.D. la munte și la mare (1971) - Vasilesco

·         Serata (1971)

·         Haiducii (1966) - Ahmed, trimisul Sultanului

·         Runda 6 (1965) - Agopian

·         Titanic Vals / Titanic vals (1965) - Primarul

·         Celebrul 702 (1962)

·         Vacanță la mare (1962)

·         Citadela sfaramata (1957)

·         Afacerea Protar (1956) - Bucsan

·         O scrisoare pierduta (1953) - Tache Farfuridi

·         Bulevardul 'Fluieră Vântu' (1950) - Vascris

·         Datorie (1925) - Primarul Gheorghe

·         Nabadaile Cleopatrei (1925) - Ion

·         Tigancusa de la iatac (1923) - tanar boier "bonjurist"

·         Calea Victoriei /

Roluri în piese de teatru (selectiv)

Piese de autori români

·         Postum (Vasile Alecsandri - Fântâna Blanduziei)

·         Bursuflescu (Vasile Alecsandri - Harță Răzășul)

·         Farfuridi, Cetățeanul turmentat, Pristanda (I.L. Caragiale - O scrisoare pierdută)

·         Mache Razachescu (I.L. Caragiale - D-ale carnavalului)

·         Costache Giurgiuveanu (George Călinescu-Bâta - Enigma Otiliei)

·         Macferlan (Gheorghe Ciprian - Capul de rățoi)

·         Da Cezena (Barbu Delavrancea - Apus de soare)

·         Profirel (Barbu Delavrancea - Hagi Tudose)

·         Grigore Dragomirescu (Horia Lovinescu - Citadela sfărâmată)

·         Nercea (Tudor Mușatescu - Titanic vals)

·         Sache (Tudor Mușatescu - Chestiuni familiale)

·         Eliade (Camil Petrescu - Bălcescu)

·         Ianke (V.I. Popa - Take, Ianke și Cadâr)

·         Grigore Bucșan (Mihail Sebastian - Ultima oră)

·         Matei Millo (Mircea Ștefănescu - Căruța cu paiațe)

·         Titu Maiorescu (Mircea Ștefănescu - Eminescu)

Piese de autori străini

·         Messerchmann (Jean Anouilh - Invitație la castel)

·         Tatăl (Jean Anouilh - Euridice)

·         Anucikin (Nikolai Gogol - Căsătoria)

·         Flachsmann (Otto Ernst - Institutorii)

·         Sior Todero (Carlo Goldoni - Stăpânul casei)

·         Pantalone (Carlo Goldoni - Mincinosul)

·         Forlipopoli (Carlo Goldoni - Hangița)

·         Harpagon (Molière - Avarul)

·         Arnolf (Molière - Școala femeilor)

·         Tartuffe și Orgon (Molière - Tartuffe)

·         Domnul Jourdain (Molière - Burghezul gentilom)

·         Charly (Serck Rogers - Clownul)

·         Polonius (William Shakespeare - Hamlet)

·         Nebunul (William Shakespeare - Regele Lear)

·         Graziano (William Shakespeare - Neguțătorul din Veneția)

·         Karenin (Lev Tolstoi - Ana Karenina)

·         Regizorul (Thornton Wilder - Orașul nostru)

Take, Ianke si Cadir HQ: 

O scrisoare pierduta de Ion Luca Caragiale Teatru radiofonic: 

Cu Simona Bondoc

Biografie Simona Bondoc

Simona Bondoc (n. 21 octombrie 1933, București)^[1] este o actriță română de teatru și film.

În 1954 a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale, clasa profesor Beate Fredanov. A fost colegă de an cu Dem Rădulescu, Valeria Gagialov și Catița Ispas. Este actriță la Teatrul Național I. L. Caragiale din București din 1954, unde este Societar de onoare din 2002.

Simona Bondoc a fost căsătorită cu medicul chirurg Voinea Marinescu, Ministru al Sănătății în guvernul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Fiica sa, Voichița, este absolventă a Massachusetts Institute of Technology din Boston, doctor în neurobiologie

Filme cu Simona Bondoc

·         Aniversarea (2017) - Valeria Măligan Trailer

·         Portrete în pădure (2017) - Maria Trailer

·         Renovare (2009) - Flori

·         Harvey / (1994) - Betty Chumley

·         Hotel de lux (1992)

·         Cuibul de viespi (1987) - Beatrice

·         Figurantii (1987)

·         Serenada pentru doua varste / (1978)

·         Hyperion (1975)

·         Aventure en Ontario / Aventuri in Ontario (1969) - Margie (unknown episodes)

·         Porto-Franco (1961) - Penelope

Teatru TV

·         Simple coincidențe de Paul Everac

·         Arhipelagul Lenoir de Armand Salacrou

·         Viligiaturiștii de Maxim Gorki

·         Mariana Pineda de Federico Garcia Lorca

·         Soțul ideal de Oscar Wilde

·         Gaițele de Alexandru Kirițescu

Teatru

Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București^[3]

·         Doamna Pernelle - Tartuffe de Molière, regia Andrei Belgrader, 2009

·         Corul norilor - Comedia norilor după Aristofan, regia Dan Tudor, 2009

·         Ardele - Egoistul de Jean Anouilh, regia Radu Beligan, 2004

·         Regina Philippa - Eduard al III-lea de William Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu, 2008

·         Babușca - A patra soră de Janusz Glowacki, regia Alex Colpacci, 2006

·         Doamna Szalay – Iubire de Lajos Barta, regia Grigore Gonța, 2004

·         Contesa Vronskaia - Anna Karenina de Helen Edmundson după Lev Tolstoi, regia Alice Barb, 2003

·         May Devenport - Așteptând la Arlechin de Noel Coward, regia Ion Cojar, 2002

·         Anna Pavlovna - Cadavrul viu de Lev Tolstoi, regia Gelu Colceag, 2001

·         Arlyne - Dragoste în hala de pește de Israel Horovitz, regia Ion Cojar, 1999

·         Madge - Cabinierul de Ronald Harwood, regia Ion Cojar, 1991

·         Betty Chumley - Harvey de Mary Chase, regia Tudor Mărăscu, 1994

·         Doica - Medeea din Trilogia Antica după Euripide și Seneca, regia Andrei Șerban, 1990

·         Gabriele - Drumul singurătății de Arthur Schnitzler, regia Mihai Berechet, 1988

·         Margarita - Bădăranii de Carlo Goldoni, regia Victor Moldovan, 1988

·         Doamna Koltay - Papa dolar de Gabor Andor, regia Mihai Berechet, 1984

·         Simone – Cavoul de familie de Pierre Chesnot, regia Sanda Manu, 1980

·         Pulcheria - Căruța cu paiațe de Mircea Ștefănescu, regia Mihai Berechet, 1980

·         Iulia - Romulus cel Mare de Friedrich Dürrenmatt, regia Sanda Manu, 1977

·         Generăleasa – Însemnările unui necunoscut după Fiodor Mihailovici Dostoievski, regia Ion Cojar, 1979

·         Ekermanova - Examenul de Jan Pawel Gawlik, regia Cristian Munteanu, 1979

·         Mătușa - Căsătoria de Nicolai Vasilievici Gogol, regia Sanda Manu, 1976

·         Maria Samurcaș - Zodia taurului de Mihnea Gheorghiu, regia Mihai Berechet, 1973

·         Doamna Stanca - Capul de Mihnea Gheorghiu, regia Letiția Popa, 1975

·         Madam Vintilă - Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian, regia Mihai Berechet, 1961

·         Muma - Alizuna de Tina Ionescu Demetrian, regia George Teodorescu, 1969

·         Sora Angelika Glembay - Domnii Glembay de Miroslav Krleza, regia Moni Ghelerter, 1967

·         Maria - Maria Stuart de Fredrich Schiller, regia Miron Niculescu, 1964

·         Abbie - Patima de sub ulmi de Eugene O`Neill, regia Horea Popescu, 1964

·         Eva - Adam și Eva de Aurel Baranga, regia Sică Alexandrescu, 1963

·         Aretia - Dezertorul de Mihail Sorbul, regia Miron Niculescu, 1960

·         Chimena - Cidul de Pierre Corneille, regia Mihai Berechet, 1959

·         Maria - Blestematele fantome de Eduardo De Filippo, regia Ion Iancovescu, 1957

·         Irina – Apus de soare de Barbu Ștefănescu Delavrancea, regia Marietta Sadova, 1956

·         Dona Beatriz - Doamna nevăzută de Pedro Calderón de la Barca, regia Miron Niculescu, 1955 (Debut)

Teatru radiofonic

·         Viola - "Drum fără sfârșit" de Aldo Nicolaj (1983), cu Radu Beligan

·         Pădurea de Alexandr Ostrovski

·         Vinovați fără vină de Alexandr Ostrovski

·         Neînțelegerea de Albert Camus

·         Când vine barza de Andrè Roussin

·         Maxine - Noaptea iguanei de Tennessee Williams

·         Lady - Orfeu în infern de Tennessee Williams

·         Dona Alba - Dona Alba de Gib Mihăescu

·         Mona - Steaua fără nume de Mihail Sebastian

Echilibru perfect: 

Draga mincinosule:

Mama 1981 Paddy Chaevsky

Intalnire la Senlis - Jean Anouilh (teatru radiofonic)

Calator fara bagaj - Jean Anouilh (teatru radiofonic)

Ciocarlia - Jean Anouilh (teatru radiofonic)

GÂNDURI PESTE TIMP 21 Octombrie

Pablo Neruda - Citate: 

 Alexandr Soljeniţîn - Citate:

SFATURI UTILE 21 Octombrie

DESPRE HALITOZĂ SAU MIROSUL NEPLĂCUT AL GURII

Respiratia urit mirositoare poate fi descrisa ca fiind acel miros urit care vine din regiunea gurii si nimic nu este mai neplacut decit sa trebuiasca sa stai de vorba cu cineva care sufera de aceasta afectiune, fara sa mai vorbim de groaza de a saruta pe cineva a carui respiratie este respingatoare.

Respiratia grea poate avea cauze orale, respiratorii sau digestive
Desigur ca v-ati confruntat de multe ori cu aceasta problema si ati incercat sa o reglementati apelind la gumele de mestecat sau bomboanele mentolate. Iata in citeva cuvinte despre ce poate fi vorba: ne confruntam cu mirosul statut, neplacut ce vine din gura sau cu mirosul urit, putred, care vine prin gura din stomac sau alte organe interne. Respiratia urit mirositoare afecteaza multe persoane la un moment dat, chiar daca au grija de igiena lor orala si de reimprospatarea mirosului gurii lor. Ocazional multi oameni sint ingrijorati de faptul ca indiferent ce fac se confrunta cu aceasta problema. Respiratia urit mirositoare poate avea drept cauze probleme orale, respiratorii si digestive.

Igiena orala este un factor important
Curatarea regulata este esentiala pentru sanatatea gurii si pastrarea unei respiratii placute. Daca nu procedati asa, substantele care se dezvolta in cavitatea bucala vor cauza carii ale dintilor, afectiuni ale gingiilor si miros neplacut. Cel mai periculos dusman este invelisul cleios alcatuit din particule alimentare, saliva si bacterii care se depun pe dinti. Problemele dentare cum sint cariile si afectiunile gingiilor pot cauza respiratie urit mirositoare.

Atentie la cafea, alcool si tutun
Urmele reziduale de cafea, bauturi alcoolice, fum de tigara si condimente sau alimentele foarte aromate pot, de asemenea, contribui la mirosul emanat de gura. Saritul peste mese poate cauza un miros statut al gurii deoarece mincatul stimuleaza curgerea salivei. Este bine in aceste cazuri sa consumati cit mai multa apa.

Bolile de stomac, rinichi, plamini pot cauza respiratie urita
Respiratia urit mirositoare poate fi cauzata de indigestie si, de asemenea, in urma abuzului de picaturi pentru nas. Unele boli pot provoca aceasta problema a respiratiei: tuberculoza, sinuzita, cancerul, diabetul si bolile de rinichi, stomac si plamini. Anumite medicamente, in special calmantele, pot cauza uscarea gurii si respiratia grea. Cei care sufera de respiratie urit mirositoare si care nu pare sa fie cauzata de o lipsa a igienei bucale sau de o indigestie trecatoare trebuie sa consulte un medic care sa stabileasca posibilele cauze ale acestei boli.

Tratamentele traditionale ce prevad igiena orala
O corecta si regulata igiena orala va putea improspata respiratia dumneavoastra. Este bine sa va spalati si periati dintii de cel putin doua ori pe zi, in special dupa mese, cind particulele alimentare pot ramine in gura.
Eliminind alimentele puternic aromate, stimulind curgerea salivei si consumind multa apa, puteti reduce aceasta problema neplacuta. Apa de gura, menta si guma de mestecat pot, de asemenea, reduce acest neajuns.Este bine sa faceti periodic o vizita la medicul stomatolog pentru a va curata profesional dintii.

E bine sa aveti in vedere si tratamentele alternative
Homeopatia vine in ajutorul celor care prezinta o respiratie grea dupa mese sau dupa ce consuma alcool. Cereti sfatul unui specialist pentru a stabili care produs este bun pentru dumneavoastra. Terapia cu plante este foarte des utilizata. Ceaiul de lucerna, smirna, musetelul, menta sau skinduful consumat zilnic sau mestecarea patrunjelului sint benefice. Puteti folosi cu succes preparate care contin cuisoare, anason sau chimen.

Nu neglijati ingrijirea personala
O buna igiena orala cuprinde atit spalarea dintilor si gingiei, cit si curatarea limbii in profunzime, dar cit sa va simtiti confortabil. Intotdeauna clatiti-va bine gura cu apa dupa pasta de dinti.

Consideratii dietetice foarte importante
O dieta bazata in principal pe fibre, care sa contina in mare parte seminte, fructe proaspete, cruditati, frunze, ajuta la o buna digestie si micsoreaza posibilitatea aparitiei respiratiei grele. De asemenea, mincind iaurturi ce contin bifidus si acidofilus respiratia se improspateaza. Merele, portocalele, telina pot ajuta la curatarea dintilor, eliminind bacteriile din gura si stimulind curgerea salivei. Se stie ca romanii mestecau patrunjel prospat sau frunze de menta pentru a-si improspata respiratia. Incercati sa suplimentati aportul de vitamina B complex si magneziu pentru problemele digestive.

Sfatul unui specialist este binevenit daca problemele persista
Este bine sa apelati la sfatul unui specialist daca:
- mirosul este asociat cu inflamarea sau singerarea gingiilor observata dupa curatarea dintilor. Acestea pot fi indiciile unor carii dentare sau ale unor afectiuni ale gingiilor.
- respiratia grea persista in ciuda oricarei cauze evidente dupa spalarea dintilor, curatarea gingiilor si a limbii. Poate este vorba de niste probleme interne si atunci este bine sa solicitati sfatul unui specialist care sa stabileasca un diagnostic si sa va ofere un tratament adecvat.