MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
SÂMBĂTĂ 19 IANUARIE 2019

Bună dimineața, prieteni!
Pentru că sunt în continuare restricționat pe Facebook puteți găsi aceste materiale în cele 17 grupuri tematice pe care le administrez și pe pagina mea: dicuoctavian.blogspot.com.

Tatăl meu, Dicu Iancu ar fi împlinit astăzi 107 ani! Dumnezeu să-l odihnească în pace!

RELIGIE ORTODOXĂ 19 Ianuarie

Sf Cuv Macarie cel Mare și Macarie Alexandrinul; Sf Ier Marcu, mitropolitul Efesului; Sf Mc Eufrasia

Sfântul Macarie cel Mare, numit şi Egipteanul, s-a născut în jurul anului 300 în Egipt, în localitatea Ptinapar, din părinţi creştini, şi din fragedă vârstă s-a nevoit la deprinderea credinţei şi a faptelor bune, ajungând locaş dumnezeiescului Duh.

În tinerețe, când părinții săi au stăruit să se căsătorească, Macarie s-a retras în pustie și s-a rugat Mântuitorului Hristos, Mirele Bisericii, să îl călăuzească pe calea cea bineplăcută Lui. În acest răstimp de post și rugăciune, a avut o vedenie. Un Heruvim înaripat l-a luat de mână și l-a urcat pe vârful unui munte, arătându-i întreaga pustie, de la răsărit la apus, și zicându-i: ,,Dumnezeu ți-a dat ție și fiilor tăi duhovniceşti drept moștenire această pustie!”.

La scurt timp după aceasta, Sfântul Macarie, după moartea neașteptată a logodnicei şi a părinţilor săi, şi-a împărţit săracilor moştenirea. Apoi, aflând un monah bătrân, venit la biserica din sat pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, Macarie s-a făcut ucenicul lui şi, clădindu-şi chilie în pustie, s-a făcut monah, vieţuind în rugăciune, în înfrânare şi în lucrul mâinilor, după obiceiul monahilor. Dar, venind cei din sat, l-au făcut preot fără voia lui, deşi era încă tânăr. Atunci Macarie a început o viaţă şi mai aspră. El venea la slujbă în sat, iar în cealaltă vreme se liniştea în pustie. Însă mulţi cercetându-l acolo în pustie, iar el simţindu-şi sufletul în primejdie, şi-a săpat singur, departe de chilie, o peşteră, unde rămânea îndelung în linişte, fără să-l mai tulbure nimeni. Iar pentru mâncarea şi băutura lui, este de prisos a scrie, că trupul şi obrazul său mărturiseau despre covârşirea postului şi a ajunărilor. Dar pacea lui n-a rămas multă vreme netulburată. Că, din uneltirea diavolului, a fost învinuit pe nedrept de necinstirea unei fecioare, pentru care Macarie a fost batjocorit de tot satul şi a fost bătut până aproape să moară. Dar fata, fiind însărcinată şi neputând să nască, a mărturisit pe adevăratul vinovat. Atunci, auzind Macarie că vor să vină să-l laude pentru răbdarea şi umilinţa lui, a fugit în pustiul Schitului (Sketis). Şi, nevoindu-se acolo mulţi ani, tânărul Macarie s-a dus la marele Antonie pe care dorea să-l vadă şi, primit fiind cu dragoste, Macarie i-a devenit ucenic apropiat. Şi a fost povăţuit de Cuviosul Antonie, care i-a dăruit la moarte toiagul său, drept moştenire, povățuind cetele de călugări din pustie, care s-au adunat în jurul său.

Deci, către vârsta de 40 de ani, fericitul Macarie a primit de la Dumnezeu darul tămăduirii şi al prorociei şi s-a făcut îndrumător celor din Schit. Şi multă lume venind la el, cerea ajutorul şi învăţăturile lui cele luminate de Duhul Sfânt. Şi le dădea fericitul Macarie învăţături scurte despre rugăciune, răbdare, omorârea patimilor şi bunătate, iar alţii îl căutau pentru tămăduiri şi binecuvântare.

În anul 360, Cuviosul Macarie a întemeiat mănăstirea care îi poartă numele, în pustia Nitriei, cu viață monahală neîntreruptă până astăzi. Şi, din milă de oameni, a pus de s-a zidit, în pustie, o casă de oaspeţi pentru străini şi bolnavi. Şi a prorocit fratelui pus să slujească acolo, urgia Domnului, pentru iubirea lui de argint, că, luând fratele bani până şi de la cei săraci, ascundea arginţii şi nu se pocăia, lucru pentru care s-a umplut de lepră. Şi l-a vindecat de boală stareţul şi, certându-l, i-a tămăduit şi patima sufletească.

Deci, a început Dumnezeu a lucra prin fericitul Macarie, până şi învieri din morţi, spre mântuirea şi folosul oamenilor. Că venind la el un eretic, stăpânit de diavolul mândriei, zicea că Mântuitorul n-a luat trup omenesc şi că nu va fi o înviere a morţilor. Şi trăsese la răzvrătirea lui peste 500 de suflete, că ereticul era şi vrăjitor. Iar cu rugăciunea sa, fericitul Macarie a înviat un mort, care a mai trăit trei ani, spre adeverirea învierii şi întoarcerea atâtor suflete. Şi încă şi pe alţi doi morţi i-a făcut de au grăit din morminte, scăpând, astfel, pe cei din neamul lor de vânzare în robie şi de năpastă.

Umblând el odată prin pustie, i s-a întâmplat că a aflat o căpăţână de om uscată, zăcând pe pământ. Şi, întorcând-o cu toiagul, a auzit glas din ea că este a unui slujitor la idoli; şi i-a spus lui că cei din iad, neputând să se vadă faţă către faţă, fiind cu totul cuprinşi de foc, ori de câte ori Macarie se roagă pentru ei, atunci pot şi ei să se vadă puţin, unul pe altul, şi aceasta este pentru ei o uşurare.

Cuviosul Macarie cel Mare a fost apreciat mult de contemporani, ca un monah desăvârşit, care a trecut de treapta practică a luptei cu patimile, şi a ajuns la contemplaţie. Ucenicii îl numeau: vasul alegerii, bătrânul egiptean, fericitul Macarie, sau: sfântul şi foarte practicul nostru învăţător şi marele învăţător şi dascăl. El se distingea prin înţelepciunea cu care recomanda o asceză moderată, ca şi prin darul discernământului sau al deosebirii duhurilor, povăţuind cu multă dragoste comunitatea monahală de la Schit (Sketis). Paladie spune că Macarie se afla permanent într-o stare de uimire sau extaz, mintea lui fiind mereu la Dumnezeu, nu la lucrurile acestei lumi. Pentru smerenia şi blândeţea sa era numit un dumnezeu pe pământ. Macarie era un desăvârşit învăţător în ceea ce priveşte rugăciunea. El arăta că nemânierea este o condiţie a sporirii în rugăciune. Tot el recomanda rugăciunea scurtă, dar deasă, care s-a numit mai târziu rugăciunea minţii.

Deci, fiind împodobit cu daruri şi cu fapte dumnezeieşti, ne-a lăsat fericitul Macarie şi o carte cu 50 de cuvântări, de foarte mare folos duhovnicesc, precum şi o scrisoare către călugării tineri, cu tot felul de sfaturi.

A trecut la cele veşnice în anul 390, după 90 de ani de osteneli pentru Domnul Iisus Hristos, fiind pomenit de Biserica Ortodoxă la 19 ianuarie. Moaştele sale se găsesc acum în mănăstirea coptă din Egipt, care-i poartă numele (Deir Abu Maqar).

Iar sfântul Macarie Alexandrinul a fost preot al aşezărilor călugăreşti numite Chilii.

El a dovedit linişte şi răbdare deplină şi a săvârşit lucruri măreţe şi minuni. De faptele lui cele bune s-a minunat şi marele Antonie zicând: „Iată Duhul Sfânt S-a odihnit întru tine, şi vei fi mai departe moştenitor al faptelor mele bune”. Acest Macarie, când auzea că cineva a făcut o faptă duhovnicească de seamă, umplându-se de râvnă, o îndeplinea şi el. Astfel, auzind că monahii de la Tabenisi în tot postul mare mâncau bucate negătite la foc, s-a hotărât să nu mai mănânce şapte ani bucate pregătite la foc, ci numai verdeţuri crude şi legume muiate. Se lupta să înlăture şi somnul: douăzeci de zile şi douăzeci de nopţi n-a intrat sub vreun acoperământ, ci a stat afară în arşiţa zilei şi în frigul nopţii.

Odată, fiind necăjit de demonul desfrânării, s-a dus într-un pustiu îndepărtat, unde a stat gol şase luni şi unde ţânţarii mari ca viespile l-au înţepat cumplit, încât i-au băşicat tot trupul; iar după cele şase luni, întorcându-se la chilia lui, numai după glas a fost cunoscut, căci trupul i se schimbase, asemănându-se cu al leproşilor. Odată, săpând un puţ, un şarpe otrăvitor s-a atins de mâna lui; iar el prinzându-l l-a omorât, zicând: „Nefiind trimis de Dumnezeu, cum ai îndrăznit să te atingi de mine?” Altă dată a intrat în Mănăstirea Tabenisioţilor, îmbrăcat în haine mireneşti, vrând să afle cum vieţuieşte fiecare dintre cei de acolo. Şi sosind Postul cel mare, a văzut la ei purtări felurite: astfel, unul mânca în fiecare seară, altul la două, altul la trei, altul la cinci seri; iar alţii, stând toată noaptea în picioare, a doua zi se aşezau la lucru. Macarie însă, udând mlădiţe de finic, a stat într-un colt până s-au împlinit patruzeci de zile şi a sosit Paştile.

Şi în toate aceste zile n-a gustat nici pâine, nici apă, nu a făcut nici îngenuncheri, n-a şezut, nu s-a culcat şi nu a gustat nici un fel de hrană, decât numai duminica puţină varză crudă. Se mai istoriseşte despre acest sfânt că odată, şezând în ogradă şi grăind altora lucruri folositoare, a intrat o hienă, aruncând la picioarele sfântului puiul ei orb. Iar sfântul dând cu scuipat peste ochii lui l-a făcut să vadă: hiena l-a luat şi a ieşit afară. Şi a doua zi dimineaţa a adus grăbită o piele de oaie fericitului, care a zis către ea: „Eu nu primesc lucruri nedrepte”, iar ea plecându-şi capul a ieşit din ogradă.

Acest Macarie a văzut şi el pe diavol purtând tot felul de înşelăciuni, înfăşurate într-o haină zdrenţuită şi părând că sunt închise în nişte tigvuliţe. Sfântul Macarie era mic de stat, slab şi spân, având numai câteva fire de păr pe buză şi în vârful bărbii. Căci din cauza asprimii ostenelilor sihăstreşti, nici părul nu i-a crescut. Trăind astfel în pustnicie şi ajungând la adânci bătrâneţi, s-a mutat către Domnul.

Cuviosul Marcu Efeseanul, cel numit și Eugenicul (sec. XV) Marcu Eugenicul a fost mitropolitul Efesului în vreme de grea încercare pentru Imperiul bizantin. La Sinoadele de la Ferrara (1438) și Florența (1439) mitropolitul a apărat Ortodoxia cu toate resursele de care dispunea.

 Părintele nostru între sfinți Marcu Eugenicul (1392-1444), mitropolitul Efesului, s-a născut Manuel, din Gheorghe și Maria, amândoi din neam credincios și viță slăvită în Constantinopol, capitala Imperiului Roman și a Patriarhatului Ecumenic al Bisericii Ortodoxe.

Parintele nostru între sfinți Marcu Eugenicul (1392-1444), mitropolitul Efesului, s-a născut Manuel, din Gheorghe și Maria, amândoi din neam credincios și viță slăvită în Constantinopol, capitala Imperiului Roman și a Patriarhatului Ecumenic al Bisericii Ortodoxe.

În vremea aceea, partea răsăriteană a Imperiului fusese cucerită de turci, și împaratul Manuel căuta să încheie o înțelegere cu papa Martin V, nădăjduind să adune un sinod ecumenic pentru a pregăti unirea catolicilor cu Biserica Ortodoxa, și prin aceasta să dobândească oștiri din partea monarhiilor din Apus. Dupa neizbutita cucerire asupra Constantinopolului din 1422 de către sultanul Murad II, noul împarat Ioan VIII Paleologul leagă iar înțelegeri cu noul papa, Eugenie IV, punând început pregătirilor pentru un sinod ecumenic. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei și ai Ierusalimului nu primesc participarea la sinod, dar trimit în silă împuterniciții lor.

Patriarhul Alexandriei a ales ca pe unul din trimișii săi pe ieromonahul Marcu, ale cărui scrieri teologice i-au dus vestea în întregul imperiu. Atât împaratul cât și patriarhul Iosif II al Constantinopolului au voit ca Marcu să fie hirotonit episcop, pentru a fi pus în locul cel dintâi al trimișilor ortodocși la acest sinod. La 46 de ani, Marcu a fost ridicat în rangul de Mitropolit al Efesului, rămas liber prin săvârșirea mitropolitului Ioasaf.

Pe 27 noiembrie 1437, șapte sute de episcopi, arhimandriți, monahi, preoți și laici au întins pânzele spre Italia. Din această legație ortodoxă făceau parte împăratul Ioan, patriarhul Iosif și douăzeci și doi de episcopi, printre care se afla Mitropolitul Marcu al Efesului. Prima întrunire a sinodului s-a ținut în Miercurea Mare, 9 aprilie 1438, la catedrala Sfântul Gheorghe din Ferrara, Italia. Dupa cele paisprezece întruniri în Ferrara, la 12 ianuarie 1439 papa Eugenie a mutat sinodul (din pricini bănești și politice) în cetatea Florenței. Aici sinodul are un nou început pe 26 februarie și se încheie pe 5 iulie.

Nu este prima oaraă când se încearcă o astfel de unire. Privind împreuna slujire între paterii catolici si preoții ortodocsi din Roma și Constantinopol, au loc aproape treizeci de întâlniri de la Marea Schismă din 1054. Cea mai de seamă dintre aceste încercări are loc la Conciliul de la Lyon în 1274, având ca pricină, în bună măsură, voința împăratului Mihail VIII pentru a dobândi oștiri din partea papalității. Însă unirea s-a dovedit a fi nu mai mult decât o înțelegere pe hârtie, de vreme ce i-au stat împotrivă cea mai mare parte dintre slujitorii și norodul Bisericii Dreptmăritoare a Bizanțului, cât și alte împărății ortodoxe. Conciliul de la Lyon a fost cel mai limpede arătat de grăirea surorii împaratului: „Mai bine să piară imperiul fratelui meu, decât curăția credinței Ortodoxe”.

La Ferrara-Florența cele mai de seamă erezii aduse spre cercetare au fost: (1) purcederea Duhului Sfânt (adică adăugirea de către latini a clauzei filioque la crezul niceean); (2) primatul papal; (3) purgatoriul; (4) întrebuințarea pâinilor nedospite (azimilor) în Euharistie. O altă pricină însemnată asupra căreia trimișii ar fi vrut să zăbovească era deosebirea în Ortodoxie între „firea” dumnezeiască și „lucrările” sfințitoare, însă împăratul, voind să înlature ivirea vreunor pricini potrivnice unirii, nu a îngăduit teologilor greci a vorbi în această privință.

Încă din primele veacuri ale Bisericii, celor botezați în credința creștină li se cerea să mărturisească cele ale dreptei credințe în chipul unei scurte mărturisiri dogmatice, numită „Crez”. Primul Sinod Ecumenic (Niceea I, 325) și al doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol I, 381) au hotarât ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept Crezul Niceeo-Constantinopolitan, sau mai simplu Crezul Niceean. Acest crez a fost întocmit pentru a lămuri învățătura Bisericii privitoare la Dumnezeirea lui Hristos și spre a sta împotriva ereziei ariene, raspândită atunci în Biserică, rătăcire ce hulea zicînd că Hristos a fost o ființă zidită iar nu Dumnezeu veșnic.

Sfânta Muceniță Eufrasia (sec. IV) A trăit în Nicomidia (Bitinia, Asia Mică) în vremea împăratului Maximian Galeriu (305-314). Nu a vrut să jertfească idolilor și a fost supusă la chinuri. Și din cauză că nu s-a reușit să fie determinată a sluji idolilor a fost dată unui bărbat pentru a o batjocori. Ea l-a amăgit pe acesta zicându-i că, dacă nu o va necinsti, îi va da o plantă care îl va feri de loviturile săbiilor vrăjmașilor. Pentru a se convinge i-a spus să încerce eficacitatea plantei pe gâtul ei. Bărbatul a ascultat de spusele ei și a lovit-o cu sabia. Astfel, Sfânta Eufrasia și-a păstrat neîntinată curăția, încredințându-și sufletul Mirelui Hristos.

Atunci, cunoscând că a fost batjocorit de dânsa, scrâşnea din dinţi; dar ce folos, pentru că înţeleapta fecioară s-a dus curată către Mirele său Hristos, lăsând minunat model de întreagă înţelepciune, voind mai bine să moară, decât să-şi piardă fecioria.

Această muceniţă a fost din cetatea Nicomidiei şi a trăit pe vremea împăratului Maximian. Era de neam vestit, fiind împodobită cu obiceiuri înţelepte şi bune. Deci, nevrând să jertfească demonilor, a fost bătută cumplit. Şi rămânând mai departe neînduplecată a fost dată unui bărbat barbar, să fie batjocorită. Dar ea l-a amăgit pe acesta zicându-i că, dacă nu o va necinsti, îi va da o doctorie care îl va feri de loviturile săbiilor şi de năvălirile vrăjmaşilor. Şi ca dovadă a tăriei acestei doctorii, i-a zis să-şi încerce sabia pe gâtul ei, care ar rămâne neatins de orice lovitură. Acest barbar crezând spuselor ei şi-a repezit cu putere sabia în această muceniţă, care-şi întinsese gâtul, şi aşa i-a tăiat capul.

ISTORIE PE ZILE 19 Ianuarie

Evenimente

·         379 – Este intronat Teodosius,  in calitate de co-imparat al Imperiului Roman de Rasarit. După moartea împăratului Valens la Adrianopol (378), Grațian îl proclamă coîmpărat (19 ianuarie 379), încredințându-i guvernarea provinciilor orientale. Flavius Theodosius (11 ianuarie 347 – 17 ianuarie 395), cunoscut ca Teodosiu I sau Teodosiu cel Mare, a fost împărat roman în perioada 379 -395. A fost ultimul împărat roman care a condus întregul Imperiu Roman (între anii 379 și 395), înainte de divizarea acestuia în cel două imperii – de răsărit şi de apus. Imparatul Teodosie I cel Mare a decretat  crestinismul ca unica religie pe teritoriul statului roman. Edictul a interzis toate cultele pagane, completand astfel un decret anterior din 391 care nu mai permitea frecventarea templelor si efectuarea jertfelor. A fost un puternic apărător al credinţei ortodoxe şi trecut în rândul sfinţilor, prăznuirea lui făcându-se la data de 17 ianuarie. In 393 vor fi suprimate si Jocurile Olimpice, vechi de peste un mileniu. Teodosiu, împreună cu soția sa, Aelia Facillia, a avut trei copii: Arcadius, împărat în est; Honorius, împărat în vest; Galla Placidia, împărăteasă în apus, d. 27 noiembrie 450.

·         1419: Războiul de 100 de ani: orașul francez Rouen s-a predat lui Henric al V-lea al Angliei. Henric al V-lea (9 august sau 16 septembrie 1387 – 31 august 1422) a fost regele Angliei între 1413 și 1422. Henric a fost fiul lui Henric al IV-lea Bolingbroke. Data nașterii sale este incerta, fiind indicat fie anul 1386, fie 1387. S-a născut într-o familie care părea să nu aibă nici o șansă de a accede la tronul Angliei, însă Henric al IV-lea a lăsat un regat consolidat și a reușit pentru scurtă vreme să unească cele două coroane ale Franței și Angliei.

·         1806 – Marea Britanie ocupa Capul Bunei Sperante in sudul Africii. Termenul Capul Bunei Speranțe a fost utilizat și pentru a numi Colonia Capului, înființată în 1652 în apropierea  Peninsulei Capului. Puțin înainte de formarea Uniunii Africii de Sud, termenul se referea la întreaga regiune care avea să devină în 1910 Provincia Capului.

·         1821: S-a constituit Comitetul de Oblăduire, menit să asigure conducerea Țării Românești până la stabilirea succesorului fostului domnitor, Alexandru Șuțu, decedat cu o zi înainte. Tudor Vladimirescu părăsise Bucureştiul în fruntea unei cete de arnăuţi   îndreaptandu-se  spre Tîrgu Jiu, unde va ajunge la 21 ianuarie. În scurt timp urma să înceapă revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu care avea ca obiectiv principal  înlăturarea regimului fanariot din Muntenia; (19/31 ianuarie).

·         1834: S-a deschis, la București, Școala de muzică vocală, declamație și literatură a Societății Filarmonice, nucleul viitorului Conservator. Primul director și profesor de literatură a fost Ion Heliade Rădulescu. Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgoviște — d. 27 aprilie 1872, București), scriitor, filolog și om politic român, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepașoptistă

·         1840: Căpitanul american Charles Wilkes a observat în timpul unei expediții de explorare, coasta estică a Antarcticii și a cerut ca această regiune, cunoscută ulterior drept Wilkes Land, să devină parte a Statelor Unite.

·         1849: La 19 ianuarie /1 februarie,   moţii înfrîng o oaste maghiara la Mărişel, în timpul apărării eroice a regiunii Munţilor Apuseni de către armatele ţărăneşti comandate de Avram Iancu. Hălmagiul este ocupat după o lupte grele intre trupa maiorului ungur Beke Jozsef compusă din 3500 secui, care dispunea de şase tunuri şi lăncierii şi puşcaşii români conduşi de  Ioan Buteanu. În această luptă s-a distins ţăranca Palaghia Roşu.

·         1853: La Roma a avut loc premiera operei lui Giuseppe Verdi, Trubadurul (Il Trovatore). Giuseppe Fortunino Francesco Verdi (n. 10 octombrie 1813, Le Roncole — d. 27 ianuarie 1901, Milano), compozitor italian, vestit mai ales pentru creațiile sale în muzica de operă.

·         1857 – La Chişinău, in Basarabia ţaristă, este încheiat protocolul conform căruia a fost trasată noua frontieră în partea de sud a Basarabiei ţariste, urmare a infrangerii Rusiei in Razboiul Crimeei. Unul din rezultatele  acestui război pierdut de Imperiul Rus, a fost acela ca judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail au reintrat timp de 22 de ani în componenţa Moldovei, respectiv din 1859 a României, între anii  1856 şi 1878 .

·         1878 - A fost încheiat armistiţiul în războiul ruso-româno-turc

·         1889: Statul român a devenit proprietarul tuturor căilor ferate de pe teritoriul României, care măsurau 1.377 km.

·         1915: Primul Război Mondial: A avut loc primul atac aerian major asupra unor ținte civile în Marea Britanie când două zepeline germane au bombardat orașele Great Yarmouth și King's Lynn de pe coasta estică a Angliei.

·         1915 – Fizicianul și chimistul francez  Georges Auguste Claude breveteaza inventia tubului de neon. S-a născut în data de  24 septembrie 1870 și a murit la 21 mai 1960. A facut cercetari  pe gaze rare  si  în 1910 a descoperit  iluminatul cu  neon.

·         1915: Primul Război Mondial: Are loc primul atac aerian major asupra unor ţinte civile în Marea Britanie când două zeppeline germane au bombardat oraşele Great Yarmouth şi King’s Lynn de pe coasta estică a Angliei.

·         1920: Senatul Statelor Unite ale Americii votează împotriva alăturării în Liga Națiunilor.

·         1922 - S-a format un guvern liberal în frunte cu

·         1946: La Tokio a luat ființă Tribunalul Militar Internațional pentru Extremul Orient, în scopul judecării criminalilor de război japonezi.

·         1966: Indira Gandhi a devenit prim-ministru al Indiei.

·         1999: Greva minerilor din Valea Jiului. După forțarea barajului din Defileul Jiului, minerii au intrat în Târgu Jiu. Armata a avertizat ca va interveni "dacă forțele de ordine nu ar reuși să controleze situația". Președintele Constantinescu a anunțat că autoritățile sunt hotărâte să împiedice repetarea descinderilor minerilor în Capitală din 1990 și 1991. Minerii au refuzat să negocieze cu o comisie guvernamentală desemnată în acest sens.

·         2006: NASA a lansat prima sondă spațială către Pluto. Sonda, numită New Horizons va călători inițial cu 57.000 km/h, dar după ce va folosi gravitația lui Jupiter va zbura cu 75.000 km/h și va ajunge la Pluto în iulie 2015.

Nașteri

·         1544: Francisc al II-lea (franceză François II (n. 19 ianuarie 1544 - d. 5 decembrie 1560), a fost rege al Franței între anii 1559 și 1560, fiind fiul cel mare al lui Henric al II-lea și al Caterinei de Medici.

A fost căsătorit în 1558 cu Maria I Stuart, regina Scoției (1542-1567), nepoată a ducilor de Guise. Francisc al II-lea a persecutat protestanții și a reprimat conjurația de la Amboise (martie 1560).

A fost fiul lui Henric al II-lea al Franței și al Caterinei de' Medici și aparținea ramurii Valois-Angoulême din Dinastia Capețienilor. Francisc s-a născut în 19 ianuarie 1544, unsprezece ani după celebrarea căsătoriei părinților săi. A primit prenumele în onoarea bunicului său Francisc I al Franței și a trăit primii ani la Castelul Saint-Germain-en-Laye. A fost botezat în 10 februarie 1544, nașii săi au fost bunicul său Francisc I și papa Paul al III-lea, iar nașa sa a fost stră-mătușa lui, Margareta de Navara. Cu această ocazie Francisc este numit cavaler. La doar doi ani devine guvernator de Languedoc, iar anul următor în urma decesului bunicului său, devine Delfin al Franței. În 27 ianuarie 1548 este semnat acordul pentru logodna care îl lega de Maria Stuart, cu doi ani mai mare decât el; aceasta era regina Scoției și nepoată pe parte maternă a lui Claude I de Guise, primul duce de Guise. Căsătoria lui Francisc cu Maria Stuart, a fost organizată de tatăl său Henric al II-lea al Franței în 1548 și era foarte avantajoasă. Maria Stuart fusese încoronată regină a Scoției la Castelul Stirling în 9 septembrie 1543, la vârsta de nouă luni, ceea ce l-ar fi făcut pe Francisc rege consort al Scoției și ar fi unit două regate într-o singură coroană. Ratificat acordul matrimonial în 1548, Maria de Guise regentă a Scoției o trimite pe fiica sa la curtea Franței pentru a fi crescută și educată până la căsătorie. În 24 aprilie 1558, Francisc în vârstă de paisprezece ani se căsătorește cu Maria Stuart regina scoțienilor, o uniune care dădea viitorului rege al Franței tronul Scoției și posibilitatea de a revendica tronul Angliei.

În 10 iulie 1559 Henric al II-lea moare în timpul unui accident într-un turnir, lăsând tronul lui Francisc, care avea cincisprezece ani. Vârsta sa îi garanta autonomia și nu avea nevoie de un regent. Totuși din cauza sănătății fragile și a lipsei de experiență, se ia decizia că ar fi mai bine să i se alăture un regent, așa că în mod formal este numită regentă mama sa, Caterina de' Medici. Dar în realitate, cu acordul lui Francisc al II-lea, din culise guvernau unchii Mariei Stuart, François de Guise și Charles de Lorraine. Cei doi au avut roluri importante la conducere și în timpul lui Henric al II-lea(François de Guise era unul din cei mai mari lideri militari ai regatului, iar cardinalul Charles de Lorraine a fost asociat cu cele mai importante negocieri și afaceri din regat) și au decis să-și împartă sarcinile: François de Guise se ocupa de partea militară în timp ce Charles de Lorraine se ocupa de tot ceea ce privea politica, finanța și diplomația. Urcarea la putere a celor doi a însemnat apusul conetabilului Anne de Montmorency("omnipotentul" guvernului precedent), care la sfatul regelui a părăsit capitala și a plecat să se odihnească pe proprietatea lui la țară^[2]. Și Dianei de Poitiers, fosta amantă a tatălui său, Francisc îi cere să se retragă și să nu mai apară niciodată la curte; odată cu ea cade și protejatul ei, Jean Bertrand, care trebuie să cedeze sarcina de Păstrător al sigiliilor Franței lui François Olivier, pe care Diana îl înlăturase cu ani înainte. Aceasta a fost o adevărată revoluție la palat și Guise devin stăpâni la curte. Regele le-a dat onoruri și privilegii, cel mai mare fiind Grand Maître de France,(Mare Maestru al Franței), lui François de Guise. În 21 septembrie 1559, Francisc este încoronat rege al Franței la Reims de către unchiul său cardinalul de Lorraine, apoi curtea se îndreaptă la castelul Blois în Valea Loarei, noua reședință regală. Adoptă ca emblemă soarele și drept motto fides Spectanda(astfel trebuie să respectăm credința) și Lumen rectis(lumina se află în neprihănire).

Sănătatea regelui se înrăutățește din noiembrie 1560. În 17 noiembrie leșină. După doar șaptesprezece luni de domnie, Francisc moare în 5 decembrie 1560, de o durere insuportabilă la ureche. S-a tratat poate de meningită sau de o infecție la ureche. Ambroise Paré a propus efectuarea unei trepanări. Francisc al II-lea a murit fără urmași și la tron îi urmează fratele său Carol al IX-lea, care avea zece ani. În 21 decembrie Consiliul o numește pe Caterina de' Medici "guvernantă a Franței". Maria Stuart, văduva lui Francisc se întoarce în Scoția, iar prințul Condé, care își aștepta execuția în celula sa, este eliberat în urma unor tratative cu Caterina de' Medici.

În 23 decembrie corpul lui Francisc este purtat la Saint-Denis de către prințul La Roche-sur-Yon. Inima sa, care trebuia să rămână la Orléans, este dusă în mănăstirea celestinilor. S-a comandat pentru inima lui un piedestal triangular de marmură albă, pe care se află o coloană de marmură albă. Lucrarea a fost proiectată de Primaticcio și executată de Jean Leroux și Ponce Jacquiot între 1562 și 1570. În partea de sus se află o urnă de bronz care conține inima regelui și se află la Saint-Denis.

·         1736:  Se naste James Watt,inginer mecanic, cel care va crea motorul cu aburi ,ceea ce a constituir o etapa importanta a revolutiei industriale. A murit la 25 august 1819.

·         1737: Jacques-Henri Bernardin de Saint-Pierre (numit și Bernardin de St. Pierre) (n. 19 ianuarie 1737, Le Havre - d. 21 ianuarie 1814, Éragny, Val-d'Oise) a fost scriitor și botanist francez, precursor al romantismului, discipol al lui Jean-Jacques Rousseau.

·         1757: Contesa Augusta Caroline Reuss de Ebersdorf (germană Gräfin Reuß zu Ebersdorf) (19 ianuarie 1757 – 16 noiembrie 1831), a fost prin căsătorie ducesă de Saxa-Coburg-Saalfeld.

A fost al doilea copil din cei șapte ai lui Heinrich XXIV, Conte de Reuss de Ebersdorf și a soției lui Karoline Ernestine de Erbach-Schönberg.

Ebersdorf era centrul pietismului în Turingia și bunicii Augustei erau admiratori ardenți ai acestei mișcări religioase. Mătușa Augustei, contesa Erdmuthe Dorothea Reuss de Ebersdorf, era în strânsă legătură cu Frații Moravi. Acest context explică religiozitatea profundă a Augustei din ultimii ani.

Augusta a fost una dintre cele mai frumoase femei a timpului ei. Tatăl ei a comandat pictorului Johann Heinrich Tischbein un portret al Augustei în rol de Artemisia, soția și sora lui Mausolus, constructorul Mausoleului din Halicarnas.

La Ebersdorf la 13 iunie 1777 Augusta s-a căsătorit cu Franz Frederic Anton, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld, care achiziționase tabloul la de patru ori prețul inițial și care era îndrăgostit de Augusta. Totuși, el a trebuit să se căsătorească cu o rudă, Prințesa Sofia de Saxa-Hildburghausen, cu care era logodit. Prințesa Sofia a murit la șapte luni după nuntă iar ducele a fost liber să ceară mâna iubitei sale.

În timpul mariajului, Augusta a născut nouă copii soțului ei; unii din ei au jucat un rol important în istoria Europei: Victoria, Ducesă de Kent (mama reginei Victoria) și regele Leopold I al Belgiei.

Copii:

1. Prințesa Sofia Frederica, Contesă von Mensdorff-Pouilly
2. Prințesa Antoinette
3. Marea Ducesă Anna Feodorovna a Rusiei
4. Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha
5. Prințul Ferdinand
6. Victoria, Ducesă de Kent și Strathearn
7. Prințesa Marianne
8. Leopold I al Belgiei
9. Prințul Francisc Maximilian

Contesa Augusta este bunica multor monarhi importanți ai Europei, inclusiv regina Victoria a Marii Britanii (prin mama ei Victoria) și soțul ei, Prințul Albert (prin tatăl său Ernst), regele consort al Portugaliei Ferdinand al II-lea (prin tatăl său Prințul Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha), împărăteasa Carlota a Mexicului și fratele ei Leopold al II-lea al Belgiei (prin tatăl lor Leopold I care a fost ales rege al belgienilor la 26 iunie 1831).

* 1785: Prințul Paul de Württemberg (germană Prinz Paul Heinrich Karl Friedrich August von Württemberg; 19 ianuarie 1785 – 16 aprilie 1852) a fost prinț german, al patrulea copil și al doilea fiu al lui Frederic I de Württemberg și a primei lui soții, Augusta de Brunswick-Wolfenbüttel. A fost bunicul patern al regelui Wilhelm al II-lea de Württemberg.

Curând după nașterea sa, părinții s-au separat; tatăl său a plecat în Rusia unde sora sa era căsătorită cu Țareviciul Pavel. Soția sa Augusta a murit în Estonia în 1788. Nouă ani mai târziu tatăl său s-a recăsătorit cu Charlotte a Marii Britanii, fiica cea mare a regelui George al III-lea al Regatului Unit. Ea a supravegheat educația lui Paul și a celor doi frați mai mari Wilhelm și Catharina.

La 28 septembrie 1805 la Ludwigsburg Paul s-a căsătorit cu Prințesa Charlotte de Saxa-Hildburghausen, fiica lui Frederic, Duce de Saxa-Altenburg și a Ducesei Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz. Nu au avut o căsnicie fericită din cauza numeroaselor aventuri ale Prințului Paul. Împreună au avut cinci copii:

• Friederike Charlotte Marie (9 ianuarie 1807 - 2 februarie 1873); s-a căsătorit cu Marele Duce Mihail Pavlovici al Rusiei
• Frederick Karl August (21 februarie 1808 – 9 mai 1870); s-a căsătorit cu verișoara sa Prințesa Catherine Frederica de Württemberg și a fost tatăl regelui Wilhelm al II-lea de Württemberg.
• Paul Friedrich (7 martie 1809 – 28 mai 1810)
• Pauline Friederike Marie (25 februarie 1810 – 7 iulie 1856); s-a căsătorit cu William, Duce de Nassau; a fost mama Sofiei de Nassau, soția regelui Oscar al II-lea al Suediei. Prin Pauline, Paul este strămoșul actualelor familii regale din Belgia, Danemarca, Olanda, Luxemburg, Norvegia și Suedia.
• August (24 ianuarie 1813 – 12 ianuarie 1885); s-a căsătorit morganatic cu Marie Bethge

Înainte de a se căsători Paul a avut o relație cu Friederike Porth (1776-1860), care era cu nouă ani mai mare decât el. Paul și Friederike au avut o fiică numită Karolina von Rothenburg (1805-1872) care s-a născut la două luni după căsătoria Prințului Paul cu Charlotte. Karolina s-a măritat în 1836 cu Karl von Pfeffel.

În 1815 Paul s-a mutat din Stuttgart la Paris, lăsându-și soția și cei doi fii însă luându-și fiicele cu el. Acolo a dus o viață relativ modestă însă era frecvent în compania unor intelectuali cum ar fi Georges Cuvier. Familia lui Paul nu a aprobat acest lucru și i-au ordonat să se întoarcă în Württemberg dar el a refuzat.^[1] În timp ce era la Paris a avut două fiice nelegitime.

La scurtă vreme după decesul soției sale în 1847, Paul a plecat în Anglia cu amanta sa de mult timp Magdalena Fausta Angela de Creus y Ximenes, care era văduva lui Sir Sandford Whittingham și cei doi s-au căsătorit la Brighton, Sussex, la 26 aprilie 1848.^[2] Ea a murit la Paris la 27 decembrie 1852. Fiica lor Pauline Madeleine Ximenes, care s-a născut la Paris la 3 martie 1825 a fost numită Gräfin von Hohenfelsen sau Helfenstein în 1841.

Prințul Paul a murit la Paris la vârsta de 67 de ani.

·         1798: S-a nascut Auguste Comte, filosof şi sociolog francez (“Curs de filosofie pozitivă”); (d.05.09.1857).

·         1806: S-a nascut in localitatea Bezin (azi Donici, in Orhei, R.Moldova, fabulistul roman Alecu Donici ; (d. 21 ianuarie 1865). Creatia sa a fost influentata  de fabulele lui La Fontaine și Krilov. In 1835 s-a  evidențiat ca traducator in revista moscovita Teleskop, traducand fabule de Pușkin și Krilov. In cooperare cu Constantin Negruzzi traduce și publica “Satire și alte poetice compuneri” de Antioh Cantemir, traduce poemul lui Pușkin “Țiganii”(1837) și alte creații ale clasicilor literaturii universale. La Iași, deține o funcție în Epitropia școlilor, apoi – cea de asesor al curții de apel, activează și ca membru al divanului obștesc. Se alătură inițiativelor culturale legate de dezvoltarea învățămîntului public, a presei periodice, a teatrului național. Întreține legături strînse cu aproape toți literații moldoveni, colaborează la „Albina Românească”, „Dacia literară”, „Propășirea” și la alte publicații periodice. În afară de fabule, a compus poezii și piese de teatru. Creația lui Donici a fost înalt apreciată de Mihail Kogălniceanu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri și alți contemporani.  Eminescu insuși îl situa printre scriitorii care „și-au încuscrit talentul individual cu geniul poporului…”, numindu-l, în poezia „Epigonii” – „Donici, cuib de-nțelepciune”. A murit la 21 ianuarie 1865 la Iași, în Principatele Unite.

OPERA:

Fabule, pref. de C. Negruzzi, Bucuresti, f.a.:
Povestea fabulei, pref. de C. Negruzzi, f.a.;
Fabule, Chisinau, 1936; Fabule, Bucuresti, 1936;
Fabule, Iasi, 1840 (ed. II, 1842);
Fabule, ed. ingrijita de V. Ciobanii, pref. de E. Boldan, Bucuresti, 1952 (ed. II. 1956; ed. in, 1958).

Traduceri:

A.                S. Puskin, Tiganii, Bucuresti, 1837;
Satire si alte poetice compuneri de printul Antioh Cantemir, in colaborare cu C. Negruzzi, Iasi, 1844 (ed. II, 1858).

• 1807: Robert Edward Lee (n. 19 ianuarie 1807 — d. 12 octombrie 1870) a fost un ofițer și inginer american, unul din cei mai respectați generali din istoria militară americană. Lee a fost fiul generaului Henry Lee III (Light Horse Harry) (1756–1818), guvernator al Virginiei, și al celei de-a doua soții a acestuia, Anne Hill Carter (1773–1829). A fost descendent al lui Sir Thomas More și al regelui Robert II al Scoției prin conții de Crawford.^[8]
  Absolvent de top al Academiei West Point, Lee s-a distins ca ofițer în armata americană timp de treizeci și doi de ani. A rămas în istorie ca unul din principalii comandanți ai armatei confederate în războiul civil american.

·         1809: Edgar Allan Poe (n. 19 ianuarie 1809,^{[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11]} Boston, Massachusetts, SUA^[12][13] – d. 7 octombrie 1849,^{[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11]}Baltimore, Maryland, SUA^[14][13]) a fost un poet, romancier, nuvelist și critic literar american, creator al genului de scurte povestiri și precursor al literaturii moderne de ficțiune științifico-fantastică. A dus o viață de boem și a sfârșit tragic în mizerie, opium și alcoolism, dar tocmai din acest infern al existenței sale s-au născut multe dintre creațiile ce aveau să impună literaturii universale norme de evaluare estetică necunoscute până atunci. În cei patruzeci de ani ai unei vieți halucinante, scriitorul a izbutit să publice multe volume de versuri, de proză, estetică și teorie literară, făcând dovada unei forțe de creație extraordinare.

·         1833: Alfred Clebsch, matematician german (d. 1872)

·          1839: Se naste pictorul francez Paul Cézanne. Cu toata opozitia tatalui sau care il dorea la conducerea bancii pe care o fondase, Paul Cezanne a preferat pictura. A fost timp indelungat atras de curentul impresionist. A decedat in anul 1906, pe 22 octombrie.
* 1851: Jacobus Cornelius Kapteyn (n. 19 ianuarie 1851 – d. 18 iunie 1922) a fost un astronom neerlandez, cunoscut pentru studiul intensiv al Căii Lacteeși ca descoperitor al primelor dovezi privitoare la rotația galactică.
* 1856: Protopopul greco-catolic al Năsăudului si memorandistul Gherasim Domide (n. 19 ianuarie 1856 - d. 16 decembrie 1909, Bistrița), fiul țăranilor Grigore Domide și Matroana Gușăembrie, a fost un participant activ la redactarea și susținerea Memorandumului. S-a născut în comuna Rodna, județul Bistrița-Năsăud. În fața Căminului Cultural din Rodna îsi are locul de cinste, lângă bustul lui Florian Porcius, o statuie în memoria celui ce a fost un cetățean de seamă, preotul greco-catolic Gherasim Domide.
* 1859: Charles Diehl (n. 19 ianuarie 1859, la Strasbourg - d. 1 noiembrie 1944, la Paris) a fost un istoric francez, specialist al Imperiului Bizantin.
* 1862: Raymund Netzhammer (n. 19 ianuarie 1862, Erzingen, Baden - d. 18 septembrie 1945, insula Werd, Elveția) a fost arhiepiscop romano-catolic de București între 1905 -1924. A ctitorit între altele Biserica Sf. Vasile cel Mare din strada Polonă și Biserica Sf. Elena din strada Cuza Vodă, amândouă în București.

·         1872: S-a născut   sculptorul român de origine germană, Frederic Storck, fiul sculptorului Karl Storck  si fratele sculptorului Carol Storck și soțul pictoriței Cecilia Cuțescu Storck. A studiat la Școala de arte frumoase din București, avându-l profesor pe Ion Georgescu, apoi la München. A executat  portrete remarcabile (Ion Heliade Rădulescu, Alexandru Macedonski, Anastase Simu, regele Carol I al României, Regina Elisabeta, Friedrich von Schiller, Johann Wolfgang von Goethe, Alfonso Castaldi, Spiru Haret etc.) și sculpturi alegorice („Adevărul”, pentru Palatul de Justiție din București, „Industria”, „Agricultura” pentru Palatul Administrativ din Galați. A fost profesor la Școala de arte frumoase din București și membru fondator al societății Tinerimea artistică. A decedat la  26 decembrie 1942.

* 1882: Selahattin Adil (19 ianuarie^[1] 1882, Constantinopol – 27 februarie 1961, Istanbul) a fost un ofițer în armata otomană și general în cea turcă. A participat în Primul Război Mondial și la Războiul turc de independență, fiind comandantul trupelor de restaurație a Istanbulului.

În 1923, după ce a părăsit serviciul militar, a devenit guvernator al provinciei Adana și membru în Marea Adunare Națională a Turciei. După moartea sa, survenită pe 27 februarie 1961, a fost înmormântat în cimitirul Zincirlikuyu.

* 1887: Ion T. Costin (n. 19 ianuarie 1887, satul Ghidighici, Imperiul Rus; d. 12 ianuarie 1940, București) a fost un avocat, om politic român, care între 1917–1918 a făcut parte din Sfatul Țării din Basarabia, iar între 1933-1937 a fost primar al orașului Chișinău.

·         1889: Artur Enășescu, poet român (d. 1942)

·         1890 – S-a nascut  Stefan Procopiu, fizician român, Doctor Honoris Causa al Institutului Politehnic din Iaşi, membru al Academiei Române, desemnat în două rînduri în comisia de recomandări la Premiul Nobel; (d.22.08.1972).  Este descoperitorul magnetonului Bohr-Procopiu (1919, alături de Niels  Bohr) si  al Efectului Procopiu de depolarizare a luminii. Savantul de talie mondială a încetat din viață în Iași la 22 august 1972. A publicat 177 de lucrări științifice.

* 1894: Jean Debucourt (n. 19 ianuarie 1894 – 22 martie 1958) a fost un actor francez de teatru și de film, membru al Comédie-Française. A apărut în 104 filme între 1920 –1958. Se bănuiește că ar fi fiul actorului Charles Le Bargy.

·         1903 - S-a născut compozitorul german Boris Blacher (m.30.01.1975).
* 1910: Ionel Cheregi (n. 19 ianuarie 1910, Șimleu Silvaniei, județul Sălaj - d. 12 decembrie 1980, Sibiu) a fost un publicist, om de cultură și tipograf român.

·         1911 - S-a născut Charles Delaunay, muzicolog francez, specialist în jazz, director al revistei "Jazz-hot".

·         1912: Se naşte în Comuna Stolnici, Satul Fâlfani, judeţul Argeş cel ce avea să fie maistrul constructor DICU IANCU (d. 08.08.1989). Dumnezeu să-l odihnească în pace!

* 1913: Abele Conigli (n. San Vito di Spilamberto, 19 ianuarie 1913 – d. Scapriano, 14 martie 2005) a fost un episcop catolic italian, episcop al Sfântului Mormânt din 1963 până în 1967, iar apoi episcop de Teramo-Atri, din 1967 până în 1988.

·         1917: Georg Scherg, poet român (d. 2002)

·         1919: Bălașa Ionescu, pictor român

·         1921: Ion Istrati, prozator român (d. 1977)

* 1922: Miguel Muñoz Mozún (19 ianuarie 1922 – 16 iulie 1990) a fost un jucător și antrenor de fotbal spaniol.

·         1923 – S-a nascut intr-o familie mixta iudeo-germana, Markus Wolf, cel mai cunoscut spion al fostei RDG, fostul sef al serviciilor de informatii din cadrul Securitatii de Stat (STASI), supranumit “omul fara fata”, deoarece serviciile rivale de spionaj  nu au dispus de o imagine fotografica a acestuia decat in anii ’80; (m. 09.11.2006). A  condus timp de 34 de ani, intre anii 1958-1987, serviciul de informații externe al RDG (Hauptverwaltung Aufklärung (HVA) din cadrul Ministerium für Staatssicherheit („Ministerul Securității Statului”) din RDG, cunoscut îndeosebi prin abrevierea MfS (cea oficială) și prescurtarea populară Stasi a cuvîntului Staatssicherheit, („Securitatea statului”). Datorita originilor sale evreiesti familia sa a parasit Germania emigrand in franta si apoi in URSS. În 1943, și-a început activitatea de redactor la Deutscher Volkssender, post de radio în limba germană din Moscova. În 1945 s-a întors în Germania , făcând parte dintr-un grup de activiști comuniști supranumit „grupul Ulbricht” (condus de Walter Ulbricht). A lucrat sub pseudonimul Michael Storm la Berliner Rundfunk, postul de radio înființat în sectorul sovietic al Berlinului , unde a rămas până în 1949. În anii 1945-1946, Wolf a fost acreditat ca reporter la  Procesul de la Nurnberg. Între 1949 (anul proclamării Republicii Democrate Germane) și 1951, Markus Wolf a fost „prim consilier” la ambasada RDG în Moscova. Din septembrie 1951, Wolf a participat la dezvoltarea noului serviciu de informații externe (Aussenpolitischer Nachrichtendienst – APN), care se prezenta oficial  ca institut pentru cercetări în științele economiei. A devenit șef adjunct al secției principale III, contrainformații (Hauptabteilung III (Abwehr)). În 1952, a devenit șeful serviciului de informații APN. În 1953, acest serviciu a fost integrat în Ministerul Securității Statului (Ministerium für Staatssicherheit – MfS) cu denumirea Hauptabteilung XV (Auslandsaufklärung) („secția principală 15, informații externe”). În 1956, serviciului i-a fost scurtat numele Hauptverwaltung Aufklärung. Șeful serviciului, Markus Wolf, a fost avansat la rangul de general-maior și, în calitate de șef al spionajului, era totodată prim-adjunct al ministrului Securității statului, Ernst Wollweber , apoi Erich Mielke. Abia în 1979, serviciul de informații externe al RFG a putut să-l identifice pe Wolf pe o fotografie făcută de serviciul suedez de informații. În momentul fotografierii pe ascuns, Wolf se afla ca turist la Stockholm, iar cel care l-a identificat a fost un fost locotenent-major al serviciului est-german condus de Wolf. Până în acel moment, serviciile occidentale nu dețineau o fotografie mai recentă decât cele de până în anii ’50 – ceea ce îi adusese lui Wolf porecla „omul fără față”. În 1986, Wolf a devenit general-colonel, dar a fost eliberat din funcții la cererea sa. În noiembrie al aceluiași an a avut loc, Wolf a încetat să mai facă parte dinMfS (Ministerul Securității Statului). Și-a început activitatea scriitoricească. Prima carte publicată este întitulată Die Troika (Troica). La 4 noiembrie 1989, Markus Wolf a participat la o mare demonstrație organizată în centrul Berlinului răsăritean (Alexanderplatz, „piața Alexandru”), unde a ținut o cuvântare în fața mulțimii, pronunțându-se în favoarea unor mari reforme, care au fost cerute de manifestanți. A cerut totodată apreciere și respect pentru lucrătorii MfS, dar mulțimea l-a fluierat și huiduit. Wolf nu a mai avut vreo șansă pentru o a doua carieră, în calitate de politician reformist, în cadrul Partidului Unitatii Socialiste (PUS). A respins o ofertă din partea Agenției Centrale de Informații, CIA, de a-l proteja  în Statele Unite ale Americii de eventuala urmărire penală germană în schimbul informațiilor secrete. Cu șase zile înaintea reunificarii celor două state germane, Markus Wolf a părăsit Germania, și cu ajutorul KGB-ului s-a refugiat la Moscova. Aflase că urma să fie arestat în Germania. După eșecul puciului sovietic împotriva președintelui URSS, Mihail Gorbaciov, Wolf a cerut azil politic in Austria, dar  autoritățile austriece i-au respins apelul si  l-au dus la frontiera austro-germană, unde a fost preluat de către autoritățile germane, care  l-au condamnat in anul 1993 pentru trădare de patrie și luare de mită, la o pedeapsă privativă de libertate de șase ani. Curtea constituțională a RFG a anulat capul de acuzare, trădare de patrie, motivând aceasta prin recunoașterea principiului că activitatea de spionaj în serviciul statului suveran Republica Democrată Germană a fost desfășurată în conformitate cu legislația acestui stat. În 1996, Wolf a solicitat o viză de intrare în  SUA care i-a fost refuzata si in  tot restul vieții, nu i-a fost permisă intrarea pe teritoriul american. În 1997, Wolf a fost condamnat la doi ani închisoare cu suspendarea pedepsei, sub acuzația de răpire de libertate, vătămare corporală etc. în patru cazuri. În ultimii ani ai vieții, Markus Wolf a domiciliat în Berlin, unde a încetat din viață la9 noiembrie 2006. La sfârșitul aceleiași luni, urna cu cenusa  lui Wolf a fost depusă în mormântul fratelui său Konrad, din cimitirul central civil Friedrichsfelde de la Berlin.

·         1924: Jean-François Revel, filosof, scriitor și ziarist francez (d. 2006)

·         1926: Dumitru Felician Lăzăroiu, fizician român

* 1928: Prințul Tomislav al Iugoslaviei (sârbă Томислав Карађорђевић; 19 ianuarie 1928 – 12 iulie 2000) a fost membru al Casei de Karađorđević.

Prințul Tomislav s-a născut la 19 ianuarie 1928, ca al doilea fiu al regelui Alexandru I al Iugoslaviei (1888–1934) și a reginei Maria (1900–1961), care a fost a doua fiică a regelui Ferdinand I al României și a reginei Maria a României.

A fost botezat la 25 ianuarie într-un salon al Palatului Nou din Belgrad, cu apă din Vardar, Dunăre și Marea Adriatică. Prințul a fost numit după Tomislav al Croației, rege al Croației medievale.^[1]

Și-a început educația elementară la palatul Belgrad. În perioada 1937-1941 a urmat școala Sandroyd în Cobham, Anglia, apoi școala Oundle în perioada 1941–1946 și Clare College, Cambridge în 1946-1947.

La 5 iunie 1957, la Salem, s-a căsătorit cu Prințesa Margarita de Baden. Tomislav și Margarita au divorțat în 1981. Ei au avut doi copii:

• Prințul Nikolas (n. 15 martie 1958, Londra); s-a căsătorit cu Ljiljana Licanin (n. 1957) la 30 august 1992 în Danemarca; ei au o fiică, Prințesa Marija (n. 31 august 1993, Belgrad)
• Prințesa Katarina (n. 28 noiembrie 1959, Londra); s-a căsătorit cu Sir Desmond de Silva (n. 1939) și au o fiică, Victoria Marie Esme de Silva (n. 6 septembrie 1991). Cuplul a divorțat.

La 16 octombrie 1982, s-a căsătorit cu Linda Mary Bonney (n. 1949, Londra), cu care a avut doi fii:

• Prințul George (n. 25 mai 1984, Londra)
• Prințul Michael (n. 15 decembrie 1985, Londra).

·         1930: S-a nascut la Petrila, jud.Hunedoara,   dirijorul si compozitorul de etnie maghiara Ludovic Bacs, fondator si conducator al Orchestrei de camera “Musica rediviva” din Bucuresti. A decedat la 30 iunie 2015. Între 1962-1968 a fost asistent la Academia de Muzică din București, devenind ulterior profesor asociat la clasa de dirijat orchestră, citire de partituri, muzică de cameră. Cariera sa muzicală a fost strâns legată de Societatea Română de Radiodifuziune, unde și-a desfășurat activitatea din 1957 (d. 30 iunie 2015, București).

·         1932:  Constantin Drăghici, solist vocal, compozitor, orchestrator român. Din 1953 a fost angajat timp de trei ani în Ansamblul Doina al Armatei, iar in 1956  se angajează în Corul Operei din Cluj. In 1957 intră la Conservator. A fost  remarcat de cantaretul de opereta Ion Dacian și vine la invitația acestuia la București. Din 1960 face parte din Ansamblul Teatrului de Stat de Operetă din București. Își continuă studiile la Conservatoul „Ciprian Porumbescu” pe care le termină în 1962. Abordează și muzică ușoară de estradă. În 1961 debutează la televiziune cu piesa Nu ești de vină tu de Enrico Fanciotti devenind  o prezență constantă a emisiunilor realizate de Valeriu Lazarov și Alexandru Bocăneț. În 1962 obține Medalia de Bronz la Festivalul Tineretului de la Helsinki cu melodii compuse de Nicolae Kirculescu și Henri Mălineanu. În 1967 obține premiul al III-lea la Festivalul Național de Muzică Ușoară Mamaia cu compoziția proprie N-ar trebui. Alături de Teatrul Constantin Tănase face turnee în Franța, Germania, Italia, Rusia, Polonia, Bulgaria. Înregistrează pentru case de discuri din Germania (Amiga, Show, BASF). Participă la inaugurarea canalului german de televiziune în culori. Alături de teatrul Ion Vasilescu face turnee în Israel. Artistul si-a petrecut o bună perioadă din viață în SUA. În 1982, în urma unui contract la Town Hall, New York, i se oferă un angajament pentru încă un an. Cântă în programe de night club, musicaluri. În Los Angeles colaborează cu Margareta Pâslaru și cu formația lui Radu Goldiș, iar în 1990 se întoarce în țară și susține recital la Festivalul Mamaia. În perioada 1992-1995 se stabilește în Germania și apoi revine în Romînia ( d. 9 aprilie 2015).

* 1933: Victor Teleucă (n. 19 ianuarie 1933 ^[2] Cepeleuți – d. 2002 Chișinău,Republica Moldova), a fost un poet, eseist, traducător și publicist român basarabean.

·         1935: Herbert Walther, fizician german (d. 2006)
* 1937: Prințesa Birgitta a Suediei (Birgitta Ingeborg Alice; n. 19 ianuarie 1937) este sora regelui Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei. S-a născut la Palatul Haga din Stockholm.

Este al doilea copil al Prințului Gustav Adolf, Duce de Västerbotten și a Prințesei Sibylla de Saxa-Coburg-Gotha și nepoata regelui Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei.

La o vizită în 1959 la rude și prieteni în Germania, prințesa și-a întâlnit viitorul soț. La 15 decembrie 1960 a fost anunțată logodna ei cu Johann Georg Carl Leopold Eitel-Friedrich Meinrad Maria Hubertus Michael, Prinț de Hohenzollern. Ceremonia civilă a avut loc la palatul regal din Stockholm la 25 mai 1961 iar cea religioasă la palatul din Sigmaringen la 30 mai/31 iulie 1961. Birgitta s-a convertit la catolicism când s-a măritat cu prințul de Hohenzollern și, din acest motiv, copiii ei nu sunt eligibili pentru succesiunea la tronul Suediei.

Prințul Johann Georg și Prințesa Birgitta s-au separat în 1990, deși legal ei au rămas căsătoriți. Ea locuiește în insula Majorca din Spania în timp ce soțul ei, cunoscut drept "Hansi", expert în artă, a locuit la Munchen, fiind director al unui muzeu local, până la moartea sa survenită în anul 2016.

* 1938: Rita Renoir (n. 19 ianuarie 1938, Paris - d. 4 mai 2016) a fost o actrițăfranceză de film și teatru, care a jucat în 14 filme. Vedetă a cabaretuluiparizian Crazy Horse Saloon^⁠(en), ea era în anii '50 - '60 una dintre cele mai celebre stripteuze din Franța. A fost supranumită și tragédienne du strip-tease („tragediana striptease-ului”)^[3] Ulterior, a devenit actriță de teatru, interpretând roluri în piese de René de Obaldia, Euripide, Michelangelo Antonioni și Pierre Bourgeade.^[4]

În 1968 a semnat coregrafia filmului lui Georges Lautner Le Pacha.

·         1942 - S-a născut actriţa Daniela Anencov („Matiaş Gâscarul”, „Scufiţa roşie”, „Capra cu trei iezi”, „Azilul de noapte”). La TVR a prezentat emisiunea pentru copii Daniela și Așchiuță.

* 1942: Reiner Schöne (n. 19 ianuarie 1942, Fritzlar) este un actor german. Este cel mai notabil pentru rolurile: Dukhat în serialul Babylon 5, Shinnok în Mortal Kombat: Annihilation, Esoqq în episodul Star Trek: Generația următoare"Allegiance" sau Kolitar din serialul TV Călătorii în lumi paralele.

·         1943: Janis Lyn Joplin (n. 19 ianuarie 1943, Port Arthur, Texas — d. 4 octombrie1970, Los Angeles), supranumită Perla (conform, The Pearl) a fost o cântăreață, compozitoare și textieră americană de muzică rock (blues-rock, hard rock, psihedelic) cu puternice influențe de rhythm and blues și soul.^[10]

Joplin este considerată unul dintre cele trei superstaruri ale generațieiflower power, alături de Jimi Hendrix și Jim Morrison. Precum aceștia, a fost născută în intervalul 1942-1943. Precum aceștia, din păcate, nu a reușit să împlinească 28 de ani.

Joplin a devenit cunoscută în anii 1960 prin albumele înregistrate alături de formația Big Brother and the Holding Company. Ulterior, cântăreața a decis să se dedice unei cariere independente, care s-a dovedit a fi de mare succes.

La data de 4 octombrie, 1970, Janis Joplin a fost găsită moartă în camera sa de la Hotelul Landmark Motor. Cauza oficială a decesului a fost consumul excesiv de heroină, combinat cu efectele alcoolului.

·         1944 – S-a nascut  M. Lee Goff, profesor american, unul dintre fondatorii metodelor moderne de investigare a crimelor.

·         1946: Dolly Rebecca Parton (născută 19 ianuarie 1946 ^[5]) este o cântăreață, multi-instrumentistă, actriță, autoare, femeie de afaceri și filantroapă americană. Munca sa artistică cea mai cunoscută a fost în domeniul muzicii country.

Parton s-a născut într-o zonă rurală a comitatului Sevier, statul Tennessee, ca cel de-al patrulea copil al lui Robert Lee Parton, un fermier care cultiva tutun, și a soției sale, Avie Lee (născută Owens).^[6][7] Parton descria mai târziu starea familiei sale ca fiind "săraci lipiți pământului." Plata doctorului pentru nașterea viitoarei vedete fusese de un sac de fulgi de ovăz. ^[8]

În primele sale cântece, muziciana a descris sărăcia lucie a familiei sale. Câteva dintre aceste melodii sunt "Coat of Many Colors" și "In the Good Old Days (When Times Were Bad)". Familia locuia departe de orice așezare umană, într-o cabană, având doar o singură încăpere, la nord de Greenbrier Valley din lanțul montan Great Smoky Mountains, o zonă predominant penticostală.

Muzica a jucat un rol însemnat în viața sa întrucât unul din bunicii săi a fost preot penticostal (așa numit "a holy-roller" preacher). ^[9] Multe din primele sale preformanțe au fost în biserică, împreună cu familia sa. Frații și surorile sale sunt, Willadeene (născută în 1940), David (născut în 1942), Coy Denver (născut în 1943), Bobby Lee (născut în 1948), Stella (născută în 1949), Cassie (născută în 1951), Randel (născut în 1953), Larry Gerald (născut în 1 iulie 1955 – decedat în 6 iulie 1955), Floyd și Freida (gemeni, născuți în 1957) și Rachel (născută în 1959).

* 1946: Julian Patrick Barnes (n. 19 ianuarie 1946,^[1][2][3][4] Leicester, Regatul Unit^[5]) este un scriitor contemporan britanic ale cărui romane și povestiriau fost tratate drept exemple ale postmodernismului în literatură.

·         1947: Rod Evans, membru fondator al trupei Deep Purple
* 1947: Leszek Balcerowicz (n. 19 ianuarie 1947, Lipno) este un politician și economist polonez. Consilier al sindicatului Solidaritatea în 1980-1981, viceprim-ministru și ministru de Finanțe în primul guvern polonez necomunist, condus de Tadeusz Mazowiecki. În 1970 a absolvit Facultatea de Comerț Internațional a Școlii de Planificare și Statistică (actualmente Școala Economică din Varșovia). Planul de stabilizare și transformare a economiei poloneze conceput de Balcerowicz a reușit să reducă inflația, impunînd o politică fiscală severă și privatizarea întreprinderilor de stat. În 1997-2000 din nou a deținut funcțiile de viceprim-ministru și ministru de Finanțe. Leszek Balcerowicz a fost, între 1995 și 2000, președintele partidului de centru-dreapta Uniunea Libertății (Unia Wolności), iar în 2001-2007, a fost președintele Băncii Naționale Polone.

·         1949: Robert Palmer, cântăreț și chitarist britanic (d. 2003)

·         1950 - S-a născut poetul Corneliu Popel ("Cerul în apă", "Elogiul înţelepciunii") (m.18.06.1978).

* 1950: Harry McGilberry (n. 19 ianuarie 1950 - d. 3 aprilie 2006) a fost un cântăreț american de muzică R&B și soul iar mai apoi membru al trupei The Temptations între 1995 și 2003.

* 1951: Naira Dilanovna Agababean (n. 19 ianuarie 1951, sovhozul Biisk, regiunea Altai, Federația Rusă) este o șahistă moldoveancă de origine rusă, multiplă campioană a RSSM și Maestru internațional la șah.

·         1952 - S-a născut poetul Marin Constantin.

* 1953: Corneliu Marin, mai cunoscut ca Cornel Marin (n. 19 ianuarie 1953, București) este un scrimer român specializat pe sabie, dublu laureat cu bronz pe echipe la Montreal 1976 și Los Angeles 1984.

A fost crescut la ACS Viitorul București sub îndrumarea antrenorului Lucian Glișcă, apoi s-a transferat la CSA Steaua, unde a fost pregătit de Dumitru Mustață.^[1] A participat la trei ediții ale Jocurilor Olimpice: Montreal 1976, Moscova 1980 și Los Angeles 1984.^[2] A fost de trei ori campion național în 1976, 1983 și 1985.^[3] Pentru realizările sale a fost numit Maestru al sportului în 1971 și Maestru emerit al sportului în 1981.^[1] După ce s-a retras din competiție în anul 1985 a devenit antrenor la CSA Steaua.

* 1955: Luminița Iordache (n. 19 ianuarie 1955, Iași) este un politician român, fost membru al Partidului Social Democrat. În anul 2008 a fost ales deputat în circumscripția electorală nr. 24 Iași, colegiul uninominal nr. 1 pe listele Alianței PSD+PC. În aprilie 2010 părăsește Partidul Social Democrat și se alătură Grupului Independenților din Senat și Camera Deputaților.

·         1955: Gheorghe Sârb, politician român

·         1966: Stefan Edberg, jucător suedez de tenis
* 1966: Antoine Fuqua (n. 19 ianuarie 1966, Pittsburgh, Pennsylvania) este un regizor de film american. Printre filmele regizate de el se numără Zi de instrucție, Ucigași de schimb, Regele Arthur, Polițiști în Brooklyn și Cod Roșu la Casa Albă.
* 1967: Adrian Borza (n. 19 ianuarie 1967, Turda) este un compozitor român de muzică vocală, instrumentală și electroacustică, regizor de sunet, programator, cercetător și profesor în cadrul Academiei de muzică Gheorghe Dima, unde a elaborat și coordonat cursul de Muzică electronică între 1995 și 2001. O premieră pentru România a fost introducerea disciplinei Sisteme muzicale interactive (programare în limbajul MAX) în curricula Facultății Teoretice, în anul 2008. Este Doctor în muzică, cu teza Tehnici de compoziție pe calculator în lucrări proprii, sub coordonarea lui Cornel Țăranu. A înființat și condus, între anii 2000 și 2004, studioul CMP/Computer Music Production, cu obiectivul principal de a produce muzică contemporană. În România, a inițiat și coordonat Elektro Arts, un apel internațional de lucrări de muzică electroacustică și un spectacol audio-video, organizate pentru Festivalul internațional Toamna muzicală clujeană, în perioada aprilie - octombrie 2013. În anul 2013 a fost distins cu Premiul George Enescu al Academiei Române pentru lucrarea If pentru oboi și calculator interactiv, compusă în 2011. Desfășoară și activitate publicistică, fiind autorul a numeroase cărți și articole legate de muzica electroacustică
* 1968: Liviu Nicolae Brădean (n. 19 ianuarie 1968 )- este un pictor român, asistent universitar al Catedrei de Pictură a Universitatea Națională de Arte București, fotograf și Art Director al revistei `Descoperă România`. Liviu Brădean este fiul cuplului de artiști Traian Brădean și Angela Popa Brădean, și de asemenea nepotul pictorului și graficianului Nicolae Popa.
* 1968: Gustav Meyrink (n. 19 ianuarie 1868,^{[1][2][3][4][5][6][7]} Viena, Cisleithania, Austro-Ungaria^[8] – d. 4 decembrie 1932,^{[1][2][3][4][5][6][7]} Starnberg, Bavaria, German Empire[*]^[9]) este un clasic al literaturii austriece și universale, intens preocupat de științele oculte și de parapsihologie. Este fiul nelegitim al unui baron și al unei actrițe de la curtea Bavariei.

Până la vârsta de treisprezece ani a trăit la München, unde a urmat școala primară, apoi la Hamburg o scurtă perioadă de timp și douăzeci de ani la Praga, unde a ajuns împreună cu mama sa în 1883 și unde, nouă ani mai târziu, a trăit un eveniment cu rol providențial în viața lui: la douăzeci și patru de ani, când se pregătea să-și pună capăt zilelor, a auzit pe cineva strecurându-i pe sub ușă o broșură cu titlul "Viața după moarte". Șocat de această coincidență dramatică, a început să fie interesat de literatura ocultă și să studieze teosofia, cabala, sofiologia creștină și misticismul oriental. În 1927 s-a convertit de la protestantism la budism.

Rezultatele acestor studii apar în toate operele sale. A fost de asemenea membru al Hermetic Order of the Golden Dawn de la Londra. În 1915 a apărut primul său roman, celebrul Golem, care a avut opt adaptări cinematografice.

* 1969: Dănuț Andrușcă (n. 19 ianuarie 1969) este un deputat PSD român, ales în 2016.
* 1969: Predrag "Peđa" Mijatović (Muntenegreană: Predrag "Peđa" Mijatović/Предраг Мијатовић - Пеђа) (născut 19 ianuarie 1969 în Titograd, RS Muntenegru, Iugoslavia) este un fost jucător muntenegrean de fotbal. Este considerat unul dintre cei mai buni jucători ai Iugoslaviei din anii '90. În 1997 a fost declarat atletul anului din Iugoslavia.
* 1977: Horia Georgescu (n. 19 ianuarie 1977, Brașov^[1]) este un jurist român, care a ocupat din aprilie 2012 funcția de Președinte al Agenției Naționale de Integritate (ANI). Si-a inaintat demisia din aceasta functie la date de 16 Martie 2015 , in urma retinerii sale de catre DNA pentru acuzatii referitoare la activitatea sa ca membru ANRP in legătura cu presupuse fapte de abuz in serviciu petrecute in urma cu aproape 8 ani in anul 2008. S-a alăturat ANI începând cu luna aprilie, anul 2008 si a îndeplinit funcția de secretar general al Agenției Naționale de Integritate pana in momentul când a devenit Președintele instituției.

·         1979: S-a născut Svetlana Korkina, gimnasta din Rusia, câştigătoare a 7 medalii Olimpice. Mai are în palmares 9 medalii de aur, 8 de argint şi 3 de bronz, câştigate la Campionatele Mondiale de Gimnastică.
* 1980: Jenson Alexander Lyons Button (nǎscut pe 19 ianuarie 1980, la Frome, Marea Britanie) este un pilot de Formula 1 de naționalitate britanică, ce concurează pentru echipa McLaren. A debutat în Formula 1 în 2000, la echipa Williams, pentru ca în 2006, în monopostul echipei Honda, să obțină prima sa victorie, la Budapesta. În 2009, la Brawn GP, a câștigat șase dintre primele șapte curse ale sezonului la finele căruia a devenit în premieră campion mondial.
* 1981: Erison da Silva Santos Carnietto, cunoscut sub pseudonimul Baiano, (n. 19 ianuarie 1981) este un jucător brazilian de fotbal care evoluează la clubul ACSMU Politehnica Iași.
* 1981: Luis Óscar "Lucho" González (pronunție în spaniolă: /ˈlut͡ʃo ɣonˈsales/; n. 19 ianuarie 1981,^[1] Buenos Aires, Argentina) este un fotbalist argentinian care evoluează la clubul Al Rayyan în Qatar Stars League. Un mijlocaș versatil, care este capabil să joace în poziții diferite, dar mai ales în centru, el este bine cunoscut pentru șutul său periculos, abilitățile sale și stilul său, fiind cunoscut sub numele de El Comandante(comandantul), datorită competențelor sale de conducere. Jucând pentru Echipa națională de fotbal a Argentinei, González a reprezentat țara sa la Cupa Mondială din 2006 și două turnee Copa America, având în total 44 de meciuri în aproximativ 9 ani.
* 1983: Glen Moss (n. 19 ianuarie 1983, Hastings, Noua Zeelandă) este un fotbalist care a evoluat la echipa Dinamo București pe postul de portar, în prezent fiind legitimat în Australia la Melbourne Victory. Este și un component al echipei naționale de fotbal a Noii Zeelande, echipă calificată la Campionatul Mondial de Fotbal 2010.
* 1984: Karun Chandhok, (născut la data de 19 ianuarie 1984, în Madras, India) este un pilot de curse care a concurat în Campionatul Mondial de Formula 1între anii 2010 - 2011.
* 1985: Rika Ishikawa (n. 19 ianuarie 1985,^[1] Yokosuka, Japonia) este un fost membru a trupei Morning Musume și liderul trupei V-u-den. Ea este de asemenea, și o actriță, un idol japonez și fotomodel, a absolvit Hello! Project în 2009. Ea a făcut parte în mai multe trupe.

·         1985: Horia Tecău (n. 19 ianuarie 1985, Constanța,^[3] România) este un jucător de tenis de câmp. A ocupat locul întâi în clasamentul mondial ATP al jucătorilor de dublu. Este component al lotului național de Cupa Davis al României.

La Jocurile Olimpice de vară din 2016 a obținut medialia de argint împreună cu Florin Mergea

* 1986: Claudio Marchisio (n. 19 ianuarie 1986, Torino) este un fotbalistitalian care joacă pentru Zenit Saint Petersburg.

* 1987: Henrique de Jesus Bernardo (n. 19 ianuarie 1987, Campinas, Brazilia) este un fotbalist brazilian în prezent liber de contract.
* 1992: Nicklas Robert Bärkroth (n. 19 ianuarie 1992, Göteborg) este un atacant suedez de fotbal. Din anul 2007 evoluează la clubul IFK Göteborg.
* 1992: Logan Wade Lerman (n. 19 ianuarie 1992) este un actor american, cunoscut pentru rolurile sale din filmele The Perks of Being a Wallflower, 3:10 to Yuma, The Number 23, Meet Bill, Gamer, My One and Only, Noahsi Fury. A mai jucat în serialul Jack & Bobby (2004-2005), în The Butterfly Effect (2004) , în Hoot (2006) și în multe alte filme.
* 1992: Bogdan Planić (n. 19 ianuarie 1992,^[1] Užice[*], RSF Iugoslavia) este un fotbalist care joacă pe postul de fundaș central pentru FCSB.
* 1993: João Mário Navale Eduardo da Costa (Porto, Portugalia; 19 ianuarie din 1993) este un fotbalist portughez. Joacă ca mijlocaș la Inter Milano din Serie A din Italia.^[1] Fratele său, Wilson Eduardo este, de asemenea, fotbalist.
* 1999: Denis Hordouan (n. 19 ianuarie 1999, Rodna Veche, România) este un jucător de fotbal român, care evoluează la clubul Universitatea Cluj pe postul de mijlocaș.

Decese

·         639 – Moare dupa o domnie de 10 ani, in cursul careia a unificat regatul francilor si stabilit capitala la Paris, regele  franc  Dagobert  I.(n.605). Pe tronul regatului  urca regele Clovis al II-lea. Dagobert a fost  alaturi de Clovis si  Charlemagne (Carol cel mare), unul dintre cei mai importanti monarhi ai evului mediu timpuriu european.

·         1526: Isabela de Burgundia (cunoscută și ca Isabela de Austria sau de Habsburg, a Danemarcei sau a Castiliei) (18 iulie 1501–19 ianuarie1526), arhiducesă de Austria, infantă a Castiliei și Prințesă de Burgundia prin naștere și regină a Danemarcei, Suediei și Norvegiei prin căsătoria cu Christian al II-lea al Danemarcei, a fost fiica lui Filip I de Castilia și a Ioanei de Castilia și sora împăratului Carol Quintul.

Isabela și-a petrecut copilăria în Olanda unde regentă era Margareta de Habsburg. Averea ei, drepturile de succesiune au făcut-o una dintre cele mai atrăgătoare partide. Inițial, regele Danemarcei ar fi dorit să se căsătorească cu Eleanor de Austria însă habsburgii au considerat-o pe Eleanor prea valoroasă pentru tronul Danemarcei și atunci Isabela a fost aleasă pentru regele danez.

La 11 iulie 1514 Isabela s-a căsătorit prin procură cu regele Christian al II-lea al Danemarcei. În locul regelui, a stat bunicul ei, împăratul Maximilian. Isabela a rămas în Olanda dar s-a îndrăgostit de soțul ei după portetele pictate și cerea să plece în Danemarca. La un an după nuntă, arhiepiscopul Norvegiei a fost trimis s-o escorteze spre Copenhaga. Căsătoria a fost ratificată la 12 august 1515 (Isabela avea 14 ani).

Isabela a fost încoronată regină a Danemarcei și Norvegiei și a primit numele de Elisabeta. Relațiile dintre noua ei familie și regele Christian au fost reci în primii ani de căsătorie. Metresa daneză a regelui, Dyveke Sigbritsdatter, era lângă rege din 1507 iar regele nu voia să renunțe la ea pentru o adolescentă. Acest lucru l-a înfuriat pe împăratul Maximilian și a provocat unele dispute diplomatice între el și regele Christian, însă situația s-a rezolvat odată cu moartea lui Dyveke în 1517. Relația Isabelei cu Christian s-a îmbunătățit.

În 1520, Christian a preluat și tronul Suediei iar Isabela a devenit și regină a Suediei. A fost ultima regină a Suediei care a fost de asemenea regină a Danemarcei în timpul Uniunii de la Kalmar însă Isabela n-a vizitat niciodată Suedia. era însărcinată când soțul ei a devenit rege al Suediei și nu l-a urmat acolo. Christian a fost deposedat de coroana suedeză un an mai târziu.

Când în 1523 Christian a fost detronat de către nobilii danezi care îl susțineau pe unchiul său Ducele Frederick, noul rege a vrut să fie în termeni buni cu familia Isabelei. I-a scris personal o scrisoare în limba ei nativă, germana, prin acre i-a oferit o pensie și i-a permis să stea în Danemarca sub protecția sa în timp ce regele Christian a fugit în Olanda. Răspunsul Isabelei în latină începea așa: "ubi rex meus, ibi regna mea", ceea ce însemnă "unde este regele meu acolo este regatul meu".

Isabela a părăsit Danemarca împreună cu copii ei spre Olanda. Isabela și Christian au călătorit în toată Germania în eforturile lor de a găsi susținere în reinstalarea pe tron a lui Christian. Au vizitat Saxonia în 1523 și Berlinul în 1523-24. La Berlin, Isabela a devenit interesată de luteranism și a simpatizat cu protestantismul.

În primăvara anului 1525, Isabela s-a îmbolnăvit; a murit la vârsta de 24 de ani la Gent.

* 1629: Anastasie Crimca (n. circa 1560, Suceava - d. 19 ianuarie 1629, Suceava) a fost mitropolit al Moldovei și unul dintre oamenii de cultură de la cumpăna secolelor al XVI-lea și al XVII-lea.
Anastasie Crimca era fiu de negustor bogat din Suceava, nepot de soră al vestiților boieri Stroicești posibil nepotul boierului Luca Stroici. Pe tatăl sau îl chemase Ion, iar pe mama sa Cristina (care a decedat la 14 decembrie1594, fiind îngropată în bisericuța veche de la Pătrăuți de lângă Suceava).

Născut aproximativ în jur de 1560, în Suceava, decedat la 19 ianuarie1629, în Suceava, înmormântat la Dragomirna, este atestat în februarie 1587 ca "Ilie diac". Documentul în care apare prima dată este un act de danie a domnitorului Petru Șchiopu pentru "Ilie, fiul Crimcoaei din Suceava"a seliștei Ungurașii de pe apa Sucevei, pentru participarea sa la respingerea unui atac căzăcesc asupra Moldovei. Doi ani mai târziu, i se schimbă dania la cererea sa cu moșia Dragomireștii, unde va ctitori viitoarea mănăstire.

În 1599 este preot la Biserica domnească (Biserica Înălțării) din Suceava. Nu se cunoaște data intrării în monahism (la mănăstirea Putna).

În timpul stăpânirii lui Mihai Viteazul în Moldova, este ales episcop al Rădăuților (iunie 1600); în septembrie 1600 a pierdut scaunul, retrăgandu-se la moșia sa Dragomirești, lângă Suceava. În 1602 a ctitorit (împreună cu frații Lupu și Simion Stroici) o bisericuță, devenită apoi bolniță, iar mai tîrziu biserica monumentală a mănăstirii care se va numi Dragomirna, cu hramul "Pogorarea Duhului Sfânt", una dintre cele mai de seamă creații arhitectonice ale începutului de epocă modernă în spațiul românesc.

În primăvara anului 1606 este ales episcop de Roman, iar în primăvara lui 1608mitropolit al Moldovei, cu reședința în Suceava, păstorind până la moarte (cu o întrerupere în anii 1617 - 1619).

În calitate de mitropolit a luat măsuri pentru o mai bună desfășurare a vieții mănăstirești și pentru scutirea slujitorilor Bisericii de dări; a avut o atitudine potrivnică închinării lăcașurilor așezămintelor din afara țării și împotriva călugărilor străini aflați în mănăstirile moldovene (în marea lor majoritate greci).

Mormântul Mitropolitului Anastasie Crimca de la Dragomirna

A îndeplinit două misiuni diplomatice în Polonia, din încredințarea domnilor țării; a înființat, cu cheltuiala sa, un spital în Suceava (1619), acesta fiind primul atestat documentar în mediul urban de la noi. A purtat o grijă deosebită ctitoriei sale Dragomirna.

Aici a creat o adevarată școală de caligrafi miniaturiști, Crimca însuși fiind înzestrat cu talent artistic deosebit. Se constată o similitudine între decorațiile picturale ale lăcașului și miniaturi, evidențiind influența pe care a exercitat-o asupra picturii murale a Dragomirnei.

Se cunosc peste 25 de manuscrise din timpul său, majoritatea împodobite cu miniaturi: 3 Tetraevanghele, 3 Liturghiere și o Psaltire la Dragomirna, iar restul (cărți de cult, vieți de sfinți etc.) în biblioteci de peste hotare (7 în Moscova, 3 în Sant Petersburg, 3 în Lvov, 1 în Viena s.a.),

Manuscrisele din țară: "Apostolul de la Viena" și un Tetraevanghel din Lvov cuprind peste 250 de miniaturi (scene și portrete biblice), la care se adaugă frontispicii și inițiale înflorate și 15 autoportrete lucrate de mitropolit sau de ucenicii lui.

* 1720: Eleonora Magdalena de Neuburg, în germană Eleonore Magdalene Therese (n. 6 ianuarie 1655 – d. 19 ianuarie 1720) a fost împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman prin căsătoria cu împăratul Leopold I.^[1] A fost de asemenea regină a Boemiei și Ungariei, Arhiducesă de Austria. În 1711 a fost regentă. A fost bunica paternă a împărătesei Maria Terezia.

* 1748: Ernest Augustus I, Duce de Saxa-Weimar (19 aprilie 1688 – 19 ianuarie1748), a fost Duce de Saxa-Weimar și, din 1741, de Saxa-Weimar-Eisenach.

Ernest Augustu a fost al doilea fiu însă fiul cel mare care a supraviețuit al Ducelui Johann Ernst al III-lea de Saxa-Weimar și a primei lui soții, Sophie Auguste de Anhalt-Zerbst. Când tatăl său a murit în 1707, Ernst August a devenit co-domnitor (Mitherr) de Saxa-Weimar, împreună cu unchiul său Wilhelm Ernst. În timp ce titlul său era doar oficial, Wilhelm Ernst era cel care deținea puterea în ducat. Numai după decesul lui Wilhelm Ernst în 1728, Ernst August în vârstă de 40 de ani, a început să exercite o adevărată autoritate în Saxa-Weimar.

La 24 ianuarie 1716, la Nienburg, Ernst August s-a căsătorit cu Eleonore Wilhelmine de Anhalt-Köthen, fiica lui Eleonore Wilhelmine de Anhalt-Köthen. Ei au avut opt copii:

1. Wilhelm Ernest (n. 4 iulie 1717, Weimar - d. 8 iunie 1719, Halle), Prinț Ereditar de Saxa-Weimar.
2. Wilhelmine Auguste (n. 4 iulie 1717, Weimar - d. 9 decembrie 1752, Weimar), sora geamănă a lui Wilhelm Ernst.
3. Johann Wilhelm (n. 10 ianuarie 1719, Weimar - d. Weimar, 6 decembrie 1732), Prinț Ereditar de Saxa-Weimar.
4. Charlotte Agnes Leopoldina (n. 4 decembrie, Weimar 1720 - d. 15 octombrie 1724, Weimar).
5. Johanna Eleonore Henriette (n. 2 decembrie 1721, Weimar - d. 17 iunie 1722, Weimar).
6. Ernestine Albertine (n. 28 decembrie 1722, Weimar - d. 25 noiembrie 1769, Alverdissen), căsătorită la 6 mai 1756 cu Filip al II-lea, Conte de Schaumburg-Lippe.
7. Bernhardina Christina Sophia (n. 5 mai 1724, Weimar - d. 5 iunie 1757, Rudolstadt), căsătorită la 19 noiembrie 1744 cu Johann Frederic, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt.
8. Emmanuel Frederick William Bernard (n. 19 decembrie 1725, Weimar - d. Weimar, 11 iunie 1729).

După decesul primei soții în 1726, ducele a decis să nu se mai căsătorească, alegând să trăiască liniștit cu "doamnele de onoare" și "doamnele de cabinet". Însă în 1732 situația s-a schimbat pe neașteptate: singurul său fiu în viață, prințul ereditar (Erbprinz) Johann Wilhelm a murit. A fost necesar să-și caute o nouă soție cu care să aibe moștenitori pentru a-și perpetua dinastia.

La 7 aprilie 1734, la Bayreuth, Ernst August în vârstă de 46 de ani, s-a recăsătorit cu Sophie Charlotte de Brandenburg-Bayreuth, fiica lui Georg Frederic de Brandenburg-Bayreuth. Ei au avut patru copii:

1. Karl Augustus Eugen (n. 1 ianuarie 1735, Weimar - d. 13 September 1736, Weimar), Prinț Erditar de Saxa-Weimar.
2. Ernest Augustus al II-lea, Duce de Saxa-Weimar-Eisenach (n. 2 iunie 1737, Weimar - d. 28 mai 1758, Weimar).
3. Ernestine Auguste Sophie (n. 4 ianuarie 1740 - d. Hildburghausen, 10 iunie 1786), căsătorită la 1 iulie 1758 cu Ernst Frederic al III-lea Karl, Duce de Saxa-Hildburghausen.
4. Ernest Adolph Felix

Ducele a avut și un fiu nelegitim cu Friederike von Marschall:

1. Ernest Frederick (n. 1731 - d. 1810), creat Freiherr von Brenn; s-a căsătorit cu Beate Helene Bormann, linia lui s-a stins în 1849.

După moartea sa, Ernst August a lăsat ducatul ruinat, și a fost succedat de fiul său Ernest Augustus al II-lea, care era minor.

* 1761: Charlotte Aglaé d'Orléans (20 octombrie 1700 - 19 ianuarie 1761) a fost Ducesă de Modena prin căsătorie. A fost fiica Philippe d'Orléans (care a fost succesiv Duce de Chartres, Duce de Orléans și Regent al Franței din 1715 până în 1723) și a soției lui, Françoise-Marie de Bourbon. S-a născut prințesă de sânge.

Charlotte Aglaé d'Orléans s-a născut la Palais-Royal, reședința din Paris a părinților ei. Ca mic copil era cunoscută la Curte drept Mademoiselle de Valois. Al doliea nume al ei provenea de la cea mai mică dintre cele trei Grații grecești: Aglaea.

De la o vârstă fragedă, ea și sora eiLouise Adélaïde au fost plasate la mănăstirea Chelles, unde mai târziu sora sa va deveni stareță. În 1714 Charlotte Aglaé va fi trimisă de părinți la mănăstirea Val-de-Grâce. Apoi, familia a început să fie preocupată de măritișul ei. Sora ei mai mare, ducesa de Berry a sugerat o căsătorie cu tânărul Louis Armand de Bourbon,Prinț Conti, fiul lui François Louis, Prinț Conti și a soției lui Marie Thérèse de Bourbon, dar Ludovic al XIV-lea nu și-ar fi dat consimțământul pentru o astfel de căsătorie.

În 1715, Charlotte Aglaé s-a mutat la Palais-Royal împreună cu familia. Anul următor, mama sa i-a sugerat o căsătorie cu vărul ei primar, Louis Auguste de Bourbon, prinț de Dombes, fiul unchiului ei, Louis Auguste de Bourbon, duce du Maine, însă Charlotte Aglaé a refuzat. La scurtă vreme, Charlotte Aglaé a plecat la Castelul Saint-Cloud împreună cu bunica paternă, Elizabeth Charlotte, Prințesă Palatină.

Vărul ei, Louis Henri, Duce de Bourbon, a cerut-o de soție pentru fratele său vitreg, Charles de Bourbon, conte de Charolais. De data aceasta, Charlotte Aglaé s-a gândit serios la cerere însă părinții ei au refuzat.

În 1718, Charlotte Aglaé a început o relație romantică cu Louis François Armand du Plessis, duce de Richelieu.^[1] În 1719, ducele a fost arestat și închis la Hem în legătură cu participarea lui la Conspirația Cellamare. Charlotte Aglaé l-a vizitat pe duce de câteva ori la închisoare. Dorind să se căsătorească cu el, și-a rugat tatăl să-l ierte.

Verișoara ei mai mare, Louise Anne de Bourbon, era o altă cucerire a lui Richelieu. Verișoarele, care n-au fost niciodată foarte apropiate, au devenit dușmance înverșunate din cauza implicării simultane în relații romantice cu ducele. Dușmănia a continuat mult timp după ce s-au sfârșit relațiile cu Richelieu. Tânăra Louise-Anne era considerată cea mai frumoasă fiică a lui Louis al III-lea, Prinț de Condé.

Regentul a acceptat, împotriva dorinței fiicei lui, cererea în căsătorie propusă de Rinaldo d'Este, Duce de Modena pentru fiul și moștenitorul său, Prințul Francesco d'Este. Ca o pre-condiție pentru eliberarea iubitului ei Richelieu, Charlotte Aglaé s-a decis să se căsătorească cu moștenitorul Modenei.

Potrivit memoriilor bunicii ei, viitorul soț s-a îndrăgostit de tânăra Charlotte Aglaé "la simpla vedere a unui portret".^[2]

Puțini se așteptau ca această căsătorie să reușească, deoarece Charlotte Aglaé nu avea nici cea mai mică dorință să părăsească Franța. Verișoara ei îndepărtată, Marguerite Louise d'Orléans, care s-a căsătorit împotriva dorinței ei cu Cosimo al III-lea de Medici, Mare Duce al Toscanei în 1661 a suferit într-o căsnicie dezastruoasă. În cele din urmă, Marguerite a fost nevoită să se întoarcă în Franța în dizgrație. Oamenii credeau că aceeași soartă o așteptă și pe Charlotte Aglaé.

Data inițială pentru căsătorie a fost 25 ianuarie 1720, dar această dată a fost amânată o lună. În ciuda acestui fapt, certificatul de căsătorie a fost semnat la 31 ianuarie.

La 11 februarie 1720, o căsătorie prin procură a fost efectuată la Palatul Tuileries.^[3] Fratele ei, Ducele de Chartres, l-a reprezentat pe viitorul său cumnat în timp ce sora sa mai mică, Louise Élisabeth, i-a ținut trena. A urmat un banchet la Palais Royal unde tânărul rege Ludovic al XV-lea a participat și a prezentat darurile lui pentru noua Prințesă de Modena.

Charlotte Aglaé a ajuns la Reggio la 20 iunie, unde și-a întâlnit socrul și cumantul pentru prima dată. Nunta a avut loc la 21 iunie 1720 la Modena. Charlotte Aglaé a primit o enormă zestre de 1,8 milioane de livre din care jumătate a fost contribuția în numele tânărului rege Ludovic al XV-lea. Din țara sa adoptivă, Charlotte Aglaé a primit un trusou format din diamante și portrete cu viitorul ei soț. Cum mama soțului ei murise în 1710, Prințesa Moștenitoare deținea rangul cel mai înalt printre femeile de la curte.

Curtea din Modena fiind plictisitoare, pentru a se distra, Charlotte Aglaé a început să țineau mici adunări private în apartamentele ei, la care au participat și cele trei surori ale soțului ei, inclusiv Enrichetta d'Este, viitoarea ducesa de Parma.

În septembrie 1720, Charlotte Aglaé s-a îmbolnăvit de variolă si, potrivit bunicii ei, i s-au acordat ultimele taine. Ea și-a chemat duhovnicul ei francez, Colibeaux, și i-a dat o cutie cu documente rugându-l să le ardă în secret. Probabil printre aceste documente au fost și scrisori de dragoste pe care le-a primit de la Ducele de Richelieu. În timpul acestei boli, soțului ei i s-a interzis s-o vadă; a stat la vila sa de la Sassuolo până când ea și-a revenit. Curând, mariajul a fost criticat pentru că nu a produs nici un copil, iar vina a căzut pe printesa care se recupera.
Acestă critică a determinat cuplul să fugă la Verona spre supărarea socrului ei. Ca represalii, acesta a tăiat serviciul poștal cu prințul și prințesa în speranța că îi va determina să se întoarcă. Charlotte și-a întrebat tatăl dacă se poate întoarce în Franța să trăiască la Versailles cu familia. Această solicitare servea doar pentru a complica planurile de căsătorie deja în curs de desfășurare pentru surorile ei mai mici: Louise Élisabeth și Philippine Élisabeth. În decembrie 1723, în timp ce ea era în Italia, tatăl ei a murit. Fratele ei mai mic, Louis, a devenit Duce de Orléans. În urma decesului tatălui ei, Charlottei Aglaé și soțul ei li s-a cerut să rămână la vila prințului din Reggio, într-un fel de exil privat, departe de curtea de la Modena.

În 1727, fostul ei iubit, Ducele de Richelieu, a vizitat-o și se pare că ei doi au avut o relație romantică. Când s-a aflat, soțul ei i-a permis să se întoarcă în Franța în dizgrație. Ea s-a întors la Modena, mai târziu, în același an, unde l-a născut pe cel de-al patrulea copil al ei, însă singurul fiu în viață în acel moment, viitorul duce de Modena, Ercole al III-lea d'Este. În 1733 a vizitat din nou Franța unde a simțit că nu e binevenită; mama ei a primit-o rece, cel mai apropiat prieten de familie fiind fratele ei vitreg nelegitim, cavaler d'Orléans.

În 1743, din cauza războiului austriac de succesiune, Charlotte Aglaé a fost nevoită să ceară permisiunea să se întoarcă la Paris, împreună cu fiica ei mai mare, Maria Teresa. Această solicitare a fost inițial ignorată însă vechiul ei iubit, ducele de Richelieu și-a folosit influența asupra amantei curente a regelui Ludovic al XV-lea, ducesa de Chateauroux, pentru a obține aprobarea necesară. Când a ajuns la Paris, ea a fost întâmpinată cu toate onorurile datorate rangului ei.

Ea era acum o femeie robustă, cu fața roșie, semănând cu tatăl ei. A locuit pe Rue de Grenelle în Faubourg Saint-Germain și a devenit prietenă cu ducesa de Châteauroux.

La moartea ducesa de Chateauroux, influența ei s-a diminuat pentru un timp. Totuși, în 1744, ea a putut să asigure pentru fiica ei, Prințesa Maria Teresa de Modena, o căsătorie cu ducele de Penthièvre, cel mai bogat nobil din Franța. Louis Jean Marie de Bourbon era vărul primar al Charlottei Aglaé și moștenitor al vastei averi a Casei de Bourbon-Penthièvre. Cuplul s-a căsătorit în 1744, a avut un mariaj fericit și doi copii care au atins vârsta adultă. Fiul cel mare, Prințul de Lamballe, s-a căsătorit în 1767 cu Marie Louise de Savoia, viitoarea prietenă a reginei Maria Antoaneta a Franței. Cel de-al doilea copil, Louise Marie Adélaïde de Bourbon, s-a căsătorit cu Ducele de Chartres (cunoscut drept Philippe Égalité în timpul Revoluției franceze din 1789) și a devenit mama regelui Louis-Philippe I al Franței. După decesul Mariei Teresa în 1754, Monsieur de Penthièvre a călătorit în Italia unde i s-a propus ca mireasă o altă fiică a Charlottei Aglaé, însă prințul a refuzat și nu s-a recăsătorit niciodată.

Această căsătorie avantajoasă a fiicei ei a permis Charlotte să aibă ceva de spus în politica franceză pentru o perioadă scurtă. Lucrurile au început să se schimbe când Madame de Pompadour a fost prezentată la curte în 1745. După semnarea Tratatului de la Aix-la-Chapelle în 1748, Charlotte Aglaé nu s-a mai întors la Modena o perioadă lungă de timp. A asigurat o căsătorie franceză pentru a patra ei fiică, Maria Fortunata. Ca și sora ei mai mare, Maria Fortunata s-a căsătorit cu unul dintre verii mamei ei, Louis François Joseph, Prinț de Conti. El a fost ultimul prinț de Conti. Mariajul s-a dovedit a fi unul profund nefericit, mirele refuzând să locuiască cu soția sa.

În cele din urmă, în 1759, Charlotte Aglaé în vârstă de 59 de ani, a revenit la Modena. Aici, ea a descoperit că soțul ei trăiește cu Marchesa Simonetti, o văduvă de 60 de ani. Ea a decis să lase în pace vechiul cuplu și a început să călătorească pe scară largă în Europa. A murit la Paris, la Petit Luxemburg, unde două dintre surorile ei, fosta ducesă de Berry si fosta regină a Spaniei, au murit anterior.

După moartea ei, soțul ei s-a recăsătorit de două ori morganatic: cu Teresa Castelberco și cu Renata Teresa d'Harrach.

·         1847:  Marie Antoinette Murat franceză Marie Antoinette Murat, Princesse Murat(n. 5 ianuarie 1793; d. 19 ianuarie 1847) a fost membră a Casei Murat. Prin căsătoria cu Karl, Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen, ea a devenit și membră a Casei de Hohenzollern-Sigmaringen și Prințesă consort de Hohenzollern-Sigmaringen. Marie Antoinette a fost nepoata lui Joachim Murat, rege al celor Două Sicilii din 1808 până în 1815 și cumnat al lui Napoleon Bonaparte, prin căsătoria cu sora mai mică a lui Napoleon, Caroline Bonaparte.

Marie Antoinette a fost bunica din partea paternă a regelui Carol I al României.

La 4 februarie 1808, la Paris, Marie Antoinette s-a căsătorit cu Karl, Prinț Ereditar de Hohenzollern-Sigmaringen, fiul cel mare al lui Anton Aloys de Hohenzollern-Sigmaringen și a soției acestuia, Amalie Zephyrine de Salm-Kyrburg. Marie Antoinette și Karl au avut patru copii:

• Prințesa Annunziata Karoline Joachime Antoinette Amalie de Hohenzollern-Sigmaringen (6 iunie 1810 – 21 iunie 1885)
• Karl Anton Joachim Zephyrinus Friedrich Meinrad, Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen (7 septembrie 1811 – 2 iunie 1885)
• Prințesa Amalie Antoinette Karoline Adrienne de Hohenzollern-Sigmaringen (30 aprilie 1815 – 14 ianuarie 1841)
• Prințesa Friederike Wilhelmine de Hohenzollern-Sigmaringen (24 martie 1820 – 7 septembrie 1906)

·         1865: Pierre-Joseph Proudhon (n. 15 ianuarie 1809, Besançon - d. 19 ianuarie1865, Passy, Paris), economist, sociolog francez, teoretician al socialismului, considerat părintele anarhismului.

În 1840 publică lucrarea sa de căpetenie, Ce e proprietatea?, întrebare la care răspunde: "Proprietatea e furt!". Aceasta va suscita atenția autorităților judiciare, precum și a lui Karl Marx, care va începe să corespondeze cu Proudhon. Legătura dintre Proudhon și Marx s-a terminat prin neînțelegerea ulterioară între cei doi. Proudhon denunță intoleranța lui Marx și "religiunea rațiunii" (materialismul dialectic) pus pe picioare de Marx. Această scrisoare marchează opoziția istorică dintre anarhiști și marxiști. În urma cărții " Sistemul contradicțiilor economice sau Filosofia mizeriei" a lui Proudhon (1846), Marx a ripostat prin lucrarea "Mizeria filosofiei".

·         1905: A murit filosoful indian Debendranath Tagore; (n. 15.05.1817).

·         1905: A încetat din viaţă medicul ceh, naturalizat român, Felix Iacob, membru titular al Academiei Române din 30 iunie 1879 și vicepreședinte al Academiei Romane; (n. 6 ianuarie 1832). A fost o personalitate științifică în domeniul igienei, îndeplinind funcția de medic-șef al Capitalei și a participat la Războiul de Independență al României conducând spitalele militare din Turnu Măgurele.

·         1925: Maria Sofia de Bavaria (4 octombrie 1841 - 19 ianuarie 1925) a fost ultima regină a Regatului celor Două Sicilii. A fost una din cei zece copii ai Ducelui Maximilian Joseph de Bavaria și ai Prințesei Ludovika de Bavaria. A fost sora mai mică a împărătesei Sisi a Austriei care s-a căsătorit cu împăratul Franz Joseph I.

Cumnată a împăratul Franz Joseph I al Austriei s-a căsătorit din motive politice cu Prințul moștenitor Francisc, fiul regelui Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii. Căsătoria prin procură a avut loc la Munchen la 9 ianuarie1859; prințul Luitpold al Bavarie(viitorul regent) l-a reprezentat pe mire.

La 13 ianuarie Maria s-a urcat în tren până la Viena - unde s-a întâlnit cu sora ei împărăteasa Elisabeta - apoi prin Trieste la bordul unei nave a ajuns la Bariunde a fost așteptată de socrul ei regele Ferdinand al II-lea, deja foarte bolnav, de Ducele de Calabria soțul ei, de cei nouă frați vitregi și de regina Maria Tereza, a doua soție a regelui, care conducea familia inclusiv pe prințul moștenitor cu autoritate prin impunerea ideilor sale ultra-conservatoare.

Ducele de Calabria era un tânăr interesat doar de opere de pietate și de viețile sfinților, nu vorbea germana în timp ce soția sa nu vorbea italiana. Suferind de fimoză n-a putut consuma căsătoria timp de mulți ani.

După câteva luni, după decesul regelui, soțul ei a devenit regele Francisc al II-lea al celor Două Sicilii iar Maria regină la vârsta de 17 ani însă rămasă sub autoritatea soacrei. Anul următor, regatul celor Două Sicilii a fost invadat de armata lui Giuseppe Garibaldi. Maria a devenit sufletul rezistenței în timp ce armatele soțului ei, depășite, s-au refugiat la Gaeta.

Apelul la cumantului ei, împăratul austriac Franz Joseph I, foarte nepopular după înfrângerea de la Solferino și Magenta în fața armatelor împăratului Napoleon al III-lea care l-au sprijinit pe regele Victor Emanuel al II-lea al Sardiniei, a rămas fără efect în ciuda eforturile depuse de frații și surorile lui.

Familia regală a urmat corpul diplomatic și nunțiul papal și s-a închis în fortăreața de la Gaeta. Ziarele au denumit-o pe Maria "eroina de la Gaeta" în timp ce Victor Emanuel al II-lea, care spre deosebire de Francisc nu avea remușcări pentru invadarea statelor papale, a fost proclamat rege al Nepolelui apoi al Italiei.

Regatul celor Două Sicilii a fost anexat noului regat al Italiei în urma unui referendum iar familia regală a celor Două Sicilii a trebuit să caute un refugiu în ceea ce a mai rămas din Statele Papale.

În timpul exilului la Roma, Maria s-a îndrăgostit de un ofițer al gărzii papale, Armand de Lawayss, și a rămas însărcinată. S-a retras la casa părinților ei, la Possenhofen, unde consiliul familiei a decis ca ea să nască în secret pentru a preveni un scandal. La 24 noiembrie 1862, Maria Sofia a născut o fiică^[1], Daisy de Lavaysse, la mănăstirea St. Ursula din Augsburg. Copilul a fost dat imediat familiei Lawayss.

Maria Sofia a trebuit să promită că n-o să-l mai vadă niciodată pe Armand, lucru care a afectat-o profund.^[2] În ultimii ani ai vieții a suferit de depresie, despre care se crede că are rădăcini în acest eveniment din viața ei.

Un an mai târziu, la sfatul familiei, Maria Sofia i-a mărturisit soțului ei aventura. După un timp relația celor doi s-a îmbunătățit. Francisc a suferit o operație în urma căreia a reușit să consume căsătoria iar Maria a rămas însărcinată pentru a doua oară, de data asta cu soțul ei.

La 24 decembrie 1869, după zece ani de căsătorie, Maria Sofia născut o fiică, Maria Cristina Pia. Mica prințesă s-a născut în aceeași zi cu mătușa ei, împărăteasa Elisabeta, care i-a devenit nașă. Din păcate, copilul a trăit numai trei luni și a murit la 28 martie 1870. Maria Sofia și soțul ei nu au mai avut alți copii.

În 1870 Roma a căzut în fața forțelor italiene și regele și regina au plecat în Bavaria. Regele a murit în 1894. Maria Sofia a tăit la Munchen apoi a plecat la Paris unde a prezidat curtea Bourbon în exil. Au existat zvonuri că a fost implicată în asasinarea regelui Umberto I al Italiei în 1900 în speranța că va destabiliza noul stat al Italiei.

În timpul Primului Război Mondial, Maria Sofia a fost activă de partea Imperiului german și Austro-Ungariei în războiul lor cu regatul Italiei.

Maria Sofia a murit la Munchen în 1925. Din anul 1984 rămășițele ei se odihnesc alături de cele ale soțului și fiicei ei la biserica Santa Chiara din Neapole.

·         1927: Charlotte a Belgiei (Prințesa Marie Charlotte Amélie Augustine Victoire Clémentine Léopoldine a Belgiei), (7 iunie 1840 – 19 ianuarie 1927) a fost soția împărătului Maximilian I al Mexicului, ex-Arhiduce de Austria.

Singura fiică a regelui Leopold I al Belgiei și a celei de-a doua soții Louise-Marie a Franței, Charlotte s-a născut la castelul regal Laeken din Bruxelles, Belgia. A fost numită după prima soție a tatălui său, Prințesa Charlotte Augusta de Wales care a murit la naștere. Charlotte a avut trei frați: Louis-Philippe, care a murit în copilărie, Leopold, care după decesul tatălui lor a devenit Leopold al II-lea al Belgiei și Prințul Philippe, Conte de Flandra. Era verișoară primară cu regina Victoria a Regatului Unit, cu soțul acesteia, Prințul Albert cât și cu Ferdinand al II-lea al Portugaliei.

Bunica favorită era Maria Amalia a celor Două Sicilii, regină a Franței, soția regelui Ludovic-Filip al Franței și nepoată a Mariei Antoneta. Au corespomdat cu regularitate, în special când Charlotte era în Mexic. Când Charlotte avea zece ani, mama sa, Louise-Marie, a murit de tuberculoză iar Charlotte a fost încredințată contesei de Hulste, o prietenă apropiată a familiei.

La 27 iulie 1857, la Bruxelles, Charlotte s-a căsătorit cu verișorul ei de gradul doi Arhiducele Maximilian de Austria, fratele mai mic al împăratului Franz Joseph I al Austriei. La curtea de la Viena era foarte apreciată de soacra sa care vedea în ea exemplul perfect al soției unui arhiduce austriac. Charlotte n-o plăcea pe împărăteasa Elisabeta (Sisi), soția lui Franz Iosif.

Se spune că arhiducesei îi displăcea legătura profundă care a existat între împărăteasă și Maximilian, care erau confidenți și împărtășeau aceleași gusturi pentru multe lucruri, mai ales că Elisabeta, cumnata sa, era admirată de toată lumea pentru frumusețea și farmecul ei.

Charlotte a petrecut mai mulți ani relativ fericit în Italia ca soție a lui Maximilian, în timp ce arhiducele a servit ca guvernator al provinciilor Lombardia și Veneția. Deși Lombardia și Veneția au fost apoi sub conducerea Imperiului austriac, nici Maximilian nici Charlotte nu au avut loc nici o putere reală.

La începutul anului 1860, ambițiosul Napoleon al III-lea a inițiat o intervenție franceză în Mexic. Franța, dornică să transforme Mexicul într-un stat satelit, a căutat o figură adecvată pentru a deveni împărat al Mexicului. Maximilian a acceptat coroana mexicană și cuplul a navigat spre Lumea Nouă. Cuplul imperial a fost încoronat la catedrala metropolitană Mexico City în 1864 și a ales ca reședință castelul Chapultepec. Ca împărăteasă, Charlotte și-a luat numele de Carlota (numele spaniol pentru Charlotte). Carlota a încercat să ia în serios atribuțiile imperiale și a realizat chiar un tur al Yucatán și a vizitat ruinele Uxmal.

La numai câteva luni după încoronare, Napoleon al III-a început să semnalizeze abandonarea lui Maximilian, iar francezii au început să-și retragă trupele din Mexic. Acestă strategie a fost o lovitură fatală a tinerei monarhiei mexicane. Situația a fost agravată de o blocadă a Statelor Unite care au împiedicat întăriri franceze. Într-o încercare disperată de a salva tronul soțului ei, Charlotte s-a întors în Europa, în căutarea ajutorului pentru soțul ei, la Paris, la Viena și în cele din urmă la Roma, la Papa Pius al IX-lea. Eforturile ei au eșuat; a început să manifeste simptome de paranoia, a suferit un colaps profund cognitive și emoțional și nu s-a mai întors în Mexic.

Charlotte și Maximilian nu au avut copii însă în 1865 cuplul imperial a adoptat pe Agustín de Iturbide y Green și Salvador de Iturbide y de Marzán – nepoți ai unui fost împărat al Mexicului, Agustín de Iturbide. După evenimentele din 1867 și după ce a devenit adult, Agustín a renunțat la drepturile la tronul mexican, a servit în armata mexicană și în cele din urmă a devenit profesor la Universitatea Georgetown.

·         1951: A decedat  C.C. Nottara, compozitor şi violonist, critic muzical,  fiul actorului Constantin I. Nottara. A fost membru fondator şi dirijor al Orchestrei Municipiului Bucureşti (1929-1939), dirijor al Orchestrei Radio (1933-1938) şi membru fondator al Societăţii compozitorilor români (1940); (n. 1890).  A studiat vioara la Conservatorul din București  perfecționându-se ulterior la Paris. Printre lucrările sale se numără un poem pentru vioară și orchestră (1920), o suită (1930), „Poemul Păcii” (1948), un nonet, baletul mimodramă „Iris”, operele „La drumul mare” (după Cehov, 1941), „Se face ziuă” (după Zaharia Bârsan, 1943), Ovidiu (după Vasile Alecsandri, 1950). Aflată la început sub influența impresionismului francez, creația lui Nottara s-a integrat treptat tendinței primelor decenii ale secolului XX de formare a unui stil național românesc.

* 1952: Maximilian Eugen Ludwig Friedrich Philipp Ignatius Joseph Maria (13 aprilie 1895 – 19 ianuarie 1952) a fost arhiduce de Austria.

Maximilian a fost al doilea fiu al Arhiducelui Otto Franz al Austriei și al Prințesei Maria Josepha a Saxoniei.^[3] Singurul său frate a fost Carol I al Austriei, ultimul împărat al Austriei.

Titlul său oficial a fost Seine Kaiserliche und Königliche Hoheit Erzherzog Maximilian Eugen Ludwig Friedrich Philipp Ignatius Joseph, Königlicher Prinz von Ungarn und Böhmen.

La 29 noiembrie 1917, la Laxenburg în apropiere de Viena, s-a căsătorit cu Prințesa Franziska zu Hohenlohe-Waldenburg-Schillingsfürst, fiica Prințului Konrad de Hohenlohe-Waldenburg-Schillingsfürst și a contesei Franziska von Schönborn-Buchheim.^[3]

Cuplul a avut doi copii:

• Arhiducele Ferdinand (Viena, 1918 - Ulm, 2004), căsătorit în 1956 cu contesa Helene zu Törring-Jettenbach (n. 1937), fiica Prințesei Elisabeta a Greciei și Danemarcei. Ei au avut două fiice și un fiu:^[3]

• Arhiducesa Elisabeta, 1957-1983, căsătorită cu James Litchfield
• Arhiducesa Sophie, n. 1959, căsătorită cu Prințul Mariano Hugo de Windisch-Graetz
• Arhiducele Maximilian, n. 1961, căsătorit cu Maya Askari

• Arhiducele Heinrich Karl Maria (n. 1925, Munchen), căsătorit în 1961 cu contesa Ludmilla von Galen (n. 1939). Au avut trei fii și o fiică:^[3]

• Arhiducele Philipp, n. 1962, căsătorit cu Mayasuni Heath
• Arhiducesa Marie-Christine, n. 1964, căsătorită cu Clemens Guggenberg von Riedhofen
• Arhiducele Ferdinand, n. 1965, căsătorit cu contesa Katharina von Hardenberg
• Arhiducele Konrad, n. 1971, căsătorit cu Ashmita Goswami

Maximilian a murit în 1952 la vârsta de 56 de ani.

·         1957: Barbu Lăzăreanu, istoric, critic literar și bibliograf (n. 1881)

·         1964 - A murit scriitorul Constantin Argeşanu ("Pilot fără noroc", "Ţambalul lui Chiron") (n.21.12.1894).

·         1971: Martin Bercovici (n. 24 august 1902, Bârlad - d. 19 ianuarie 1971, București) a fost un inginer energetician român de origine evreiască^[1], membru titular al Academiei Române din anul 1963^[2], ales și membru de onoare post-mortem al Academiei Oamenilor de Știință din România.^[3]

Între anii 1921-1926 a studiat la Școala Politehnică din București, unde s-a specializat în inginerie electromagnetică, obținând titlul de inginer electrotehnician. După absolvire, în 1927, s-a angajat la Societatea de Gaz și Electricitate din București, unde a lucrat timp de douăzeci de ani.^[4] După 10 ani de activitate a fost numit subdirector tehnic al întreprinderii.^[5]

Activitatea sa a fost întreruptă în 1940-1944, în intervalul persecuțiilor rasiale, dar inginerul Martin Bercovici a desfășurat în acest timp o amplă activitate ca profesor și director al școlilor evreiești tehnice din România, unice într-o Europă bântuită de fasciști.^[5] Școala Tehnică evreiască a luat ființă la 11 decembrie 1940 cu numai patru studenți, dar curând numărul lor s-a ridicat la 16. În 1942, „Școala Bercovici” ajunsese să aibă 50 de profesori și 543 de studenți, ceea ce a fost considerat prea mult de autoritățile antonesciene, care au desființat această Politehnică la 30 iunie 1943. Totuși, Politehnica a mai funcționat până în vara lui 1944. Nimeni nu știe cum a fost obținut acest an „ilegal”, dar este de bănuit că și corupția regimului a jucat un rol.^[6] Aceste cursuri de pregătire tehnică pentru tinerii evrei excluși din învățământul superior, au fost ulterior recunoscute de statul român, permițând multor tineri evrei să-și facă studiile inginerești, în ciuda persecuțiilor rasiale.

În anul 1944 s-a reîntors la Societatea de Gaz și Electricitate din București, ca subdirector general, desfășurând o amplă activitate de refacere a instalațiilor distruse de al Doilea Război Mondial și de dezvoltare a acestora.^[5]

Martin Bercovici a participat activ la înființarea Institutului de Studii și Proiectări Energetice (ISPE), în martie 1949, contribuind major la organizarea institutului, în calitate de director general al ISPE și urmărind, în perspectivă, realizarea Sistemului Electroenergetic Național.^[7]

În anul 1952 a fost promovat director general tehnic în cadrul Ministerului Energiei Electrice. A predat și la Politehnica din București, unde a fost creatorul școlii românești de rețele și sisteme electrice.^[4] A fost primul decan al Facultății de Energeticăa Politehnicii din București și fondatorul școlii românești de centrale electrice.

A efectuat cercetări în domeniul electro-energeticii și a adus importante contribuții în construirea a diverse echipamente electrice. Este autorul teoriei componentelor simetrice și aplicațiilor acesteia în electrotehnică; a soluționat probleme de reglaj al puterii și frecvenței în rețelele electrice, a calculat raza de influență a liniilor de înaltă tensiune asupra rețelei de comunicații și a adus importante contribuții la perfecționarea modului de transmitere la mare distanță în curent alternativ și în curent continuu. A aplicat calculul matricial în studiul regimurilor rețelelor electrice cu ajutorul calculatoarelor electronice, ceea ce a constituit o noutate științifică deosebită la nivelul de dezvoltare a tehnicii anilor '50.^[4]

La 2 iulie 1955 a fost ales membru corespondent al Academiei Române pentru rezultate deosebite obținute în cercetarea electrotehnică.^[4]

A fost ales președinte al părții române din Comisia Mixtă Iugoslavo-Română în vederea studierii fezabilității proiectelor de amenajare a zonei de constituire a hidrocentralei de pe Dunăre de la Drobeta-Turnu Severin, fiind unicul energetician român care a luat parte la toate etapele de pregătire și construire a hidrocentralei Porțile de Fier I.^[4]

Ca o recunoaștere a competenței sale profesionale, a fost ales membru permanent al Conferinței Internaționale a Marilor Rețele Electrice de Înaltă Tensiune, cu sediul la Paris.^[4]

La 21 martie 1963 i s-a acordat titlul de membru titular al Academiei Române.

Lucrările sale, publicate în anii '60 , individual sau în colaborare cu alții, sunt considerate lucrări de referință în domeniul energeticii și în special în domeniul rețelelor electrice din literatura tehnică românească

·         1973:  Romulus Cândea, istoric român, membru corespondent al Academiei Române (n.1886). A fost profesor de Istorie bisericească și discipline pedagogice la Institutul de teologie pedagogică din Sibiu (1915-1919), profesor de Istorie bisericească universală la Facultatea de Teologie din Cernăuți (1919-1922), titular al catedrei de istorie universală medie, modernă și contemporană de la Facultatea de Litere și Filosofie din Cernăuți (1922 – 1940), profesor de Istorie universală la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Cluj (1940- 1947, între 1940 și 1945 refugiată la Sibiu). De asemenea a fost Decan al Facultătii de Litere și Filosofie din Cernăuți între anii 1923-1924, apoi Rector al Universității din Cernăuți între anii 1925 – 1926. Romulus Cândea a fost Membru corespondent al Academiei Române din 1929, membru laic în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Cernăuților și în Congresul Național Bisericesc, deputat și senator din partea Universității din Cernăuți. Este întemeietorul  Institutul de istorie şi limbă al Universitatii din Cernăuţi.

·         1977: Dona Barta, regizor de film documentar

·         1981: Catinca Ralea (n. 5 octombrie 1929- d. 19 ianuarie 1981) a fost o traducătoare, regizoare de film, actriță și realizatoare de emisiuni radio-tv din România. A fost fiica lui Mihai Ralea^[1] și soția lui Emanoil Petruț.^[2]

A condus secția de limbă engleză la Radio mai mulți ani, intervievându-i, printre alții, pe Saul Bellow, William Saroyan, Alvin Toffler, Iris Murdoch, Yehudi Menuhin, Arthur Rubinstein, Henry Moore, Margaret Thatcher, Edward Kennedy, Barbara Walters, Christiaan Barnard

Filmografie:

• Apa vie leac să-ți fie (1973, film documentar)
• Lumina palidă a durerii (1980, regizor Iulian Mihu) - nevasta lui Muran
• Tănase Scatiu (1976, regizor Dan Pița) - voce Miss Sharp

Traduceri: A tradus, printre altele, opere scrise de D.H. Lawrence, Albert Camus, Lawrence Durell, J.D. Salinger, J.R.R. Tolkien, Thomas Hardy, John Updike, George Eliot.

* 1985: Ovid-Aron Densușianu (n. 22 martie 1904 – d. 19 ianuarie 1985) a fost un scriitor român. Este autorul romanelor Stăpânul, Furtuna, Amurgul pe culmi. Aceste romane sunt uneori, în mod greșit, atribuite tatălui său, Ovid Densușianu.

·         1990 – A murit Bhagwan Sri Rajneesh, mai cunoscut sub pseudonimul de OSHO, poate fi considerat unul dintre cei mai prolifici autori, unul dintre liderii spirituali cu cei mai numeroşi discipoli, unul dintre cei mai bine vânduţi şi citiţi autori din întreaga lume; (n.11.12.1931).

·         1996 – A murit compozitorul roman de muzica usoara Elly Roman; (n.1905).

·         2000: Bettino Craxi, președinte al Consiliului de Miniștri al Italiei în perioada 1983-1987 (n.1934)
* 2000: Hedy Lamarr (născută Hedwig Eva Maria Kiesler pe 9 noiembrie 1914 – d. 19 ianuarie 2000)^[1] a fost inventatoare și actriță americană de origine austriacă.

S-a născut în 1914 la Viena, Austro-Ungaria ca Hedwig Eva Maria Kiesler, singurul copil al Gertrud "Trude" Kiesler (3 februarie 1894 – 27 februarie 1977) și Emil Kiesler (27 decembrie 1880 – 14 februarie 1935). Mama ei a fost o pianistă evreică nativă din Budapesta. Tatăl ei a fost un bancher de origine evreiască.^[3]

La începutul anului 1933, la vârsta de 18 ani, a jucat în filmul lui Gustav Machatý, Ecstasy, care a fost filmat la Praga, Cehoslovacia. Rolul lui Lamarr a fost de tînără soție neglijată a unui bătrân indiferent.

La 19 ani, la 10 august 1933, Lamarr s-a căsătorit cu Friedrich Mandl. Soțul ei, care avea reputația de a fi fost al treilea cel mai bogat bărbat din Austria, a fost producător de armament.În autobiografia ei, Ecstasy and Me, Lamarr l-a descris pe Mandl ca fiind extrem de posesiv, care a îndepărtat-o de carieră și a ținut-o ca pe un prizonier în castelul lor, Schloss Schwarzenau. Deși pe jumătate evreu, Mandl a avut strânse legături sociale și de afaceri cu guvernele fasciste din Italia și Germania, cărora le-a vândut muniție pentru Mussolini.^[3].

Mariajul celor doi a devenit de nesuportat și ea a inventat un șiretlic pentru a ieși atât din căsătorie cât și din țară. În Ecstasy and Me, a pretins că s-a deghizat în propria ei servitoare și a fugit la Paris. Zvonurile au declarat că Lamarr l-a convins pe Mandl să o lase să poarte toate bijuteriile ei la cină, apoi a dispărut.^[4]

Inițial a plecat la Paris apoi l-a întâlnit pe Louis B. Mayer la Londra. Mayer a angajat-o și a insistat să-și schimbe numele în Hedy Lamarr — ea era cunoscută sub numele de "doamna Ecstasy" ^[4]. Mayer i-a ales numele de famile după frumoasa stea a filmului mut, Barbara La Marr, care a murit în 1926 de tuberculoză. Lamarr a primit recenzii bune la debutul ei în filmul american Algiers (1938) cu Charles Boyer, care a cerut ca Lamarr să fie inclusă în distribuție după ce a întâlnit-o la o petrecere.^[4]

La Hollywood, ea a jucat invariabil seducătoarea plină de farmec de origini exotice. Lamarr a jucat alături de cei mai populari bărbați ai epocii. Multele ei filme includ: Boom Town (1940) cu Clark Gable și Spencer Tracy, Comrade X cu Gable, White Cargo (1942), Tortilla Flat (1942) cu Tracy și John Garfield, H. M. Pulham, Esq. (1941) cu Robert Young și Dishonored Lady(1947). În 1941, Lamarr a jucat alături de Lana Turner și Judy Garland în Ziegfeld Girl.

Lamarr a murit la Casselberry, Florida, la 19 ianuarie 2000, la vârsta de 85 de ani. Certificatul ei de deces citează trei cauze: insuficiență cardiacă, boli cronice de inimă valvulară și boli de inima aterosclerotice.^[3] Moartea ei a coincis cu împlinirea vîrstei de 55 de ani a fiicei ei, Denise. Fiul ei Anthony Loder i-a luat cenușa și a răspândit-o în Pădurile Vienei, în conformitate cu ultimele ei dorințe

Lamarr a fost căsătorită de șase ori și a avut trei copii, dintre care unul adoptat:

• Friedrich Mandl (căsătorie între 1933–1937), președinte al Hirtenberger Patronen-Fabrik.^[8]
• Gene Markey (căsătorie între 1939–1941), scenarist și producător

Copil: James Lamarr Markey (n. 9 ianuarie 1939), adoptat la 12 iunie 1939, și re-adoptat de John Loder

• John Loder (căsătorie între 1943–1947), actor

Copil: Denise Loder (n. 19 ianuarie 1945), căsătorită cu Larry Colton, scriitor și fost jucător de baseball

Copil: Anthony Loder (n. 1 februarie 1947)

• Ernest "Ted" Stauffer (căsătorie între 1951–1952), proprietar de club de noapte, restaurator și fost șef de orchestră
• W. Howard Lee (căsătorie între 1953–1960); un petrolist din Texas (care mai târziu s-a căsătorit cu actrița Gene Tierney)
• Lewis J. Boies (căsătorie între 1963–1965); avocatul de divorț al lui Lamarr

·         2001: A încetat din viaţă filologul Emil Turdeanu, membru de onoare al Academiei Române, editor a două prestigioase reviste ale exilului românesc: “Revue des etudes roumaine” şi “Fiinţa românească”; (n. 10 noiembrie 1911).

·         2003 –  A murit jurnalista Françoise Giraud, (nascuta  Lea France Gourdji), cofondatoare a revistei ”L´Express” şi om politic francez. A fost fiica directorului Agentiei telegrafice otomane de la Constantinopol, Salih Gourdji si al Eldei farragi, israeliti din Imperiul Otoman. Giraud a fost  prima  care  a folosit  expresia „la nouvelle vague” (noul val) in cinematografia franceză; (n.21.09.1916).
*2005: Anita Kulcsár (n. 2 octombrie 1976, în Szerencs^[1] – d. 19 ianuarie 2005, între Pusztaszabolcs și Velence^[2]) a fost o mare jucătoare de handbal din Ungaria. Kulcsár a devenit componentă a echipei naționale de handbal feminin a Ungariei începând din 1996. Ea și-a început cariera handbalistică la clubul Kölcsey DSE din Nyíregyháza, apoi a jucat la Győri Audi ETO KC, Alcoa FKC și Dunaferr NK.

Anita Kulcsár a murit într-un accident de mașină pe 19 ianuarie 2005, la vârsta de 28 de ani. De la moartea handbalistei, municipalitatea din Dunaújvárosorganizează în fiecare an Competiția Memorială Anita Kulcsár, în onoarea ei.

·         2007: Hrant Dink, scriitor, editor și ziarist turc de origine armeană (asasinat) (n. 1954)

·         2007: Murat Nasyrov, cintaret, compozitor, artist vestit (n. 1969)
* 2011: Mihai „Mișu” Ionescu (n. 19 noiembrie 1936, Ploiești, România - d. 19 ianuarie 2011, București) a fost un fotbalist român, activând pe postul de portar. A apărat poarta Petrolului vreme de 13 ani (1960-1973) cucerind cu echipa fanion a Ploieștiului trofeul „Cupa României” în anul 1963 și campionatul național în 1966, strângând un număr de peste 750 de meciuri oficiale și amicale, dintre care 256 în primul eșalon, 9 meciuri în cupele europene și jucând de 13 ori în tricoul echipei naționale.

Fapt fără precedent, în întrega sa activitate nu a suferit nicio sancțiune(niciodată avertizat, niciodată eliminat), fiind întotdeauna un exemplu de conduită sportivă. Mihai Ionescu a fost desemnat în anii 1962, 1965 și 1966 cel mai bun portar din Campionatul României, iar în 1965 și 1966 a primit drept recompensă cupa decernată de ziarul „Sportul popular” celui mai bun portar al campionatului românesc. A apărat poarta echipei ploieștene în celebra victorie contra formației FC Liverpool din 12 octombrie 1966 (3-1).

S-a retras de pe gazon în cadrul unei festivități organizată de oficialii Petrolului, atunci când un stadion întreg l-a ovaționat și i-a mulțumit pentru tot ceea ce a făcut în beneficiul fotbalului ploieștean și românesc. În semn de mulțumire pentru întreaga sa carieră, numele său se poate auzi acum, împreună cu cele ale altor foste glorii, în imnul actual al echipei Petrolul.

Și-a continuat cariera ca antrenor dar și ca președinte al clubului petrolist. După anul 1990 a fost desemnat să preia destinele fotbalului prahovean, fiind ales în fruntea Asociației Județene de Fotbal ca Președinte, apoi ca Președinte de Onoare. A activat ca observator FRF și membru în Comitetului Executiv al FRF. Pentru întreaga admirabilă carieră, Mihai Ionescu a fost onorat cu înaltele titluri de „Cetățean de Onoare al Municipiului Ploiești” și „Maestru Emerit al Sportului”.

Mihai Ionescu a decedat pe data de 19 ianuarie 2011, după o operație la Spitalul Clinic de Urgență din București, la vârsta de 74 de ani. Prin încetarea sa din viață, fotbalul prahovean și românesc a pierdut una dintre personalitățile sale marcante.

·         2015: Virgilius Justin Capră (n. 22 februarie 1933, Măgureni, județul Prahova, România - d. 19 ianuarie 2015, Ploiești, România^[5]) a fost un inventator, profesor și inginer român, care a inventat mai multe vehicule cu consum redus de combustibil și care susținea că a inventat un jet pack^⁠(en).^[6]

A primit diferite distincții și premii de anvergura redusă precum: Premiul Arca, Premiul Ifia Eco pentru cea mai bună invenție ecologică (tricicluelectric sau hibrid, împreună cu Marian Velcea); diploma Eureca Gold Medal pentru același aparat; diploma Salonului Internațional de invenții de la Geneva și Premiul Dan Voiculescu și multe altele.

* 2016: Ettore Scola (n. 10 mai 1931^{[1][2][3][4][5]}, Trevico – d. 19 ianuarie 2016^{[6][7][3][4][5]}, Roma) a fost un regizor și scenarist italian.

După ce a studiat dreptul, devine ziarist și scenarist, mai întâi lucrând "la negru", apoi, începând cu 1952, semnând numeroase scenarii cu propriul nume.

Este recunoscut de către cinefili pentru Balul, realizat în 1983, iar cu Călătoria Căpitanului Fracasse este nominalizat la Ursul de aur, în 1991, la Festivalul internațional de film de la Berlin, atât ca scenarist cât și ca regizor.

* 2018: Derrick Coleman (n. 4 iulie 1990, Chicago, Illinois, SUA – d. 19 ianuarie2018, Los Angeles, California, SUA), cunoscut sub numele de scenă Fredo Santana, a fost un rapper american al cărui album de debut Trappin Ain't Dead a fost lansat în data de 31 octombrie 2013 de către casa de discuri Savage Squad.
Santana a murit din cauza unei crize convulsive pe data de 19 ianuarie 2018 în casa lui din Reseda, Los Angeles. TMZ dezvăluie ca el suferea de probleme cu rinichii și cu ficatul din cauza utilizării în exces a siropului de tuse și că a fost spitalizat de două ori în octombrie și noiembrie 2017

Sărbători

·         Sf Cuv: Macariecel Mare și Macarie Alexandrinul; Sf Ier Marcu, mitropolitul Efesului; Sf Mc Eufrasia (calendar creștin-ortodox)

·         Sf. Marius si Marta, soți martiri (calendar romano-catolic)

·         Sf. Macariu Egipteanul; Sf. Arseniu, ep. (calendar greco-catolic)

ARTE 19 Ianuarie

INVITAȚIE LA OPERĂ 19 Ianuarie

Il Trovatore (Trubadurul) de Giusepe Verdi

MUZICĂ 19 Ianuarie

Boris Blacher

Ludovic Bacs

Constantin Drăghici

Janis Joplin

JANIS JOPLIN: Greatest Hits 

Dolly Parton

Deep Purple

The Very Best of Deep Purple 

Robert Palmer

C.C. Nottara, compozitor şi violonist

C.C. Nottara - Siciliana 

Elly Roman

1.  Cristian Vasile - Tu nu știi să iubești:

2.  Viorica Vrioni - Tangoul nopţii (1935): 

3.  Cristian Vasile – Mereu: 

4.  Cristian Vasile – Ilona: 

5.  Cristian Vasile – Nușa:

6.  Cristian Vasile - Aș vrea:

7.  Jean Moscopol - O carmela Mea: 

8.  Cristian Vasile - Vreau o singură stea (1933): 

9.  Jean Moscopol - Dorința mea: 

10.              Gigi Marga - Ada-Kaleh: 

11.              Aurelian Andreescu - În tot ce e frumos pe lume: 

12.              Puiu Nastase - Te rog, ai rabdare cu mine...: 

13.              Aurelian Andreescu - Panselute Albastrele (1966): 

14.              Ilinca Cerbacev - Cintec Simplu (1966): 

15.              Constantin Florescu - Mi-e dor de acasă: 

16.              Doina Badea - Ploua (1966): 

17.              Ilinca Cerbacev - Nu mai plînge florile iubirii: 

18.              Ochii care nu se vad se uita, FOXTROT, Out of sight, out of mind, 1930s: 

Murat Nasyrov, cintaret, compozitor

Murat Nasyrov 

ÎNREGISTRĂRI NOI: 

Vivaldi: Opera Overtures

Beautiful Saxophone, Guitar, Cello Instrumental Love Songs - Best Relaxing Instrumental Music

Приятная Успокаивающая Музыка Для Отдыха Релаксации Настроения

Horn Concertos | Instrumental Classical Music | Focus Concentrate Homework Readying Recharge Time

POEZIE 19 Ianuarie

Alecu Donici

Biografie

Nastere: 19 ianuarie 1806, Bezin, azi Donici, Orhei
Deces: 21 ianuarie 1865, Iași

Alecu Donici (Alexandru Donici) a fost un poet fabulist basarabean.

Era inspirat de fabulele lui La Fontaine și Krilov. In 1835 este evidențiat ca traducator in revista moscovita Teleskop, traducand fabule de Pușkin și Krilov. In cooperare cu Constantin Negruzzi traduce și publica “Satire și alte poetice compuneri” de Antioh Cantemir, traduce poemul lui Pușkin “Țiganii”(1837) și alte creații ale clasicilor literaturii universale.

OPERA: 

Fabule, pref. de C. Negruzzi, Bucuresti, f.a.: 
Povestea fabulei, pref. de C. Negruzzi, f.a.; 
Fabule, Chisinau, 1936; Fabule, Bucuresti, 1936; 
Fabule, Iasi, 1840 (ed. II, 1842); 
Fabule, ed. ingrijita de V. Ciobanii, pref. de E. Boldan, Bucuresti, 1952 (ed. II. 1956; ed. in, 1958). 

Traduceri: 

A. S. Puskin, Tiganii, Bucuresti, 1837;
Satire si alte poetice compuneri de printul Antioh Cantemir, in colaborare cu C. Negruzzi, Iasi, 1844 (ed. II, 1858). 

 Înţeleptul şi magnatul

Un înţelept odată şedea cu un magnat
La sfat.
— Tu, care cunoşti lumea
Şi-n inime citeşti,
Te rog să-mi lămureşti
De ce-n societăţi alese mai anume,
Nici prinzi de veste când cu oameni te trezeşti
Nepotriviţi şi seci?
Aşa pe înţelept magnatul întrebă,
Iar el răspuns îi dă:
— Societăţile au soartă potrivită
Cu o bina din nou mai mult de lemn zidită.
Spre pildă, eu acum o casă mi-am făcut
Şi nici nu m-am mutat,
Iar greierii de mult
În ea s-au aşezat.
Cercând cu scumpătate
A fabulei sujet,
Găseşti c-avea dreptate
Acel om înţelept.
Şi cum să se numească
Gurliii mădulari,
Ce nu ştiu să vorbească
În societăţi mari,
Dar, prin a lor strigare,
Împiedică pe alţi,
Mai ispitiţi bărbaţi,
Să facă vro lucrare? 

Racul, Broasca Si Stiuca

Racul, broasca şi o ştiucă
Într-o zi s-au apucat
De pe mal în iaz s-aducă
Un sac cu grâu încărcat.
Şi la el toţi se înhamă:
Trag, întind, dar iau de samă
Că sacul stă neclintit,
Căci se trăgea neunit.
Racul înapoi se da,
Broasca tot în sus sălta,
Ştiuca foarte se izbea
Şi nimic nu isprăvea.
Nu ştiu cine-i vinovat;
Însă, pe cât am aflat,
Sacul în iaz nu s-a tras,
Ci tot pe loc a rămas.

Aşa-i şi la omenire,
Când în obşte nu-i unire:
Nici o treabă nu se face
Cu izbânda şi cu pace. 

Musca

De la arat un plug
Venea încet spre casa
Si, la un bou pe jug,
O musca se-asezase.
Iar ei, spre-ntâmpinare,
O alta musca-n zbor
Îi face întrebare:
— De unde, draga sor’?
— Si mai întrebi de unde!
Ei musca îi raspunde
C-un aer suparat.

Au nu pricepi ce facem?
Nu vezi ca noi ne-ntoarcem
Din câmp, de la arat!

Spre lauda desarta
Multi zic: noi am lucrat,
Când ei lucreaza-n fapta,
Ca musca la arat. 

Artur Enăşescu

Biografie

Artur Enasescu a trecut prin viata atat de umil incat nici macar locul de nastere nu-i este cunoscut. Dupa unele opinii este vorba despre Burdujeni; conform altora, de Botosani. Se pare ca tatal i-a fost un oficiant P.T.T., Alexandru, dupa numele de botez, devenit 'conu' Alecu' (ca si Alexandru Paleologu) odata cu inaintarea in varsta si in ierarhia postelor (seful oficiului din Botosani). Viitorul poet era var cu viitorul actor Ion Manu.
Scoala nu prea l-a atras, ducandu-se la cursuri pe apucate, neimpins din urma de mama naturala, aceasta decedand. Artur era rebel la constrangeri de orice fel. A urmat si doi-trei ani la liceul National din Iasi. Bacalaureatul l-a luat cu mari intarzieri, in 1913, dupa ce a plecat la Paris (1911-1912), pasa-mi-te pentru studii superioare, unde, totusi, dupa parerea lui Tudor Vianu, care-l pretuia deosebit de mult, a audiat niscaiva cursuri de filosofie. Ii placea eleganta vestimentara, adora florile si femeile.
Daca informatia lui Mihail Straje este exacta, a debutat in numarul 8, anul IV, din 25 august 1910, al "Convorbirilor Critice".
Cu ajutorul unui unchi, politician conservator, mosierul Victor Miclescu, in 1914 il gasim pe Artur Enasescu redactor la "Epoca". Tot in acel an debuteaza cu sonete si in "Convorbiri Literare".
Este considerat ca preluand locul de poet filosof, lasat liber succesiv de catre Mihai Eminescu, D. Nanu si Panait Cerna, toti decedati. Alaturi de articole politice ("Politica si Cultura"; "Emanciparea politica a femeii"; "Carturarii in politica"; "Este razboiul un factor de purificare morala?"), a semnat si o ampla recenzie asupra debutului literar al lui Lucian Blaga sau articolele: "Intelectualismul lui Alex. Vlahuta" si: "D-l Iorga si nationalistii". Deosebit admirat de criticul Perpessicius, publica in "Universul literar"; colaboreaza la "Rampa", "Propilee literare", Familia".

Inima ! de-ai vrut Sa ma nasti artist. Cum nu te-a durul. Inima, de-ai vrut ?
Din tot ceea ce Artur Enasescu a smuls inimii si visului sau, dind ofranda oamenilor si liricii romanesti, azi se cunosc doar versurile din Tiganca :
E Rita, fecioara cu ochii sprintari,
Cu sini ca de piatra, Nascuta-n alaiul a zece cobzari,
Regina pe satra.
Zglobie ca fulgul, cutreiera vai
Si negre poiene, Iar ochii ei tineri ii joaca-n vapai
pe umede gene 
Usor se mladie, roteste pe loc,
Dind chiot salbatec Si pare piciorul ei sprinten in joc
Atins de jaratec

Dar citi oare mai stiu ca aceasta tulburatoare poezie, devenita romanta pe muzica lui Ionel Fernic, apartine celui ce a reintrupat, in ipostaze mai dramatice si mai umilitoare, destinul amar al lui Mihai Eminescu ? Si daca unii au retinut ca acest admirabil si dinamic tablou al fermecatoarei si patimasei Carmen moldo-valahe, "regina pe satra", a izvojrit din penelul lui Artur Enasescu, totusi citi din ei isi mai amintesc de celelalte versuri ale lui ? Asupra acestora, colbul tacerii s-a asternut nestingherit, si pe nedrept. Dureroasa a fost existenta poetului, dureroasa este si uitarea care a invaluit manunchiul lui de poezii.
Legenda tesuta si intretinuta decenii in sir asupra existentei umane a lui Artur Enasescu - chinuita, sfirtecata, paradoxala si pentru unii, vai! "pitoreasca", in atmosfera contrastelor flagrante ale Bucurestiului din prima jumatate a acestui veac - a estompat, a anihilat vibratiile autentice ale versurilor sale, parte din ele reunite in volumul Pe ginduri din 1920, multe ramase risipite prin revistele literare ale vremii. Pina si G. Calinescu 1-a uitat, nementionindu-1 nici macar in cohorta stihuitorilor de-o clipa, la "bibliografie", in Istoria literaturii romane. Artur Enasescu a indurat, pina la supremul exod intimplat la inceputul lunii decembrie 1942T calvarul zguduitor al unei existente impinse pina dincolo de limitele omenesti posibile ale mizeriei fizice si morale.
S-a nascut prin 1888, pare-se la Botosani sau la Burdu-jeni, unde tatal sau, Alexandru Enacescu, era oficiant P.T.T. si avea in subordinele sale, atunci, pe viitorul scriitor C. Ig-natescu. Dupa ce absolva cursurile Liceului Laurian din Botosani, se indreapta spre Paris, prin 1912, unde audiaza cursuri de filozofie, asumindu-si ulterior titlul de doctor in aceasta stiinta. Debutul poetic si-1 face in revista Convorbiri critice, in numarul 8, din 25 august 1910. cu sonetul Amor. inccpind din 1914, dupa un stagiu de gazetarie la Epoca, devine colaborator asiduu la Convorbiri literare, publicind versuri, concomitent, si la revistele Vremuri noua si Solia. in timpul primului razboi mondial se afla pe linia intiia a frontului. Era insa, prin alcatuirea lui launtrica, prea putin sau de loc pregatit pentru incordari maxime. Tudor Vianu, care-i era prieten, isi amintea, mai tirziu : "L-am reintilnit pe Artur Enasescu, in primavara anului 1917 la Botosani,, orasul sau de bastina, revenit acolo ca elev al scolii pregatitoare de ofiteri de rezerva. intr-o duminica, l-am vizitat hr casele batrinesti ale parintilor si am schimbat gindurile noastre de atunci pe prispa, privind catre gradina cu flori. Dar am avut tot atunci, pentru intiia oara, impresia unei amenintari in preajma prietenului meu. Artur era iun elev absolut inadaptabil la rigorile regimului militar. Parasea frontul ratacind cu arma in mina prin fineturi si isi umplea cartusiera cu manuscrise. A trebuit sa repete stagiul pregatirii sale si a plecat ca simplu soldat, la unitatea lui, in fata inamicului" (Tudor Vianu : "Umbra poetului", in "Jurnal", E.P.L., 1961, p. 36). in timpul razboiului, Artur Enasescu continua sa scrie, poezia sa Balada crucii de mesteacan fiind datata "Oituz, iulie 1917", dar nu publica nimic. Abia dupa demobilizare, in 1918, colaboreaza mai intii la ziarul botosanean indrumarea, iajr din 1919 colaboreaza sustinut la Luceafarul, lucrind chiar in redactia revistei, mutata la Bucuresti. Pe linga versuri, in paginile acestei reviste de prestigiu semneaza felurite articole de orientare generala, eseuri, cronici literare si dramatice, revelindu-se ca un spirit lucid, stapin pe o bogata cultura, inzestrat cu finete si gust artistic, receptiv unor nobile idei de umanitate si progres. De pilda, scriind despre Patima rosie a lui Mihail Sorbul (Luceafarul nr. 18, 1919, p. 374), remarca, judicios, ca "psihologia infrigurata a acestei piese, acea nota izbutita de modernism pe care o introduce in literatura noastra dramatica, caracterele infatisate, care, cu tot exotismul lor, sint individualitati superioare ale unor tipuri concepute de autor, in sfirsit actiunea vie si colorata, dialogul sclipitor, toate acestea contribuie sa ridice lucrarea d-lui Sorbul deasupra unui vremelnic succes". Interesante sint si articolele in care Artur Eansescu isi exprima clar si categoric un punct de vedere in anumite probleme de ordin social-politic. Bunaoara, in articolul Politica si cultura (Luceafarul nr. 10, 15 mai 1919, p. 201), rcluind in alti termeni ideea maioresciana a formei fara fond, poetul scotea in evidenta discordanta care exista in acea vreme intre vorbele si faptele politicienilor, toate teoriile si promisiunile publice ale acestora raminind fara aplicare practica. "Daca adincim societatea romaneasca, - se spunea in articolul citat - observam acelasi contrast izbitor intre conceptia teoretica a ideilor cari se agita la suprafata si structura reala a acestei societati, ca si pe vremea cind il semnalase Maiorescu pentru prima data in studiile sale critice. Se pare ca un geniu rautacios, prezidind la actiunile noastre publice, desparte in chip ostentativ logica faptelor de aceea a ideilor, si aceasta cu deosebire in domeniul politic".
Demn de amintit e si articolul Este razboiul un factor de purificare morala? (Luceafarul, nr. 20-21, 1918, p. 438) in care, po lemizind cu cei ce considerau razboiul "ca un factor de regenerare sufleteasca, ca un fel de purgatoriu al neamurilor, menit sa exalte energiile unei rase si virtutile active ale indivizilor", Artur Enasescu afirma categoria : "Nimic mai fals decit aceste asertiuni !", argumentind apoi amplu, temeinic si convingator afirmatia sa.
Dupa ce Luceafarul isi inceteaza aparitia, Artur Enasescu reia activitatea publicistica, sporadic, la Convorbiri literare, apoi la Flacara, Steagul si Propilee literare. Cea mai fecunda activitate poetica o are insa in 1926, in Universul literar, condus atunci de Perpessicius. lin anul respectiv, poetul primeste premiul "Ion Pavelescu" al Societatii Scriitorilor Romani pentru cel mai bun sonet al anului - sonetul Afro-dita, in urma referatului calduros si elogios sustinut tot de Perpessicius, publicat apoi in Universul Literar din 6 martie
1927.
Drama infioratoare care va mistui apoi treptat mintea si trupul lui Antux Bnasesou incepe sa se faca simtita din acesti ani. Suflet extrem de sensibil, poetul nu are taria sa-si mentina echilibrul moral in fata greutatilor vietii, dezarmeaza si ingenuncheaza, ultragiat in frumusetea lui launtrica de realitatile unei societati adverse. Bolnav, istovit, cu mintea din ce in ce mai ratacita, ajunge o ruina umana, o intristatoare figura hieratica a dezmostenitilor vietii, prelun-gindu-si la nesfirsit suferinta. Asa cum Oscar Wilde agoniza pe malurile Senei, la hotarul dintre veacul trecut si cel prezent, urmarit, cu privirea compatimitoare, si de poetul nostru Dimitrie Anghel, tot astfel si Artur Enasescu isi purta pasii in vazul lumii, in Bucurestiul luxului si al opulentei, intre Capsa si fostul palat regal, imbracat literalmente in zdrente, cu chipul brazdat de suferinta, intinzind mina, cu groaznica umilinta, pentru un muc de tigare sau un gologan pentru o piine. in 1934, participind la un concurs organizat de revista Viata literara, isi trimite cartea de vizita unde, alaturi de titlul de doctor in filozofie, de laureat al premiului S.S.R. pentru sonet, adauga cu mina lui macinata de boala : "Actualmente fara domiciliu, bolnav, gol si flamind". Oficialitatea culturala a vremii privea cu o cinica indiferenta ia nenorocirea poetului. in tara sinecurelor, care era Romania de odinioara, unde toate vlastarele decrepite ale claselor sta-pinitoare puteau obtine lesne posturi inalte in ministere si in diplomatie, nu se gasea nici cea mai modesta slujba pentru Artur Enasescu, nu se gindea nimeni sa ofere poetului cersetor un pat intr-un sanatoriu, lasindu-1 prada batjocurii. Doar confratii de vis si truda, la fel de coplesiti de saracie, lansau deseori indurerate si revoltate apeluri pentru salvarea poetului. Spre pilda, in articolul Poetul cu un singur ciorap, publicat la 14 ianuarie 1933, Eugen Jebeleanu scria : "Nu trebuie sa ai de-a face neaparat cu muzeele sau cu biblioteca, pentru a fi auzit de Artur Enasescu. Cine n-a luat cunostinta de acest nume, popularizat prin stema mizeriei ? Care trecator de pe Calea Victoriei nu s-a cutremurat la vederea acelei umbre in zdrente, strecurindu-se pe linga ziduri, cu zJImbetul dementei cautind o stea ?

Artur Enasescu este scriitor roman. S-a scris atita despre el, despre drama existentei sale de literat si om, despre spectacolul oferit de un poet, al carui talent se mistuie, se prabuseste, neajutorat cu adevarat de nimeni, incit toata povestea s-a banalizat.
Astazi o repetam. Ca un ultim strigat, ca o ultima alarma".
indureratele si revoltatele voci ale confratilor au ramas inca fara ecou, zadarnice. Poetul s-a zbatut indelung intre viata si moarte, cu o putere de rezistenta aproape supraomeneasca, mult timp dupa ce faptura sa implinise o jumatate de secol de amarnica si tragica existenta.
in rastimpul scurt de la debut si pina cind s-a prabusit cu mintea detunata, Artur Enasescu n-a creat o opera de prea mare intindere, dar investita cu suficiente valori artistice care sa atraga interesul si stima posteritatii. Parcurgind versurile din volumul antum Pe ginduri si din cel postum Revolta zeului, ca si cele aproape douazeci de poezii ramase inca uitate in Universul literar si Propilee literare, observam ca Artur Enasescu era in primul rind, datorita si formatiei sale filozofice, un poet reflexiv, inclinat spre meditatie, spre lirica de cugetare, cu implicatii parnasiene. Preocupat de a descifra sensul existentei umane, Artur Enasescu ajunge la o concluzie activa, facind din substanta versurilor sale o vibranta apologie a vietii, a setei de a trai. Poezia intitulata semnificativ Credinta este o pasionata pledoaiie pentru nobila idee ca omul e dator sa aiba un ideal, un vis pentru implinirea caruia sa se zbata, sa lupte. Initial, in maniera parnasiana, contureaza un decor dezolant, sugereaza o atmosfera de inertie, de prabusire :
Zaresti printre poteci tacute
Frinturi de temple ruinate
Si nici o ruga nu-nfioara
Adinca lor singuratate.
Azi, jalea veciniciei goale Pe-a noastre suflete-i stapina, Si visul urias al firii isi poarta aripa-n tarina.
Convins ca omul trebuie sa renasca din propria-i cenusa, ca pasarea Phoenix, sa se avinte temerar, stapinit de setea de viata, poetul indeamna :
O ! smulgeti idoli noi, din piatra
Altarelor paraginite,
Sub negre, uriase domuri,
O viata noua sa palpite.
Slaviti un vis, o nalucire, Si tresariti macar o clipa Cind infinitul va cuprinde Sub uriasa lui aripa.
Chemarea la viata e proiectata pe un tulburator elogiu al iubirii, ca sens sublim al existentei umane :
ingenuncheati sfiosi in fata Iubirii si-o indumnezeiti, Caci ea va-mbalsamcaza cupa Din care pururea sorbiti !
Altar de slava ridicati-i ! Svirliti cu suflele curate Pe sarutarile de-o clipa, O raza de eternitate !
Apologia vietii se rasfringe, in versurile lui Artur Enasescu, asupra feluritelor ipostaze umane. in Tiganca, Rita intrupeaza pasiunea frenetica de a trai, in conditiile elementare ale simplitatii. Existenta umana, vazuta in esenta ei, in virtutile morale pe care i le confera posibilitatea de a trai, de a se intrepatrunde cu toate elementele lumii reale, este celebrata, prin intermediul simbolurilor, in admirabila poezie Revolta zeului. Aici, Artur Enasescu reia, intr-o viziune proprie, mitul lui Hyperion din Luceafarul lui Eminescu. Zeul, solitar "pe-a cerului tacuta si yista-mparatie", claustrat in "slavile albastre" si inconjurat doar de "singuratati de moarte", vrea sa se desprinda din nemurire, e stapinit de dorinta de a renunta la eternitate si atotputernicie, ca si Hyperion, pentru a deveni un simplu om, pentru a se bucura de viata pamanteasca :
Nemarginire trista, ce-n lumea ta ma tii
incatusat pe veacuri de culmile pustii !
Desfa-ma doar o clipa ! Cadeti voi lanturi grele,
Sa ma ridic deasupra eternitatii mele !
Zeul aspira ca nimic din ceea ce e omenesc sa nu-i fie strain, vrea sa traiasca viata deplin, sa aiba aceleasi suferinte, bucurii, patimi si credinte ca si oamenii :
invaluit de patimi, sa sufar, sa iubesc !
Sa simt adinc in pieptu-mi nadejdile cum creic,
Descatusat o clipa, fugind de umbra mea
Sa ma-nfior de-o floare, sa cred in orice stea.
Daca Hyperion ramine dezamagit de cele pamintesti, re-tragindu-se in lumea lui "nemuritor si rece", Zeul intelege profund ca viata oamenilor nu are puritatea si stralucirea cristalului, fiind plamadita din bucurii si suferinte, din vicisitudini, din zbucium, si de aceea doreste sa o traiasca aidoma :
Jos, chiar de gem atitia pe-ndurerate cai,
Drept candela speranta le sta la capatii.
De sufar muribunzii, pe fruntea lor de para
Aripele-i de aur credinta-si desfasoara.
Voi, ce simtiti al vietii nemarginit mister, Credinta va ridica mai sus de Zei si Cer !
Neputind sa se desprinda din nemarginirea vesniciei, zeul e coplesit de durere :
Si-n clipa cind pe bolta luceferii rasar, Patruns de jale, Zeul, sbucni-ntr-un plins amar.
Facind elogiul vietii, al existentei umane, Artur Enasescu vedea sublimul ei in stradaniile oamenilor de a dobindi treptat ceea ce inca nu ie apartine, dar spre care nazuiesc. intr-un Sonet, edificator pentru inclinatia sa spre reflexivitate, in care apeleaza la interogatiile caracteristice acestui gen de poezie, pornind de la premisa cognoscibilitatii, referitoare la ideea ca nici o limita eterna nu ne desparte de adevarul absolut, dar ca etern ne va desparti o limita, poetul isi exprima convingerea ca viata oamenilor, pentru a fi demna de trait, trebuie sa aiba intotdeauna un sens activ. Daca oamenii ar sti ori ar avea totul de-a gata, dintr-o data, s-ar blaza, ar deveni inerti :
De-oi disparea tu, dulce nestiinta Si-al nostru gind s-ar desveli din ceata, Ce crez adinc ne-ar mai lega de viata ? Ce vis nebun ? Ce scumpa nazuinta ?
Inerti si tristi, cu sufletul de gheata, incununati pe veci de biruinta, Ne-am adinci olimpica fiinta intr-un extaz de liniste mareata.
inzestrat cu un autentic talent, Ar tur Enasescu era departe de a fi monocord. Avea un registru liric multiplu, in-troducind in versurile sale tonalitati si nuante variate, pe .care, din pacate, in scurta si dureroasa sa activitate creatoare nu a putut sa le desavirseasca, sa le dezvolte indeajuns .de amplu. O pajrte a liricii sale se afla sub semnul evident al parnasianismului. Cu un remarcabil simt pictural, apelind la virtutile fantazei, cultivind imaginea cu puterea de sugerare, a conturat citeva tablouri cu nuanta exotica, in versuri fluide, presarate cu asocieri de cuvinte expresive, intr-un ritm de melopee. Se pot cita in acest sens poezii ca Din Cytera, Floarea mortii, Cleopatra si altele. In aceasta din urma, de pilda, creioneaza imaginea Egiptului antic :
Un joc de chilimbare, par in bazinuri stropii,
inalta forme svelte spre cer eliotropii,
Olendrii se-mpreuna cu desii sicomori
Si singera vazduhul sub purpura de flori.

Afrodita

In hau de mari, batute de furtuna, La pieptul spumegatului talaz, Prinzandu-i gingas, bratul de grumaz Dormea seninul ca un fulg de luna. Seninatate, zbucium, impreuna, Uniti de sorti pe-al apelor podghiaz, Nascura, robi aceluiasi extaz, Nemarginirea, floare de genuna. Si haosul gemu de frematare, Cand cea dintai semeata-ntruchipare, Vis cald! Femeia, amfora de slava, Zbucni leganatoare si suava, Vrej de senin cu fruntea-n sarg de stele, Din zvarcolirea undelor rebele.

Visătorii

O visatori, cu suflet de copii,
Voi paseri, de lumina speriate,
Ce rataciti cu genele plecate,
Pe strazi intunecoase si pustii!

Voi, cu priviri curate de fecioara,
Sfiosi si singuratici visatori,
Ce tremurati sub cerul plin de nori,
Si vantul cel mai gingas va doboara!

Ascnsi stati ziua-n tainice unghere,
Si maini de vis v-acopar ochii grei,
Iar cand pe cer s-aprind mii de scantei
Voi rasariti… O, suflete stinghere!

Va prinde luna flori la palarii,
Si tresariti; de-un fosnet bland vi-e frica,
De umbra ce pe ziduri se despica,
Cand rataciti prin noptile tarzii.

In jurul fruntii voastre, visatori!
A noptii duhuri, tainice, s-aduna;
…Intind o scara razele de luna,
Si gandul vostru suie pan-la nori.

Si pasul vostru-n cale sovaieste,
De raze pline, genele se-nchid,
Si va treziti la umbra unui zid,
Cand astrul diminetii licareste.

O visatori, cu suflet de copii,
Voi, paseri de lumina speriate,
Ce rataciti cu genele plecate,
Pe strazi intunecoase si pustii!

Poetul

Port cerul cu stele pe umerii mei!
Tot focul iubirii in piept!
Cuvantul mi-e harpa, vrajita de zei,
Iar gandul, toiag de-ntelept.

Par, bratele-mi, ruguri aprinse, pe veci;
Cununa de flacari mi-e gura, nu lut!
Fiorii de viata, chiar, lespezii reci
I-as da printr-un singur sarut.

Prin geana deschisa, cand ochii-mi patrund,
Un alt cer straluce-n adanc;
El creste si-acopera, zari fara fund,
Cu-n soare mai viu pe oblanc!

Un bici, cu fasii de azur, impletesc,
Pe guri patimase, cand furii se cern
Si-a vietii prostie, destin pamantesc,
Lovita de sfarcul etern.

Cand, aprig spumeaza, veninul pe limbi,
S-asupra-mi cad pietre morman,
Tu pietrele-n bulgari de aur le schimbi
O! fluier vrajit al lui Pan!

A mele sunt campuri, poieni, luminis
Si raza ce moare-ntr-al norilor prag,
Si umbrele dese, din vechiul frunzis,
Cazand peste fruntea-mi de mag!

Eu traznete, fulgere, toate le-adun!
Furtuna dezlantui in voie,
Si-mprastii pe lume, cu-avantul strabun,
Scantei din faclia lui Joe!

Ocean sunt ce trece de-al stancii grumaz,
Unesc lutul negru cu-albastrul senin;
Din orice simtire facand un talaz,
Inving uriasul destin!

Clipe din urmă

Peste cetat de slava, prin vai patriarhale,
Pe unde-au fost ogoare si vesele salase,
Vor creste-n zari ghetarii, fantasme uriase,
Dezvaluind la luna scheletele lor pale.

Batuti de valul vremii ce sfarma tot si roade,
Batran cu fata supta si cu stufoase gene,
Dormi-vor inteleptii sub cumpeni si troiene,
Rupand de-a pururi firul stravechilor izvoade.

Cuaripi de aur, duhuri, pleca-vor in sirag
Pe albe povarnisuri, cu fruntea spre genuna,
Din bratele lor stranse, facand sub cer cununa,
Surazator pieri-vor alaturi, drag cu drag.

O clipa, dogorita de ultimul sarut,
Ce va cuprinde zareac-o mreaja de vapai,
Natura va renaste, rostogolind prin vai,
Cascadele-i spumoase pe brazde noi de lut.

O clipa iar vazduhul va sangera pe ape,
Strafulgerat puternic de-a dorului lumini.
Apoi, frangand tiparul celor din urma crini,
Tot cerul isi va strange azurul sub pleoape.

Si demonul pierzarii va sta mereu la panda;
Prin larguri stapanite de-a mortii dezolare,
Vor luneca doar norii, cu-ncolaciri fugare,
Iar soarele-si va stinge, lin, torta-i fumeganda.

Imbratisand cenusa ramasa pe altare,
Pe-oglinzi de gheata visul pierdutei lumi va trece;
Va tresari-n adancuri sub el pamantul rece
Si-asupra-i se vor cerne cununile stelare.

Un singur om pe lume, din adormita ceata,
Varsandu-si umbra neagra pe-ntunecatul sloi,
Va masura desertul cu gandul inapoi
Si ochiu-i fulgera-va taios ca o sageata.

Zaresc prin colb de secoli faptura lui semeata;
Inalta-i frunte pare de bolta rastignita,
Iar viforosu-i suflet ce-n aspre zari palpita,
Roteste ca un vultur pe crestele de gheata.

Cad blocuri sfaramate sub pieptu-i de titan;
Sorb ochii tot adancul si clarul din tarii;
Iar miile-i de ganduri in zbor de herghelii,
Zburdalnice s-alunga pe recele morman.

Pe-ncremenite valuri sta discul de jaratic –
E-un templu gol natura, cu albe propilee,
Pe care raza lunii, sfielnica scanteie,
Visand un ram in floare, sub cer primavaratic.

Nici-un suspin nu curma oceanul de tacere,
Pe-nvinetite buze dorm sacrele cuvinte;
Jos, groaznica se-ntinde tacerea din morminte,
Iar sus, imensitatea tacerilor din sfere.

Prin cugetu-i din haos, atatea lumi se-ncheaga;
Sta tinta calatorul cu fata spre destin
Si-asteapta vesnicia, haotic si divin,
Pe umerii atletici purtand zidirea-ntreaga.

De piscuri se agata, suind fara ragaz,
Tacuta lui durere si-o poarta catre slava;
Nadejdea-i mai pluteste fluturatoare nava,
Ce lupta-n vijelie cu aprigul talaz.

E ultima veriga din lantul ce se frange;
Roiesc in jur luceferi; iar trupu-i cadaveric,
O clipa mai desparte lumina de-ntuneric,
Pe tample-i in siroaie cad stropi aprinsi de sange.

Simtirea-i sugrumata se zbate ca-ntr-un cleste;
Ar vrea sa franga sloiul cu brate de vapaie,
I-aluneca piciorul, suflarea i se taie,
Iar fruntea-i uriasa cu neguri se-nveleste.

Si, totusi, inc-odata, el se ridica drept;
Si-nfige-n toate gandul – dumnezeiasca dalta –
Visand o lume noua si-o zare mai inalta,
Cand inima-i se frange de barbatescu-i piept.

Imbalsamand pamantul cu-n vis fara de margini,
Suflarea-i inghetata se pierde spre-naltimi;
De sus zbucneste jalnic un cor de heruvimi,
Si-n zvarcoliri de sarpe, trec nori peste paragini.

Fulgeratoare sabii de creste viu se sparg;
Pe axa lor toti sorii se poticnesc o clipa,
Iar moartea-si desfasoara napraznica-i aripa,
Pe cea din urma frunte, rostogolita-n larg.

Corneliu Popel

Biografie

POPEL Corneliu, se naste la 19 ian. 1950, comuna Darabani, judetul Botosani - moare in 18 iun. 1978, Iasi. 

Poet.

Absolvent al Facultatii de Filologie a Univ. din Iasi (1973). Dupa terminarea studiilor universitare, prof. de limba romana in comuna Tibana, judetul Iasi. 

Debuteaza ca elev in ziarul Zari noi din Suceava (1965), publicind ulterior si in lasul literar, Alma matei; Cronica. Amfiteatru, Ateneu. Luceafarul, Convorbiri literare etc. 

Debut editorial cu volum de versuri Fratii mei blinzi (1974), dupa ce ii aparusera poezii si in antologia Cerul in apa (1970), ce reunea debutantii in poezie selectionati de Editura Junimea din Iasi. A mai publicat volum Aurea saecula (1977). Postum, i s-a publicat volum de versuri Elogiul intelepciunii (1979).

Epitetul din titlul volumului de debut al lui Corneliu Popel (Fratii mei blinzi, 1974) se adecveaza exanguitatii poeziei. O tulbure conceptie imnica provoaca mecanismul limbajului, o sintaxa eliptica si destul de capricioasa incearca sa-i confere mister. 

Frapeaza, pina la a deveni plictisitor prin inexistenta, un simulacru de elevatie nesustinuia de saracaciosul material prelucrat. Cuvintele sint „fara de prihana", „celeste", „sacrale"; gesturile, „auguste". Este „sublima" lunca, la fel de sublim e drumul (cu varianta lui „susea"), nu mai putin sublima, „augusta gradina". Poetul oficiaza de la inaltimea unor eterate concepte, se vrea prin cintec hierofant in numele patriei, avind oarecum intuitia valorii conceptului de descendenta hol-derliniana. In cea mai buna interpretare, insa nu si pe deplin plauzibila, patria este aici toposul logosului: 

„printre arbori de aur patria ea sfinta raza ea roua sublima gura de aur care cuvinla fiilor pace eterna".

Rostirea pare o redundanta in cautarea obiectului. De la o poezie la alta, aceleasi atribute ornante incearca sa-si ia zborul spre indeterminalul cer imnic, raminind doar o pura promisiune, esuind, de fapt, in gravitatia locului comun, daca nu si hilar (exemplu: pe ramura teiului „sfint" sta „pasarea neamului"). Cu Aurea saecula (1977), cel mai comentat dintre volumele sale, se incearca introducerea unei oarecare discipline: versurile sint mai putin trunchiate, catenele sintactice slujesc mai firesc discursul, iar poezia se preocupa de aspectul unitatii ei. insa nu sint inlaturate vechile obsesii, ci, dimpotriva, amplificate. Astfel, se configureaza si un patetism minor, de dulce tihna naturista, „dumbravi latine" adasta pe relieful unui paradis cu „blinde animale" sau „plante prea iubite", un duh samaritean aseaza culori si pace peste tablourile chieiismului interior. Sint invadate de un aer sapiential „casa" si „graiul de acasa". Mai inchegata din toate este ultima carte, Elogiul intelepciunii (1979). Exista aici semnele de clarificare cu sine ale acestui spirit reflexiv, chiar profund pe alocuri, insa slujindu-se de un ion inadecvat. Renuntind sa mai provoace simbolurile sau conceptele, Corneliu Popel ia calea mai fireasca, aceea care le poate naste prin sugerare. O biografie mai terestra isi cere dreptul la expresie, drama existentei izbucneste deasupra protocolului verbal: 

„Ploaia-n manta singuratatii m-acopera. Unde sinteti voi, cei dragi, sa ma scapati de moarte'.' Simt cum se apropie cu pasi usori precum risul padurilor din Carpati Linga mine locul e gol. Cine sa-mi siringa bratul cind incepe sa-mi fie frica? Vai, cit de departe sinteti, cit de departe!"

Probabil ca in numele acestei neasteptate simplificari trebuie sa avem intelegerea anterioarelor etape de incercare. Erau solfegii pentru presimtitul poem ihanatic. Acum durerea innobileaza graiul cel mai umil, o simplitate dezarmanta risipeste comori de autenticitate. Pornit confuz intr-o experienta initiatica fortata prin limbaj conceptual, ritualizata pina la golirea de substanta, Corneliu Popel este un caz rar de poet ce ajunge sa se lase initiat de materialul vital. Era in pragul importantei sale descoperiri.

OPERA: Fratii mei blinzi. Iasi, 1974; Aurea saecula, Iasi, 1977; Elogiul intelepciunii, Iasi, 1979; Voce eterna: pro patria. Iasi, .

REFERINTE CRITICE: D. ' Arsenie, in Luceafarul, nr. 49, 1977; D. Dimitriu, in Convorbiri literare, nr. 12, 1977; A. Popescu, in Steaua, nr. 12, 1978; T. Mihadas, in Tribuna, nr. 8, 1978; L. Leonte, in Cronica, nr. 15, 1978; M. Blaga, in Familia, nr. 5, 1978; A. Andries, in Cronica, nr. 25, 1978; D. Lascu, in Convorbiri literare, nr. 3, 1980; C. Ivanescu, in Luceafarul, nr. 46,1982; I. Bejenaru, in Ateneu, nr. 10, 1985; G. Dorian, in Ateneu, nr. 8, 1985.

Taine văd în ochii tăi, iubito

Înţelepciunea îşi are locul în centrul trandafirului.
Acolo caută, învăţăcelule, înţelepciunea.
Dar unde-i înţelepciunea dacă nu în virginul
ochi al iubitei care vis este?

Ea pleacă şi-mi zic: e substanţă.
Arborele poartă sângele ei,
când pe buzele-mi cade picătura distrugătoare
a înţelepciunii şi a părerii de rău.

Euharistia
    lui Stefan cel Mare

Să plece unde
cînd să plece? unde
vreodată piatra a plecat? unde
vreodată grîul a plecat?

coboară el
Moldovă blîndă
pe fluviul de aur al gîndirii
noastre nu se stie
grai mai înalt.

  În potire uitatã-i aroma

     Mor teii cuminti, mor teii cuminti?

     si-n potire uitatã-i aroma

     amiezii care moare sub topoarele sacre

     în nepãsare, benzinã si pulbere.

     A îmbãtrînit teiul cuminte

     si poate-am îmbãtrînit si eu, poetul uitat

     as fi putut fi zeu, dacã as fi plutit

     în sufletul lui, sub floarea lui

     sfîntã...

     Ce gîndesti? Ce mai poti gîndi, frate?

     Iarna mor teii cuminti

     iarna cere altã luminã

     si-n potire e lacrima soarelui.

     Stai între teii care iubire lasã pe fruntea-ti

     precum o cununã de lauri

     Ce gîndesti? Primãvara-i aproape

     si aproape-i pãmîntul pe care-l iubim.

     Îmi vei spune, iubito, istoria lor

     si-n palmele mele vei uita potire

     „Mor teii cuminti, mor teii cuminti

     pe pãmîntul acesta care-i iubire”!

Edgar Allan Poe

Biografie

Edgar Allan Poe (*19 ianuarie 1809, Boston/Massachusetts - †7 octombrie 1849, Baltimore/Maryland), scriitor american, poet, romancier, nuvelist şi critic literar, creator al genului de scurte povestiri şi precursor al literaturii moderne de ficţiune ştiinţifico-fantastică. A dus o viaţă de boem şi a sfârşit tragic în mizerie şi alcoolism, dar tocmai din acest infern al existenţei sale s-au născut multe dintre creaţiile ce aveau să impună literaturii universale norme de evaluare estetică necunoscute până atunci. În cei patruzeci de ani ai unei vieţi halucinante, scriitorul a izbutit să publice multe volume de versuri, de proză, estetică şi teorie literară, făcând dovada unei forţe de creaţie extraordinară.

Născut la Boston dintr-o familie de actori, Edgar Poe rămâne orfan de ambii părinţi la vârsta de 3 ani şi este adoptat de familia John Allan, un negustor înstărit din Richmond/Virginia, primind numele de Edgar Allan Poe. După studii secundare în Liverpool (Anglia) şi în Richmond, se înscrie în 1825 la Universitatea din Virginia, pe care este nevoit să o părăsească după un an, lipsit de mijloace materiale şi înglodat în datorii, în urma unei vieţi extravagante, ceea ce a dus la un conflict cu tatăl său adoptiv. Poe încearcă să facă o carieră militară, dar este exclus din academia militară din West Point pentru acte deliberate de indisciplină. În această perioadă publică fără prea mult succes primele sale poezii. În 1833 înregistrează primul succes cu povestirea "Manuscris găsit într-o sticlă" (A MS. Found in a Bottle), câştigând concursul organizat de revista Saturday Visitor din Baltimore. Se stabileşte în Baltimore, după ce se căsătorise în 1836 cu verişoara lui, Virginia Clemm. Devine redactor principal al revistei Southern Literary Messenger, dar pierde postul după scurt timp datorită exceselor sale alcoolice. Apariţia nuvelei "Povestea lui Arthur Gordon Pym" (The Narrative of Arthur Gordon Pym) atrage atenţia publicului şi a criticilor, Poe devine editor asistent la revista Burton's Gentlemen's Magazine, trece după un an la revista Graham's Magazine, unde publică numeroase articole, povestiri şi eseuri, aducându-i reputaţia unui critic competent şi sever. În 1839 apare în două volume un ciclu de nuvele "Povestiri ale Grotescului şi Arabescului" (Tales of the Grotesque and Arabesque), apreciate de public dar fără succes material. În ianuarie 1845 publică în revista Evening Mirror celebrul său poem "Corbul" (The Raven), care a provocat o adevărată senzaţie. Îmbolnăvirea şi moartea soţiei sale Virginia în 1847 îi accentuează însă abuzul de băuturi alcoolice, Poe duce o existenţă tot mai dezorganizată, care îi precipită ruina fizică şi spirituală. După o dispariţie de câteva zile, în ziua de 3 octombrie 1849 este găsit căzut pe un trotoar în oraşul Baltimore, în stare de confuzie mintală provocată de alcool şi droguri. Moare în spital patru zile mai târziu, la 7 octombrie 1849.

Lirica

Cu unele excepţii, creaţia lirică a lui Elgar Allan Poe este umbrită de măiestria povestirilor sale, care l-au consacrat în literatura universală. Totuşi poeme ca "Annabel Lee", "Corbul" sau "Ulalume" îl impun şi ca unul din marii lirici ai lumii, făcut cunoscut publicului european în special prin traducerile în franceză ale lui Baudelaire şi Mallarmé. Admirabile traduceri în limba română au fost realizate de poeţii Dan Botta şi Emil Gulian. În poemele lui Poe sunt remarcabile metaforele deliberat eterogene, amestecul de imagini, combinaţia de pasiune şi raţiune, frumuseţea sonoră realizată prin rime neaşteptate şi disonanţe. De aceea nu numai simbolismul, dar şi mişcările artistice ulterioare au recunoscut în Poe un predecesor.

Proza

Mărturia cea mai complexă a poziţiei prioritare în declanşarea curentelor de înnoire a literaturii o constituie proza lui Edgar Poe. Povestirile sale "Aventurile lui Gordon Pym" (The Narrative of Athur Gordon Pym), "Prăbuşirea casei Usher" (The Fall of the House of Usher), "Cărăbuşul de aur" (The Gold Bug), "Pisica neagră" (The Black Cat), "Butelia de Amontillado"" (The Cask of Amontillado) sunt câteva din povestirile lui Edgar Allan Poe care au forţat frontierele imaginarului, îmbinând teritoriile vieţii şi ale morţii într-o sinteză halucinantă, o viziune ce dă valoare simbolică unor proiecţii maladive ale lumii reale. Mişcarea literară Junimea condusă de Titu Maiorescu îi descoperă prozele, este tradus din limba franceză, în care fusese tradus de poetul Charles Baudelaire, de Veronica Micle, Mihai Eminescu sau Ion Luca Caragiale şi această descoperire are un impact deosebit asupra apariţiei literaturii noastre fantastice.

Critică literară şi eseistică

Publicaţiile de critică literară ale lui Edgar Allan Poe se caracterizează printr-o profundă cunoaştere a literaturii, prin spirit sarcastic, simţ ascuţit în receptarea adevăratelor valori creative. Scrierile sale teoretice, în special concepţia sa asupra stilului de nuvele scurte, s-au bucurat încă din timpul vieţii de o atenţie şi preţuire deosebită şi au exercitat o influenţă puternică asupra generaţiilor ulterioare de prozatori. Cu "Filosofia creaţiei poetice" (The Philosophy of Composition, 1846) sau "Principiul poetic" (The Poetic Principle, 1850) s-a făcut începutul teoriilor literaturii moderne.

Cea Mai Mândră Zi, Cel Mai Mândru Ceas…

Cea mai mîndră zi, cel mai mîndru ceas,
Inima-mi veştedă le-a cunoscut:
De-avînt şi de mărire visu-mi treaz,
O ştiu, a trecut!

Ce-avînt, am zis? Da! Îmi închipui,
Dar de mult timp s-a dus pe veci!
S-a dus şi tinereţea mea, şi chipu-i;
Ci, ducă-se deci!

Şi tu, mărire, ce mai am cu tine?
Alt cuget are-acum de moştenit
Veninul ce mi l-ai turnat în vine;
Suflete-al meu, fii liniştit!

Cea mai mîndră zi, cel mai mândru ceas
Ce mi-au fost date, le-am avut:
Şi visul de mărire, visul treaz,
O ştiu, a trecut!

Dar dacă visul meu de-avînt şi de mărire
M-ar îmbia şi-acum cu-acel amar
Ce-l îndurai atunci, eu ceasul peste fire
Nu l-aş petrece iar!

Căci pe aripa lui plutea ca o pulbere.
Şi cînd plecă în zboru-i, căzu de pe ea
O esenţă în stare să spulbere
Sufletul ce-l cunoştea. 

Corbul

Stînd, cîndva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte 
Din oracole ceţoase, cărţi cu tîlc tulburător, 
Piroteam, uitînd de toate, cînd deodată-aud cum bate, 
Cineva părea că bate – bate-n uşa mea uşor. 
,,E vreun trecător – gîndit-am – şi-a bătut întîmplător.
Doar atît, un trecător." 

O, mai pot uita vreodată ? Vînt, decembrie cu zloată, 
Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor, 
Beznele-mi dădeau tîrcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale 
Să-mi aline greaua jale – jalea grea pentru Lenore – 
Fata fără-asemuire – îngerii îi spun Lenore –
Nume-n lume trecător. 

În perdele învinse roşul veşted de mătase 
Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor; 
Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvîcnind de teamă: 
,,E vreun om care mă cheamă, vrînd să afle-un ajutor – 
Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor – 
Nu-i decît un trecător." 

Astfel liniştindu-mi gîndul şi de spaime dezlegîndu-l 
,,Domnule – am spus – sau doamnă, cer iertare, vă implor; 
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială, 
Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător; 
Am crezut că-i doar părere!" Şi-am deschis, netemător, 
Beznă, nici un trecător. 

Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme, 
Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor; 
Noapte numai, nesfîrşită, bezna-n sinea-i adîncită, 
Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: „Lenore!” 
Doar ecou-adînc al beznei mi-a răspuns şoptit: ,,Lenore!'' 
Doar ecoul trecător. 

Întorcîndu-mă-n odaie, tîmplele-mi ardeau văpaie, 
Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor. 
,,La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate... 
Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tîlcul lor. 
Vreau, de sînt în beznă taine, să descopăr tîlcul lor!'' 
Vînt şi nici un trecător. 

Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă, 
a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpînitor. 
N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune, 
Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor, 
Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpînitor, 
Sus, pe bust, se-opri din zbor. 

Printre negurile-mi dese, parcă-un zîmbet mi-adusese, 
Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător. 
Şi-am vorbit: ,,Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală, 
Corb bătrîn, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adînc sobor! 
Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?'' 
Spuse Corbul: ,,Nevermore!'' 

Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte 
Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntîmplător; 
Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume 
Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor – 
Pasăre, de nu stafie, stînd pe-un bust strălucitor- 
Corb ce-şi spune: ,,Nevermore''. 

Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie, 
Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvînt sfîşietor. 
Mult rămase, ca o stană.n-a mişcat nici fulg, nici pană, 
Pînă-am spus: ,,S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor – 
Va pleca şi el, ca mîine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor''. 
Spuse Corbul: ,,Nevermore''. 

Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă, 
M-am gîndit: ,,E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor. 
L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare 
L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor – 
Bocetul Nădejdii-nfrînte i-a ritmat, chinuitor, 
Doar cuvîntul: ŤNevermoreť''. 

Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strînsă, 
Jilţul mi l-am tras alături, lîngă bustul sclipitor; 
Gînduri rînduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise, 
Lîngă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor – 
Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor – 
Vorba Never – Nevermore. 

Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică, 
Îl priveam cum mă fixează, pînă-n gînd străbătător, 
Şi simţeam iar îndoiala, mîngîiat de căptuşeala 
Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor – 
Dar pe care niciodată nu-l va mîngîia, uşor, 
Ea, pierduta mea Lenore. 

Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare, 
Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor; 
,,Ţie, ca să nu mai sîngeri, îţi trimite Domnul îngeri'' – 
Eu mi-am spus – ,,să uiţi de plîngeri, şi de dusa ta Lenore. 
Bea licoarea de uitare, uită gîndul la Lenore !'' 
Spuse Corbul : ,,Nevermore''. 

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană, 
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor, 
În noroasa mea ruină, lîngă-un ţărm fără lumină, 
Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor, 
Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?'' 
Spuse Corbul: ,,Nevermore''. 

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană, 
Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător, 
Sufletu-ntîlni-va oare, în Edenul plin de floare, 
Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore – 
Fata căreia şi-n ceruri îngeri îi spun Lenore?'' 
Spuse Corbul: ,,Nevermore''. 

,,Fie-ţi blestemat cuvîntul! Piei, cu beznele şi vîntul, 
Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor! 
Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă! 
Singur pentru veci mă lasă ! Pleacă de pe bust în zbor! 
Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!'' 
Spuse Corbul: ,,Nevermore''. 

Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă într-una, 
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pînditor, 
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează, 
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor; 
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor. 
Niciodată – Nevermore. 

Traducere de Mihu Dragomir (din volumul Poezii şi poeme, Ed. Tineretului, Buc., 1963) 

Regret

Tu mi-erai totul, dragoste,
Al sufletului har,
Un verde ostrov în mare, dragoste,
Fântână şi altar,
Încins cu poame dulci şi flori,
Flori ale mele doar.

Vis prea frumos spre-a fi putut
Să steie! - Ah, limpede minune!
Ai răsărit, şi te-am pierdut!
Un glas din viitor îmi spune:
"Treci, treci", dar peste Trecut
Sufletul meu ca pe-o genune
Pluteşte-amar, apatic, mut.

Georg Scherg

Biografie Georg Scherg
Georg Scherg (n. 19 ianuarie 1917, Brașov - d. 20 decembrie 2002, Germania), pedagog, prozator, poet, dramaturg și traducător, unul dintre cei mai prolifici scriitori de limbă germană din România.

S-a născut la 19 ianuarie 1917 în Brașov, fiind al treilea fiu al lui Peter Kurmes. Tatăl său a murit front, la scurt timp înainte de nașterea fiului său. La nașterea lui Georg decedează și mama sa, iar cei trei copii ai familiei Kurmes sunt preluați de orfelinatul evanghelic din Brașov. În 1922 Georg este adoptat de pielarul brașovean Ernst Scherg. Georg Scherg a urmat școala primară în perioada 1923-1927, după care a urmat gimnaziul Honterus între anii 1927și 1934, unde l-a avut profesor pe scriitorul Adolf Meschendörfer.

În anii de liceu Georg începe primele sale încercări de scriere. Studiază în paralel și muzica, iar în 1934-1935 lucrează ca profesor particular de vioară și de limbi străine. Între anii 1935-1937 studiază în Germania și Franța la Gießen, Berlin și Paris. În anii 1938-1941 Georg Scherg servește în armata română la Târgu Mureș.

Își continuă studiile de filologie în Tübingen și Strassburg între ani 1941 și 1944. În 1942 se căsătorește cu Erma Teindel, o tânără din Transilvania natală, iar în 1943 se naște fiul Cornelius. Între anii 1944 și 1945 este profesor de germană, latină și istorie la liceul din Reutlingen și în același timp se ocupă și cu diverse traduceri.

În februarie 1947, Georg Scherg pleacă spre Brașov, pe jos. Deși cunoștea riscurile pe care și le asumă reîntorcându-se în România controlată de Uniunea Sovietică, intră clandestin în țară cu un pașaport românesc deja expirat și se stabileste la Brașov. Până în 1953 lucrează ca profesor de limba germană la Brașov, Codlea și la Hălchiu. În 1948 se pronunță divorțul de prima soție, iar în 1949 se recăsătorește, de data aceasta cu Ditta Kummer, profesoară de gimnastică și muzică din Brașov. În 1950 soția sa naște fiica sa, Konstanze. În 1952, este executaă o percheziție în casa tatălui său. În timpul percheziției se descoperă valută (rămasă dintr-o călătorie în afara țării) și, în consecință, bătrânul a fost arestat iar averea sa a fost confiscată. După scurtă vreme, bătrânul este însă eliberat din motive de boală și vârstă.

În această perioadă Scherg își prezintă primele creații literare în cadrul bisericii (o piesă de Paști, recitări și lecturi cu public) și în cadrul cercului literar local. În 1954 debutează cu volumul de teatru Giordano Bruno. În același an se nasc gemenii Christian și Sibille, iar Scherg devine membru al Asociației scriitorilor din România și începe să publice volume de teatru, („Ovid. Trauerspiel”) povestiri și un prim roman, „Da keiner Herr und keiner Knecht”, 1957. În același an este numit șef de catedră la Universitatea Victor Babeș din Cluj, specialitatea germanistică. În 1958 publică volumul „Die Erzählungen des Peter Merthes”.

La 30 septembrie 1958 este arestat, iar după un an de arest preventiv și perindări prin închisori, este condamnat la 20 de ani de muncă silnică, într-un proces public, pentru că ar fi instigat împotriva statului comunist. A trecut prin închisorile din Codlea (1959-1960),Jilava (1960), Gherla (1961-1962) și lagărele de muncă silnică de la Grădina (Balta Brăilei), Stoenești și Periprava (Delta Dunării). La 12 octombrie 1962 este eliberat pe neașteptate și în anul următor își câstigă existența ca lucrător la canalul Tömösch din Brașov. În anii 1963 - 1968 a fost angajat ca violonist la Filarmonica brașoveană.

În 1968 este reabilitat și are ocazia să-și prezinte situația la o masă rotundă pe care Ceaușescu o organizase pentru a cunoaște comunitatea germană. Este repus integral în drepturi și i se restituie o bună parte din bunurile și manuscrisele confiscate. În 1968 apar volumul de poezii Die Silberdistel și romanele Das Zünglein an der Waage și Der Mantel des Darius. În anii 1968 - 1970 a fost profesor de germană și literatură universală la liceul Honterus din Brașov, iar din 1970 este chemat ca șef de catedră la noua Facultate de filologie din Sibiu, secția literatură germană. În 1971 apare romanul „Penelope ist anderer Meinung”. În toți acești ani, inclusiv cei de închisoare (a scris prin închisori cărți întregi, în memorie), Georg Scherg a fost foarte productiv ca autor de poezie, proză („Baß und Binsen”, 1973) și teatru, a tradus și transpus lirică și proză, mai ales din limba română. I s-a permis să călătorească în Cehoslovacia, DDR șiBRD, unde l-a vizitat pe Cornelius, fiul din prima căsătorie. În 1975 se căsătorește pentru a treia oară cu profesoara de arte plastice Mariana Ferăstrău, originară din Brașov, care i-a născut un fiu, pe Sachs Walther. În 1976 apare romanul „Paraskiv, Paraskiv”. În 1978 publică volumul de versuri „Im Lande Ur”, în 1979 „Die Axt im Haus” iar în 1981 romanul „Der Sandkasten”. În 1984 este distins cu titlul de Profesor emerit. În 1985, un nou volum de poezii, „Gastfreundschaft”. Întreține relații cu Ion Caraion, Alexandru Ivasiuc, Constantin Noica, Mircea Ivănescu, etc. și cu numeroși scriitori din DDR și RFG.

În 1987 publică volumele „Die verhohlene Münze” și „Die Schuldbürger”; în acelasi an cere emigrarea în RFG, împreună cu soția și fiul cel mic, dar numai în martie 1990, după căderea lui Ceaușescu, reușeste să plece și se stabilește într-o zonă foarte pitorească din apropiere de Tübingen, orașul studiilor din tinerețe, la Mössingen-Belsen și apoi la Bodelshausen. Călătorește prin lume (Grecia, Turcia, Franța, Italia, etc) în căutarea unor locuri istorice și culturale cruciale; în 1997 îi apare un vast roman-parabolă, „Goa Mgoo oder die Erfindung der Unsterblicheit” iar în același an este numit Doctor honoris causa al Universității Lucian Blaga din Sibiu. În 1987 publică un volum de poezii „Schriftbild und Bilderschrift” iar în 1998, apare în editie bilingvă, „Sommerliches Divertimento/Divertisment estival”, ciclu de poezii inspirate de desenele lui Traian Gligor și transpuse în româneste de Dan Dănilă. Ediția bibliofilă Piranda, reproducând un ciclu mai vechi de poezii în manuscris, ornate cu miniaturi, apare în 1999 la o editură de artă. A tradus mult din literatura română, din Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Alexandru Ivasiuc, Constantin Noica, Ion Caraion, Marin Preda, Nicolae Breban, Laurentiu Fulga, etc. Pentru detalii amănuntite privind viața si opera lui Georg Scherg se recomandă dizertația filosofică, lucrarea de doctorat a lui Gert Ungureanu, care i-a fost student la Sibiu - „Die Kunst ist eine Zigeunerin namens Piranda, Intertextualität und Gruppen-kommunikation in der Diktatur - die Oraliteralität in den Texten des siebenbürgischen Autors Georg Scherg”, apărută în 1999 la editura Saeculum din Sibiu.

Georg Scherg se stinge la 20 decembrie 2002, în urma unei fracturi de femur și a operației.

* Giordano Bruno, 1954
* Da keiner Herr und keiner Knecht, 1957
* Die Erzählungen des Peter Merthes, 1958
* Die Silberdistel, 1968
* Das Zünglein an der Waage, 1968
* Der Mantel des Darius, regény, 1968.
* Penelope ist anderer Meinung, Editura Kriterion, București, 1971.
* Baß und Binsen, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1973
* Paraskiv, Paraskiv, 1976
* Im Lande Ur, 1978
* Die Axt im Haus, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979
* Der Sandkasten, Editura Kriterion, București, 1981
* Gastfreundschaft, Editura Kriterion, București, 1985
* Die verhohlene Münze, 1987
* Die Schuldbürger, Editura Kriterion, București, 1987
* Wendelin und der Regenbogen,Editura Creangă, București, 1988
* Goa Mgoo oder die Erfindung der Unsterblicheit, 1997

Cântecul ciorii

Cântă, suflet, chiar ciufulit

şi negru ca o cioară,

oricât de tulbure-ai privit

orice te înconjoară.

Ori chiui vesel, ori boceşti,

asa e viaţa, drum deplin

nu ai pe-alături, ci doar prin,

chiar de mai rătăceşti.

De nu cânţi, fluieri sau glumeşti

nicicând, unde-i norocul?

De nu-ţi faci bucurii, gândeşti

că-n aiureli li-e locul.

Dar oricât aiurezi de tare,

nu dai de armonie.

Deci lumea găunoasă-ţi pare,

cuvântul – ironie.

Dar unei ciori, a croncăni

i-ajunge pe deplin.

Nu vrea să ia, cu viclenii,

nimic de la străini.

Din volumul  Georg Scherg

Sommerliches Divertimento / Divertisment estival,

cu desene de Traian Gligor Leonberg 1998

traducere de Dan Dănilă

Goliat

Lăcusta, numele-o trădează,

e-o bestie-ngrozitoare.

De-i căşunează, ripostează:

nu zgârie, muşcă, dar cutează

pe negândite şi vitează

să lupte cu oricare.

Îţi sare-n ochi când nu gândeşti,

de te răstorni de frică,

nici nu e chip s-o ocoleşti.

Morala poţi să o citeşti

la Solomon: cât te păzeşti,

tot prost eşti, la adică.

De vrei să chemi în ajutor,

de frică îndrăznind

s-o prinzi, să fii învingător,

n-ajung răbdare, trudă, ori

să te-nchini, poţi fi vrăjitor,

deja o vezi fugind.

De cel ca tine furişat,

ca Goliat, greu şi mare,

ea se fereşte imediat,

de hoit, capcană şi-nţepat.

Îi eşti scârbos şi deşucheat

din cap până-n picioare.

Din volumul  Georg Scherg

Sommerliches Divertimento / Divertisment estival,

cu desene de Traian Gligor Leonberg 1998

traducere de Dan Dănilă

Artă şi natură

Am cercetat al lumii orând

şi-o fac mai departe, cu zel.

Pe unii, Evrika strigând

i-aud, ştiu fel de fel.

Cunosc şi ursul după bla-

nă, am multă răbdare.

să-mi pună, nimeni n-ar putea

o barbă aşa de mare.

Eu apă la izvor nu car,

nici flori pe câmp în mai,

la castraveţi n-am grădinar

şi nici un măr în rai.

Din volumul  Georg Scherg

Sommerliches Divertimento / Divertisment estival,

cu desene de Traian Gligor Leonberg 1998

traducere de Dan Dănilă

Marin Constantin

Tata mare, barbă mare

Tata mare, barbă mare,
Nici un pic de-astâmpăr n-are.
Mare meşter gospodar
Nu pierde ziua-n zadar.

Cleşti, ciocane, cuie, chei,
Ţine-n mână cu temei.
Greblă, sapă, târn, topor,
Toate-i sunt de ajutor.

Şi când e vorba de treabă,
Nu mai stă de se întreabă.
Mătură prin curte, sapă,
Pune pomi, aduce apă.

Taie, tunde, peticeşte,
Pune geamuri, meştereşte,

TEATRU/FILM 19 Ianuarie 

Ultimul duel - Fred Firea

Mostenitorii - Branislav Nusici 1965

Dezertorul 1981 Mihail Sorbul

SFATURI UTILE 19 Ianuarie

NOUTĂȚI DESPRE BENEFICIILE SFECLEI

Oamenii de stiinta si-au dorit mereu sa descopere toate proprietatile sfeclei si asta datorita amestecului de antioxidanti pe care ii contine. Sfecla este o leguma, care ne ajuta sa capam de kilogramele in plus, avand in acelasi timp si proprietati anti-carcinogene.

Combinatia unica de nutrienti, fac din sfecla rosie o planta excelenta si usor de cultivat.

Proprietatile sale vasodilatatoare, flavonoidele si nitrogenul organic, au dus la investigarea acestei plante de catre companiile farmaceutice. Din fericire, nu pot vinde sfecla in farmacii, asa ca aceasta este intotdeauna la dispozitia noastra, gata sa ne trateze si sa previna aparitia bolilor.

Descoperiri stiintifice legate de vedere

Oamenii de stiinta au investigat in mod special nitratii si productia acestora de oxigen nitric, inclusiv efectele lor asupra microvascularizarii retinei.

Chiar daca aceasta investigatie a fost luata in calcul si de marile companii farmaceutice, precum Pfizer si AstraZeneca, nu s-au preparat medicamente din sfecla. Probabil ca au considerat ca nu sunt suficiente informatii cu privire la legatura dintre sfecla si problemele oculare.

Beneficiile si proprietatile sfeclei:

Este un aliment digestiv

Pe langa faptul ca beti suc din sfecla pentru detoxifiere, fibrele sale ajuta la prevenirea si tratarea constipatiilor sau problemelor stomacale.

Controleaza nivelul colesterolului

Sfecla reduce considerabil nivelul colesterolului negativ si creste nivelul colesterolului bun.

Reduce oboseala

Nitratii din sfecla reduc oboseala si va ajuta sa aveti mai multa energie.

Este un diuretic natural

Daca veti consuma sfecla cu regularitate, veti scapa de retentia de apa si de toxine, iar organismul dumneavoastra va fi perfect curat.

Reduce presiunea sanguina

Sucul de sfecla ajuta la prevenirea infarctului si ne protejeaza de cancer, mai ales de cel de colon.

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 19 Ianuarie

Intalnire romantica cu soacra

Puiu Călinescu și Florin Tănase - În gară (1993)

Ștefan Mihăilescu Brăila, Nicu Constantin - Tovarășu Lupușor

Acum vă prezint câteva glume în reluare, adunate de la prieteni:

COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC – TRADIȚII ȘI MODERNISM 19 Ianuarie

GÂNDURI PESTE TIMP 19 Ianuarie

Câteva citate:

Citate de Pierre-Joseph Proudhon: 

"Ce e proprietatea? Proprietatea e furt!"

"Monarhia universală e în politică ceea ce e cvadratura cercului sau mișcarea perpetuă în matematică."

"Zilnic ni se vorbește de granițe naturale. Între timp explic ceea ce înțeleg prin aceste două cuvinte: granițele naturale, eu aș zice că cea mai bună, cea mai sigură, cea mai naturală dintre granițe e cea care garantează populațiunilor - pe care le desparte - libertatea cea mai desăvîrșită, autoguvernarea cea mai absolută. Tocmai de aceea protestez împotriva marilor unități politice, care-mi par a nu fi altceva decât confiscări ale naționalităților."

"Ceea ce e adevărat despre state, e întocmai adevărat despre orașele și județele unui stat anume: federalismul e forma politică a omenirii."

"Vechea lege a unității și a nedespărțirii e abrogată. În virtutea acordului de unire - cel puțin presupus - între diferite părți ale statului, centrul politic e pretutindeni, iar circumferința nicăieri. Fiecare grup sau soi de populațiune, fiecare rasă, fiecare limbă e stăpâna teritoriului propriu. Fiecare cetate, apărată de către cetățile vecine, e regină în pe locul pe care-l ocupă."

"Federațiune, de la latinescul «fœdus», genitiv «fœderis», adică pact, contract, tratat, convențiune, legămînt, etc... e o înțelegere prin care unul sau mai mulâi capi de familie, una sau mai multe comune, unu sau mai multe grupuri de comune sau state, se obligă recipric și unele față de altele, în vederea unuia sau mai multor obiective specifice."

"Cine zice mutualitate, presupune împărțirea pămîntului, diviziunea proprietăților; independența muncii, separarea industriilor, a specialității funcțiunilor, răspundere individuală și colectivă, potrivit muncii individuale sau în grup, reducerea taxelor generale la minimum, suprimarea parazitismului și a mizeriei ... "

"Deoarece religiunea de stat e înseamnă violarea conștiinței, centralizarea administrativă înseamnă castrarea libertății. Instituțiuni funebre, purcese dintr-una și aceeași patimă a oprimării și intoleranței, a cărei roade otrăvitoare arată bine analogia! Religiunea de stat a dat naștere inchizițiunii; administrațiunea de stat a dat naștere poliției."

"Secretul ecuației între cetățean și stat, precum a celei între enoriaș și preot, între avocat și judecător, se află în ecuația economică pe care am făcut-o mai înainte, prin abolirea interesului capitalist, între muncitor și întreprinzător, între țăran și moșier. Prin reciprocitatea obligațiunilor faceți să dispară acest de pe urmă vestigiu al sclăviei antice, și atunci cetățenii și comunele nu vor avea nevoie ca statul să intervină ca să le orînduiască bunurile, să le administreze proprietățile, să le zidească porturile, malurile, canalele, drumurile; nici ca să tocmească târgurile, să facă judecată, să școlarizeze, că conducă, să controleze, să le cenzureze oamenii, să supravegheze, să apere și să facă ordine, ci oamenii vor se putea închina celui Preaînalt, își vor putea judeca criminalii și îi vor face neputincioși a face răul, cu condiția ca aceasta să înceteze crima."

Pierre-Joseph Proudhon

"Aduceți-vă aminte, nu există decât un fel de a face drepate: ca inculpatul sau cel interesat să facă el însuși dreptatea. Or, o va face, atunci când fiecare cetățean va semna pactul social; atunci când într’această convențiune solemnă se vor hotărî drepturile, obligațiunle și atribuțiunile fiecăruia, când se va face un schim de garanții și se va scrie sancțiunea. Atunci justiția, purcegând din libertate, nu va mai fi răzbunare, ci în reparare. Deoarece legea societății nu va mai fi opusă individului, acesta nu va mai putea protesta, și nu va avea decât să-și mărturisească fapta."

"O comună are nevoie de un învățător. Ea îl alege după pofta inimii, tînăr sau bătrân, burlac sau însurat, absolvent al școlii normale sau autodidact, cu sau fără diplomă. Singurul lucru de însemnătate e ca învățătorul să convină capilor de familii, ca aceștia să hotărască dacă își lasă sau nu copiii pe mâna lui. În acest caz, ca altundeva, trebuie ca acest lucru să purceadă din liberul contract și să fie supus concurenței; lucru imposibil sub un regim de inegalitate, de pile, de monopol universitar sau de măritiș între Biserică și Stat."

"După cum nu este libertate fără unire ori fără ordine, la fel nu există unire fără varietate, fără pluralism, fără divergențe; nu există ordine fără proteste, contrazicere sau antagonism."

"De lipsa cărei virtuți personale sau sociale îi veți acuza pe oamenii care-și promit reciproc totul, care din inimă largă își garantează totul, își asigură unii altora totul, își dăruiesc totul: școlire, loc de muncă, schimb, patrimoniu, venituri, avere, siguranță?"